Tema 1: Elemente întroductive în Economia Ramurii (TIC)

1. Economia ramurii ca obiect științific.

2. Clasificarea ramurilor economiei naționale.
3. Rolul sectorului TIC pentru economia națională

Această unitate vă va ajuta:

• să cunoașteți:
- noțiunile de bază legate de procesele economiei ramurii şi componentele ei;
- aspecte generale ce caracterizează ramura IT;
• să fiți capabili:
- să comunicați eficient utilizând terminologia şi noțiunile de bază legate de procesele
economiei de piață .
- să colectați și să prezentați datele ce caracterizează ramura IT în RM;

Teme pentru referate:

1. Perspectivele şi problemele dezvoltării şi funcţionării ramurii IT în condiţiile economiei
de piață.
2. Impactul tehnologiei informației și comunicațiilor asupra educației.
3. Impactul progresului tehnic asupra limitelor resurselor.

1. ECONOMIA RAMURII CA OBIECT ȘTIINȚIFIC

În sistemul ştiinţelor contemporane "ştiinţa economică" ocupă un loc deosebit de important;
astăzi, nu există domeniu al vieţii economice şi sociale care, într-o măsură sau alta, să nu apeleze
la cunoştinţe economice. Deciziile şi acţiunile oamenilor se bazează tot mai mult pe
raţionamente, pe criterii şi calcule economice ştiinţifice. Raționalitatea economică presupune
că mijloacele limitate să fie în așa fel utilizate încît rezultatele obținute sa fie maxime.
Originea și conținutul termenului Economie
• Cuvântul Economie provine de la cuvântul grec Oikonomos, care semnifică activitatea
de a face ordine în casă, în gospodărie. (oiko – casă, gospodărie, nomos – lege, metodă,
ştiinţă
– reguli de administrare a gospodăriei ). În zilele noastre termenul ECONOMIE s-a
evaluat şi are mai multe sensuri în funcţie de domeniul de aplicare.
• Termenul ECONOMIE poate fi definit: ca totalitatea subiectelor şi relaţiilor între ele,
care sunt implicate într-un circuit economic – proces de producţie, distribuirea, schimb şi
consum de bunuri materiale pentru satisfacerea necesităţilor sale.
Subiectele Economiei – se împart în 3 grupuri de agenţi economici - care în ansamblu
formează Economia Naţională:
1. Gospodării private (menaje);
2. Firma;
3. Statul
Gospodării private (menaje) – sunt reperezentate de familii sau de alte unităţi
consumatoare. Scopul activităţii lor este satisfacerea nevoilor sale.
Statul – participă în viaţa economică a societăţi ca ADMINISTRATOR (“scrie reguli”) precum
ca şi agent economic independent (Intreprindere de stat). Scopul activităţii statului este
satisfacerea necesităţilor naţiuni (poporului).
Firma – veriga de bază a economiei naţionale, fiind o unitate structurală pentru efectuarea
businessului. Scopul activităţii firmei este obţinerea profitului din activităţile de: prestarea
servicilor, proces de producţie, comerţ, etc.
Volumul Total – al producţiei fabricate, sau a servicilor prestate de firmă constituie Produsul
Naţional Brut (PNB).
Obiectul economiei ramurii - ca ştiinţă - îl constituie studierea vieţii economice reale, a
fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei
şi consumului de bunuri materiale şi servicii, al relaţiilor cauzale, legilor şi categoriilor
economice, la diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic de gîndire şi
acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinînd seama de confruntarea necesităţilor nelimitate
cu resursele limitate.
Ştiinţa economică oferă, - un sistem de cunoştinţe economice, de teorii, categorii economice
sau noţiuni fundamentale, concepte, legi economice, metode şi tehnici de analiză, ce servesc
instrumente ştiinţifice de lucru în practica economică, cum sunt: marfă, bani, piaţă,
concurenţă, cost de producţie, preţ, salariu, profit, dobîndă, rentă, avuţie naţională, muncă,
capital, productivitatea factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit, consum, economii,
investiţii, produs naţional brut, eficienţă economică, echilibru economic, etc. servind la dirijarea
activităţii.
În timpul de faţă ştiinţa economică se divizează în mai multe compartimente, şi anume:
a) ştiinţe economice fundamentale (microeconomia; macroeconomia)- economia politică,
teoria economică generală;
b) ştiinţe economice funcţionale (economia întreprinderii – care studiază și aplică în
practică)
- management, marketing, evidenţa contabilă, finanţe, statistica etc.;
c) ştiinţe economice teoretico-aplicative - care se divizează în ştiinţe economice de ramură
(industrie, agricultură, construcţii, comerţ, transporturi, TIC etc.) şi unităţi economice
(întreprinderi).
resursele – ce se folosesc în activitatea economică se numesc - factori de producţie. care
sunt divizaţi în:
1. factori tradiţionali:
 pământul – natura , res. naturale;
 capitalul – bunuri materiale, care se utilizează în activitatea economică a firmei – capital
fix, capital circulant;
 munca – resursele umane (forţa de muncă).
2. neofactorii:
 managementul
 capacităţile de întreprinzător, informaţia, etc
Problema primară a societăţii - este carateristic că resursele sunt limitate, pe de altă parte
există problema caracterului nelimitat a necesităţilor oamenilor. Din această cauză trebuie să
existe tendinţa utilizării raţionale şi eficiente a resurselor, economisirea lor şi extragerea
rezultatelor maxime în aceste condiţii.
Problema economiei - este alegerea combinaţiei celei mai eficiente (rezultate max cu
chelt. min) a factorilor de producţie pentru satisfacerea necesităţilor nelimitate.
**Această combinare se obţine în condiţiile concurenţei libere şi a economiei de piaţă.
 LOGICA CURSULUI DE ECONOMIE
Omul fiind un produs al naturii şi societăţii trebuie să consume o varietate de bunuri şi sevicii
acoperindu-şi astfel nevoile (alimentaţie, îmbrăcăminte, servicii).
Activitatea umană, în general şi cea economică se încadrează între: 2 limite extreme:
1) pe de o parte nevoile pe care le impune viaţa;
2) iar pe de altă parte posibilitatea de a satisface aceste nevoi.
Cu alte cuvinte activitatea economică se traduce într-o funcţie de maximizare a efectului
prin minimizarea consumului de resurse.

Schematica activităţii economice poate fi redată astfel:

Nevoi Resurse

Consum Producere

Cerere Economia de piaţă Ofertă

Studierea economiei e foarte complicată, de aceea există două niveluri diferite cercetare,
în baza cărora pot fi elaborate legile şi principiile activităţii economice. Nivelurile de studiere:
 microeconomic;
 macroeconomic.
La nivelul microeconomic - se studiază detaliat situaţia dintr-o singură ramură,
întreprindere ( firmă), piaţa. Aici se studiază şi se analizează sarcinile, scopurile şi funcţiile
întreprinderii (firmei), cererea, cheltuielile, organizarea remunerării muncii, obţinerea
profitului, menţinerea nivelului înalt tehnic a producerii etc.
La nivelul macroeconomic - economia este studiată ca un tot întreg în plan global (la
nivel de ţară).
Principalele probleme economice la nivel macroeconomic de regulă le determină
parlamentele, guvernele, instituţiile de stat, partidele şi mişcările politice, aprobarea anumitor
legi, hotărîri de guvern, etc.
Principalele politici macroeconomici sunt:
- politica fiscală
- politica monetară
- politica socială
- legi anti-monopol.
ECONOMIA DE PIAŢĂ SE CARACTERIZEAZĂ PRIN:
1. Componentele economice de piaţă – este compusă din agenţi economici;
2. Scopul urmărit – maximizarea profitului;
3. Mecanismele utilizate:
a) Concurenţa: majorarea calităţii mărfii, stabilitatea preţului, progres tehnico –
ştiinţific.
b) Cererea şi oferta
c) Preţul
 d) Calitatea
Principalele întrebări la care răspunde economia sunt:
 Ce trebuie produs? – ce bun și în ce cantitate să se producă cu resursele disponibile,
deoarece utilizînd resursele într-un anumit mod pierdem posibilitatea de a le folosi în
alt mod.
 Cum trebuie produs? – ce tehnici și tehnologii să se producă astfel ca bunurile să se
obțină într-un mod cît mai eficient.
 Pentru cine trebuie produs? – determinarea modului și criterilor de distribuire a
bunurilor către membrii societății.
RAŢIONALITATEA ACTIVITĂŢII ECONOMICE
(logica conținutului cursului)

Vînzări nete

Rezultatele
Volumul
producţiei

(Minus)
Mijloace fixe

Costul producţiei
Efort Mijloace

Remunerarea muncii

=
Eficienţa economică
Rentabilitatea

Efect (+;-)
Profit

Rezultaul (Vînzările nete, Volumul producţiei, CA) – EFORTUL (costul producţiei) =

EFECT sau PIERDERI
Efort (eficacitatea, efectiv ) - este definită ca abilitatea de a stabili obiective corecte potrivite
și de a le realiza ( acțiuni care trebuie făcute pentru a obține rezultate, obiectivele importante ale
firmei).
EFECT (eficiența, (Venitul net, CA) – este definită ca abilitatea de a utiliza optim resursele
disponibile în vederea realizării obiectivelor.
Exemplu: un muncitor de birou, poate completa sute de documente pe oră. Un SISTEM
eficient de procesare de date poate actualiza mii de înregistrări intr-un minut.

2. Clasificarea ramurilor economiei naţionale

Premisa studierii fenomenelor social-economice o constituie clasificarea ramurilor economiei
naționale. Toate cercetările concrete social-economice pornesc de la clasificarea economiei
naționale pe ramuri. Astfel, existența unei clasificări fundamentate din punct de vedere științifica
ramurilor economiei naționale prezintă o deosebită importanță pentru analiza multilaterală a
procesului de reproducție lărgită în ansamblul său, a structurii şi schimbărilor ce au loc în
structura economiei naționale, a corelațiilor şi proporțiilor formate în procesul de reproducție
socială.
Clasificarea pe baze științifice a ramurilor economiei naţionale are importanţă nu numai
pentru cercetări statistice şi analiză, ci constituie şi un instrument de bază în elaborarea şi
fundamentarea deciziilor de politică economică.
Clasificarea problemelor legate de clasificarea ramurilor necesită precizarea în primul rând a
conținutului noțiunii de economie națională. Prin economie națională se înțelege totalitatea
activităților economice şi sociale ce s-au format, dezvoltat şi diversificat în limita frontierelor
unei țări ca urmare a dezvoltării forțelor de producție şi adâncirii continue a diviziunii sociale a
muncii. Principiul de bază al clasificării ramurilor îl constituie gruparea tipurilor de activități, şi
nu a unităților în ansamblu lor. Totodată, având în vedere desfășurarea activităților din cadrul
economiei naționale într-o formă organizatorică concretă (întreprinderi, organizații, instituții), la
încadrarea activităților pe ramuri se ţine cont şi de structura organizatorică a unităţilor, şi de
modul
de organizare a evidenţei. La clasificarea ramurilor se are în vedere următoarele:
a) unităţile economice şi sociale se încadrează în diferite ramuri ale economiei naţionale
după numărul activităţilor de bază (principale);
b) unităţile economice complexe care au mai multe activităţi de bază şi care prin natura lor
aparţin unor ramuri diferite ale economiei naţionale (industrie, construcţii etc.) sau subramuri, se
divizează în ramurile sau subramurile corespunzătoare. De exemplu, dacă o întreprindere
industrială sau agricolă are magazine proprii de desfacere, activitatea industrială se raportează la
ramura industrial corespunzătoare naturii activităţii, iar activitatea de desfacere a produselor - la
activitatea de circulaţie a mărfurilor;
c) în cazul unităţilor complexe sau în cazul unităţilor în care organizarea evidenţei nu permite
separarea completă a unor activităţi distincte, se adoptă principiul activităţii preponderente,
întreaga activitate a unităţii cu pondere mare în ansamblul activităţii unităţii respective.
Conform metodicii stabilite, ramurile economiei naţionale sînt împărţite după caracterul
muncii sociale în două sfere mari:
a) sfera producţiei materiale (sfera creatoare de venit naţional);)
b) sfera neproductivă (denumită şi sfera serviciilor şi a administraţiei.
În prezent în republică se foloseşte următoarea clasificare a ramurilor sferei producţiei
materiale şi sferei neproductive:
I. Sfera producției materiale
1. Industria
2. Complexul agroindustrial
3. Construcțiile
4. Transporturile şi telecomunicațiile (TIC
5. Electroenergetica
6. Gospodăria comunală
7. Alte ramuri
II.Sfera neproductivă
1. Comerțul şi serviciile
2. Învățământul
3. Cultura şi arta
4. Ocrotirea sănătății
5. Turismul
6. Sportul
 7. Alte ramuri
Fiecare ramură complexă a sferei producţiei materiale şi sferei neproductive se divide, la
rîndul ei, în ramuri şi subramuri de activitate. Ca atare trebuie făcută distincţie între noţiunea de
ramură a economiei naţionale (cele arătate mai sus sînt ramuri ale economiei naţionale) şi
noţiunea de ramură a industriei (industria uşoară, industria alimentară - de panificaţie, zahăr, a
uleiului, conserve, vinuri etc.), a agriculturii (cultura plantelor, sectorul zootehnic),
transporturilor (transportul feroviar, auto, naval intern, aerian etc.).
Totalitatea firmelor de acelaş gen de activitate (producătoare de asceleaşi bunuri) constituie o
ramură. Exemplu: toţi producătorii de aplicaţii şi softare sunt unităţi în Ramura Tehnologiilor
Informaţionale. Economia ramurii studiază – businessul firmelor, legile activităţii economice a
firmelor unei ramuri.
3. Rolul sectorului TIC pentru economia națională
Sectorul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor (TIC) este unul din sectoarele prioritare ale
economiei Republicii Moldova.
• TIC - este un sector important pentru economia națională, contribuind anual cu circa 11-
12% (anul 2017) la formarea PIB.
• Ramurile sectorului (TIC)la formarea PIB ce aduc cea mai mare valoare adăugată sunt:
Comerțul cu ridicata de echipament informatic și de Telecomunicații.
• Este un sector în dezvoltare, numărul afacerilor în domeniul TIC fiind în creștere.
• În cadrul sectorului TIC, se evidențiază o creștere rapidă a ramurii tehnologiei informației
(deține circa 47% din numărul total de întreprinderi).
• Sectorul TIC este dominat de antreprenori tineri, însă în cadrul sectorului, fetele tinere
sunt subreprezentate în calitate de antreprenoare.
• TIC - este sectorul ce asigură cel mai înalt nivel de remunerare din economia națională.
• Sectorul TIC este asociat, în general, cu condiții economice mai bune formarea locurilor
de muncă.

TEMA 2: ACTIVITATEA ECONOMICĂ A FIRMELOR ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

Subiectele cursului:
1. Întreprinderea: definiții, caracteristici și rolul
2. Funcțiile întreprinderii
3. Clasificarea întreprinderilor
4. Caracteristica întreprinderilor după forma organizatorico-juridică

Scopul cursului: definirea conceptului de intreprindere; identificarea trăsăturilor caracteristice

ale intreprinderii în raport cu evoliția economiei; explicarea modului de organizare și funcționare
a întreprinderii.
1. Întreprinderea: definiții, caracteristici și rolul

ÎNTREPINDEREA (firma) sunt noţiuni economice şi reprezintă agenţi economici care

activează în domeniul producerii bunurilor şi prestării serviciilor destinate vînzării pe piaţă în
scopul obţinerii de profit.
Ca subiect economic, firma dispune de autonomie administrativă.
Unitate organizatorico – juridică activează în modul stabilit de lege.
Funcţia principală a unei firme este producerea bunurilor şi prestarea serviciilor.
 Pentru a deveni o persoana juridică firma trebuie să dispună de:
• STATUT - (act de constituire) să fie înregistrată în modul prevăzut de legislaţie (gen de
activitate, structura şi modul de funcţionare)
• SEDIU:
– denumirea completă
– adresă
– cod fiscal
– cod TVA
– codul băncii în care este deservită cu indicarea contului de decontare
– Numele, prenumele directorului
• PATRIMONIUL (totalitatea drepturilor şi obligaţiunilor cu valoarea economică care se
află la balanţa firmei: ACTIV şi PASIV).
• ORGANIZAREA STRUCTURALĂ şi posedarea organelor de conducere.
Structura organizatorica - este definită ca ansamblul posturilor, al subdiviziunilor
organizatorice și al relațiilor dintre acestea astfel constituite încât să asigure premisele
organizatorice adecvate realizării obiectivelor prestabilite.
Structura organizatorică poate fi considerată drept scheletul firmei si cuprinde două-părţi:
a) structura de conducere sau functională;
b) structura de producție sau operatională.
Functia - constituie factorul care generalizeaza posturi asemanatoare din punct de vedere al ariei
de cuprindere, a autoritatii si responsabilitatii.
Functiile pot fi grupate în:
1. functii de conducere
2. functii de executie.
Nivelurile ierarhice sunt alcatuite din ansamblul subdiviziunilor organizatorice plasate pe linii
orizontale la aceeasi distanta fata de managementul de vârf al firmei.
Numarul de niveluri ierarhice este influentat de dimensionarea firmei, diversitatea activitatilor,
complexitatea productiei dar si de competenta managerilor.
Structura organizatorică a întreprinderii de producere (exemplu)
Manager general

Dir. producţie Dir. vînzări Dir. financiar Secţia juridică

Secţia producere Secţia vînzare contabilitate

Secţia mecanică Secţia marketing trezorerie

Secţia transport Elab. Tip. noi de prod Audit intern

Secţia logistică

OBIECTIVELE agenţilor economici:

• creşterea capitalului firmei
• sporirea calităţii producţiei
• menţinerea independenţei financiare (să nu apeleze la credituri bancare)
• menţinerea şi lărgirea pieţelor de desfacere a producţiilor şi serviciilor
• creşterea prestigiului pe termen lung şi dezvoltarea brăndului întreprinderii
• participarea la anumite manifestări de ordin social (caritate etc.)
CARACTERISTICILE ÎNTREPRINDERII:
1. Întreprinderea este un sistem complex, deoarece reuneşte toate resursele (umane, materiale,
financiare, informaţionale) între care se formează legături multiple şi profunde, fiecare dintre
aceste resurse fiind alcătuită dintr-o mulţime de elemente.
2. Întreprinderea este un sistem socio-economic, deorece grupele de salariaţi desfăşoară procese
de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare.
3. Întreprinderea este un sistem tehnico-material care se manifestă prin dependenţa tehnologică
dintre subdiviziunile întreprinderii între care există anumite legături dintre factorii de producţie,
materia primă etc.
4. Întreprinderea este un sistem organic adaptiv, adică se schimbă permanent, sub influenţa
factorilor externi şi interni, adaptându-se la evoluţia pieţei.
5. Întreprinderea este un sistem deschis, deoarece se află în relaţii continue cu alte sisteme. Se
exprimă prin fluxul de intrări – utilaje, materii prime, materiale, combustibil, bani şi prin ieşirile
sale – produse, servicii, bani, informaţii.
Rolul întreprinderii este dublu:
1. ROLUL ECONOMIC - se concretizează în următoarele acţiuni:
• întreprinderile atrag şi combină factorii de producţie. Managerii acţionează permanent
pentru optimizarea combinării factorilor de producţie;
• scopul întreprinderilor este producerea de bunuri şi servicii. Managerul întreprinderii
urmăreşte să se producă la costuri minime;
• întreprinderile distribuie veniturile, adică remunerarea factorilor de producţie folosiţi.
2. ROLUL SOCIAL (faţă de angajaţi; faţă de consumatori)
 - Managerii întreprinderii trebuie să favorizeze promovarea personalului şi participarea
lui la reciclarea impusă de modernizarea tehnicii şi tehnologiei, să creeze condiţii
adecvate pentru promovarea culturală.
- Întreprinderea este datoare să caute cea mai bună adaptare a bunurilor şi serviciilor
produse la necesitatea şi cererea clienţilor.
Instrumentele de repartiţie pentru beneficiile întreprinderii
Beneficii Instrumente de repartiţie
Personal angajat Salarii
Organizații sociale Defalcări sociale (FAS, FAM)
Statul Impozite şi taxe (TVA)
Creditori şi bănci Dobânzi, comisioane
Asociaţii Dividende
Întreprinderea Autofinanţare
2.Funcțiile întreprinderii

În cadrul activitţii sale firma îndeplineşte următoarele FUNCŢII:

• cercetare-dezvoltare;
• comercială;
• producţie;
• financiar-contabilă;
• personal.
1. CERCETARE-DEZVOLTARE - antrenează activităţi ce ţin de strategia businessului,
dezvoltarea lui în viitor. Se manifestă în toate domeniile de activitate ale întreprinderii şi
suportă realizarea lor.
Domeniile de dezvoltare a funcției cercetare-dezvoltare la întreprindere sunt: determinarea
noilor strategii de dezvoltare, domenii de activitate şi de business; implementarea rogresului
tehnic în dezvoltarea de noi produse şi tehnologii moderne progresive. Această direcţie va
controla nivelul competitiv al producţiei şi al întreprinderii în întregime. modernizarea şi
reutilarea producţiei, realizarea de noi capacităţi şi modernizarea celor existente, ce se
înfăptuiesc prin investiţii de capital în activele fixe;implementarea metodelor noi de gestiune a
activităţii întreprinderii, care se reflectă în toate domeniile de activitate ale întreprinderii.
2. PRODUCŢIE - antrenează activităţile de producţie la întreprindere, gestionează
transformarea materiei prime în produse finite prin coordonarea şi organizarea tuturor
proceselor de producţie, atât a celor de bază, cât şi a celor auxiliare şi de deservire.
Sarcinile funcţiei de producție pot fi grupate în următoarele domenii: producţia de bază în
urma căreia se transformă materia primă în produs finit; activităţile auxiliare, ce se referă la
activităţile de menţinere şi reparare a utilajului şi a clădirilor, aprovizionarea cu energie;
activităţile de deservire - transportarea, depozitarea; controlul calităţii.
3. FUNCŢIA COMERCIALĂ - gestionează relaţiile întreprinderii cu mediul extern în
privinţa aprovizionărilor şi a pieţei de desfacere a rezultatelor activităţii întreprinderii.
Activităţile funcțiunii comerciale: marketingul, prin studiul pieţei şi elaborarea politicilor de
vânzare şi de preţ; asigurarea cu resurse materiale şi informaţionale; desfacerea produselor şi
serviciilor.
 4. FUNCŢIA FINANCIAR-CONTABILĂ - reprezintă activitatea legată de obţinerea şi
folosirea mijloacelor financiare necesare întreprinderii, precum şi înregistrarea şi evidenţa
în expresie valorică a activităţilor economice din întreprindere.
5. FUNCŢIA DE PERSONAL - presupune un ansamblu de activităţi efectuate cu scopul
asigurării, formării şi dezvoltării resurselor umane ale întreprinderii.
Sarcinile acestei funcţiuni implică următoarele acţiuni: previziunea necesarului de personal;
formarea personalului; selectarea personalului; încadrarea personalului; evaluarea, motivarea şi
promovarea personalului; perfecţionarea personalului; protecţia personalului.
3. Clasificarea întreprinderilor

1. În funcţie de forma de proprietate:

– întreprinderi private (individuale şi de grup);
– întreprinderi de stat;
– întreprinderi cu proprietate mixtă (al cărei patrimoniu aparține parțial statului,
parțial pers.fizice sau juridice private).
2. După natura activităţii:
– întreprinderi industriale;
– întreprinderi agricole;
– întreprinderi prestatoare de servicii (bănci, asigurări, transport);
– întreprinderi comerciale.
3. După destinaţia economică a bunurilor pe care le fabrică:
– producătoare de mijloace de producţie(intreprinderile industriei constructoare de
mașini, utilaje, tehnologii, semifabricate etc);
– producătoare de bunuri de consum (intreprinderile industriei prelucrătoare,
întreprinderile industriei ușoare).
4. În funcţie de obiectul muncii:
– Extractive (extracția cărbunelui, petrolului, gaz, uleiului de lavanda etc);
– Prelucrătoare (transformarea m/p în produse finite ).
5. După regimul de lucru:
- cu activitatea sezonieră (turism, prelucrarea sfeclei de zahăr etc)
- cu activitate nesezonieră
- cu activitate neîntreruptă (metalurgia, electricitatea, hidroielectrăcă)
6. După dimensiunile întreprinderii:
– microîntreprinderi;
– întreprinderi mici;
– întreprinderi medii;
– întreprinderi mari.

La clasificarea firmelor după mărime se iau în consideraţie:

• numărul angajaţilor
• cifra de afaceri (CA) - suma anuală a veniturilor din vînzari și valoarea toatală anuală de
bilanț a activelor (mil.lei)
• valoarea capitalului investit (utilaj, cladirile, birouri, ateliere)

MICROÎNTREPRINDERE 1-9 - pina la 9 mln. lei (Cifra de afaceri (CA))

MICI -10- 49 - (pina la 25mln. lei CA ) AVANTAJE: pentru mici și mijlocii: gradul mare de
adaptibilitate la cererile pieței,capacitatea mare de inovare determinata de concurență, structura
org simplificată, existența unui sistem de informare direct, o mai buna gestiune a res umane,
crearea de noi locuri de muncă. Dezavantaje:dispun de capital redus, insuficiența mijloacelor
comerciale, dificultați( tehnico-tehnologice) pentru a face față concurenței, posibilitatea redusă
de a realiza investiții sistematice.
MIJLOCII – 50-249 (pina la 50 mln. lei CA)
MARI: Avantaje: posibilitatea diminuarii costurilor de producție pe masura sporirii
dimensiunii, capacitatea mare de inovare, crearea de noi produse și tehnologii, capacitatea
financiară de a achiziționa cele mai moderne programe, echipamente, mașini-unelte, posibilitatea
de atragere de capital în condiții avantajoase.
Dezavantaje: creșterea complexității procesului de conducere a sistemului informațional aferent
(care îi revine cuiva, porțiune, parte)care peste o anumita limita conduce la ineficiență, la
sporirea birocratizarii activitații (da importanță formalităților administrative).
Rolul şi importanţa întreprinderilor mici și mijlocii
• Oferă noi locuri de muncă;
• Favorizează inovarea şi flexibilitatea;
• Stimulează concurenţa;
• Prestează servicii pentru întreprinderi mari;
• Stimulează competitivitatea întreprinderilor mari

4. Caracteristica întreprinderilor după forma organizatorico-juridică

CARACTERISTICA ÎNTREPRINDERILOR DUPĂ FORMA ORGANIZATORICO-

JURIDICĂ:
1. întreprindere individuală ;
2. societate în nume colectiv;
3. societate în comandită;
4. societate pe acţiuni;
5. societate cu răspundere limitată;
6. cooperativă de producţie;
7. cooperativă de întreprinzător;
8. întreprindere de arendă;
9. întreprindere de stat;
10. întreprindere municipală.
Întreprinderea individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu drept de
proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.
Caracteristica întreprinderii individuale:
• patrimoniul întreprinderilor individuale se formează pe baza bunurile cetăţeanului
(familiei) şi este inseparabil de bunurile personale;
• întreprinderea individuală se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică
întreprinzător individual;
• antreprenorul-posesor al întreprinderii individuale poartă răspundere nelimitată pentru
obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform
legislaţiei în vigoare, nu fac obiectul urmăririi;
• în agricultură întreprinderea individuală - gospodăria ţărănească (de fermieri).
 Avantaje:
• este forma cea mai puţin costisitoare pentru început;
• afacerea poate fi pornită relativ simplu;
• contractul cu clientul este direct;
• veniturile sunt impozitate o singură dată;
• evidenţa contabilă este simplificată;
• proprietarul are autoritate de decizie totală, ceea ce oferă operativitate procesului
decizional.
Dezavantaje:
• răspundere nelimitată pentru daune şi datorii;
• posibilităţi reduse de introducere a progresului tehnic;
• întreprinderea este incapabilă de a satisface un segment mai mare a cererii, deoarece
capitalul este redus;
• acumularea redusă de capital.
Societatea cu răspundere limitată (SRL) este societatea comercială al cărei capital social este
divizat în părţi sociale conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul societăţii.
Caracteristica societăţilor cu răspundere limitată:
• se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană juridică;
• răspunderea asociaţilor este limitată – asociaţii poartă răspundere doar în limitele valorii
cotelor-părţi care le aparţin;
• este fondată de una sau mai multe persoane (fizice şi/sau juridice). Numărul maximal de
asociaţi este de 50 persoane;
• activitatea este reglementată de Legea nr. 135-XVI din 14.06.2007 privind societăţile cu
răspundere limitată.
Avantaje:
• relativ uşor de constituit – formalităţi pentru întemeiere sunt puţine, cheltuielile pentru
înregistrare sunt relativ reduse;
• nu există o mărime legal stabilită a capitalului social;
• statutul legal este bine definit - există legea în care este determinat modul de constituire,
funcţionare, reorganizare şi lichidare a SRL;
• riscuri financiare mai mici;
• conducerea relativ simplă;
• nu există obligaţii de a face publice rapoartele financiare;
• răspunderea asociaţilor este limitată.
Dezavantaje:
• limitarea numărului asociaţilor;
posibilitatea apariţiei unor neînţelegeri între asociaţi ce pot duce la lichidarea societ

Tema: 3 Mijloacele fixe ale întreprinderii

1. Mijloacele fixe: esenţa economică, componenţa şi structura lor.
2. Metode de evaluare a mijloacelor fixe
3. Amortizarea mijloacelor fixe. Uzura. Felurile de uzură.
4. Indicatorii utilizării eficiente a capitalului fix. Reparaţia capitalului.

-1-Mijloacele fixe: esenţa economică, componenţa şi structura

Mijloacele fixe ale întreprinderii - mijloacele de muncă care participă la procesul de
producţie de multe ori, treptat îşi transferă valoarea iniţială pe măsura uzurii asupra produsului
finit şi nu-şi schimbă sau îşi schimbă neesenţial forma sa natural substanţială.
Clasificarea mijloacelor fixe ale întreprinderii:
I. În dependenţă de modul de participare la procesul de producţie:
1. mijloace fixe productive;
2. mijloace fixe neproductive.
Mijloace fixe productive - participă nemijlocit la procesul de producţie sau crează condiţii
pentru realizarea procesului de producţie (strunguri, clădiri, maşini, instrumente).
Mijloace fixe neproductive - sunt destinate pentru satisfacerea necesităţilor sociale a lucrătorilor
întreprinderii (spital, profilatorii, săli sportive, grădiniţe, ospătării ect.).
II. În dependenţă de forma naturală – substanţială – după grupe (această clasificare determină
şi componenţa mijloacelor fixe productive)
1. clădiri - blocuri ale secţiilor de producţie,birourile întreprinderii şi altor subdiviziuni;
2. construcţii - sonde de petrol, poduri, drumuri speciale, îngrădituri, fântâni arteziene;
3. instalaţii de transmisie - reţele electrice, telecomunicaţii, conducte;
4. maşini şi utilaje:
a. maşini şi utilaje de forţă – generatoare, transformatore;
b. maşini şi utilaje de lucru - liniile tehnologice automate;
c. aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaj de laborator;
d. tehnica de calcul - computere, calculatoare;
e. alte maşini şi utilaje - maşini şi utilaje care nu întră în grupele enumerate
5. mijloace de transport - transportul auto, căile ferate, aerian, nave maritime;
6. unelte şi scule, inventar de producţie şi gospodăresc
7. alte mijloace fixe - fondurile de bibliotecă, valorile muzeale;
III. mijloacele fixe productive în dependenţă de rolul în procesul de producţie se împart
în :
1. mijloace fixe active - mijloace fixe participă la procesul de producţie, transformând
obiectul muncii în produs finit (maşini, utilaje);
2. mijloace fixe pasive – crează condiţii pentru realizarea procesului de producţie (clădiri,
mijloace de transmisie)
Divizarea mijloace fixe productive pe grupe (pe elemente) permite de a determina
structura mijloace fixe şi de a analiza nivelul sau gradul de progresivitate al acestei
structuri.
 Structura mijloace fixe este ponderea (greutatea specifică) (%) fiecărei din grupele
mijloacelor fixe către valoarea totală a lor.
Se consideră Progresivă structura mijloace fixe când ponderea mijloace fixe active
prevalează.
De exemplu:
1 întreprindere 100% 2. întreprindere 100%
activ 30 % activ 50 %
pasiv 70 % pasiv 50 %
Structura întreprinderii 2. este bună.
În practica evidenţei contabile a mijloace fixe se referă la activele materiale, al căror
preţ unitar depăşeşte 1000 lei.

Metodele de evaluare a mijloacelor fixe

Mijloacele fixe ale firmelor pot fi evidenţiate prin indicatori fizici şi valorici.
Idicatorii fizici reprezintă numărul unităţilor de mijloace fixe pe fiecare categorie în parte
cum ar fi numărul utilajelor, suprafaţa clădirilor, numărul unităţilor de transport etc. Indicatorii fizici
nu pot exprima volumul total al mijloacelor fixe de aceea apare necesitatea de a evalua din punct de
vedere valoric.
Deosebim următoarele metode de evaluare (în unităţi valorice):
 Valoare iniţială a mijloacelor fixe MFi=P+Cht+Chmi, tot aici se mai includ taxele vamale,
taxele de import şi orice impozite legate cu procurarea acestui mijloc fix. După valoarea
iniţială mijloacele fixe se trec la evidenţa întreprinderii şi conform acestei valori se
calculează amortizarea.
 Valoare de bilanţ care indică valoare mijoacelor fixe la o anumită perioadă de timp.
MFb=MFi-Uac
Uac=Uan*t, unde Uan-uzura anuală, t- timpul de funcţionare utilă.
 Valoare uzurabilă se calculeaza ca diferenta dintre valoarea initila a mijloacelor fixe si
valoarea ramasa Mfuz=Mfi-MFr;
 Valoarea rămasă reprezintă suma netă de bani pe care întreprinderea prevede să o obţină
odată cu expirarea termenului de utilizare a mijlocului fix (în urma demădării, demontării,
după perioada de expirare utilă a utilajului).
 Valoare medie  MFnoi  t1 MFex  t2
anuală MF   ;
MF
ia
12 12
Se calculeaza numărul lunilor în care vor funcționa mijloacele fixe din momentull punerii în
funcțiune pâna la sfârsitul anului – (minus) numărul lunilor în care nu funcționează mijloacele fixe
din momentul excluderii pâna la sfârșitul anului.
ex. MFia=2800 mii lei
MFex=390 mii lei
MFnoi=820 mii lei

- Indicatorul dat se utilizează la calcularea eficienţei utilizării fixe (unde se utilizează inoirea
mai des a MF în intreprindere).
  Valoare reevaluată - este calculată în dependeţă de procentul de inflaţie stabilit pe ţară în
baza hotărîrii guvernului.

3. Amortizarea mijloacelor fixe. Uzura. Felurile de uzură.

Uzura mijloacelor fixe este pierderea parţială sau totală a proprietăţilor de consum şi a valorii
mijloacelor fixe în procesul exploatării sub acţiunea factorilor naturali, progresul tehnico-ştiinţific şi
creşterii productivităţii muncii în ramurile în care se produc aceste mijloace fixe.
Se deosebesc 2 tipuri de uzură a mijloacelor fixe:
 Uzura fizică
 Uzura morală
Uzura fizică - este pierderea proprietăţilor, capacităţilor şi calităţii în urma funcţionării lor sub
acţiunea factorilor naturali, mecanici.
Uzura morală - este devalorizarea mijloacelor fixe în timp, pe baza dezvoltării progresului tehnico-
ştiinţific care duce la apariţia noilor mijloace fixe cu o productivitate mai înaltă şi caracteristici mai
bune faţă de cele existente. Astfel unele categorii de mijloace fixe pot fi scoase din folosinţă înainte
de expirarea termenului de utilizare sau exploatare.
Expresia valorică a uzurii este exprimată în fondul de A  MFi  amortizarea se
amortizare MFr
repartizează sistematic pe toată perioada de funcţioare utilă a mijlocului fix.
Perioada de funcţionare utilă se determină conform:
1. Perioada în decursul căreia planifică utilizarea mijlocului fix;
2. Conform cantităţii de unităţi de producţie sau servicii pe care întreprinderea prevede să le
obţină din utilizarea mijlocului fix dat.
Nivelul utilizării mijloacelor fixe se determină ca raportul dintre valoare de bilanţ şi valoarea
iniţială
K 
MFb .
ut
i MF

Amortizarea reprezintă un element al costului de producţie (cu ajutorul căruia are loc recuperarea
mijloacelor financiare investite la procurarea mijloacelor fixe).

La calcularea uzurii pot fi aplicate diferite metode:

1. Metoda casării liniare
2. Proporţional volumului de produse sau servicii
3. Metoda soldului degresiv
4. Metoda degresivă cu rata descrescătoare.
Meotdele de calcul a uzurii se stabilesc de sine stătător de întreprindere în dependenţă de avantajul
economic pe care firma prevede să-l obţină din utilizarea mijlocului/activului fix.
Corespunzător deosebim: uzura regulată şi uzura accelerată.
- La cea regulată se referă prima metodă de calcul - suma uzurii se repartizează uniform pe
toată perioada de funcţionare a mijlocului fix şi este cea mai des răspîndită metodă de calcul.
- La metoda accelerată de calcul a uzurii se atribuie a 3 şi a 4 metodă.
Metoda de calcul al uzurii:
1. Liniară/ casării liniare - suma uzurii se determină prin raportul valorii uzurabile a mijloacelor
 fixe către numărul anilor duratei de funcţionare MFuz  Nu
MFuz MFi   ; Nu=1/T -
Uan  T  MFr 100
T
este mărimea procentuală care se transformă anual în costul producţiei fabricate.
EXEMPLU: Admitem că întreprinderea a pus în producţie utilaj tehnologic în valoare de 60 mii
lei. Suma netă pe care întreprinderea prevede să o obţină după termenul de exploatare (valoarea
rămasă =3 mii lei), termenul de funcţionare utilă = 5 ani.

Uan 60000 3000

MFuz MFi    11400lei;
 T  MFr 5
T
Per MFiniți Uanuală Uacumul MFbilanț
ioa ală ată
da
La 60000 - - 60000
momentul
punerii în
funcţiune
Sf. 60000 11400 11400 48600
I
an
Sf 60000 11400 22800 37200
II
an
Sf 60000 11400 34200 25800
III
an
Sf 60000 11400 45600 14400
IV
an
Sf 60000 11400 57000 30
V 00
an

La intreprindere suma uzurii se calculează lunar și trimestrial:

U lunar = Uan/12=11400/12=950 lei;
U trimestru = Uan/4= 11400/4=2850 lei.
Valoare de bilanţ la sfărşitul ultimului an trebuie să corespundă cu valoarea rămasă.
2. Metoda proporţională volumui de producţie sau servicii – de exemplu utilajul care a
fost pus în funcţiune are capacitatea 500 mii unităţi de producţie. Se planifică în I an=75 000
unităţi, în al II an=120 000 unităţi, III an=135 000 unităţi, IV an= 90 000 unităţi şi a V an=80
000 unităţi
Suma uzurii după acestă metodă se determină ca produsul dintre volumul producției
fabricate și uzura ce revine pentru o piesă (unitate).
Uzura anuală conform acestei metode se calculează conform formulei:
 Uan
 MF
 Qtotuz ;
Qan
Perioada MFi Uan Uac M
F
b
La mom. 600 - - 6
punerii 00 0
în funcţiune 0
0
0
Sf. I an 600 8550 8550 5
00 1
4
5
0
Sf II an 600 13680 22230 3
00 7
7
7
0
Sf III an 600 15390 37620 2
00 2
3
8
0
Sf IV an 600 10260 47880 1
00 2
1
2
0
Sf V an 600 9120 57000 3
00 0
0
0
 57000
U1  75000  8550;
500000
U2 
57000
120000 500000 ;
57000
U3  500000 ;
135000

U4 
57000
90000 500000 ;
3. Metoda soldului degresiv- suma uzurii anuale se determină ca
produsul dintre norma uzurii dublate şi valoarea de bilanţ la finele
anului precedent, cu excepţia ultimului an. Acea a ultimului an se
calculează ca diferenţa dintre valoarea de bilanţ la finele
penultimului an şi
valoarea 1 1
rămasă. U  2Nu  MF ; N  100%   20%
an b u
T 5
Perioada MFi Uan Uac
La mom. 600 - -
punerii 00
în funcţiune
Sf. I an 600 40% / 100% * 60000 = 240
00 24000 00
Sf II an 600 0,4*36000=14400 384
00 00
Sf III an 600 0,4*21600=8640 470
00 40
Sf IV an 600 0,4*12960=5184 522
00 24
Sf V an 600 4776 570
00 00

4. Metoda degresivă – suma valorii anuale se determină prin produsul

unui coeficient şi valorii uzurabile Uan  K  MFuz , K- raportul
numărului de ani în ordine descrescătoare către suma anilor perioadei
de funcţionare cumulativă.
U 5
 57000  19000;
1
123

45
Perio MFi U Uac
ada an

La mom. punerii 600 - -

în 00
funcţiune

8
 Sf. I 1. Gru timpul real de folosire către timpul planificat (timpul calendaristic maxim
an pa posibil)
indi
cato K = (Coeficientul extensiv tinde catre 1 ideal)
exp
rilor
Sf II care
an apre
ciaz
ă
utili
Sf zare
III a
an efici
entă
a
Sf părț
IV ii
an acti
ve
Sf V mijl
an oace
lor
fixe
RII UTILIZĂRII a) C
EFICI OEF
ENTE ICIE
A NTU
MIJL L
OACE EXT
LOR ENSI
FIXE. V -
REPA care
RAŢI carac
A terize
CAPI ază
TALU folosi
LUI. rea
Gradul mijlo
de acelo
utilizare r fixe
eficientă
în
a
mijloace timp
lor fixe şi se
poate fi deter
determin mină
at în ca
baza
unor rapor
indicator tul
i. dintre

9
Rext = 1- Kexp – rezerva extensivă
b) COEFICIENTUL INTENSIV - caracterizeaza utilizarea mijloacelor fixe dupa
productivitate(capacitatea de producție)

Kint=
Rint=1-Kint ; Rint – rezerva intensiva;
c) COEFICIENTUL INTEGRAL - caracterizeaza eficiența utilizarii mijloacelor fixe cît in
timp atît și după productivitate. Se determină după relația:
Kintegral = Kintensiv*Kextensiv

EXEMPLU: O secție dispune de 6 unități de utilaj. Fondul de timp planificat de lucru al

utilajului într-o lună constituie 1029,6 ore (22 zile lucrătoare într-un schimb de lucru a cîte 7,8
ore). Fondul real de timp de lucru al utilajului a constituit 976,8 ore. Rezultă că coeficientul de
utilizare extensivă a utilajului constituie: Kex=976,8:1029,6=0,95.
Productivitatea fiecărei unități de utilaj constituie 60 unități de produs în oră. Volumul de
producție planificat este de 2808 unități (60*6*7,8), iar volumul de producție efectiv – 2464
unități. Coeficientul de utilizare intensivă:
Kint= 2464/28808= 0,88.
Coeficientul integral de utilizare a utilajului (după productivitate și timp)constituie:
K integral=0,95*0,88= 0,84

2. Grupa indicatorilor stării mijloacelor fixe

a) COEFICIENTUL DE REINOIRE Cinoire=

b) COEFICIENTUL DE EXCLUDERE Cexcludere=

3.Grupa indicatorilor generalizatori

a) RANDAMENTUL MIJLOACELOR FIXE - se determină în formă de coeficient ca raporul
dintre rezultatele activitatii către valoarea medie a mijloacelor fixe R= VN/MFma - ne arată
cantitatea de producție ce este obtinută la utilizarea unui mijloc fix.
Randamentul MF, lei la 1 leu de vănzări;
VN- vănzări nete în perioada dată, lei;
MFma- valoarea medie anuală a mijloacelor fixe în perioada dată, lei.
b) DOTAREA CU MIJLOACE FIXE - acest indicator este opus randamentului MF și se
determină după relația: D = MFma/VN ;
unde D – gradul de dotare a intreprinderii cu mijloace fixe, lei la 1 leu vînzări.
El ne arată câți lei mijloace fixe au fost implicați în activitatea intreprinderii pentru a obține un
leu vânzări.
c) CAPACITATEA DE INZESTRARE A MUNCII CU MIJLOACE FIXE.

; unde: - numărul mediu scriptic de personal al firmei

Acest indicator ne arată ce valoare de mijloace fixe îi revine la un angajat al firmei.
Reparatia capitala
Pentu sustinerea mijloacelor fixe in conditii normale de functionare personalul corespunzator al
firmei deserveste aceste mijloace fixe (in caz de necesitate le repara). In functie de complexitate,
volumul si periodicitate lucrarile de reparatie deosebim:
1.Reparatia curenta
2. Reparatia medie
3. Reparatia capitala
Lucrarile de reparatie pot fi indeplinite in regie si prin antrepriza. Prin regie reparatia se
indeplineste cu fortele proprii ale firmei, dar prin antrepriza lucrarile se indeplinesc de firma
specializata. Indeplinirea lucrarilor de reparatie prin antrepriza se face in baza incheierii unor
contracte privind executarea lucrarilor si la sfârsit se elibereaza factura fiscala pe servicii.

Pentru seminar de rezolvat aceste probleme:

Problema 5
De calculat uzura MF prin metoda degresivă cu rata descrescătoare reeşind din datele
iniţiale:
1. Preţ de achiziţie a MF 180000 lei;
2. Cheltuieli de transport şi montare 5%; 3.
Taxe vamale şi proceduri vamale 10%; 4.
Termen de exploatare 6 ani;
5. Valoarea rămasă MF 7000 lei.

MFinițial MFuzurabilă Uanuală Uacumulată MFbilan

e ț
sf. I an
sf. II an
sf. III an
sf. IV an
sf. V an
sf. VI an

Problema 6
De calculat eficienţa folosirii Capitalului Fix, dacă valoarea medie anuală a lor - 18 mln. lei,
capacitatea de producţie planificată pe schimb - 24 t.; volumul producţiei anual real - 6250 t. Pretul
la 1 t - 600 lei. În realitate au fost lucrate 250 schimburi, planificate fiind – 380.

PROBLEMA 7
De calculat uzura MF prin metoda degresiva reesind din datele initale:
1. Preţ de achiziţie a MF 180000 lei;
2. Cheltuieli de transport şi montare 5%; 3.
Taxe vamale şi proceduri vamale 10%; 4.
Termen de exploatare 6 ani;
5. Valoarea rămasă MF 7000 lei.

Tema 4: Mijloacele circulante ale întreprinderii

1. Mijloacele circulante: esenţa economică şi clasificarea lor
2. Sursele de finanţare a mijloacelor circulante
3. Normarea mijloacelor circulante
 4. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor circulante

1. Mijloace circulante: esenţa economică şi clasificarea lor

Pentru asigurarea efectuării procesului de producţie pe lângă mijloacele fixe întreprinderea
are nevoie de mijloace circulante (MC).
Mijloacele circulante (MC) - mijloace băneşti necesare pentru crearea stocurilor de mărfuri
şi materiale şi asigură continuitatea procesului de activitate a intreprinderii.
Pentru a analiza mijloacele circulante şi pentru ale caracteriza din punct de vedere a
calităţilor acestora mijloace circulante se clasifică după anumite criterii.
I. Conform sferei pe care o deserveşte:
 Fonduri circulante de producţie;
 Fonduri ale circulaţiei.
Fondurile circulante de producţie - deservesc sfera producerii. Fondurile circulante de producţie
sunt obiectele de muncă care participă o singură dată în procesul de producţie, îşi transformă costul
integral în costul producţiei fabricate şi îşi schimbă radical forma iniţială natural substanțială
Fonduri ale circulaţiei - deservesc sferele circulaţiei. Fondurile circulaţiei - sunt fondurile care
deservesc sfera circulaţiei şi asigură întoarcerea valorii în întreprindere.
Sfera de producere - începe cu recepţionarea materii prime de către secţiile de producere şi
se finisează cu obţinerea produsului finit în secţiile de producere.
Sferele circulaţiei cuprinde:
1. cuprinde perioada necesară pentru formarea tuturor felurilor de stocuri şi se foloseşte
sub formă de bani pentru procurarea materiei prime, materialelor, tuturor felurilor
de energie etc.
2. începe cu recepţionarea produsului finit de către depozit şi se termină cu mijloacele
băneşti pe contul de decontare a producătorilor.
Referitor mijloacele circulante deserveşte 3 stadii în circuit economic și anume:
B - M
- B¹ B < B¹
B - mijloace băneşti
M - mijloace de producere (marfă)
B¹ - producţia realizată (primirea banilor pe contul de decontare)
II. După componenţa (după tipuri şi elemente )
 Fondurile circulante care includ valoarea:
- Stocurile de producţie
a. Materia primă;
b. Materiale principale şi auxiliare;
c. Combustibil şi energie;
d. Ambalaj şi materiale de asamblare;
e. Piese de schimb (pentru reparaţii )
f. Inventar şi instrumente
- Producţia neterminată
- Cheltuieli avansate
  Fonduri ale circulaţiei care includ:
- Producţia finită la depozit
- Creanţele sau datorii debitoare
- Mijloace băneşti în calcule (sunt mijloace banești aflate în casa intreprinderii,
mijloace bănești aflate în conturile de decontare a firmei).
Stocurile de producţie sunt obiectele de muncă neintrate încă în procesul de producţie şi
aflate sub formă de rezerve în depozit.
Cheltuielile avansate sunt cheltuielile care pe viitor sau efectuat în prezent, dar care
se vor include în costul producţiei în perioadele următoare. Acestea pot fi:
1. cheltuielile pentru pregătirea şi însuşirea producţiei noi, tehnologiilor noi;
2. plata pentru arendă;
3. reparaţiile în perioadele intersezonieră etc.
Producţia neterminată – include producţia, în expresie bănească, al cărui proces de fabricare sau
de montaj nu a fost terminat, având o situaţie intermediară între materia primă şi semifabricate sau
între semifabricat şi produs finit şi care se află în curs de prelucrare.
Mijloace băneşti include:
- mijloace băneşti în casă;
- mijloace în decontări;
- mijloace băneşti în contul de decontare în bancă.
Mijloace băneşti sunt necesare pentru:
- achitarea cu furnizorii;
- remunerarea muncii;
- achitarea cu bugetul şi alte organizaţii;
- datorii de plată.
Creanţe - datoriile altor întreprinderi, organizaţii întreprinderii date (pentru producţia cumpărată
sau prestarea serviciilor).
Producţia finită - producţia a cărei prelucrare a fost terminată în una din secţiile de bază ale
întreprinderii respective şi sunt destinate livrării în afară, precum şi producţia terminată a
secţiilor secundare.
III. După modul de planificare:
- Mijloace circulante normate;
- Mijloace circulante nenormate.
Mijloacele circulante normate - sunt acele mijloace, mărimea cărei poate fi calculată şi se
referă fondurile (capitalul) circulant şi producţia finită la depozit.
Mijloacele circulante nenormate – aceste mijloace nu se planifica şi la ele se referă
mijloacele băneşti şi producţia finită în cursul de expediere.
IV. După sursa de finanţare (formare)
1. mijloace circulante proprii;
2. asimilate proprii;
3. mijloace circulante împrumutate.
Componenţa şi raportul procentual al anumitor părţi şi elemente faţă de suma lor totală
formează structura mijloacelor circulante.

2.Sursele de formare (finanţare) a mijloacelor circulante

Pentru formarea mijloacelor circulante atât normate cât şi nenormate se utilizează diferite
surse de formare.
 Mijloacele circulante se finanţează din 3 surse:
1. surse proprii;
2. asimilate cu puterile proprii;
3. surse împrumutate.
Sursele proprii sunt sursele proprietarilor şi se finanţează în felul următor:
1. pentru întreprinderile private:
a. la momentul creării întreprinderilor – din mijloacele proprietarilor se introduc în
fondul statutar;
b. la momentul finanţării întreprinderilor – din mijloacele proprii ale proprietarilor şi
dintr-o parte de profit rămas la dispoziţia firmei.
2. pentru întreprinderile de stat:
a. la momentul creării întreprinderii – din sursele bugetului;
b. la momentul funcţionării întreprinderii - din sursele bugetare şi din profitul rămas
la dispoziţia întreprinderilor.
Când sursele proprii nu sunt suficiente întreprinderea utilizează anumite surse alăturate celor
proprii.
Mijloace circulante asimilate cu proprii - se referă aşa numitele pasive stabile.
Aceste mijloace nu aparţin în întreprinderii, dat se află permanent în circulaţie. La ele se
referă:
1. datoriile de plată minimale pentru remunerarea muncii şi defalcările pentru asigurarea
socială;
2. datoriile consumatorilor pentru ambalaj;
3. rezervele , plăţile viitoare;
4. soldul permanent pentru fondul stimulării materiale.
Sursele împrumutate - sunt alcătuite din creditele bancare pe termin scurt până la 18
luni.
În unele cazuri întreprinderea are nevoie de sume suplimentare de finanţare a activităţii.
Această nevoie poate fi asigurată pe baza creditelor bancare.
3.Normarea mijloacelor circulante
Normarea mijloacelor circulante – este determinarea necesităţii minimale în mijloace
băneşti, necesare întreprinderii, firmei în anul planificat pentru formarea stocurilor de mărfuri şi
materiale ce asigură funcţionarea lor normală.
Normarea mijloacelor circulante constă în elaborarea normelor şi normativelor mijloacelor
circulante.
Norma mijloacelor circulante - mărimea minimă a stocurilor de mărfuri şi materiale, suficientă
pentru îndeplinirea planului de producere şi realizare a producţiei. Se stabileşte în zile pe mai mulţi
ani şi serveşte ca bază pentru calculul normativelor mijloacelor circulante.
Normativul mijloacelor circulante - reprezintă mijloace băneşti (valori) minime, dar
suficiente pentru asigurarea volumului de vânzări planificate:
1. normativul total - suma totală a mijloacelor circulante;
2. normativul pe elemente – este mărimea mijloacelor circulante pe fiecare element:
- stocuri de producţie;
- producţia neterminată;
- cheltuieli avansate;
- producţia finită.
 Valoarea normativului mijloacelor circulante se stabileşte anual, deoarece ea depinde de
volumul de producţie, cantitatea şi nomenclatura materialelor consumate.
4. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor circulante
Deservind procesul de producţie, mijloacele circulante sunt în continuă mişcare şi trec
neîntrerupt din sfera de producţie în sfera de circulaţie.
Trecerea consecventă şi continuă a mijloacelor circulante prin cele trei stadii (circulaţia
– producţia – circulaţia) reprezintă circuitul mijloacelor circulante.
Eficienţa utilizării mijloacelor circulante depinde de raportul între fondurile circulante şi
fondurile de circulaţie. Cu cât ponderea fondurilor circulante este mai mare, cu atât mai efectiv
sunt utilizate mijloacele circulante.
La eficienţa utilizării mijloacelor circulante influenţează şi timpul consumat de întreprindere
la mişcarea mijloacelor circulante prin fiecare stadiu a circuitului şi durata şederii (găsirii) lor
în aceste faze.
Cu cât mai puţin timp se reţin mijloacele circulante în anumite stadii a circuitului, cu atât
mai repede se petrece circuitul lor întreg.
Viteza mişcării mijloacelor circulante prin toate stadiile circuitului în procesul reproducerii
se caracterizează prin viteza de rotaţie a mijloacelor circulante.
Gradul de utilizare eficientă a mijloacelor circulante se determină în baza anumitor
indicatori.
1. COEFICIENTUL VITEZEI DE ROTAŢIE A MIJLOACELOR CIRCULANTE
(coeficientul direct Kd - de utilizare a mijloacelor circulante) - determinat ca raportul
dintre valoarea producţiei realizate şi valoarea mijloacelor circulante medii anuale:
Cr = PR / MC
PR (VN, CA) – producța realizată sau(vânzările nete, cifra de afaceri) pe parcursul unei
anumite perioade;
MC - mijloace circulante medii anuale. Se determină ca media aritmetică dintre mijloacele
circulante la începutul perioadei mijloacele circulante la sfârşitul perioadei.
MC = MCîa + MCsa / 2
Cr (coeficientul vitezei de rotație) – indică ce volum de vânzări se obţine la fiecare lei de
mijloace circulante utilizate sau
Cr – numărul rotaţiilor efectuate de mijloacele circulante într-o anumită perioadă de timp
(an, trimestru). Cu cât e mai mare numărul rotaţiilor cu atât mai eficient se folosesc mijloacele
circulante.
2. CAPACITATEA MIJLOACELOR CIRCULANTE Cmc (coeficientul indirect)
Kind - indică gradul de implicare a mijloacelor circulante în producerea sau câţi lei
de mijloace circulante revine la 1 leu de vânzări.
Cmc = MC / PR = 1 / Cr
3. DURATA UNEI ROTAŢII - se calculează prin raportul dintre numărul de zile în
perioada dată (T) şi numărul rotaţiilor (Cr)
Dr = T / Cr = 365 / Cr = 365 x MC / PR
Acest indicator ne arată în câte zile se petrece un circuit. Cu cât e mai scurtă
durata, cu atât e mai bine.

Gradul de utilizare eficientă a activelor întreprinderii în

întregime se caracterizează după nivelul rentabilităţii
activelor.
 1. rentabilitatea economică – indică gradul utilizării capitalului în întregime
(propriu - împrumutat) - indică cât profit se obţine la fiecare leu de capital
utilizat total.
Re = (profit brut sau net / capital total(Ct)) x 100 %
Re – rentabilitatea economică;
Ct – capitalul total (capitalul propriu + capitalul împrumutat )
2. rentabilitatea financiară – indică nivelul utilizării capitalului propriu. Se
determină ca raportul dintre profitul net (Pn) către capitalul propriu (Cp)
Rf = Pn / Cp x 100 %
Rf – rentabilitatea financiară;
Cp – capital pasiv (datoriile pe termin lung + datoriile pe termen scurt)
Viteza de rotaţie a mijloacelor circulante poate să accelereze şi să se micşoreze. Prin
accelerarea mijloacelor circulante în urma îmbunătăţirii utilizării mijloacelor circulante se
minimizează necesitatea în aceste mijloace şi ele se eliberează din circulaţie.
Problemă de calculat:
1. Durata unei rotații (DR) a mijloacelor circulante (MC) pentru firma A și B în anul curent.
2. Coeficientul de rotații anul curent și planificat.
3. Valoarea mijloacelor circulante eliberate din circuitul economic în anul planificat, reeșind
din următoarele date:
Indicato A B
rii
1. Producția realizată PR, mii lei
- Anul curent 3 1800
- Anul planificat 0 1880
0
0
3
1
5
0
2. MC, mii lei
Anul curent 1 100
8
0
3. Dr, planificat, zile 1 25
5

TEMA 5. Personalul întreprinderii şi remunerarea lui.

1. Personalul intreprinderii. Indicatorii de evidență a personalului intreprinderii.

2. Bazele de remunerare a muncii.
3. Salariile angajaților rezidenților parcului IT.

Obiectivele de studiu:
În urma studierii acestei teme studenții trebuie să fie capabili:
- Să definească personalul întreprinderii și să expună care sunt metodele de calcul și a
 evidenței a personalului la întreprindere;
- Sa explice care sunt categoriile de personal la întreprindere;
- Să definească bazele de remunerare a muncii ( calculul salariului);
- Să explice și să utilizeze indicatorii productivității muncii;
Numărul total al personalului ce figurează în listele întreprinderii la o dată anumită reprezintă
personalul scriptic de lucrători. Personalul scriptic de lucrători sunt lucrătorii prezenţi la
servicii, precum şi cei aflaţi în concedii, în deplăsări, absenţi din motive de sănătate, îndeplinind
funcţii de stat şi obşteşti (Ns). Numărul de lucrători ce urmează a se prezenta la lucru pentru
asigurarea activităţii normale a întreprinderii tot la o dată anumită reprezintă personalul efectiv
(Ne).
Pe baza numărului scriptic şi numărului efectiv al personalului se calculează indicatori cum ar
fi: numărul personalului mediu scriptic şi numărul personalului mediu efectiv pentru o
perioadă anumită (lună, trimestru, an) după formula mediei aritmetice simple. Deci: numărul
personalului mediu scriptic lunar se calculează ca raportul dintre suma personalului scriptic de
lucrători pe toate zilele lunii şi numărul zilelor calendaristice (Zc).
Numărul mediu scriptic (Ns) pe trimestru sau an – ca raportul dintre suma personalului
mediu scriptic de lucrători pe perioada de analiză către fondul de timp calendaristic:
n
 Ns
Ns  i1 .
FTcal
Numărul mediu efectiv(Ne) stabileşte numărul mediu de prezentări la lucru într-o zi şi se
calculează ca raportul dintre suma totală a numărului personalului efectiv pe toate zilele şi
numărul de zile lucrătoare în aceeaşi perioadă (FTl – fondul de timp efectiv lucrat):
n
 Ne
Ne  i1 .
FTl
Aceşti indicatori pot fi determinaţi atât pentru personalul total al întreprinderii, cât şi pentru
fiecare categorie a personalului, adică: muncitori, conducători, specialişti, funcţionari (sau
executanţi tehnici).
Mişcarea personalului întreprinderii poate fi exprimată prin metoda statistică de bilanţ:
Nssfirsitul perioadei  Nsinceputulperioadei  Na  Nc ,
unde Na – numărul persoanelor noi angajate;
Nc – numărul persoanelor concediate.
Pe baza bilanţului se găsesc indicatorii de mişcare a personalului întreprinderii
(lună, trimestru, an):

1. Coeficientul de ieşire: Kiesire  Nc

N ;
ssfirsitulperioadei
2. Coeficientul de intrare: K 
Na
intrare
;
Nssfirsitul perioadei
3. Coeficientul de fluctuaţie Kf – raportul dintre numărul de angajaţi, concediaţi din dorinţă
proprie şi din iniţiativa administraţiei la numărul personalului mediu scriptic sau la numărul
personalului scriptic la începutul perioadei.
 2. Bazele de remunerare a muncii
Angajator – persoană fizică sau juridică (unitate) care angajează salariaţi în bază de contract
individual de muncă, încheiat conform prevederilor Codului Muncii al RM cu ultimele
modificări şi completări.
Salariat – persoană fizică care prestează o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări
sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui salariu în bază contractului individual de muncă.
Salariu (S) – orice recompensă sau câştig în bani, plătit salariatului de către angajator în
termenul contractului individual de muncă pentru munca prestată sau care urmează a fi prestată.
Salariul are o dublă natură. Pentru întreprindere acesta este una din componentele costului de
producţie, pentru angajaţi – sursa principală de venit. Alegerea formelor şi sistemelor de
salarizare în cadrul unităţii se efectuează de către angajator după consultarea cu reprezentanţii
salariaţilor şi se stabilesc prin contractele de muncă (colective şi individuale).
Salariu mediu - raportul dintre fondul remunerării muncii şi numărul personalului mediu
scriptic pentru o anumită perioadă de timp.
Fondul remunerării muncii (FRM) - întregul fond de salarii calculat personalului
întreprinderii într-o perioadă de timp. Orice firmă, odată cu calcularea fondurilor de salarizare
(remunerării muncii), este obligată conform legislaţiei în vigoare de a efectua anumite plăţi
(defalcări), care intră în componenţa costului de producţie total, cum ar fi:
- contribuţiile la asigurările sociale (CAS) care se stabilesc în % faţă de FRM (pentru anul
2020 – 18%).
- contribuţiile în fondul de asigurări medicale (FAM) care se stabilesc în % faţă de FRM
(pentru anul 2020 – 4,5%).
Impozite şi plăţile obligatorii ale angajaţilor:
- FAM – 4,5% din salariul brut (calculat);
- fondul de pensionare (FP) – 6% din salariul brut (calculat);
- impozitul pe venit (IV) – în anul 2020 – 12%. Impozitul pe venit (IV) se reţine din
venitul impozabil (VI):
Venitul Impozabil (VI) după formula: VI= VB-FP-FAM-SP – SiP-SM
unde:
VI – venit impozabil;
VB- venitul brut
FP- fondul de pensionare(asigurări sociale);
FAM – fondul de asigurare medicală;
SP – scutirea personală;
SiP- scutirea pentru persoana întreținută;
SM – scutirea personală majoră.
 Impozitul pe venit după formula: IV = VI-I
unde:
IV - impozitul pe venit
VI – venit impozabil
I – cota de impozitare a persoaei fizice (12%)
Scutirile – partea neimpozabilă a venitului (salariului) brut la care au dreptul persoanele fizice,
rezidenţi ai RM. Conform legislaţiei în vigoare, deosebim următoarele scutiri:
- scutirea personală – beneficiază fiecare angajat oficial în câmpul muncii. Pentru 2020 –
24000 lei anual;
- scutire pentru soţ sau soţie se aplică când unul din părţi nu este încadrat în câmpul muncii
oficial (este egală cu scutirea personală). Pentru 2020 – 11280 lei anual;
- scutire pentru întreţinerea unei persoane. Pentru 2020 – 18000 lei anual;
- scutiri personale majore. Pentru 2020 – 30000 lei anual.

EXEMPLU: De calculat impozitul pe venit ( pentru persoane fizice)

Pentru anul 2020 cota impozitului pe venit este 12% din mărimea venitului impozabil.
Notă: Modificări taxe și scutiri salariale sunt prezentate mai sus în teorie.
De calculat suma netă a venitului al salariatului în baza prevederilor legale -?
Admitem că angajatul beneficiază de un venit brut lunar 8000 lei.
Rezolvare:
Salariul anual = 8000lei lunar * 12 = 96000 lei
scutirea personală – beneficiază fiecare angajat oficial în câmpul muncii.
Pentru 2020 – 24000 lei anual;
Calculăm Venitul Impozabil (VI) după formula: VI= VB-FP-FAM-SP – SiP-SM
unde:
VI – venit impozabil;
VB- venitul brut
FP- fondul de pensionare(asigurări sociale);
FAM – fondul de asigurare medicală;
SP – scutirea personală;
SiP- scutirea pentru persoana întreținută;
SM – scutirea personală majoră.

VI= 96000-96000*6%-96000*4,5%-24000= 96000-5760-4320-24000= 61920 lei

Calculăm Impozitul pe venit (IV) (din suma primită) după formula: IV = VI-I
unde:
IV - impozitul pe venit
VI – venit impozabil
I – cota de impozitare a persoaei fizice (12%)

IV= 61920*0,12= 7430,4 lei

Pe lângă impozitul pe venit, contribuțiile individuale de sănătate și asigurările sociale sunt în

prezent retrase din salariile angajaților.
 Calculăm suma venitului net (VN), aplicând cotele de impozitare în vigoare după formula:
VN=VB-IV-FP-FAM
unde:
VN- venitul net;
VB – venitul
brut;
IV- impozit pe venit;
FP- fondul de pensionare(asigurări sociale);
FAM – fondul de asigurare medicală;

VN (spre achitare) = 96000-7430,4-5760-4320=78489,6 lei

NOTĂ: Impozitul pe venit este reținut din salarii în fiecare lună pentru fiecare salariu -
reținerea la sursa de plată
La sfârșitul anului, sunt prezentate informații despre veniturile primite și impozitele reținute:
1. Spre autoritățile fiscale;
2. Angajatul întreprinderii.

3. Salariile angajaților rezidenților parcului IT

O modificare importantă în domeniul impozitării activităților sectorului tehnologiilor
informaționale de comunicații (TIC) a fost efectuată de către stat, având drept scop asigurarea
condiţiilor favorabile sectorului respectiv - activitatea căruia conduce la creșterea competitivității
economice a țării. În baza Legii nr.77 din 21.04.2016 cu privire la parcurile pentru tehnologii
informaționale, în Republica Moldova la 1 ianuarie 2018 își începe activitatea primul parc IT, la
care astăzi, deja, conform Registrului de evidență a rezidenților Moldova IT Park au aderat 140
de membri.
Noutatea modificărilor aduse prin legea menționată mai sus constă în particularitatea
regimului fiscal, şi anume în aplicarea de către rezidenții parcurilor IT a impozitului unic în
mărime de 7% din venitul din vînzări înregistrat lunar în evidenţa contabilă. Din salariile
angajaților rezidenților parcului IT nu au loc reținerile sociale, medicale şi fiscale.
Astfel, IMPOZITUL UNIC INCLUDE, și respectiv substituie 7 impozite şi taxe datorate
de rezidenţii parcurilor, și anume:
 impozitul pe venit din activitatea de întreprinzător;
 impozitul pe venit din salariu (12%);
 contribuțiile de asigurări sociale de stat obligatorii datorate de angajaţi (6%)şi angajatori
(18%);
 primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală datorate de angajaţi (4,5%) şi
angajator (4,5%);
 taxele locale (actualmente Codul fiscal reglementează 14 taxe locale, mărimea cărora este
stabilită de autoritățile locale, cea mai relevantă taxă locală pentru agenții economici din
domeniul activităților IT o constituie taxa pentru amenajarea teritoriului care se achită
pentru fiecare salariat. Mărimea acesteia diferă de la o localitate la alta, pentru mun.
Chişinău în 2020 taxa pentru amenajarea teritoriului constituie 80 lei anual pentru fiecare
angajat;
 impozitul pe bunurile imobiliare;
 taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule înmatriculate în Republica Moldova.
 Odată cu beneficierea titlului de rezident al parcului IT, compania nu mai are obligația
achitării impozitelor menționate mai sus.
Suma minimă a impozitului unic se calculează în funcţie de numărul de angajaţi care, pe
parcursul perioadei fiscale, au lucrat cel puţin o zi în baza unui contract individual de muncă
încheiat cu rezidentul parcului pentru tehnologia informaţiei şi de cuantumul salariului mediu
lunar pe economie, prognozat pentru anul la care se referă perioada fiscală respectivă. Calculul şi
raportarea impozitului unic se efectuează lunar.
EXEMPLU (pentru rezident parc IT): De exemplu dacă în luna februrie 2020 entitatea
înregistrează venit din vînzări în valoare de 300 000 lei, şi are 8 angajaţi atunci impozitul unic se
va calcula după următoarea schemă:
1) 30 %* 7 953 lei * 8 angajați = 19 087,20 lei, (unde 7 953 lei este cuantumul
salariului mediu lunar pe economie, prognozat pentru anul 2020)
2) 300 000*7% = 21 000lei
3) Impozitul unic calculat și achitat pentru luna februarie 2020 va constitui suma maximă
dintre aceste două valori, adică 21 000 lei.
Bibliografie:
1. Legea nr.77 din 21.04.2016 cu privire la parcurile pentru tehnologia informaţiei/ în Monitorul
Oficial Nr. 451-463 din 29.12.2017, art Nr : 1272;
2. Legea Nr. 166 din 11.07.2012 pentru aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare „Moldova
2020”/ în Monitorul Oficial Nr. 245-247 din 30.11.2012 art Nr : 791;
3. ORDIN Nr. 135 din 06.11.2017 cu privire la aprobarea formularelor dărilor de seamă ce
vizează impozitul unic datorat de rezidenții parcurilor pentru tehnologia informației/ în
Monitorul Oficial Nr. 399-410 din 17.11.2017 , art Nr : 2014;
4. Moldova IT Parc /http://moldovaitpark.md/en/home-english/ (accesat 17/03/2018);
5. Mecanism funcţional de aplicare a impozitului
unic/https://monitorul.fisc.md/editorial/mecanism-funcional-de-aplicare-a-impozitului-unic.html
(accesat 19/03/2018);
6. Parcurile IT în Republica Moldova, Ghid pentru investitori şi rezidenţi, Chişinău 2018.
7. Modificări taxe și scutiri de salarii 2020.
SEMINAR:

Problemă: De calculat impozitul pe venit și valoarea salariului emis pentru anul 2020 pentru
un angajat cu un salariu lunar de 6000 lei. Scutirea pesonală (24000) și scutirea pentru persoana
intreținută cu dezabilități (3000).
Problema: Se dă:
Perioada Nr scriptic Nr Nr Nr angajaţi
efectiv conced
iaţi
Luni 250 220 - 3
Marți 240 230 3 -
Miercuri 242 230 - 2
Joi 250 242 4 -
Vineri 255 240 5 2
Sâmbătă 255 - - -
Duminic 255 - - -
ă
De calculat: Numărul scriptic; Num. efectiv; Coef. de intrare și coef de ieșire; Fluctuația
personalului la intreprindere -?
Problema 2:
Să se determine salariul mediu lunar la firma X, valoarea şi structura fondului de remunerare a
muncii după categoriile de personal, să se tragă concluzii, utilizând datele din tabelul.

Date iniţiale
Salariul nominal
Salariaţi Numărul de persoane
lunar
al unui lucrător, lei
Ingineri 1 2800
0
Tehnicieni 2 2350
0
Muncitori, total: 4 3000
0
0
inclusiv de bază 2 3200
9
5

Să se calculeze defalcările de asigurări sociale şi în fondul de asigurări medicale din fondul

remunerării muncii.

Tema 6: Costul de producție

Conținut:
1. Esența economică a costului de producție.
2. Planificarea calculațiilor costului de producție.
3. Tipologia costurilor.
Obiective: aprofundarea stabilirii costului de producție și total; înțelegerea conceptului de cost
mediu și stabilirea valorii acestuia; însușirea conceptului de cost marginal și a metologiei de
calcul.
Scopul nemijlocit a planificării costului de producție îl constituie determinarea economic
argumentată a mărimii cheltuielilor, necesare pentru fabricarea producției, prestarea serviciului,
asigurarea creșterii profitului și rentabilității.
1. Esența economică a costului de producție.
În economia de piață costul constituie un instrument economic util în fundamentarea și
adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumului și structura producției, sporirea sau
reducerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele de
proiect sunt egale,criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al
costului. Totodată, se manifestă tendința de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale
activității; astfel, prezintă interes nu numai costul de producție în general, ci și costul de
distribuire, costul muncii, costul instruirii, informației, administrației, timpului etc.
Costul de producţie exprimă cheltuielile curente totale ale firmelor în expresie valorică
pentru fabricarea şi realizarea producţiei şi serviciilor, fiind o categorie economică, care
sintetizează toată activitatea economică a întreprinderilor şi formează baza preţurilor de realizare
a bunurilor şi serviciilor, deoarece este partea lor principală. Costul trebuie să fie mai mic decât
preţul de comercializare, aflându-se în spatele preţului şi pentru consumatori nu întotdeauna este
evident.
 Costul servește drept instrument important în determinarea performanțelor întreprinderii.
Calcularea costului are drept scop identificarea cauzelor, și nu doar transferul acestuia asupra
unui obiect de cost. Orice manager de întreprindere efectuiază măsurarea costurilor și a
performanțelor, precum și gestionarea acestora.
Orice activitate economică este ghidată de costuri, deoarece în fiecare activitate are loc un
consum de resurse. Din aceste considerente trebuie să se cunoască marimea cheltuielilor
efectuate sau necesare și să se acționeze în direcția reducerii lor.
Intreprinderile în activitatea sa pe care o desfășoară, atrag și utlizează factori de producție –
munca, natura și capitalul. COSTUL DE PRODUCȚIE - este expresia băneasca a
cheltuielilor pe care agenții economici le efectuează, prin alocarea și consumarea de factori
de producție (capital fix, capital circulant, terenuri, forța de muncă etc.) pentru producerea
și vânzarea mărfurilor și prestarea serviciilor, și care se vor recupera prin vânzarea
produselor.
Combinarea factorilor de producţie este un proces tehnico-economic de unire a acestora în
vederea obținerii de bunuri economice, în condiții de eficientă maximă. Combinarea factorilor
de producție are două laturi:
1. latura tehnică - este unirea factorilor de producție specifici și complementaritatea acestora;
2. latura economică - vizează maximizarea profitului.
 Indicatorii de clasificarea a consumurilor factorilor de producție sunt:
1. Consumul capitalului FIX se exprimă numai valoric, prin amortizare (A).
A = KFix / n
unde: K Fix – costul utilajului (lei);
n – durata de folosință (ani)

2. Consumul de capital Circulant este pus în evidență

 Fizic (kg, tone, metri) - prin consum specific sau tehnologic
 Valoric (u.m.).
Cheltuielile cu capitalul circulant (Ch.C.C) şi amortizarea (A) formează cheltuielile
materiale ale firmei (Ch.mat):
Ch.mat = Ch.C.C + A
3. Consumul factorului MUNCĂ
 Fizic - prin numărul de lucrători sau prin timpul lucrat;
 Valoric - prin plățile făcute pentru salarizarea angajaților;
Cheltuielile salariale ale firmei includ:
 salarii directe (Sd) - salariile lucrătorilor direct productivi
 salarii indirecte(Si) - salariile lucrătorilor indirect productivi
4. Consumul factorului pământ - este pus în evidență numai valoric, fie prin suma necesară
cumpărării acestuia, fie prin sumele plătite pentru utilizare (arendă).
2. Planificarea calculațiilor costului de producție.

Mulțimea cheltuielilor determină necesitatea unei clasificări în funție de diverse criterii.

Totalitatea cheltuielilor se divizează după două grupe mari:
 pe elemente economce (după componența economică);
 pe articole de calculație, fiecare din ele având o destinație bine determinată ( după
caracterul apariției și destinației).
Cheltuielile după conținutul economic caracterizează tot volumul de producție a întreprinderii și
nu permite determinarea tuturor indicatorilor costului de producție, și anume costul unitar de
producție.
Cost unitar - reprezintă valoarea specifică de cheltuieli ce se referă la o unitate de producție.
Deacea pentru a determina costul unitar de producție se utilizează planificarea costului de
producție pe articole de calculatie.
Costul de producție se calculează ca suma cheltuielilor pentru fabricarea produsului. Poate fi
calculat pentru o unitate sau pentru o serie de produse. Pentru calcularea costului de producție
pentru o unitate de produs sau serviciu, cheltuielile se clasifică pe articole de calculație a
costului, după cum este reflectat în tabel:

Calculația de planificare a costului de producție

Articole de calculație Costul de producție, lei

I. Cheltuieli directe de materiale
II. Cheltuieli directe de
retribuirea
muncii:
a) Fondul total de retribuire a muncii
b) Contribuții de asigurări sociale de
stat (FAS) 18%
c) Prima de asigurare obligatorie de
asistența medicală (FAM) 4,5%
 III. Cheltuieli indirecte
Amortizarea activelor materiale pe
termen
lung (AMTL)
Amortizarea activelor nemateriale pe
termen
lung (ANTL)
TOTAL cost de producție (I+II+III)
IV. Cheltuielile perioadei de
gestiune:
a) cheltuieli comerciale (distribuire)
b) cheltuieli administrative
c) alte cheltuieli operaționale
TOTAL costul de producție
complet
(I+II+III+IV)

Cheltuielile sunt resurse consumate pentru fabricarea unei cantități concrete de produse
și/sau pentru prestarea unui volum de servicii. Cheltuielile se referă la activitatea de bază a
întreprinderii. Cheltuieli directe de materiale este valoarea materialelor consumabile utilizate
în procesul de producere (elaborare a proiectului) sau de prestare a serviciului. Cheltuielile
directe de materiale
includ prezența nemijlocită a materialului în produsul finit.
Cheltuielile indirecte reprezintă cheltuielile volumul cărora nu depinde sau depinde
neesențial de volumul de producție cum ar fi: consumul de energie electrică folosită pentru
iluminarea incăperii, consumul energiei pentru încălzirea spațiului, combustibil etc.
Cheltuieli comerciale sunt cheltuielile aferente activității comerciale a întreprinderii
(marketing, publicitatea, transportul).
Cheltuieli administrative sunt cheltuielile aferente activității generale a întreprinderii,
obligatorii și necesare (managementul, salariul administrației, deservirea încăperii, paza,
amenajarea teritoriului, etc ).
Alte cheltuieli operaționale sunt cheltuieli legate de amenzi, pierderi, dobânzi etc.
Scopul calculației costului pe unitate de produs/ serviciu în întreprindere are mai multe
semnificații, și anume:
 permite determinarea marjei de contribuție pentru fiecare unitate de produs, care mai
apoi servește drept bază informativă pentru luarea deciziilor referitor la producerea
produsului în continuare la întreprindere;
 servește drept bază pentru determinarea prețului pe unitate de produs;
 permite aprecierea profitabilității/rentabilității unei unități de produs.

3.Tipologia costurilor.
În analiză și caracterizarea evoluției costurilor un criteriu important îl constituie timpul. Din
punct de vedere al timpului avem, două situații:
- Perioadă scurtă de timp (orizont scurt), in care putem vorbi de cost pe termen scurt;
- Perioadă lungă (orizont lung), careia îi este caracteristic costul pe termen lung.
Pe perioada scurtă de timp, un agent economic îsi desfasoară activitatea în aceleași condiții
tehnice de înzestrare cu mijloace de muncă (mașini, utilaje, instalații și echipamente, construcții
etc.), iar producția poate crește sau descrește pe seama celorlalți factori de producție, ca de
exemplu: materii prime și materiale, semifabricate, forță de muncă etc. În cadrul acestui orizont
scurt de timp modificarea costurilor este influiențată, mai ales, de schimbările produselor în
elementele capitalului circulant și a cantității și eficienței muncii depuse.
Intr-o perioadă lungă de timp un agent economic poate aduce modificări și capitalul fix, mărind
(micșorând) volumul acestuia și perfecționând echipamentele de lucru, ceea ce va influiența
nivelul și stuctura costurilor.
 Costurile de producție se grupează în trei categorii:
1. Cost total (global)
2. Cost mediu (cost unitar)
3. Cost marginal.
Costul global (total) (CT) - cuprinde toate cheltuielile efectuate de întreprindere, necesare
pentru producerea unui produs, lucrare sau serviciu în anumite condiții concrete.
El cuprinde deci cheltuieli legate de aprovizionarea, fabricația și desfacerea (comercializarea)
mărfurilor.
În funcție de modul cum se modifică diferitele elemente de cheltuieli în raport cu evoluția
volumului producției, costul total este format din:
 Costuri fixe (CF)
 Costuri variabile (CV)
Costurile fixe (CF), sunt formate din acele consumuri de factori de producție, care ramân
nemodificate indiferent de variația volumului de producție, ca de exemplu: amortizarea
capitalului fix, chiriile, asigurările, salariile personalului de conducere, cheltuieli de intreținere
(legate de încălzire, aerisirea și iluminarea halelor de producție s.a.), dobânzi etc. Într-un orizont
scurt de timp aceste costuri nu se modifică (oricare ar fi nivelul producției) daca nu intervin alte
modificări ca de exemplu: de legislație, în nivelul prețurilor, în regimul de amotizare a
capitalului fix etc.
Costurile variabile (CV), inglobează acele consumuri de factori de producție care sunt
dependente de volumul producției, si anume: materii prime, energie, apă industrială,
semifabricate, salariile lucrătorilor direct productivi etc. Unele din aceste elemente de cost se pot
modifica direct proportional cu producția, ca de exemplu: consumul de materii prime, de
semifabricate incorporate în produs etc., altele nu variaza strict proporțional cu producția, cum
sunt: salariile pentru plata orelor suplimentare, cheltuielile cu combustibilul etc.
Costul total(CT) se obține prin însumarea costurilor fixe cu cele variabile. Relația de calcul este
următoarea:
CT=CF+CV
NOTĂ: într-un orizont scurt de timp, costul fix nu se modifică, în general, variația costului total
este determinată de modificarea costului variabil.
EXEMPLU: Să admitem că într-o întreprindere X, înregistrăm urmatoarea situație:

Produse Total Total Cos

pe costuri costuri tul
saptamâ fixe, variabile, tota
nă, CF CV l,
Q CT
0 55 0 5
5
1 55 30 8
5
2 55 55 1
1
0
3 55 75 1
3
 0
4 55 105 1
6
0
5 55 155 2
1
0
6 55 225 2
8
0
7 55 315 3
7
0
8 55 425 4
8
0
Din analiza tabelului câteva concluzii: chiar atunci când volumul producției este egal cu zero,
costurile fixe nu pot fi nule. Ele vor înregistra cel putin cota de amortizare a capitalului fix aflat
in stare de nefunctionare, dar supus procesului de uzură fizică și morală. Evoluția costurilor
globale totale (CT) se gasește, întotdeauna, într-o relație directă cu cresterea producței.
Calculația costurilor medii sunt prezentate în următorul algoritm:
Costurile medii (unitare) - reprezintă cheltuielile pe unitate de produs sau serviciu.
1) Costul fix mediu (CFM) - reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de produs/serviciu
şi se determină ca un raport între costul fix global (CF) şi volumul producției (Q):
CFM = CF / Q
2) Costul variabil mediu (CVM) - reprezintă costul variabil suportat pentru fiecare unitate de
produs şi se determină raportând costul variabil global (CV) la volumul producției (Q). Mărimea
şi dinamica sa depinde atât de evoluția costului variabil, cât şi a producției.
CVM = CV / Q
3) Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total suportat de fiecare unitate de producţie şi se
determină ca un raport între costul total global (CT) şi producţia obţinută.
CTM = CT / Q
Costul marginal - reprezintă sporul de cheltuieli totale determinat de creșterea producției cu o
unitate şi se determină ca un raport între variația costurilor totale (ΔCT) şi variația producției
(ΔQ). Relația de calcul este următoarea:
Cm=Cresterea costului total / Cresterea productiei =∆CT / ∆Q
Sau prin scaderea din costul total pentru realizarea a “n+1” produse a costului total pentru
realizarea a “n” produse: CTn+1-CTn
NOTĂ! Pe termen scurt, mărimea sa depinde doar de costul variabil global şi mediu:
întrucât ΔCF = 0
Concluzie: Cunoașterea nivelului şi a evoluției costului marginal are o importanță deosebită în
fundamentarea deciziilor producătorului privind stabilirea nivelului optim al producției, deci în
vederea maximizării profitului.
EXEMPLU: Folosindu-ne de datele care evidențiau costurile totale, rezultă ca vom înregistra
urmatoarea evoluție a costurilor marginale:
Produse Cos Costul
pe tul margin
saptamâ tota al,
nă, l, Cm
Q CT=CF+C
V
0 55 -
1 85 30
2 110 25
3 130 20
4 160 30
5 210 50
6 280 70
7 370 90
8 480 110
Din analiza tabelului câteva concluzii: Pe baza datelor de mai sus se poate constata că trecerea
de la fabricarea unui produs la două produse a necesitat un efort sub forma costului marginal de
25 lei (110-85), iar de la două produse la trei produse 20 lei (130-110). Așadar, costul marginal al
ultimei cantități de marfă rezultă ca o diferență între costul total al “n” unități și “n-1”.
Costul marginal ne arată ca ea atinge un punct minim în cazul unei producții cuprinse între 3 si 4
produse pe saptamâna.
SEMINAR: Întrebări de recapitulare
1. Prezentați definiția costului.
2. Ce reprezintă costul de producție?
3. Numiți și descrieți care este scopul costului de producție.
4. Prezentați clasificarea indicatorilor a consumurilor factorilor de producție.
5. Prezentați componența (cheltuielilor) planificării costului unita și total.
6. Formulați definiția costului total.
7. Formulați definiția costului fix.
8. Formulați definiția costului variabil.
9. Formulați definiția costului marginal.
10. Explicați esența metodei de calculare a costului marginal în baza unei unități de
producție/serviciu.

De rezolvat problema:
Despre activitatea unei firme se cunosc urmatoarele informații:
• Dispune de mașini și utilaje în valoare de 6000000 lei, cu o durată de folosintă de 5 ani.
• Înregistrează urmatarele cheltuieli lunare:
• Salarii personal de conducere, administrație și pază = 10000 lei
• Salarii personal direct productiv = 30000 lei
• Materii prime și materiale = 90000 lei
• Energie în scop tehnologic = 15000 lei
• Chirii = 5000 lei

Știind că producția lunară este de 25000 bucăți, să se determine costurile

globate (CT, CF si CV) și unitare.

Tema 7: Formarea prețurilor la întreprindere

1. Noțiunea de preț și funcțiile lui.
2. Metodele de formare a prețului.
3. Sistemul de prețuri.

1. Noțiunea de preț și funcțiile lui

Prețul și teoria prețului ocupă un loc central în știința economică, constituind cele mai complicate
și controversate probleme ale vieții economice. Aici se îmbină toate categoriile și componentele
sistemului de interese:
- individuale și de grup;
- producători și consumatori;
- vânzători - cumpărători;
- naționale - internaționale, etc.
 În condițiile economiei de piață prețul apare ca un instrument de legătură între consumatori și
producători, ca un mecanism care asigură echilibrul dintre cerere și ofertă.
Prețul - reprezintă expresia valorică a mărfurilor (produselor și serviciilor). Cu alte
cuvinte, prețul este cantitatea (suma) de bani pe care consumatorul o plătește
producătorului pentru o marfă. Totodată, prețul este categoria economică cu ajutorul cărea
poate fi estimată utilitatea unui bun.
Raporturile dintre interesele producătorului și cele ale consumatorului, exprimate prin
raportul oferta-cerere, reprezintă substanța și determină nivelul și dinamica prețului. Dintr-o
parte, producătorul produsului sau serviciilor prin stabilirea prețului urmărește recuperarea
cheltuielilor efectuate pentru producție și obținerea profitului din activitatea sa.
Din altă parte, cumpărătorul prin plata prețului minim pentru produs/ serviciu caută satisfacția
maximă a necesităților sale în astfel de produse/servicii.
Așadar, prețul exprimă echilibrul dintre interesele producătorului și cumpărătorului pe piață.
Acest echilibru se atinge ( se schimbă) prin influența factorilor externi și interni asupra cererii și
ofertei.
Studierea prețului, cunoașterea conținutului economic și a mecanismului formării lui în
procesul schimbului liber de mărfuri capătă o importanță deosebită pentru fundamentarea și
stabilirea politicii de preț a întreprinderii. Prețul este pârghia economică care poate influența
decizia consumatorului de a procura un bun oarecare. Prin aceasta, prețul influențează activitatea
economică și rezultatele financiare ale producătorului. Importanța prețului se exprimă și prin
faptul că el stabilește structura și volumul de producție, fluxurile materiale, distribuirea masei de
marfuri.
Prețul îndeplinește mai multe funcții, printre care:
- funcția de evidență – reflectă cheltuielile de muncă pentru producerea și comercializarea
unui bun, se evaluiază rezultatele și cheltuielile de producere;
- funcția de stimulare – se utilizează pentru dezvoltarea și stimularea spiritului de
economisire, sporirea eficienței producerii, creșterea calității producției, promovoarea
inovațiilor grație profitului pe care îl asigură pentru întreprindere;
- funcția de redistribuire – în unele prețuri se includ accize, taxa pe valoare adăugată
(TVA) și alte impozite indirecte, care mai apoi sunt defalcate de către întreprindere în
buget (stat);
- funcția de reglare – modificarea prețului cauzează modificarea atât a cererii, cît și a
ofertei. Când pe piață este exces de ofertă, prețurile scad, generând o reducere a
producerii de bunuri, și invers - când cererea este mare, prețurile cresc, generînd o
creștere a producerii de bunuri;
 - funcția de informare – prețul are o mare încărcătură informațională, oferind agenților
economici date asupra gradului de tensiune dintre resurse și nevoi. Creșterea prețurilor
absolute și relative semnifică creșterea tensiunii și invers. Nivelurile de prețuri sunt – în
ultimă instanță – scale, trepte cu ajutorul cărora se măsoară gradul de raritate: cu cât
prețul este mai ridicat, cu atât respectivul bun are un potențial mai insuficient în raport cu
nevoile.

2. Metodele de formare a prețului

Metodele de formare a prețului - reprezintă procedeele de calculare a prețului la mărfuri,
precum și a tarifelor pentru servicii.
Principalele elemente ale prețului sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Elementele
prețului
Costul total al Profitul Impozitele Adaosul Adaosul
mărfii/serviciul producătorul indirecte intermediaril comercial
ui ui or
(accize, (cost, profit, (cost,
TVA) profit,
TVA) TVA)
Prețul cu ridicata al producătorului
Prețul de livrare al producătorului
Prețul cu ridicata la
procurare
Prețul cu
amănuntul

În prezent sunt cunoscute și aplicate diferite metode de formare a prețurilor care, în linii
generale, pot fi grupate în două categorii:
1. Metode bazate pe costuri;
2. Metode bazate pe parametrii calitativi (parametrii tehnico-economici).
Metodele bazate pe costuri - cuprind metodele costului total, a costului standard, a cheltuielilor
directe și a cheltuielilor directe standard.
Metoda costului total – presupune includerea în preț a tuturor costurilor pe unitate de
produs/serviciu, indiferent de originea lor. Prețul pe unitate de produs de determină după relația:
P = Ct + Pr
unde: P- prețul;
Ct- costul total;
Pr – profitul intreprinderii.
La stabilirea prețului conform acestei metode se pleacă de la premisa că acesta trebuie să fie
suficient de mare încât să acopere toate costurile de producție, administrare, vânzare și să
genereze un profit satisfăcător pentru proprietar, pentru reinvestire și pentru asigurarea
dezvoltării întreprinderii. Această metodă este utilizată de către întreprinderea care are o situație
de monopol și comercializarea produselor ei este garantată.
Metoda costului standard – permite formarea prețului în baza costului calculat potrivit
normelor și normativelor, ținând cont de abaterea costului real de la cel standard. Pentru
stabilirea unor standarde justificate din punct de vedere economic, se cere o analiză aprofundată
a metodelor de producere, a caracteristicilor tehnice și a prețurilor la produsele similare ale
concurenților, precum și a cerințelor înaintate față de aceste produse de piață mondială.
Metode bazate pe parametrii calitativi – este binevenită la detrminarea prețului pentru
mărfuri și servicii ai căror parameri sunt diferiți și nu se pot evalua cantitativ (Ex: confortul,
designul, capacitatea, culoarea, mirosul, gustul etc).
Această metodă se evaluiază pe parametrii principali ai mărfii făcute de experți din domeniul
respectiv. Fiecare parametru este evaluat pe bază de scor, se însumează scorurile pe marfă de
bază și cea evaluată și în final se determină prețul mărfii în baza comparării scorulrilor.

3. Sistemul de prețuri
Sistemul de prețuri - reprezintă o totalitate sistematizată a diferitor tipuri de preț care
deservește și reglementează relațiile economice dintre diferiți participanți ai pieței mondiale
și locale.
Sistemul de prețuri include mai multe tipuri de preț, care pot fi clasificate după mai multe
criterii economice, după cum urmează:
1. După gradul de reglementare se deosebesc:
 prețuri libere – nivelul lor se formează sub influența cererii și a ofertei, fără
intervenția statului;
 prețuri reglementate – statul are o anumită influență asupra lor. Statul poate
influența direct sporirea sau reducerea lor. Statul, prin intermediul organelor de
conducere, poate fixa nivelul prețului la anumite mărfuri (Ex: produse de prima
necesitate, medicamente, servicii de învățământ și instruire, etc).
 prețuri fixate – a căror mărime este reglementată și fixată pentru o anumită
perioadă de timp;
 prețuri de monopol – prețurile de piață care se formează sub influența poziției
dominante pe piață a unui sau a câțiva producători;
 prețuri dumping – prețul de piață redus intenționat de unul sau câțiva subiecți ai
formării prețului în comparație cu prețul real al pieței.

În condițiile economiei de piață, ponderea esențială este deținută de prețurile libere. Cu toate
acestea statul, în caz de necesitate poate interveni în procesul de formare a prețului. În funcție de
condițiile economice, statul poate interveni prin reglementarea nivelului prețului sau prin
introducerea unor prețuri fixe, cum ar fi prețurile sau tarifele la mărfurile sau serviciile
monopolurilor naturale.

2. După sfera de deservire, prețurile se clasifică în:

 prețuri cu ridicata – constă din costul total a unei unități de producție plus un profit,
mărimea căriua dă posibilitatea producătorului de a face decontările în buget și care îi
permite întrepriderii să-și continuie activitatea și să se dezvolte.
 prețuri de livrare – prețul la care întreprinderile consumatoare achită marfa livrată de
întreprinderile producătoare ori de întreprinderi de comerț angro. Care constă din costul
total, profit și impozite (accize , TVA);
 prețurile cu amănuntul (prețurile pentru mărfuri de larg consum) – conform cărora
mărfurile sunt comercializate populației de către magazinele care fac parte din comerțul
cu amănuntul.
 prețuri din cadrul comerțului exterior – sunt prevăzute de comerțul internațional,
reprezentând prețurile de export al mărfurilor autohtone în afara țării și de import al
mărfurilor din alte țări pe piața locală.
3. Din punct de vedere al calculului de TVA (taxa pe valoare adăugată) și accize –sunt
impozite indirecte care reprezintă o sursă considerabilă de formare a bugetului de stat.
Ele se aplică la fiecare stadiu a circuitului economic și de fapt achitate de consumatorul
final.
Întrebări de recapitulare:

1. Dați definiția prețului.

2. Numiți principalele funcții ale prețului și dați explicația lor.
3. Care sunt elementele prețului.
4. Ce reprezintă metodele de formare a prețului.
5. Enumerați principalele metode de formare a prețului și prezentați tipologia lor.
6. Ce reprezintă sistemul de prețuri.
7. Cum pot fi clasificate tipurile de prețuri și dați explicația lor.

Problema 1 (rezolvarea problemei se efectuiază conform tabelului: Elementele prețului)

Să se calculeze preţul cu amănuntul pe unitate de produs dacă: costul de producţie pe unitate
constituie 450 lei, cheltuielile comerciale – 6% din cost, rata profitului planificat – 11%. Accizul
pe unitate – 1,5 lei, adaos comercial – 13%.

Problema 2 (rezolvarea problemei se efectuiază conform tabelului: Elementele prețului)

De calculat prețul cu amănuntul a unei unități de produs dacă: CP (costul de producție) pe
unitate este de 120,5 lei, cheltuieli comerciale 6% din CP, rata profitului – 10%, adaos comercial
18 %.

Tema 8. Eficiența economică a activității firmelor

1. Noțiune de eficiență economică. Conținutul eficienței economice.
2. Indicatorii eficienței economice.

1. Noțiune de eficiență economică. Conținutul eficienței economice.

Scopul fiecărui agent economic este de a obține rezultate căt mai inalte. Dar orice
activitate economică necesită cheltuieli. Obiectivul principal al agenților economici este
obținerea rezultatelor dorite cu cheltuieli minime. Forma concretă de manifestare a acestui
principiu este eficiența economică, care evidențiază rapotul dintre rezultatele obținute și
cheltuielile suportate.
Categoria eficiența economică exprimă efectul obținut în raport cu cheltuielile de resurse
materiale și umane. Anume eficiența economică stă la baza progresului economic în ansamblu
pe economie.
E necesar sa menționăm ca noțiune de efect și eficiență economică:
Efectul – este rezultatul activității economice și el poate fi caracterizat prin diferiți indicatori
naturali și valorici (ex:volumul de producție, profitul brut, profitul net, vânzări nete, etc. ).
Eficiența economică – exprimă raportul dintre efect (profit) și efort (chieltuieli). Ea ne permite
să comparăm efectul obținut cu cheltuielile suportate.
Efectul este o mărime absolută, pe când eficiența economică este mărime relativă (în procente).
Eficiența economică se manifestă atât la nivelul macroeconomic, cât și la nivelul
microeconomic. O importanță primordială însă are eficiența economică la nivelul firmelor,
deoarece mărimea eficienței economice la nivelurile superioare este determinată de dimensiunile
ei la nivelul microeconomic.
2. Indicatorii eficienței economice.
 Eficiența economică a unei firme poate fi exprimață prin mai mulți indicatori:
Întrucât eficiența economică este determinată ca raportul dintre Efect și Efort (cheltuieli), trebuie
să stabilim indicatorii cu ajutorul cărora se exprimă marimea efectului. După cum am menționat,
în calitate de Efect al activității economice este considerat Profitul.
Profitul unei firme reprezintă diferența dintre încasări(venit, CA) și cheltuielile efectuate
(costul total) pentru o activitate economică.
Profit= Venit - Costul toal
Dacă incasările(venit, CA) sunt mai mici decât cheltuielile (costul total), atunci firma a
activat în pierdere.
În practica economică sunt utilizate următoarele noțiuni ale profitului al firmelor: profitul brut,
profitul net, profitul impozabil.
Profitul brut (Pb), se calculează ca diferența dintre încasările totale (cifra de afaceri, CA) și
cheltuielile totale (costul total, Ct):
Pb = CA – Ct
Profitul brut este rezultatul tuturor activităților firmei și include: profitul obținut de la activitatea
de bază, activitatea comercială, financiară, investițională și alte activități.
Profitul impozabil (Pi), al firmei se stabilește ca diferența dintre profitul brut și cheltuielile
suportate de agentul economic, pe parcursul anului fiscal, exclusiv activitățile ce nu țin de
activitatea întreprinzătorului (sponsorizări (Sp), donații (Dn)) de regulă este egal cu profitul brut
Pi=Pb.
Pi = Pb-Sp-Dn
Profitul net (Pn), este diferența dintre profitul brut (Pb), profitul impozabil (Pi) și impozitul pe
profit (Ip).
Pn = Pb - Ip
Profitul net este profitul care rămâne la dispoziția întreprinderii pentru a putea fi distribuit așa
cum dorește aceasta. El poate fi folosit pentru plata dividendelor pe acțiuni pentru acționari,
pentru plata suplimentară a muncii și pentru dezvoltarea firmei: reutilarea tehnică, implimentarea
noilor tipuri de tehnologii, produse, completarea mijloacelor circulante etc.
Estimarea eficienței activității economice a unei firme nu poate fi făcută numai pe baza valorii
profitului obținut.
De exemplu: două firme au obținut același profit, dar cu eforturi diferite: cu diferite capitaluri
utilizate și cu diferite costuri de producție. Deci, și eficiența activității lor economice va fi
diferită.
Estimarea corectă a eficienței activității economice poate fi efectuată numai prin
compararea profitului obținut (efectului) cu eforturile depuse. O astfel de comparație se
face cu ajutorul RENTABILITĂȚII ce se exprimă în procente. În practica economică cu mai
mulți indicatori de exprimare a rentabilității, printre care:
1. Rentabilitatea economică (Re), este raportul dintre profitul brut și suma activelor
folosite ( suma medie anuală a mijloacelor fixe (MF) și mijoacelor circulante (MC)):
𝑃𝑏
𝑅𝑒 = ∗ 100%
̅
̅𝐹̅+̅𝑀𝑀 ̅𝐶

Suma capitalului fix și a capitalului circulant se numește capital economic. Pentru ca firma să
poată recupera eforturile depuse este necesar ca rentabilitatea economică să depășească rata
inflației.
2. Rentabilitatea vânzărilor (Rv), exprimă raportul dintre profitul prut (Pb) și suma
totală a veniturilor (cifra de afaceri):
𝑃𝑏
𝑅𝑣 = ∗ 100%; unde CA (cifra de afaceri) este suma vânzărilor.
𝐶𝐴
3. Rentabilitatea financiară (Rf), se determină ca raportul dintre profitul net și
capitalul propriu:
𝑃𝑛
𝑅𝑓 = ∗ 100%
𝐾𝑝𝑟

Rentabilitatea financiară folosesc mai des firmele care apelează la diferite împrumuturi sau
credite bancare. Esențial este ca împrumuturile de capital să fie gestionate eficient și rambursate
în termenele stabilite.
4. Rentabilitatea resurselor consumate (Rrc), se determină ca raportul dintre profitul brut
la costul total.:
𝑃𝑏
𝑅𝑟𝑐 = ∗ 100%
𝐶𝑡
Cu ajutorul indicatorilor expuși se determină eficiența activității economice a firmei în ansamblu.
PROBLEMĂ la tema 8: Să se determine eficiența activității economice a unei firme după
datele expuse în tabelul de mai jos:
Indicatorii financiari ai activității economice a unei firme (perioada de bază și cea curentă), mii lei

Indicato Perioda Perioada de

rii curentă bază
Vânzări nete ( CA) 10240 8430
Costul vânzărilor (toate 7850 6920
cheltuielile) , Ct
Profit brut, Pb ? ?
Suma sponsorizărilor Sp și 150 120
donațiilor, Dn
Profitul impozabil, Pi ? ?
Impozit pe profit, Ip (0%) 2240 1390
Profit net, Pn ? ?
Mijloace fixe, MF 5430 5110
Mijloace circulante, MC 3920 2870
Capital propriu, Kp 5820 4350

De calculat:
Pb (în perioada curentă) și (perioada de bază) -?
Pi (în perioada curentă) și (perioada de bază) -?
Pn (în perioada curentă) și (perioada de bază) -?
Re (în perioada curentă) și (perioada de bază) -?
Rv(în perioada curentă) și (perioada de bază) -?
Rf (în perioada curentă) și (perioada de bază) -?
Rrc (în perioada curentă) și (perioada de bază)
-?

TEMA 9 : Impozitarea firmelor

Orice sistem economic, inclusiv economia de piață, funcționează în cadrul unui stat care
îndeplinește mai multe funcții necesare societății. Veniturile bugetulului de stat a fiecărei țări se
formează pe baza impozitelor și diferitor plăți obligatorii.
IMPOZITELE - reprezintă o plată obligatorie pentru toți agenții economici și membrii
societății în scopul finanțării cheltuielilor statului pentru societate. Plata obligatorie pentru toți în
corespundere cu legislația în vigoare (codul fiscal). În acelaș timp, IMPOZITELE reprezintă un
instrument al politicii economice de stat, prin care se redistribuie veniturile în societate.
Odată cu impozitele se acumulează în bugetele de stat și plățile obligatorii în formă de
taxe.
Deci, impozitele și taxele sunt plăți fiscale obligatorii pentru contribuabili, vărsate în bugetul de
stat la termenele prevăzute de lege.
 În condițiile economiei de piață, impozitele îndeplinesc două funcții:
1. financiară
2. de reglare
Funcția financiară – se manifestă prin asigurarea statului cu resurse financiare necesare pentru
funcționarea sa, și realizarea unor scopuri statale.
Funcția de reglare – constă în redistribuirea de către stat a unei părți a veniturilor agenților
economici și membrilor societății, stimulând dezvoltarea economică a diferitor ramuri al
economiei naționale sau pături sociale defavorizate.
La diferite etape de dezvoltatre economică statul folosește mai multe tipuri de impozite, care se
deosebesc atît după mărime, cît și după formele de percepere. Totalitatea tuturor impozitelor și
taxelor obligatorii, a principiilor, tipurilor, formele de percepere și perioada de calcul sunt
stipulate în sistemul fiscal al statului (cod fiscal).
Constituirea și conținutul sistemului fiscal este determinat de sistemul de dezvoltare a
țării și de politica economică a statului, promovată la diferite etape de dezvoltare. Evident că
sistemul fiscal în multe țări este supus intereselor partidelor de guvernământ.
Dar pentru a asigura o dezvoltare economică sistemul fiscal trebuie să fie stabil î perioadă
cît mai îndelungată, să creeză condiții economice egale tuturor agenților economici, să stimuleze
dezvoltarea economică, accelerarea progresului tehnico-științific, creșterea veniturilor firmelor
etc.
Din punct de vedere economic impozitele se diferențiază în:
1. impozite directe
2. impozite indirecte
Impozite directe – sunt suportate de cei care le plătesc și nu se transferă asupra prețurilor,
(acestea sunt: impozitele pe venit, pe salarii, pe dividente, pe imobil, rutier (drumuri) și altele).
Impozilele indirecte – sunt impozite incluse în prețurile de comercializare ale bunurilor și
serviciilor sub diferite forme și denumiri, cum ar fi: TVA, Accize, Taxe Vamale, Taxe de import
etc.
Impozitele indirecte se plătesc în bugetul de stat de către agenții economici la vânzarea
produselor și prestarea seviciilor. Dar aceste impozite le suportă consumatorii, deoarece mărimea
lor este inclusă în prețurile de vânzare ale bunurilor și serviciilor prestate.
Impozitele și taxele obligatorii de stat și locale stabilite de Codul fiscal, pot fi modificate numai
de către Parlament,
Cotele impozitelor și marimea taxelor obligatorii de stat, precum și plafoanele taxelor locale se
stabilesc de către Parlament, odată cu aprobarea politicii bugetare pentru anul următor.
Conform Codului fiscal al Republicii Moldova, sistemul impozitelor și taxelor de stat include:
- impozitul pe venit;
- taxa pe valoarea adăugată TVA;
- accizele;
- taxele vamale;
- taxele percepute în fondul ruier.
Impozitele și taxele de stat le prevede ponderea cea mai mare în formarea veniturilor bugetului
de stat. Pentru orice impozit și taxe, Codul fiscal prevede: subiecții impunerii; obiectele
impunerii și baza impozabilă; cotele impozitelor și taxelor; modul și termenele de achtare a
impozitelor și taxelor; facilitățile (înlesnirile) privind impozitele și taxele sub formă de scutire
parțială sau totală.
Subiecții, numiți contribuabili – sunt persoane fizice și juridice - sunt obligați să achite la timp
la buget impozitele și taxele.
Impozitul pe venit- este unul dintre cele mai importante impozite în economia de piață, prin care
se impozitează nemijlocit veniturile persoanelor fizice și juridice. Acest impozit este complet
suportat de contribuabili și nu se transferă în prețurile mărfurilor și serviciilor prestate. Impozitul
pe venit există în toate țările și joacă un rol cosiderabil în formarea bugetelor de stat.
Taxa pe vaoalea adăugată (TVA) – este un impozit indirect. El reprezintă o formă de
colectare la buget a unei părți a valorii mărfurilor livrate și serviciilor prestate. TVA - este
o majorare a prețurilor mărfurilor și serviciilor, care se transferă în bugetul de stat. Acest
impozit este complet suportat de consumator.
Subiecți ai taxei pe TVA sunt persoane juridice și fizice care livrează mărfuri și prestează
servicii. TVA se aplică la etapa a circuitului intern de mărfuri și servicii, precum și la mărfurile
și serviciile importate în republică.
Acest impozit se calculează și se achită conform valorii adăugate a mărfurilor livrate și
serviciilor prestate. De aceea se numește taxa pe valoarea adăugată. În Republica Moldova cota
TVA constituie 20% din valoarea impozabilă a mărfurilor livrate și serviciilor prestate, în
conformitate cu Codul fisca (art.96).
Codul fiscal prevede cote reduse de impozitare a unor mărfuri cu TVA. Conform art. 96 al
Codului fiscal, cote reduse se prevăd:
- în mărime de 8% la pâinea, lapte și produsele lactate livrate pe teritoriul R. Moldova;
- în mărime de 5% la gazele naturale și gazele lichefiate, atât la cele importate sau cele
livrate pe teritoriul R. Moldova.
Codul fiscal prevede și impozitarea unor mărfuri la cota 0% cu TVA, se impozitează: toate
produsele și serviciile pentru export și toate tipurile de transporturi de mărfuri export.
O parte din livrări este scutită de TVA, de exemplu: unele produse alimentare și nealimentare
pentru copii; serviciile instituțiilor de învățământ, legate de procesul instructiv de producție și
educativ, serviciile în scop de instruire generală și altele.
Subliniem faptul că în cazurile în care o firmă a achitat TVA, a cărei sumă depășește suma TVA
pe materialele și serviciile procurate, atunci ea are dreptul la restituirea sumei de depășire ori la
trecerea diferenței calculate pe următoarea perioadă fiscală.
SCHEMA de calculație a impozitului (exemplu):
1. PI (Preț Invace (invois)) = Q(cantitatea) * P(preț)
2. VV (Valoarea Vamală) = 1+ Ch. Tr (cheltuieli de transport)
3. PV (procentul vamal) = % * 2
4. TV (taxa vamal) = % * 1
5. TVA = 20% (2+3+4)
6. PF (prețul final) = 2+3+4+5
Problemă la tema 9: Trei autoturisme – importă mărfuri. Gheltuieli de tansport sunt 4000
euro; TV = 7%, PV = 0,4%. De calculat suma TVA la importul acestor mărfuri și prețul final
pentru aceste 3 autoturisme.
Accizele – sunt impozite centralizate de stat, stabilite pentru unele categorii de mărfuri care,
pentru consumatori, nu sunt de prima necesitate.
În Republica Moldove prin accize și licențele pentru activitatea în domeniul jocurilor de noroc.
Printre mărfurile supusee accizelor se numără: băuturile spirtoase, produse de tutun,
combustibillul, autoturismele și altele. Cotele accizelor se stabilesc de către stat (în % sau lei, în
mărime de la valoarea mărfurilor sau serviciului).
Taxa Vamală – este un impozit care se aplică față de mărfurile exportate. Se stabilesc de către
stat, în mărime procentuală față de valoarea mărfii ori ca o mărime absolută la unitatea de
măsură a mărfii.
Taxele vamale, fiind o sursă importantă pentru acumularea mijloacelor financiare în bugetul de
stat, costituie, în acelaș timp, un instrument de bază pentru protecția producătorilor autohtoni.
Sistemul Impozitelor și Taxelor Locale include:
- Impozitul funciar, pentru diferite terenuri, în funcție de destinația lor(pentru agricultură,
pășuni, fînețe ori pentru construcții);
- Impozitul pe bunurile imobiliare;
- Impozitul pentru folosirea resurselor naturale;
- taxa pentru amenajarea teritoriului;
- taxa pentru publicitate;
- taxa hotelieră;
- taxa pentru dreptul de a aplica simbolica locală;
- taxa pentru amplasarea unităților comerciale;
- taxa de piață;
- taxa pentru parcarea autovehiculelor;
- taxa balneară;
- taxa de la posesorii de câini;
- taxa pentru salubrizarea teritoriului, utilizarea ambalajului, deșeurilor menajere solide
și de producție, etc.
Diferența principală dintre impozitele și taxele de stat și cele locale constă în stabilirea cotelor de impozitare și
destinația lor. Pentru impozitele și taxele locale, statul stabilește numai plafonul lor maxim. Cotele concrete la
impozitele și taxele locale se stabilesc anual de către autoritățile publice locale, în limitele plafoanelor aprobate de
către stat. Sumele acumulate prin impozitele și taxele locale se varsă în bugetele autorităților publice locale.
Firmele includ plățile la impozitele locale și la taxe locale în suma cheltuielilor generale și administrative.
Afară de impozitele și taxele de stat și locale, firmele sunt obligate să participe la formarea bugetului asigurării
sociale. Cotele cotizațiilor de participare la formarea bugetului asigurării sociale sunt anual stabilite de către Stat.
 Tema № 1: Obiectul de studiu şi metodele Teoriei Economice
1. Esenţa Economiei şi Ştiinţa Economică
2. Evoluţia obiectului de studiu al Teoriei Economice
3. Metodele de cercetare ale Teoriei Economice
4. Funcţiile Teoriei Economice

Scopul temei: studierea proceselor de constituire a ştiinţei economice, a metodelor de cercetare,

categoriilor, legilor şi funcţiilor teoriei economice.

Obiectivele temei
 evidenţierea aspectului tehnologic şi social-economic al teoriei economice;
 definirea economiei pozitive şi economiei normative;
 determinarea etapelor evoluţiei ştiinţei economice;
 evidenţierea metodelor de analiză economică;
 definirea categoriilor şi legilor economice;
 relevarea funcţiilor teoriei economice şi clasificarea politicilor economice.

1. Esenţa Economiei şi Ştiinţa Economică

Economia – reprezintă ansamblul activităţilor economice legate de procesele de producţie, circulaţie,

repartiţie şi consum a bunurilor economice.

Structura economiei:
a) MicroEc – include unităţile primare de activitate economică (ex: întreprinderile individuale,
de arendă, colective etc);
b) MezoEc – include ramurile economiei naţionale de producţie (industria, agricultura,
transportul);
c) MacroEc – include economia unei ţări (unităţile primare + ramurile respective);
d) MondoEc – cuprinde interdependenţa economică dintre economiile naţionale şi fluxurile
economice internaţionale;
e) ExtraEc – se referă la economia cosmosului, mărilor, oceanelor.

Problemele fundamentale ale economiei sunt:

1) Ce de produs?
2) Cum de produs? Paul Samuelson
3) Pentru cine de produs?
Economia poate fi analizată în aspect tehnologic şi în aspect social-economic.

În aspect tehnologic Economia include:

a) Economia Resurselor – reflectă procesul de transformare a resurselor limitate în bunuri

economice necesare pentru satisfacerea nevoilor umane,
destinate pentru consumul productiv/personal.
b) Economia Reproductibilă – care include interdependenţa dintre cele 4 faze de reproducţie:
faza de producţie, circulaţie, repartiţie şi consum.
c) Economia Naţională – care include: Economia unităţilor primare; Ec. sectoarelor; Ec.
regională.

Economia privită în aspect social-economic include unitatea dintre forţele de producţie şi relaţiile
de producţie.
Forţele de producţie – reprezintă raportul dintre om şi natură; includ mijloacele de producţie, forţa de muncă,
ştiinţa.
Relaţiile de producţie – reprezintă relaţiile ce apar între oameni în procesul de producţie a bunurilor economice
indiferent de dorinţa şi voinţa acestora.

Unitatea dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie formează modul de producţie (feudal, sclavagist,
capitalist).
Economia nu trebuie confundată cu Ştiinţa Economică.
Ştiinţa economică studiază fenomenele şi procesele economice care parcurg în societate
Ştiinţa Economică este bazată pe 3 principii:
Interdependenţa dintre teorie şi practică.
Teoria elaborează condiţii necesare pentru adoptarea deciziilor orientate spre dezvoltarea economiei.
Practica confirmă sau respinge teoriei economice care nu sunt valabile.
Unitatea dintre Micro şi MacroEconomie.
Problemele fundamentale pot fi rezolvate atât la nivel micro cât şi macroeconomic. Realismul istoric.
Fenomenele şi procesele economice trebuie studiate în dependenţă de condiţiile istorice concrete din
perioada respectivă şi ţara respectivă.

Ştiinţa Economică poate fi privită în aspect pozitiv şi normativ. În aspect pozitiv Ştiinţa Economică reflectă
ceea ce există, iar în cel normativ – ceea ce trebuie să fie.
2. Evoluţia obiectului de studiu al Teoriei Economice
Obiectul de studiu al Teoriei economice a trecut prin următoarele etape:

1) Etapa Antică – Xenofon „Principala bogăţie o constituie pământul”, care a determinat termenul de
economie şi obiectul de studiu. Platon, Aristotel.
2) Etapa Medievală – Toma Aquino, numit şi Sf. Toma Aquino – filozof, teolog şi economist italian.
Lucrarea sa „Suma teologică” include concepte referitor la proprietate, dobândă, la preţul just, la salariul just.
3) Etapa Mercantelistă – a durat 3 secole; principala formă de bogăţie erau banii din aur şi argint; apare
Economia Politică. Thomas Mun, J. Polber. A. Monthcretien (fr.) în anul 1615 a elaborat o lucrare –
„Tratat de Economie Politică” , care era orientată în principal regelui. El a fost primul care a introdus
noţiunea de economie politică.
4) Etapa Fiziocrată – Fr.Quesnay cu faimosul său „Tablou Economic”, în viziunea lui ştiinţa economică
trebuie să studieze căile de îmbogăţire care se realizează în agricultură. A.R.Turgois, W.Petty – a fost primul
care ştiinţific a argumentat că la baza valorii mărfii se află munca. Crearea bogăţiei avea loc pe baza
agriculturii.
5) Etapa Clasică sau Liberalismului economic clasic – a durat aproape 100 ani. David Ricardo,
Adam Smith ca reprezentanţi. Adam Smith în 1776 a publicat – „Avuţia naţiunilor” – include principalele
forme de capital, fiind pusă şi baza Economiei Politice ca ştiinţă economică. Cu această lucrare s-a început
adevărata ştiinţă economică. Obiectul lui de studiu era ideea de îmbogăţire a naţiunii.
6) Etapa Marxistă sau Socialistă – Karl Marx „Capitalul”. Marx a schimbat radical obiectul de studiu
al ştiinţei economice afirmând că ştiinţa economică studiază relaţiile economice (îmbogăţirea) care apar între
burghezie şi proletariat.
7) Etapa Naţionalismului economic – H.Carey, Fr. List. Obiectul de studiu: Şt. Economică trebuie
să studieze nu individul şi nu căile de îmbogăţire, ci naţiunea şi specificul naţional.
8) Etapa Neoclasică sau Marginistă – K.Menger, L.Walras, A.Marshall. Obiectul de studiu al ştiinţei
economice este studierea utilităţilor marginale a bunurilor economice, precum şi a relaţiilor de circulaţie şi
consum. În această etapă apare Econometria.
9) Etapa Keynesiană – Lordul J.Keyns. în viziunea lui Keynes obiectul de studiu al ştiinţei economice este
studierea legilor cu caracter psihologic. Pentru prima dată în gândirea economică a determinat intervenţia
statului în economie. Obiectul de studiu al Teoriei Economice trebuie să includă problemele MacroEc-ce:
Studierea echilibrului economic general;
Studierea cererii şi ofertei agregate;
Studierea necesităţilor de implicare a statului în activitatea economică.
10) Etapa Neoliberală sau Monetarismului actual – M.Friedman, W.Yoken, Fridrich von
Hayek. În viziunea neoliberalilor obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea fluxurilor monetare şi
reglementarea acestora din partea statului. Principalele probleme ale Ştiinţei Economice sunt:
Stimularea ofertei şi a micului business;
Reglarea masei monetare aflate în circulaţie;
Limitarea intervenţiei statului în activitatea economică.

Actualmente Obiectul de studiu al Teoriei Economice este:

Studierea relaţiilor economice care apar între oameni în procesul de utilizare eficientă a resurselor
economice limitate.
Studierea categoriilor şi legilor economice. Studierea
modelelor şi sistemelor economice.
 3. Metodele de cercetare ale Teoriei Economice

Categoria economică – reprezintă o abstracţie ştiinţifică care reflectă o anumită latură a relaţiilor de
producţie. Ca categorii economice sunt considerate marfa, banii, salariu, profitul, dobânda, renta, concurenţa,
creditul, etc.
Categoriile economice pot fi divizate în 3 grupe:
1) Categorii economice generale care funcţionează în toate modurile de producţie
(producţia, repartiţia, consumul, munca);
2) Categorii economice intermediare care funcţionează în mai multe moduri de producţie
(valoare, bani, cerere, dobândă, rentă);
3) Categorii economice specifice modului de producţie dat (concurenţa, acumularea de
capital, inflaţia, şomajul).
Teoria economică în afară de categorii economice studiază şi legi economice.
Legea economică – reflectă legăturile generale, esenţiale, repetabile şi relativ stabile a fenomenelor şi
proceselor economice.
Legea economică se deosebeşte de legea juridică, deoarece ea are caracter obiectiv, pe când
legea juridică are caracter subiectiv.
Legile economice se deosebesc de legile naturii prin următoarele:
a) Legile naturii au caracter etern şi universal, dar legile economice – caracter istoric şi
trecător şi se modifică în urma schimbării condiţiilor respective;
b) Legile naturii funcţionează indiferent de voinţa oamenilor, iar legile economice
funcţionează în baza activităţii oamenilor.
Statul trebuie să ţină cont de funcţionarea legilor economice în procesul de elaborare a politicii economice.
Legile economice ca şi categoriile economice se clasifică în 3 grupe mari:
1) Legi Economice Generale – care activează în toate modurile de producţie (legea creşterii,
legea productivităţii muncii, legea acumulării);
2) Legi Economice Comune – care activează pentru mai multe moduri de producţie (legea
valori);
3) Legi Economice Specifice – care acţionează în modul de producţie dat (legea concurenţei).
Teoria economică ca şi alte discipline economice în procesul de studiere a fenomenelor şi proceselor
economice aplică următoarele metode:
1) Metoda de inducţie şi deducţie. Inducţia – prevede studierea proceselor economice de la
particular la general şi generalizarea lor; deducţia – prevede înaintarea anumitor teorii şi
ipoteze şi verificarea lor în practică de la general la particular.
2) Metoda de analiză economică şi sinteză. Analiza – prevede studierea diferitor laturi ale
fenomenului dat. Analiza se manifestă în următoarele forme:
a) Statică- care reflectă situaţia economică la momentul dat;
b) Dinamică - reflectă situaţia economică la diferite etape de dezvoltare;
c) Cantitativă – reflectă schimbările cantitative în economie;
d) Calitativă – reflectă schimbările calitative care au loc în economie;
e) Macroeconomică;
f) Microeconomică.
Sinteza – prevede întrunirea proceselor analizate într-un fenomen întreg.
 3) Metoda de abstracţie ştiinţifică – prevede studierea unor laturi a relaţiilor de producţie.
Abstracţia ştiinţifică reflectă în conştiinţa oamenilor realitatea economică. Exemplu: valoarea,
pe care nu o poţi vedea, dar ea există şi are o bază reală.
4) Metoda dialectică – reflectă procesul de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a fenomenului
economic.
5) Metoda matematică – este utilizată pentru a elabora diverse prognozări a economiei
naţionale / mondiale şi a diferitor variante de dezvoltare economică.
6) Metoda logică şi istorică. Teoria economică analizează fenomenele şi procesele economice în
aspect istoric şi în aspect logic.
7) Metoda de experiment. Teoria economică aplică această metodă în procesul de studiere a
posibilităţilor dezvoltării economice, pentru a verifica avantajele şi dezavantajele fenomenelor
şi proceselor economice.

4. Funcţiile Teoriei Economice

Teoria economică îndeplineşte 3 funcţii principale:

1) Funcţia de cunoaştere (cognitivă) – constă în analiza fenomenelor şi proceselor economice
în scopul rezolvării problemelor stringente ale societăţii.
2) Funcţia metodologică. Teoria economică stă la baza tuturor disciplinelor economice, fiindcă
ea aplică principalele categorii economice. „Teoria Economică este regina tuturor ştiinţelor
economice” Paul Samuelson.
Ştiinţele economice pot fi divizate în:
Ştiinţe economice generale: Teoria Economică, Doctrinele economice, Statistica etc.
Ştiinţe economice teoretico – aplicative : Economia ramurii, Economia unităţilor
economice, Economia regională etc.
Ştiinţe economice intermediare sau de graniţă: Geografia economică, Economia.
cosmosului, Econometria.
3) Funcţia practică. Teoria economică elaborează diferite concepte, teorii, care pot fi aplicate
în practică. În baza teoriei economice sunt elaborate politicile economice, care prevăd
următoarele scopuri:
a) Asigurarea dezvoltării durabile a economiei naţionale şi ridicarea nivelului de trai a
populaţiei;
b) Asigurarea ocupării depline a forţei de muncă pentru toţi care doresc să muncească;
c) Ridicarea eficienţei economice astfel încât cu cheltuieli minime de obţinut rezultate
maxime;
d) Asigurarea libertăţilor economice pentru producători şi consumatori;
e) Asigurarea repartiţiei bunurilor astfel încât să nu existe pături sărace,
f) Susţinerea populaţiei inaptă de muncă (pensionari, invalizi, copii);
g) Asigurarea stabilităţii preţurilor;
h) Asigurarea balanţei comerciale pozitive.
Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. În baza teoriei economice sunt formulate
următoarele politici economice: Politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, politica de ocupare a forţei de
muncă, comercială, politica de venituri, politica sectorială etc.
 Concepte-cheie

 economia resurselor  inducţia-deducţia

 economia reproductivă
 economia naţională
 economia pozitivă
 economia normativă
 microeconomia
 mezoeconomia
 macroeconomia
 mondoeconomia
 politica economică
 analiza-sinteza
 abstracţia ştiinţifică
 metoda istorică şi logică
 metoda matematică
 fenomenul economic
 procesul economic
 categoria economică
 legea economică
 sistemul legilor economice

Rezumat

1. Teoria economică este un rezumat al evoluţiei gândirii economice despre modalitatea

rezolvării eficiente a principalelor probleme economice: Ce? Cum? Pentru cine de produs?
2. Teoria economică studiază: relaţiile economice şi comportamentul individului în procesul
de utilizare a resurselor limitate; categoriile şi legile economice, care funcţionează în
societate; modelele şi sistemele economice care funcţionează în economia contemporană.
3. În studierea proceselor şi fenomenelor economice teoria economică utilizează următoarele
metode: inducţia-deducţia, analiza-sinteza, abstracţia ştiinţifică, metoda istorică şi logică,
metoda dialectică, metoda matematică, metoda de experiment.
4. Legile şi principiile economice diferă substanţial de cele ale ştiinţelor naturale. În economie
fenomenele şi procesele sunt intermediate de comportamentul subiectiv al indivizilor şi
grupurilor de indivizi, pe când în natură procesele se desfăşoară în mod firesc, obiectiv.
5. Teoria economică se studiază pentru: a înarma populaţia cu cunoştinţe necesare pentru a
lua decizii juste în anumite situaţii economice; a argumenta şi a recomanda o anumită
politică economică; a formula legile economice pentru a prevedea consecinţele acţiunilor
oamenilor; a elabora unele recomandări oamenilor de afaceri cu privire la activitatea de
antreprenoriat.
6. În baza teoriei economice sunt elaborate diferite politici economice: de dezvoltare social-
economică durabilă, de ocupare deplină a forţei de muncă, de atenuare a şomajului, de
reducere a inflaţiei etc.

Tema № 2: Activitatea economică şi elementele ei

1) Nevoile umane şi clasificarea lor

 2) Resursele şi clasificarea lor
3) Bunurile economice ca rezultat al activităţii economice
4) Fazele activităţii economice

Scopul temei: analiza nevoilor umane, resurselor economice şi a fazelor activităţii economice.

Obiectivele temei
 identificarea nevoilor umane, caracteristicile şi clasificarea lor;
 luarea cunoştinţei cu conţinutul intereselor economice şi gruparea lor;
 analiza resurselor economice şi clasificarea lor;
 recunoaşterea importanţei utilităţii mărfii şi valorii ei de schimb;
 familiarizarea cu procesul activităţii economice şi fazele lui;
 însuşirea problemei alegerii raţionale a resurselor şi posibilităţilor alternative de a
produce.

1. Nevoile umane şi clasificarea lor

Orice activitate economică este orientată spre satisfacerea nevoilor umane. Omul pentru a
supravieţui are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, instruire etc.

Nevoile umane – cerinţele materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic al vieţii si
activităţii oamenilor.

Nevoile umane au următoarele trăsături:

1) Nevoile umane sunt nelimitate în număr (creşterea în continuu a nevoilor umane în baza
progresului tehnico - ştiinţific constituie o lege economica generală);
2) Nevoile umane sunt limitate în volum;
3) Nevoile umane sunt concurenţiale şi substituibile (cafeaua – ceaiul - compotul);
4) Nevoile umane sunt complementare şi deseori realizarea lor este interdependentă
(legătura între anumite lucruri);
5) Nevoile umane au caracter reproductibil şi repetabil (proces de repetare).

Nevoile umane pot fi grupate în:

a) Nevoi inferioare (apa, pâine) şi superioare (cunoştinţe, ştiinţe);
b) Nevoi directe de consum (îmbrăcămintea, încălţămintea, mâncare) şi nevoi indirecte de
producţie (materie primă);
c) Nevoi absolute (apa, aer) şi nevoi relative (vizitarea teatrelor, cinematografelor);
d) Nevoi actuale (de a poseda locuinţă) şi nevoi viitoare (de a zbura pe lună).

În literatura economică toate nevoile sunt clasificate în 3 grupe:

1. Nevoile naturale (fiziologice, biologice);
2. Nevoile sociale (convieţuire, comunicare);
3. Nevoile spirituale (de instruire, de perfecţionare profesională, culturală).
 Principalele nevoi sunt nevoile economice (nevoile în mărfuri şi servicii). Aceste nevoi servesc
drept motiv de bază în dezvoltarea producţiei şi a progresului tehnico-economic în ansamblu.
Nevoile umane nu trebuie confundate cu interesele economice. Interesele economice o formă de
realizare a nevoilor umane.

Interesele economice se divizează în:

a. Interesele personale sau individuale;
b. Interesele private (a firmelor);
c. Interesele publice (a statului)
d. Interesele de grup (studenţilor, inteligenţilor etc.)

2. Resursele şi clasificarea lor

Orice activitate umană presupune utilizarea anumitor resurse economice.
Resurse economice – totalitatea elementelor, condiţiilor, premizelor directe şi indirecte, reale şi
monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în procesul de producere a bunurilor economice si
serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.

Resursele economice pot fi divizate în:

1. Resursele materiale, care la rândul lor se împart în:
a) resurse primare (fondul funciar, silvic, bogăţiile subterane, flora, fauna);
b) resursele derivate (utilajul, maşinile, instalaţiile, clădirile).
2. Resursele umane, care la rândul lor se împart:
a) resursele primare (populaţia);
b) resursele derivate (stocul de cunoştinţe, descoperirile ştiinţifice, brevetele etc.)

Resursele economice au caracter limitat, de aceea apare problema fundamentală de utilizare raţională a
resurselor economice. Raritatea resurselor reflectă legea economică generală. Această problemă presupune
obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime de resurse economice la fiecare unitate de produs.

Legea economică generală – volumul, structura si calitatea resurselor evoluează mai încet decât
volumul, structura nevoilor umane.
Raritatea resurselor economice înaintează problema alegerii raţionale şi determinarea costului
acestei alegeri. Costul de alegere sau costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor economice
alternative sacrificate pentru a alege şi produce bunul necesar pentru producţie sau pentru consum, sau
pentru a procura acest bun.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.

3. Bunurile economice ca rezultat al activităţii economice

Bunul economic – rezultatul utilizării eficiente a resurselor economice, care satisface anumite nevoi
personale sau sociale.

Bunurile economice pot fi grupate în:

1) Bunuri economice relativ libere aflate în natură (aer, lumina solară, apa, vânt etc.)
2) Bunuri economice limitate (terenuri agricole, cărbune, gaz);
3) Bunuri materiale (îmbrăcăminte, utilaj),
 4) Bunuri nemateriale;
5) Bunuri directe de consum personal (alimentare si nealimentare);
6) Bunuri indirecte cu destinaţie de producţie (materie prima, maşini, instalaţii);
7) Bunuri iniţiale (materie primă);
8) Bunuri intermediare (făina, ciment);
9) Bunuri finale cu destinaţie de consum personal, social şi productive.
În condiţiile economiei de piaţă majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă.

Marfa – reprezintă un bun economic creat în baza factorilor de producţie care întruchipează cheltuieli de
factori de producţie şi care este destinat pentru schimb prin mecanismul de cumpărare-vânzare.

Marfa se manifestă în următoarele forme:

1) În formă de obiecte de consum personal şi productiv;
2) În formă de resurse naturale (loc de pământ, cărbune, petrol, gaz);
3) În formă de forţă de muncă;
4) În formă de capital real (maşini, utilaje);
5) În formă de servicii manageriale şi de marketing;
6) În formă de rezultate ale activităţii ştiinţifice (brevete, inovaţii);
7) În formă de moneda şi hârtii de valoare;
8) În formă de bunuri materiale şi nemateriale.

Marfa are 2 laturi:

1) Utilitatea (valoare de întrebuinţare);
2) Valoarea (valoare de schimb).

Utilitatea – reflectă gradul de satisfacere a nevoilor umane.

Utilitatea se manifestă în următoarele forme:
a) Unitară (utilitatea unei persoane);
b) Totală (utilitatea unui anumit număr de consumatori);
c) Marginală (utilitatea ultimei partide de bunuri care satisfac cerinţele consumatorului).

Utilitatea mărfii are următoarele trăsături:

1) Utilitatea serveşte ca bază a bogăţiei în orice ţară;
2) Utilitatea se manifestă în procesul de consum al bunurilor, a mărfurilor;
3) Utilitatea depinde de proprietăţile şi calităţile naturale ale bunului respectiv;
4) Utilitatea nu depinde de calitatea factorilor de producţie încorporaţi în bunul dat;
5) Utilitatea are caracter istoric. Odată cu dezvoltarea progresului tehnico – ştiinţific
apar noi utilităţi ale bunului respectiv.
Valoarea de schimb – reprezintă raportul dintre două mărfuri care conţin aceeaşi cantitate de factori de
producţie (exemplu: 1 kg de carne = 50 kg de cereale).

Referitor la valoare există următoarele teorii:

a) Teoria obiectivă a valorii (valoare – muncă), A. Smith şi D. Ricardo – la baza valorii
mărfii se află munca vie şi munca materializată.
 b) Teoria marxistă (K. Marx) – la baza valorii mărfii se afla munca abstractă (cheltuirea
muşchilor, creierului, nervilor).
c) Teorie subiectivă a valorii (valoare - utilitate), K. Menger, L. Valras – la baza valorii se
afla utilitatea; cu cât utilitatea este mai mare, cu atât şi valoarea mărfii este mai mare.
d) Teoria entropică (J. B. Say, A. Marshall, P. Bran) – la baza valorii se află mai mulţi
factori de producţie – munca, capitalul, resursele, energia solară etc.

4. Fazele activităţii economice

Activitate economică – reprezintă un proces complex de atragere, alocare şi utilizare

eficientă a resurselor economice în scopul satisfacerii nevoilor umane.

Principalele forme de activitate economică sunt:

a. De producţie;
b. De circulaţie (de schimb);
c. De repartiţie (distribuire);
d. De consum.
Aceste 4 forme de activitate formează fazele procesului de producţie. Între cele 4 faze de
producţie exista o interdependenţă.

1) Faza de producţie include activităţile legate de combinarea factorilor de producţie şi

de producere a bunurilor economice.
Producţia este divizată în:

 Producerea bunurilor materiale: producţia industrială, producţia agricolă, producţia în

domeniul de construcţie, producţia de servicii materiale (servicii comunale, servicii de
comerţ, servicii de transport etc.)
 Producerea bunurilor nemateriale: producţia de servicii nemateriale (servicii juridice,
servicii medicale, servicii de instruire etc.), producţia bunurilor nemateriale (producţia
obţinută în urma activităţii intelectuale: manuale, tablouri, opera etc.)
Serviciile materiale şi nemateriale formează sectorul de servicii.
 Schema fazei de producţie:

PRODUCTIA

Producţia de bunuri Producţia de bunuri

materiale nemateriale

In domeniul de Producţia Producţia Producţia de Producţia de

construcţii industrială agricolă servicii bunuri
nemateriale nemateriale

Producţia de
servicii
nemateriale

2) Faza de circulaţie (schimb)include activităţile economice legate de comercializarea

bunurilor economice, păstrarea şi depozitarea bunurilor.

3) Faza de repartiţie include activităţile legate de procesul de distribuire şi redistribuire a

venitului naţional cât şi a veniturilor obţinute în urma utilizării factorilor de producţie
(salariul, dobânda, profitul, dividendul etc.)

4) Faza de consum include activităţile legate de organizarea si exercitarea consumului

personal şi productiv.
Una din problemele cheie este determinarea posibilităţilor de producţie la nivel micro si
macroeconomic.
Principiul de bază al activităţii economice este obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime.
Pentru a realiza acest principiu este aplicată curba posibilităţilor de producţie.
 Concepte-cheie

 nevoi umane  resurse informaţionale

 nevoi sociale
 ierarhia nevoilor
 interese economice
 resurse economice
 resurse materiale
 resurse umane
 resurse financiare
 bunuri economice
 marfă
 utilitate
 valoare de schimb
 activitate economică
 cost de oportunitate
 curba posibilităţilor de producţie

Rezumat

1. Nevoile umane reprezintă un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale

de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor.
2. Caracteristicile nevoilor sunt: multiplicitatea şi diversitatea, intensitatea şi ierarhia,
stabilitatea sau limitarea în capacitate, interdependenţa nevoilor, stingerea prin
satisfacere.
3. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele
economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă,
performante, etc.
4. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte,
reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri
economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.
5. Structura resurselor economice constă din: resurse materiale, resurse umane, resurse
financiare, resurse informaţionale.
6. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care
satisface o anumită nevoie individuală sau socială şi poate fi divizat în: bunuri libere,
bunuri economice, bunuri materiale, bunuri necorporale.
7. Marfa reprezintă un produs la muncii, destinat pentru schimb prin intermediul
mecanismului de cumpărare-vânzare. Orice bun economic în formă de marfă are două
laturi: utilitate şi valoare.
8. Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor
economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice şi
cuprinde patru faze: faza de producţie, faza de circulaţie, faza de repartiţie, faza de
consum.
9. Curba posibilităţilor – reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor bunuri
la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea
integrală şi eficienţă a resurselor disponibile.
 Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă nevoile umane şi cum pot fi ele clasificate?

2. Care sunt condiţiile de apariţie a nevoilor economice?
3. Care este deosebirea dintre resursele şi bunurile economice?
4. Structura resurselor materiale şi ale bunurilor economice.
5. Diviziunea mărfurilor şi cele două laturi: utilitate şi valoare.
6. Scopul activităţii economice şi fazele ei.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. – Bucureşti, 1997, p. 77 – 87.

 Economie politică. Red. Niţă Dobrotă. – Bucureşti: Editura Economică, 1995, p. 13 –
22.
C.Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1

Tema № 3 : Evoluţia formelor de organizare ale

activităţii economice

1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate.

2. Economia naturală şi economia de schimb.
3. Banii şi funcţiile lor.
4. Sistemele economice contemporane
Scopul temei: analiza relaţiilor de proprietate, a banilor şi a sistemelor economice.

Obiectivele temei
evidenţierea relaţiilor de proprietate în aspect juridic, economic şi filosofic;
analiza tipurilor şi formelor de proprietate;
caracteristicile economiei naturale;
cunoaşterea conţinutului şi trăsăturilor economiei de schimb ca formă universală de
organizare şi funcţionare a economiilor contemporane;
 analiza procesului de apariţie a banilor;
 caracteristica principalelor funcţii ale banilor;
 analiza masei monetare;
 analiza principalelor sisteme economice.
1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate
 Proprietatea – reprezintă ansamblul de relaţii economice de însuşire a bunurilor şi
serviciilor, relaţii determinate de norme sociale la diferite trepte istorice.
Proprietatea poate fi analizată în 2 aspecte: Juridic şi Economic.

În aspect juridic proprietatea – reprezintă un bun care aparţine cuiva şi care reflectă 3
forme de drept:
a) Dreptul de a poseda, de a dispune (dreptul de a stăpâni eficient bunul dat);
b) Dreptul de a utiliza, de a folosi (dreptul de a utiliza laturile utile a bunului dat);
c) Dreptul de a administra (dreptul de a determina soarta bunului dat)

În aspect economic proprietatea – reprezintă relaţiile economice care au ca scop însuşirea

eficientă a bunului dat, reflectă relaţiile de gospodărire care apar între oameni în procesul de
producţie a bunurilor materiale şi a serviciilor. Proprietatea în aspect economic reflectă
următoarele 3 forme:
a) Relaţiile de însuşire a factorilor de producţie.
Contrar relaţiilor de însuşire există relaţii de înstrăinare care apar atunci când bunurile economice sunt
create de unele persoane dar însuşite de alte persoane (care deţin mijloacele de producţie).
 b) Relaţiile de folosire raţională a mijloacelor de producţie. Aceste relaţii se manifestă în
formă de relaţii de arendă şi concesiune (darea în concesiune a unui anumit lot unui
străin).
c) Relaţiile de realizare economică a proprietăţii. Realizarea economica a proprietăţii are
loc numai atunci când aceasta proprietate aduce posesorului un anumit venit în formă de
profit, dobândă, rentă, dividend.

Subiecţii proprietăţii sunt:

1) Persoanele fizice, inclusiv cele străine;
2) Persoanele juridice, inclusiv cele străine;
3) Guvernul (statul);
4) Organele de administrare publică locală;
5) Organizaţiile internaţionale.

Obiectele proprietăţii sunt:

1) Terenurile arabile şi bogăţiile subterane;
2) Clădirile, utilajul, instalaţiile;
3) Rezultatele activităţii intelectuale (opere de muzica, sculptura, literatura, invenţii);
4) Banii şi hârtiile de valoare.

O formă specifică de proprietate este proprietatea intelectuală (lucrările ştiinţifice,

manuale, arta, operele de muzică etc).

Sursele de apariţie a proprietăţii sunt:

a) Proprietatea obţinută în urma utilizării muncii salariate;
b) Proprietatea obţinută în urma activităţii antreprenoriale;
c) Proprietatea obţinută în baza activităţii intelectuale;
d) Proprietatea obţinută prin moştenire;
e) Proprietatea obţinută din alte activităţi care nu contravin legislaţiei în vigoare.

Tipurile şi formele de proprietate

În condiţiile economiei de piaţă există 3 tipuri de proprietate:

1) Proprietatea privată;
2) Proprietatea publică;
3) Proprietatea mixtă – o îmbinare a celor două de mai sus.
Principala formă de proprietate este proprietatea privată ce include bunurile economice ce aparţin
unei sau mai multor persoane fizice sau juridice.

Proprietatea privată se manifestă în 3 forme:

 a) Proprietatea privată individuală bazată pe munca personală;
b) Proprietatea privată bazată pe utilizarea muncii salariaţilor;
c) Proprietatea privată asociativă (S.R.L., S.A., cooperative etc.).
Proprietatea privată are laturi atât pozitive cât şi negative.
 Laturile pozitive sunt:
1) Generează concurenţă reală între agenţii economici;
2) Stimulează iniţiativa producătorului şi a cointeresării materiale în rezultatul muncii sale;
3) Asigură libertate şi democraţie în societate;
4) Mai uşor se adaptează la cerinţele pieţii.
 Laturile negative:
1) Duce la divizarea societăţii în bogaţi si săraci;
2) Duce la eliminarea micilor producători în procesul luptei de concurenţă (funcţionează aşa
numita „legea junglei”).
Pentru a minimiza influenţa negativă a proprietăţii private, statul aplică măsuri de stimulare a
micului bussines, acordă subvenţii, reglează şi reduce nivelul de impozitare a întreprinderilor mici.
Proprietatea publică include bunurile ce aparţin statului sau organelor de administrare publică
locală.

Proprietatea publică se manifestă în 2 forme:

 Proprietatea publică de stat;
 Proprietatea publică municipală.
Proprietatea publică are atât avantaje cât şi dezavantaje
 Avantajele proprietăţii publice:
1) Include activităţi cu riscuri mari (cercetai fundamentale);
2) Admite investiţii mari imposibile pentru întreprinzătorii privaţi;
3) Asigură asistenţă socială şi activităţi de ordin public;
4) Asigură stabilitate relativă a locurilor de muncă.
 Dezavantajele proprietăţii publice:
1) Nu stimulează cointeresarea materială lucrătorului în rezultatele muncii sale;
2) Duce la susţinerea întreprinderilor nerentabile acordându-le anumite subvenţii.
 Proprietatea mixtă se manifestă în următoarele forme :
a) Combinarea capitalului naţional public şi privat (S.A. “Franzeluta”)
b) Îmbinarea capitalului naţional public şi străin (S.A. “Moldova Gaz”)
c) Proprietatea mixta cu întrunirea capitalului naţional privat şi străin (S.A. “Ionel”)
2. Economia naturală şi economia de schimb

Autoconsumul – reprezintă acea formă de îndestulare a nevoilor umane, când rezultatele propriei
activităţi sunt consumate direct de producători.

Schimbul – reprezintă acea formă de îndestulare a nevoilor umane când, rezultatele propriei activităţi
sunt înstrăinate pentru procurarea altor bunuri necesare consumului.
În conformitate cu existenta acestor 2 forme de îndestulare a cerinţelor umane, adică a
autoconsumului şi schimbului, există 2 forme de organizare a activităţii economice:
 Economia naturală
 Economia de schimb

Economia naturală – reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în condiţiile căreia
toate bunurile ce se produc sunt consumate nemijlocit în interiorul gospodăriei fără a apela la piaţă.
Economia naturală apare odată cu apariţia societăţii umane. Ea a predominat până la finele sec.
XVIII.
Economia naturală are următoarele trăsături:
1) Producătorul activează izolat de alţi producători;
2) Producătorul este înzestrat cu mijloacele de producţie necesare;
3) Produsul creat în gospodăria dată aparţine producătorului şi familiei lui;
4) Munca este principalul izvor de existentă şi de acumulare a averii;
5) Principalele ramuri sunt: agricultura, meşteşugul casnic, vânatul, pescuitul;
6) Relaţiile dintre oameni sunt transparente ca relaţii între oameni şi nu ca relaţii dintre
obiecte;
7) Are loc păstrarea tradiţiilor naţionale care se transmit din generaţie în generaţie
Actualmente rămăşite a economiei naturale întâlnim în unele ţări din Africa Centrala şi
America Latina.
Odată cu creşterea programului tehnico-ştiinţific, economia naturală treptat cedează locul economiei
de schimb.
Economia de schimb este considerată ca forma cea mai eficientă şi universală de organizare şi
funcţionare a activităţii economice.

Economia de schimb – reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în condiţiile

căreia produsele (bunurile) sunt create pentru schimb (pentru piaţă) prin intermediul vânzare-cumpărare.
Economia de schimb apare în perioada de descompunere a comunei primitive în urma apariţiei
proprietăţii private şi a diviziunii sociale a muncii.
 Economia de schimb are următoarele trăsături:
1) Autonomia şi independenţa economică producătorului bazată pe proprietatea privată. Ele
dau posibilitatea de a primi decizii referitor la volumul de producţie şi volumul de
realizare a mărfurilor.
2) În economia de schimb rolul principal îl joacă piaţa unde se desfăşoară tranzacţiile de
cumpărare-vânzare. În cadrul pieţei schimbul de bunuri poate fi direct marfă-marfă sau
schimbul indirect prin intermediul banilor marfă – bani –marfă .
3) În economia de schimb, ca echivalent general (intermediar) apare moneda.

 Fazele economiei de schimb:

a) Faza inferioară în care schimbul de mărfuri este întâmplătoare (schimbul mut, situaţia
când are loc schimbul direct: Marfa – Marfa)
b) Faza superioară, când schimbul de mărfuri devine permanent şi este determinat de
monedă (când schimbul de mărfuri este intermediar pe moneda: Marfa – Bani – Marfa).
Aceasta fază este numită producţia de mărfuri.

 Producţia de mărfuri include 2 categorii:

a. Producţia simplă de mărfuri bazată pe munca personală a producătorului;
b. Marea producţie de mărfuri bazată pe munca salariaţilor (lucrătorilor angajaţi).

3. Banii şi funcţiile lor

Apariţia banilor şi evoluţia lor au trecut prin 4 faze:

1) Faza în care în calitate de echivalent de schimb serveau unele mărfuri mai frecvent
solicitate (sarea, vitele, pieile);
2) Faza în care în calitate de echivalent general devin lingourile metalice (aur, argint,
cupru);
3) Faza în care în calitate de echivalent devine moneda bătută (prima monedă a apărut în
China sec. XI î. Chr.)(prima personalitate a cărei chip a apărut pe monedă – Alexandru
Macedon) (până în anii ’20 moneda a rămas ca element de circulaţie);
4) Faza în care în calitate de echivalent general apar banii de hârtie (primii bani de hârtie au
apărut în China sec. XII)

Funcţiile banilor:
1) Funcţia de măsură a valorii; valoarea exprimată în bani a mărfii constituie preţul ei.
2) Funcţia de mijloc de circulaţie a mărfurilor şi serviciilor.
Această funcţie prevede existenţa banilor reali).
3) Funcţia de mijloc de plată. Această funcţie cuprinde operaţiunile de plată a salariilor,
creditelor şi a altor plăţi obligatorii.
 4) Funcţia de acumulare. Dacă în trecut ca mijloc de acumulare şi tezaurizare serveau
monedele din aur şi argint, atunci actualmente acumularea banilor servesc obiect de
folosinţă îndelungată: terenuri, aur, pietre scumpe, apartamente etc.
5) Funcţia de bani universali. Până la mijlocul sec. XX în calitate de bani universali servea
aurul. Actualmente această funcţie este îndeplinită de către lira sterlina engleza, euro,
dolarul American, eul japonez)

Rolul economic al banilor:

1) Banii servesc ca etalon general al schimbului pentru toate mărfurile şi serviciile;
2) Banii contribuie la atragerea şi utilizarea eficientă a factorilor de producţie (muncă,
resurse, capital);
3) Banii servesc drept instrument de distribuire şi redistribuire a bunurilor în societate;
4) Banii servesc drept instrument de control financiar al tuturor activităţilor economice;
5) Banii contribuie la sporirea productivităţii muncii şi rentabilităţii (eficienţei) producţiei la
nivel micro şi macroeconomic

Actualmente, moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

1) Trebuie să fie acceptabila de toţi agenţii economici;
2) Trebuie să fie durabilă în timp, adică să aibă o durată îndelungată de viaţă;
3) Trebuie să sa fie convenabilă în tranzacţiile de cumpărare-vânzare;
4) Trebuie să fie identică;
5) Trebuie să aibă o capacitate înaltă de cumpărare;
6) Trebuie să fie divizibilă, contribuind la exercitarea operaţiunilor şi afacerilor de diferite
dimensiuni;
7) Trebuie să fie apărată orice falsificare.

Masa monetară – totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune ţara respectivă la momentul dat.

Referitor la circulaţia banilor există mai multe teorii:

1) Teoria Metalistă a banilor – ce a apărut în epoca mercantelistă. Potrivit acestei teorii
valoarea şi capacitatea de cumpărare a monedei (banilor) depinde de cantitatea metalelor
preţioase reflectată în moneda respectivă.
2) Teoria Nominalistă a banilor, potrivit căreia banii reprezintă un instrument de calcul care
este determinat de către organele statale.
3) Teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia valoarea şi capacitatea de cumpărare a banilor
depinde de cantitatea lor aflată în circulaţie: cu cât există mai mulţi bani cu atât valoarea
lor scade şi invers.
 4) I. Fisher – o variantă a teoriei cantitative a banilor, potrivit căreia valoarea banilor
depinde de volumul de mărfuri, de nivelul de preţuri şi de viteza de rotaţie a unităţii
monetare.
M = (T*P)/V
5) Teoria Monetaristă a banilor, formulată de Milton Freedman – potrivit căreia cantitatea
de bani aflată în circulaţie trebuie să crească cu acelaşi ritm de sporire a produsului intern
brut

4. Sistemele economice şi evoluţia lor

Sistemul economic – totalitatea proceselor social-economice care parcurg în societate pe baza

relaţiilor de proprietate existente

Sistemul economiei de piaţă şi modelele lui

Istoria omenirii cunoaşte mai multe sisteme economice:
1) Sistemul economiei de piaţă, bazat pe libera concurenţă, numit sistemul capitalismului
pur
2) Sistemul economiei mixte
3) Sistemul economiei tradiţionale
4) Sistemul economiei de comandă

I. Sistemul economiei de piaţă

Acest sistem a luat naştere în sec XVII şi a durat până la începutul secolului XX.
Acest sistem economic are următoarele trăsături:
1) Este bazat pe proprietate private asupra resurselor investiţionale şi asupra rezultatelor
activităţii economice
2) În acest sistem există concurenţa liberă, loială, perfectă între agenţii economici
3) În acest sistem formarea preţurilor are loc în urma confruntării cererii şi ofertei
4) În acest sistem există libertatea economică a producătorului de a decide: ce, cum, pentru
cine de produs; şi a consumatorului de a alege bunurile necesare pentru consum

II. Sistemul economiei mixte

Actualmente funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Acest sistem economic a apărut la începutul
secolului XX, în urma schimbărilor cardinale care au avut loc în economie:
1) Dezvoltarea accelerată a procesului tehnico-ştiinţific
2) Dezvoltarea rapidă a infrastructurii de producţie şi socială
3) Apariţia noilor forme de concurenţă imperfectă
4) Extinderea intervenţiei statului în activitatea economică

Trăsăturile sistemului economiei mixte:

1) Sistemul dat este bazat pe 2 tipuri de proprietate: privată şi publică.
 2) Existenta diferitor forme de gospodărie (I.I., S.A., întreprinderi mixte etc.)
3) Există libertatea deplina a agenţilor economici de a decide
4) Existenţa diferitor forme de concurenţă (concurenta tip monopol, concurenţa
monopolistică, concurenţa tip oligopol)
5) În sistemul economiei mixte sunt elaborate programe de protejare socială a populaţiei
(programa de susţinere a persoanelor cu dificultăţi, sistemul de pensionare, programe de
dezvoltare socială)
Avantajele:
1) Asigură dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale
2) Contribuie la formarea preţului de echilibru
3) Contribuie la concordanţa dintre cerere şi oferta la nivel macroeconomic
4) Contribuie la utilizarea raţională a factorilor de producţie şi resurselor economice
5) Contribuie la stimularea dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific în toate domeniile de
activitate
6) Asigură libertatea economică a agenţilor economici
Dezavantajele:
1) Nu poate înlătura monopolismul în domeniul de producţie şi în domeniul de realizare a
mărfurilor şi serviciilor
2) Nu poate înlătura dezechilibrele economice (crizele economice, şomajul, inflaţia şi alte
dezechilibre economice).
3) În cadrul economiei mixte există mai multe modele:

1) Modelul Nord - American

Numit anglo-saxon, aici se referă S.U.A., Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada etc.
Acest model are următoarele trăsături:
1) Reducerea sectorului public în economie
2) Creşterea rolului pieţei în reglarea activităţii economice
3) Formarea preturilor în dependenţă de mecanismele pieţei
4) Reducerea impozitelor în scopul stimulării investiţiilor de capital
5) Reglarea masei monetare
6) Diferenţierea veniturilor
7) Gradul redus de securitate economică faţă de riscuri (de şomaj, sărăcie, boală)

2) Modelul economiei de piaţă social – orientat

La care se refera Germania, Austria, Olanda etc.
Acest model prevede:
1) Creşterea ponderii sectorului de stat în economie (Germania 25%, alte tari 30%)
2) Îmbinarea organică a mecanismelor pieţei cu protecţia socială a populaţiei (acordarea
pensiilor şi diferitor ajutoare destul de înalte)
3) Fixarea preturilor la mărfurile de prima necesitate şi asigurarea stabilităţii preţurilor
 4) Diferenţa dintre salariul minim şi maxim

3) Modelul Suedez (nordic)

Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca
Acest model prevede:
1) Stabilirea unor rate înalte de impozitare în scopul asigurării şi acumulării resurselor
necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale (40% - 50% din nivelul veniturilor)
2) Asigurarea gratuită a serviciilor medicale şi de învăţământ

4) Modelul Francez
Franţa şi parţial Italia
 Acest model prevede:
1) Extinderea sectorului public în baza naţionalizării întreprinderilor private şi îndeosebi a
infrastructurii sociale.
2) Extinderea tendinţelor dirijiste în activitatea economică (programarea macroeconomică şi
elaborarea programelor de stat de dezvoltare a economiei naţionale)

5) Modelul Japonez
Numit paternalist, aici se referă Japonia
Acest model prevede:
1) Dezvoltarea marilor corporaţii si a companiilor transnaţionale care sunt susţinute de către
stat (Honda, Nisan, Mitsubishi)
2) Reglarea de stat a economiei în baza elaborării programelor economice naţionale
3) Angajarea pe viaţă a lucrătorilor la firmele Japoneze.
4) Existenţa sentimentului de mândrie naţională şi patriotism
5) Diferenţierea dintre venituri este relativ mică

Sistemul economiei tradiţionale şi economiei de comandă

III. Sistemul economiei tradiţionale
Acest sistem a apărut în anii ’50-’70 a sec. XX .
Trăsăturile:
1) E bazat pe tehnică şi tehnologii devansate
2) Există diferite forme de gospodărie inclusiv gospodăria naturală (triburi)
3) Este dezvoltat sectorul de stat care are ca funcţie de bază – dezvoltarea infrastructurii de
producţie şi societate
4) În aceste sistem are o pondere înaltă capitalul străin care utilizează resursele naturale şi
forţa de muncă la un nivel jos.
IV. Sistemul economiei de comandă
Acest sistem a apărut în prima jumătate a sec. XX în U.R.S.S. (1917), iar după al doilea război
mondial s-a constituit în unele ţări din Europa, Asia şi America Latină.

Trăsăturile:
1) Este bazat pe proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie şi asupra rezultatelor de
producţie.
2) Există planificarea centralizată a tuturor domeniilor planificate
3) Există aprovizionarea şi redistribuirea centralizată a resurselor materiale, financiare şi de
muncă.
4) Lipseşte concurenţa liberă între producători
5) Există dictatul producătorului faţă de consumator
6) În sistemul economiei de comandă avea loc dezvoltarea neproporţională a diferitor
ramuri ale economiei naţionale
7) Existenţa dezechilibrelor între sectoarele şi ramurile de producţie
În cadrul sistemului economiei de comandă existau mai multe modele:
a) Modelul sovietic
b) Modelul iugoslav
c) Modelul polonez
d) Modelul cubanez
e) Modelul chinez
Actualmente rămăşiţi a sistemului economiei de comandă se păstrează în Coreea de Nord, Cuba şi
parţial în China.

Concepte-cheie

 proprietatea  diviziunea socială a muncii

 conţinutul juridic al proprietăţii  marfa
 conţinutul economic al proprietăţii  banii
 obiectul proprietăţii  funcţiile banilor
 subiectul proprietăţii  banii electronici
 proprietatea privată  masa monetară
 proprietatea publică  sistemul economic
 proprietatea mixtă  economia de piaţă
 economia naturală  economia mixtă
 economia de schimb  economia tradiţională
 producţia de mărfuri  economia de comandă
 Rezumat

1. Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii economice şi

juridice de însuşire a bunurilor materiale. În aspect juridic ea reflectă dreptul de a poseda,
de a folosi şi de a administra bunurile. În aspect economic proprietatea reflectă relaţii
economice de gospodărire, de însuşire şi de realizare economică a proprietăţii.
2. Conţinutul proprietăţii se manifestă în unitatea subiectului şi obiectului ei. Subiecţii
proprietăţii sunt persoanele fizice şi juridice care deţin anumite bunuri în proprietatea lor
exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. Obiectul
proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se crează relaţii de proprietate.
3. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de proprietate (privată şi publică) şi o
combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme
de proprietate, inclusiv proprietatea intelectuală.
4. Una din formele de organizare a activităţii economice este economia naturală în care
nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la
schimb.
5. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană în care agenţii economici produc bunuri în vederea
vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor.
6. Banii – una din marele descoperiri ale omenirii. Esenţa banilor se manifestă prin funcţiile
lor: măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, mijloc de acumulare, bani
universali.
7. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor
depinde: de suma preţurilor la mărfuri şi servicii, de suma preţurilor la mărfurile realizate
în credit, de suma plăţilor curente, de mărimea de plăţi reciproc realizate şi de viteza de
rotaţie a unităţii băneşti.
8. Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa
economică a unei societăţi determinate. Principalele tipuri de sisteme economice sunt:
sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de piaţă
contemporane (economia mixtă); sistemul economiei tradiţionale; sistemul economiei de
comandă.
 Tema 4
Întreprinderea ca celulă de bază a economiei
Planul temei
1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.
2. Clasificarea întreprinderilor.
3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

Scopul temei: analiza funcţiilor, formelor juridice şi indicatorilor economici ai activităţii

întreprinderii.

Obiectivele temei
 evidenţierea aspectului instituţional şi funcţional al întreprinderii;
 determinarea factorilor interni şi externi care influenţează asupra întreprinderii;
 analiza trăsăturilor principale ale întreprinderii;
 analiza funcţiilor întreprinderii;
 determinarea criteriilor de clasificare a întreprinderilor;
 analiza formelor organizatorico-juridice ale întreprinderilor din Republica Moldova;
 evidenţierea indicatorilor economici ai activităţii întreprinderii.

Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se caracterizează

printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce
bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a muncii şi al
autonomizării proprietăţii.
Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori:
 nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
 nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;
 gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
 gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale;
 competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
 modul de realizare a factorilor de producţie.

1
Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, 2000, p. 70.
 Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de produs? Cum şi
cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi
atraşi în procesul de producţie.
Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături:
- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de activităţi
umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea
acesteia;
- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de
mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii
umane în cadrul întreprinderii;
- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi
autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea
intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează,
vinde, obţine mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;
- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-
ştiinţific, de factori interni şi externi;
- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie
economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea produselor;
elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie;
producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a
serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi
materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor
întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare
ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a
subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a
personalului de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea
informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a
contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie
a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de implementare
în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;
8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi
cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate;
 lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii consumatorului
(împachetarea, asigurarea cu transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor
consumatorului.
Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin intermediul pieţei, procură
mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte procesul de producţie, realizează mărfurile fabricate.
În urma acestei activităţi întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării
mijloacelor de producţie consumate şi remunerării muncii. Acest proces se repetă continuu şi e numit
circuit al capitalului întreprinderii.
În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din formă bănească în formă
productivă, iar din formă productivă – în marfară. În procesul circuitului capitalul întreprinderii trece
treptat prin trei etape: la prima etapă are loc procurarea mijloacelor de producţie necesare şi angajarea
forţei de muncă, ce crează condiţii de organizare a producţiei; la a doua – are loc procesul de consum
productiv al mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, ce se încheie cu fabricarea mărfii; la a treia –
se realizează marfa produsă şi se transformă în bani. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află
în trei stări de existenţă: bănească, productivă şi marfară. Formele bănească şi marfară ale capitalului
funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în ansamblu formează capitalul de circulaţie. Forma
productivă a capitalului funcţionează în sfera de producţie şi constituie capital de producţie.
Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se numeşte rotaţia capitalului
din întreprindere. Rotaţia capitalului include timpul de producţie şi timpul de circulaţie. În timpul de
producţie intră: timpul în decursul căruia materia primă, materialele de producţie şi utilajul se află în
stare de rezervă de producţie; perioada de lucru, adică timpul în care obiectele muncii sunt supuse
schimbării şi modificării de către lucrător; timpul de influenţă a naturii asupra fabricării produselor (în
agricultură); timpul de repaus în procesul de muncă (repaus între schimburi, zile de odihnă, lipsă de
materii etc.). Timpul de circulaţie presupune timpul cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a serviciilor
şi pentru procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. Pentru a accelera rotaţia capitalului
întreprinderii e necesar de folosit eficient timpul de producţie şi timpul de circulaţie.

Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de întreprinderi, care pot
fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate
în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există
întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se disting întreprinderi
private, publice sau mixte;
d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după
dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se
disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile
pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de
întreprinderi.
În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de întreprinderi.
În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-
juridice de întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept
de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.
Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi
altor surse legale. Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia
(membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg
patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi:
activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şi
mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între
acestea. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană
fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu
întreg patrimoniul lor.
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau
mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între
acestea. Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un
comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar
comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului
societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană
fizică.
4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi
aflate în posesiunea a una şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au
asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub
aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform
legislaţiei în vigoare, în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia
societăţilor din sectorul agrar) nu trebuie să depăşească 50. Capitalul statutar (social)
subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale asociaţilor. Drept documente
ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor subscrise sunt: în cadrul societăţii pe acţiuni
– acţiunea, în cadrul societăţii cu răspundere limitată – adeverinţa cotei de participaţie. Societatea pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile
asumate cu întreg patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi
asociaţii societăţii cu răspundere limitată, poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în
limitele valorii acţiunilor (cotelor) care le aparţin.
Acţiunile sau cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi astfel nu
pot fi tranzacţionate la bursă. Ele , de asemenea, nu pot fi transferate fără acordul celorlalţi acţionari.
Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de
regulă, la bursa de valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un moment dat se
numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:
D
CA  100% ,
d'
unde: CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii; d' –
rata dobânzii.
5. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi
cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de
antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de
producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul
întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în
limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este
insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală.
6. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de
muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se
reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi
firmă în baza statutului şi contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului).
Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile
asumate cu patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru
obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.
7. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se
dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest
lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de
autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane
juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare întreprinderea are dreptul de a
constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a deschide subconturi. Filială se consideră subdiviziunea
separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia.
Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care
apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte
acţiuni de drept. Filialele şi
reprezentanţele nu sunt persoanele juridice. Acestora li se atribuie bunuri din patrimoniul întreprinderii şi
activează în baza regulamentului aprobat de întreprindere. Şeful filialei (reprezentanţei) este numit de
întreprindere şi activează în temeiul mandatului ce i s-a eliberat. Filialele au balanţe proprii care fac
parte din balanţa centralizată a întreprinderii care le-a constituit. Întreprinderea poartă răspundere
pentru obligaţiile asumate de filiale şi reprezentanţe, iar ultimele poartă răspundere pentru obligaţiunile
întreprinderii.
Pentru coordonarea activităţii de antreprenoriat şi în scopul creării condiţiilor favorabile pentru
realizarea şi apărarea intereselor de producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi alte interese comune
întreprinderile se pot uni în diverse forme de asociaţii, uniuni, concerne ş. a. Crearea şi funcţionarea
acestor uniuni de întreprinderi prevede: intrarea şi ieşirea liberă din asociaţie în conformitate cu
contractul şi statutul acesteia; respectarea legislaţiei antimonopol şi a altor acte normative; exercitarea
relaţiilor dintre întreprinderile asociaţie în bază de contract. Asociaţia este persoană juridică şi activează
în baza contractului şi a statutului respectiv. Asociaţia dispune de denumire, patrimoniu, balanţă,
conturi în instituţiile financiare, ştampilă şi alte atribute necesare. Întreprinderile, care sunt participante
ale asociaţiei, îşi păstrează autonomia şi drepturile de persoană juridică sau fizică. Asociaţia nu poartă
răspundere pentru obligaţiunile întreprinderilor asociaţiei, iar întreprinderile nu poartă răspundere pentru
obligaţiunile asociaţiei.
Statul crează tuturor întreprinderilor condiţii juridice şi economice egale de gospodărire,
garantează respectarea drepturilor şi intereselor lor legitime, contribuie la dezvoltarea concurenţei libere,
asigură posibilităţi egale în utilizarea resurselor tehnico- materiale, de muncă, financiare şi informative.
Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul de proprietate, poate da
faliment. Întreprindrea ca persoană juridică sau persoană fizică, care nu este în stare să-şi achite creanţele
în urma activităţii economice şi administrative nereuşite şi termenul cărora a expirat, se declară falită.
Întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată sau unită cu alte întreprinderi, ce desfăşoară o
activitate eficientă.
În condiţiile economiei de piaţă pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine profituri mari
are loc procesul de concentrare a capitalului în baza integrării întreprinderilor. Integrarea economică a
întreprinderilor (firmelor) se manifestă în următoarele forme:
 integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura respectivă ce
produc acelaşi produs şi vizează o specializare pe plan tehnologic. Astfel de integrare
are ca scop reducerea costurilor de producţie şi utilizarea raţională a capacităţilor de
producţie;
 integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare (de ex.,
întrunirea întreprinderilor ce produc legume cu fabricile de conserve);
 integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror activităţi nu
sunt legate direct, în scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere, ameliorării situaţiei
financiare şi minimizării riscurilor în afaceri. În ultimii ani în ţările dezvoltate a
 crescut numărul de conglomerate de tip companie de holding, care controlează o gamă largă de
subunităţi.
Concentrarea capitalului şi integrarea întreprinderilor duce la formarea întreprinderilor mari
(businessului mare). Întreprinderile mari, în raport cu cele mici şi mijlocii, au anumite avantaje: ele pot
aborda cu succes rezultatele progresului tehnico-ştiinţific; primesc credite privilegiate; dispun de capital
voluminos necesar pentru investiţiile capitale; au posibilitatea de a se aproviziona cu factori de producţie
deficitari în condiţii avantajoase; dispun de resurse financiare proprii şi atrase ş. a. În acelaşi timp,
întreprinderile mari au şi unele dezavantaje: ele în unele cazuri contribuie la formarea monopolurilor;
aceste întreprinderi mai greu se acomodează la cererea pieţei; în întreprinderile mari are loc restrângerea
unor libertăţi şi drepturi pe care întreprinderile mici şi mijlocii le exercită (în astfel de întreprinderi
aceste libertăţi şi drepturi sunt cedate întreprinzătorilor şi managerilor).
În economia de piaţă actuală creşte rolul întreprinderilor mici şi mijlocii (micul business) în
asigurarea consumatorilor cu mărfuri şi servicii necesare. Avantajele micului business: pentru formarea
micilor întreprinderi se cere capital relativ mic; rotaţia capitalului în astfel de întreprinderi este
accelerată; aparatul administrativ în aceste întreprinderi este redus; aceste întreprinderi uşor se adaptează
la modificările cererii şi ofertei pe pieţele respective. Dezavantajele micului business: întreprinderile
mici, de regulă, nu pot regenera în întreprinderi mari; aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu
întreprinderile mari; întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi în atragerea creditelor pentru
investiţiile capitale.
Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri materiale şi servicii şi se

exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în formă bănească (valorică). Exprimarea fizică se face
prin intermediul unităţilor de măsurare natural fizice (metri, litri, perechi, tone etc.). Exprimarea bănească
(valorică) a rezultatelor activităţii economice a întreprinderii se manifestă prin intermediul volumului de
încasări băneşti în urma realizării mărfurilor şi serviciilor.
Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt:
1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic,
reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de
timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din
acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţii
financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se
apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară.
2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la nivel micro şi
macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se determină ca diferenţă între
încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi
consumurile de factori de producţie, respectiv plăţile făcute către furnizori. În componenţa valorii
adăugate a întreprinderii intră: salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea; profitul. Cu alte cuvinte,
acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu include consumul
intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se determină prin scăderea consumului
intermediar din produsul global brut.
3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului
obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin
scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de producţie.
4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii,
care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia în
vigoare (dobânda la capitalul investit, chiria plătită pentru clădiri, arenda, partea destinată
rezervelor, donaţiile pentru scopuri umanitare ş. a.).

Concepte-cheie

 întreprinderea  reprezentanţa întreprinderii

 funcţiile întreprinderii  asociaţie a întreprinderilor
 întreprinderea individuală  integrarea economică orizontală
 societatea în nume colectiv  integrarea economică verticală
 societatea în comandită  conglomeratul
 societatea pe acţiuni  businessul mic
 societatea cu răspundere limitată  businessul mare
 cooperativa de producţie  cifra de afaceri
 întreprinderea de arendă  valoarea adăugată
 întreprinderea de stat  profitul brut
 întreprinderea municipală  profitul net
 filiala întreprinderii

Rezumat

1. Întreprinderea reprezintă celula de bază a economiei naţionale în care se desfăşoară

îmbinarea factorilor de producţie în scopul creării bunurilor materiale şi a serviciilor
necesare satisfacerii nevoilor umane.
2. Întreprinderea ca unitate instituţională poate fi privită în mai multe aspecte: ca organism
economic, social, tehnico-productiv, dinamic, scopul final al căreia este obţinerea
profitului.
3. Ca unitate economică întreprinderea îndeplineşte următoarele funcţii: de cercetare-
dezvoltare, de producţie, comercială, financiar-contabilă, de personal, de prelucrare a datelor
şi activitate juridică, de previziune a pieţei şi a activităţii de marketing.
4. Întreprinderile pot fi grupate după următoarele criterii: gradul de răspundere patrimonială,
obiectivul urmărit în activitatea lor, forma de proprietate, ramura de activitate, dimensiunea
lor şi după forma de asociere.
5. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare funcţionează următoarele
forme organizatorico-juridice de întreprinderi: întreprindere individuală, societate în nume
colectiv, societate în comandită, societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată,
cooperativă de producţie, întreprindere de arendă, întreprindere de stat, întreprindere
municipală.
6. Pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine profituri mari în economia de piaţă
contemporană se păstrează tendinţa de concentrare a capitalului în baza integrării economice
a întreprinderilor, care se manifestă în formă de integrare orizontală, verticală şi
conglomerat.
7. Principalii indicatori care caracterizează activitatea economică a întreprinderii sunt: cifra de
afaceri, valoarea adăugată, profitul brut şi profitul net.

Tema № 5: Factorii şi costurile de producţie

1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, capitalul, natura

2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor
neproporţionale
5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui.

Scopul temei: analiza factorilor de producţie şi explicaţia participării lor în activitatea economică
prin combinare eficientă pentru obţinerea reducerii costurilor de producţie.

Obiectivele temei
 analiza aspectului cantitativ şi calitativ al factorilor tradiţionali de producţie;
 evidenţierea particularităţilor neofactorilor de producţie;
 determinarea condiţiilor, modului şi proporţiilor în care se combină şi se substituie
factorii de producţie;
  determinarea productivităţii factorilor de producţie;
 explicarea esenţei legii randamentelor neproporţionale (legii productivităţii marginale
descrescânde);
 specificarea costurilor şi cheltuielilor de producţie;
 identificarea căilor de reducere a costurilor de producţie.
1. Factorii de producţie tradiţionali

Factorii de producţie reprezintă totalitatea resurselor materiale si umane, care sunt atrase şi
utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor.
Factorii de producţie nu trebuie confundaţi cu resursele economice. Resursele economice devin factori de
producţie numai şi numai în procesul de producţie.
Factorii de producţie pot fi analizaţi la nivel micro, mezo, macro şi mondoeconomic.
Exista 4 grupe de factori de producţie:
1. munca
2. natura
3. capitalul
4. neofactorii
Munca şi natura sunt consideraţi ca factori primari şi originali de producţie. Munca, natura şi
capitalul luaţi în ansamblu formează factorii tradiţionali de producţie.
Say a formulat teoria celor 3 factori de producţie, afirmând că munca ca factor de producţie
generează salariul, natura ca factor de producţie generează renta iar capitalul ca factor de producţie
generează profitul.

Munca – reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a capacităţilor fizice şi
intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice.
 Munca are 2 laturi:
 Fizică – reflectă procesul de consum a energiei fizice, musculare.
 Intelectuală – reflectă procesul de consum a energiei nervoase.

Munca ca factor de producţie are următoarele trăsături:

1. Munca contribuie la crearea bunurilor materiale şi a serviciilor, deoarece ea are caracter
creativ şi contribuie la utilizarea altor factori de producţie.
2. Munca are caracter conştient şi prin aceasta se deosebeşte de activitatea animalelor.
3. Munca are dimensiuni calitative şi cantitative. Cantitative – orele de muncă, zile,
săptămâni, luni, ani; Calitative – gradul de calificare şi profesionalism a lucrătorilor.
Pentru a ridica eficienţa economică a muncii este necesar de perfecţionat forţa de
muncă prin sistemul de recalificare şi reciclare.

Natura – reprezintă totalitatea elementelor care sunt atrase de către oameni pentru crearea
bunurilor materiale şi serviciilor.
Natura include:
a) pământul
b) bogăţiile subterane
c) pădurile(flora si fauna)
d) resursele de apă
e) aerul

Natura ca factor de producţie are următoarele trăsături: .

1) Natura oferă bunuri materiale ,materie primă, surse energetice.
2) Natura reprezintă locul unde se desfăşoară majoritatea activităţilor economice.
3) Natura are dimensiuni cantitative şi calitative.
4) Natura se manifestă în formă materială.
Principalul element al naturii este Pământul - fondul funciar. Pământul serveşte ca bază în procesul
de organizare şi dezvoltare a producţiei agricole şi siviculturii.
Pământul include:
 terenurile arabile, plantaţiile multianuale, păşuni.
 terenurile destinate pentru fondul forestier
 terenuri destinate pentru construcţii speciale
 terenuri destinate pentru localităţi.
 Pădurile.
 Viile.
 Terenurile locative etc.

Capitalul – reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile care sunt

utilizate pentru producerea de noi bunuri destinate pentru realizare în scopul obţinerii unui anumit profit.
Capitalul pentru prima dată ca factor de producţie a fost analizat de către Adam Smith.
 În dependenţă de natura sa capitalul se divizează în capital real şi capital financiar. În
practica cotidiană capitalul fizic este numit capital real.
Capitalul Real – numit capital tehnic sau fizic este capitalul folosit în mijloace de producţie
(materie primă, semifabricate, utilaje, instalaţii etc.).
Capitalul Financiar – ce se manifestă în formă de bani în numerar, depozite bancare, hârtii de
valoare.

Capitalul real şi capitalul financiar luate în ansamblu formează Capitalul Economic.

Capitalul Real la rândul său se împarte în: Capital Fix şi capital Circulant.

Capitalul Fix – acea parte a capitalului real ce participă în mai multe cicluri de producere
păstrându-şi forma sa naturală şi care transmite (transferă) treptat valoarea sa asupra produsului nou pe
măsura uzurii sale.
Capitalul fix include:
a) capital fix activ – utilajele, maşinile de transmitere, aparate de calcul, care servesc
ca condiţie în procesul de producţie.
b) capital fix pasiv – clădirile cu destinaţie productivă.

Capitalul Circulant – reprezintă acea parte a capitalului real ce participă într-un un singur ciclu
de producere şi îşi transferă valoarea sa în întregime asupra produsului nou creat.
Capitalul circulant include:
a) materia primă,
b) materialele de producţie,
c) semifabricatele, combustibil, energia electrică.

Capitalul ca factor de producţie se află mereu în mişcare trecând consecvent prin 3

stadii:
1) Transformarea capitalului din formă bănească, în forma productivă (în această
stadie are loc aprovizionarea întreprinderii cu mijloace de producţie şi cu forţă de
muncă).

2) Transformarea capitalului productiv în capital marfă (la această stadie are loc
combinarea factorilor de producţie şi exercitarea procesului de producţie cu
scopul obţinerii mărfurilor respective).

3) Transformarea capitalului marfar în capital bănesc (la această stadie are loc
procesul de realizare a mărfurilor fabricate).

Trecerea consecutivă a capitalului dintr-o stadie în altă stadie constituie circuitul capitalului.
Mişcarea în continuu a capitalului constituie circulaţia capitalului.
Capitalul Fix în procesul exploatării sale suferă uzura fizică şi uzura morală.
Uzura Fizică – înseamnă pierderea treptată a capacităţilor de producţie (tehnice) a capitalului fix.
Asupra uzurii fizice a capitalului fix influenţează următorii factori:
 calitatea capitalului fix.
 nivelul de exploatare a capitalului fix.
 nivelul de calificare a lucratorilor care exploatează capitalul fix.
 reparaţia la timp a capitalului fix.

Pentru înlocuirea uzurii fizice a capitalului fix la întreprinderi sunt create fonduri de amortizare.
Raportul dintre fondul de amortizare şi valoarea capitalului fix constituie rata amortizării.

Uzura morală a capitalului fix înseamnă pierderea treptată a valorii capitalului fix în urma
progresului tehnico-științific.
Pentru înlocuirea uzurii fizice şi uzurii morale sunt aplicate afară de fondurile de amortizare
investiţiile respective de capital.

2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

Neofactorii de producţie sunt următorii:

1) Progresul tehnico-ştiinţific ce contribuie la:
a) la mecanizarea şi diversificarea proceselor de producţie
b) la apariţia tehnologiilor noi performante
c) la apariţia surselor noi de materie primă şi de surse energetice alternative
d) perfecţionarea sistemului de comercializare şi transportare a produselor.
e) perfecţionarea organizării activităţii manageriale.

2) Sistemul informaţional ce contribuie la:

a) Automatizarea proceselor de producţie fără implicarea omului.
b) Conducerea de la distanţă a aparatelor şi a utilajelor.
c) Planificarea, lansarea şi controlul proceselor de producţie
d) Robotizarea procesului de producţie.

3) Capitalul uman – reprezintă stocul de cunoştinţe şi experienţă acumulată în fiinţa

umană care aduc venit potenţial pe viitor.
Capitalul uman are 2 particularităţi:
a) în calitate de capital uman apare instruire profesională şi experienţă de muncă.
b) la baza capitalului uman se află investiţiile făcute în instruire, ştiinţă, cultură,
ocrotirea mediului.

4) Abilitatea întreprinzătorului.
 Întreprinzătorul ca neofactor de producţie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
 să fie administrator
 să fie manager
 să fie comerciant
 să fie negociator
 să fie riscant
 să fie executor al propriilor decizii.

Întreprinzătorul ca neofactor de producţie îndeplineşte următoarele funcţii:

 funcţia productivă;
 funcţia de risc
 funcţia de inovator
 funcţia de manager privaz şi colectiv.

3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie – reprezintă un model, o corelare dintre factorii

producţie în aspect cantitativ, calitativ şi structural în scopul producerii de bunuri economice.
Există 2 forme de combinare:
Combinare tehnică – prevede unirea fizică a factorilor de producţie, a unei cantităţi de lucratori cu
o anumită cantitate de maşini şi utilaje.
Combinare economică – presupune unirea factorilor de producţie astfel încât cu cheltuieli minime
de factori de producţie de obţinut rezultate maxime.

Substituirea – reprezintă un proces de înlocuire a unei părţi (cantităţi) dintr-un factor de producţie
cu alte părţi din alt factor de producţie.

În economia de piaţă producătorii permanent se confruntă cu problema alegerii optime a combinării

factorilor de producţie. De la această alegere depinde sporirea volumului de producţie, obţinerea profitului.

4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor neproporţionale

Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra creşterii

volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.

Randamentele neproporţionale se manifestă în 3 forme:

a) randamente proporţionale (constante) – ce reflectă situaţia când volumul de
producţie creşte în acelaşi ritm ca şi volumul cheltuielilor de factori de producţie.
b) randamente crescânde – reflectă situaţia când volumul de sporire a producţiei este
mai înalt decât ritmul de creştere a cheltuielilor de factori de producţie.
 c) randamente descrescânde – reflectă situaţia când ritmul de creştere a volumului de
producţie rămâne în urmă (mai mic) de la ritmul de creştere a cheltuielilor de factori
de producţie.

Pe lângă legea randamentelor neproporţionale funcţionează legea randamentelor

marginale descrescânde. Potrivit acestei legi, creşterea factorului variabil (munca) duce la
sporirea volumului de producţie până la un anumit punct, dincolo de care are loc scăderea
volumului de producţie devenind negativ.
Eficienţa economică a combinării şi substituirii factorilor de producţie îşi găseşte
expresia în productivitatea acesteia.
Productivitatea factorilor de producţie reprezintă raportul dintre volumul de
producţie obţinut şi factorii de producţie utilizaţi:

În urma creşterii progresului tehnico-ştiinţific are loc sporirea volumului de producţie

cu cheltuieli reduse la fiecare unitate de produs, ce se reflectă în legea creşterii productivităţii
factorilor de producţie.

Productivitatea factorilor de producţie se manifestă în următoarele forme:

1) productivitatea naturală (fizică) care reflectă randamentul factorilor de producţie în
formă naturală (tone, decalitri, km).
2) productivitatea valorică care reprezintă randamentul valoric (în formă bănească) al
factorilor de producţie(lei, euro, dolari).
3) productivitatea brută ce reflectă randamentul factorilor de producţie luaţi în ansamblu,
antrenaţi la întreprinderea respectivă.
4) productivitatea netă ce reflectă raportul dintre volumul de producţie şi factorii de
producţie utilizaţi fără amortizare.
5) productivitatea parţială ce reflectă randamentul unui factor de producţie luat în parte.
6) productivitatea medie(unitară) prezintă randamentul calculat la o unitate de produs sau
la un lucrător.
7) productivitatea marginală care reflectă sporul unei unităţi de produs în baza utilizării
factorilor de producţie respectivi.
Asupra productivităţii şi randamentului factorilor de producţie influenţează următorii
factori:
a) factorii naturali(solul ,petrolul, materii prime, materiale).
b) factorii tehnici (nivelul de mecanizare, automatizare a proceselor de producţie).
c) factorii economici (nivelul de calificare a lucrătorilor, nivelul de stimulare, forma
de organizare a activităţii întreprinderii, gradul de cointeresare materială a
lucrătorilor în rezultatul muncii sale).
d) factorii sociali (nivelul de trai, condiţiile de muncă ale întreprinderii).
e) factorii psihologici (climatul în colectivul de muncă, în familie).
f) factorii structurali (prevăd modificările structurale atât la nivel micro cât şi la nivel
macro, schimbarea conducerii).
 g) factorii integraţionişti (reflectă gradul de integrare a întreprinderii în piaţa internă
şi externă).

Principalele forme a productivităţii factorilor de producţie sunt:

 productivitatea muncii
 randamentul capitalului.

Productivitatea muncii – reprezintă cantitatea de produse obţinute într-o anumită perioadă de timp sau
cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produse.

Există şi productivitatea marginală – reflectă raportul dintre sporul volumului de producţie cu o unitate
în urma cheltuielilor factorilor de muncă.

Randamentul capitalului – reprezintă necesarul de capital pentru producerea (obţinerea) unei

unităţi de produs.

Randamentul marginal al capitalului – reprezintă raportul dintre sporirea capitalului şi

sporirea volumului de producţie:

5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui

Costul de producţie – reprezintă o categorie economică care reflectă totalitatea cheltuielilor

exprimate în expresie valorică suportate de întreprindere pentru producerea de bunuri materiale şi servicii.

În dependenţă de dimensiuni avem:

a) Costuri globale (CG) care
include: 1.Costul fix
2.Costul variabil
3.Costul total
(CT)
Costul fix – include cheltuielile care ne influenţează direct la dinamica (sporirea) volumului de producţie
Exemple: - cheltuieli pentru întreţinerea aparatului administrativ;
- cheltuieli pentru amortizare;
- cheltuieli pentru chirie;
- cheltuieli pentru salariul aparatului administrativ;
- alte cheltuieli de ordin general
Costul variabil – este costul care influenţează direct asupra modificării volumului de producţie.

Costul variabil include:

- cheltuieli pentru materie primă;
 - cheltuieli pentru materiale;
- cheltuieli pentru combustibil;
- cheltuieli pentru energie;
- cheltuieli pentru salariul personalului productiv.
Costul total – reprezintă suma costului fix şi a costului variabil.

b) Costul mediu (unitar) – reflectă cheltuielile ce revine la o unitate de produs. Costul unitar
include:
1. Costul fix mediu
2. Costul variabil mediu
3. Costul total mediu

c) Costul marginal – reprezintă cheltuielile suplimentare pe care le face întreprinderea pentru

a obţine o unitate suplimentară de produs.

Costul marginal are o importanţă deosebită pentru întreprindere în luarea deciziilor referitor la majorarea
volumului de producţie.
Structura costului de producţie în Republica Moldova:
- Cheltuieli materiale
- Cheltuieli salariale
- Cheltuieli cu amortizarea capitalului

Căile de reducere a costului de producţie sunt:

1) Reducerea consumului de surse energetice, materie primă, materiale, însă nu în dauna
calităţii produselor.
2) Pe calea utilizării tuturor capacităţilor de producţie a întreprinderii, precum şi a spaţiilor
de producţie ce contribuie la reducerea costurilor de producţie.
3) Aplicarea maşinilor şi tehnologiilor noi avansate care economisesc materie primă şi
surse energetice.
4) Pe calea aplicării noilor tipuri de materie primă şi de surse energetice.
5) Sporirea productivităţii muncii, ce contribuie la reducerea costului de producţie la
fiecare unitate de produs
6) Reducerea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ.
 Concepte-cheie

 factorii de producţie  combinarea factorilor de producţie

 munca  substituirea factorilor de producţie
 natura  legea randamentelor neproporţionale
 capitalul  legea randamentelor marginale descrescânde
 capitalul fix  costul de producţie
 capitalul circulant  costul total
 uzura fizică  costul fix
 uzura morală  costul variabil
 amortizarea  costul marginal
 neofactorii  costul de oportunitate
 abilitatea întreprinzătorului  costul unitar (mediu)

Rezumat

1. Munca a fost dintotdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; prin

intermediul ei sunt antrenaţi ceilalţi factori de producţie, se realizează combinarea şi
utilizarea lor eficientă.
2. Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care
pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.
3. Capitalul – factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate, a
căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului
factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.
4. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri
de lungă durată ce servesc ca instrumente ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de
producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
5. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în
întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou
ciclu economic.
6. Neofactorii de producţie: progresul tehnico-ştiinţific, sistemul informaţiilor, capitalul
uman, abilitatea întreprinzătorului. Abilitatea întreprinzătorului este capacitatea de a
combina în modul cel mai eficient natura, munca şi capitalul, creativitatea şi iniţiativa de a
produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, asumarea riscului în a
întreprinde acţiuni economice etc.

7. Combinare factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate

fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
8. Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie
printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi
nivel al producţiei. Substituirea este reliefată de rata marginală de substituiri
9. Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul
capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de
timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de
produs şi pot fi exprimate prin:
10.Randamentul capitalului reflectă câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare
investite. Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea
unei unităţi de efect.
11.Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei
obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii
adiţionali utilizaţi. Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente
crescătoare; randamente descrescânde.
12.Productivitatea marginală a unui factor de producţie se determină prin raportarea
modificării producţiei totale la modificarea cantităţii factorului utilizat.
13.Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Există:
costul total, care reprezintă cheltuieli minime ce trebuie efectuate pentru a produce o
cantitate de bunuri; costul fix, care reprezintă cheltuieli ce trebuie efectuate chiar dacă nu
se produce nimic (mărimea lui nu este influenţată de volumul producţiei); costul variabil,
care reprezintă acele cheltuieli ale căror mărime variază odată cu nivelul producţiei
(cheltuielile cu materia primă, salariile şi combustibilul); costul marginal, care reprezintă
costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs; costul de oportunitate,
care reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.

Tema № 6 : Esenţa, structura şi infrastructura pieţei. Concurenţa

 1. Esenţa pieţei contemporane. Tipurile de piaţă.
2. Conţinutul infrastructurii pieţei.
3. Esenţa şi funcţiile preţului. Tipurile de preţuri. Modalităţile de formare a
preţurilor.
4. Esenţa concurenţei. Concurenţa perfectă şi imperfectă. Metodele de reglementare
antimonopol.

Scopul temei: analiza conţinutului, tipurilor şi mecanismelor pieţei, evidenţierea formelor pieţelor
concurenţiale.

Obiectivele temei
 caracteristica esenţei, trăsăturilor şi funcţiilor pieţei;
 analiza mecanismelor de funcţionare a pieţei;
 evidenţierea elementelor infrastructurii pieţei contemporane;
 analiza cererii şi factorii care o determină;
 analiza legii cererii şi elasticitatea cererii;
 evidenţierea factorilor ce determină oferta;
 analiza legii ofertei şi elasticitatea ofertei;
 analiza deplasării curbei cererii şi curbei ofertei;
 caracteristica echilibrului de piaţă;
 evidenţierea esenţei, structurii şi funcţiilor preţului;
 analiza mecanismelor de formare a preţului;
 analiza tipurilor de preţuri;
 evidenţierea esenţei concurenţei şi metodelor de luptă concurenţială;
 analiza pieţelor cu concurenţă perfectă şi imperfectă.
1. Esenţa pieţei contemporane. Tipurile de piaţă.

Piaţa – reprezintă locul unde are loc confruntarea dintre cerere şi ofertă şi unde se
exercită tranzacţiile de cumpărare–vânzare;
- reprezintă totalitatea relaţiilor de cumpărare – vânzare ce apar între agenţii
economic în procesul de schimb;

Condiţiile de apariţie a peţii sunt:

a) diviziunea socială a muncii şi specializarea producătorilor în anumite domenii de
activitate;
b) libertatea economică a producătorului de a decide: „ce, cum, pentru cine de produs?” şi
libertatea consumatorului de a alege.

Subiecţii peţii sunt:

a) producătorii de mărfuri şi servicii individuali şi colectivi;
b) consumatorii de mărfuri şi servicii individuali şi colectivi;
c) instituţiile financiare;
 d) organele de stat centrale şi locale;
e) organizaţiile obşteşti.

Trăsăturile peţii sunt:

1. concurenţa liberă, loială între producătorii de marfă şi furnizorii de resurse;
2. migrarea liberă a factorilor de producţie ( a forţei de muncă, a capitalului şi a resurselor)
de la o întreprindere la alta, de la o localitate la alta;
3. realizarea mărfurilor la preţul de echilibru, care apare în urma confruntării dintre cerere
şi ofertă.

Mecanismele peţii sunt:

1. cererea;
2. oferta;
3. preţul;
4. concurenţa.

Piaţa îndeplineşte următoarele funcţii:

1. funcţia de intermediere dintre producători şi consumatori. Piaţa serveşte ca intermediar
între producători şi consumatori în procesul de schimb a mărfurilor şi serviciilor.
2. funcţia de formare (stabilire) a preţurilor în baza confruntării cererii şi ofertei. În
cadrul pieţei în urma confruntării cererii şi ofertei are loc stabilirea preţurilor de
echilibru ce satisface atât producătorul cât şi consumatorul.
3. funcţia de control şi reglare a activităţii economice. Piaţa în dependenţă de cerere şi
ofertă reglează volumul de mărfuri şi servicii necesare pentru satisfacerea nevoilor
individuale personale şi sociale.
4. funcţia de informare(informaţională) a agenţilor economici şi a populaţiei referitor la
cerere, ofertă, preţ, calitate etc.;
5. funcţia de diferenţiere (asanare) a participanţilor peţii. Piaţa stimulează pe agenţii
economici competitivi şi îi elimină pe cei necompetitivi (neconcurenţiali) ce au
cheltuieli de producţie mai mari şi calitate a mărfurilor mai joasă.
Rolul economic al peţii este:
a) piaţa contribuie la dezvoltarea accelerată a progresului tehnico–ştiinţific, fiindcă câştigă
acel producător ce aplică tehnică nouă şi tehnologii moderne;
b) piaţa asigură migrarea liberă a factorilor de producţie la nivel micro, mezo, macro şi
mondo economic;
c) piaţa contribuie la dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale.
Toate tipurile şi formele de piaţă pot fi clasificate în dependenţă de următorele
criterii:

I. În dependenţă de gradul de maturitate (nivelul de dezvoltare) al peţii:

a) Pieţe nedezvoltate – în condiţiile cărora are loc schimbul direct dintre marfă –
marfă, „schimbul barter”;
 b) Pieţe libere – în condiţiile cărora schimbul este intermediat de monedă când
participă mai mulţi producători şi consumatori, lipseşte dominanţa
monopolurilor, realizarea mărfurilor are loc în baza preţului de echilibru şi când
preţul se formează în urma confruntării cererii şi ofertei.
c) Pieţe reglate – sunt influenţate de mecanismele pieţei şi mecanismele reglării de
stat (sistemul economiei mixte).

II. În dependenţă de obiectul de tranzacţie al peţii:

a) piaţa bunurilor de consum personal;
b) piaţa factorilor de producţie (piaţa muncii, piaţa capitalului, piaţa resurselor
naturale);
c) piaţa hârtiilor de valoare;
d) piaţa informaţională;
e) piaţa monetară şi de credit;
f) piaţa resurselor naturale;
g) piaţa produselor intelectuale;
h) piaţa tehnologiilor şi patentelor.

III. În dependenţă de extinderea geografică a peţii:

a) piaţa locală;
b) piaţa regională;
c) piaţa naţională;
d) piaţa mondială.

IV. În dependenţă de respectarea legislaţiei în vigoare:

a) piaţa legală;
b) piaţa ilegală (nelegale).

V. În dependenţă de forma de concurenţă a peţii:

a) piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
b) piaţa cu concurenţă tip monopol;
c) piaţa cu concurenţă monopolistică;
d) piaţa cu concurenţă tip oligopol.

VI. În dependenţă de specificul tranzacţiilor peţii:

a) bursele (bursa de mărfuri, bursa muncii, bursa de valori);
b) licitaţiile;
c) tenderul (are loc vânzarea mărfurilor în baza concursurilor dintre vânzătorii
respectivi ).
Toate pieţele sus menţionate se află într-o interdependenţă şi schimbările care au loc pe o anumită
piaţă se reflectă asupra altor pieţe. Schimbarea preţurilor pe una sau alta din pieţele enumerate influenţează
asupra dinamicii preţurilor în restul pieţelor.
 2. Conţinutul infrastructurii pieţei.

Infrastructura cuprinde:
a) infrastructura economiei naţionale;
b) infrastructura peţii contemporane.

Infrastructura economiei naţionale:

1. infrastructura productivă (construirea drumurilor, podurilor, aeroporturilor etc.)
2. infrastructura socială – care include construirea obiectelor de menire socială
(şcoli, spitale, grădiniţe de copii etc.)
Infrastructura peţii contemporane include următoarele elemente:
1. sistemul juridic – care este orientat spre crearea cadrului juridic de funcţionare a
peţii;
2. sistemul comercial – care prevede crearea reţelelor de magazine de diferite
dimensiuni şi de diferite tipuri;
3. sistemul de burse;
4. sistemul bancar – care prevede crearea băncilor comerciale private;
5. sistemul asigurărilor - care prevede crearea diferitor societăţi de asigurare a
patrimoniului, a vieţii etc.;
6. sistemul de pregătire a cadrelor – in conformitate cu cerinţele peţii;
7. sistemul informaţional – care prevede informaţia tuturor participanţilor la piaţă
referitor la volumul ofertei la preţuri, calitatea mărfurilor etc.
8. sistemul publicitar (reclama vizuală, reclama mass-media, reclama video, audio
etc.)

3. Esenţa şi funcţiile preţului. Tipurile de preţuri. Modalităţile de formare a preţurilor.

Preţul – reprezintă expresia bănească a valorii mărfurilor şi serviciilor.

Preţul – reprezintă cantitatea de monedă care trebuie plătită pentru cumpărarea sau vânzarea unui
bun economic.
Structura preţurilor:
Preţul include 2 componente principale:
1. costul de producţie (cheltuielile);
2. profitul.
Între aceste componente ale preţului există un raport invers proporţional: dacă creşte costul de
producţie atunci scade profitul şi invers, dacă scade costul de producţie atunci creşte profitul.
Deasemenea în componența prețului se mai includ și alte componente:
3. taxa pe valoarea adăugată;
4. Accizele;
5. Adaosurile comerciale.
Funcţiile preţului:
1. funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor obţinute, preţul serveşte ca
instrument de fundamentare a deciziilor agenţilor economici pentru sporirea volumului
de producţie sau invers;
2. funcţia de echivalent de schimb a tuturor mărfurilor şi serviciilor, toate tranzacţiile de
vânzare sunt intermediate de preţ;
3. funcţia informaţională. Preţul serveşte ca clopoţel care informează participanţii peţii
referitor la resursele limitate şi referitor la cerinţele peţii (cererea şi oferta mărfurilor şi
serviciilor);
4. funcţia de stimulare. Preţul înalt stimulează agenţii economici în direcţia sporirii
volumului de producţie. Dacă preţul creşte aceasta duce la stimularea extinderii
procesului de producţie;
5. funcţia de recuperare a costurilor de producţie şi obţinerea unui anumit profit.

Tipurile (categoriile) preţurilor:

1. preţuri libere – care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei pe piaţa
respectivă;
2. preţuri administrate – care sunt stabilite de către organele statale şi monopoluri;
3. preţuri mixte – care sunt formate sub influenţa factorilor interni şi externi.

Formele preţului:
1. În dependenţă de natura şi obiectul peţii:
a. preţuri la mărfuri corporale;
b. preţuri la mărfuri incorporale;
c. preţuri la servicii numite tarife;
d. preţuri la factorii de producţie;
e. preţuri la hârtiile de valoare.
2. În dependenţă de natura şi obiectul schimbului:
a. preţuri industriale;
b. preţuri agricole;
c. preţurile la mărfurile de producţie;
d. preţurile la terenurile de pământ;
e. preţurile la materialele de construcţii.
3. În dependenţă de stadiul tranzacţiei (de realizare a mărfurilor):
a. preţul cu amănuntul; ( cu bucata)
b. preţul angro (cu ridicata), ( în cantităţi mari)
4. În dependenţă de specificul tranzacţiei:
a. preţuri de bursă;
b. preţuri de licitaţie.
5. Preţul marginal – reprezintă preţul care include (acoperă) cheltuielile ultimei partide de
mărfuri absorbită de către piaţă;
 6. Preţul tare – este cel contractual, care include preţurile la mărfurile incluse în
contractele comerciale. Aceste preţuri prevăd o perioadă îndelungată de timp şi în
decursul contractului preţurile nu se modifică.
7. Preţuri mobile sau preţuri de sezon;
8. Preţuri riscante – sunt preţurile unde ponderea inovaţiei în produsul respectiv este
destul de înaltă.
9. Preţuri închise – sunt preţurile în care se formează pe piaţa tenebră.

Există 2 mecanisme de formare a preţurilor:

1. mecanismul de piaţă – care prevede formarea preţurilor în baza confruntării cererii şi
ofertei şi luptei de concurenţă, şi utilitate.
2. mecanismul administrativ de comandă – care prevede formarea preţurilor de către
organele statale în baza cheltuielilor de muncă.

În economia de piaţă actuală are loc intervenţia activă a statului în procesul de

formare a preţului. Această intervenţie se face prin intermediul a 3 căi:
1. pe cale legislativă – parlamentul adoptă legi referitor la preţuri;
2. pe cale normativă – guvernul adoptă, elaborează anumite acte normative referitor la
preţuri;
3. pe cale penală – organele de constrângere trag la răspundere penală persoanele ce nu
respectă legislaţia şi actele normative referitor la preţuri.

4. Esenţa concurenţei. Concurenţa perfectă şi imperfectă. Metodele de reglementare

antimonopol.

Concurenţa – reflectă o formă specifică de confruntare dintre agenţii economici (producători)

pentru atragerea de partea sa a clienţilor (consumatorilor).

Funcţiile concurenţei:
1) Concurenţa stimulează iniţiativa şi spiritul creativ a producătorilor. Producătorii
aplică măsuri de înlocuire la timp a tehnicii vechi cu tehnică nouă.
2) Concurenţa contribuie la satisfacerea (armonizarea) intereselor atât a
producătorilor cât şi a consumatorilor. Producătorii în goană după profit
majorează volumul de producţie ce contribuie la satisfacerea cerinţelor
consumatorilor.
3) Concurenţa contribuie la egalarea nivelului de înzestrare tehnică a întreprinderii
cu factorii de producţie şi utilizarea raţională a acestora .
4) Concurenţa contribuie la reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor.
5) Concurenţa contribuie la sporirea calităţii mărfurilor şi serviciilor.
6) Concurenţa contribuie la plasarea şi utilizarea raţională a resurselor economice.
 Lupta de concurenţă între agenţii economici cuprinde două metode:
1. Metoda luptei de concurenţă de natură economică.
2. Metoda luptei de concurenţă de natură extraeconomică.

1. Metoda luptei de concurenţă de natură economică include următoarele elemente:

 Reducerea costurilor de producţie.
 Reducerea preţurilor de realizare.
 Sporirea calităţii produselor.
 Acordarea unor facilităţi consumatorilor.
 Lansarea noilor produse pe pieţele respective.
 Publicitatea şi reformele.
 Acordarea serviciilor de cost - vânzare.
2. Metoda luptei de concurenţă de natură extraeconomică include următoarele elemente:
 Furtul de informaţii de la concurent.
 Discriminarea concurentului şi a mărfurilor acestuia.
 Cumpărarea specialiştilor de la întreprinderile concurente.
 Corupţia.
 Spionajul economic.

În dependenţă de aceste două metode de luptă economică există concurenţă:

1) Loială, la baza acesteia aflându-se metodele luptei de concurenţă de natură economică.
2) Neloială, la baza acesteia aflându-se metodele luptei de concurenţă extraeconomică.

Există doua tipuri de concurenţă:

1) Concurenţă perfectă (pură)
2) Concurenţă imperfectă (impură)

Concurenţă perfectă are următoarele trăsături:

 Existenţa pe piaţă a unui număr mare de cumpărători şi vânzători, astfel încât nici unul
nu influenţează asupra preţului peţii.
 Omogenitatea produselor pe piaţa respectivă astfel încât consumatorului sa-i fie
indiferent de la care vânzător va procura marfa.
 Intrarea liberă a noilor producători pe piaţa respectivă.
 Elasticitatea pieţei şi mobilitatea factorilor de producţie.
 Transparenţa pieţei.
 Formarea liberă a preţului sub influenţa cererii şi ofertei.

Concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme:

a) Piaţa cu concurenţa tip monopol.
b) Piaţa cu concurenţa monopolistică.
c) Piaţa cu concurenţa tip oligopol.
 Piaţa cu concurenţa tip monopol are următoarele trăsături:
1) Existenţa pe piaţa a unui singur producător.
2) Lipsa produselor substituibile.
3) Formarea preţurilor de monopol.
4) Existenţa obstacolelor la intrarea noilor producători pe piaţa respectivă.

Monopolul apare în urma concurenţei în rezultatul concentrării şi centralizării capitalului

Situaţiei de monopol îi corespunde situaţia de monopson - când există mai mulţi producători şi
numai un singur cumpărător care determină preţul şi volumul de realizare a mărfurilor.
Exista monopol bilateral - situaţia când un singur producător este pus în faţa unui singur
cumpărător.

Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:

1) Existenţa pe piaţă a mai multor firme care deţin o anumită pondere în pieţele respective.
De regulă numărul firmelor vibrează între 25-70.
2) Diversificarea produselor în funcţie de calitate, de ambalaj şi în funcţie de semn de
firmă.
3) Există control limitat al preţurilor.
4) Intrarea relativ liberă a noilor producători pe piaţa respectivă.
5) Principala concurenţă are loc în jurul costurilor de producţie, în jurul calităţii mărfurilor
şi în jurul ambalajului

Piaţa cu concurenţă tip oligopol are următoarele trăsături:

1) Existenţa pe piaţă a unui număr limitat de producători(vânzători).
2) Există controlul general al preturilor. Firma determină volumul de vânzări însă nu poate
determina nivelul preţului şi volumul profitului.
3) Există restricţii la intrarea noilor producători (vânzători) pe piaţa respectivă.

Protecţie a Concurenţei.
Sarcinile agenţiei sunt:
1) Contribuirea la formarea relaţiilor de piaţă în baza concurenţei.
2) Promovarea politicii de stat în domeniul concurenţei.
3) Preîntâmpinarea, limitarea şi înlăturarea activităţilor anticoncurenţiale.
4) Exercitarea controlului de stat asupra respectării legii concurenţei de toţi agenţii
economici.
Funcţiile agenţiei:
1) Elaborarea şi promovarea politicii de stat în domeniul apărării concurenţei şi limitarea
activităţii monopoliste.
2) Elaborarea actelor normative referitor la perfecţionarea mecanismelor de realizare a
concurenţei.
 3) Elaborarea programelor referitor la demonopolizarea producţiei şi a pieţelor de
desfacere.
4) Aplicarea sistemului de amenzi faţă de agenţii economici care încalcă legislaţia în
vigoare.

Concepte-cheie

 piaţa  preţul de licitaţie

 piaţa liberă
 piaţa reglementată
 piaţa bunurilor de consum
 piaţa muncii
 piaţa capitalului
 piaţa hârtiilor de valoare
 piaţa cu concurenţă de
monopol
 monopsonul
 piaţa cu concurenţă
monopolistă
 piaţa cu concurenţă de
oligopol
 oligopolul concentrat
 oligopolul antagonist
 măsurile antimonopol
 măsurile antimonopol
 concurenţa
 legea concurenţei
 concurenţa de natură economică
 concurenţa de natură extraeconomică
 concurenţa loială
 concurenţa neloială
 concurenţa perfectă
 concurenţa imperfectă
 piaţa cu concurenţă de monopol
 monopsonul
 piaţa cu concurenţă monopolistă
 piaţa cu concurenţă de oligopol
 oligopolul concentrat
 oligopolul antagonist

Rezumat

1. Piaţa este o categorie a economiei de schimb, ce reflectă un sistem de relaţii vânzare-

cumpărare între diferiţi agenţi economici şi un mecanism complex al cererii, ofertei,
preţului şi concurenţei.
2. Principalele funcţii ale pieţei sunt: realizarea relaţiilor permanente dintre producătorii şi
consumatorii de bunuri materiale şi servicii; asigurarea alocării şi utilizării eficiente a
resurselor materiale, umane şi financiare; asigurarea echilibrului dintre cerere şi ofertă şi
formarea preţurilor de echilibru.
3. Piaţa concurenţială include: piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
Modelul pieţei cu concurenţă perfectă presupune existenţa mai multor cumpărători şi
vânzători, libertatea intrărilor pe piaţă şi a ieşirilor de pe piaţă, mobilitatea perfectă a
factorilor de producţie, cunoaşterea perfectă a pieţei şi omogenitatea produselor.
4. Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa unui bun sau serviciu care e oferit de
un singur furnizor şi pentru care nu există un bun sau serviciu înlocuitor apropiat.
5. Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei
imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a
unui număr mare de vânzători.
6. Concurenţa de oligopol presupune existenţa unui număr mic de producători care
domină producţia şi vânzarea unui produs din ramura respectivă. În condiţiile
concurenţei de oligopol are loc recunoaşterea faptului, că dacă întreprinderea
oligopolistă va modifica strategiile de preţ sau pe cele care nu privesc preţul, va trebui
să facă faţă unei reacţii din partea rivalilor.

Tema № 7 : Piaţa bunurilor de consum

1. Cererea: esenţa, legea, factorii, elasticitatea

2. Oferta: esenţa, legea, factorii, elasticitatea
3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru

Scopul temei: esenţa, legea, factorii, elasticitatea cererii şi ofertei.

1. Cererea: esenţa, legea, factorii, elasticitatea

Cererea – reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii care poate fi solicitată de către
consumatori într-o anumită perioadă de timp la preţul curent al pieţei.
Principalul factor ce determină cererea este preţul.

Cererea se manifestă în 2 forme:

1) Cererea individuală – ce apare la nivelul microeconomic şi cuprinde unele mărfuri
sau grupe de mărfuri.
2) Cererea agregată sau totală – reprezintă cererea la nivel macroeconomic; reflectă
volumul venitului naţional care poate fi procurat de către consumatori, întreprinderi
şi de stat la preţurile curente.

Preţ
D

Curba cererii

Cererea

1
 Legea generală a cererii: dacă creşte preţul – scade cererea şi invers, dacă scade preţul –
creşte cererea.

În afară de preţ asupra cererii influenţează şi alţi factori:

1) Gusturile şi preferinţele consumatorului;
2) Schimbarea preţurilor la produsele substituibile;
3) Dinamica (nivelul) veniturilor consumatorilor. Dacă creşte venitul – creşte cererea
faţă de mărfurile normale (prestigioase), iar dacă veniturile scad – creşte cererea
faşă de mărfurile secundare (de prima necesitate);
4) Schimbările în numărul consumatorilor. Dacă creşte numărul consumatorilor –
creşte cererea;
5) Schimbările ce au loc în aşteptările consumatorilor referitor la modificarea
veniturilor şi a preţurilor.

2
 Schimbările ce se produc în cerere în dependenţă de schimbările ce se produc în preţuri,
constituie elasticitatea cererii.
Raportul dintre procentul de modificare a cererii faţă de procentul de modificare a preţului
constituie coeficientul de elasticitate a cererii.

CECP = % de mo.dificare acererii

% de mo.dificare a pretului
Dacă coeficientul de elasticitate a preţului este mai mare decât o unitate, atunci avem
cazul de cerere elastică.
CEC > 1 – cerere elastică CEC
< 1 – cerere inelastică CEC =
1 – cerere unitară

2. Oferta: esenţa, legea, factorii, elasticitatea

Oferta – reprezintă un mecanism al pieţei, care reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii care poate
fi oferită consumatorilor într-o anumită perioadă de timp la preţul pieţei.

Oferta la fel se manifestă în 2 forme:

2) Oferta individuală – oferta la nivel microeconomic şi cuprinde o marfă sau o
grupă de mărfuri.
3) Oferta agregată sau totală – oferta la nivel macroeconomic şi cuprinde ansamblul
venitului naţional creat de agenţii economici şi oferit tuturor consumatorilor.

Asupra ofertei influenţează în primul rând dinamica preţului.

Preţul şi oferta sunt direct proporţionale. Cu cât creşte preţul cu atât creşte oferta, dacă preţul
scade, scade şi oferta.

Preţ
S

Curba ofertei

Oferta

Legea generală a ofertei: dacă creşte preţul – creşte şi oferta şi invers, dacă scade preţul –
scade oferta.

Factorii ce influenţează asupra ofertei:

1) Dinamica costurilor de producţie. Dacă cresc costurile de producţie, atunci
scade oferta şi invers;
 2) Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative;
3) Schimbarea în numărul producătorului;
4) Schimbările în sistemul de impozitare şi în sistemul de acordare a subvenţiilor;
5) Schimbările în aşteptările producătorilor. Dacă producătorii aşteaptă sporirea
preţurilor, atunci în momentul dat se va micşora oferta;
6) Schimbările au loc în situaţia socială, economică şi politică.
Schimbările ce se produc în ofertă în dependenţă de schimbările ce se produc în preţuri,
constituie elasticitatea ofertei.
Raportul dintre procentul de modificare a ofertei faţă de procentul de modificare a preţului
constituie coeficientul de elasticitate a ofertei.
CEO = % de mo.dificare a ofertei
% de mo.dificare a pretului

Dacă coeficientul de elasticitate a ofertei este mai mare decât o unitate, atunci avem
cazul de ofertă elastică.
CEO > 1 – ofertă elastică CEO
< 1 – ofertă inelastică CEO =
1 – ofertă unitară

3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru

Piaţa este considerată echilibrată dacă volumul cererii coincide cu volumul ofertei.
Piaţa e considerată neechilibrată dacă cererea nu corespunde ofertei.

Preţul de echilibru – punctul de intersecţie dintre curba cererii şi curba ofertei.

S
D

Preţ E Echilibrul pieţei

Cererea şi oferta influenţează asupra preţului de echilibru în felul următor:

1) Creşterea cererii contribuie la sporirea preţului de echilibru;
2) Scăderea cererii duce la scăderea preţului de echilibru;
3) Creşterea ofertei duce la scăderea preţului de echilibru;
4) Scăderea ofertei duce la creşterea preţului de echilibru.
Asupra echilibrului pieţei influenţează mecanismele cererii, ofertei, concurenţei şi utilităţii. Abaterea de la aceste
mecanisme duce la dezechilibrul pieţei şi la consecinţe negative.

Rezumat

1. Cererea pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care consumatorii doresc şi pot să o
achiziţioneze într-o perioadă de timp. Cererea depinde de un număr de factori, cum ar fi: preţul
bunului, venitul, preferinţele şi aşteptările cumpărătorilor, precum şi publicitatea făcută bunului
respectiv.
2. Curba cererii ilustrează relaţia dintre cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul acestui bun. În
conformitate cu legea generală a cererii curbele cererii au pante negative, însemnând că o creştere
a preţului conduce la o scădere a cantităţii vândute, şi invers.
3. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii atunci când preţul se modifică.
Elasticitatea în funcţie de venit măsoară modificarea cererii la o variaţie a venitului.
4. Oferta pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care firmele individuale sunt dispuse
să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. Oferta depinde de: preţul bunului, preţul
bunurilor alternative, preţul factorilor de producţie, costurile de producţie etc.
5. Curba oferetei ilustrează relaţia dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul bunului. În
conformitate cu legea generală a ofertei curbele ofertei au pante pozitive, însemnând că o
creştere a preţului conduce la o sporire a cantităţii de bunuri oferite.
6. Echilibrul de piaţă este definit ca o stare în care nu sunt generate forţe economice capabile să
modifice starea existentă. Pe piaţa unui bun sau a unui serviciu se spune că s-a stabilit un echilibru
atunci când cererea pentru bunul sau serviciul respectiv este egală cu oferta lui pe piaţă.
7. Analiza cererii şi a ofertei poate fi folosită pentru a ilustra interacţiunea dintre pieţe. De ex., o
scădere a ofertei care face să crească preţul unui bun va fi de natură să mărească preţul bunurilor
de substituţie şi să micşoreze preţul bunurilor complimentare. Scăderea ofertei va reduce, de
asemenea, disponibilitatea bunurilor furnizate simultan şi va determina astfel creşterea preţurilor
acestora.
8. Preţurile de piaţă sunt o consecinţă a raporturilor dintre cerere şi ofertă, adică ele se stabilesc
printr-un dialog permanent dintre vânzători şi cumpărători. Preţul de piaţă este determinat de
volumul de muncă, utilitatea produselor, cerere şi ofertă, raritate. În condiţiile pieţei contemporane
de rând cu preţurile de piaţă se aplică şi preţurile administrate (stabilite de stat şi întreprinderi
monopoliste).

Tema 8

1
 Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale
Planul temei
1. Piaţa muncii şi salariul.
2. Piaţa capitalului real şi dobânda.
3. Piaţa funciară şi renta.
4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu formele pieţelor factorilor de producţie şi a veniturilor obţinute
de la utilizarea acestora.

1. Piaţa muncii şi salariul.

Munca este factorul de producţie primordial. Asemeni celorlalţi factori de producţie, munca se
tranzacţionează pe o piaţă specifică: piaţa muncii. Aceasta este o piaţă aparte în care se întâlnesc şi se confruntă
cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii se manifestă la nivel local, regional, naţional şi internaţional. Analiza
pieţei muncii presupune studierea cererii şi ofertei de muncă în vederea realizării echilibrului dintre cele 2
componente ale pieţei.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarizată care se formează la un anumit moment dat într-o
economie şi se exprimă prin numărul de locuri de muncă.
Oferta de muncă este munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salarizate.
Conform teoriei factorilor de productie enunţată de economistul francez J. B. Say, fiecarui factor de
producţie îi revine o recompensă pentru serviciile aduse în activitatea economică: factorului muncă îi revine
salariul; factorului natură îi revine renta; factorului capital îi revine dobînda şi abilităţii de antreprenor- profitul.
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii (salariul). În sens larg
salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii.
În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite domenii de activitate.
Etimologic, “salariul” provine din “salarium” (lat.) şi reprezinta iniţial suma de bani pe care o primeau
soldaţii romani pentru a-şi cumpara sarea necesară în alimentaţia lor. Deoarece se platea unor persoane
dependente, salariul a devenit venitul unui om care nu munceşte pentru sine ci pentrut altcineva, faţă de care este
dependent juridic şi/sau economic.
Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de muncă corespunde volumului ofertei de
muncă (fig. 1).

2
 Dm – cererea de muncă; Sm –
oferta de muncă;
Se – salariul de echilibru; E
– punct de echilibru

Punctul de intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei indică nivelul de echilibru dintre cantitatea cerută şi
cantitatea oferită de muncă, căruia îi corespunde salariul de echilibru.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii salariatului pentru firmă, ramură,
societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi complicitatea muncii; cantitatea muncii; calitatea muncii;
rezultatele muncii; acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă.
Trebuie de deosebit salariul nominal, disponibil şi real. Salariul nominal este cantitatea de bani care se
calculează lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună, an) şi pentru cantitatea de
produse obţinute. Mărimea salariului nominal depinde de: preţul forţei de muncă, care se creează pe piaţa muncii
sub influenţa cererii şi ofertei; situaţia economică care se creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza
declinului economic salariul scade, iar la faza avântului – creşte); politica statului şi a antreprenorilor în domeniul
de salarizare. Statul determină minimul salariului, iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de
posibilităţile firmei.
Salariul disponibil reprezintă diferenţa dintre salariul nominal şi impozitele, taxele obligatorii de stat
(impozitul pe venit, taxe sindicale, decontările pentru asigurarea socială şi medicală), cu alte cuvinte, este acea
sumă de bani ce revine spre achitare angajatului.
Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în baza salariului disponibil.
Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului disponibil. Salariul real depinde de: mărimea
salariului nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea impozitelor; capacitatea de
cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi salariul nominal. De ex., salariul nominal
poate să crească, însă salariul real poate să rămână la acelaşi nivel sau chiar să scadă, dacă vor spori preţurile la
bunurile economice şi vor creşte impozitele şi alte plăţi obligatorii.
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul în regie este salariul prin care plata pentru muncă se face în funcţie de timpul
lucrat (oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul
minim al unei ore de muncă.
2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea
lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. Salariul în acord poate fi exprimat:
a)în acord direct, când salariul se stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când
tariful pe unitate de produs se majorează în anumite proporţii în dependenţă de gradul de
îndeplinire a sarcinii; c) în acord premial, când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate
obţinute în muncă; d) în acord global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum de lucru la
termenul stabilit pentru care primeşte salariul respectiv;
3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi sindicate la
nivel de ramură de activitate;
4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată pentru plata
accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social.
Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:
 inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi intelectuale,
după nivelul de instruire şi pregătire. Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei
funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;
 neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci prestigioase şi mai puţin
prestigioase, munci de inovaţie, conducere, organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor
şi căror le corespund remuneraţii diferite;
 inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre cererea şi
oferta de muncă este diferit, ce inevitabil influenţează asupra diferenţierii salariului.
Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta, adică au loc deosebiri naţionale. Deosebirile
naţionale ale salariului sunt condiţionate de următorii factori: a) nivelul diferit al valorii forţei de muncă (în
ţările economic dezvoltate cheltuielile pentru reproducţia forţei de muncă sunt mai majorate decât în ţările
subdezvoltate); b) nivelul diferit de intensitate a muncii (munca mai intensivă creează într-o unitate de timp o
valoare mai mare, deci şi salariul este mai majorat); c) nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările dezvoltate
productivitatea muncii e mai înaltă decât în ţările slab dezvoltate, deci şi salariul e mai ridicat); d) nivelul diferit
de organizare a muncitorilor în sindicate (la întreprinderile mari, unde acţionează sindicatele, nivelul salariului e
mai sporit decât la firmele unde organizaţiile sindicale lipsesc sau se manifestă insuficient).
În tabelul ce urmează sunt prezentate informaţii privind mărimea salariului în R. Moldova în ultimii patru
ani, pe diferite tipuri de activităţi.

Tabelul 11.1
Dinamica salariului în Republica Moldova (lei)
Genurile de activitate 2007 2 2009 2010 2011
0
0
8
Total 2 2 2747 2971 3193
0 5 .6 .7 .9
6 2
5 9
. .
0 7
Agricultura, economia vînatului şi silvicultura 1 1 1468 1638 1938
0 4 .9 .6 .9
9 8
8 4
. .
6 4
Piscicultura 1 1 1620 1620 1640
2 3 .3 .1 .5
8 6
1 7
. .
 0 7
Industrie 2 3 3135 3430 3560
5 0 .6 .9 .8
4 4
0 1
. .
7 7
Construcţii 2 3 3057 3248 3334
9 4 .3 .0 .8
6 6
7 8
. .
6 9
Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul 2 2 2614 2792 2706
0 5 .1 .7 .8
8 3
8 0
. .
7 7
Hoteluri şi restaurante 1 2 2153 2315 2276
7 1 .6 .0 .5
5 1
9 1
. .
5 9
Transporturi şi comunicaţii 3 3 3653 3913 3793
0 5 .5 .9 .9
3 3
9 3
. .
5 1
Activităţi financiare 4 5 5637 6368 6616
6 4 .7 .2 .3
4 4
8 6
. .
3 3
Tranzacţii imobiliare 2 3 3417 3755 4052
5 2 .2 .5 .7
8 1
3 5
. .
6 6
Administraţie publică 2 2 3209 3204 3418
3 8 .0 .8 .8
8 0
9 2
. .
0 4
Învăţămînt 1 1 2135 2361 2805
3 6 .6 .0 .0
5 7
1 0
. .
 2 5
Sănătate şi asistenţă socială 1 2 2718 2886 3050
7 2 .2 .3 .3
0 6
3 5
. .
2 5
 Alte activităţi de servicii colective, sociale şi
1600.3 2013.9 2289.1 2394.3 2815.
personale
2
Sursa: www.statistica.md

2. Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi plasării
fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat şi
nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are următoarele componente: capitalul
solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate pentru funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru
plata dobânzilor; mijloacele necesare pentru formarea de rezerve.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un moment dat şi
la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital include: economiile care se formează în perioada dată (la
întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; capitalurile băneşti care devin
disponibile pentru un interval de timp.
Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital real, iar în sens larg
– ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului, respectiv pieţele de credit şi titlurilor de valoare.
Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului
pe termen mijlociu şi lung. Piaţa capitalului pe termen scurt (numită piaţă monetară) cuprinde relaţiile care se
formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt (până la un an). Astfel de piaţă deserveşte
operaţiunile interbancare şi efectuează operaţiuni cu active financiare care au scadenţă scurtă (cambii, bilete de
ordin, certificate de depozit). Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară) cuprinde
relaţiile în legătură cu atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani) şi pe termen lung (peste 5
ani). Piaţa pe termen mijlociu şi lung include următoarele componente: piaţa financiară formată din piaţa
acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung; piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen
lung (lombardul); piaţa ipotecară.
Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda.
Dobânda se prezintă ca un excedent ce revine, sub formă de venit, oricărui capital antrenat într-o activitate
economică, aceste fiind sensul larg care se atribuie dobânzii. Dobânda mai are şi un sens restrâns, acela de
excedent plătit pentru un capital luat cu împrumut. În legătură cu această accepţiune, toţi teoreticienii sunt de
acord că dobânda a fost şi rămâne plata pentru o sumă de bani împrumutată. Dacă, într-o activitate,
întreprinzătorul aduce şi capital, dobânda cu care este remunerat capitalul şi-o însuşeşte el. Dacă acesta foloseşte
capital străin, el o plăteşte celui de la care l-a împrumutat.
Indiferent din ce punct de vedere privim dobânda, ea reprezintă suma de bani pe care o
plăteşte debitorul creditorului pentru dreptul de folosire temporară a mijloacelor băneşti
împrumutate. De fapt, dobânda este preţul renunţării la lichiditate, pretins de creditor debitorului,
pentru procurarea lichidităţii.
Dobânda poate fi: simplă sau compusă.
 Când un credit se acordă pe o perioadă mai mică sau egală cu un an, avem o dobândă simplă:
Dobânda compusă se calculează atunci când creditul se acordă pe o perioadă mai mare de 1 an iar
rambursarea se face la sfârşitul perioadei. Dobânda compusă se mai numeşte „dobânda la dobândă” sau „dobânda
capitalizată”.
d′ – rata dobânzii, este raportul procentual dintre masa dobânzii şi capitalul împrumutat: d
D
= · 100%.
C
Din punct de vedere al recuperării valorii avansate, rata dobânzii poate fi aprecită ca rată nominală a
dobânzii, care reprezintă rata dobânzii stabilită în contractul de creditare, şi ca rată reală a dobânzii, adică aceea
care ţine cont de evoluţia preţurilor.
d′reală = d′nominală – Ri (rata inflaţiei)
Pentru a ilustra starea de lucruri în acest domeniu în Republica Moldova, putem menţiona că în decursul
celor 20 de ani de independenţă şi de întronare a relaţiilor de piaţă în ţara noastră, rata dobânzii la creditele
acordate de bănci au variat contiuu, având în general un trend negativ. De la începutul anilor '90 până în prezent
rata dobânzii la creditele acordate în valută naţională s-a redus de la 40-50% anual până la 20-15%.
Şi creditele în valută străină s-au ieftinit rata medie a dobînzii la creditele acordate de bănci fiind 10- 9%.

3. Piaţa funciară şi renta

În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa funciară (piaţa resurselor
naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea, oferta, preţul, concurenţa. Însă
spre deosebire de restul pieţelor, piaţa funciară este inelastică, deoarece volumul resurselor naturale este relativ
limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar
oferta de resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele au caracter limitat.
Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice. Renta economică reprezintă
venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie natura. Renta funciară este plata pentru folosirea
serviciilor legate de pământ. Renta apare ca o recompensă încasată de proprietarii respectivi pentru transferarea
temporară a dreptului de folosinţă altor persoane. Realizarea rentei economice presupune existenţa simultană a
următoarelor condiţii: bunul respectiv să fie limitat cantitativ; bunul respectiv să nu poată fi înlocuit cu un alt bun;
oferta bunului să fie inelastică în raport cu cererea.
Renta economică se manifestă în următoarele forme:
1. Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie feudal renta
funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb era obligat să
lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta în produse –
situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă de produse
agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani
pentru pământul arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta
funciară absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş, drept chirie pentru terenul
arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b) renta funciară diferenţială, care se formează pe baza
deosebirilor de fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere.
Renta diferenţială pot obţine şi arendaşii terenurilor de pământ (indiferent de categoria terenurilor), care
aplică cheltuieli suplimentare de factori de producţie pe terenurile respective.
2. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren
de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori
(cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă,
la un preţ de monopol relativ înalt.
3. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş
proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.
4. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de
construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a
locuinţelor.
5. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie
sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. Pământul, ca şi orice alt factor de
producţie, se vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de producţie. Preţul pământului este
R
renta capitalizată la dobânda zilei. Formula preţului pământului: Pp=  100%, unde: Pp – preţul
d'
pământului; R – renta; d - rata dobânzii. Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde de următorii
factori:
– cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la ridicarea preţului asupra
pământului şi respectiv a rentei funciare;
– cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a populaţiei şi a
volumului de materie primă necesar pentru industria prelucrătoare. Creşterea cererii faţă de
produsele agricole contribuie la sporirea preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea preţului
asupra terenurilor de pământ;
– mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la ridicarea preţului la
terenurile de pământ;
– posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion, bazin, cazino
etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai mare decât anterior;
– rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu dinamica ratei
dobânzii;
– ameliorarea poziţiei terenurilor agricole – investirea suplimentară de capital în sistemul
de irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi agricole etc.

Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Existenţa omului este condiţionată de desfăşurarea activităţii economice pentru producerea bunurilor şi
serviciilor necesare satisfacerii nevoilor sale. Având în vedere că resursele sunt
limitate iar nevoile umane sunt nelimitate, se impune să folosim eficient resursele economice rare. Deci, trăsătura
definitorie a activităţii economice este raţionalitatea. Raţionalitatea economică stă la baza progresului şi
dezvoltării economice a oricărei naţiuni. Indicatorul economic ce caracterizează raţionalitatea sau eficienţa
oricărei activităţi economice este profitul iar obţinerea şi maximizarea lui este scopul esenţial al activităţii
oricărui agent economic.
Profitul este considerat în primul rând o formă fundamentală de venit (alături de salariu, dobândă şi rentă),
însă accepţiunile sale sunt multiple.
Din punct de vedere juridic şi statistic, profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile unei
actuvităţi economice desfăşurate de un agent economic. Deci:
Profitul = încasări totale (CA) – cheltuieli totale (CT)
Atunci când cheltuielile depăşesc veniturile obţinute, firma realizează un rezultat ne favorabil, numit
pierdere sau profit negativ. De aceea profitul constituie dovada utilităţii unei activităţi economice, iar mărimea
profitul reprezintă măsura acestei utilităţi.
În cadrul economiei de piaţă, profitul influenţează atât nivelul utilizării resurselor cât şi alocarea acestor
resurse în funcţie de posibilităţile utilizării lor alternative. Ca urmare, profitul îndeplineşte 2 mari funcţii
economice:
Stimulează investiţiile şi creşterea producţiei, în sensul că posibilitatea obţinerii profitului determină
iniţiativa şi acceptarea riscului din partea firmelor. Posibilitatea obţinerii profitului determină firmele să inoveze,
iar inovaţiile stimulează investiţiile, producţia totală, precum şi nivelul angajării factorului muncă;
Orientează alocarea resurselor. Motivaţia obţinerii profitului determină firmele să-şi crească raţionalitatea şi
eficienţa activităţilor economice şi, totodată, se cultivă spiritul de economie. La nivel microeconomic, profitul
reprezintă raţiunea de a exista a firmelor, cu influenţe benefice la nivel macroeconomic. Abordat la nivel
macroeconomic, profitul este compatibil cu raţionalitatea socială, în sensul că, pe seama profitului obţinut de
firme, se asigură în primul rând dezvoltarea firmelor respective, dar şi a economiei naţionale în general şi,
totodată, profitul face posibilă existenţa şi funcţionarea altor activităţi economice şi sociale, conducând în final la
progresul economico-social.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie total;
2. profitul net – reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile impozitelor;
3. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste
în domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele lor la preţuri de monopol;
4. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni) din contul
veniturilor societăţii pe acţiuni.
Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa profitului reprezintă suma absolută
a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau economia naţională în ansamblu. Rata profitului reprezintă raportul
dintre masa profitului şi costul de producţie. Formula ratei profitului:
p  P
100%, unde: p – rata profitului; P – masa profitului; CP – costul de producţie. În
CP
practica cotidiană sunt utilizate şi alte expresii ale ratei profitului, cum ar fi:

 rata comercială a profitului: pc  P

100% , unde: pc - rata comercială a profitului; P –
CA
masa profitului; CA – cifra de afaceri;

 rata economică a profitului: pe P

100% , unde: pe - rata economică a profitului; P –
 ATF
masa profitului; ATF – activele totale ale firmei (proprii şi împrumutate);
  rata financiară a profitului: pf  P
100% , unde: pf - rata financiară a profitului; P –
AP
masa profitului; AP – activele proprii ale întreprinderii.
Rata profitului mai este numită şi rentabilitate şi reflectă în mare parte eficienţa activităţii economice
apreciată din prisma întregului sistem de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi pentru producerea şi
comercializarea mărfurilor într-o anumită perioadă de timp.
Masa şi rata profitului (sau rentabilitatea) sunt influenţate de următorii factori:
⮞ nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai înaltă, cu atât mai
mult firma majorează masa profitului;
⮞ de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul se află în raport invers proporţional:
dacă creşte costul, atunci profitul scade, iar dacă costul de producţie se reduce, atunci creşte profitul;
⮞ de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc preţurile la mărfurile
fabricate, iar costurile de producţie rămân neschimbate, atunci masa profitului va avea tendinţa de sporire, şi
invers;
⮞ de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de nivelul activităţilor de
marketing şi management;
⮞ de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii factorilor de producţie;
⮞ de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru aprovizionare, producere şi realizare
a mărfurilor va fi mai scurt, cu atât mai repede firma va obţine profitul aşteptat.
O atenţie deosebită acordă întreprinzătorii maximizării profitului, acest scop deseori este realizat prin
reducerea costurilor, consumul eficient al factorilor de producţie, stabilirea unui nivel optim de producţie. Iar
volumul de producţie de la care producătorul începe să obţină profit se numeşte prag minim de rentabilitate. În
această situaţie încasările obţinute din vânzări sunt egale cu costul total al producţiei, iar profitul este egal cu zero.
Pentru a explica esenţa acestei noţiuni trebuie de reamintit că costul total este suma costului fix şi a celui
variabil, ultimul fiind în funcţie de volumul producţiei.

CT = CF+CV
Profitul se determină:
Pr = CA – CT

Iar în cazul în care CA = CT, Pr = 0. Acest fapt este reflectat în figura 2

CA – cifra de afaceri

CT – cost total

CV – cost variabil CF
– cost fix

La nivelul producţiei de 300 unităţi se observă că costul

total este egal cu totalul încasărilor. Până la acest nivel,
încasările din vânzarea bunurilor produse de firmă sunt mai
mici decât costul total, ceea ce nu
permite acoperirea cheltuielilor, şi evident nici obţinerea de profit. În punctul Pr încasările încep să devanseze
costul total. Acest punct şi reflectă pragul de rentabilitate al firmei, de la care firma începe să devină rentabilă,
iar cu sporirea volumului de producţie la 400, 500 unităţi sporeşte masa profitului.
Pragul de rentabilitate în raport de volumul producţiei şi preţul acesteia are caracter dinamic de la o perioadă la
alta, pe tipuri de firme, din diverse industrii, reflectând schimbările ce au loc în costuri şi în volumul,
sortimentul, calitatea producţiei etc.
Rezumat

1. Piaţa muncii reflectă relaţiile în cadrul căreia se confruntă cererea cu oferta de muncă. Obiectul
tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se vinde şi se cumpără ca orice
altă marfă.
2. Principalele mecanisme ale pieţei muncii sunt: cererea, oferta, preţul muncii (salariul) şi
concurenţa. Cererea de muncă reflectă cantitatea de muncă solicitată de agenţii economici, care
dispun de locuri de muncă disponibile. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii care poate
fi oferită de posesorii forţei de muncă într-o anumită perioadă de timp.
3. Componentă importantă a pieţei muncii este bursa de muncă, unde are loc înregistrarea
şomerilor şi a locurilor de muncă vacante, orientarea profesională şi recalificarea şomerilor,
acordarea indemnizaţiilor de şomer.
4. Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii este preţul muncii (salariul). Există salariu
nominal, care reflectă cantitatea de bani ce revine lucrătorului pentru munca exercitată şi
salariul real, care exprimă cantitatea de mărfuri şi servicii care pot fi cumpărate în baza
salariului nominal. Salariul se manifestă în următoarele forme: salariul pe unitate de timp, în
acord, colectiv şi social.
5. Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se constituie în procesul atragerii şi plasării
fondurilor băneşti. Piaţa capitalului cuprinde două componente: piaţa capitalului pe termen scurt
şi piaţa capitalului pe termen lung.
6. Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment
dat şi la nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Oferta de capital reprezintă totalitatea
mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la o anumită dobândă.
 7. Un rol important în piaţa de capital joacă dobânda, care reprezintă un venit însuşit de
proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi apare sub formă de
excident în raport cu capitalul avansat.
8. Dobânda influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de producţie şi
folosirea lor eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în
economisirea unei părţi din venituri; contribuie la recuperarea cheltuielilor bancare şi
la redistribuirea veniturilor băneşti ale agenţilor economici.
9. Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor, însă spre deosebire de
alte pieţe ea este inelastică deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat.
Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului
tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse este inelastică faţă de modificarea preţului,
deoarece resursele naturale au caracter limitat.
10.Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice, care
reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie neregenerabil.
Renta economică se manifestă în următoarele forme: renta funciară, de monopol,
minieră, din construcţii, renta de raritate.
11.Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului, care are tendinţa de
creştere. Sporirea preţului asupra terenurilor de pământ este cauzată de: creşterea
cererii referitor la produsele agricole; evoluţia rentei; posibilitatea folosirii alternative
a pământului; dinamica ratei dobânzii şi de ameliorarea terenurilor agricole.
Unul din rezultatele finale ale utilizării eficiente a factorilor de producţie este obţinerea
profitului, care reprezintă un excident de venit obţinut de agentul economic peste costul de
producţie. Profitul exercită următoarele funcţii: de stimulare a iniţiativei şi a riscului; de
orientare generală a activităţii economice; de autofinanţare a firmei; de sursă de venit în
bugetul de stat şi cel local; de cultivare a spiritului de economisire

Tema № 9: Piaţa resurselor financiare

1. Piaţa monetară
2. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile.
3. Sistemul bancar şi funcţiile lui.
4. Piaţa hârtiilor de valoare.
5. Piaţa valutară.
Scopul temei: analiza pieţei financiare şi a componentelor ei: piaţa de capital, piaţa monetară
şi piaţa valutară.

Obiectivele temei
 înţelegerea esenţei, structurii şi a instrumentelor pieţei financiare;
 cunoaşterea mecanismului de funcţionare a pieţei financiare;
 înţelegerea funcţionării pieţei monetare;
 cunoaşterea cu sistemul bancar al Republicii Moldova: nivelurile de bănci,
funcţiile băncilor;
 cunoaşterea cu sistemul de credit şi rolul lui în transformarea banilor în capital;
 înţelegerea esenţei politicii monetar-creditare promovată de Banca Naţională a
 Moldovei;
 înţelegerea funcţionării pieţei valutare: cunoaşterea cu noţiunile de convertibilitate
şi curs valutar.

1. Piaţa monetară

Piaţa monetară – reprezintă locul unde are loc confruntarea dintre cererea şi oferta agregată de
monedă.
Piaţa monetară se deosebeşte de restul pieţelor prin aceea că obiectul îl constituie:
moneda în numerar şi de cont (scripturală).
Piaţa monetară este considerată echilibrată dacă cererea şi oferta de monedă coincid.

Cererea agregată de monedă – reprezintă cantitatea de monedă care este solicitată de agenţii
economici de stat şi de către populaţie într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al ratei
dobînzii.
Oferta agregată de monedă – reprezintă cantitatea de monedă care poate fi oferită de către
sistemul bancar într-o anumită perioadă de timp la nivelul ratei dobînzei zilei.

Asupra ofertei agregate de monedă influenţează următoarele instituţii:

1) banca naţională (centrală), care oferă monedă în urma emisiunii de monedă în
conformitate cu cerinţele pieţei.
2) băncile comerciale care oferă monedă scriptuală (monedă în cont).
3) Trezoreria
4) Multiplicatorul monetar, care contribuie la multiplicarea monedei scriptuale.
Formula multiplicatorului monetar: Mm= D/R= 1/r ,
Unde: R – rezerve
D – depozitul
r – rata rezervei

2. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile

Creditul – reprezintă un împrumut acordat în formă bănească sau în formă de mărfuri şi servicii pe
bază de restituire şi de plată a unei dobînzi.

Subiecţii creditului sunt:

1. Creditorul – persoana fizică sau juridică care acordă împrumut agenţilor
economici şi populaţiei.
2. Debitorul – reprezintă o persoană fizică sau juridică care primeşte credit şi pentru
utilizarea căruia plăteşte o anumită dobîndă.
Creditul are următoarele surse de formare:
1) mijloacele băneşti disponibile ale agenţilor economici
2) mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat şi din bugetele locale.
3) milloacele băneşti disponibile ale populaţiei care se află în conturile bancare
4) mijloacele băneşti disponibile care se află pe conturile organizaţiilor obşteşti.
Funcţiile creditului:
1) Funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti ale
agenţilor economici
2) Funcţia de transformare a mijloacelor băneşti acumulate în investiţii de capital
3) Funcţia de stimulare a micului business
4) Funcţia de reducere a masei monetare aflate în circulaţie
5) Funcţia de stimulare a realizării mărfurilor şi a serviciilor
6) Funcţia de îmbunătăţire a consumului personal
7) Funcţia de acoperire a deficitului bugetar.
Formele creditului:
1) Credit bancar – creditul acordat în formă bănească de către bănci.
2) Creditul comercial – creditul acordat în formă de mărfuri sau servicii.
Tipurile de credit:
1) După forma de proprietate:
a) credit public
b) credit privat
2) După durata creditului:
a) credit pe termen scurt (pînă la 1 an
b) credit pe termen mijlociu (pînă la 5 ani
c) credit pe termen lung (mai mult de 5 ani)
d) credit fără termen (credit de încredere).
 3) În dependenţă de forma de garanţie:
a) credit personal (întoarcerea la timp a creditului)
b) credit real (e garantat prin bunurile materiale)
4) În dependenţă de destinaţia creditului:
a) credit productiv (e destinat în sfera producţiei materiale)
b) credit neproductiv (e utilizat în sfera socială; nemateriale)
5) În dependenţă de utilizarea teritorială:
a) credit intern
b) credit extern
c) credit regional
d) credit internaţional

3. Sistemul bancar şi funcţiile lui.

Banca – reprezintă o instituţie care acumulează şi plasează profitabil mijloace băneşti disponibile
ale agenţilor economici şi ale populaţiei

Sistemul bancar include 3 componente:

a) Banca Naţională (centrală)
b) Băncile comerciale (15 în RM)
c) Instituţiile financiar – bancare.

Banca Naţională are următoarele funcţii:

1) Exercită emisia monedei naţionale
2) Elaborează acte normative referitoar la funcţionarea instituţiilor bancare.
3) Determină şi reglează rata rezervelor obligatoare ale băncilor comerciale
4) Funcţia de stabilire a cursului de schimb valutar
5) Funcţia de prevenire a riscului şi a falimentului băncilor comerciale
6) Funcţia de stabilire (reglare) a ratei dobînzii pentru refinanţare
7) Funcţia de acordare a creditului guvernului
BN din RM este o instituţie care se supune numai parlamentului.

Băncile Comerciale îndeplinesc următoarele funcţii:

1) Acordarea de credite agenţilor economici şi populaţiei
2) Primirea depozitelor, depunerilor băneşti de la populaţie
3) Deservirea de casă a clienţilor
4) Exercitarea operaţiunilor de emisie şi plasare a hîrtiilor de valoare.
5) Exercitarea operaţiunilor de deservire a populaţiei
6) Acordarea de carduri.
Instituţiile financiar – bancare:
1) Societăţile de asigurare
2) Instituţiile financiar – creditare
4. Piaţa hârtiilor de valoare ( piaţa titlurilor mobiliare)

Piaţa titlurilor mobiliare – reprezintă piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii cu

titluri de proprietate şi de credit.
Pe piaţa titlurilor mobiliare are loc: vînzarea, cumpărarea acţiunilor, obligaţiunilor şi a altor hîrtii de
valoare emise de către stat, de către SA şi Băncile Comerciale.
Piaţa titlurilor mobiliare contribuie la acumularea mijloacelor băneşti de la persoanele fizice şi juridice
şi utilizarea lor ca investiţii productive şi neproductive.

Piaţa titlurilor mobiliare se divizează:

1) piaţa primară – în cadrul căreia are loc plasarea hîrtiilor de valoare (acţiuni,
obligaţiuni)
2) piaţa secundară – în cadrul căreia are loc cumpărarea, vînzarea hîrtiilor de valoare
emise anterior.

Clasificarea hîrtiilor de valoare:

1. hîrtii de valoare pe termen scurt, au o scadenţă pînă la un an (cambiile comerciale, bon
de tezaur, certificat bancar).
2. hîrtii de valoare cu venituri fixe (obligaţiunile aduc un % fix posesorului şi acţiunile
nominale sau privilegiate).

Obiectivele tranzacţiilor pe piaţa titlurilor mobiliare:

1) acţiunea
2) obligaţiunea – hîrtie de valoare care aduce posesorului o dobîndă fixă în
perioada de funcţionare a obligaţiunii.
3) bonul de tezaur – hîrtie de valoare care atestă că posesorul a depus o anumită
sumă de bani în contul bugetului pe un anumit termen după care primeşte un
anumit procent (dobândă) nominal.
4) certificatul bancar – reprezintă un document bancar care atestă că persoana
respectivă fizică şi juridică a deschis un cont bancar pe o anumită perioadă de
timp şi are dreptul să primească dîbânda respectivă.

Structura pieţii titlurilor mobiliare:

1) Comisia naţională a valorilor mobiliare, are următoarele scopuri:
a) reglarea activităţii tuturor instituţiilor care fac parte din piaţa titlurilor
mobiliare
b) înregistrează hîrtiile de valoare pentru piaţa primară
c) atestează brocherii, dilerii şi casele de brocheraj
d) reglarea activităţii bursei de valori
2) Casele de brocheraj (brocheri, dileri) îndeplinesc funcţiile:
a) Cumpărarea şi vinderea intermediară a acţiunilor şi altor hîrtii de valoare
 b) Exercitarea operaţiunilor de cumpărare – vînzare a acţiunilor din contul
propriu (dilerii)
c) Acordarea consultaţiei referitor la plasarea profitabilă a investiţiilor de
capital.
3) Bursa de valori are următoarele funcţii:
a) Acumularea informaţiei referitor la cererea şi oferta hîrtiilor de valoare
b) Exercitarea operaţiunilor de cumpărare – vînzare a hîrtiilor de valoare
c) Determinarea cursului acţiunilor şi obligaţiunilor.

Piaţa extrabursieră, reprezintă piaţa în cadrul căreia are loc cumpărarea – vînzarea hîrtiilor de
valoare care nu sunt solicitate la bursa de valori.

5. Piaţa valutară

Piaţa valutară – reprezintă piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii valutare, adică tranzacţiile de
cumpărare – vânzare a valutei.

Piaţa valutară se divizează

1) Piaţă valutară internă – în cadrul căreia au loc operaţii valutare în interiorul
ţării.
2) Piaţa valutară internaţională, tranzacţii valutare între ţării.

Piaţa valutară include:

1) Subiecţii care generează cererea şi oferta de valută
Subiecţii care concentrează şi plasează mijloacele valutare
Ca obiecte de tranzacţie pe piaţa valutară sunt:
1. Valutele convertibile (cumpărarea, vânzarea valutelor respective)
2. Valutale de cont (Internaţionale) (schimbarea monedei naţionale în valută de cont )

Principalele mecanisme ale pieţei valutare:

Cererea de valută – reprezintă cantitatea de valută care este solicitată de agenţii economici de
populaţie şi de către stat într-o anumită perioadă de timp la un anumit curs de schimb valutar.

Cerea de valută este determinadă de următorii factori:

1) De necesitatea extinderiii exportului şi inportului de mărfuri şi servicii.
2) De necesitatea dezvoltării turismului şi transportului internaţional.
3) De necesitatea atragerii investiţiilor străine în economia naţională.
4) De necesitatea protejării cursului valutar intern.

Oferta de valută – reprezintă cantitatea de valută care poate fi oferită agenţilor economici şi populaţiei
într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al cursului valutar.
În calitate de ofertanţi a valutei servesc:
1) Băncile comerciale (credit)
2) Veniturile valutare transferate din străinătate de la lucrătorii băştinaşi.
3) Creditele străine directe şi de portofoliu.
4) Granturile şi ajutoarele de binefacere de la organizaţiile şi instituţiile internaţionale.

Cursul valutar de schimb – reprezintă preţul monedei naţionale exprimate în alte valute cu
care se compară.

Există două metode de stabilire a cursului de schimb valutar :

1) Metoda directă
2) Metoda indirectă.
Asupra cursului de schimb valutar influienţează două grupe de factori:
1) Factori interni:
a) ritmul de creştere PIB
b) dinamica masei monetare
c) dinamica ratei dobînzii
d) dinamica preţurilor
e) situaţia social-politică din ţară
2) Factorii externi:
a) cerea oferta de valută pe piaţa mondială.
b) starea balanţei de plăţi externe a ţării
c) conjunctura economică pe piaţa mondială

Cursul de schimb valutar a trecut prin trei etape:

I. etapă - sec XIX, la această etapă cursul de schimb valutar era bazat pe etalonul aur-
monete.
II. etapă sec XX, bazată pe etalonul aur-devize, în calitate de devize servea dolarul
american, care avea convertibilitatea în aur.
III. etapă 1976, aici ca etalon servesc devizele:euro, dolarul american, lira sterlină, ena
japoneză.

Tema № 10: Produsul naţional ca rezultat al activităţii economice şi

utilizarea lui
1. Avuţia naţională şi produsul naţional
2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele
3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele
Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu indicatorii macroeconomici şi cu tendinţele în
domeniul consumului, economiilor şi investiţiilor.

Obiectivele temei
 determinarea noţiunii de avuţie naţională şi structura ei;
 determinarea noţiunii de potenţial economic şi elementele lui;
  analiza indicatorilor macroeconomici;
 analiza metodelor de calcul al produsului intern brut;
 analiza dinamicii produsului intern brut în Republica Moldova;
 analiza consumului şi tendinţelor lui;
 analiza economiilor şi rata medie şi marginală a economiilor;
 analiza investiţiilor şi factorii care le influenţează;
 dinamica investiţiilor în Republica Moldova;
 evidenţierea rolului economic al investiţiilor;

1. Avuţia naţională şi produsul naţional

Avuţia naţională – reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi serviciilor create şi
acumulate în societatea respectivă la momentul dat.

Structura avuţiei naţionale:

1. avuţia creată prin muncă (bunurile materiale şi nemateriale create prin muncă) –
mijloace de producţie, clădiri, utilaje şi restul rezultatelor activităţii de lucru;
2. bogăţiile subterane şi fondul forestier şi funciar (resursele naturale) – terenuri de
pământ, păduri, ape, petrol etc;
3. resursele umane – populaţia, populaţia ocupată în câmpul de muncă, populaţia aflată
în curs de şcolarizare;
4. bunurile obţinute prin activitatea creativă (patrimoniul ştiinţific de instruire şi de
cultură) – monumente istorice, arta, muzica, literatura etc.
Formele avuţiei:
1. avuţia personală – privată;
2. avuţia colectivă – avuţia întreprinderii cooperatiste, SA, întreprinderii de consum;
3. avuţia publică – care este dirijată de către organele centrale şi organele locale ale
administraţiei publice.
 Avuţia naţională se află la baza formării potenţialului economic al societăţii.
Potenţialul economic al societăţii include:
1. resursele umane – analizate în aspect cantitativ, calitativ şi structural;
2. resursele naturale – analizate în aspect cantitativ şi calitativ şi atrase şi valorificate
în procesul de prodcuţie;
3. avuţia populaţiei;
4. progresul tehnico – ştiinţific;
5. stocurile de capital – capital fix şi capital circulant;
6. potenţial ştiinţific, cultural şi de instruire;
7. soldul dintre creanţele şi obligaţiunile externe.
Ansamblul activităţilor economice la nivel macroeconomic contribuie la formarea
produsului naţional.
Produsul naţional – reprezintă rezultatele activităţilor tuturor agenţilor economici
într-o anumită perioadă de timp.

Produsul naţional se manifestă în următoarele forme:

1. produsul global brut (PGB) – care reprezintă valoarea tuturor bunurilor materiale
create într-o anumită perioadă de timp (1 an). PGB include şi consumul intermediar
(consumul de materii prime, semifabricate, energie, combustibil, etc.);

2. produsul intern brut (PIB) – reprezintă valoarea adăugată, creată de agenţii

economici autohtoni (din interiorul ţării) şi agenţii economici străini într-o anumită
perioadă de timp, care activează în interiorul ţării.

PIB = PGB – Ci, unde-Ci – consumul intermediar

3. produsul intern net (PIN) – reprezintă valoarea adăugată netă a bunurilor economice
destinate pentru consumul final.
PIN = PIB - A, unde -A – amortizarea

4. produsul naţional brut (PNB) – reprezintă expresia bănească a bunurilor materiale şi

nemateriale create de agenţii economici autohtoni care activează în interiorul şi în
afara ţării.
PNB = PIB ± SVAB, unde-SVAB – soldul valorii adăugate brute

5. produsul naţional net (PNN) – reprezintă produsul exprimat în formă bănească

destinat pentru consumul final.
PNN = PNB – A

6. venitul naţional (VN) – reprezintă venitul obţinut de la utilizarea factorilor de

producţie şi se manifestă în formă de salariu, dobândă, rentă, profit.
 VN = PIN – Ii
Ii – impozite indirecte).
Ii (s+r+d+p)

PIB exprimat în preţuri curente constituie PIBn (nominal). PIB

exprimat în preţuri comparative constituie PIBr (real).

PIBn
= DPIB (deflatorul PIB-ului)
PIBr

Deflatorul PIB – reflectă schimbările care au loc în dinamica preţurilor şi dinamica

capacităţii de cumpărare a monedei.

PIB-ul nu include:
1. transferurile publice acordate populaţiei în formă de pensii, îndemnizaţii, compensaţii,
ajutoare etc;
2. transferurile particulare (private) în formă de sponsorizare sau beneficiere;
3. afacerea în urma realizării hârtiilor de valoare;
4. realizarea obiectelor parţial utilizate.

Metode de calcul a PIB-ului:

1. metoda de producţie care include:

• valoarea adăugată brută (VAB),
• impozitele pe produse(IP);
• taxa vamală (TVA);
• subvenţiile pe produse (SP).
2. metoda de realizare (utilizare) care include:
 consumul final al bunurilor şi serviciilor (CF);
 formarea brută a capitalului fix (FBCF);
 variaţia stocurilor de mărfuri (VSM);
 volumul exportului (VE);
 volumul importului (VI).
3. metode de venituri care include:
 remunerarea salariaţilor (RS);
 profitul brut (PB);
 impozitele pe produse (IP);
 subvenţiile pe produse şi import (SPI).
 Actualmente în majoritatea ţărilor este aplicat sistemul conturilor naţionale numit contabilitatea
naţională. Acest sistem reflectă fluxurile de mişcare a mărfurilor, serviciilor şi a fluxurilor financiare
din interiorul ţării şi din exteriorul ei. El include:
1) agenţii economici;
2) operaţiunile de transfer monetar, mărfuri şi servicii;
3) conturi

2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele

Consumul – reprezintă acea parte a venitului naţional, care este destinată pentru
procurarea mărfurilor şi serviciilor necesare satisfacerii cerinţelor umane.

Cheltuielile pentru consum sunt destinate:

- pentru alimentaţie
- pentru încălţăminte, îmbrăcăminte;
- pentru locuinţă;
- pentru sănătate şi igienă;
- pentru transport şi comunicaţie;
- pentru instruire cultură, sport.
- alte cheltuieli necesare pentru satisf. nevoilor umane (restaurant, turism..).

Consumul îndeplineşte următoarele funcţii:

1) Consumul serveşte ca mijloc de satisfacere directă a necesităţilor oamenilor în
mărfuri şi servicii.
2) Consumul poate accelera sau stopa procesul de producţie a bunurilor.
3) Consumurile contribuie la utilizarea raţională a factorilor de producţie.
4) Consumul contribuie la stabilirea echilibrului economic şi la dinamismul economic.

Asupra consumurilor inluenţează 2 grupe de factori:

1. Factorii obiectivi:
a) dinamica veniturilor (a salariilor)
b) dinamica preţurilor – care influenţează invers dinamica consumurilor, creşte
preţul, scade consumurile
c) dinamica impozitelor- creşte impozitul, scade consumul şi invers.
2. Factorii subiectivi:
a) preferinţele şi dorinţele consumatorului
b) inclinaţia spre consum, care in viziunea lui Keines reprezintă o lege
psihologică fundamentală.
c) preferinţele pentru lichidităţi

Formele consumului:
 1. În dependenţă de structura consumului el poate fi divizat în:
a) consum final
b) consum intermediar
2. În dependenţă de subiect , consumul poate fi:
a) consumul privat
b) consumul public (ad. publ. centr. , locală)
3. În dependenţă de obiect:
a) consum de bunuri materiale
b) consum de bunuri nemateriale (servicii)
4. În dependenţă de durata consumului:
a) consum curent
b) consum pe termen lung
5. În dependenţă de destinaţie:
a) consum productiv
b) consum neproductiv( consum din intermediul sferei sociale,spital,şcoală)

În evoluţia sa consumul este însoţit de următoarele tendinţe:

1) tendinţa de micşorare a ponderii cheltuielilor pentru consumul de bunuri alimentare
2) tendinţa de stabilizare a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi confort
personal
3) tendinţa de creştere a cheltuielilor de stinate pentru procurarea serviciilor.

Între consum şi venit există o interdependenţă care este reflectată în înclinaţia medie şi marginală
spre consum.
Înclinaţia medie spre consum (rata media a consumului) – reprezintă raportul dintre
volumul consumului şi nivelul veniturilor.
C' =C/V*100%

Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumurilor) – reprezintă raportul

dintre variaţia consumului şi variaţia venitului)

C'=ΔC/ΔV*100%

3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele

Economiile – reprezintă acea parte din venitul naţional care rămâne după cheltuielile
de consum.
Economia netă – este acea parte din venitul naţional care rămîne de la cheltuielile pentru consum.
Dacă la economia netă se adaugă amortizarea atunci obţinem economia brută.
 Între economii şi venit există o interdependenţă care este reflectată în rata medie şi rata marginală
spre economii.

Rata medie – reprezintă raportul dintre volumul economiilor şi nivelul veniturilor:

e'=E/V*100%.
Rata marginală spre economii – reprezintă raportul dintre variaţia economiilor şi
variaţia veniturilor:
e'=ΔE/ΔV*100%.

Economiile pot fi clasificate după următoarele criterii:

1) În dependenţă de sursele de formare :
a) Economii nete
b) Economii brute
2) În dependenţă de forma de proprietate:
a) Economii private
b) Economii publice
3) În dependenţă de modul de primire a deciziilor:
a) Economii libere
b) Economii forţate

Cauzele de formare a economiilor sunt:

1. Dorinţa de a reglementa cheltuielile în timp.
2. Dorinţa de îmbogăţire şi de acumulare a mijloacelor băneşti pentru moştenitori
3. Înclinaţia spre lichidităţi
4. Zgîrcenia unor persoane fizice şi juridice referitor la investirea economiilor în
afaceri.

Sursele de finanţare a economiilor:

a) mijloacele proprii(ale familiei, ale Î.) – care sunt formate de regulă din sursele obţinute
de la realizarea mărfurilor şi serviciilor .
b) plasarea economiilor în hîrtii de valoare: (acţiuni,obligaţiuni)
c) investirea directă ale economiilor (transformarea banilor în obiecte preţioase sau
acumularea în valută).

Rezumat

1. Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor economice create şi acumulate în

societate. Ea include: bunurile materiale acumulate prin muncă, resursele naturale,
resursele umane, potenţialul creativ. Avuţia naţională se manifestă în formă de avuţie
personală, colectivă şi publică.
 2. Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul global brut, produsul intern brut,
produs intern net, produs naţional brut, produsul naţional net, venitul naţional. Principalul
indicator e considerat produsul intern brut (PIB), care poate fi calculat prin trei modalităţi:
metoda de producţie, metoda de venituri, metoda de cheltuieli.
3. Consumul reprezintă acea parte din venitul disponibil, care este cheltuită pentru procurarea
de bunuri materiale şi servicii. Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa acestuia se
exprimă prin înclinaţia medie şi marginală spre consum.
4. Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum. Între consum şi
economii există un raport invers proporţional: cu cât creşte consumul, cu atât trebuie să
se reducă economiile, şi invers. Raportul dintre economiile nete şi venitul disponibil reflectă
înclinaţiile medie şi marginală spre economii.
5. Investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate pentru procurarea bunurilor de capital
în vederea dezvoltării economice. La nivel macroeconomic economiile şi investiţiile, de
regulă, sunt egale. Interdependenţa dintre investiţii şi venit reflectă multiplicatorul şi
acceleratorul investiţional.

Tema № 12: Finanţele publice şi bugetul de stat

1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii

2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar şi datoria publică
3. Sistemul fiscal şi specificul lui în Republica Moldova

Scopul temei: instruirea studenţilor în domeniul finanţelor publice şi a sistemului bugetar.

1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii
Sistemul de finanţe în orice ţară include următoarele componente:
1. Finanţele publice (mijl. băneşti ale statului şi administraţiei publice care sunt utilizate
pentru nevoile sociale);
2. Finanţele întreprinderii (sunt utilizate pentru producerea de bunuri materiale şi servicii);
3. Finanţele populaţiei;
4. Finanţele organizaţiilor obşteşti, partidelor şi a diferitor mişcări.
Finanţele publice reflectă următoarele relaţii:
1) Relaţiile financiare dintre stat şi întreprindere, îşi găsesc manifestare în plata
impozitelor şi a altor plăţi obligatoare.
2) Relaţiile financiare dintre întreprinderi care sunt bazate pe încheierea contractelor
respective.
3) Relaţiile financiare dintre Băncile Comerciale şi întreprindere care sunt axate pe
acordarea de credite şi plata de dobînzi.
4) Relaţiile financiare dintre stat şi populaţie, care îşi găsesc manifestare în negocierile
referitor la salarizare, salariul minim, referitor la distribuirea fondurilor sociale.
5) Relaţiile financiare dintre diferite subdiviziuni a administraţiei publice locale.
Funcţiile finanţelor publice:
a) funcţia de reproducţie - constă în reproducţia şi lansarea raţională a mijloacelor financiare
ca resurse a reproducţiei.
b) funcţia de repartiţie - constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional prin astfel de
instrumente cum ar fi : impozitele directe şi indirecte.
c) funcţia de stimulare - constă în stimularea şi dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific şi de
creştere a productivităţii muncii.
d) funcţia de control - constă în controlul riguros la nivel micro şi macro asupra proceselor de
formare şi utilizare formală a mijlocelor băneşti.

2. Bugetul naţional şi structura lui. Deficitul bugetar şi datoria publică

Rolul principal în sistemul finanţelor publice îl joacă bugetul naţional.

 Bugetul naţional – reprezintă un set de documente juridice care reflectă sursele de venit şi direcţiile de
cheltuieli publice.

Componentele bugetului naţional:

1) Bugetul de stat – inclusiv fondurile extrabursiere.
2) Bugetul asigurării sociale de stat.
3) Bugetul asigurări medicale.
4) Bugetele locale.

Bugetele de stat şi locale luate împreună - formează bugetul consolidat.

Existe 2 laturi a bugetului de stat:
1) Veniturile bugetare
2) Cheltuieli bugetare

Dacă venitul = cheltuielile, atunci astfel de buget este considerat  excedentar Dacă venitul
cheltuieli, atunci astfel de buget este considerat deficitar.

Deficitul bugetar are următoarele surse de acoperire:

1) Recurgerea la împrumuturi interne de la banca naţională sau de la populaţie.
2) Utilizarea venitului de la privatizarea întreprinderilor nerentabile de stat.
3) Atragerea împrumuturilor externe.
4) Emisia de către banca naţională a unei cantităţi suplimentară de monedă.
Totalitatea sumelor împrumutate de stat , nerambursate formează datoria publică. Datoria
publică se divizează:
1) Datoria internă – se referă împrumutul guvernului de la BN şi împrumutul de stat de la
populaţie.
2) Datoria externă –se referă la creditele obţinute de guvern şi de către agenţii economici
de la instituţiile financiare internaţionale.
3) Datoria publică.
În componenţa bugetului de stat sunt incluse următoarele fonduri bugetare:
1) fondul sistemului de administrare
2) fondul de editare a manualelor
3) fondul republican de susţinere a populaţiei
4) fondul de susţinere şi dezvoltare a ştiinţei
5) fondul de finanţare a elaborării bazei normative în domeniul construcţiei
6) fondul naţional de protecţie ecologică
7) fondul de stimulare şi susţinere a turismului

Venitul bugetar este format din:

 impozit pe venit;
 accizele;
 taxa vamală;
 TVA ş.a.

3. Sistemul fiscal şi specificul lui în Republica Moldova

Una din sursele principale de formare a venitului bugetar constituie impozitele.

Impozitul - reprezintă o plată obligatorie încasată de stat de la persoane fizice şi juridice.
Totalitatea impozitelor şi altor plăţi obligatorii constituie – sistemul fiscal al RM  este bazat
pe următoarele principii:
1) Posibilitatea reală de plată a impozitelor.
2) Progresivitatea impozitelor pe măsura creşterii veniturilor
3) Unitatea impozitului pentru toţi agenţii economici
4) Caracterul obligatoriu a impozitului
5) Simplicitatea impozitelor
6) Mobilitatea impozitelor.
Impozitele îndeplinesc următoarele funcţii:
 Funcţia economică –constă în stimularea activităţii antreprenoriale
 Funcţia fiscală - constă în formarea venitului bugetar
 Funcţia socială – constă în distribuirea şi redistribuirea venitului în valoarea păturilor
vulnerabile.
 Funcţia de reglare – constă în reglarea impozitului la faza declinului economic şi la faza
de expansiune economică.
Formele impozitelor :
1) Impozite directe – sunt încasate în direct de la venitul persoanelor fizice şi juridice, aici
se referă:
o Impozitul pe venit de la persoanele fizice şi juridice.
o Impozitul privat – constituie între 3-5%
o Impozitul funciar – depinde de fertilitatea solului.
o Impozitul de la realizarea hârtiilor de valoare
o Impozitul pentru folosirea resurselor naturale.
2) Impozite indirecte – este încasat de la mărfuri şi servicii realizate,aceste impozite –
reprezintă un adaos la preţul de realizare şi nu depinde de nivelul venitului
cumpărătorului , include:
o TVA constituie 20%
o Accizele care cuprinde unele categorii de mărfuri (bere , vin, ţigări)
o Taxa vamală – care cuprinde importul şi exportul de mărfuri cît şi mărfuri de
tranzit.
În RM mărirea taxelor vamale variază între 5-15% din costul mărfurilor.

În dependenţă de modul de încasare, impozitele pot fi:

1) impozit proporţional - când taxa impozitului este stabilită unică, indiferent de mărimea
pe venit.
2) impozit progresiv – când taxa impozitului creşte odată cu majorarea venitului .
3) impozit regresiv - când taxa de regresare se micşorează în urma creşterii pe venit.
4) impozit negativ – când taxa de impozitare este în favoarea persoanelor care au venit
mai mic decât costul de consum .
Raportul între măsurile fiscale şi PIB constituie - presiunea fiscală .

Rezumat

1. Finanţele publice reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi în

special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţii economici şi
persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii economici, instituţii
sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul
diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.
2. Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin care forţa politică
influenţează cererea agregată, volumul producţiei şi nivelul general al preţurilor, asigură
protecţia socială; el este o formă concretă de manifestare a finanţelor şi de înfăptuire a
politicii financiare a statului, constituind mijlocul principal prin care se formează veniturile
statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice.
3. Procesul bugetar. Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de activităţi integrate
coerent şi care derulează stadial cuprinzând: elaborarea proiectului de buget, adoptarea
acestuia, execuţia bugetului, încheierea, aprobarea contului de execuţie bugetară, controlul
bugetar.
4. Veniturile bugetare se constituie din impozite (impozitele pe venit, impozitele pe
proprietate), taxe (taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa vamală),alte încasări, care sunt
specificate de legislaţie. Veniturile bugetare nu includ împrumuturile de stat.
5. Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, investiţii de
6. Căile de reducere a deficitului bugetar sunt:
 schimbarea politicii de investiţii în favoarea ramurilor prioritare;
 folosirea mai pe larg a facilităţilor şi a sancţiunilor;
 reducerea sectorului public prin privatizare şi astfel a finanţărilor din partea statului a
activităţilor neeficiente;
 finanţarea de către stat numai a P.S.;
 Banca Naţională a Moldovei să nu finanţeze deficitul bugetar deoarece aceasta este
emisie de monedă. Orişice credit al BNM oferit Guvernului trebuie să fie înregistrat ca o datorie publică
acoperită cu hârtii de valoare de stat.
7. Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti pe care le are statul la un
moment dat faţă de creditori interni şi externi, rezultat din împrumuturi în monedă naţională
şi în valută, pe termen scurt, mediu şi lung, contractate de stat în mod direct sau garantate de
către acesta, inclusiv obligaţiile faţă de trezoreria proprie pentru sumele avansate temporar
pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat.
 ponderea SDPI în totalul cheltuielilor bugetului de stat.
8. Politica bugetar-fiscală reprezintă ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora guvernul
influenţează procesele social-economice.

Tema № 13: Dezechilibrele economice şi orientările sociale ale dezvoltării economice

1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare

2. Şomajul şi formele lui de manifestare
3. Inflaţia: esenţa, cazurile, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste
4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii 1. Teoria
echilibrului economic general şi formele lui de manifestare
Echilibrul economic – reflectă o tendinţă de concordanţă dintre diferite mărimi: micro şi
macro- economice.
Echilibrul economic se manifestă în 2 forme:
1) Echilibrul general – reflectă acea stare a economiei care tinde spre concordanţa
relativă a cererii şi ofertei agregate pe piaţa muncii, piaţa capitalului şi pe piaţa
bunurilor materiale şi serviciilor. Pentru prima dată a fost studiat de economistul
francez Valras.
Componentele echilibrului economic general:
a) asigurarea creşterii economice pozitive
b) asigurarea ocupării depline a forţei de muncă
c) stabilitatea generală a preţurilor
d) asigurarea unei balanţe de plăţi externe pozitive
e) repartiţia echitabilă a veniturilor între diferite categorii sociale ale populaţiei.
2) Echilibrul economic parţial – reprezintă concondarţa relativă dintre diferite mărimi
la nivel micro şi macro- economic. Echilibrul economic pentru prima dată a fost
studiat de economistul englez Alfred Marshal.
Formele Echilibrul economic
1) Echilibrul economic la nivel al unităţilor primare (microeconomic) –reflectă
concordanţa dintre cererea şi oferta unui produs.
2) Echilibrul mezoeconomic – reflectă concordanţa relativă dintre diferite ramuri şi
sectoare ale economiei naţionale (echilibrul dintre producţia agricolă şi sectorul
 industrial de prelucrare al producţiei agricole).
3) Echilibrul macroeconomic – reflectă concordanţa relativă dintre resursele limitate şi
nevoile social-economice crescînde.
4) Echilibrul material – reflectă concordanţa dintre structura, cantitatea şi calitatea
bunurilor produse şi structura cantitatea şi calitatea nevoii de consum final.
5) Echilibrul valoric se manifestă în 4 forme :
a) Echilibrul monetar – reflectă concordanţa dintre expresia bănească a
mărfurilor şi serviciilor destinate pentru realizare şi masa de monedă aflată în
circulaţie.
b) Echilibrul financiar – reflectă concordanţa dintre resursele financiare
disponibile şi necesităţile de plată ale agenţilor economici.
c) Echilibrul bugetar – reflectă concordanţa dintre veniturile şi cheltuielile
bugetare.
 d) Echilibrul valutar – reflectă concordanţa dintre încasările de valută şi plăţile
valutare.
e) Echilibrul muncii – reflectă concordanţa dintre structura, cantitatea, calitatea
forţei de muncă şi locurile de muncă disponibile.
f) Echilibrul comercial - reflectă concordanţa relativă dintre exportul şi importul
de mărfuri şi servicii.
Pentru a asigura un echilibru economic general se cere de respectat următoarele 3 condiţii:
1) oferta agregată de mărfuri şi servicii trebuie să fie egală cu cererea agregată de
mărfuri şi servicii.
2) oferta agregată de monedă trebuie să fie egală cu cererea agregată de monedă.
3) oferta agregată de muncă trebuie să fie egală cu cererea agregată de muncă.
Punctul de intersecţie dintre cerere şi oferta agregată reflectă echilibrul economic general.
AD

2. Şomajul şi formele lui de manifestare

Şomajul – reprezintă un dezechilibru economic care reflectă neconcordanţa dintre cererea şi oferta
forţei de muncă pe piaţa muncii.
Şomer, persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
- are vîrsta de la 16 pînă la nivelul de pensionar ( în RM bărbaţii pînă la 62,5 ani, femei-
57,5);
- persoana aptă de muncă în aspect fizic şi intelectual;
- persoana aflată în căutarea unui loc de muncă;
- persoana care a depus o cerere de înregistrare la agenţia teritorială de ocupare a forţei de
muncă.
Statut de şomer, i se acordă persoanelor în conformitate cu cerere depusă.

Structura şomajului include 4 categorii de persoane:

1. persoanele care sunt eliberate din funcţie din iniţiativa întreprinderii.
2. persoanele care benevol au părăsit locul de muncă;
3. persoanele care pentru prima dată au apărut pe piaţa muncii în calitate de şomeri.
4. persoanele care au întrerupt activitatea de muncă anterioară.

Formele şomajului
1. Şomaj fricţional – reprezintă persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă în urma
schimbării locului de trai sau a situaţiei din familie.
2. Şomaj ciclic – este generat de faza de criză şi de presiunea ciclului economic decenal.
3. Şomajul structural –este generat de schimbările structurale la nivel micro şi
macroeconomic.
4. Şomajul tehnologic – este generat de aplicarea tehnologiilor noi a tehnicii avansate.
5. Şomaj voluntar – cuprinde persoanele care se află în căutarea unui loc de muncă
prestigios.
6. Şomaj involuntar – cuprinde persoanele care sunt gata să se angajeze la orice lucru fără a
înainta anumite condiţii.
7. Şomaj discontinu – cuprinde persoanele care au părăsit activitatea în legătură cu
maternitatea sau îngrijirea copilului sau a celor în etate.
8. Şomaj sezonier – cuprinde persoanele care activează în ramurile legate de factori naturali
(agricultură.);
9. Şomaj parţial – cuprinde persoanele care au un regim redus de lucru (ziua de muncă
redusă); în SUA această categorie de şomaj cuprinde circa 17 mln. oameni, în Anglia şomajul
parţial cuprinde 24% din persoanele ocupate în învăţămînt şi-n ocrotirea sănătăţii.
10. Şomajul la negru – include persoanele care concomitent primesc salariu şi care primesc
ajutor de şomaj.

Mărimea şomajului poate fi determinată ca o mărime absolută sau relativă.

Mărimea absolută a şomajului cuprinde persoanele apte de muncă dar neîncadrate în cîmpul
muncii.
Mărimea relativă - este reflectată în rata şomajului.
Rata şomajului – reprezintă raportul dintre mărimea şomajului şi mărimea populaţiei apte de muncă.
S = S/PA*100%

Dacă rata şomajului întrece nivelul natural al şomajului atunci economia suferă pierderi, atît de ordin
economic cît şi de ordin social.

3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste

Inflaţia – reprezintă un dezechilibru dintre masa monetară aflată în circulaţie şi volumul de mărfuri şi
servicii destinate pentru realizare.

Inflaţia reflectă:
1) Creşterea generală a preţurilor
2) Scăderea capacităţii de cumpărare a monedei.
3) Creşterea costului de producţie.

Inflaţia se deosebeşte de deflaţie şi de stagflaţie:

Deflaţia – reflectă procesul de scădere sau de stopare a creşterii preţurilor.

Stagflaţia – reflectă procesul de creştere concomitentă a inflaţiei şomajului de producţie.

Cauzele inflaţiei:
1) Creşterea unui ritm mai înalt a masei monetare în raport cu creşterea volumului de
mărfuri şi servicii, ceea ce duce la majorarea preţurilor - inflaţie prin monedă.
 2) Creştera cererii agregate cu un ritm mai înalt decît creşterea ofertei agregate – inflaţie
prin cerere.
3) Creşterea costurilor de producţie ceea ce duce la creşterea preţurilor la produsele
finale, creştera preţurilor e condiţionată de creşterea preţului la factorul de producţie –
inflaţie prin ofertă.
4) Importul inflaţiei care este legat de importul mărfurilor şi serviciilor la preţuri înalte.

Formele inflaţiei:
1) Inflaţia latentă, situaţia cînd preţurile cresc anual pînă la 3-4%, această inflaţie nu este
periculoasă.
2) Inflaţia moderată, situaţia cînd preţurile cresc anual 5-10%
3) Inflaţia rapidă, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 10-20%
4) Inflaţie galopantă, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 21-50%
5) Hiperinflaţie, situaţia cînd preţurile cresc anual cu 50% în 6 luni.
6) Inflaţie echilibrată – are loc cînd preţurile cresc cu acelaşi ritm ca şi veniturile
populaţiei.
7) Inflaţie neechilibrată- cresc preţurile în unele ramuri, iar veniturile rămîn
neschimbate, constante.
8) Inflaţie anticipată- statul prevede procesele inflaţioniste.
9) Inflaţia controlată- cînd statul aplică unele măsuri de reducere a inflaţiei.
10) Inflaţie necontrolată- cînd statul nu aplică pîrghii de ordin economic, financiar
pentru a stopa procesele inflaţioniste.
Instrumentul principal de măsură a inflaţiei este indicele de preţuri:
IPC =P1/P0*100%;
IPC- indicele preţului de consum include:
1) 50% , preţul la producţia alimentară.
2) 28%, la produsele nealimentare.
3) 22%, la servicii.
În baza indicilor preţului de consum se stabileşte rata inflaţiei:

Consecinţele inflaţiei şi politici antiinflaţioniste

Inflaţia are următoarele consecinţe economice negative:

1) Inflaţia duce la agravarea disproporţiilor dintre ramurile economice naţionale
2) Inflaţia duce la deprecierea investiţiilor de capital şi la stoparea construcţiilor capitale.
3) Inflaţia duce la dereglarea sistemului monetar creditar şi la stimularea schimbului de
barter.
4) Inflaţia duce la dereglarea sistemului fiscal şi deprecierea veniturilor bugetare.

Inflaţia are următoarele consecinţe sociale negative:

1) Inflaţia duce la scăderea nivelului de consum al populaţiei;
2) Inflaţia duce la deprecierea acumulărilor băneşti ale populaţiei;
3) Inflaţia duce la aprofundarea inegalităţilor economice între diferite grupuri şi pături
sociale ale populaţiei.
 4) Inflaţia duce la scăderea nivelului de ocupare a forţei de muncă.

Politici antiinflaţioniste
Statul elaborează şi promovează 2 tipuri de politici anti- inflaţioniste strategice şi tactice, aici se referă:
1) Politica de reducere a cererii agregate:
a) reducerea achiziţiilor publice
b) reducerea deficitului bugetar
c) reducerea datoriilor publice interne şi externe
2) Stimularea ofertei agregate pe baza:
a) stimulării produselor autohtone
b) reducerea impozitelor şi altor taxe obligatorii
c) atragerea investiţiilor străine directe
d) acordarea subvenţiilor, ajutoarelor producătorilor autohtoni.
3) Reducerea masei monetare aflate în circulaţie:
a) finanţarea emisiei de bani pentru acoperirea cheltuielilor.
b) majorarea rezervelor obligatorii de bani ale băncilor comerciale.
c) interzicerea obţinerii împrumuturilor străine destinate pentru acoperirea
deficitului.

Politica antiinflaţioniste de ordin tactic prevăd:

1) indexarea veniturilor populaţiei în urma creşterii inflaţiei.
2) privatizarea întreprinderilor publice nerentabile
3) stimularea importului de mărfuri care nu se fabrică în ţara respectivă în scopul
acoperirii deficitului de mărfuri.
4) sporirea ratei dobînzii la depozitele bancare ale populaţiei.

4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii

Calitatea vieţii – reprezintă totalitatea condiţiilor natural-economice, politice, culturale , etice de asigurare a
integrării economice sociale , spirituale ale viaţii umane.

Componentele ei:
1) Calitatea mediului ambiant
2) Situaţia demografică din ţara respectivă
3) Calitatea locurilor de muncă
4) Nivelul venitului populaţiei
5) Mediul social- politic din ţară
6) Existenţa programului de susţinere şi protecţie a societăţii.

Asupra calităţii vieţii influienţează următorii factori :

1) Calitatea resurselor naturale
2) Dezvoltarea PTS şi economic
3) Mărimea şi structura venitului naţional a avutiei naţionale
4) Nivelul de dezvoltare a bazei tehnico-materială a sferei sociale.
Nivelul de trai al populaţiei – reflectă gradul de satisfacţie a cerinţelor vitale ale populaţiei.

În conformitate cu decizia Organizaţiei Naţiunilor Unite, nivelul de trai este determinat în baza
următorilor indicatori:
1) Durata medie de viaţă
2) Starea demografică
3) Mărimea şi structura venitul populaţiei
4) Accesul la instruire, educaţie şi cultură
5) Starea de sănătate a populaţiei
6) Mediul social-politic din ţară
7) Calitatea condiţiilor de muncă
8) Existenţa timpului liber
9) Existenţa programelor sociale de susţinere a populaţiei
10) Durata timlului de transport la locul de muncă.
11) Concedii anuale plătite
12) Nivelul, structura şi dinamica consumului/cost de consum
13) Nivelul de venituri
14) Nivelul şi evoluţia preţului
15) Nivelul sărăciei
16) Poluarea apei, solului, aerului
17) Nivelul zgomotului
18) Rata sinuciderii
Rezumat
1. Echilibrul economic exprimă starea spre care tinde piaţa bunurilor economice, monetară, a
capitalului şi a muncii, piaţa naţională în ansamblul ei, concretizată printr-o concordanţă
relativă a cererii şi ofertei agregate, în diferitele lor componente, abaterile dintre ele
încadrându-se în limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de
dezechilibre.
2. Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii deciziilor luate de agenţii
economici producători şi, respectiv, consumatori caracterizate prin compensarea reciprocă
a forţelor care se intercondiţionează. În condiţiile mişcării reale a vieţii economice,
echilibrul economic, indiferent de forma de manifestare şi nivelurile de referinţă apare ca
o tendinţă şi are caracter dinamic.
3. Formele de manifestare a echilibrului economic sunt următoarele: echilibrul micro, mezo
şi macroeconomic; echilibrul parţial şi total; echilibrul economic material, valoric şi
resurselor de muncă.
4. Inflaţia, şomajul, crizele economice etc. Sunt forme ale dezechilibrului economic care, în
anumite limite, sunt considerate normale, iar dincolo de ratele lor naturale devin
anormale, de nedorit.
5. Ocuparea forţei de muncă şi şomajul exprimă modul de funcţionare a pieţei muncii într-o
perioadă sau la un moment dat. Şomajul este o stare negativă a populaţiei active
disponibile, care nu găseşte locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre
 dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În
condiţiile contemporane, şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii, adică dezechilibrul
între cererea şi oferta agregată de muncă.
6. Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi
duratei lui. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială funcţionează instituţii
specializate şi sunt aplicate modalităţile specifice de înregistrare a şomajului, sub
multiplele sale caracteristici. Principalele caracteristici ale şomajului sunt: nivelul, mărimea
sau proporţia la un moment dat; intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie;
structura sau componenţa. Nivelul şomajului se măsoară în expresie absolută, ca număr al
şomerilor şi în expresie relativă, ca rată a şomajului. În acest sens, se pot sesiza fie o
tendinţă de subevaluare a şomajului, fie o supraevaluare a şomajului, în funcţie de diverse
interese, concretizate în decizii economice, sociale, politice.
7. Cauzele, formele şi costurile sociale ale şomajului depind de statutul economico-social, atât
al celor care angajează forţa de muncă, cât şi al celor care oferă forţa de muncă, în codiţiile
pieţei concurenţiale. Cauzele şomajului se concretizează prin schimbările în domeniul
cererii şi al ofertei de muncă. Formele şomajului sunt diverse şi sunt în dependenţă de
schimbările înregistrate în oferta şi cererea de muncă: şomaj voluntar, şomaj involuntar,
şomaj conjunctural, şomaj structural, şomaj tehnologic, şomaj sezonier, şomaj de
discontinuitate, şomaj flotant, şomaj latent, şomaj speculativ, şomaj stagnat, şomaj
imaginar. Costul şomajului se apreciază la nivelul persoanelor şi grupurile de persoane
afectate de şomaj, ca şi la nivelul economiei şi societăţii. Pentru aprecierea cât mai bună a
efectelor şi costurilor şomajului este util să avem în vedere şi legea Okun.
8. În vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării acestuia se elaborează un
ansamblu de măsuri luate de către societate şi agenţii economici, numite politici antişomaj.
Aceste politici pot fi: politici care privesc nemijlocit şomerii, politici referitoare la
populaţia ocupată şi alte politici.
9. Inflaţia reprezintă un dezechilibru monetar-material, care exprimă existenţa în circulaţie a
unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce duce la creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor şi deprecierea banilor.
10.Există mai mulţi indicatori de evaluare a inflaţiei, printre care cei mai principali sunt:
indicele general al preţurilor (deflatorul PNB sau PIB), indicele preţurilor de consum şi
indicele puterii de cumpărare a banilor.
11.Calitatea vieţii reprezintă ansamblu condiţiilor naturale, tehnice, economice, politice,
culturale, etice care asigură integritatea biologică, socială şi spirituală a fiinţei umane,
principala componentă a căreia este nivelul de trai a populaţiei.

Tema № 14: Economia mondială şi integrarea Republicii Moldova în circuitul economic mondial
1. Conţinutul şi structura economiei mondiale contemporane.
 2. Comerţul internaţional.
3. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe.
4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională.
5. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în
circuitul economic mondial.

1. Conţinutul şi structura economiei mondiale contemporane. Tendinţele globalizării

Economia mondială – reprezintă ansamblul economiilor naţionale aflate într-o
interdependenţă generală de diviziunea mondială a muncii
Structura economiei mondiale:
1. Economii naţionale (peste 200 ţări)
2. Organizaţii economice-internaţionale (BN,FMI)
3. Uniunile intergraţioniste (UE,CSI, NATO)
4. Companiile transnaţionale.
5. Fluxurile economice internaţionale
Clasificarea ţărilor (din economia mondială)
1. Ţări subdezvoltate.
2. Ţări în curs de dezvoltare.
3. Ţări industrial dezvoltate.
Trăsăturile economice mondiale
1. Unităţile de bază a economiei mondiale – constituie economiile naţionale, care se
află într-o interdependenţă.
2. Economia mondială care include 3 subsisteme:
a) piaţa mondială.
b) circuitul economic mondial
c) diviziunea mondială a muncii

3. Economia mondială întruneşte ţări cu diferit nivel de dezvoltare economică.

4. Economia mondială include trei puteri economice principale:
 a) SUA,
b) UE,
c) Asia de sud-est + Japonia.
Una din componentele economiei mondiale este globalizarea .
Globalizarea – un proces de aprofundare a interdependenţelor economiilor naţionale la nivel
planetar.
Globalizarea are următoarele tendinţe:
1) Globalizarea comerţului.
2) Globalizarea industriei.
3) Globalizarea spaţiului financiar.
4) Globalizarea serviciilor.
5) Extinderea companiilor transnaţionale.
6) Uniformizarea economică la nivel planetar (reclama, cultură, sport)
Consecinţele globalizării:
1. Extinderea investiţiilor de capital atât în ţările dezvoltate cît şi în ţările în curs de
dezvoltare.
2. Accelerarea dezvoltării a progresului tehnico-ştiinţific în aspect global.
3. Crearea noilor locuri de muncă şi sporirea nivelului de trai.
4. Dezvoltarea şi modernizarea ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor subdezvoltate
Consecinţele negative
1) Globalizarea duce la afectarea suveranităţii în ţările bogate şi ţări sărace.
2) Globalizarea duce la instabilitatea economică financiară a economiilor naţionale şi
regionale.
3) Globalizarea duce la afectarea suveranităţii ţărilor aflate în curs de dezvoltare.
4) Globalizarea aprofundează decalajul de salarizare a forţei de muncă în diferite ţări.

2. Comerţul internaţional şi caracteristica lui

Gradul de deschidere a economiei naţionale depinde de :
1) raportul dintre volumul importului şi exportului către mărimea PIB
2) ponderea exporturilor în PIB
 3) volumul exportului pe cap de locuitor
4) volumul investiţiilor străine.
Rata economică deschisă constituie raportul dintre volumul exportului şi mărimea
PIB*100%.
Comerţul internaţional nu trebuie confundat cu comerţul extern.
Comerţul extern – reprezintă relaţiile unei ţări cu alte ţări străine în domeniul
exportului şi importului de mărfuri.
Comerţul internaţional – reprezintă totalitatea de mărfuri şi servicii între ţări.
Comerţul exterior are următoarea structură
1) Comerţul exterior.
2) Exportul şi importul de capital.
3) Migrarea internaţională a forţei de muncă.
4) Fluxurile financiare creditului intern.
5) Schimburile în domeniul progresului tehnico-ştiinţific
6) Transportul şi turismul internaţional.
Tendinţele
1) Creşterea cu un ritm mai mare al volumului comerţului internaţional faţă de ritmul de
creştere al PIB.
2) Creşterea ponderii volumului exportului de mărfuri şi servicii în PIB.
3) Diversificarea pieţelor internaţionale şi apariţia pieţelor specializate.
4) Creşterea ponderilor ţărilor dezvoltate industrial în domeniul comerţului intern.
5) Creşterea ponderii noilor ţări industriale în compartimentul industriei.
6) Aplicarea sistemului de măsuri netarificate.
7) Dezvoltarea transportului şi telecomunicaţiilor internaţionale care generează substanţial
schimbul de mărfuri şi servicii.

Factorii ce influenţează comerţul internaţional:

1) Specializarea internaţională bazată pe divizarea mondială a muncii.
2) Cooperarea şi integrarea economiei internaţionale.
3) Extinderea companiilor internaţionale.
 4) Instituţionalizarea comerţului internaţional.

Formele pieţei internaţionale:

1) Bursele generale, specializate de valori.
2) Pieţe regionale.
3) Târgurile şi expoziţiile internaţionale.
4) Pieţele de licitaţie.
Politici în domeniul exterior:
1) Politica liberului schimb - prevede schimbul liber de mărfuri şi servicii între state .
2) Politica protecţionistă – prevede aplicarea taxelor înalte în exportul şi importul de
mărfuri , ea promovează exportul de mărfuri şi limitează importul de mărfuri care se
fabrică în interiorul ţării.

3. Balanţa de plăţi externe şi componentele ei

Balanţa de plăţi externe (BPE) – reprezintă un instrument economic-statistic, care
reflectă încasările şi plăţile faţă de străinătate.
În conformitate cu deciziile fondului monetar internaţional, include două grupe de
indicatori;
1) Contul curent (balanţa curentă) care include:
a) balanţa comercială
b) balanţa serviciilor , veniturilor, transferurilor
3. Contul capital
a) Activele, pasivele ţării respective.
b) Investiţiile nete de capital
c) Împrumuturile din străinătate - rezervele.
BPE – e considerată echilibrată, dacă încasările şi plăţile sînt egale.
BPE – este considerată excedentară , dacă încasările din străinătate  plăţile externe
BPE – este considerată deficitară dacă încasările  plăţi externe.

4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională.

Cooperarea economică internaţională – este o formă de colaborare între ţări, ea prevede unirea
eforturilor materiale, financiare şi umane în scopul obţinerii efectelor pozitive reciproc avantajoase.

Cooperarea economică internaţională se manifestă în următoarele forme:

 1. Cooperarea în domeniul de producţie.
2. Cooperarea tehnico-ştiinţifică.
3. Cooperarea în domeniul comercializării şi a marketingului.
4. Cooperarea financiar bancară.
5. Cooperarea în domeniul serviciilor de turism, transport, telecomunicaţii şi asigurări
internaţionale.

Una din componentele de bază ale economiei mondiale este integrarea economică internaţională.
Integrarea economică internaţională cuprinde următoarele etape :
1) Crearea unei zone de comerţ preferenţial.
2) Crearea unei zone de comerţ liber.
3) Crearea pieţei comune
4) Crearea uniunii economice.

Avantajele integrării economice internaţionale

1) Integrarea asigură o productivitate mai înaltă a muncii şi un nivel ridicat de trai a
populaţiei.
2) În condiţia integrării, concurenţa este mai intensă şi consumatorii beneficiază de
preţuri mai joase şi o varietate mai mare de bunuri.
3) Integrarea economică permite o producţie de servicii ceea ce contribuie la
scăderea costurilor de producţie şi la extinderea mărfurilor în uniunea ţărilor
integrate.
4) Integrarea economică contribuie la optimizarea investiţiilor de capital.
5) Integrarea economică permite: folosirea mai raţională a forţelor de muncă care
liber migrează de la o ţară la alta.

5. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în circuitul economic mondial

Una din principalele forme de integrare economică internaţională este Uniunea
Europeană.

Principalele instituţii ale UE sunt:

1) Comisia europeană.
2) Parlamentul European.
3) Consiliul UE.
4) Curtea de justiţie a UE.
Criteriile de aderare la UE:
1) Statul – candidat la aderare trebuie să fie un stat European.
2) Criteriul politic, care prevede:
a) Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statulde drept.
b) Respectarea drepturilor omului.
c) Protecţia minorităţilor.
d) Reforma administraţiei publice.
 3) Existenţa unei economii naţionale de piaţă:
a) Existenţa unui consensus referitor la direcţiile generale
de politică economică.
b) Atingerea stabilităţii macroeconomice şi reducerea deficitului
balanţei de plăţi externe.
c) Reforma structurală în economie.
d) Privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat.
a) Revizarea echilibrului dintre cererea şi oferta pe pieţele
factorilor de producţie.
b) Reglementarea dreptului de proprietate în protejarea proprietăţii
private.
c) Dezvoltarea adecvată a sectorului financiar.
d) Capacitatea ţării de a face faţă presiunii concurenţiale şi a forţelor
pieţei de UE (armonizarea cu legislaţia europeană, a acordării
ajutoarelor de stat astfel încât să fie creat mediul concurenţial de
tip European.)
e) Dezvoltarea unui mediu de afaceri reale şi deschise.

Tratatul de la Mastrit a fixat următoarele condiţii pentru ţările care tind să

adere la UE:
1) Stabilitatea preţurilor
2) Finanţele publice (deficitul bugetar nu trebuie să fie  de 3% din PIB)
3) Datoria publică a ţării nu trebuie să fie  de 60% din PIB ţării respective
4) Ratele de schimb valutar nu trebuie să întreacă media europeană cu
2,25%.
5) Rata dobânzii nu trebuie să depăşească mai mult de 2% media
europeană.

Procedura de aderare la UE include următoarele etape:

1) Statul candidat la aderare trebuie să depună cererile respective.
2) Consiliul UE analizează cererea ţării respective şi se pronunţă pozitiv sau
negativ.
3) Statul candidat trebuie să respecte strict cerinţele de aderare.
4) Actul de aderare trebuie să fie ratificat de statul candidat şi de fiecare
membru al UE
5) Actul de aderare a statului candidat după confirmarea de UE
devine un tratat internaţional.

RM în scopul aderării la UE are2 acorduri:

1) Acordul de parteneriat şi cooperare, care prevede aprofundarea
integrării economice şi politice în structurile UE.
2) Planul de acţiuni UE – RM elaborat pe o perioadă de 3 ani care prevede:
a) ajustarea legislaţiei şi actelor normative ale RM la legislaţia
europeană.
b) sporirea comerţului cu ţările UE
c) atragerea investiţiilor de capital directe din ţările UE.