Feodor Mihailovici Dostoievski

Visul unui om ridicol

O povestire fantastică

Sunt un om ridicol. Acum ei îmi spun nebun. Aceasta ar fi o înălțare în rang, dacă n-aș
fi rămas pentru dânșii la fel de ridicol ca înainte. Dar acum nu mă mai supăr, acum mi-s dragi
cu toții, chiar și atunci când râd de mine, chiar și atunci îmi sunt dragi, nu știu de ce anume.
Aș râde și eu cu dânșii, nu de mine însumi, ci iubindu-i, dacă n-aș fi așa de întristat privindu-i.
Întristat, fiindcă ei nu cunosc adevărul profund, iar eu cunosc adevărul. O, cât e de greu e să
fii singurul care știe adevărul! Însă ei nu vor înțelege asta. Nu, nu vor înțelege.
Iar mai demult sufeream pentru că păream ridicol. Nu păream, eram. Întotdeauna am
fost ridicol, și știu aceasta, poate, chiar de la nașterea mea. Poate, deja de la vârsta de șapte ani,
știam că sunt ridicol. Pe urmă am învățat la școală, apoi la universitatea și, ce să vezi, cu cât
am studiat mai mult, cu atât m-am convins că sunt ridicol. Așa că, pentru mine, toate studiile
mele de la universitate exista parcă doar pentru un singur lucru, până la urmă, ca să-mi
demonstreze și să-mi explice, pe măsură ce le aprofundam, că sunt ridicol. Cum a fost în
știință, tot așa a fost și în viață. An după an creștea și se întărea în mine aceeași conștiință a
înfățișării mele ridicole în toate privințele. Am fost luat în râs de toți și întotdeauna. Însă
nimeni nu a știut și nici nu a bănuit că, dacă a existat pe pământ cineva care să știe, mai bine
decât alții, că sunt ridicol, omul acela am fost chiar eu, și acesta a fost pentru mine lucrul cel
mai jignitor, că ei nu știau asta, însă aici vinovatul am fost chiar eu: întotdeauna am fost așa
de mândru, că pentru nimic în lume și niciodată nu am vrut să recunosc în fața nimănui.
Această mândrie a crescut în mine o dată cu trecerea anilor și, dacă s-ar fi întâmplat ca să fiu
lăsat să recunosc în fața nu știu cui că sunt ridicol, atunci, mi se pare, tot atunci, în aceeași
seară, m-aș fi aruncat în aer sau mi-aș fi tras un glonț în cap. O, cât am mai suferit în
adolescență că nu voi fi în stare să mă abțin și cândva am să recunosc în fața tovarășilor mei.
Însă de când am devenit un tânăr adult, cu toate că aflam pe an ce trecea tot mai multe despre
teribila mea însușire, nu știu de ce, printr-o cauză oarecare, m-am mai liniștit puțin. Exact
printr-o cauză oarecare, fiindcă nici în ziua de azi nu pot să stabilesc de ce anume. Poate
pentru că în sufletul meu se instala un dor teribil, pricinuit de o împrejurare ce era de acum
infinit mai presus de mine: era vorba despre convingerea, care mi s-a format la un moment dat,
cu privire la faptul că în lume totul este unul și același lucru. Presimțisem de multă vreme
toate acestea, însă convingerea clară mi-a apărut în ultimul timp, cumva deodată. Am simțit,
deodată, că mi-ar fi tot una dacă lumea ar exista sau dacă nicăieri nu ar fi nimic. Am început
să aud și să simt cu toată ființa mea că nimic nu era în timpul meu. La început îmi părea că
înainte, în schimb, fuseseră multe, însă pe urmă m-am convins că nici înainte nu fusese nimic,
doar părea. Încetul cu încetul, m-am convins că niciodată nu va fi nimic. Atunci, deodată am
încetat să mă mai supăr pe oameni și aproape că am început să nu-i mai observ. Chiar așa, și
aceasta se arăta chiar și în lucrurile cele mai mărunte: de pildă, se întâmpla să merg pe stradă
și să mă lovesc de oameni. Și nu că aș fi fost cufundat în gânduri, la ce era să mă gândesc eu,
încetasem cu desăvârșire să gândesc, îmi era indiferent. Și bine ar fi fost să fi rezolvat eu
problemele. O, n-am rezolvat nici una, și câte erau! Dar mi-a devenit tot una, și toate
problemele s-au rezolvat.
Și iată că, după aceea, am aflat adevărul. Am aflat adevărul în noiembrie anul trecut,
mai exact, pe 3 noiembrie, și de atunci îmi amintesc fiecare clipă a mea. Era într-o zi
posomorâtă, cea mai posomorâtă zi din câte ar puteau fi. Mă întorceam atunci acasă, spre
orele 11 seara, și-mi amintesc chiar că m-am gândit că nu poate fi o vreme mai sumbră. Chiar
în sens fizic. Plouase cu găleata toată ziua, și ploaia aceea era cea mai rece și mai
amenințătoare ploaie, îmi amintesc asta, cu o ostilitate evidentă față de oameni, când, deodată,
pe la 11, ploaia a stat și s-a lăsat o umezeală groaznică, era mai umed și mai rece decât atunci
când plouase și de peste tot venea un fel de abur, de la fiecare piatră de pe stradă și de la
fiecare străduță, dacă te uitai mai spre capătul ei, mai departe, de pe strada mare.
Deodată mi-am închipuit că, dacă peste tot s-ar fi stins gazul felinarelor, s-ar fi făcut
mai vesel, însă în lumina de gaz, inima e mai tristă, pentru că toate acestea apar luminate. În
ziua aceea, aproape că nu am mâncat, și de cu seară, devreme, am rămas acasă la un inginer,
la care mai erau vreo doi amici. Eu tăceam și cred că se plictisiseră de mine. Ei vorbeau
despre nu știu ce, provocator, ba chiar, deodată, conversația s-a aprins. Însă le era tot una,
vedeam asta, și se aprinseseră doar așa. Eu le-am spus deodată așa: „Domnilor, vă spun eu, tot
una e.” Ei nu s-au supărat, ba au început să râdă de mine. Asta numai pentru ceea ce le-am
spus, fără vreun reproș, și doar pentru că mie îmi era totuna. Ei au văzut că mie îmi era totuna
și s-au înveselit.
Când m-am gândit, pe stradă fiind, la gaz, am aruncat o privire spre cer. Cerul era
îngrozitor de întunecat, dar se puteau distinge cu claritate norii rupți, iar printre ei, o beznă de
pete negre. Deodată am observat, într-una din pete, o mică stea și am prins s-o privesc
insistent. Asta pentru că această mică stea mi-a adus o idee: mi-am pus în gând ca în noaptea
aceea să mă omor. Gândul îmi stătea ca un cui în minte deja de două luni și, cu toate că sunt
sărac, îmi cumpărasem un revolver frumos și l-am încărcat în aceeași zi. Însă trecuseră deja
două luni, iar revolverul tot în sertar stătea; însă mie îmi era atât de indiferent, încât voiam să
găsesc o clipă când să nu-mi fie atât de indiferent, de ce era așa, nu știu.
Și astfel, în cele două luni și în fiecare noapte, întorcându-mă acasă, mă gândeam că am
să mă împușc. Tot așteptam clipa aceea. Și iată că acum, această mică stea mi-a dat ideea, și
am presupus că aceasta se va întâmpla neapărat în noaptea aceea. Și de ce mi-a dat steluța
ideea asta, nu știu.
Și cum mă uitam la cer așa, m-a prins deodată de cot fetița aceasta. Strada era pustie, nu
trecea mai nimeni. Mai încolo, un vizitiu dormea pe căpriori. Fetița avea vreo opt ani, purta o
băsmăluță și era doar într-o rochiță, udă leoarcă, dar mi-au rămas în minte mai ales ghetele ei
ude și rupte, și acum mi le amintesc. Mi-au atras privirea în mod deosebit. Deodată, fetița a
început să mă tragă de cot, chemându-mă. Nu plângea, încerca să scoată niște strigăte,
întrerupt, nu le putea articula ușor, fiindcă tremura toată, mărunt, frigul îi intrase în oase.
Ceva o îngrozise și striga disperată: „Mama! Mama!” Eu am dat să-mi întorc fața către
dânsa, dar n-am scos nici o vorbă, continuându-mi drumul, însă ea tot fugea și trăgea de mine,
iar în glasul ei se auzea acel sunet care la copiii foarte speriați înseamnă disperare. Cunosc
acest sunet. Deși nu rostea cuvintele până la capăt, am înțeles că mama ei era undeva pe
moarte, sau că, undeva, se întâmplase ceva cu ea și fetița ieșise în stradă ca să cheme pe
cineva, să găsească pe cineva, să-și ajute mama. Însă nu am urmat-o, ba, dimpotrivă, mi-a
venit deodată în gând s-o alung. Întâi i-am spus să caute un polițist. Însă ea și-a strâns
mânuțele și, hohotind, pierzându-și suflul, tot fugea lângă mine și nu mă lăsa. Atunci am bătut
cu piciorul de pământ și am strigat. Ea a strigat doar atât: „Domnule, domnule!”
Am urcat la etajul șase. Locuiesc cu chirie, într-un apartament cu două camere. Camera
mea e sărăcăcioasă și mică, are o fereastra de cerdac, în semicerc. Am un divan din mușama,
o masă pe care stau cărțile, două scaune și un fotoliu comod, vechi de tot, în schimb, ca al lui
Voltaire. M-am așezat, am aprins o lumânare și am căzut pe gânduri. În camera de alături,
după paravan, continua scandalul. Era a treia zi. Acolo locuia un căpitan în rezervă și avea
oaspeți, vreo șase bețivi netrebnici1 care beau vodcă și jucau stos cu niște cărți vechi.
Noaptea trecută fusese o încăierare și știu că vreo doi dintre ei s-au prins într-o păruială
care a durat mult. Proprietăreasa ar fi vrut să se plângă undeva, dar se temea îngrozitor de
căpitan. Dintre alți chiriași, în camerele noastre, mai era doar o doamnă mică de statură, slabă,
soție de militar, venită de undeva, cu trei copilași care se îmbolnăviseră deja în camerele astea
în care locuiam noi. Și ea și copiii leșină de frica căpitanului și toată noaptea tremură și-și fac
semnul crucii, iar de frică, cel mai mic dintre copilași a avut o criză. Acest căpitan, știu cu
siguranță, îi oprește uneori pe trecători pe Nevski2 și le cere de pomană, spunându-le că e
sărac. Nu-l mai ia nimeni în serviciul militar, dar, lucru ciudat (de aceea și povestesc astea),
căpitanul, toată lună aceasta, de când locuiește la noi, nu mi-a trezit vreun sentiment de ciudă.
Desigur, am evitat de la bun început să fac cunoștință cu el, ba și el s-a plictisit cu mine
chiar de prima dată, însă oricât ar striga ei din spatele paravanului lor și oricâți ar fi acolo,
întotdeauna mi-e totuna. Eu stau treaz toată noaptea și, chiar așa, nici nu-i aud, așa uit de
dânșii. Căci eu, în fiecare noapte nu dorm până în zori, de vreun an încoace. Stau așa, toată
noaptea, la masă și în fotoliu și nu fac nimic. Citesc cărți numai în timpul zilei. Stau și nici
măcar nu mă gândesc, ci așa, îmi umblă niște gânduri prin cap, iar eu le las să iasă în libertate.
Lumânarea arde toată într-o noapte.
M-am așezat fără zgomot la masă, am scos revolverul și l-am pus în fața mea. Când
l-am așezat acolo, îmi amintesc că m-am întrebat: „Așa oare?”, răspunzînd categoric afirmativ,
„Așa”. Adică mă voi împușca. Știam că mă voi împușca în noaptea aceea negreșit, dar cât
aveam să mai stau până atunci la masă nu știam. Și sigur m-aș fi împușcat dacă n-ar fi fost
fetița aceea.

II

Vedeți dumneavoastră, deși îmi era totuna, totuși, durerea, de pildă, o simțeam. Dacă
m-ar fi lovit cineva, aș fi simțit durerea. Tot așa e și în sens moral, dacă se întâmplă ceva,
ceva ce stârnește mila, atunci mi-ar fi fost milă, ca și atunci când mi-era, în viață, tot una. Și
chiar am simțit milă zilele trecute, pe un copil l-aș fi ajutat negreșit. Atunci de ce n-am
ajutat-o pe fetiță?
Păi, din cauza unei idei care mi-a venit atunci: când ea mă trăgea și mă chema, deodată

1
Cuvântul struțkie (comentat de Dostoievski în Jurnal de scriitori, 1877 noiembrie), era, după părerea acestuia,
folosit la Petersburg pentru a denumi pe bețivii fără căpătâi, zgomotoși, cârcotași. Cf. circul Struțki din romanul
Fram, ursul polar, de Cezar Petrescu (1931).
2
„Perspectiva Nevski”, strada centrală din Petersburg, proiectată de Petru I, și locus literar în Povestirile din
Petersburg de N.V. Gogol și în opera lui Dostoievski.
mi-a apărut în fața ochilor o întrebare și nu am putut-o rezolva. Era o întrebare inutilă, însă
m-am supărat. M-am supărat ca urmare a concluziei că eu hotărâsem deja ca în noaptea aceea
să-mi pun capăt zilelor, atunci s-ar fi zis că mie, în lume, acum, mai mult ca niciodată, totul ar
fi trebuit să-mi fie indiferent. Atunci de ce am simțit oare deodată că nu mi-e totuna și că mi-e
milă de fetiță? Îmi amintesc că mi-a fost tare milă de ea, chiar am simțit o durere ciudată și cu
totul incredibilă în situația mea.
Chiar așa, nu știu să descriu mai bine senzația mea trecătoare de atunci, însă aceasta
continuă să mă stăpânească și acasă, când mă așezasem deja la masă, și eram foarte iritat, cum
nu mai fusesem demult. Raționamentele curgeau unul după altul. Îmi apărea clar faptul că,
dacă sunt ființă omenească, și pe deasupra un zero, și cât timp nu m-am transformat încă
într-un zero, atunci sunt viu și, prin urmare, pot suferi, mă pot înfuria și mă pot simți rușinat
pentru faptele mele. Fie.
Dar dacă am să mă omor, să zicem, peste vreo două ore, atunci ce-mi pasă mie de fetiță
și ce-mi pasă mie de rușine și de tot ce-i pe lumea asta? Am să mă fac un zero, un zero absolut.
Și oare conștiința faptului că acum eu nu voi exista de loc și, prin urmare, nimic altceva nu va
exista nu putea să aibă nici cea mai mică influență nici asupra sentimentului de milă față de
fetiță, nici asupra sentimentului de rușine pentru ticăloșia săvârșită? Căci eu de aceea am bătut
din picior și am strigat cu o voce înfiorătoare la nefericitul copil, că „pasămite, nu numai că,
iată, nu simt milă, dar, dacă e să fac vreo ticăloșie inumană, acum pot, pentru că peste două
ore, totul se va stinge.”
Mă credeți că de aceea am strigat? Acum sunt aproape convins de aceasta. Îmi apărea
clar că viața și lumea acum ar depinde parcă de mine. Se poate spune chiar că lumea acum ar
fi fost făcută doar pentru mine: am să-mi trag un glonț și lumea nu va mai exista, cel puțin
pentru mine.
Ca să nu mai vorbesc despre faptul că poate chiar în realitate pentru nimeni nu va exista
nimic după mine și că întreaga lume, deîndată ce conștiința mea se va stinge, se va stinge și ea,
pe loc, ca o fantomă, ca un atribut doar al conștiinței mele, transformându-se în nimic, căci,
poate, toată această lume și toți acești oameni nu sunt decât eu însumi, doar eu. Îmi amintesc
că, stând așa pe gânduri, răsuceam toate aceste întrebări ce mă copleșeau, pe o față și pe alta,
și scorneam ceva cu totul nou.
De pildă, deodată mi-a venit, brusc, un gând ciudat, că, dacă aș fi locuit înainte pe lună
sau pe Marte și aș fi făcut acolo fapta cea mai urâtă și mai rușinoasă pe care ți-o poți închipui
și aș fi fost certat acolo pentru ea și făcut de rușine așa cum poți simți și închipui doar uneori
în vis, într-un coșmar, și dacă, trezindu-mă apoi pe pământ, aș fi continuat să fiu conștient
despre ceea ce am făcut pe o altă planetă, știind că nu mă voi mai întoarce acolo, atunci,
privind de la pământ la lună, mi-ar fi fost oare tot una sau nu?
Aș fi simțit eu pentru fapta aceea rușine sau nu? Erau niște întrebări lipsite de sens și
inutile, întrucât revolverul se afla chiar în fața mea, iar eu știam cu toată ființa mea că acest
lucru se va întâmpla negreșit, însă ele îmi aprindeau sângele, iar eu turbam. Parcă nu mai
puteam să mor de acum, fără să fi rezolvat ceva înainte. Într-un cuvânt, această fetiță m-a
salvat, pentru că eu, prin întrebări, am amânat împușcătura.
Între timp, la căpitan în casă lumea se mai potolise, terminaseră de jucat cărți, se
pregăteau de culcare, dar deocamdată mai bombăneau, terminâdu-și, leneși, gâlceava. Și aici,
deodată, am adormit, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată, la masă, în fotoliu. Am
adormit cu totul pe neașteptate pentru mine. Visele sunt, lucru știut, o chestiune extrem de
ciudată: ceva îți apare în închipuire cu o limpezime înfricoșătoare, împodobit cu o garnitură
de amănunte de mare finețe, ca un giuvaer, iar peste câteva seri, fără să le observi parcă deloc,
de pildă, peste spațiu și timp. Pare că visele se nasc nu în minte, ci din dorință, nu din cap, ci
de la inima, încă, cu toate acestea, ce lucruri complicate făcea uneori mintea mea în somn!
Atunci, în somn, se petrec lucruri cu totul de neînțeles cu mintea. Fratele meu, de pildă, a
murit cu cinci ani în urmă. Uneori îl văd în vis cum ia parte la treburile mele, suntem foarte
ocupați, dar totodată eu știu foarte bine, în continuarea visului, știu și țin minte, că fratele meu
și-a dat duhul și a fost înmormântat. Cum să nu mă mir eu că el, deși mort, era, totuși, în
preajma mea, purtându-mi de grijă? De ce rațiunea mea admite aceasta ca pe un lucru absolut?
Dar ajunge. Să revin la visul meu. Da, am avut atunci acest vis, visul meu din 3 noiembrie! Ei
mă iau peste picior și astăzi, că n-a fost decât un vis. Dar oare chiar nu e totuna dacă e vis sau
nu, dacă acest vis mi-a vestit Adevărul? Căci dacă ați cunoscut o dată adevărul și l-ați văzut,
atunci știți că aceasta este adevărul și că un altul nu poate fi, fie că dormiți, fie că sunteți vii.
Și să fie vis, să fie, însă această viață pe care o preamăriți atât am vrut să o sting prin
sinucidere, iar visul meu, visul meu, o, el mi-a prevestit o viață nouă, plină de măreție, înnoită,
puternică!
Ascultați.

III

Am spus că mă furase somnul și chiar parcă continuam să vorbesc despre aceleași

materii. Deodată am văzut, în vis, că iau revolverul și, stând așezat, îl îndrept direct spre inimă,
înspre inimă, nu spre cap; eu îmi propusesem înainte să mă împușc neapărat în cap și mai
precis, în tâmpla dreaptă. Îndreptându-l spre piept, am așteptat câteva secunde și lumânarea
mea, masa și peretele din fața mea au început deodată să se miște și să pâlpâie. M-am grăbit
să trag.
În vis, uneori, cădeți de la înălțime, sau vă spintecă cineva, sau vă bate, însă niciodată
nu simțiți durerea, doar dacă nu vă loviți voi înșivă cumva în pat, atunci simțiți durerea și
aproape întotdeauna vă treziți de durere. Tot așa și în visul meu, nu simțeam durerea, dar mi
se părea că, o dată cu împușcătura, se cutremurase totul în mine, că se stinsese și că în jurul
meu se făcuse deodată un întuneric groaznic. Am orbit parcă și am încremenit, și iată-mă că
zac pe ceva tare, întins pe spate, nu văd nimic și nu pot face nici cea mai mică mișcare. În
jurul meu umblă lume, vorbește tare, căpitanul cu vocea lui de bas, proprietăreasa țipă ascuțit,
și deodată, iar se face o pauză, și iată că sunt purtat într-un sicriu închis. Iar eu simt cum se
leagănă sicriul și fac raționamente pe tema asta, și deodată, pentru prima oară, mă lovește
gândul că am murit, am murit de tot, știu aceasta și nu mă îndoiesc, nu văd și nu mă mișc, iar
între timp, simt și gândesc. În scurt timp însă, mă consolez cu gândul și, ca de obicei, ca în vis,
accept, fără să crâcnesc, realitatea. Și iată că sunt îngropat. Toată lumea pleacă, sunt singur,
singur de tot. Nu mă mișc. De fiecare dată când îmi imaginam, treaz fiind, cum voi fi așezat în
mormânt, asociam cu mormântul doar senzația de umezeală și frig. Tot așa și acum, am simțit
că mi-e foarte frig, mai ales la vârfurile degetelor de la picioare, dar altceva n-am mai simțit
nimic.
Zăceam așa și, lucru ciudat, nu așteptam nimic, acceptând fără crâcnire faptul că mortul
nu are ce să aștepte. Nu era umezeală. Nu știu cât timp a trecut, o oră sau câteva zile, sau mai
multe zile. Dar iată că, deodată, mi-a căzut, pe ochiul stâng, închis, o picătură care se
strecurase prin capacul sicriului, iar după ea, peste un minut, alta, pe urmă, peste încă un
minut, a treia, și tot așa în continuare, tot la fiecare minut. Deodată, o indignare profundă mi-a
cuprins sufletul și brusc am simțit o durere fizică în inimă: „Este rana mea, - mi-am zis, - este
împușcătura, glonțul…” Iar picătura continua să picure, în fiecare minut, și exact peste ochiul
meu închis. Și atunci, deodată, am chemat, nu cu vocea, căci eram nemișcat, ci cu toată ființa
mea, pe stăpânul a tot ceea ce se petrecea cu mine:
- Oricine ai fi, dar dacă exiști și dacă există ceva mai rațional decât ceea ce se petrece
acum, atunci lasă-l să existe și aici. Dacă însă te răzbuni pe mine pentru sinuciderea
mea nesăbuită prin urâciunea și absurdul existenței viitoare, atunci să știi că
niciodată și nici un fel de chin care m-ar lovi nu se poate asemui cu acel dispreț pe
care îl voi simți în tăcere, chiar și timp de milioane de ani de mucenicie!..
Am chemat și am tăcut. Aproape un minut a ținut tăcerea adâncă și chiar a mai căzut o
picătură, dar eu știam, știam într-un mod neîngrădit și fără tăgadă, știam și credeam că,
negreșit, totul se va schimba chiar acum. Și deodată s-a deschis mormântul meu. Adică nu știu
dacă acesta era deschis și eu am fost dezgropat, dar am fost luat de o ființă întunecată, neștiută,
și ne-am trezit în spațiu.
Deodată am avut o revelație: era noapte adâncă, și niciodată, niciodată nu mai fusese
atât de întuneric! Ne mișcam foarte repede în spațiu, departe de pământ acum. Nu-l întrebam
pe cel care mă ducea nimic, așteptam și eram mândru. Mă convingeam că nu mă tem și
încremeneam de uimire la gândul că nu mă tem. Nu țin minte cât timp am zburat așa, cu mare
viteză, și nici nu-mi pot închipui: totul se petrecea așa cum se petrece în vis, când străbați
spațiul, sari peste spațiu și timp și peste legile firii și ale gândirii și te oprești în locurile la care
visează sufletul. Îmi amintesc că deodată am văzut în întuneric o mică stea. „E Sirius?” – am
întrebat eu, pierzându-mi, deodată, răbdarea, căci nu voiam să întreb nimic. – „Nu, este chiar
steaua pe care ai văzut-o printre nori când te întorceai acasă”, - mi-a răspuns ființa care mă
purta. Eu știam că această ființă avea, parcă, chip omenesc. Lucru ciudat, nu-mi plăcea
această ființă, ba chiar simțeam un dezgust profund. Așteptam neantul absolut, de aceea mă
împușcasem în inimă. Și iată-mă în mâinile unei alte ființe, sigur, nu una omenească, dar care
este, există: „A, înseamnă că există viață și după moarte!” – m-am gândit eu cu
superficialitatea ciudată a visului, dar esența inimii mele rămânea cu mine în adâncul
conștiinței mele: „Iar dacă trebuie să exist din nou, - m-am gândit, - și să trăiesc din nou, din
voința inexorabilă a cuiva, atunci nu vreau să fiu învins și înjosit!” – „Știi că mă tem de tine și
pentru aceasta mă disprețuiești”, - i-am zis eu deodată tovarășului meu de drum, neputând
să-mi stăpânesc întrebarea umilitoare, care includea o declarație, și simțind, ca o împunsătură
de ac, în inimă, umilința mea.
El nu-mi răspunse, însă am simțit deodată că nu sunt disprețuit, și că nu sunt luat în râs,
și nici măcar nu sunt compătimit, și că drumul nostru are un scop, necunoscut și misterios,
care are legătură numai cu mine. Frica îmi creștea în suflet. Ceva mut, dar într-un mod
chinuitor, mi se aducea la cunoștință dinspre însoțitorul meu tăcut, pătrunzându-mă parcă. Ne
deplasam cu mare repeziciune prin spații întunecate, necunoscute. De mult încetasem să văd
constelațiile cunoscute.
Știam că în spațiile cerești există stele de la care razele ajung pe pământ doar în mii de
milioane de ani. Poate că străbătuserăm deja în zbor aceste spații. În durerea înfricoșătoare
care îmi chinuia sufletul așteptam ceva. Și, deodată, m-am cutremurat de un sentiment
cunoscut, care mă chema cu ardoare: am văzut, deodată, soarele nostru!
Știam că acela nu putea fi soarele nostru, care adusese la viață planeta noastră, și că
suntem la o distanță nesfârșită de soarele nostru, dar am recunoscut, nu știu cum, cu întreaga
mea ființă, că acesta este un soare exact ca al nostru, o reluare sau un dublu al lui. Un
sentiment plin de dulceață se iscă în sufletul meu, chemându-mă în extaz: forța atât de scumpă
a lumii, a aceleiași lumi ce mă chemase la viață, se revărsa în inima mea, făcând-o să reînvie,
iar eu simțeam viața, viața de odinioară, pentru prima dată după mormânt.
- Dar dacă acesta este soarele, dacă acesta este un soare exact ca al nostru, - am
exclamat eu, - atunci unde este pământul? - și tovarășul meu de drum îmi arătă o
mică stea ce strălucea în întuneric, cu o sclipire de smarald. Ne îndreptam cu mare
repeziciune în direcția ei.
- Dar oare sunt posibile asemenea reluări în univers, oare aceasta este o lege a firii?.. Și
dacă acolo este un pământ, atunci oare este oare o planetă ca a noastră…absolut
identică, nefericită, nenorocită, săracă, dar dragă și veșnic iubită, care dă naștere
unei iubiri la fel de chinuitoare față de ea chiar și în cei mai nerecunoscători fii ai săi,
ca și a noastră…- am exclamat eu, cutremurându-mă de o iubire nestăvilită,
entuziastă, față de pământul drag de dinainte, pe care-l părăsisem. Imaginea
sărmanei fetițe pe care o mâhnisem îmi trecu prin fața ochilor.
- Ai să vezi totul, - îmi răspunse însoțitorul meu și un fel de tristețe se auzi în cuvintele
lui.
„Dar ne apropiam cu repeziciune de pământ. Acesta se mărea văzând cu ochii,
distingeam de acum oceanul, contururile Europei, când, deodată, un sentiment ciudat, un fel
de gelozie plină de măreție, sfântă, se aprinse în inima mea: „Cum poate să existe așa ceva și
pentru ce? Eu iubesc și pot iubi doar acel pământ pe care l-am lăsat în urmă, pe care au rămas
picături din sângele meu, când eu, nerecunoscătorul, mi-am curmat viața cu un foc de armă.
Însă niciodată, niciodată nu am încetat să iubesc acel pământ, nici chiar în acea noapte în care,
despărțindu-mă de el, poate, l-am iubit mai chinuitor ca niciodată. Există oare chin pe acest
nou pământ? La noi pe pământ putem iubi cu adevărat doar în chinuri și doar prin chinuri!
Altfel nu știm să iubim și nu cunoaștem altă iubire. Vreau chinurile, pentru ca să iubesc.
Vreau, sunt însetat în această clipă, să sărut, scăldat în lacrimi, doar un singur pământ, acela
pe care l-am lăsat în urmă, și nu vreau, nu primesc o viață în schimbul alteia!..”
Însă tovarășul meu de drum mă părăsise. Deodată, parcă cu totul pe neașteptate, m-am
trezit stând pe un alt pământ, în lumina strălucitoare a unei zile însorite, splendide, ca într-un
paradis3. Stăteam, pare-mi-se, pe una din acele insule ce formează, pe planeta noastră,
arhipelagul grecesc, sau undeva la țărmul unui continent ce se învecina cu acest arhipelag. O,
totul era întocmai ca la noi, dar părea că peste tot strălucea, festiv și grandios, sfânt, într-o

3
Dostoievski era fascinat de tabloul pictorului peisagist francez Claude Lorrain (1600-1682) Peisaj cu Acis și
Galatea, aflat la Muzeul Ermitaj din Petersburg, care pentru scriitor reprezenta o imagine a „epocii de aur” a
omenirii, corelând cu „epoca de aur”, care nu este desemnată ca atare, din nuvelă. Versilov, personajul din
romanul Adolescentul (1875) menționează paradisul terestru, povestind de asemenea un vis avut și făcând
trimitere la tabloul lui Claude Lorrain. În alte opere domină imaginea Madonei Sixtine (1512) din tabloul lui
Rafael.
sărbătoare în sfârșit împlinită.
O mare blândă de smarald își lovea într-un clipocit stins țărmurile, sărutându-le cu
iubire, vădită, arătată, aproape conștientă. Arbori înalți, minunați, se ridicau în toată
splendoarea lor la ceasul înfloririi, iar nenumăratele lor frunze mici, sunt sigur, mă salutau cu
o șoaptă ușoară, blândă, rostind, parcă, niște cuvinte de dragoste. În iarbă ardeau flori colorate,
parfumate.
Păsările treceau în stoluri prin văzduh și, fără să se teamă de mine, mi se așezau pe
umeri și pe brațe, lovindu-mă bucuroase cu micile lor aripi fremătătoare, pline de drăgălășenie.
Și, în fine, i-am văzut și i-am cunoscut pe oamenii acelui ținut fericit. Au venit singuri la mine,
înconjurându-mă, sărutându-mă. Copiii soarelui, copiii soarelui lor, o, cât erau de frumoși!
Niciodată nu văzusem pe planeta noastră atât frumusețe adunată într-un om.
Poate doar în copiii noștri, în primii ani de viață, mai puteai găsi un reflex îndepărtat,
cât de slab, al acestei frumuseți. Ochii acestor oameni fericiți străluceau cu scânteieri senine.
Chipurile lor luminau de rațiune și de o conștiință a realizării de sine împlinite, împăcate, însă
fețele acestea erau vesele; în cuvintele și glasurile acestor oameni răsuna o bucurie
copilărească. O, tot atunci, aruncând o singură privire la chipurile lor, am înțeles totul, chiar
totul!
Acesta era un pământ nepângărit de căderea în păcat, locuiau acolo oameni care nu
păcătuiseră, locuiau într-un paradis asemenea celui în care au trăit, după tradițiile întregii
omeniri, și străpărinții noștri care au păcătuit, cu singura diferență că întreg acest pământ era
aici pretutindeni același rai. Acești oameni, râzând plini de bucurie, s-au adunat într-o
mulțime în jurul meu și mă mângâiau; m-au dus la ei, și fiecare dintre ei voia să mă liniștească.
O, ei nu mă întrebau nimic, dar parcă știau deja totul, așa îmi părea, și voiau să alunge cât mai
repede suferința de pe fața mea.

IV

Căci vedeți dumneavoastră, iarăși, ei bine, nu era decât un simplu vis! Însă sentimentul
de iubire al acestor oameni nevinovați și minunați a rămas cu mine pentru totdeauna și simt că
iubirea lor izvorăște asupra mea și acum, de acolo. I-am văzut cu ochii mei, i-am cunoscut și
m-am convins, i-am iubit, am suferit pentru ei după aceea. O, mi-am dat seama pe loc, chiar
atunci, că în multe privințe nu-i voi înțelege deloc; mie, ca unui progresist rus contemporan și
unui locuitor, urâcios și amărât, al Petersburgului, îmi părea de nedeslușit faptul că, de pildă,
ei, cunoscând atât de multe, nu au știința noastră. Însă în scurt timp am înțeles că aveau o
cunoaștere completă și se nutreau din alte străfulgerări decât cele din lumea noastră și că
năzuințele lor era și ele cu totul altele. Ei însă nu doreau nimic și erau liniștiți, ei nu tindeau să
cunoască viața așa cum tindem noi să o conștientizăm, pentru că viața lor era împlinită.
Cunoașterea lor era mai profundă și mai înaltă decât cea a științei noastre, căci știința noastră
încearcă să explice ce înseamnă viața, ea însăși caută să o conștientizeze, pentru a-i învăța pe
alții; ei însă știau și fără știință cum să trăiască, și acest lucru l-am înțeles, dar nu am putut
înțelege știința lor. Ei îmi arătau arborii lor, însă eu nu puteam înțelege acel nivel de iubire de
pe care oamenii aceia priveau la ei, de parcă ar fi vorbit cu niște ființe asemenea lor. Și, știți,
poate că mă înșel dacă spun că vorbeau cu arborii! Da, le găsiseră limbajul și sunt convins că
arborii îi înțelegeau. Așa priveau ei la întreaga natură, la animalele care trăiau cu ei în pace,
nu-i atacau și îi iubeau, învinși de însăși iubirea lor. Ei îmi arătau stelele și-mi spunea despre
ele ceva ce nu puteam înțelege, dar sunt convins că ei se atinseseră parcă, prin ceva, de
corpurile cerești, nu numai cu gândul, ci și printr-o cale vie. O, acești oameni nici nu încercau
să mă facă să-i înțeleg, ei mă iubeau și fără aceasta, în schimb, eu știam că ei nu mă vor
înțelege niciodată și de aceea aproape că nu vorbeam cu ei deloc despre planeta noastră. Nu
făceam decât să sărut în fața lor acel pământ pe care trăiau ei, adorându-i mut pe ei, iar dânșii
vedeau aceasta și se lăsau adorați, dar sfiindu-se că îi ador, pentru că mult iubeau și ei. Ei nu
sufereau pentru mine atunci când, uneori, eu le sărutam, înlăcrimat, picioarele, știind cu
bucurie în inima mea cu ce putere de a iubi îmi vor răspunde. Uneori mă întrebam, cuprins de
uimire, cum puteau ei tot timpul să nu jignească pe unul ca mine și să nu trezească o singură
dată în unul ca mine un sentiment de gelozie și invidie?
De multe ori m-am întrebat cum de puteam eu, un lăudăros și un mincinos, să nu le
vorbesc despre cunoștințele mele, despre care ei, firește, nu aveau cum să știe, și să nu vreau
să-i uimesc, sau măcar doar din dragoste pentru ei? Erau neastâmpărați și veseli ca niște copii.
Rătăceau prin dumbrăvile și pădurile lor minunate, cântau cântece minunate, se hrăneau cu
hrană ușoară, cu rodul pomilor lor, cu mierea pădurilor lor și laptele animalelor iubitoare.
Pentru hrana și îmbrăcămintea lor munceau doar puțin și uneori.
Cunoșteau iubirea și nășteau copii, dar nu am văzut vreodată să izbucnească în ei acea
voluptate plină de cruzime care îi lovește aproape pe toți locuitorii planetei noastre, pe toți și
pe toate, servind ca sursă unică pentru aproape toate păcatele omenirii noastre. Ei se bucurau
de copiii care apăreau ca de niște părtași la fericirea lor. Între ei nu se iscau certuri și nu exista
gelozie, și nici măcar nu înțelegeau ce înseamnă aceasta.
Copiii erau copiii tuturor, pentru că toți alcătuiau o singură familie. Aproape nu
cunoșteau ce sunt bolile, deși exista moarte. Iar bătrânii lor se stingeau liniștiți, adormind
parcă, înconjurați de oamenii veniți să-și ia rămas bun de la dânșii, binecuvântându-i,
zâmbindu-le și îndrumați ei înșiși de zâmbetele lor luminoase. Mâhnire, lacrimi nu am văzut,
nu era decât o iubire ce se înmulțea până la extaz, dar până la un extaz liniștit, împlinit,
contemplativ. Ai fi crezut că aceste ființe erau în legătură cu morții lor chiar și după moartea
acestora și că legătura pământească dintre ei nu se întrerupea prin moarte. Aproape că nu
înțelegeau când îi întrebam despre viața veșnică, dar, probabil, erau convinși fără urmă de
îndoială că aceasta nu era o problemă pentru ei. Nu aveau lăcașuri de rugăciune, dar aveau un
fel de unitate esențială, vie și neîntreruptă cu Întregul universului. Nu aveau o credință, în
schimb, aveau cunoașterea fermă că atunci când bucuria lor pământeană se va împlini în
limitele naturii terestre, atunci va veni la ei, pentru cei vii și pentru cei morți, o și mai mare
lărgire a atingerii de Întregul universului. Așteptau acea clipă cu bucurie, dar fără să se
grăbească, fără a suferi după ea, ci parcă având deja o presimțire a ei în inimile lor, lucru
despre care își spuneau unii altora. Serile, mergând la culcare, le plăcea să cânte în coruri
armonioase, pe voci în deplină înțelegere. Prin aceste cântări își transmiteau senzațiile din
ziua ce trecuse, o slăveau, despărțindu-se de ea. Slăveau natura, pământul, marea, pădurile. Le
plăcea atât de mult să compună cântece unii despre alții, se lăudau reciproc, ca niște copii,
erau cântece simple, însă curgeau din inimă și pătrundeau în inimi. Și nu numai cântecele, ci,
părea că și viața întreagă și-o petreceau într-o admirație reciprocă. Era un fel de îndrăgostire
reciprocă, totală, generală. Unele din cântările lor, solemne și pline de extaz, aproape că nu le
înțelegeam defel. Înțelegând cuvintele, niciodată nu puteam să pătrund până la capăt toate
sensurile lor. Acest înțeles rămânea parcă inaccesibil urechii mele, în schimb, inima mea se
pătrundea parcă de el pe nesimțite și tot mai profund. Adeseori le spuneam că aceste lucruri le
presimțisem cu mult timp înainte, că toată această bucurie și slavă reverberau în mine încă pe
pământul nostru, ca o chemare dureroasă, care ajungea uneori până la o profundă mâhnire; că
presimțisem toate acestea și slava lor în visurile inimii mele și în visurile minții mele, că
adeseori nu puteam privi soarele ce apunea pe pământul nostru fără lacrimi în ochi… Că în
ura mea față de oamenii de pe planeta noastră era cuprinsă mereu și durerea, de ce nu pot să-i
urăsc, fără să-i iubesc, de ce nu pot să-i iert, ci, în iubirea mea pentru ei există această durere,
de ce nu pot să-i iubesc, nu pot să-i urăsc? Ei mă ascultau și eu vedeam că nu-și puteau
închipui despre ce vorbeam, însă eu nu regretam că le vorbisem despre aceasta, știam că ei
înțeleg toată forța durerii mele pentru cei pe care îi părăsisem. Da, atunci când mă priveau cu
frumoasa lor privire, plină de iubire, când simțeam că în prezența lor și inima mea devenea la
fel de nevinovată și sinceră ca și inimile lor, atunci nu regretam nici eu că nu-i înțeleg. De la
senzația de preaplin al vieții îmi pierdeam răsuflarea și mă rugam în tăcere pentru ei.
O, acum toți îmi râd în față și încearcă să mă convingă că nici în vis nu poți vedea
amănunte ca acestea despre care povestesc eu acum, că în visul meu am văzut sau am simțit o
singură senzație, născută tot în inima mea într-un delir, iar amănuntele le-am inventat eu
singur, după ce m-am trezit. Și când le-am spus că, poate, de fapt, chiar așa a și fost, doamne,
ce mi-au mai râs în față și ce s-au mai veselit pe socoteala mea! O, da, firește, am fost cucerit
doar de senzația din acel vis și doar ea, acea senzație, s-a păstrat în inima mea rănită până la
sânge: în schimb, imaginile reale și formele visului meu, adică acelea pe care le-am văzut cu
adevărat chiar în timpul visului meu, erau pline de atâta armonie, erau atât de fermecătoare și
minunate, și erau atât de adevărate, încât, trezindu-mă, desigur, nu am fost în stare să le
materializez în neputincioasele noastre cuvinte, așa că ele trebuiau să se șteargă cumva4 în
mintea mea și s-ar zice că într-adevăr, eu însumi, în mod inconștient, am fost obligat să le
inventez pe urmă amănuntele și, sigur, le-am deformat, mai ales în dorința atât de pătimașă a
mea de a le reda cât mai repede, măcar în parte. În schimb, cum să cred că toate acestea au
fost cu adevărat? Poate că a fost de mii de ori mai frumos, mai luminos și mai plin de bucurie
decât povestesc eu? Să fie acesta un vis, însă toate acestea nu se poate să nu se fi petrecut.
Știți ce, am să vă spun un secret: poate că toate acestea nici nu au fost un vis. Căci aici s-a
petrecut ceva, așa, ceva atât de teribil de adevărat, că acest ceva nu s-ar fi putut arăta într-un
vis. Fie, visul meu s-a născut din inima mea, dar oare numai inima mea e în stare să dea
naștere acestui adevăr înfiorător care s-a petrecut apoi cu mine? Cum aș fi putut eu singur să
inventez sau să visez cu inima? Oare sărmana mea inimă și netrebnica mea minte
capricioasă au putut să se ridice până la o asemenea revelație a adevărului? O, judecați și voi:
până acum am ascuns, dar acum voi dovedi acest adevăr. Problema este că eu… i-am pervertit
pe toți!

Da, chiar așa, s-a terminat cu faptul că i-am pervertit pe toți! Cum s-a putut petrece așa
ceva nu știu, dar îmi amintesc limpede. Visul a trecut în zbor milenii, lăsându-mă doar cu

4
Autorul folosește aici un neologism creat de el, stușevat(sia), „a (se) șterge, a (se) estompa, a dispărea”.
senzația unui întreg. Știu doar că eu am fost pricina căderii în păcat. Ca un vierme scârbavnic,
ca un atom de ciumă ce molipsește toate statele, așa am molipsit și eu prin mine însumi acest
ținut fericit, care nu cunoscuse înainte păcatul. Ei au învățat să mintă și minciuna le-a fost pe
plac și au cunoscut frumusețea minciunii. O, totul a pornit poate de la o cochetărie nevinovată,
dintr-o glumă, de la un joc al iubirii, chiar așa, poate, de la un atom, însă acest atom de
minciună a pătruns în inimile lor și le-a fost pe plac. Apoi, repede, s-a născut și voluptatea,
voluptatea a generat gelozia, gelozia, cruzimea…O, nu știu, nu-mi amintesc, dar repede,
foarte repede, a fost și prima vărsare de sânge: ei s-au mirat și s-au îngrozit, și au început să
plece, să se despartă.
Au apărut uniuni, însă de astă dată, erau ale unora împotriva altora. Au început
reproșurile, învinuirile. Ei au aflat ce este rușinea și au ridicat rușinea la rang de virtute. A luat
naștere noțiunea de cinste, și fiecare uniune și-a ridicat câte un stindard. Ei au început să
chinuiască animalele, iar animalele au fugit în păduri, devenindu-le potrivnice. A început
lupta pentru dezbinare, pentru izolare, pentru personalitate, pentru al meu și al tău. Acele
ființe au început să vorbească în limbi diferite. Au cunoscut durerea și au iubit durerea, au
dorit cu ardoare chinurile și au spus că Adevărul poate fi atins doar prin chinuri. Atunci a
apărut la acele ființe știința. Când s-au făcut răi, au început să vorbească despre frăție și
umanism și au înțeles aceste idei. Când au devenit infractori, au inventat dreptatea și și-au
alcătuit coduri de legi, pentru a o păstra, iar pentru a asigura codurile de legi, au așezat
ghilotina. Abia își mai aminteau despre ceea ce pierduseră, nici nu mai voiau să creadă că
fuseseră cândva nevinovați și fericiți. Râdeau chiar și de posibilitatea acestei fericiri a lor de
odinioară, numind-o un vis. Nu erau nici măcar în stare să-și închipuie acest vis în forme și
imagini, dar, lucru ciudat și minunat, pierzându-și orice speranță în fericirea de altădată,
numind-o poveste, ei au dorit atât de mult să fie nevinovați și fericiți din nou, încât au căzut în
fața dorinței inimii lor, venerând, ca niște copii, această dorință, au construit mulțime de
locuri de cult și au început să se închine acestei idei, propriei lor „dorințe”, crezând, în același
timp, pe deplin, în imposibilitatea îndeplinirii și realizării acesteia, dar adorând-o cu lacrimi și
închinându-i-se. Totuși, dacă s-ar fi putut întâmpla ca ei să se întoarcă la acea stare de
nevinovăție fericită pe care o pierduseră și dacă cineva le-ar fi arătat-o deodată din nou și i-ar
fi întrebat dacă vor să se întoarcă la acea stare, atunci probabil ar fi refuzat. Ei îmi spuneau:
„Poate că suntem mincinoși, răi și nedrepți, știm aceasta și deplângem lucrul acesta și ne
chinuim din cauza aceasta singuri și ne pedepsim mai mult decât chiar, poate, chiar acel
Judecător milostiv care ne va judeca și al cărui nume nu-l știm. Însă noi avem știința, și prin
ea vom găsi din nou adevărul, însă acum îl vom primi în mod conștient. Cunoașterea este mai
presus de sentimente, conștiința vieții este mai presus de viață. știința ne va da înțelepciunea,
înțelepciunea ne va dezvălui legile, iar cunoașterea legilor fericirii este mai presus de
fericire.” Așa au spus, iar după aceste cuvinte, fiecare a început să se iubească pe sine mai
presus de ceilalți, și nici nu ar fi putut face altfel. Fiecare a devenit atât de gelos față de
propria persoană, încât se străduia din răsputeri să-i înjosească și să-i facă mici pe ceilalți,
făcând din aceasta scopul vieții sale.
A apărut sclavia, a apărut chiar sclavia de bunăvoie: cei slabi erau bucuroși să se supună
celor puternici, și aceasta doar pentru ca aceia să-i ajute să-i asuprească pe cei și mai slabi
decât dânșii. Au apărut propovăduitorii adevărului, care veneau la acești oameni cu lacrimi,
spunându-le despre trufia lor, despre pierderea măsurii și a armoniei, despre faptul că nu mai
știau ce este rușinea. Lumea râdea de ei sau îi bătea cu pietre. Pe pragurile templelor se vărsa
sânge sacru. În schimb, au apărut oameni care începură să inventeze cum să facă să se
unească din nou, pentru ca fiecare, neîncetând să se iubească pe sine mai presus de ceilalți, să
nu-l stingherească pe altul, și să trăiască astfel parcă toți laolaltă, parcă într-o societate
armonioasă. Războaie întregi se iscară din această idee.
Toți cei care luptau în război credeau cu tărie în același timp că știința, înțelepciunea și
sentimentul de autoconservare îl obligă până la urmă pe om să se unească, de bunăvoie, într-o
societate rațională și că de aceea, deocamdată, pentru a grăbi lucrurile, „înțelepții” încercau
să-i distrugă mai repede pe toți „neînțelepții” care nu le înțelegeau ideea, pentru ca aceștia să
nu împiedice triumful acesteia. Însă sentimentul de autoconservare a început să slăbească
repede, au apărut cei trufași și iubitorii de plăceri care au cerut direct totul sau nimic. Pentru a
obține totul se recurgea la fapte de cruzime, iar dacă nu reușeau, la sinucideri. Au apărut
religii ce practicau cultul neantului și al autodistrugerii de dragul liniștii și nimicniciei eterne.
În cele din urmă acești oameni au obosit în efortul lor fără sens și pe fețele lor a apărut
suferința, și acești oameni au proclamat că suferințele sunt frumusețea, că numai în suferințe
există idee. În cântecele lor, ei au cântat suferința. Umblam printre ei, frângându-mi mâinile,
și plângeam pentru ei ei, dar îi iubeam, poate și mai mult decât înainte, când pe fețele lor nu
exista încă suferință și când ei erau nevinovați și atât de frumoși. Am iubit și mai mult
pământul necinstit de ei, mai mult decât atunci când fusese un paradis, doar pentru că pe
pământul acela apăruse durerea. Vai, întotdeauna am iubit durerea și mâhnirea, dar numai
pentru mine, dar pe ei îi plângeam, fiindu-mi milă de ei. Îmi întindeam mâinile către dânșii,
acuzându-i din disperare, blestemându-mă și disprețuindu-mă. Le spuneam că toate acestea
le-am făcut eu, eu singur, că eu eram cel care le-a adus stricăciunea, molima și minciuna! Îi
imploram ca să mă răstignească pe cruce, i-am învățat cum să facă crucea. Nu aș fi putut, nu
aș fi avut puterea să mă omor pentru a doua oară, însă voiam să iau asupra mea chinurile lor,
eram însetat ca în aceste chinuri să se verse sângele meu până la ultima picătură. Însă ei
râdeau doar de mine, și până la urmă au început să mă socotească un nebun pentru Hristos.
Îmi găseau justificări, spuneau că au primit doar ceea ce și-au dorit ei înșiși și că tot ceea ce
există acum nu ar fi putut să nu fie. În cele din urmă, m-au anunțat că deveneam periculos
pentru ei și că mă vor închide într-o casă de nebuni, dacă nu tac. Atunci mi-a intrat mâhnirea
în suflet, așa de puternic, că inima mi s-a strâns și am simțit că voi muri, când…ei bine, atunci
m-am trezit.

***

Se făcuse dimineață, adică nu se crăpase încă de ziua, era aproape șase. M-am trezit în
aceleași fotoliu, lumânarea îmi arsese, la căpitan în cameră dormeau toți, domnea o liniște rară
în apartamentul nostru. În primul rând, am sărit cuprins de o mirare extremă; niciodată până
atunci nu mi se mai întâmplase ceva asemănător, chiar până la fleacuri și amănunte. Niciodată
nu adormisem, de pildă, așa, în fotoliul meu. Când, deodată, în timp ce stăteam în picioare
revenindu-mi, deodată mi-a trecut prin fața ochilor revolverul, pregătit, încărcat, însă într-o
clipă l-am dat deoparte! O, de acum, doar viață și iar viață! Mi-am ridicat mâinile, chemând
adevărul etern. Nu l-am implorat, am plâns după el; un extaz, un extaz nemăsurat îmi înălța
întreaga ființă. Da, viață, și propovăduire! Despre propovăduire am hotărât în aceeași clipă și,
desigur, pentru toată viața! Merg să propovăduiesc, vreau să propovăduiesc, ce? Adevărul,
căci l-am văzut, l-am văzut cu ochii mei, l-am văzut în slava lui!
Și iată că de atunci încoace tot propovăduiesc! Pe deasupra, îi iubesc pe toți cei care râd
de mine, mai mult decât pe ceilalți. De ce este așa, nu știu și nu pot explica, dar așa să fie. Ei
spun că și acum mă abat, adică dacă m-am abătut așa acum, ce-o să fie mai departe oare?
Adevărul adevărat, m-am abătut și, poate, mai departe va fi și mai rău. Și, desigur, am să mă
mai abat de câteva ori, până voi afla cum să propovăduiesc, adică ce cuvinte și ce treburi,
pentru că este foarte greu de îndeplinit. Căci eu și acum văd totul foarte limpede, ca ziua, dar
ascultați: oare cine nu se abate! Și totuși, toți merg doar spre același lucru, cel puțin totul se
îndreaptă spre același lucru, de la cel înțelept până la ultimul tâlhar, doar că pe căi diferite.
Este un vechi adevăr acesta, dar iată ce este nou aici: eu nu prea am cum să mă abat din drum.
Pentru că eu am văzut adevărul, l-am văzut și știu că oamenii pot fi minunați și fericiți, fără
să-și piardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu pot și nu vreau să cred că răul este o stare de
lucruri normală pentru oameni. Iar ei nu fac decât să râdă tocmai de această încredințare a
mea. Dar cum să nu cred, am văzut adevărul, nu ceva scornit de mintea mea, l-am văzut, l-am
văzut, și chipul viu al adevărului mi-a umplut sufletul pentru totdeauna. L-am văzut într-o
întregire atât de deplină, încât nu pot crede că oamenii nu pot avea parte de el. Așadar, cum aș
putea să mă abat? Să evit, sigur, chiar de câteva ori, și chiar am să vorbesc cu vorbele altcuiva,
dar pentru puțin timp: imaginea vie a ceea ce am văzut va fi mereu cu mine, mă va îndrepta
întotdeauna și mă va îndruma.
O, sunt plin de putere, sunt proaspăt, merg, înaintez, și chiar timp de o mie de ani. Știți,
la început am vrut chiar să ascund faptul că i-am pervertit pe toți, dar a fost o greșeală, iată
deja prima greșeală! Însă adevărul mi-a șoptit că mint, și m-a apărat și m-a îndrumat. Dar cum
să organizez raiul nu știu, pentru că nu știu să spun așa ceva în cuvine. După visul meu mi-am
pierdut cuvintele. Cel puțin, toate cuvintele importante, cele mai necesare.
Dar fie, voi merge și voi vorbi mereu, neîncetat, pentru că eu am văzut totuși cu ochii
mei, deși nu știu să povestesc ce am văzut. Dar tocmai acest lucru nu-l înțeleg cei care râd de
mine: „Ai avut, chipurile, un vis, un delir, o halucinație.” Ehe! Oare aceasta este ceva atât de
complicat? Iar ei se mândresc atât de tare. Un vis? Ce-i un vis? Viața noastră oare nu-i tot un
vis? Și mai zic: fie ca, așa să fie, ca niciodată să nu se împlinească și să nu vină raiul (măcar
atât lucru înțeleg și eu”), ei bine, eu tot voi propovădui. Iar între timp, cât e de simplu: într-o
singură zi, într-o singură oră, totul s-ar putea așeza la locul lui! Lucrul cel mai important este
să-i iubești pe ceilalți ca pe tine însuți, iată lucrul cel mai important, și gata, chiar nu mai
trebuie nimic altceva: ai să afli imediat cum să faci totul. Dar, de fapt, acesta nu-i decât un
vechi adevăr, care s-a repetat și s-a scris de milioane de ori, și tot nu s-a așezat! „Conștiința
vieții este mai presus de viață, cunoașterea legilor fericirii este mai presus de fericire”, iată cu
ce (idei) trebuie să luptăm! Și eu voi lupta. Dacă ar vrea toți, pe loc toate s-ar așeza la locul
lor.
***
Iar pe fetița aceea am reușit să o găsesc… Și voi merge! Voi merge!

(Trad.de M.V.2016)
 Povestirea a apărut în numărul din aprilie al Jurnalului de scriitor, din anul 1877,
nefiind retipărit în timpul vieții autorului. O variantă timpurie este datată aprilie, a doua, cu
sfârșitul lui aprilie 1877. La 26 aprilie 1877, Dostoievski a predat pentru tipar sfârșitul
primului capitol din Jurnal. Textul are același subtitlu generic ca și Sfioasa (Krotkaia). În
Sfioasa, „fantastică” este doar forma narațiunii, asemănătoare elementului fantastic din
operele apreciate de Dostoievski, Dama de pică de Pușkin, Povestirile din Petersburg de
Gogol, Nopți rusești de Odoevski, operele lui Poe și E.T.A. Hoffmann. În primele variante la
primele trei părți ale nuvelei este menționat Edgar Allan Poe. Dostoievski scrisese prefața la
trei povestiri ale scriitorului american, apărute în revista Vremia (1861), de unde reiese că îi
erau cunoscute și traducerile lui Baudelaire și că povestirea Mesmeric Revelations (1844) îl
captivase pe scriitorului rus. Trecut aproape neobservat după apariție, povestirea a atras
atenția gânditorilor ruși la începutul secolului al XX-lea: V. Rozanov, Despre Dostoievski.
Schiță biografică (O Dostoevskom. Biograficeskii ocerk, 1893, N.A. Berdiav, Concepția
despre lume a lui Dostoievski (Mirosozerțanie Dostoevskogo), Paris, 1923 (1968), M.M.
Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski (Problemî poetiki Dostoevskogo, Moscova, 1971
Pentru cititorul de literatură rusă, această nuvelă intră în seria utopiilor inițiate de legenda
orașului scufundat Kitej (Belovodie), visul lui Oblomov (din romanul Oblomov de N.
Goncearov), proiectele lui Belinski și utopiile lui A. Platonov.
În Căile teologiei ruse, G. Florovski scria că „Dostoievski nu a știut să înfrângă ispita
organică. El rămâne un utopist, continuând să creadă în rezolvarea istorică a contradicțiilor”.