UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TARGOVISTE

SPECIALIZAREA : TEOLOGIE ORTODOXA PASTORALA

DISCIPLINA ISTORIA FILOSOFIEI
LUCRARE DE SEMINAR

Viaţa şi opera Fericitului Augustin

Indrumător:
Prof. Dr. Univ. Ghe. Anghelescu
Susţinător:
Petre Ioan Alexandru

TÂRGOVIŞTE
2018

1
 Introducere

Gândirea lui Augustin pendulează între filosofia antică şi creştinism, între

filosofie şi religie, între filosofie şi teologie. Problemele se pun, în consecinţă, altfel
decât înainte, sau cel puţin în termeni diferiţi. Chiar şi atunci când problemele înseşi
se aseamănă, ele sunt plasate într-o altă lumină.
Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent
dintre toți, mai ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat
gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult
de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.
Sfântul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu
Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din cei patru Părinți ai
Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul
dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat
substanțial gândirea europeană1. Opera sa constituie o punte de legătură între
filosofia antică și cea medievală. Sfăntului Augustin este o „filozofie creştină"2; ea
se dezvoltă în întregime înăuntrul credinţei, nefiind decît o strădanie de a regăsi
prin raţiune adevărul primit în suflet pe calea autorităţii. Se ştie că această
necesitate de a „crede pentru a înţelege" este pentru augustinism o exigenţă
esenţială.
Augustin a expus o filosofie creştină care încearcă să îmbine credinţa cu
raţiunea : „Înţelepciunea este răsplata credinţei. Deci nu încercaţi să înţelegeţi
pentru a crede,ci să credeţi pentru a înţelege”.3

Viaţa şi opera Fericitului Augustin

1
Jeanne Hersch, Mirarea filosofica, Ed.Humanitas, Bucuresti,1995,p.72
2
Henri-Irenée Marrou, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, traducere de Dragan Stoianovici și Lucia
Wald, Editura Humanitas, București, 1997, p.142
3
Philippe Aričs, Timpul istoriei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1997, p. 106

2
 .Sf. Augustin s-a născut la Tagaste, azi Soul Ahras (un mic oraş din
Numidia). Dintre toţi Sfinţii Părinţi mai vechi, este cel mai cunoscut. Primii 33 de
ani din viaţa lui şi cunoaştem din Confesiunile sale, iar pentru rest biografia i-a fost
scrisă de Sf. Posidiu, episcop de Calama din Numidia, elev al său. Născut la 13
noiembrie 354 dintr-o familie bogată, tatăl său, Patriciu de Curion, era păgân, iar
mama sa, Monica, o creştină foarte evlavioasă. Ea şi-a crescut pe cei trei copii:
Augustin, Navidiu şi Perpetua după principiile creştine.
La Tagaste, Augustin a învăţat primele elemente de latină şi greacă.
Promiţând mult datorită însuşirilor multe cu care era înzestrat, a fost trimis să-şi
continue studiile la Madaura şi la Cartagina. Învăţătura păgână primită la Madaura
între 16-20 de ani, trândăvia şi prieteniile nu prea bune, şterseră aproape cu
desăvârşire urmele educaţiei creştine primite de la mama sa, iar şederea la
Cartagina a fost şi mai nefasta. Patima pentru teatru şi legăturile cu femei
păcătoase (cu una, în 372, avu un copil, Adeodat), rupseră ultimele legături cu
influenţa mamei sale. Aproape în acelaşi timp rămase orfan de tata. Părea că va
îmbrăţişa o carieră profana, când, în 373, lecturând pe Hortensius, pe Cicero, se
convinse despre deşertăciunea lumii acesteia, inspirându-i dorul de o viaţă morală
şi de a-şi câştiga înţelepciunea, singura care este în stare să dea omului o adevărată
fericire. Începu astfel să caute lumina4.
Amintindu-şi de Sf. Scriptura, pe care o ştia din copilărie, ca aceasta
cuprinde înţelepciunea, se apuca să studieze. Însa, citită după Cicero, Sf. Scriptura,
cu stilul ei simplu şi cu umilinţă pe care o impune minţii, l-a ofensat. În urma
acestui fapt, către 374, se întoarse la manichei, sperând să găsească adevărul pe
singura cale a raţiunii filosofice. Se înscrise deci între auditores şi rămase în sânul
sectei aproape zece ani (374-384), prilej de mari păcate şi greşite convingeri.

4
Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia primelor secole creştine, Ed. Bibliotece Enciclopedica de filosofie, Bucuresti, 1995, p.105.

3
Reîntors la Tagaste, între timp a aprofundat gramatica, însa plictisindu-se de
orăşelul natal, reveni la Cartagina, unde propuse retorica obţinând rezultate
splendide, mai ales în poezie şi ocupându-se tot mai mult cu studierea
manicheismului, care însa îl nemulţumea tot mai mult, şi datorită faptului că
maestrul sectei, Faustin, nu putea să-i rezolve dubiile.
Negăsind, în Cartagina, succesul visat, dezgustat de purtarea studenţilor,
pleca spre Roma, în 383, lăsând în Africa pe mama sa, în urma unui şiretlic. La
Roma propuse retorica şi avu mult succes, însa se izbi de o altă greutate: studenţii
nu achitau taxele. Situaţia aceasta nu dură mult. Concurând la catedra de retorică
din Milano, ieşi învingător la concurs. Cu ajutorul prefectului Romei, Simmacus, şi
al coreligionarilor săi, după nouă luni, în 384, obţinu catedră. La Milano era
reşedinţa împăratului Valentinian II, încât cel mai frumos viitor îi stă înainte
surâzător. După ce părăsi manicheismul, şi după ce s-a oprit puţin în semi-
scepticism, a îmbrăţişat neoplatonismul, citind scrierile lui Marius Victorin. La
Milano îl ajunse mama sa iubită, care ştia că este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să
se piardă.5
Augustin începu să reia drumul Bisericii, ascultând, la început din
curiozitate şi apoi, pentru a lua lecţii de elocinţa, pe Sf. Ambrozie, care atrăgea
mulţimile cu cuvântările sale. Încetul cu încetul fu captivat nu numai de forma
cuvântărilor lui, dar şi mai mult de dorul pentru o viaţă retrasă, închinata studiului,
însa nu se putu despărţi de concubina sa. Numai după multe sforţări reuşi să
renunţe la această legătură, încât concubină, mama lui Adeodat, pleca spre
Cartagina. Însa Augustin recăzu în alte braţe, luându-şi o altă concubină. Acest
lucru nu dură prea mult, pentru că graţia îl învinse. Intrând în relaţii cu preotul
Simplician, acesta îi povesti convertirea retorului Victorin, iar un ofiţer de-al
5
Anne Baudart, Franţois Chenet, Jean-Paul Dumont, France Farago, Pierre Hadot, Christian Jambet, Francois
Jullien, Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, Coordonată de Jacqueline Russ Traducere de Dan-Cristian Cârciumaru,
Ed.Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.35.

4
palatului imperial, Pontitan, îi povesti viaţa Sf. Antonie, precum şi convertirea unor
tineri ofiţeri din Trevere, care, citind viaţa sfântului Antonie, părăsiră lumea. Într-o
zi, când se afla în prada unei mari agitaţii, plimbându-se prin grădină, auzi o voce a
unui copilaş ce cânta: Tolle, lege, tolle, lege (Ia şi citeşte).6
Deschizând Biblia, pe care o avea în mâna, citi în Epistola către Romani,
cap. 13, vers 13-14: Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi destrăbălare, nu în
ceartă şi zulie, ci înveşmântaţi-vă în Domnul Iisus Hristos.... În urma acestei
lecturi, lupta intimă din el avu capăt. Augustin se hotărî să părăsească lumea şi să
se consacre în întregime lui Dumnezeu. Renunţând la învăţământ, se retrase cu
câţiva prieteni la Cassiciacum, lângă Milano, în vila prietenului său Virecundus,
unde fu ajuns de mamă-sa, de fiul Adeodat şi de prietenul său, Alipiu. Aici se
pregăti de botez. începând un nou fel de viaţa dedicându-şi vremea rugăciunii,
meditaţiei şi discuţiilor filosofice creştine. În lună martie se întoarce la Milano
pentru a urma instrucţia catehetică, iar în 24 aprilie, în sâmbăta mare, fu botezat
împreuna cu Alipiu şi Adeodat de către Sf. Ambrozie.7
După botez, Sf. Augustin s-a hotărât să se reîntoarcă în Africa pentru a duce
o viaţă ascetică. Însa, la Ostia, înainte de a se îmbarca, Sf. Monica muri (387). În
urma acestui fapt, şi din cauza evenimentelor politice din Italia, amâna plecarea
până în 388, rămânând aproape un an la Roma. În vara anului 388 se îmbarca
pentru Cartagina, de unde se îndreaptă spre Tagaste. Acolo vându toate bunurile
sale şi le împărţi săracilor, transformând moşia sa într-o mănăstire. Evlavia să şi
învăţătura sa atraseră, nu după mult timp, atenţia lumii asupra lui. Paştile anului
391, găsindu-se la Hippona (azi Bona), cu toată împotrivirea lui, fu hirotonit preot
de episcopul Valeriu şi încredinţat cu predicarea. Episcopul sau îl încredinţa să
întemeieze în Hippona o adevărată mănăstire, prima în Africa, destinată pentru
6
Henri-Irenée Marrou, Patristică și umanism, traducere de Cristina și Costin Popescu, Editura Meridiane, București,
1996, p.159.
7
Augustin, Confesiuni, XXVIII.Trad.Gh.I. Şerban, Humanitas, Bucureşti,1998, p. 63.

5
şcoala clerului. În 395 sau 396 a fost ales auxiliar al episcopului Valeriu, iar după
moartea lui, puţin timp după aceea, îi urmă în scaun.
Timp de 35 de ani a dezvoltat o activitate admirabilă, luptând contra
manicheilor, donatiştilor, pelagienilor, luând parte la numeroase concilii
(Cartagina, 397, 401, 403, 404, 418, 419; Milevi 416), fiind sufletul multora,
întotdeauna de acord cu Aureliu, primatul Africii, organizând conferinţe publice cu
duşmanii săi, scriind cărţi şi întreţinând o vastă corespondenţa. În acelaşi timp se
ocupa şi de instruire a poporului său, pe care o face prin numeroase omilii şi, mai
ales, prin exemplul său. Deşi episcop, el trăieşte ca un călugăr, transformând casa
sa într-o mănăstire, unde locuia împreuna cu clerul sau. Spre sfârşitul vieţii, are
durerea să vadă Africa invadată de vandalii arieni ai lui Genseric, care, după ce
făcuseră din provincii bogate un deşert, asediaseră Hippona. În a treia lună a
asediului, istovit de durere şi lacrimi, de rugăciuni şi de pocăinţă, fu cuprins de
friguri şi în zece zile muri, în 28 august 430. 8
Sf. Augustin a fost unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut
omenirea, mare pentru spiritul său, pentru caracterul său şi pentru inima sa. Sub
aspect intelectual, este unul dintre cele mai profunde genii pe care le-a avut
Biserica. El putea să abordeze cele mai grele probleme, să treacă de la una la alta şi
să ajungă la cele mai înalte consideraţii fără efort şi oboseală. Spiritul său
pătrunzător vedea dintr-o privire toate aspectele chestiunii, având în acelaşi timp o
judecată sigură, o dialectică puternică şi o elocinţă tot atât de strălucită. Sf.
Augustin a fost metafizic, psiholog, teolog, orator, moralist şi istoric.9
Caracterul îi era la înălţimea spiritului. Drept şi loial, generos şi simpatic,
ştiind întotdeauna să recunoască adversarului parole bune şi fiind înclinat spre
iertare şi indulgentă. Iar la inima lui se ajungea pe amândouă aceste căi, fiind

8
Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. Dragan Stoianovici, p.112.
9
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București, 1995, p.72

6
înzestrat cu o mare sensibilitate şi o bunătate nespusă. Se bucura de simpatia
tuturor, neavând pentru nimeni decât sentimente de prietenie. Inima de o profundă
pietate, mai poseda un mare dar al lacrimilor şi de a citi în sufletul său, redând cele
mai intime emoţii10.

Opera Fericitului Augustin

10
Chifăr Nicolae, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Trinitas, Iaşi, 2001, p.101.

7
 Ca scriitor s-a ocupat cu tot felul de probleme, avea ca forma un stil nobil,
înalt, original, plin de varietate, de mişcare şi de viaţă. Însă stilul său nu este cel
clasic, ci poartă urmele decadenţei, conţinând prea multe subtilităţi, antiteze
căutate şi folosindu-se adesea chiar şi de limba barbară.
Scrierile Sf. Augustin. A fost şi a rămas cel mai fecund dintre Părinţii
apuseni. Dintre multele scrieri ale sale, sunt de amintit Întâi două care au un
caracter cu totul special: prima scriere o formează Confessiones (Mărturisirile) în
23 de cărţi, compusă către anul 400; primele noua cărţi sunt o privire smerită
asupra vieţii sale păcătoase, terminându-se cu moartea mamei sale. Scopul lor este
de a dovedi, cu propria lui experienţă, marea lipsă pe care o are omul de la
Dumnezeu (neliniştit este sufletul nostru, până când nu se va odihni în Tine) 11.
Ultimele 3 cărţi interpretează în mod spiritual opera lui Dumnezeu în Geneză şi în
Lege. Deci scopul său nu este de a vorbi despre sine, ci de a cânta un imn de
preamărire lui Dumnezeu, care l-a scos, ca de mâna, din întuneric la lumină.
Retractationes (Retractări) sunt un fel de bibliografie şi de revizuire a 94 din
scrierile sale, compuse către 427, în care arata data şi ocazia când le-a scris,
subiectul ce-l tratează şi înlătura toate greşelile ce le-ar conţine. În afară de aceste
două scrieri, Sf. Augustin ne-a lăsat tratate de filosofie, apologie, exegeza, dogma,
polemica, morala şi pastorală, cuvântări, epistole şi poezii.12
1. Scrierile fîlosofice. Aproape toate sunt din epoca dinainte de botez.
Studiul Filosofiei a fost pentru Sf. Augustin un marş către Dumnezeu. Înainte de a
se converti, filosofia îi părea că un mijloc unic de a cunoaşte adevărul. După ce s-a
convertit, tratatele sale filosofice aveau ca scop să justifice credinţa sa şi să-i dea
un fundament raţional.
Prima sa scriere este De pulchro et apto (380), pierdută. La Cassiciacum a

11
Henri-Irenée Marrou, op. cit.,, p.142
12
Mircea Florian, Îndrumare in filosofie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p.69.

8
scris între 386-387 Contra Academicos (Contra academicienilor) în care combate
semiscepticismul Noii Academii şi arata ca spiritul poate cunoaşte adevărul. De
Vită beată (Despre viaţă fericită), pe care o pune în cunoaşterea lui Dumnezeu şi
De ordine (Despre ordinea divină) în lume, au formă de dialog. Tot aici scrie
propriile sale meditaţii cu privire la adevăr şi la nemurirea sufletului Soliloquia. La
Milano, în timp ce se pregătea de botez, scrie, în 387, De immortalitate animae
(Despre nemurirea sufletului) şi începe alte scrieri din care ne-au rămas numai: De
gramatică, prima carte, şi fragmente din Principia dialecticae şi Principia
raetoricae. În Africa a compus De musica în 6 cărţi, iar la Roma în 388 dialoguri
De quantitate animae, iar la Tagaste în 399 De magistro, în care arata că Cuvântul
este singurul nostru învăţător. În general, Filosofia pe care o dezvolta în aceste
scrieri este cea neoplatonica, ferindu-se, bineînţeles, de principiile şi greşelile
acestuia.13
2. Ca apologist, principala sa scriere şi capodopera sa literară este De
civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu) în XXII de cărţi. Cauza ei a fost
ocuparea Romei de Alaric (410), eu care ocazie păgânii au început din nou să-i
acuze pe creştini că erau cauza ruinării imperiului. Sf. Augustin le răspunde scriind
această operă, între 413-426, care se împarte în două părţi: prima, primele 10 cărţi,
stabileşte că prosperitatea imperiului nu este legată de politeism, pe care-l critică
atât din punct de vedere religios, cât şi moral. În a doua parte, care cuprinde
ultimele 12 cărţi, autorul pune fata în faţă cele două cetăţi: a binelui şi a raului.
Prima este reprezentată de adevărata religie (monoteism, iudaism şi creştinism), iar
a doua de greşeală şi de păgânism.14 Arată originea lor, progresul şi scopul lor,
spunând că, prin creştinism, Providenţa divină a condus o parte din omenire, acea
parte care, prin iubire faţă de Dumnezeu, se înscrie în rândul cetăţenilor buni ai

13
Athanase Joja, Istoria gândirii antice,vol.II, Ed. Ştiinţifica şi enciclopedica, Bucureşti, 1982, p. 152
14
Henri-Irenée Marrou, op. cit.,, p.145.

9
cetăţii, spre scopul său ultim. Ce importa atunci prăbuşirea imperiilor şi relele ce se
abat asupra regatelor şi indivizilor, rele ce se întâlnesc în toate timpurile, dacă
omul câştiga cetatea lui Dumnezeu? Scrierea, care este o adevărată filosofie a
istoriei, fiind scrisă în decurs de 13 ani, nu prezintă prea multă legătura între
diferitele cărţi, căci în fiecare carte găsim multe digresiuni. Cu toate acestea, ea a
avut o mare influenţă şi mare importanţă în Evul Mediu cu privire la raportul dintre
Biserică şi Stat. 15
Tot pe teren apologetic a mai scris Contra evreilor şi De divino, De
Divinatione daernonum, Despre ghicirea viitorului din partea diavolilor (406-411).
3. În Exegeza, Sf. Augustin a comentat Sf. Scriptura, atât în omilii cât şi în
comentarii scrise, în primele, metoda să exegetica este mistico-alegorica, iar în
comentarii cauta cu preferinţa înţelesul literal. În general, se foloseşte de textul
traducerii Vetus Itala, ce se folosea în Africa, pentru că nu cunoştea ebraică şi
foarte puţin greceşte.16
Dintre aceste scrieri amintim: De doctrina christiana, în patru cărţi, un mic
tratat sintetic al doctrinei creştine şi, în acelaşi timp, de hermeneutica, arătând
normele după care se poate afla adevăratul înţeles al Sf. Scripturi şi cum trebuiesc
expuse credincioşilor. A fost scrisă între 387-426. Celelalte scrieri de exegeza
specială în ordine cronologică sunt: Primele încercări de a comenta Epistola către
Romani şi către Gălăteni, apoi Chestiuni asupra Evangheliilor (399), în care se
ocupa de lecturile mai greu de înţeles din Matei şi Luca; Adnotări la cartea lui Iov
care sunt simple glose. Urmară: De consensu evangelistarum (410), unde explica
discordantele evangheliştilor, arătând ca ei nu pot greşi; apoi trei comentarii asupra
Facerii: De Genesi contra Manicheos; De Genesi ad litteram care însa nu trec de
cap. XVII; şi Quaestionum în Heptateucum libri VF (pe la 419), în care clarifica

15
Henri-Irenée Marrou, op. cit.,, p.147.
16
Diac. Prof. dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice, EIBMBOR, Bucuresti, 1982, p.93

10
cuvintele sau lucrările obscure din primele şapte cărţi ale Scripturii; 104 omilii
(tractatus) asupra Evangheliei Sf. Ioan şi 10 asupra Epistolei l a Sf. Ioan, care sunt
o tratare completă despre teologia Evangheliei a IV-a scrisă în 416. Cu puţin timp
înainte scrisese nişte omilii asupra Psalmilor (Enarrationes în Psalmos).17
4. Dogmatice. În această direcţie, Sf. Augustin nu are pereche între scriitorii
creştini. şi aici, ca şi în exegeza, are o operă de ordin general: Enchiridion ad
Laurentium (421), un adevărat manual sintetic, cuprinzând sistematic toate
adevărurile ce trebuie crezute şi făcute de un creştin. Scrierea capitală în această
direcţie este De Trinitate, în 15 cărţi, începuta către anul 398 şi terminată în 415. În
primele 7 cărţi se ocupa cu expunerea dogmei Sf. Treimi, după Sf. Scriptura, şi cu
combaterea obiecţiunilor împotriva ei, iar în celelalte 8 justifica şi explică, pe cât
posibil cu ajutorul raţiunii, această taină, afirmând însa cu tărie că misterul în sine
nu poate fi înţeles. 18
Alte scrieri dogmatice mai mici sunt: De Fide et simbole (393) în care
explica simbolul (Credo); De fide rerum quae non videntur (Credinţa despre
lucrurile care nu se văd) în care justifica credinţa în adevărurile supranaturale; De
Fide et operibus (Despre credinţa şi fapte, 413), în care arata necesitatea faptelor
bune pentru mântuire; De conjugiis adulterinis (Despre căsătoriile adultere), unde
susţine indisolubilitatea căsătoriei şi De cura geronda pro mortuis (Despre grija
faţă de cei morţi). În fine, mai sunt de amintit trei colecţii de răspunsuri tratând
chestiuni de dogmă şi exegeza: De diversis quaestionibus LXXXIII; De diversis
quaestionibus ad Simplicianu libri duo şi De octo Dulciti quaestionibus.
5. Scrierile polemice le continua pe cele dogmatice. Sf. Augustin a trebuit să
lupte toată viaţa contra diferiţilor duşmani ai Bisericii şi ai credinţei. Din acea luptă
a rezultat învăţătura splendidă augustina care a format obiectul speculaţiilor

17
Henri-Irenée Marrou, op. cit.,, p.149.
18
Friedrich Nietzsche,Naşterea filosofici in epoca tragediei greceşti, Editura Dacia, Cluj, 1998, p. 31.

11
întregului Ev Mediu. Lăsând la o parte tratatul despre erezii, care este mai mult
istoric şi urmând ordinea cronologică, Sf. Augustin are următoarele scrieri
polemice:
a) Primii pe care i-a combătut au fost manicheii, pe care i-a cunoscut foarte
bine în perioada de aproape zece ani cât a stat în rândurile lor. Timp de 12 ani duce
o violentă campanie împotriva lor (388-399), combătând m aproape o duzină de
scrieri doctrina lor şi demascând imoralitatea vieţii lor. La Roma, în 388, după
moartea Sf. Monica, a scris De moribus Ecclesiae catholicae et de moribus
Manicheorum (Despre moravurile Bisericii Catolice şi despre moravurile
manicheilor); De liberi arbitrio, 3 cărţi; De vera religione (Despre adevărata
religie); De utilitate credendi (391); De duabus animabus (Despre cele două
suflete); Discutatio contra fortunatum (392); Contra adimantum (394); Contra
epistolam (Manetis) quam vocant fundamenti (Contra epistolelor lui Manes care se
numeşte fundamentul (397); Contra Faustum (400); De actis cum Felice Manichee
(Despre actele discuţiilor cu Felix Manicheul (404); De natura boni (Despre natura
binelui) şi Contra Secundium (420), în care Sf. Augustin combate greşeala
marcionistilor ce atribuiau Vechiul Testament diavolului. Chestiunea fundamentală
pe care o tratează în aceste scrieri este: de unde provine răul? Combătând pe
manichei, care susţin că răul deriva de la un Dumnezeu rău, care s-a descoperit în
Vechiul Testament, arata ca răul este o lipsă a binelui (defectus boni) fizic sau
moral, nu cel metafizic, derivând lipsa fizică din imperfecţiunea naturii, iar cea
morala din abuzul voinţei libere.19
b) contra priscilianismului a scris Contra Priscillianistas et Origenistas (415).
c) Contra donatiştilor a dus o luptă îndârjita timp de 30 de ani (393-421),
tratând chestiuni pozitive despre sfinţenia Bisericii şi despre valoarea Tainelor
administrate de păcătoşii notorii. Polemica antidonatista începe, de pe timpul cât
19
Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. Dragan Stoianovici, p.112.

12
era presbiter, eu Epistola 23 şi eu Psalmul (Abecedar) contra partidei lui Donat,
care era căutat de popor şi conţinea istoria controversei donatiste (393). În timpul
episcopatului a scris tratatul Contra partem Donaţi, pierdut. Către anul 400 scrie:
Contra epistulam Parmeniani, 3 cărţi; apoi: De baptismo contra Donatistas, în care,
în 7 cărţi, dovedeşte validitatea botezului ereticilor. Urmează Contra Litteras
Petiliani, 3 cărţi (401-402), Contra Cresconium Grammaticum 4 cărţi (406); De
unice baptismo contra Petilianum (410). În anul 411 scrise, cu ocazia discuţiei de
la Cartagina, Breviculus Collationis şi Liber ad donatistas post collationern
(Conferinţa). Apoi Ad Emeritum post collationern ad Caesareen şi De Gestiis cum
Emerito, scriere care se referea la misiunea episcopului donatist Emeritus din
Cezareea Mauritaniei, În 418. În fine Contra Gaudentium Donatistarum episcopum
2 cărţi. Alte scrieri nu le cunoaştem decât cu numele. Aceste scrieri sunt de cea mai
mare importanţă pentru eclesiologia şi sacramentala generală, conţinând precizări
despre învăţătura corpului mistic al Bisericii, despre unitatea, sfinţenia, necesitatea
şi universalitatea ei. Eficacitatea sacramentelor este atribuita nu meritului acelora
prin care se dau, ci însuşi Aceluia despre care s-a spus: Hristos este Acela care
botează.20
d) Contra pelagienilor a luptat timp de 20 de ani (410-430). Această erezie
prezenta cele mai mari primejdii pentru credinţa, fiindcă, negând păcatul
strămoşesc, deveneau inutile întruparea şi răscumpărarea. Se nega astfel
necesitatea graţiei. Biserica şi Tainele nu erau decât nişte numiri fără valoare. Sf.
Augustin experimentase pe sine slăbiciunile omeneşti şi lipsa harului divin, dându-
şi seama cât de fals este naturalismul pelagian. Lupta era eu atât mai grea cu cât
ereticii se foloseau de o dialectică riguroasă, dispreţuind Tradiţia şi sensul comun
al credincioşilor, şi eu cât discuţia atingea probleme atât de gingaşe că raportul
dintre graţie şi liberul arbitru, dintre preştiinţa divină şi contingenta lucrărilor
20
Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București, 1995, p.72

13
omeneşti s.a. Cu toate acestea, atât de bine a ştiut apăra şi dezvolta învăţătura
Bisericii în privinţa aceasta, încât a meritat titlul de Doctor gratiae. Contra
pelagienilor a mai scris De peccatonim meritis et remessione, scriere clasică (anul
412), în 3 cărţi, în care vorbeşte despre starea în care se aflau protopărinţii noştri,
de unde decăzură prin păcatul strămoşesc ce se transmite, prin naştere, tuturor
oamenilor. Pentru spălarea lui este necesar botezul, care însa nu scuteşte pe om de
ignoranţa şi de poftele trupului. În De spiritu et littera ad Marcellinum, se ocupa cu
natura gratiei pe care o afirmă că este internă, nu externă, spunând că nu litera da
omului puterea de a observa poruncile, ci ajutorul divin. De natura et gratiae (415)
combate scrierea lui Pelagiu De natura în care se nega păcatul strămoşesc şi
necesitatea graţiei.21 Sf. Augustin arata că nici un om, afară de Isus Cristos şi
Mama Sa, nu a fost scutit de acest păcat. De perfectione justitiae hominis (415)
este scrisă contra cărţii lui Celestius, Definitiones, în care ereticul susţinea că omul
poate trăi sfânt fără har. În De gestiis Pelagii (417) povesteşte cum a reuşit ereticul
să-i însele pe episcopii Sinodului din Diospolis (Palestina) în 415. De graţia Christi
et de peccato originali (418), în două cărţi, vorbeşte, ca în altele, despre păcat şi
căsătorie. În tratatul clasic De nuptiis et concupiscentia, în două cârti (419-20),
insista asupra deformării căsătoriei, în urma păcatului strămoşesc. În De anima et
eius originae (419) în patru cărţi, vrea să combată argumentul pelagienilor ca
sufletul, fiind creat nemijlocit de Dumnezeu, nu poate să se nască în păcat. Aici Sf.
Augustin ezita între creaţionism şi traducianism. În Contra duas epistolas
Pelagianorum ad Bonifacium păpam în patru cărţi (420) se apăra de unele acuze
ridicate împotriva lui de Iulian, episcop de Eclana (Puglia), contra căruia scrie în
421 Contra Iulianum, în şase cărţi, în care arata ca Sf. Părinţi greci şi latini admit
păcatul original.

21
Henri-Irenée Marrou, Patristică și umanism, traducere de Cristina și Costin Popescu, Editura
Meridiane, București, 1996, p.159

14
 Cu ocazia apariţiei semipelagianismului după care există o coexistentă a
graţiei cu liberul arbitru a scris De graţia et libero arbitrio şi De coirectione et
graţia (426-7), apoi De predestinatione sanctorum adresată Sf. Prosper în 428 şi De
dono perseverantiae (429). La sfârşitul vieţii sale a luat din nou condeiul, contra lui
Iulian de Eclana, şi a scris o operă neterminată cu titlul Contra Iulianum opus
imperfectum (429-430).
e) Contra arienilor a scris operă De Trinitate deja amintita; apoi Contra
sermonern Arianorum (418) şi Contra Maximum haereticum, arianerum episcopum
(427-428). 22
6. Scrieri morale şi pastorale. De bono viduitatis (Despre binele văduviei,
404); De mendacio (Despre minciună, 394); De continentia-De agone christiano
(Despre lupta creştină, 396) în care îi încurajează pe creştini la luptă contra
răului. ,De patientia (418); De cantico novo, De catechisanzis rudibus, în care arăta
cum trebuiesc instruiţi cei simpli (400). De opere monachorum, în care se ocupa de
lucrul manual cu care trebuie să se ocupe călugării. În De bono conjugalli (Despre
binele căsătoriei) se ocupa de demnitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, de
drepturile şi datorinţele soţilor, iar în De sancta virginitate arata preţul mare al
verguriei (401). Mai târziu (419) a scris De adulterinis convingiis, în care arata
indisolubilitatea căsătoriei, chiar şi în caz de adulter, dar excepţie face privilegiul
Paulin (dacă soţul păgân atentează la credinţa creştină a celuilalt). În 420 a scris
Contra mendacium (Contra minciunii) împotriva priscilianului Diotinius care, cu
ereticii săi, permiteau minciună pentru a nu se descoperi sectele lor religioase. În
fine, Speculum de Scriptura Sacră (Oglinda Sfintei Scripturi) scrisă către 427, o
colecţie de precepte morale extrase din Sf. Scriptura.
7. Din cuvântările multe pe care le-a ţinut credincioşilor săi din Hippona,
cele mai multe au formă de dialog şi o tendinţă de moralizare. Ele au fost destul de
22
Ioan M. Bota, Patrologia, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 2002, p.182

15
lăudate în vechime. Ediţia benedictină a operelor Sf. Augustin număra 363 de
cuvântări, însa numărul lor pare mai ridicat (500) şi cuprind cuvântări asupra Sf.
Scripturi (1-183), asupra diferitelor sărbători (184-273), asupra diferiţilor sfinţi
(273-360) şi asupra altor subiecte. Multe din ele sigur ni s-au pierdut, având în
vedere că, de multe ori, autorul nu le-a scris, numai le-a predicat.
8. Nici Epistolele nu s-au păstrat toate. Colegia lor număra cam 220 de
epistole scrise între 386-429. Cele mai multe sunt scrieri în care răspunde la
diferite chestiuni filosofice, teologice, sau alte chestiuni ce i se puneau, unele
dintre ele fiind adevărate tratate mici. Din ele reiese mai clar sufletul Sf. Augustin
şi se clarifică uneori argumentele tratate în diferite alte opere.23
În afară de Psalmus (Abecedarius) Sf. Augustin ne-a mai lăsat şi câteva
poezii, care însa nu au prea mare interes şi nu sunt prea multe.

Concluzii

23
Constantin C. Pavel,, Problema răului la Fericitul Augustin, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1996, p.91

16
 Gândirea lui Augustin pendulează între filozofia antică şi creştinism, între
filozofie şi religie, între filozofie şi teologie. Problemele se pun, în consecinţă,
altfel decât înainte, sau cel puţin în termeni diferiţi. Chiar şi atunci când
problemele înseşi se aseamănă, ele sunt plasate într-o altă lumină. Gânditorul se
referă la o altă experienţă, precum şi la autorităţi până atunci necunoscute în
filozofie. învăţătura sa trebuie să se conformeze unei tradiţii date, unei Revelaţii. Şi
se mai adaugă încă un lucru: ca urmare â convertirii sale religioase, această
filozofie reclamă mai puţin o coerenţă raţională (condiţie a evidenţei), se preocupă
mai puţin de continuitatea sa intelectuală, întemeindu-se mai mult pe o experienţă
trăită a sufletului şi a inteligenţei: tocmai capacitatea sa de a-1 face pe cititor să
retrăiască această experienţă îi dă un plus de greutate şi forţă de persuasiune. într-o
filozofie de acest gen, teoria e întotdeauna existenţială, pentru că se înrădăcinează
în experienţa religioasă singulară a autorului, în experienţa credinţei.
Misterul, în filozofie, nu se înlătură. El se adânceşte atunci când îl luminăm.Aş
vrea, în acest context, să reiau tema augustiniană a predestinării şi să o disting de
noţiunea de fatalitate, de destin. Fatalitatea are ceva rigid, dinainte fixat, pe când
predestinarea se referă la o origine divină, prezentă în fiecare moment, şi care nu e
impersonală. Dumnezeul lui Augustin este Dumnezeul viu, inimaginabil, în care el
crede şi care-i este mai lăuntric decât el însuşi. Iată de ce predestinarea nu are
rigiditatea unui plan dinainte stabilit. Viaţa însăşi a lui Dumnezeu în eternitate e cea
care generează în eternitate această predestinare, ori mai degrabă ceea ce noi numim
aşa reintroducând în această idee, fără să vrem, dar potrivit naturii noastre,
temporalitatea. Astfel de remarci seamănă cu nişte bâiguieli, dar poate că vor izbuti
să-1 îndemne pe cititor să se cufunde în opera lui Augustin, spre a o înţelege mai
bine.
Bibliografie

17
 Izvoare

1. ***,,Sfânta Scriptură sau Biblia”, EIBMBOR, Bucureşti 1991.

2. Biblia lui Bartolomeu Anania, EIBMBOR, Bucureşti 2001,

Cărţi, articole şi studii

Speciale

3. Aričs, Philippe, Timpul istoriei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1997,

4. Augustin, Confesiuni, Trad. Gh.I. Şerban, Humanitas, Bucureşti,1998,
5. Balca, Diac. Prof. dr. Nicolae, Istoria filosofiei antice, EIBMBOR,
Bucuresti, 1982,
6. Baudart, Anne, Chenet, Franţois, Dumont, Jean-Paul, Farago, France, Hadot,
Pierre, Jambet, Christian, Jullien, Francois, Russ, Jacqueline, Istoria
filosofiei, Coordonată de Jacqueline Russ Traducere de Dan-Cristian
Cârciumaru ,Ed.Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000,
7. Bota, Ioan M., Patrologia, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca,
2002,
8. Coman, Pr. Prof. Ioan, Probleme de filosofie şi literatura patristica,
EIBMBOR, Bucuresti,1995,
9. Florian, Mircea, Îndrumare in filosofie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992,
10.Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia primelor secole creştine, Ed. Bibliotece
Enciclopedica de filosofie, Bucureşti,1995,
11.Gilson, Étienne, Filozofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu,
Editura Humanitas, București, 1995,

Generale
18
12.Hersch, Jeanne, Mirarea filosofica, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995,
13.Laertios, Diogene, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, trad., introd. si
note de Aram Frenkian. Ed. Academiei, 1963,
14.Joja, Athanase, Istoria gândirii antice, vol. II, Ed. Ştiintifica şi enciclopedica,
Bucureşti, 1982,
15.Marrou, Henri-Irenée, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, traducere
de Dragan Stoianovici și Lucia Wald, Editura Humanitas, București, 1997,
16.Idem, Patristică și umanism, traducere de Cristina și Costin Popescu, Editura
Meridiane, București, 1996,
17.Nicolae, Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Trinitas, Iaşi, 2001,
18.Nietzsche, Friedrich, Naşterea filosofici in epoca tragediei greceşti, Editura
Dacia, Cluj, 1998,
19.Origene, Scrieri Alese, Vol. III, Despre Principii. Convorbiri cu Heraclide.
Exortaţie la martiriu, Traduceri de T. Bodogae, N. Neaga, Zorica Laţcu, C.
Galeriu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984,
20.Pavel, Constantin C., Problema răului la Fericitul Augustin, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1996,
21.Peters, Francis E., Termenii filosofiei greceşti, trad. Dragan Stoianovici, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2000,
22.Popovici, Arhim. Iustin, Omul şi Dumnezeul Om, Ed. Deisis, Sibiu,1997,
23.Ross, Sir David, Aristotel, Ed. Humanitas,trad. De Ioan Lucian Muntean,
Bucuresti,1993.

19