Tema 2.

În vestita postfață la ediția a doua din Structura Revoluțiilor Științifice, Thomas Kuhn ni se arată
mirat de unul din meritele care i se atribuie: acela de a fi oferit o reconstrucție a felului în care evoluează
știința valabilă nu doar pentru disciplinele fizicii și biologiei, ci și pentru științele sociale, literatură, artă.
Cu alte cuvinte, s-ar părea că propunerea kuhniană are o aplicabilitate mult mai vastă decât exemplele
discutate de Kuhn însuși aşs cum lasă să se înțeleagă. Mirarea lui Kuhn vine pe două paliere: mai întâi,
acesta mărturisește că istoria artei este tocmai domeniul care l-a inspirat să vadă disciplinele științifice
altfel (și astfel riscăm să aplicăm perspectiva lui Kuhn tocmai acolo unde aceasta își are originea, caîntr-
un cerc vicios). Mai apoi, Kuhn insistă, totuși, să notăm diferențele dintre exemplele aduse de el și alte
posibile exemple, din alte discipline (aceasta nu înseamnă că nu există asemănări importante, ci că
trebuie mai întâi să trecem studiul de caz prin filtrul diferențelor). Cred, totuși, că există un astfel de caz
care trece testul și care ilustrează perspective kuhniană, extrapolată la științele sociale. Despre acesta voi
vorbi în continuare.1

Conceptul kuhnian pe care îmi propun să-l ilustrez cu acest studiu de caz este cel de anomalie.
Realităţile lumii după catastrofala Primă Conflagraţie Mondială determină noi abordări în toate
domeniile, afectând şi sţiinţa istoriei, care prin Annales d'histoire économique et sociale revistă ce a
apărut, pentru prima dată pe data de 15 ianuarie 1929, la Strasbourg, avându-i ca fondatori pe Lucien
Febvre și Marc Bloch, schimbă paradigma în ştiinţele istoriei, rupând radical istoriografia tradițională,
insistând asupra importanței luării tuturor nivelurile societății în considerare și subliinind natura
colectivă a mentalităților.
Reproşurile pe care noua mişcare le aducea istoriei istorizante erau legate de faptul că ea îşi îndrepta
atenţia numai asupra documentelor scrise, că accentul cădea numai pe studierea evenimentelor, pe faptul
singular şi că erau privilegiate doar faptele politice, militare, diplomatice în detrimentul celor
economice, sociale şi culturale. O altă serie de contestări era legată de maniera în care era scrisă istoria,
ca un cumul de evenimente, fără ca istoricul să se angajeze în interpretări, afirmându-şi astfel
obiectivitatea absolută. Obiectivitatea în istorie va fi mereu contestată de mişcarea de la Annales
remarcându-se discordanţa între dorinţa de neutralitate ştiinţifică şi parti pris-ul politic.
Editorialul din primul număr al revistei Annales rezuma noile principii în scrierea istoriei:
1. înlăturarea spiritului de specialitate care ducea la ignorarea altor domenii şi la cantonări în
teritorii foarte limitate,
2. accentuarea interdisciplinarităţii, care urma să se evidenţieze nu numai la nivelul articolelor de
metodă, ci şi la nivelul discuţiilor teoretice şi lucrărilor practice,
3. deplasarea interesului de la studiile de viaţă politică spre activitatea economică, organizarea

1
Thomas, Kuhn, Structura Revoluțiilor Științifice, București, Ed. Științifică și Tehnică, 1978.

1
 socială şi psihologia colectivă.
Contribuitorii săi au văzut evenimentele ca fiind mai puțin fundamentale decât cadrele mentale care
au modelat deciziile și practicile. Savanții s-au deplasat în mai multe direcții, acoperind într-un mod
deconectat istoria socială, economică și culturală a diferitelor epoci și a diferitelor părți ale globului. În
momentul crizei, școala construia o vastă rețea de publicare și cercetare care să ajungă în Europa și
restul lumii. S-a acordat multă atenție datelor cantitative, văzute ca cheia deblocării întregii istorii
sociale, a remodelat cercetarea economică, politică și demografică. Responsabili de realizarea acestei
schimbări sunt Lucien Febvre (1878-1956), profesor la Universitatea din Dijon, iar din 1919 la
Universitatea din Strasbourg şi Marc Bloch (1886-1944), profesor la Universitatea din Strasbourg din
1919 și la Universitatea din Sorbonadin 1936.. Redacția revistei este un amplu creuzet unde se întâlnesc
minţile strălucite nu numai ale istricilor momentului, ci şi ale georgrafilor, politologilor, sociologilor şi
economiştilor avantgardişti şi în care se distinge Henri Pirenne (1862-1936), un istoric belgian ce s-a
concentrat asupra momentului de început al Evului Mediu. Acesta a formulat teroria bazată pe economie
și în care susține faptul că debutul Evului Mediu are legătură cu ruperea legăturilor comerciale dintre
Occident și Orient, în contextul invaziilor barbare. 2
Însă cel care a marcat schimbarea paradigmei istoriei a fost Jacques Le Goff (1924-12014), un
important medievist francez, care a urmat, în linii  mari, exemplu lui Marc Bloch, fiind influenţat de
lucrarea acestuia Regii taumaturgi.3 Jacques Le Goff, alături de Pierre Nora, va conduce un nou curent
istoriografic – „Noua istorie” – ce va pune accent pe istoria mentalităţilor, analizând structurile mentale
ale societăţii dar şi anumite grupuri de oamenii, până atunci ignoraţi, în mare parte, de istorici precum
bancherii, negustorii, intelectuali, deci mici comunităţi. De asemenea, studiază aspectele legate de
credinţele omului medieval. Una dintre cele mai importante lucrări ale sale a rămas: Pour un autre
Moyen-Âge(Pentru un alt ev mediu), lucrare apărut în anul 1977, în două volume, ce cuprinde patru părți
intitulate sugestiv şi din care înțelegem că Jacques Le Goff considera că istoria nu se scrie doar cu
ajutorul informațiilor din documente, ci că e nevoie și de „imaginație”. Se concentrează pe un demers
pluridisciplinar, apelând la folosirea etnografiei, folclorului, surselor arheologice sau textelor litarare și
este adeptul conceptului de „durată lungă” dar si de a pastra ştiinta istoriei la rang de artă:

Practicarea celor mai multe dintre ştiinţe este, incontestabil, o treabă de profesionist. Ştiinţa istorică nu
este însă atât de exclusivistă (...). Aş dori ca istoria, chiar dacă va deveni mai ştiinţifică, să poată
rămâne totuşi o artă. Pentru a hrăni memoria oamenilor, gustul, stilul, pasiunea sunt la fel de necesare
ca rigoarea şi metodă.4

2
Ecaterina Lung, Istoria culturală:origini, evoluții, tendințe, București, Editura Universității din București, 2009, pp.36-76.
3
Jacques le Goff, Prefaţă la Marc Bloch, Regii taumaturgi. Studiu asupra caracterului supranatural atribuit puterii regale în
special în Franţa şi în Anglia, ed.Polirom, Iaşi, 1997, pp.5-6..
4
Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu, București, Editura Meridiane, 2009,vol. I, p.12.

2
 Înlocuirea conceptului de istorie-naraţiune cu cel de istorie-problemă reprezintă schimbarea
paradigmei și “noua istorie este istorie-problemă, iar istoricii gândesc mai mult în termenii de problemă
decât în termeni de perioadă de timp.” (J.Le Goff). Istoria –naraţiune avea la bază o organizare a
materialului, o minimă ordine structurală între evenimentele selectate. În această “structură”
conceptualizarea era implicită, pe când în cazul istoriei-problemă ea este explicită şi sistematică. Cea
mai bună explicare a conceptului o oferă F.Furet într-un articol teoretic remarcabil- De l’histoire récit à
l’histoire problème publicat în lucrarea L’Atelier de l’Histoire, Flammarion 1982- subliniind mutaţiile
pe care le-a adus conceptul în meseria de istoric. Optând pentru o istorie-problemă istoricul renunţă la
organizarea materialului pornind de la timp şi nu mai are pretenţia de a şti tot ce s-a întâmplat în
decursul istoriei umanităţii. El devine astfel conştient că trebuie să aleagă între faptele trecutului şi că
trebuie să îi pună acestui trecut întrebări selective. Obiectul de studiu este astfel construit delimitând, nu
numai perioada, ansamblul evenimentelor, dar şi problemele puse de această perioadă şi nu poate scăpa
de o minimă elaborare conceptuală. Rupând cu povestea istoricul rupe cu materialul tradiţional -
evenimentul unic. Decât să caute să descrie un fapt unic, mai bine caută să explice o problemă, să îşi
conceptualizeze obiectele anchetei ale, să le integreze într-o reţea de semnificaţii şi drept consecinţă să
le redea identitatea. Definind propriul obiect de studiu istoricul are dreptul să îşi “inventeze” sursele,
definindu-şi problema, el trebuie să îşi găsească materialul care îi vine în sprijin. Istoricul poate în aceste
condiţii să pornească şi de la un pachet de documente de arhivă care a mai fost utilizat şi pe care îl poate
reinterpreta şi conceptualiza de o altă manieră.
Definirea conceptului de istorie-problemă implică şi definirea unui alt concept forte elaborat la
Annales- conceptul de fapt istoric. Faptul istoric nu este un eveniment, ci este un fenomen ales şi
construit a cărui regularitate permite a fi reperat şi studiat de-a lungul unei serii cronologice de date
identice comparabile în intervale date. (Francois Furet) Această definiţie are o serie de implicaţii:
abandonarea evenimentului, trecerea la analize pe durată lungă, formarea de serii şi privilegierea
metodelor cantitative. Prin redefinire nu se produce o schimbare a obiectului istoriei, ci o schimbare a
relaţiei istoricului cu ceea ce studiază. Alegând conceptualizarea, istoricul rupe cu naivitatea
epistemologică a predecesorilor şi trece şi peste criza epistemologică manifestă în anii ’30 pornită din
credinţa în imposibilitatea de a cunoaşte trecutul pentru că specialistul prin studiul documentelor nu are
acces decât la cunoaşterea ideologiei epocii. In această conceptualizare a istoriei-problemă se regăseşte
formula lui Max Weber din Essais sur la theorie de la science : istoricul construieşte concepte ale căror
conţinut este variabil, dar care trebuie definite precis de fiecare dată şi a căror validitate este limitată
orientând munca pentru care sunt elaborate.
Schimbarea paradigmei de desfăşurare a cercetării istoriei rezidă din ceea ce se publică în revistă,
autorii punând accent pe istoria economică și social şi criticând, de cele mai multe ori, istoria politică și
militară. Pe de altă parte, această școală istoriografică, fondată în jurul publicației Annales d'histoire

3
économique et sociale, aduce cu sine o serie de inovații ce vor schimba foarte mult perspectiva istorică a
următorilor ani.
Între conceptele cu care au lucrat istoricii de la Annales cel mai des invocat a fost cel de istorie
totală, proba de nezdruncinat a diferenţei între ei şi predecesori, fiind astfel, un prim aspect al schimbării
paradigmei. Definiţia cea mai completă o oferă Yves Renouard în articolul “La notion de génération en
histoire” publicat în Etudes d’histoire médievale, volum I, 1966, p.19, în care prezintă conceptul de
istorie totală, ca fiind mai precis, o abordare şi prezentare a tuturor aspectelor societății, nu doar a celor
politice şi militare, ci pune accent pe privilegierea interdisciplinarităţii, deschiderea istoriei către
metodele din alte ştiinţe umane şi sociale fără însă a pierde statutul de ştiinţă coordonatoare. În relaţia cu
celelalte ştiinţe, trei direcţii păreau a fi privilegiate: interesul pentru psihanaliză, întâlnirea cu
matematica şi încercarea de a construi o istorie a omului total, cu corpul său, cu fiziologia sa, prin
accentuarea legăturilor cu ştiinţele vieţii.
În al doilea rând vom întâlni un alt nou concept istoric, de istorie structurală, preluat de la Marc
Bloch, ce aduce în discuție legăturile dintre componentele societății, prezentând totul ca o rețea de
factori.
Însă observăm și apariția în discursul istoric a geografiei, pentru prima dată se pune accentul şi pe
evidențierea legăturii dintre cele două domenii socio-umane şi se poartă discuții despre relația dintre om
și mediu.
Acum se pun bazele istoriei antropologice  și a istoriei mentalitățiilor, accentuând astfel schimbarea
paradigmei Istoriei ca ştiinţă.

„SFATUL ŢĂRII ŞI UNIREA DE LA 1918. STUDIU DE CAZ-DR. VLADIMIR BOGOS”, tema

aleasă pentru a face obiectul Lucrării de Licență, prin abordarea subiectelor strâns legate de dezvoltarea
și realizarea proiectului național al României, proiect ce s-a bazat pe cultura românească și pe istoria
acesteia, se încadrează în paradigma istoriei culturale, așa cum am argumentat. Pe parcursul realizării
acestei teme voi folosi atât elemente ale istoriei mentalităților, cât și din istoria cotidianului și a
microistoriei, pentru a reliefa modul de construire a ideologiei necesare realizării obiectivului politic
național principal, construirea statului național român prin reunirea tuturor teritoriilor locuite de români
și aflate în cadre instituționale din afara Regatului Român. Acest construct, început încă din prima parte
a secolului al XIX-lea, va cunoaște o profundă accelerare a acțiunilor destinate realizării sale faptice
după Unirea Principatelor Române și, mai ales, după obținerea Independenței de stat și constituirea
Regatului Român, devenind scopul principal al politicii românilor, populație majoritară, din Tansilvania
și Bucovina, teritorii aflate în componența Imperiului Austro-Ungar, motivat și de faptul că dezvoltarea
politică, socială și culturală se realizase în toată zona pe aceleași principii și se baza deja pe existența și
funcționarea acelorași instituții occidentale.
În această perioadă, Basarabia, un alt teritoriu cu populație majoritară ce se identifica a face
parte din neamul românesc prin tradițiile, limba, obiceiurile, istoria trecută și cultura comune, aflat sub
4
dominație țaristă din 1812, cunoaște o dezvoltare ușor diferită a culturii și instituțiilor sale, dar doar la
nivelul populației urbane și a clasei dominante foarte bogate. Baza tradițiilor, a mentalităților,
obiceiurilor, legilor rămânând aceeași ca în momentul ocupării sale de ruși. Acest fapt se datorează, pe
de o parte, slăbiciunii Imperiul Rus care nu a reușit să-și realizeze politica de integrare culturală, socială
și mentală a populației nou înglobate după 1812, deznaționalizarea populației românești s-ar fi
5
concretizat prin instituirea școlilor în limba rusă în toate mediile sociale basarabene, in special la sate.
Pe de altă parte, mulți intelectuali basarabeni profitând de aceste slăbiciuni, mai ales după 1877 când
România si-a obținut Independența, încep a se mobiliza pentru apărarea tuturor valorilor istorice și
culturale trecute cu care se identificau și cărora considerau că le aparțin și ii definesc și obțin dreptul de
a avea și desfășura învățământ limba română și de a-și manifesta actele creativ artistice și culturale în
limba maternă, limba română, ceea ce constituie un prim pas în construirea identității naționale
românești și a declanșării mișcării naționale. 6 Dovezi în susținere, le primim chiar de la "Ohranka",
secţia poliţiei politice țariste din Basarabia, care reține într-un raport al său din 1903 că societatea
intelectualilor basarabeni „există în România încă din timpul anexării Basarabiei la Rusia” și din care
făceau parte 18 basarabeni, dintre cei mai activi fiind B. P. Hasdeu, C. Stere, Mihail Kaţ (C.
Dobrogeanu-Gherea), Zamfir Arbore, Vitold Pekarski şi Tudor Porucic, alături de care se mai fac
remarcate și: gruparea de revoluţionari basarabeni, numită „pământenie” ce a fost creată în primii ani ai
secolului al XX-lea la Universitatea estoniană din Drept (Tartu), condusă de Ioan Pelivan, din care
făceau parte Pan. Halippa, Alexandru şi Vasile Oatu, Alexandru Groppa, Ştefan Usinevici, Nicolae
Siminel, Nicole Florov, Pavel Grosu, Vasile Mahu, Al. Grişkov, Constantin Stere,Teodor Loghin,
Gheorghe Cheiu, Costache Goian, Hinculov ş.a., precum și cea creată în preajma războiului, numită
Deşteptarea, de la Kiev, având printre membri pe Al. Mateevici, Simion Murafa, Şt. Ciobanu, Daniel
Ciugureanu, Ştefan Berechet, Mariaşev, precum și Vladimir Bogos ş.a.7
In consecință, consider că tema abordată se integrează contextului istoric definit de o
istoriografie românească aflată în slujba împlinirii idealului național al statului unitar român care trebuie
să reunească în interiorul acelorași granițe pe toți românii, proiect bazat de studierea și invocarea
culturii, a tradițiilor, obiceiurilor, mentalităților cu rădăcini commune și care punea în evidență unitatea
profundă a tuturor românilor indifferent de dominația străină care le ocupa teritoriile aflate în afara
frontierelor politice ale Regatului Român din acea perioadă.

BIBLIOGRAFIE
.

1. Bloch, Marc, Regii taumaturgi. Studiu asupra caracterului supranatural atribuit puterii regale
în special în Franţa şi în Anglia, Iaşi, ed.Polirom, 1997.
5
Keith, Hitchins, Românii. 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 2013,pp.240-247.
6
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Ed. Victor Frunză, 1992, p.492
7
Ibidem,pp.480-481.

5
2. Boldur, Alexandru, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Ed. Victor Frunză, 1992.
3. Hitchins, Keith, Românii. 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 2013.
4. Kuhn, Thomas, Structura Revoluțiilor Științifice, București, Ed. Științifică și Tehnică, 1978.
5. Le Goff, Jacques, Pentru un alt ev mediu, București, Ed. Meridiane, 2009,vol. I.
6. Lung, Ecaterina , Istoria culturală:origini, evoluții, tendințe, București, Ed. Universității din
București, 2009.