UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢE EDUCATIVE

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
DISCIPLINA NOUL TESTAMENT

Lucrare de seminar
Necesitatea mântuirii după epistola după Romani

Coordonator :
Pr. Asist. Dr. Vârlan Florin
Susţinător :
Udroiu

Târgovişte, 2018

1
 Introducere

Personalitatea Sf. Apostol Pavel domină întreaga dezvoltare a istoriei

creştinismului primar, întrucât activitatea sa misionară a hotărât definitiv calea pe
care va merge peste veacuri noua religie care se naşte. Atât de considerabilă a fost
activitatea acestui apostol pentru creştinism, încât n-au lipsit exagerări care să-l
pună chiar mai presus decât însăşi persoana Domnului Hristos, cum a făcut
filozoful Nietsche1. Alţii l-au comparat cu Platon, cel care a redat genial gândirea
marelui său maestru Socrate2.
Încă de la naştere şi prin naştere, Pavel aparţine acelei elite a Imperiului
alcătuite din vreo patru sau cinci milioane de cetăţeni romani. Privilegiu mai
semnificativ în Orient decât în Occident căci, dacă locuitorii peninsulei italice l-au
dobândit cu toţii încă din secolul I î.Hr., el n-a fost acordat decât cu mare greutate
în provincii şi numai în schimbul unor servicii excepţionale.
Cel pe care îl cunoaştem sub numele latin de Pavel s-a născut într-o cetate
plină de tensiuni, în jurul anului 15 (era «tânăr», adică avea vreo 20 de ani în
momentul convertirii, petrecută în anul 34). La naştere a primit o stare civilă
romană completă, cuprinzând tria nomina : praenomen, nomen şi cognomen.Nu
vom şti niciodată numele de familie al lui Pavel, nici măcar prenumele, care adesea
se confunda cu numele. In stadiul actual al documentaţiei noastre, singurul nume
de familie atestat la Tars în secolul I d.Hr. este cel de lulius, aflat în legătură cu un
privilegiu acordat de Cezar, de Octavian Augustus sau de Tiberiu. Numele lui Paul
putea să vină de la oricare familie instalată într-unui din polurile de romanitate ale
provinciei: de la un magistrat aflat în funcţie în Cipru sau în Cilicia, de la un om de
litere bine situat la Roma sau de la un colon din Antiohia Pisidiei.

1
I. Barlanescu, Personalitatea Sfântului Pavel, Alban, Timişoara 1993, p.31
2
Ibidem, p.32

2
 Epistolele Pauline

Epistolele pastorale sunt scrieri care au o deosebită importanţă datorită fap-

tului că oglindesc noua realitate care este rânduirea episcopilor, şi putem afirma că
ele reprezintă documentele oficiale de care aveau nevoie Timotei şi Tit pentru a-şi
exercita atributele lor păstoreşti în calitatea pe care o aveau în sânul comunităţilor
respective3. Una dintre trăsăturile specifice ale Epistolelor pastorale este aceea că
împreună cu Epistola către Filimon reprezintă singurele Epistole pauline adresate
unor persoane şi nu unor Biserici creştine cum proceda de obicei Sfântul Apostol
Pavel.
Importanţa acestor Epistole rezultă şi din faptul că ele nu conţin doar o sin-
gură latură a activităţii episcopului ci definesc poziţia, autoritatea, drepturile şi
obligaţiile acestuia, fiind cele mai autorizate, dar şi cele mai complete izvoare
privind învăţătura Bisericii despre ierarhie şi lucrarea acesteia. Astfel putem afirma
că scopul şi cuprinsul acestor scrieri explică calificativul de Epistole pastorale care
le-a fost atribuit4.
Omogenitatea lor rezultă din caracterul oficial pe care îl au cât şi din princi-
palele teme care le sunt comune, dintre care amintim: ierarhia bisericească, aspec-
tele fundamentale ale vieţii creştine, apărarea dreptei credinţe contra ereticilor, cui-
tul Bisericii, conduita creştinilor faţă de autorităţile locale etc. Aproape în unanimi-
tate exegeţii au afirmat această trăsătură a lor şi au evidenţiat chiar un paralelism
între Epistola I Timotei şi Epistola către Tit, motiv pentru care au fost socotite
Epistole surori. Existenţa acestui paralelism ar putea fi explicată prin faptul că au
fost scrise la scurtă vreme una de alta, dar şi pentru că tratează aceleaşi teme şi

3
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice, în Studii Teologice,
nr. 3, p. 50;
4
Diac. conf. H. Rovenţa, Istoria cărţilor Noului Testament, Bucureşti, 1928, p. 140.

3
oferă soluţii asemănătoare. De asemenea se poate vorbi şi de un paralelism în ceea
ce priveşte stilul şi vocabularul celor două Epistole (Ex. I Tim. 3, 1-7; Tit l, 5-9)5.
Vorbind despre asemănarea tematică între Epistolele pastorale trebuie să
mai spunem că una dintre trăsăturile lor caracteristice o reprezintă claritatea
expunerii, astfel încât orice cititor poate să înţeleagă şi să reţină mesajul lor.
Teologii sunt de părere că aceste Epistole pot fi înţelese, studiate şi aprofundate
numai împreună deoarece abordând, în general, aceeaşi tematică au calitatea de a
se completa şi explica reciproc, ca un tot unitar6.
Părintele Grigorie Marcu merge mai departe în aprecierea Epistolelor pas-
torale afirmând că acestea reprezintă constituţia apostolică a selecţionării clerului7
şi, deşi nu sunt primele scrieri care acordă atenţie problemelor care privesc ierarhia
bisericească, caracteristica lor este faptul că aceste preocupări trec pe primul plan
şi sunt evidenţiate, ceea ce le sporeşte valoarea. In cuprinsul lor se găsesc şi
anumite aspecte doctrinare, dar acestea sunt aduse în discuţie doar pentru a se
motiva teologic îndrumările cu caracter pastoral, misionar, disciplinar şi
organizatoric ale Apostolului. Prin învăţăturile pe care le cuprind, aceste scrieri
stau la temelia doctrinei Bisericii creştine despre lucrarea preoţească şi despre
atribuţiile ce le revin membrilor ierarhiei. De asemenea, în Epistolele pastorale
sunt evocate şi anumite aspecte care privesc relaţiile dintre autor şi destinatarii
acestora, dar acestea sunt trecute pe un loc secund deoarece, aşa cum am spus mai
înainte, aceste epistole sunt în primul rând scrieri oficiale sau documente oficiale
prin care sunt definite treptele ierarhiei bisericeşti, funcţiile episcopului, condiţiile
puse candidaţilor la hirotonie etc..

5
Magistrand Dumitru Găină, Sfinţii Apostoli şi episcopii…, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10, 1962, p.
582- 598.
6
Ibidem, p. 584..
7
Pr. prof. Grigorie T. Marcu, Sfântul Apostol Pavel - despre personalitatea religios-morală a păstorului
de suflete., în Studii Teologice, , 1955, 3-4, p. 197.

4
 Sfântul Apostol Pavel doreşte ca între conducătorii Bisericii şi obştea
credincioşilor să existe o deplină armonie, colaborare şi înţelegere reciprocă, dar
subliniază faptul că episcopul trebuie să se impună în cadrul comunităţii creştine
prin ţinuta morală ireproşabilă, cultură, talent şi tact pastoral8.
Ceea ce reţine atenţia din acest punct de vedere este tocmai faptul că
Epistolele pastorale sunt adresate unor episcopi, unor întâistătători a căror
răspundere decurge din hirotonirea în cea mai înaltă treaptă ierarhică, adică aceea a
episcopiei (I Tim. 4, 14). Cu toate acestea Apostolul nu îi atribuie lui Timotei titlul
de episcop deoarece socoteşte că este mai important să arate atribuţiile şi lucrarea
unui episcop decât titulatura acestuia.

8
Diac. conf. H. Rovenţa, op. cit., p. 141.

5
 Necesitatea mântuirii după epistola după Romani

Dumnezeu l-a creat pe om din iubire şi spre a deveni iubire. L-a făcut după
chipul Său, la asemănare trebuind omul însuşi să ajungă prin voie liberă. Încă de la
început i-a fost dată omului o putere care să-l întărească şi să-l călăuzească.
Această putere este harul divin, energia necreată ce izvorăşte din Fiinţa lui
Dumnezeu. Harul este liantul şi garantul legăturii omului cu Creatorul său, precum
şi împreună lucrătorul la opera de îndumnezeire a firii umane. Starea primordială
era deci una de perfecţiune şi fericire. Întrebuinţând greşit libertatea, marele dar
făcut de Dumnezeu, omul a ales o altă cale decât cea care ducea la îndumnezeire.
În faţa examenului de moralitate primii oameni au nesocotit porunca sau mai
degrabă sfatul lui Dumnezeu, care cuprindea în sine întreaga lege morală. Ei
trebuiau să nu mănânce roade din pomul cunoştinţei binelui şi răului, cunoştinţă ce
cuprindea în sine realitatea păcatului, a nesocotirii voii lui Dumnezeu.
Păcatul nu era cunoscut de către om, iar la o cunoaştere a lui nu se putea
ajunge decât prin experiere, prin înfăptuirea lui, de aici şi gravitatea săvârşirii lui. 9
Din momentul căderii încep să apară consecinţele nefaste ale pătrunderii păcatului
în lume. Adam şi Eva au supus acestui blestem odată cu ei întreaga umanitate ce
avea să descindă din ei:,,din greşeala unuia a venit peste toţi oamenii
osânda‘‘(Romani 5,18). Păcătuind, omul a rupt legătura cu Dumnezeu pierzând
astfel harul. Pierzând harul suprimase posibilitatea şi cadrul necesar asemănării cu
Dumnezeu, deci nu mai putea obţine nemurirea, fapt ce a generat moartea: ,,căci
plata păcatului este moartea‘‘(Romani 6.23). Limitându-şi singur puterea spirituală
omul s-a supus de voie laturii trupeşti, fiind robit de aceasta până la restabilirea
legăturii harice prin Noul Adam: ,,Că după cum toţi mor în Adam, aşa toţi vor
învia în Hristos.‘‘(I Corinteni 15,22). Avea să alerge mult timp prin întuneric după
9
Pr. prof. dr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 1997,
p. 59.

6
o lumină ce nu putea să o vadă. Iată cum se prezenta omul după cădere. Chiar dacă
omul L-a părăsit pe Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a părăsit pe om. Nu l-a lăsat pradă
propriilor fapte ci din aceeaşi iubire creatoare pe care omul nu o apreciase, a
hotărât să-i mai dea o şansă:,,Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul
Său Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică ‘‘ (Ioan 3,16). Odată cu rostirea pedepsei Dumnezeu îi făgăduieşte un
Izbăvitor din sămânţa femeii(Facere 3,15). De acest fir se va ancora întreaga
omenire, năzuind mereu după mântuire.
Acest moment marchează începutul istoriei mântuirii neamului omenesc.
Păcatul era săvârşit, firea umană decăzuse, iar legătura cu Dumnezeu fusese
întreruptă. Era deci nevoie de refacerea stării dinainte de păcat pentru a mai putea
progresa. De aceea, din marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a hotărât să-L
trimită în lume pe Unicul Său Fiu pe Care să-L dea preţ de răscumpărare pentru
păcat, El fiind Singurul capabil de a reface ceea ce stricase omul. Fiul lui
Dumnezeu Întrupat în istorie avea să fie cel mai mare bine întâmplat vreodată
omenirii. Dar până la venirea Lui a trecut o lungă perioadă de timp, timp în care
omenirea a fost pregătită pentru primirea Lui. Această pregătire era necesară
pentru că omul nu realizase gravitatea faptei sale.10
De aceea în tot acest timp, de dinainte de Hristos, omul a trăit sub povara
păcatului pentru a înţelege că a greşit şi că are nevoie de ajutor ceresc, dorind
mântuirea mai mult decât orice. Singura sursă care ne dă informaţii în acest sens
este Sfânta Scriptură, carte care prin conţinutul şi destinaţia ei este o carte
religioasă. ,,Ea cuprinde cuvântul lui Dumnezeu adresat credincioşilor în vederea
cunoaşterii voii Sale şi a căii spre mântuire. Fenomenele cosmice, evenimentele
istorice şi realităţile umane menţionate în cuprinsul ei interesează deci nu pentru

Diac. Prof. Orest Bucevschi, Învăţătura creştină despre iubire şi dreptate, ca virtuţi sociale, în Studii
10

Teologice, nr. 9-10/1953, p. 113-119.

7
ele însele, ci pentru semnificaţia lor religioasă. Ele au reţinut atenţia sfinţilor
scriitori ai cărţilor biblice pentru motivul că ilustrează desfăşurarea raporturilor
dintre noi şi Dumnezeu. Realitatea păcatului strămoşesc împreună cu urmările sale
nefaste cărora sunt supuşi toţi reprezentanţii neamului omenesc constituie după
Sfântul Apostol Pavel premisa întregului edificiu dogmatic al soteriologiei
creştine. Că evreii n-au înţeles mesajul autentic al Legii se vede şi din faptul că
interpretând-o greşit singuri s-au vârât sub povara mai multor prescripţii decât le
fusese dat, făcând-o imposibil de îndeplinit. Prin jertfa de pe cruce ,,Mielul lui
Dumnezeu a şters păcatele lumii‘‘, Noul Adam restabilind legătura harică cu
Dumnezeu, refăcând starea edenică pierdută de Adam cel vechi. Astfel prin Hristos
întreaga fire umană este mântuită obiectiv. Mântuirea era obiectivă pentru că
Adam a supus păcatului odată cu el omenirea doar obiectiv, actul voliţional
aparţinând subiectiv doar lui şi Evei. Hristos formează de acum cadrul şi principiul
în care se realizează sfinţenia şi viaţa spirituală(I Corinteni 6,15; 12,27; Romani
12,5).
Aşadar omul posedând harul este din nou în starea de virtuală nevinovăţie,
actul voliţional revenind fiecărui subiect în parte. Harul fiind obţinut în mod
obiectiv de Iisus pe cruce, îl primim în dar prin botez 11. El pune început lucrării de
însuşire a roadelor mântuirii obiective fiecărui subiect în parte. Calea care duce la
mântuire este conlucrarea cu harul divin prin credinţă şi fapte bune. Mântuirea nu
este deci dobândită prin botez ci doar procesul, pe care creştinul trebuie să-l susţină
toată viaţa, este început , Apostolul Pavel subliniind importanţa acestui proces prin
cuvintele ,,lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră‘‘(Filipeni 2.12).
Învăţătura Evangheliei despre mântuire a fost încredinţată Apostolilor de Însuşi
Mântuitorul Hristos ca să o propovăduiască la toată făptura ,,Cel ce va crede şi se

11
Pr.prof. dr. Grigorie T. Marcu,,”Omul cel nou‘‘ în concepţia antropologică a Sfântului Apostol Pavel, în
Studii Teologice, nr. 7-8/1951, p. 71-81.

8
va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi‘‘(Marcu 16,15-16). Toţi
Apostolii şi-au dedicat viaţa răspândirii învăţăturii lui Hristos în lume pentru ca toţi
oamenii să se mântuiască. Cel care are însă meritul deosebit de a-i fi întrecut pe
toţi în râvnă şi suferinţe pentru a face cunoscută Evanghelia lui Hristos în lume
este Sfântul Apostol Pavel. După convertire nimic nu l-a mai oprit de la a face
cunoscut oamenilor adevărata cale spre mântuire. Creştinarea lumii păgâne rămâne
în cea mai mare parte opera lui. Tot lui i se datorează şi emanciparea definitivă a
creştinismului de sub jugul iudaismului, lucrare ce a necesitat din partea
Apostolului lupta de o viaţă. Activitatea misionară a Sfântului Pavel a fost
complexă, ea fiind esenţial influenţată de factorii produşi de problemele specifice
fiecărei comunităţi în parte. Propovăduind în paralel iudeilor dintre păgâni şi
păgânilor deopotrivă, mai tot timpul s-a lovit de influenţa exercitată de iudeo-
creştini. Aceştia nu voiau să renunţe la respectarea Legii, cerând acest lucru şi
celor proveniţi dintre păgâni12. Aşa se face că Sfântul Pavel a trebuit să lămurească
problema referitoare la condiţiile însuşirii mântuirii. După învăţătura Evangheliei
este necesară împlinirea a trei condiţii: har, credinţă şi fapte bune. ,,În Ortodoxie,
harul, credinţa şi faptele bune sunt în om un tot nedespărţit. Şi în acest tot, fiecare
din cele trei elemente are o valoare nediminuată.‘‘ Prin cele trei se exprimă
raportul dintre factorul divin şi cel uman, care este necesar mântuirii.
Prin Hristos am dobândit harul în mod obiectiv, iar subiectiv îl dobândim la
botez prin organele special investite de către El cu această putere. Credinţa şi
faptele bune trebuie să fie roadele conlucrării omului cu harul. Legii Mozaice,
Apostolul Pavel opune aceste ultime condiţii care nu-şi pot avea ca izvor Legea.
Iudeo-creştinii impuneau respectare Legii ca pe o condiţie fără de care nu se poate
obţine mântuirea. Apare deci o a patra condiţie, a cărei ineficacitate şi implicaţie

12
Magistrand Sabin Verzan,, Credinţa şi faptele bune, condiţii ale mântuirii, în Studii Teologice, nr.9-
10/1954, p. 142-148.

9
dogmatică negativă Apostolul o vede clar şi o înlătură din rădăcină. Pentru
Apostolul Pavel, ca efort subiectiv, este necesară doar ,,credinţa lucrătoare prin
iubire‘‘(Galateni 5,6), în aceasta fiind incluse şi faptele bune. La Sfântul Pavel
noţiunea de credinţă are un bogat conţinut, nelimitându-se la înţelesul obişnuit pe
care îl avem astăzi. În limbajul biblic termenul grecesc ή πίστίς (credinţă) nu are
nimic din semnificaţia scrierilor autorilor păgâni, fiind doar furnizat creştinismului,
care l-a transformat complet. Pavel este singurul autor biblic care încearcă să ne
dea o definiţie a credinţei, fără însă a acoperi toate sensurile şi accepţiunile ei
biblice: ,,încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute‘‘(Evrei
11,1). Definită astfel, credinţa ne dă certitudinea că există dimensiunea spirituală,
deci existenţa şi împlinirea făgăduinţelor revelate13. Astfel credinţa este mijlocul de
înţelegere al adevărurilor şi al lucrurilor, care altfel ar rămâne ascunse omului. Ea ,,
luminează ochii inimii‘‘(Efeseni 1,18).
Credinţa ne ajută să înţelegem şi să ne însuşim adevăruri necesare mântuirii
care altfel ar rămâne taine pentru noi. Ea este ochiul care trece dincolo de văzut în
lumea celor nevăzute, făcând neinteligibilul, inteligibil. Întrucât obiectul ei este
lumea realităţilor mai presus de fire, ea nu este un act pur omenesc, luând naştere
în urma revelaţiei dumnezeieşti şi fiind condusă de aceasta: ,, credinţa este din
auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos‘‘. (Romani 10,17).
De aici vedem legătura strânsă ce există între credinţă şi cuvântul lui
Dumnezeu. ,,Cel ce nu crede în cuvântul lui, lui Dumnezeu nu crede, şi cel ce
crede fiind sprijinit pe cuvântul lui Dumnezeu, primeşte rodul auzirii, credinţa‘‘. În
acest context credinţa este adeziunea omului la mărturia dumnezeiască, iar
necredinţa este respingerea acesteia. Actul credinţei echivalează cu ascultarea,
mărturisirea şi împlinirea voinţei divine. Numai în felul acesta dobândeşte valoare

13
Pr. drd. Nicolae Rădulescu, Păcatul şi eliberarea după Noul Testament, în Studii Teologice, nr. 7-
10/1976, p.669.

10
morală.14 Credinţa în Hristos e iubirea faţă de Hristos şi însuşirea iubirii lui Hristos
faţă de oameni. Altfel nu e adevărată credinţa. Căci credinţa adevărată este ea
însăşi începutul acestei deschideri şi încrederi în infinitatea iubirii lui Hristos. Tot
la Sfântul Pavel, credinţa este adesea sinonimă cu Evanghelia, este privită ca
atitudine normală a creştinului în faţa Revelaţiei, sau este încadrată ca virtute,
alături de dragoste şi nădejde ( I Corinteni 13,13 ). În marile epistole soteriologice
şi hristologice: Romani, Galateni, Evrei, Sfântul Apostol Pavel arată cât se poate
de limpede că fără credinţă, omul nu se poate mântui. Pentru a înţelege mai bine
învăţătura paulină despre mântuirea prin credinţă, trebuie să vedem împrejurările
scrierii Epistolei către Galateni, în care pentru prima dată expune pe larg problema
mântuirii prin credinţă şi a ineficacităţii faptelor Legii. Deşi în anul 49-50, la
cererea Apostolilor Pavel şi Barnaba, la Ierusalim, ,,apostolii, preoţii şi fraţii‘‘, au
hotărât ca cei veniţi dintre păgâni să nu fie obligaţi să respecte ritualul iudaic.
Totuşi iudeo-creştinii nu s-au descurajat şi au lucrat mai intens la impunerea
prescripţiilor formale ale Legii tuturor creştinilor. Văzând în Pavel un pericol
pentru ei, au căutat pretutindeni să-i submineze autoritatea. Aşa s-a întâmplat şi-n
cazul Galatenilor, dată fiind nestatornicia acestora. După ce ei primiseră cu
entuziasm învăţătura lui Pavel, potrivit obiceiului lor de a asculta pe cel din urmă
sosit, e uşor de înţeles cum uneltirile iudaizanţilor au prins rădăcini în sufletele lor.
Esenţa învăţăturii Apostolului în ceastă privinţă, se cuprinde în următoarele
cuvinte: ,, ştiind însă că omul nu se îndreptăţeşte din faptele legii, ci numai prin
credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, pentru ca din credinţa în
Hristos să ne îndreptăţim, iar nu din faptele legii; căci din faptele legii nimeni nu se
va îndreptăţi. Dar dacă-n căutarea noastră de a ne îndreptăţi în Hristos ne-am găsit
şi pe noi înşine păcătoşi, este oare Hristos slujitor al păcatului? Ferească
Dumnezeu! Că dacă pe cele ce eu le-am dărâmat, pe acelea le zidesc la loc, mă
14
Pr. prof. D. Stăniloae, Condiţiile mântuirii, în Studii Teologice, nr. 5-6/1951, p.246.

11
adeveresc pe mine însumi călcător de poruncă 15. Fiindcă eu prin lege am murit
legii, pentru ca să-i trăiesc lui Dumnezeu: m-am răstignit împreună cu Hristos; şi
nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc
eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi pe
Sine Însuşi S-a dat pentru mine.“ (Galateni 2,16 – 21). În aceste fraze Pavel adună
toate dovezile care susţin libertatea Evangheliei contra supunerii faţă de actele
rituale ale Legii, subliniind faptul că odată cu răscumpărarea adusă de Hristos am
primit o altă lege, legea harului. Apostolul învaţă că efortul omului stăpânit de
Lege înainte de a primi harul este inutil, neputându-l face drept înaintea lui
Dumnezeu. Dacă Legea Mozaică ar fi fost mântuitoare prin ea însăşi, atunci nu mai
era nevoie de lucrarea mântuitoare a lui Mesia despre Care chiar Legea dă
mărturie.
Căldura interioară adusă de legea iubirii nu avea loc de răceala exterioară a
legii mozaice. În epistolă Pavel le argumentează luând ca exemplu pe Avraam care
s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu prin credinţă dovedită în faptă şi nu prin Lege
care nu era încă dată. Făgăduinţa făcută lui Avraam evidenţiază binecuvântarea
venită de la Hristos, născut din sânul său, şi nu din Lege. Mai departe face
compararea celor două testamente simbolizate în mod alegoric de Agar şi Sarra.
Agar simbolizează sclavia Legii Vechi care a fost îndepărtată şi înlocuită de
testamentul Nou, întemeiat pe credinţă şi libertate simbolizat de Sarra, ca semn al
legitimităţii. Pentru el omul, fără osebire, poate deveni ,,om nou‘‘.16
Credinţa şi faptele bune trebuie să aibă fundament iubirea de Dumnezeu şi
de aproapele ca expresie a libertăţii ce lipsea celor supuşi Legii. Aici iubirea de
Dumnezeu apare ca un act de liberă voinţă ce aparţine în mod absolut omului

15
Magistrand Sabin Verzan, Credinţa şi faptele bune, condiţii ale mântuirii, în Studii Teologice, nr. 9-
10/1954, pp.496-497
16
Pr. prof. Grigorie T. Marcu, ’’Omul cel nou‘‘ în concepţia antropologică a Sfântului Apostol Pavel, în
Studii Teologice, nr. 7-8/1951, p.423

12
luminat de har, iar nu ca act impus. Acest act de iubire concretizat prin credinţă în
faptă este actul istoric ce a lipsit lui Adam şi Eva. Este vorba de răspunsul prin
iubire la iubirea lui Dumnezeu. Omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu este
chemat să fie împreună creator la propria desăvârşire. Legea prin automatismul ei
cultic şi ceremonial, înlătura actul liber prin obligativitate, ceea ce o făcea să fie
nedesăvârşită. Nerespectarea Legii în latura ei rituală şi cultică nu înlătură şi
respectarea normelor ei morale. Cărturarii şi fariseii, deci tâlcuitorii Legii au
accentuat latura ei formală în detrimentul laturii morale. Acest pericol l’au
semnalat şi profeţii prin lupta lor de a păstra vie moralitatea poporului ales. N’au
avut însă suficientă autoritate de aceea a fost nevoie să vină Mântuitorul ca să
dezvăluie adevăratul spirit al Legii în contradicţie cu litera ei. Concluzia
Mântuitorului în faţa învăţătorilor Legii este clară pentru această situaţie de
anormalitate:,,Aţi desfiinţat Legea lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră‘‘(Matei
5,6). Aşadar Legea împlinită în cerinţele ei morale care se concretizează în fapte
bune, folositoare îndreptării în faţa lui Dumnezeu, devine factor pozitiv. Acest
lucru este însă posibil doar în legea harului care este desăvârşirea Legii Vechi.
Faptele care nu sunt din har nu pot mântui. Privind latura morală a Legii este lesne
de înţeles de ce Apostolul de obicei în partea ultimă a epistolelor, dă sfaturi
morale, şi îşi îndeamnă ascultătorii la fapte bune. Iubirea înseamnă dăruire
reciprocă de bunuri personale – izvorâtă din adâncul fiinţei umane17.
Prin valorile proprii persoanelor, iubirea găseşte intrare spre inexprimabilul
persoanei. Iubirea învăluie pe om aşa cum este el cu însuşiri bune şi defecte şi nu
cum ar trebui să fie. Evident, nu- iubit păcatul , ci omul chiar în starea lui
păcătoasă, e iubită persoana în om, care-i aproapele fiecăruia şi care este după
chipul lui Dumnezeu. Prin dreptatea presupusă de lege dăm aproapelui ceea ce este

17
Diac. Prof. Orest Bucevschi, Învăţătura creştină despre iubire şi dreptate, ca virtuţi sociale, în Studii
Teologice, nr. 9-10/1953, pp.580-581

13
al său în temeiul dreptăţii, ceea ce-i aparţine de drept, pe când prin iubire îi dăm de
bunăvoie din al nostru, din ceea ce ne aparţine nouă, împlinindu-i lipsurile şi
promovând binele individual şi colectiv18.
Teologia faptelor este clară la Sfântul Pavel şi nu lasă loc de îndoială. El
stabileşte clar că Dumnezeu ,,va da fiecăruia după faptele sale‘‘(Romani 2,6) ca
apoi să arate că în funcţie de ele vom dobândi fie fericire veşnică fie osânda
veşnică. Singurul criteriu de partajare va fi cel al faptelor, adică a ceea ce s-a făcut.
Prin fapte bune Iacob înţelege acţiunile de binefacere, dragostea către
aproapele, ospitalitatea şi jertfelnicia, devotamentul şi faptele religios-morale ca
ascultarea, împlinirea cuvântului şi practicarea virtuţilor în vederea desăvârşirii.
Credinţa pentru Iacob consta doar în adeziunea la învăţătura lui Hristos pe când la
Pavel ea implică şi faptele. Dovadă că nu se contrazic este exemplul lui Avraam pe
care amândoi îl invocă, unul evidenţiind credinţa în opoziţie cu faptele Legii, iar
celălalt susţinând fapta care a validat credinţa.

Concluzii
18
Pr. prof. dr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1997,
p.237.

14
 Problema mântuirii omului din păcatul în care căzuse este expusă cu o
deosebită pregnanţă, în operă sa, de către Sfântul Apostol Pavel. Pana Sfântului
Apostol Pavel, insuflată fiind de Duhul Sfânt, a descris atât opera realizată de
Hristos Domnul nostru, cât şi lucrarea specială ce trebuie să o desfăşoare fiecare
credincios în parte.
Mântuirea obiectivă - sau universalitatea mântuirii - este arătată în mod clar
prin -antiteza pe care Sfântul Apostol Pavel o face cu universalitatea păcatului, cu
starea de reală păcătoşenie cu care se naşte fiecare om: «Fiindcă toţi au păcătuit şi
sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu» (Romani 3, 23) ; în versetul anterior Sfântul
Apostol Pavel arată că «Dreptatea iui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus»
Hristos, pentru toţi şi peste toţi...» (Romani 3, 22). Sfântului Pavel nu i-a rămas
străină nici problema începutului operei de mântuire realizat la «plinirea vremii»
(Gălăteni 4, 4).
Lucrarea mântuitoare (sau lucrarea mântuirii obiective) a lui Iisus Hristos s-
a desfăşurat în trei direcţii:
S-a refăcut legătura cu Dumnezeu, legătură stricată prin păcat. Această
lucrare este exprimată de către Sfântul Apostol Pavel în nenumărate locuri din
epistolele sale (Evrei 6, 20; 7, 21, 26 j 8, ş.u.; Filipeni 2, 8 etc.) 19.
Biruinţa pe care Domnul Iisus Hristos a adus-o asupra morţii: «Unde îţi
este, moarte, biruinţa ta ? Unde îţi este, moarte, boldul tău ?... Dumnezeu ne-a dat
biruinţă prin Domnul nostru Iisus Hristos» (I Corinteni 15, 55, 57 , cf. Romani 8,
37) 20.

Bibliografie
19
Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare (teză de doctorat), în «Glasul Bisericii», XXXII (1973), nr.
1-2, p. 62.
20
Ibidem,p. 63.

15
1. Barlanescu, I., Personalitatea Sfântului Pavel, Alban, Timişoara 1993,
2. Bucevschi, Diac. Prof. Orest, Învăţătura creştină despre iubire şi dreptate,
ca virtuţi sociale, în Studii Teologice, nr. 9-10/1953,
3. Constantinescu, Pr. prof. dr. Ioan, Studiul Noului Testament, Editura
Credinţa noastră, Bucureşti, 1997,
4. Galeriu, Constantin, Jertfă şi răscumpărare (teză de doctorat), în «Glasul
Bisericii», XXXII (1973), nr. 1-2,
5. Găină, Magistrand Dumitru, Sfinţii Apostoli şi episcopii…, în rev. Studii
Teologice, nr. 9-10, 1962,
6. Marcu, Pr. prof. Grigorie T., Sfântul Apostol Pavel - despre personalitatea
religios-morală a păstorului de suflete., în Studii Teologice, , 1955, 3-4,
7. Idem,”Omul cel nou‘‘ în concepţia antropologică a Sfântului Apostol Pavel,
în Studii Teologice, nr. 7-8/1951,
8. Rădulescu, Pr. drd. Nicolae Păcatul şi eliberarea după Noul Testament, în
Studii Teologice, nr. 7-10/1976,
9. Rovenţa, Diac. conf. H., Istoria cărţilor Noului Testament, Bucureşti, 1928,
10. Stăniloae, Pr. prof. D., Condiţiile mântuirii, în Studii Teologice, nr. 5-
6/1951,
11. Verzan, Pr. dr. Sabin Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii
apostolice, în Studii Teologice, nr. 3,
12. Idem, Credinţa şi faptele bune, condiţii ale mântuirii, în Studii Teologice,
nr.9-10/1954,

16