44°26′7″N 26°6′10″E

București
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigareSari la căutare
București

—  Capitala României  —

Municipiul București
 De la stânga la dreapta: Calea Victoriei • Ateneul

Român • Palatul CEC • Centrul Vechi • Palatul

Parlamentului

Drapel
Stemă

Poreclă: „Micul Paris”

Wikimedia | © OpenStreetMap

București (România)

Poziția geografică în România

Coordonate: 44°26′7″N 26°6′10″E

Țară România

Regiune de dezvoltare București-Ilfov

SIRUTA 179132

Prima atestare documentară 20 septembrie 1459

Subdiviziuni 6 sectoare[arată]

Guvernare

 - primar general al Municipiului Nicușor Dan ( IND, 29

București octombrie 2020)

 - Prefect Alin-Bogdan Stoica

Suprafață

 - Municipiu 228 km²

 - Urbană 412[1] km²

 - Metropolitană 5.600[2] km²

Altitudine 70 m.d.m.

Altitudine maximă 96,3 m.d.m.

Altitudine minimă 55,8 m.d.m.

Populație (2011)

 - Municipiu 1.883.425 locuitori

 - Densitate 8.260,6 loc./km²

 - Urbană[3] 2.158.758 locuitori

 - Metropolitană[4] 2.419.425 locuitori

Fus orar EET (+2)

 - Ora de vară (DST) EEST (+3)

Cod poștal 0xxxxx

 Prefix telefonic +40 (0)21

Localități înfrățite

 - 23 orașe înfrățite listă

Plăcuțe de înmatriculare B

Prezență online

site web oficial 

GeoNames 

OpenStreetMap 

Facebook Places 

Poziția localității București

Modifică date / text 

București este capitala României. Este cel mai populat oraș și cel mai important centru

industrial și comercial al țării. Populația stabilă de 1.883.425 de locuitori (2011 [5]) face ca
Bucureștiul să fie printre marile orașe din Uniunea Europeană. Conform unor estimări
ce iau în considerare persoanele fără domiciliu în oraș, sau în tranzit, Bucureștiul adună
zilnic peste trei milioane de oameni, iar în viitor acest număr este estimat că va depăși
patru milioane.[6] La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care
vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ
430.000 de locuitori.[7]
Prima mențiune a localității apare în 1459, în timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad
Țepeș. În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări
continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media românești.
Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i-au adus în Belle Époque supranumele de
„Micul Paris”.[8] Deși clădirile și cartierele din centrul istoric au fost deteriorate sau
distruse de război, cutremure și chiar programul lui Nicolae Ceaușescu de
sistematizare, multe au supraviețuit. În anii după 2000, orașul a cunoscut un boom
economic și cultural.[9]
Conform datelor preliminare din recensământul 2011, 1.677.985 de locuitori trăiesc în
limitele orașului,[10] mai puțini față de cifra înregistrată la recensământul din 2002.
[11]
 Mediul urban se extinde dincolo de limitele Bucureștiului, cu o populație de 1,93
milioane de locuitori.[12] Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona
metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,2 milioane de locuitori.
[13]
 Conform Eurostat, Bucureștiul are o zonă mai mare urbană de 2.151.880 rezidenți.
[14]
 Potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori. [15]. Din
punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din România, [16] și
este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est.
Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățământ, zone culturale, centre
comerciale, și zone de agrement.
Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel
administrativ ca și județele României și este împărțit în șase sectoare.

Cuprins

 1Etimologie
 2Istorie
o 2.1Preistoria
o 2.2Evul Mediu
o 2.3Secolul al XIX-lea și Belle Époque
o 2.4Perioada interbelică
o 2.5În Al Doilea Război Mondial
o 2.6Perioada Comunistă
 2.6.11948-1960
 2.6.21960-1977
 2.6.31977-1990
o 2.71990-prezent
 3Geografie
o 3.1Așezare geografică și relief
o 3.2Ape, floră și faună
o 3.3Climă
 4Demografie
 o 4.1Evoluție istorică
o 4.2Comunități etnice
 4.2.1Comunitatea romă
 4.2.2Comunitatea evreiască
 4.2.3Comunitatea maghiară
 4.2.4Comunitatea germană
 4.2.5Comunitatea armeană
 4.2.6Comunitatea greacă
 4.2.7Comunitatea bulgară
 4.2.8Comunitatea poloneză
 4.2.9Comunitatea albaneză
 4.2.10Comunitatea musulmană
 4.2.11Altele
o 4.3Religii
 5Economie și infrastructură
 6Transport
o 6.1Transportul public
o 6.2Transportul rutier
o 6.3Transportul feroviar
o 6.4Transportul aerian
o 6.5Transportul pe apă
 7Politică
o 7.1Împărțire administrativă
 7.1.1Zona metropolitană
o 7.2Sistemul judiciar
 7.2.1Criminalitate
o 7.3Calitatea vieții
 8Cultură
o 8.1Clădiri emblematice
o 8.2Evenimente culturale și festivaluri
o 8.3Cultură tradițională
o 8.4Lăcașuri de cult
 9Arhitectură
o 9.1Arhitectura istorică
o 9.2Secolele XVI–XVII
o 9.3Secolele XVIII–XIX
o 9.4Secolul XX
o 9.5Arhitectura contemporană
 10Educație
 11Sănătate
 12Echipe sportive
o 12.1Fotbal
o 12.2Rugby
o 12.3Baschet
o 12.4Handbal
o 12.5Arte marțiale
 13Personalități născute în București
 14Orașe înfrățite
  15Note
 16Bibliografie
o 16.1Ghiduri turistice
o 16.2Istorie
o 16.3Impresii de călătorie, memorialistică și eseuri
o 16.4Imagini
o 16.5Referințe pentru monumente
o 16.6Statistici, urbanistică
o 16.7Economie
o 16.8Bucureștiul în literatură
 17Legături externe
 18Vezi și

Etimologie
La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale
că numele reședinței de scaun a Țării Românești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul
Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București. [17] În 1781,
istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la „bucurie, bucuros, a
bucura”.[17] Trei decenii mai târziu, într-o carte tipărită la Viena, se consemna că
denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc „bukovie”. [17] Istoricul Adrian
Majuru amintește că în limba albaneză „bukureshti” înseamnă „frumos este”.
[17]
 Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis,
ceea ce, în limba greacă, înseamnă „orașul veseliei”.[18]
Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare,
de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămâne
însă prima variantă preluată și cea mai des întâlnită la începutul oricărei dezbateri pe
această temă. De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în
monografia istoricului brașovean sas Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae
Vallachicae, ce face referiri la o „Metropolis in Turcica Valachia (...) Bukurestum”. [19] Mai
mult, acesta vorbește despre faptul că „numele acestui oraș, cum i se zice în Țara
Românească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de
un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului
târg, care se umplu de locuitori, adică București”. [19] Antroponimul de
origine albaneză (bukur = „frumos”)[20] a fost legat de unii istorici[21] de numele Radu
(radosti = „bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu
sufixul „-ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe
descendenții lui Bucur, care s-au impus în comunitatea sătească. [22]

Istorie
Articol principal: Istoria Bucureștiului.
Preistoria
Din perioada paleolitică și cea neolitică, zona dintre râurile Dâmbovița și Colentina a
fost intens locuită. Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava,
Măgurele etc. La Chitila s-a descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de
șarpe.[23] Până în 1800 î.Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în
zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată
trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din Epoca Bronzului și până în
anul 100 î.Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon,
Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sunt populate de indo-
europeni (mai precis geto-daci). Primele locuințe de după retragerea
aureliană din 273 d.Hr. sunt atestate în secolele III–XIII, până în Evul Mediu.
Evul Mediu

(în stânga) Curtea Veche, prima curte domnească din București,

(în dreapta) Biserica Curtea Veche, ambele pe Strada Franceză din Centrul Vechi

Conform unei legende populare consemnate în 1728 de cronicarul brașovean Johann

Filstich, Bucureștiul ar fi fost fondat de un cioban pe nume Bucur, care ar fi întemeiat
un schit și o mică așezare pe o colină nenumită. Conform altei variante mai probabile,
București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân (1386-1418) la sfârșitul secolului al
XIV-lea. Mircea își avea reședința la Curtea de Argeș, dar, pentru Mihail, fiul și asociatul
său la domnie, construise o curte domnească la Târgoviște. În plus, într-o vreme când
mărfurile aveau valoare nu după locul unde se produceau, ci după acela unde se
vindeau, lângă Curtea de Dâmbovița se intersectau toate drumurile comerciale care
legau Brașovul, dar și Moldova, de trecerea Dunării de la Giurgiu. Însuși Mircea cel
Bătrân a deschis un nou drum comercial polono-lituano-muntean în 1403, odată cu
privilegiul de comerț liber acordat negustorilor din Liov, toată Polonia și Lituania, care
veneau cu mărfurile în Țara Românească sau treceau prin Balcani prin „Vadul Dunării”
de la Giurgiu, unde domnul înălțase între 1403 și 1406 cetatea insulară Giurgiu. [24]
Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad
Țepeș, domn al Țării Românești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea
Dâmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să
supravegheze drumul ce mergea de la Târgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflându-se
o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14
octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559,
la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea
Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în
forma sa inițială.
În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Românești,
din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de câmpie și aproape de Dunăre,
mai ușor de controlat în comparație cu Târgoviște. Din acel moment se și trece la
modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se
înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este
construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se
află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa
spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu
și un cutremur și reconstruit în 1888.

Casa Voina (Calea Șerban Vodă 33), un exemple de casă de târgoveț de la sfârșitul secolului XVIII, cu o latură
la stradă, cu intrarea în curte și un pridvor la intrare. Ornamentele de pe fațada de la stradă au fost adăugate în
1896

Secolul al XIX-lea și Belle Époque

O construcție de la începutul secolului al XIX-lea este Hanul lui Manuc, cu galerii
deschise spre curtea interioară. Un alt han, construit în anii 1830 ca un han-stradă,
este Hanul cu Tei, cu prăvălii de o parte și de alta, pivnițe adânci și porți care erau
încuiate seara pentru paza mărfurilor și a călătorilor. Înafară de străzile dominate de
prăvălii ale negustorilor și hanuri, erau și casele de târgoveț, care reluau planul casei
rurale, dar așezate cu o latură la stradă și cu intrarea în curte. Din 1834 începe
oficializarea numirii străzilor, numele fiind cele care aparțineau memoriei locului sau
unele noi. Mai tâziu, unele străzi au primif anumite nume care să omagieze trupele
române care au câștigat independența României în Războiul de Independență (1877-
1878). Astfel, Podul Mogoșoaiei a devenit Calea Victoriei, Strada Germană - Strada
Smârdan, Podul de Pământ - Calea Plevnei, Podul Caliței/Podul Calicilor - Calea
Rahovei, Calea Vergului - Calea Călărașilor. Înnoirea și schimbarea urbanistică,
architecturală și culturală a Bucureștiului spre modelul occidental a fost observată și de
călătorii străini. În 1828, ofițerul Fredrik Nyberg a scris „lângă o casă frumoasă clădită în
stil european, se ridică o locuință asiatică”. [25]
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă în care Bucureștiul s-a
schimbat foarte mult. Acest lucru se datora și faptului că Bucureștiul devenise capitala
României. La mijlocul secolului apar și primele parcuri publice, opera peisagistului
german Wilhelm Mayer, fost director al grădinilor imperiale ale Austriei. Primul a
fost Parcul Kiseleff, organizat de-a lungul șoselei cu același nume, drum sistematizat în
1831. A urmat în anii 1840 Parcul Cișmigiu. După 1852, când a fost inaugurată, Grădina
Cișmigiu devine „locul vesel de adunare a tuturor plimbătorilor, punctul de unire a
iubitorilor de viață”. Pe plan urbanistic, începe realizarea celor două axe esențiale est-
vest și nord-sud. Inițiativa Primăriei București a fost realizată de Serviciul Tehnic cu
contribuția arhitecților perioadei, și cu cea a urbaniștilor în secolul XX. Gândirea lor,
care prelua modelul realizat de baronul Haussmann în Paris, a dus în perioada 1865-
1890 la tăierea pe direcția vest-est a Bulevardelor Regina Elisabeta → Carol I → Pache
Protopopescu și Ferdinand I, iar din 1890 până în 1945, pe direcția nord-sud a
Bulevardelor Lascăr Catargiu → Gheorghe Magheru → I.C. Brătianu → (mai târziu)
Dimitrie Cantemir.[26]
Exemple de case de oraș în stilul eclectic cu grădini counstruite în Belle Époque și în perioada interbelică (un
specific al orașelor Vechiului Regat, ca Bucureștiul, Craiova, Constanța, Călărași, Bacău, și altele)
Sedii și instituții importante construite în anii 1880, 1890, 1900 și 1910: Palatului Băncii Naționale, Ateneul
Român, Palatul CEC, Biblioteca Centrală Universitară, Cercul Militar, Palatul Bragadiru, Palatul
Poștelor/Muzeul Național de Istorie a României, Palatul Bursei, Palatul Societății de Asigurări
„Generala”, Palatul Facultății de Medicină „Carol Davila” și Palatul Ministerului Agriculturii

O altă sistematizare de la sfârșitul secolului al XIX-lea este cea a Dâmboviței, al cărei

curs ducea înainte la inundații periodice. Lucrările de regularizare a traseului și de
adâncire a albiei, dintre anii 1880-1882, au dus la multe modificări urbanistice și
arhitecturale în centrul istoric al Bucureștiului. Astfel, Bucureștiul a mai primit două
artere care îl străbăteau de la vest la est, tratate ca bulevarde: Splaiul Independenței
(spre vest) și Splaiul Unirii (spre est). La puțin timp după aceea, au fost
construite Palatul de Justiție (1890-1895) de Albert Bellu, și Institutul de
Bacterilogie (1903) de Louis Blanc.[27]
Specific acestei perioade și începutului secolului XX este stilul eclectic (care combină
elemente luate din renascentiste, baroce, rococo și neoclasice). Arhitecți români cu
studii în străinătate, în mare parte la școala pariziană, dau Bucureștiului prin
construcțiile și proiectele lor un aspect întâlnit în celelalte capitale europene. Clădirea
specifică perioadei e casa care are două sau trei ferestre la stradă, intrarea în grădină,
și ornamente eclectice pe fațadă și stucaturi în interior. Pe lângă cei români, în
București vin și arhitecți străini, în mare parte francezi și austrieci. [28]
Fiind capitala Regatului României, sunt construit sedii pentru noile instituții. Debutul a
fost construirea Palatului Băncii Naționale (1884-1885), redicat după proiectul în stil
eclectic al arhitecților francezi Cassien Brnard și Paul Louis Albert Galeron pe Strada
Lipscani, pe locul marelui Han Șerban Vodă. Alte sedii sau instituții importante
construite la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX includ Ateneul
Român (1886-1888) de Paul Louis Albert Galeron, Palatul CEC (1897-1900) de Paul
Gottereau, Biblioteca Centrală Universitară (1891-1895) de Paul Gottereau, Cercul
Militar (1911) de Dimitrie Maimarolu, Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud, Palatul
Bragadiru (1894-1895) de Anton Shuckerl, Palatul Poștelor/Muzeul Național de Istorie a
României (circa 1900) de Alexandru Săvulescu, Palatul Bursei (1906-1912) de Ștefan
Burcuș, Palatul Societății de Asigurări „Generala” (1906) de Oscar Maugsch, Palatul
Facultății de Medicină „Carol Davila” (1902-1903) de Louis Blanc, și Palatul Ministerului
Agriculturii (1895) de Louis Blanc. În ciuda acestor clădiri impozante și monumentale,
nu trebuie uitate și miile de case, unele mai mari, altele mai mici. [29]
Perioada interbelică
Clădirea Societății de Locuințe Ieftine din Piața C. A. Rosetti de Virginia Andreescu Haret, construită în stilul
neoromânesc

În urma Primului Război Mondial, Bucureștiul devine capitala României Mari.

Finalizarea axului pe direcția nord-sud le-a dat loc pentru construirea clădirilor
moderniste, uneori cubiste, clasiciste esențializate (stil care constă în clădiri clasiciste,
reduse la esențe, cu foarte puține ornamente, dar cu proporții și forme clasice), sau Art
Deco, curente care erau la modă la acel moment în spațiul european.
Stilul neoromânesc (cunoscut și ca neobrâncovenesc), apărut în anii 1880 și 1890 ca
rezultat al încercărilor unor arhitecți ca Ion Mincu (1852-1912) și Ion N.
Socolescu (1856-1924) de a găsi un stil național, devine din ce în ce mai popular în
perioada interbelică, ca rezultat al naționalismului. Există clădiri neoromânești
remarcabile construite și înainte de Primul Război Mondial, ca Bufetul de la
Șosea (1889-1892) și Școala Centrală (1890), ambele de Ion Mincu, sau Palatul
Ministerului Lucrărilor Publice (1906-1910) de Petre Antonescu.[30]
Apar și cartierele de locuințe ieftine, dar cu condiții ce țin de civilizația urbană, cum sunt
zona Pieței Domenii, cartierele Vatra Luminoasă și Bucureștii Noi. În ciuda simplității lor,
multe dintre aceste case sunt neoromânești. Tot în această perioadă apar și blocurile
înalte, cum sunt Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei (1929) de Edmond van
Saanen Algi și Louis S. Weeks, Blocul Societatea „Astra Română“ din Piața C. A.
Rosetti (1923-1924) de Paul Smărăndescu, și Clădirea Societății de Locuințe Ieftine din
Piața C. A. Rosetti de Virginia Andreescu Haret, ultimele două clădiri fiind
neoromânești.[31]
Orașul se exinde, în special în nord, peste fostele șosele de centură, de-a lugul
șoselelor Kiseleff, Jianu/Buzdugan (azi Bulevardul Aviatorilor) și Căii Herăstrău/Calea
Dorobanților sau Bulevardul Colonel Mihail Ghica/Bulevardul Ion Mihalache. [32]
În Al Doilea Război Mondial
În ianuarie 1941, orașul a fost scena rebeliunii legionarilor și a pogromului de la
București. Fiind capitala unei țări a Axei și un punct major de tranzit pentru trupele Axei
în drum spre Frontul de Est, Bucureștiul a suferit daune grave în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial din cauza bombardamentelor aliaților. La 23 august 1944,
Bucureștiul a fost locul loviturii de stat regale care a adus România în tabăra aliaților.
Orașul a suferit o scurtă perioadă de bombardamente naziste Luftwaffe, precum și o
încercare eșuată a trupelor germane de a recâștiga orașul.
Perioada Comunistă
1948-1960

Casa Scânteii (1952-1957) de Nicolae Bădescu și Horia Maicu

Ca urmare a celui De-Al Doilea Război Mondial, în România e instaurat un regim

comunist, impus cu forța de Uniunea Sovietică. O mare parte a intelectualității române
intră în temnițele stalinismului românesc, inclusiv mai mulți arhitecți și sute de profesori
din învățământul superior. De exemplu, G. M. Cantacuzino, unul dintre cei mai
importanți arhitecți ai perioadei interbelice, face aproape 10 ani de temniță grea, și
moare la puțin timp după ce e eliberat. Pe de altă parte, alți arhitecți ca Duiliu
Marcu sau Octav Doicescu, aleg colaborarea cu noul regim, pactizând cu el pentru a
supraviețui. Conform unor statistici simple, în primii 10 ani postbelici, unul din nouă
bucureșteni a fost trimis în pușcarie sau la muncă forțată. Cu mici excepții, aceștia
reprezentau elita Bucureștiului.[33]
Odată cu abdicarea forțată și alungarea Regelui Mihai I (decembrie 1947), arhitectura
românească intră într-o epocă de copiere a celei staliniste, un fel de combinație între Art
Deco și neoclasicism. Cea mai cunoscută construcție stalinistă e Casa Scânteii, numită
după numele ziarul Partidului Comunist Român, un combinat poligrafic pentru presa și
editurile oficiale din moment ce altele nu existau din cauza naționalizării. Clădirea e o
replică a Universității Lomonosov, și seamănă cu Palatul Culturii și
Științei din Varșovia (Polonia). Pe lângă Casa Scânteii, în perioada stalinistă au mai fost
construit câteva complexuri mici de blocuri de câteva etaje, cum sunt complexul
„Înfrățirea Între Popoare” de pe Bulevardul Bucureștii Noi, și cel de la intersecția Șoselei
Panduri cu Strada Profesor Doctor Francisc Iosif Rainer. O altă construcție importantă a
perioadei este Opera Națională din București. Arhitectura stalinistă e de o calitate mult
superioară celei din anii 70 și 80.
1960-1977

Bloc urât funcționalist în Berceni

După 1958, odată cu destalinizarea începută de primul lider comunist al
României Gheorghe Gheorghiu-Dej, devine popular modernismul de tipul Bauhaus. Se
încearcă într-o oarecare măsură apropierea de arhitectura clasicistă-modernistă din
timpul perioadei interbelice. Un exemple al acestei arhitecturi e Sala Palatului, din
spatele Muzeului Național de Artă al României. Se pare că Sala Palatului i-a plăcut în
mod deosebit conducătorului sovietic Nikita Hrușciov, care a comnfat ridicarea unei
replici mai grandioase la Moscova.
În anii 50, 60, 70, și 80, mulți oameni trec prin procesul urbanizării, astfel fiind ridicate
zone de blocuri funcționaliste. La început, noile cartiere sunt construite în spații goale
ale unor drumuri (1 Mai, Berceni, Pantelimon, Colentina și Rahova).[34]
1977-1990
Vezi și: Sistematizare (istoria României).

Comparație între un bloc de pe Bulevardul Unrii (în stânga) și unul parizian (în dreapta), ambele fiind construite
în timpul unor sistematizări, blocul din prima imagine în cea a Bucureștiului din anii 80, iar celălalt în cea din
secolul al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea a Parisului
Palatul Parlamentului/Casa Poporului (1984-1997), de Anca Petrescu, dar foarte puternic influențată de
indicațiile lui Ceaușescu. În timpul construirii casei, dictatorul venea cu idei noi, care schimbau planul stabilit la
început, astfel mărimea case crescând și fiindu-i adăugate birouri și săli noi

Distrugerea unor case construite în Belle Époque sau în perioada interbelică, în 1987, în timpul sistematizării,
ca să fie înlocuite cu blocuri funcționaliste

Protestatari ai Revoluției Române din 1989 pe Bulevardul Nicolea Bălcescu. În dreapta se vede Biserica
italiană din București

Pe 4 martie 1977, un cutremur puternic lovește Bucureștiul. Aproximativ 1500 de

oameni au murit și peste 7000 sunt răniți în cele 32 de construcții care s-au prăbușit.
Alte 150 de clădiri cu multe etaje suferă pagube majore. Mare parte a lor a fost
construcții din anii 30. Politica regimului, cantitate peste calitate, diferențe mari între
construcțiile prestigioase și cele obișnuite, funcționalismul și lipsa de ornamentare, au
dus la un declin în creativitatea arhitecturală și standardele clădirilor.
Regimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care, dintr-un
motiv sau altul, erau „incomode” pentru el, printr-un proces pe care îl
numea sistematizare. Una dintre ele fiind Biserica Enei de lângă Piața Universității, care
nu fusese în niciun fel afectată de cutrenur. La inițiativa dictatorului Nicolae Ceaușescu,
un plan pentru un nou oraș socialist a fost făcut, numit Centrul Civic, care
includea Casa Poporului și un bulevard numit Bulevardul Victoria Socialismului (actualul
Bulevard Unirii). Noul centru avea să fie situat într-o zonă de case deja construită
în Belle Époque și parțial în perioada interbelică, și care era cuprinsă între Strada Izvor
la nord, Piața Unirii la est, Calea Rahovei la sud, și Calea 13 Septembrie,
cartierul Cotroceni și Strada Uranus la est. Pentru construirea noilor edificii, zona,
numită zona Uranus, a fost distrusă. O inspirație pentru viitoare zonă a fost ceea ce
Ceaușescu a văzut în China și mai ales în Coreea de Nord. Phenianul, capitala Coreei
de Nord, fiind foarte distrus în timpul Războiului din Coreea, a fost aproape în totalitate
reconstruit în timpul conducerii liderului comunist Kim Ir-sen într-un spirit comunist.
Pentru comuniști, zona Căii Victoriei și cea a Pieței Universității erau simboluri ale
trecutului și ale monarhiei, și deci considerau că Bucureștiul ar fi avut nevoie de un nou
centru politico-administrativ. Pe lângă zona noului Centru Civic, erau distruse parțial și
altele ca să fac loc unor noi blocuri funcționaliste gri.
Începând din 1980, în zona aleasă (mărginită de Dealul Arsenalului la vest și Șoseaua
Mihai Bravu la est), o suprafața de 435 de hectare a fost distrusă complet. 35.000 de
oameni au fost scoși din casele lor și au fost relocați în blocuri semi-terminate. 9.300 de
case au fost distruse, alături de biserici și mănătiri, Spitalul Brâncovenesc (din care a
mai rămas Biserica Domnița Bălașa), Hala Unirii, sediile unor instituții, Arsenalul
Armatei, și Stadionul Republicii. Din fericire, anumite biserici au putut să fie mutate în
spatele unor blocuri, astfel evitându-se demolarea lor. Din Mănăstirea Mihai Vodă, în
care erau arhivele statului, au mai rămas biserica și clopotnița, care au fost și ele
mutate câteva sute de metrii mai departe în spatele unei perdele de blocuri, pe Strada
Sapienței. Dacă ar mai fi azi în locul inițial, mănăstirea ar fi în Parcul Izvor. Pe lângă
biserici și mănăstiri, au fost demolate multe case de oraș din categorii foarte variate,
unele mari și complexe, altele mici și simpliste.
La sfârșitul lui decembrie 1989 are loc revoluția care pune capăt regimului comunist.
România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în
care conducătorii comuniști au fost executați. Pe diverse zone artere ale centrului
Bucureștiului au avut loc proteste în timpul cărora Securitatea, serviciului de informații
din România în perioada comunistă a cărui misiune existențială era menținerea
regimului și oprimare opoziției, a tras în protestatari.
Construirea Centrului Civic a fost cea mai mare operațiune de tipul său din Europa de
Est. Început ca o manifestare a „societății socialiste multilateral dezvoltate”,
după căderea regimului în decembrie 1989, a devenit sediul noului guvern și care e și în
prezent. Clădirile în șantier în decembrie 1989 au rămas abandonate, nefiind vreodată
terminate.[35]
Ideea Centrului Civic nu e una rea. Sistematizări au avut loc în multe capitale europene
de-a lungul secolului 19. Cea mai cunoscută e cea a Parisului din timpul domniei lui
Napoleon al III-lea, dirijată de Georges-Eugène Haussmann, între 1850 și 1870, și
terminată complet în 1927. În această perioadă, au fost create bulevarde și străzi noi și
drepte, parcuri, sedii de instituții, și alte clădiri emblematice ale Parisului, cea mai
cunoscută fiind Opéra Garnier. O sistematizare foarte asemănătoare a avut loc în timpul
domniei regelui Carol I, când o foarte mare parte a Bucureștiului medieval a fost
demolată, și înlocuită cu instituții noi ca Ateneul Român, Palatul CEC, Biblioteca
Centrală Universitară, Palatul Băncii Naționale, și mii de case de oraș cu grădină,
inspirate de blocurile construite în timpul lui Napoleon al III-lea în Paris, prin care
Bucureștiul încerca să fie un oraș ca celelalte capitale europene. Astfel, sistematizarea
din perioada comunistă a fost un exemple de idee bună cu o punere în practică proastă.
1990-prezent
Blocuri pe Strada Glădiței aproape de Parcul Natural Văcărești (sfârșitul anilor 2000-începutul anilor 2010)

Interiorul librăriei Cărturești Carusel, o fostă bancă din secolul al XIX-lea a pe Strada Lipscani, renovată și
transformată într-o librărie în 2015

Datorită Revoluției care a pus capăt regimului comunist, România a devenit o țară
liberă, iar Bucureștiul un oraș deschis și în pas cu tendințele vremii. Mărimea
comenzilor arhitecturale se schimbă. În locul statului, fostul comandant al unor proiecte
gigantice, acum clienții individuali intră pe scena, cu propriile lor personalități, cerințe și
așteptări.
Încep să fie construite case și blocuri de înălțimi variate. Elita economică care apare
aspiră la a locui în case din zone liniștite de case, cum e cartierul Cotroceni, în jurul
lacurilor din zona de nord, în zonele Băneasa, Primăverii și Pipera. Bucureștiul începe
să se extindă. Zone noi includ cea a Șoselei Gheorghe Ionescu Sisești, cea a Străzii
Tineretului (la sud de Chiajna, sau cea a Străzii Postalionului. Calitatea acestor
construcții variază de la designuri bune la amatorism agresiv.
Totuși, peste un milion de oameni încă locuiesc în blocuri construite în timpul regimului
comunist. Privatizarea înseamnă că fostele blocuri deținute de stat, care au cam 40 sau
50 de ani, acum fiecare au sute de proprietari, unul pentru fiecare apartament, iar
întreținerea și modernizarea acestor blocuri rămâne o problemă legală.
Exemple de case construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, restaurate și vopsite in
culori potrivite

Din cauza speculei imobiliare, mai multe clădiri construite în secolul al XIX-lea și
începutul secolului XX, inclusiv case de oraș, au fost dărâmate și înlocuite cu blocuri.
Nu de puține ori, case istorice au fost incendiate sau demolate peste noapte.
Acoperișurile le-au fost deteriorate astfel încât să plouă înăutru, lucru care să
grăbească prăbușirea respectivelor clădiri.[36] Totuși, nu trebuie neglijat faptul că în
același timp mai multe construcții au fost restaurate, și prin retrocedare, au fost date
înapoi proprietarilor lor, statul comunist confiscând-le abuziv la începutul regimului. Un
exemple bine cunoscut este cel al librăriei Cărturești Carusel de pe Strada Lipscani din
Centrul Vechi, deschisă în 2015 într-o fostă bancă. Elegantul edificiu de secol XIX a
intrat în posesia celebrei familii de bancheri Chrissoveloni în 1903, iar în perioada
comunistă a fost confiscat/naționalizat și transformat în magazinul Familia. După 1990,
imobilul a fost recuperat și reabilitat de proprietarul actual, domnul Jean Chrissoveloni,
iar acum prinde viață printr-o amenajare inovatoare, dar atentă la substanța istorică,
semnată de biroul de arhitectură Square One. Ca rezultat, librăria a devenit în scurt
timp o atracție importantă a Centrului Vechi al Bucureștiului, clienții fiind atât turiști cât și
bucureșteni. O altă librărie Cărturești care se află în două case istorice este Cărturești
Verona, la intersecția Străzii Arthur Verona cu Bulevardul Gheorghe Magheru, în Casa
Sturdza (cea cu intrarea la bulevard) și o casă eclectică din Belle Époque cu grădină. O
altă parte a caselor de patrimoniu sunt renovate, și transformate în baruri, restaurante,
și magazine. O zonă în care sunt predominant case renovate e cea a Străzilor Dimitrie
Racoviță, Sfântul Ștefan, Plantelor, și Alexandru Romano.

Geografie
Așezare geografică și relief

Parcul Herăstrău

Bucureștiul se află în sud-estul României, între Ploiești, la nord și Giurgiu, la sud.

Orașul se află în Câmpia Vlăsiei, care face parte din Câmpia Română. La est se
află Bărăganul, în partea de vest Câmpia Găvanu-Burdea, iar la sud este delimitat
de Câmpia Burnazului. Istoric, se consideră că Bucureștiul a fost construit pe șapte
dealuri, asemenea celor șapte coline ale Romei. Cele șapte dealuri ale Bucureștiului
sunt: Dealul Mitropoliei, Dealul Spirii, Dealul Cotrocenilor, Dealul Arsenalului, Dealul
Filaretului, Dealul Văcărești și Colina Radu Vodă.[37] Cu excepția Dealului Mitropoliei,
restul pantelor din București sunt rezultatul eroziunii fluviale a celor două cursuri
principale de apă care îl străbat.[37]
Bucureștiul are o suprafață de 228 km², ceea ce înseamnă că orașul ocupă 0,08% din
întreg teritoriul României.[38] Altitudinea variază de la 57,1 m în zona podului de
la Cățelu, în partea de sud-est a orașului, până la aproximativ 93 m în Bucureștii Noi -
Mogoșoaia.

Fântânile din Piața Unirii

Raportat la coordonatele geografice fixe, orașul București se regăsește la intersecția

paralelei de 44º24′49″ (ca Belgrad, Geneva, Bordeaux și Minneapolis) cu meridianul de
26º5′48″, meridian ce străbate, de asemenea, Helsinki și Johannesburg. Orașul are o
formă aproximativ rotundă, cu centrul situat la intersecția axelor imaginare nord/sud și
est/vest din Piața Universității. Monumentul pentru kilometrul zero al României este
plasat chiar la sud de Piața Universității, în fața Bisericii Sf. Gheorghe Nou din Piața Sf.
Gheorghe. Raza Bucureștiului, din Piața Universității până la periferie în toate direcțiile,
variază de la 10 la 12 km.
Până de curând, regiunile din jurul Bucureștiului erau predominant rurale, dar după
1989 au început să se construiască suburbii în jurul orașului. Este de așteptat ca
dezvoltarea urbană să continue, de vreme ce zona metropolitană București va deveni
operațională până în 2020 și va incorpora alte comune și orașe din județul Ilfov și
județele învecinate.
Ape, floră și faună
Bucureștiul se află situat pe malurile râului Dâmbovița, ce se varsă în Argeș, afluent
al Dunării. Mai multe lacuri – dintre care cele mai importante
sunt Herăstrău, Floreasca, Tei și Colentina – se întind în părțile de nord ale orașului,
de-a lungul Colentinei, afluent al Dâmboviței. În plus, în centrul capitalei se află un mic
lac artificial – Lacul Cișmigiu – înconjurat de parcul omonim. Acest parc are o istorie
bogată, fiind frecventat odinioară de poeți și scriitori. Deschis în 1847 după planurile
arhitectului german Carl F. W. Meyer, [39] parcul este principalul loc de agrement din
centrul orașului.

Lacul Văcărești, numit adesea „delta Bucureștiului”, este din 2016 o arie protejată.

Notabile sunt și Parcul Herăstrău, respectiv Grădina Botanică. Parcul Herăstrău este

situat în partea de nord a orașului, în jurul lacului Herăstrău, și cuprinde Muzeul
Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Grădina Botanică din cartierul Cotroceni, constituită
după modelul celei din Liège,[40] este cea mai mare din România și conține peste 10.000
de specii de plante, multe dintre ele exotice.[41] A luat naștere ca loc de aprovizionare cu
plante medicinale pentru elevii a ceea ce avea să devină mai târziu Facultatea de
Medicină.[42] Pe lângă cele menționate, în București mai există și alte parcuri
mari: Parcul Tineretului, Parcul Alexandru Ioan Cuza (cunoscut și ca Parcul Titan sau
Parcul IOR), Parcul Kiseleff, Parcul Carol I, precum și multe parcuri mai mici și spații
verzi amenajate de primăriile de sector.
Lacul Văcărești este situat în sudul orașului. 183 de hectare de spațiu verde adăpostesc
circa 97 de specii de păsări, mai mult de jumătate protejate, dar și 6–7 specii de
mamifere (vidră, vulpe, nevăstuică, bizam), amfibieni și reptile.[43] Zona era un mic sat
pe care Nicolae Ceaușescu intenționa să îl transforme într-un lac. După demolarea
caselor și construirea bazinului de beton, planul a fost abandonat în urma Revoluției din
1989.[44] Timp de aproape două decenii, zona a devenit dintr-un spațiu verde
abandonat, unde copiii puteau să se joace și să facă plajă, un loc contestat de
proprietarii de terenuri. Ulterior, zona a fost închisă pentru reamenajare într-un centru
sportiv. Proiectul a eșuat,[45] astfel că, peste ani, în zonă s-a format un ecosistem acvatic
cu întinderi de mlaștini, ochiuri de apă, stufăriș, crânguri de sălcii, cuiburi din plopi și
perdele de trestie și stuf.[46] În 2016, lacul Văcărești a fost declarat parc natural, primul
astfel de parc într-o zonă urbană din România.[46]
Parcuri din București

Parcul Herăstrău  

Bustul scriitorului Barbu
Ștefănescu
Delavrancea din Parcul
Kiseleff  

Aleea principală
din Parcul Carol I,
cu Mausoleul în spate  
 Parcul Cișmigiu  

Lebede și rațe în Parcul
Alexandru Ioan Cuza  

Monumentul lui G. C.
Cantacuzino din Grădina
Icoanei  

Climă
Clima în București este specifică României, respectiv temperat-continentală. Sunt
specifice patru anotimpuri: iarnă, primăvară, vară și toamnă. Iernile în București sunt
destul de blânde, cu puține zăpezi și temperaturi relativ ridicate, în timp ce, în ultimii ani,
verile sunt foarte calde, chiar caniculare (cu temperaturi foarte ridicate de până la 35°C)
și cu puține precipitații. Aceasta face ca diferențele de temperatură iarnă–vară să fie de
până la 50 de grade.[47] Cea mai friguroasă lună este ianuarie, cu o medie de –2,9°C, iar
cea mai călduroasă este iulie, cu o medie de 22,8°C.[48] În general, variațiile de
temperatură dintre noapte și zi sunt de 34–35°C, iarna și de 20–30°C, vara. [48]
Cea mai înaltă temperatură, de 41,5°C, a fost înregistrată în data de 7 august 2012,
[49]
 în timp ce minima absolută de –32,2°C a fost atinsă la stația Băneasa, pe 25
ianuarie 1942.[50] Volumul precipitațiilor este în jurul valorilor de 500–600 mm anual. Cu
toate acestea, apar unele diferențieri în relația centru (550–600 mm/an) și spațiile
periferice (500 mm/an). Zona periferică este influențată de construcțiile joase (1–2
nivele) cu suprafețe verzi și mari zone industriale; această zonă urbană este în mare
măsură expusă vântului, valurilor de căldură și de frig, dar cu contraste mici,
o umiditate ridicată și aer curat.[48]
[ascunde]Date climatice pentru București
Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iu

2.8 5.5 11.4 18 24 27.7 29

Maxima medie °C (°F)
(37) (41,9) (52,5) (64) (75) (81,9) (85
 −1.3 0.4 5.4 11.2 16.8 20.6 22
Media zilnică °C (°F)
(29,7) (32,7) (41,7) (52,2) (62,2) (69,1) (72

−4.8 −4 0.1 4.9 9.6 13.6 15

Minima medie °C (°F)
(23,4) (25) (32,2) (40,8) (49,3) (56,5) (59

37 37 44 50 56 83 70
Precipitații mm (inches)
(1.46) (1.46) (1.73) (1.97) (2.2) (3.27) (2.7

13.7 11 10.5 1.5 0 0 0

Zăpadă cm (inches)
(5.39) (4.3) (4.13) (0.59) (0) (0) (0

Umiditate [%] 89 83 75 71 69 70 68

Nr. mediu de zile ploioase 6 6 9 12 11 11 9

Nr. mediu de zile cu ninsoare 8 7 5 1.1 0 0 0

Ore însorite 70.6 84.5 138 184.8 246.3 265.8 289

Sursa nr. 1: Pogoda i Klimat (temperaturi medii, umiditate, precipitații și zile cu nins

Sursa nr. 2: NOAA (zăpadă și ore însorite, 1961–1990)[52]

Demografie

Componența etnică a municipiului București

      Români (85,95%)

      Romi (1,27%)

      Necunoscută (11,68%)

      Altă etnie (1,1%)

Componența confesională a municipiului București

      Ortodocși (84,31%)

      Romano-catolici (1,17%)

      Necunoscută (11,8%)

      Altă religie (2,72%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului București se ridică la

1.883.425 de locuitori,[53] în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se
înregistraseră 1.926.334 de locuitori.[54] Acest declin se datorează sporului natural
negativ, dar și deplasării populației din capitală în orașele învecinate mai mici,
precum Voluntari, Buftea și Otopeni.
O estimare a Institutului Național de Statistică arăta că populația Bucureștiului la 1
ianuarie 2016 era de 2.106.144 de locuitori, [55] adică 9,4% din populația totală a
României.[56] Dintre aceștia, 981.835 erau bărbați, iar 1.124.309 femei. [55] Un număr
semnificativ de persoane tranzitează orașul în fiecare zi, majoritatea provenind din
județul Ilfov. Date neoficiale indică faptul că afluxul zilnic este atât de mare, încât în
București se pot înregistra la un moment dat circa trei milioane de persoane. [57]
Densitatea populației Bucureștiului este foarte mare, de 9.993,8 loc./km² în 2015.
[58]
 Acest lucru se explică prin faptul că majoritatea populației locuiește în blocuri
aglomerate din perioada comunistă, dar depinde și de partea orașului: cartierele sudice
au o densitate mai mare decât cele nordice. Din capitalele țărilor membre UE,
doar Paris și Atena au o densitate mai mare a populației.
Doar 54% dintre bucureșteni s-au născut în oraș. 37% dintre locuitori au venit și s-au
stabilit în București pentru și după studii, iar alți 24% datorită locului de muncă. [59]
Față de alte orașe, Capitala are un procent mai scăzut de tineri: sunt aici 24,4% locuitori
cu vârste cuprinse între 0 și 24 de ani, spre deosebire de județul Iași, de exemplu, acolo
unde această categorie de populație reprezintă 33,9%. [60] Bucureștiul recuperează însă
față de alte structuri administrative când vine vorba de populația activă: 61,1% dintre
locuitori au vârste cuprinse între 25 și 64 de ani, față de 52,2% în Iași. [60] Principalul
motiv este că Bucureștiul are o capacitate de atracție mai mare odată ce tinerii încep să
își caute un loc de muncă.[60] Datele furnizate de INS arată că durata medie de viață a
locuitorilor municipiului București era, în anul 2015, de 77,8 ani, Capitala fiind regiunea
cu cea mai mare speranță de viață din România.[61] Un bărbat trăiește, în medie, 74,7
ani, în timp ce o femeie – 80,5 ani (față de 78,9 media națională). În 2005, durata medie
de viață la nivelul Capitalei era de 74,1 ani, iar în 1995 – 70,6 ani. [60]
Evoluție istorică

Comunități etnice
Evoluția structurii etnice la recensămintele din 1930, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 și 2011[62]

Sâr
bi, Alt Inform
Ger Tă Slo Ar
A Tota Rom Mag Ro Ucrai Tu R cro Bul Gr Ev Ce Polo ă ație
man tar vac me
n l âni hiari mi neni1 rci uși ați, gari eci rei hi3 nezi etn nedisp
i i i ni
slov ie onibilă
2
eni

19 768. 620. 24.4 9.4 445 14.4 1.0 3. 16 1.43 1.8 1.72 4.3 69. N/A 1.66 4.74 7.7 843
30 725 943 45 50 06 47 66
 4 5 74 7 39 972 5 9 05

1.37 1.29 2.
19 11.8 1.8 5.53 73 2.2 44. 71 1.03 4.00 2.4
3.92 4.31 450 25 76 545 127 794 737
56 04 51 1 5 96 219 0 9 9 32
6 8 3

1.59 1.55 1.
19 9.35 1.1 4.76 47 10 1.8 14. 36 1.74 1.5
6.45 6.29 366 87 397 118 534 659 396
66 7 27 9 6 1 38 494 2 9 51
7 0 3

2.09 2.04 1.
19 10.0 13. 5.56 81 17 1.2 9.1 27 1.13 1.6
4.97 6.92 428 85 383 77 599 471 109
77 33 996 5 3 9 56 99 3 0 92
7 4 0

2.06 2.01 1.
19 8.30 24. 4.29 91 25 93 3.8 13 1.4
7.54 8.10 518 20 346 59 446 350 906 458
92 1 990 5 0 8 5 77 2 48
5 7 9

1.92 1.86 1.
20 5.83 27. 2.35 2.4 36 1.5 2.4 10.
6.33 9.06 425 14 408 49 370 57 246 815 545
02 4 322 8 73 3 92 73 794
4 9 1

1.88 1.61
20 3.35 23. 1.20 2.3 91 41 70 1.3 8.6 220.06
3.42 8.88 279 215 35 296 40 160 565
11 9 973 9 15 3 7 4 33 65 4
5 3

1
 La recensămintele din perioada 1930–1977, inclusiv rutenii
2
 La recensământul din anul 2011, exclusiv slovenii
3
 La recensământul din anul 1930 cehii au fost incluși la slovaci

Comunitatea romă
Cea mai numeroasă comunitate minoritară in București la recensământul din 2011 a
fost comunitatea romă (23.973 de persoane, adică 1,27% din populație). În cursul anilor
'90 mulți romi au emigrat în Occident sau s-au întors în localitățile din provincie din care
emigraseră în anii 1970–1989.
Comunitatea evreiască
Articol principal: Comunitatea evreilor din București.
Templul Coral

Cea mai numeroasă comunitate minoritară din București era odinioară cea evreiască. În
1930 trăiau în București 69.885 de evrei, reprezentând 10,93% din populația orașului. În
timpul războiului, cu refugiații, numărul acestora depășea 140.000. [63] Evreii din
București sunt menționați în cărțile de istorie încă din secolul al XVI-lea, ca medici la
curtea domnească sau comercianți. Aceștia veneau de la sud de Dunăre, de
la Istanbul sau de la Salonic, Grecia.[64] Evenimentele celui de-Al Doilea Război
Mondial și apoi emigrarea în Israel au dus la scăderea masivă a populației evreiești din
București. Pe locul cartierului evreiesc se află astăzi Unirea Shopping Center și zona
adiacentă. În București funcționează în continuare un teatru evreiesc de stat. Continuă
să existe mai multe sinagogi și cimitire evreiești (unul dintre cimitirele evreiești
este sefard). La recensământul din 2011, 1.333 de oameni s-au declarat ca fiind evrei.
Incluzând și familiile mixte, numărul evreilor din București ajunge la 4.000 de persoane.
[63]

Comunitatea maghiară
Numeroși reformați maghiari s-au stabilit la București la începutul secolului al XVIII-lea,
după înfrângerea revoltei curuților. Este plauzibil faptul că satul Berceni din sudul
orașului să fi fost numit după tabăra soldaților curuți de sub comanda generalului Miklós
Bercsényi.[65] Un nou val de refugiați maghiari a venit la București după
înfrângerea revoluției maghiare de la 1848 de către austrieci. Unul din cei mai
proeminenți reprezentanți ai maghiarilor bucureșteni de la mijlocul secolului al XIX-lea a
fost József Sándor, primul traducător al lui Mihai Eminescu, încă în timpul vieții poetului.
Conform datelor recensământului din 1930, în acel an trăiau în București 24.052
maghiari, reprezentând 3,76% din populația municipiului. Era vorba îndeosebi
de secui din județele Trei Scaune (azi județul Covasna), Odorhei și Ciuc (azi județul
Harghita). Comparativ, în anul 2002 trăiau 5.834 de maghiari, reprezentând 0,3% din
totalul populației orașului, iar în 2011 3.359 de maghiari (0,18%).
În București funcționează Liceul Teoretic „Ady Endre” cu predare în limba maghiară.
[66]
 Casa Petőfi este centrul cultural al comunității, unde funcționează și biblioteca. În
București apare publicația lunară Bukaresti Közlöny. Biserica Reformată din București
oferă liturghii în limba maghiară. Printre bucureștencele de origine maghiară se
numără Vera Renczi, Daniela Gyorfi și Eva Kiss.
Comunitatea germană

Biserica Luterană

Comunitatea germană datează încă din secolul al XVIII-lea, fiind compusă

preponderent din negustori sași. Din acest secol datează și prima mențiune a unei
biserici luterane din lemn. În preajma Primului Război Mondial proporția germanilor
atingea 8%, fiind vorba nu numai de sași, ci și de prusaci și austrieci.
Principalele străzi germane din București au fost strada Lipscani (de la
„Lipsca”, Leipzig) și strada Nemțească (în prezent strada Smârdan).[67]
De la mijlocul secolului al XIX-lea există Biserica Luterană din București cu limba de
liturghie germană. Liturghii romano-catolice în limba germană sunt celebrate în fiecare
duminică la Biserica Bărăția din București. Între personalitățile comunității catolice din
București s-au numărat episcopul Joseph Schubert, vicarul general Hieronymus
Menges și călugărul iezuit Rafael Haag, toți arestați de autoritățile comuniste.
Din anul 1855 funcționează Școala Germană din București (în prezent Colegiul German
Goethe), cu predare în limba germană.
La recensământul din 1977 populația germană era alcătuită din aproape 8.000
persoane. În 2002 au fost numărați doar 2.358 de germani, iar în 2011 1.209 germani.
Comunitatea armeană

Biserica Armenească

O comunitate cu vechi tradiții culturale și economice în București este cea armeană. În

anul 1930 trăiau în București 4.748 de armeni, reprezentând 0,74% din populația
municipiului. La recensământul din 2002 au fost numărați 815 armeni, iar în 2011 doar
565 de armeni. Locuri precum Strada Armenească amintesc de prezența armenilor în
oraș. Există o biserică și un cimitir armenesc în București.
Comunitatea greacă
Biserica Greacă

O altă comunitate cu vechi tradiții în București este cea grecească. Aceasta datează
încă din timpul perioadei fanariote (1715–1821). În 1930 trăiau în București 4.293 de
greci, reprezentând 0,67% din totalul populației orașului. Astăzi au rămas mai puțin de
1.000.
Comunitatea bulgară

Biserica „Sf. Ilie-Hanul Colței”

Prezența unei populații bulgărești în București are o vechime de mai multe secole,

existând încă din secolul al XVII-lea, când niște călugări catolici franciscani bulgari
ridicaseră pe locul actualei biserici Bărăția o biserică din lemn. Majoritatea bulgarilor din
București sunt ortodocși, fiind reuniți din 1954 până în aprilie 2009 în Biserica Ortodoxă
Bulgară „Sf. Prooroc Ilie” (actualmente „Sf. Ilie-Hanul Colței”, preluată de Biserica
Ortodoxă Română, prin Arhiepiscopia Bucureștilor – Protopopiatul III Capitală).
Preluarea acestei biserici este considerată abuzivă de comunitatea bulgărească și de
Biserica Ortodoxă Bulgară,[68][69] pe când Biserica Ortodoxă Română privește acest gest
ca fiind legitim.[70] De asemenea, se întâlnesc și bulgari catolici, reprezentați de Biserica
„Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu”. Motivele pentru care bulgarii au sosit în
București sunt diverse: fie politice (se refugiau din cale opreliștii otomane înainte
de 1878), fie socio-ecomonice (pentru a avea un trai mai bun – mai ales în prima
jumătate a secolului al XX-lea). Autoritățile comuniste au închis Liceul bulgar, însă în
toamna anului 1999, la București a fost redeschisă, în paralel cu Liceul român din Sofia,
vechea Școala bulgară cu trei clase și un număr de 84 de elevi, cu predare în limba
bulgară. Unele cartiere din București continuă să aibă o populație numeroasă de
bulgari: Giulești-Sârbi,[71] Dudești-Cioplea (în bună parte catolici).[72] Bulgari trăiesc și în
cartiere din unele localități aflate în preajma Capitalei
(în Brănești, Bragadiru, Glina, Dobroești, Pantelimon, Colentina, Chiajna, Roșu sau
bulgari catolici pavlicheni în Popești-Leordeni).[73]
Comunitatea poloneză
În București trăiește, de asemenea, o populație poloneză, aproape la fel de
semnificativă ca și cea din Bucovina. Polonezii au sosit în special înaintea Primului
Război Mondial, dar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – în ambele cazuri ca
refugiați care au hotărât să se stabilească aici. În cadrul emigrației polone, un rol
însemnat a jucat Uniunea Emigrației Polone (1866–1871), care a avut o filială și la
București. Într-o proporție semnificativă polonezii bucureșteni sunt intelectuali, iar unii
dintre ei au fost primari ai Bucureștiului: Lucian Skupiewski în perioada februarie 1923–
aprilie 1923 și Victor Dombrovski, fost general de armată român, chiar în două rânduri,
în intervalul septembrie 1938–septembrie 1940 și în perioada august 1944–iunie 1948.
Strada Polonă este numită după această comunitate. Azi mai trăiesc în București
câteva sute de polonezi, însă în anul 1890 numărul acestora se ridica la aproximativ
3.000 de persoane (circa 1,5% din populația orașului).
Comunitatea albaneză
București este centrul comunității albaneze din România. Comunitatea albaneză
bucureșteană a început să se formeze în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când
capitala Țării Românești a devenit un centru al inițiativelor culturale ale unor intelectuali
precum Dora d'Istria, Naim Frashëri, Jani Vreto și Naum Veqilharxhi (autorul primului
abecedar albanez, tipărit la București în 1844). Aleksander Stavre Drenova a conceput
versurile imnului național albanez, Hymni i Flamurit, pe vremea când locuia în
București. Cei mai mulți dintre acești intelectuali se refugiaseră în România din calea
opreliștii otomane. În 1920 trăiau în București aproape 20.000 de albanezi. Azi mai
trăiesc doar câteva sute. Majoritatea albanezilor bucureșteni sunt creștini ortodocși, dar
există într-un număr mai mic și albanezi musulmani.
Comunitatea musulmană
Comunitatea musulmană din București este formată atât din imigranți, cât și din
populație autohtonă, ai cărei urmași au sosit de-a lungul timpului. Centrul vieții spirituale
a musulmanilor bucureșteni a fost, de la începutul secolului al XX-lea, geamia
București, construită în Parcul Carol I și mutată în timpul regimului comunist în zona
Pieței Eroii Revoluției.[74] Prima moschee din oraș construită după căderea regimului
comunist este ar-Rahman, aflată pe Strada Munții Gurghiului din cartierul Crângași.
Finalizată în 2002, moscheea este deschisă permanent și poate oficia orice ritual
islamic.[75]
Altele
Bucureștiul are și o comunitate chineză și un mic număr de refugiați de diferite
naționalități (sirieni, pakistanezi, afgani, birmani, ucraineni și africani), care locuiesc în
principal în cartiere-dormitor precum Pantelimon.[59]
Religii
Evoluția structurii religioase și confesionale la recensămintele din 1877, 1930,[76] 1992, 2002[77] și 2011[78]
 Creș
Gr Ma
Ro Refo tini Evan Alt Fă Infor
eco rtor
Orto man rmaț Penti Ba Adv Mus de rit gheli Mo Ar ă ră mație
A Tot - ii At
docș o- i costa ptiș entiș ulma vechi ci zaic me rel rel nedisp
n al cat lui ei
i cato (Cal li ti ti ni (Star (Lute i ni igi igi onibil
olic Ieh
lici vini) overi rani) e e ă
i ova
)

1
8 177. 132. 16.9 20. N/
N/A N/A N/A N/A N/A N/A N/A 206 5.854 796 N/A N/A
A
N/A
7 646 987 91 749
7

1
9 639. 486. 36.4 7.32 N/A
12. N/A N/A N/A N/A N/A
12.20 76. N/A N/A N/A
N/
N/A
3 040 193 14 2 882 3 480 A
0

1
2.06
9 96,5 1,4 0,4 0,1 N/
7.54 0,1% 0,2% N/A N/A N/A N/A N/A N/A N/A N/A N/A
A
N/A
9 % % % %
5
2

2
1.92 1.85 10. 2.
0 23.4 1.88 7.5 3.8 4.38 2.5 1.0
6.33 0.41 5.452 9.488 N/A 729 761 N/A 18 59 2.007
0 50 0 58 10 1 64 68
4 4 2 0
2

2
1.88 1.58 8.
0 22.1 1.29 4.0 3.3 4.05 1.79 1.4 8.4 3.0 222.21
3.42 7.95 5.050 9.037 1.067 415 108 06
1 49 1 16 45 1 4 59 10 03 2
5 1 7
1

Economie și infrastructură
Articol principal: Economia României.
Centrul Financial Plaza

Bucureștiul este cel mai mare centru economic al României. Regiunea Bucuresti-Ilfov a
contribuit in anul 2018 cu 26,6% din PIB-ul la nivel național, respectiv 251.350 miliarde
lei (54.013 miliarde euro). [79] În București se regăsește cea mai mare parte dintre
ramurile economice specifice României, excluzând agricultura.
Începând cu domeniul serviciilor și terminând cu construcțiile. Întreprinderile
constructoare de mașini (utilaj greu, utilaj siderurgic, petrolier, mașini și utilaje agricole,
locomotive, vagoane, avioane
și elicoptere, autobuze). Industrie electrotehnică, electronică, mecanică fină, optică.
Întreprinderi chimice, de materiale de construcție, de prelucrare a lemnului. Bucureștiul
este un important nod feroviar, rutier și aerian.

Transport
Articol principal: Transport în București.
Bucureștiul este principalul nod feroviar (nouă magistrale și o cale ferată de centură de
74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; tot aici se află
aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „Otopeni” (inaugurat
în 1970 pentru traficul internațional). Metroul bucureștean Transport
are patru linii magistrale, construite din 1974 și până în în comun
[80]
prezent, însumând circa 77 km lungime. în București

Transportul public
Sistemul de transport public din București este cel mai mare
din România. Este compus din sistemul de metrou de 77 km
operat de către Metrorex și rețeaua transportului de
suprafață – autobuze (120 de linii), troleibuze (15 linii) Metrou
și tramvaie (24 de linii) – operată de către RATB. M1 · M2 · M3 · M4 · M5 · M6
[81]
 Adițional, există și microbuze private care fac legătura cu STB
comunele învecinate. În 2016, RATB a avut 438 de milioane Autobuze · Tramvaie · Troleibuze
de călătorii.[82]
Subsolul capitalei este traversat de patru magistrale (M1, M2, M3 și M4), M1 și M2 fiind
cele mai mari și mai cuprinzătoare. M1 este magistrala care are conexiuni cu toate
celelalte linii de metrou. Metroul reprezintă doar 5% din rețeaua de transport public și
este folosit zilnic de aproape un sfert din populația zonei București-Ilfov, adică 600.000
de persoane.[83]
Transportul rutier
Inaugurat în 2011, Pasajul Basarab a fost cea mai mare lucrare de infrastructură urbană din România.

Calea Victoriei, un bulevard important în centrul Bucureștiului

Rețeaua de străzi a Capitalei cuprinde 5.340 de străzi, cu o lungime totală de 1.820 km

și o suprafață totală de aproape 20.000 m².[84] Aceasta este centrată în jurul unei serii de
bulevarde de mare capacitate, care, în general, radiază din centrul orașului până la
periferie. Axele principale (nord/sud, est/vest și nord-vest/sud-est) și două inele (interior
și exterior) contribuie la reducerea aglomerației din trafic. Străzile în municipiu sunt de
obicei înțesate în timpul orelor de vârf din cauza creșterii numărului de mașini în ultimii
ani. În fiecare zi, peste un milion de vehicule circulă în interiorul orașului. Aceasta a
rezultat în apariția gropilor, care acum sunt considerate ca fiind cea mai mare problemă
de infrastructură a Bucureștiului. La acestea se adaugă lipsa spațiilor de parcare, dar și
subdimensionarea infrastructurii pietonale.[85]
Pe 17 iunie 2011, Pasajul Basarab a fost inaugurat și deschis traficului, completând
astfel inelul interior al orașului. [86] Construcția pasajului a durat cinci ani și astăzi este cel
mai lung pod hobanat din România și cel mai lat astfel de pod din Europa. [87] De la
finalizare, traficul pe Podul Grant și în zona Gării de Nord a devenit considerabil mai
fluid.[88]
Bucureștiul este principalul nod al rețelei drumurilor naționale române, fiind punctul de
începere pentru trei autostrăzi (A1 spre Pitești, A2 spre Constanța și A3 spre Ploiești) și
nouă drumuri naționale
(DN1 spre Oradea, DN1A spre Brașov, DN2 spre Suceava, DN3 spre Călărași, DN4 spr
e Oltenița, DN5 spre Giurgiu, DN6 spre Timișoara și Cenad, DN7 spre Nădlac și DN71 
spre Sinaia).
Transportul feroviar
Gara de Nord

Bucureștiul este nodul feroviar principal al companiei naționale Căile Ferate Române.

Cea mai importantă stație feroviară este Gara de Nord din care pleacă și sosesc trenuri
zilnice din diverse localități românești, precum și din orașe europene. Prin Gara de Nord
trec zilnic 283 trenuri ale operatorului de stat CFR Călători și două ale operatorului
privat Regiotrans. De asemenea, există și alte
gări: Basarab, Băneasa, Obor, Progresul (închisă traficului de călători în 2006) și Titan
Sud. Din oraș pornesc cinci magistrale feroviare: 300 (București–
Oradea), 500 (București–Bacău–Suceava–Verești), 700 (București–Brăila–Galați), 800 (
București–Constanța), 900 (București–Drobeta-Turnu Severin–Timișoara–Jimbolia) și
trei linii secundare interoperabile: 901 (București–Pitești–Craiova), 902 (București–
Giurgiu) și 903 (București–Oltenița).
Transportul aerian

Aeroportul Internațional Henri Coandă, cel mai mare din România

În București există în prezent două aeroporturi funcționale: Aeroportul Internațional

Henri Coandă (inițial „Otopeni”) și Aeroportul Internațional Aurel Vlaicu (inițial
„Băneasa”). Henri Coandă este cel mai mare aeroport al României, deservind aproape
11 milioane de pasageri în 2016[89] și fiind centrul principal pentru operatorul
național TAROM. De acolo pleacă și sosesc zilnic zboruri din alte orașe din România
precum și numeroase alte aeroporturi din Europa, Americi, Asia și Africa. Cunoscut
până în 2012 ca hub-ul low-cost al Bucureștiului, Aurel Vlaicu operează astăzi doar
zboruri private.[90]
Transportul pe apă
Bucureștiul se situează pe malurile Dâmboviței, dar fiindcă acest râu nu este navigabil,
orașul nu a funcționat niciodată ca port, rolul acesta fiind rezervat pentru alte orașe,
precum Giurgiu și Oltenița, aceste orașe fiind amplasate la distanțe mici: 65, respectiv
62 de kilometri. În anul 2010, mai mulți politicieni au reluat ideea continuării
construcțiilor la Canalul Dunăre–București, lung de 73 km, care va lega orașul
cu Dunărea, prin canalizarea râurilor Dâmbovița și Argeș. Potrivit primarului Capitalei de
atunci, Sorin Oprescu, canalul este finalizat în proporție de 65%.[91] Totodată, ministrul
Dezvoltării Regionale și Turismului, Elena Udrea, declara în iunie 2010 că intenționează
să includă proiectul în Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării. Se așteaptă
ca acest canal să devină o componentă importantă a infrastructurii de transport
orășenești.[92]

Politică

Primarul Nicușor Dan

Bucureștiul are un statut special în țară, fiind singurul oraș care nu aparține
niciunui județ. Totuși, populația sa este mai numeroasă decât a oricărui județ.
Primăria administrează orașul și este condusă de un Primar General. Puterea Primăriei
Generale este la fel ca a oricărui consiliu județean din România. Primarul
general, Nicușor Dan, a fost ales în 2020.[93] Primăria Generală este responsabilă cu
utilitățile (apa, transportul, bulevardele principale), iar Primăriile sectoarelor au
responsabilitatea contactului dintre cetățeni și consiliile locale, străzile secundare,
parcuri, școli și serviciile de salubrizare.
Consiliul General al Municipiului București se compune din 55 de consilieri
(conform alegerilor locale din 2020):[94]

Partid Consilieri Componența Consiliului

  PSD 21                                          

  USR-PLUS 17                                  

  PNL 12                        

  PMP 5          
Ca toate celelalte consilii locale din România, consiliile sectoriale, consiliul general și
primarii sunt aleși la fiecare patru ani de către locuitorii Bucureștiului. În plus,
Bucureștiul are un prefect, numit de guvernul României. Prefectului nu i se permite să
fie membru al unui partid politic și rolul acestuia este de a reprezenta guvernul la nivel
municipal. Prefectul acționează ca o autoritate de legătură care facilitează
implementarea planurilor naționale de dezvoltare și a programelor de guvernare la nivel
local. Actualul Prefect al Bucureștiului este Alin-Bogdan Stoica. [95]
Împărțire administrativă
Articol principal: Sectoarele Bucureștiului.

Noul sediu al Primăriei Capitalei în apropiere de Podul Ciurel

Bucureștiul este împărțit în șase sectoare, fiecare administrat de câte o Primărie de

sector. Sectoarele sunt dispuse radial (și numerotate în sensul acelor de ceasornic),
astfel încât fiecare să aibă în administrație o parte a centrului Bucureștiului. Împărțirea
actuală pe sectoare a Bucureștiului este cea prevăzută de Decretul nr. 284/1979, în
vigoare și în prezent.[96]
Până în prezent, nu există un consens administrativ în legătură cu numărul de cartiere
ale orașului, dar Planul Urbanistic General al Bucureștiului identifică 70 de cartiere
diferite.[59] Pe de altă parte, un studiu antropologic al Școlii Naționale de Studii Politice și
Administrative (SNSPA) a identificat mai mult de 100. [59]
Prima formă de organizare administrativă a Bucureștiului a fost cea a plășilor. La
sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1798, existau cinci plăși: Târgul, Podul Mogoșoaiei,
Târgul de afară, Broștenii și Gorganul.[97] Acestor cinci plăși le corespundeau, la
începutul secolului al XIX-lea, în timpul războiului ruso-turc (1806–1812), culorile sau
„boielile”: Roșu, Galben, Negru, Albastru și Verde. [97] Teritoriul numit Roșu, cel mai mic
dintre cele cinci culori și cuprinzând centrul comercial și o porțiune îngustă pe malul
drept al Dâmboviței, a fost desființat la începutul secolului al XX-lea. Teritoriul acestei
culori a fost repartizat celorlalte patru. [97] După reforme succesive, prin legea
administrativă din 1950, cele patru culori s-au transformat în opt raioane, care au
permis o administrație mai intensivă și au stimulat într-un mai mare grad inițiativele
locale. Cele opt raioane ale Bucureștiului purtau următoarele denumiri: Grivița Roșie
(1), 30 Decembrie (2), 1 Mai (3), 23 August (4), Tudor Vladimirescu (5), Nicolae
Bălcescu (6), V. I. Lenin (7) și 16 Februarie (8). [97]
 Sector Suprafață (km²) Populație (2011) Primar

Sectorul
67,5 225.453 Clotilde Armand (USR)
1

Sectorul
32 345.370 Radu Mihaiu (USR)
2

Sectorul
32 385.439 Robert Negoiță (PRO B)
3

Sectorul
34 287.828 Daniel Băluță (PSD)
4

Sectorul
30 271.575 Cristian Popescu Piedone (PPU SL)
5

Sectorul
38 367.760 Ciprian Ciucu (PNL)
6

Zona metropolitană
Articol principal: Zona metropolitană București.
Zona metropolitană București (abreviat ZMB) cuprinde actualmente aproximativ 2,4
milioane de locuitori (neoficial 3,4 milioane). Conform proiectelor Primăriei București,
ZMB urmează să fie mărită astfel încât să cuprindă 94 de unități administrativ-teritoriale
(84 de comune, opt orașe, municipiul Oltenița și municipiul București), întinse pe un
teritoriu de 5.046,1 km².[98]
Sistemul judiciar

Palatul de Justiție, sediul Curții de Apel București, văzut de pe malurile Dâmboviței

Sistemul judiciar al Bucureștiului este similar cu cel al celorlalte județe. Fiecare dintre
cele șase sectoare are propria judecătorie, în timp ce infracțiunile mai grave sunt
direcționate Tribunalului București. Curtea de Apel București judecă recursurile la
deciziile luate de judecătoriile și tribunalele Bucureștiului și a altor cinci județe
învecinate (Teleorman, Ialomița, Giurgiu, Călărași și Ilfov). Bucureștiul este, de
asemenea, sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții Constituționale și Direcției
Naționale Anticorupție.
Bucureștiul are o forță de poliție municipală, Poliția București, care este responsabilă de
controlul criminalității în întregul oraș și operează 26 de secții. [99] Poliția București își are
sediul central pe Calea Victoriei,[100] în centrul orașului. Începând cu anul 2004, fiecare
primărie de sector are, de asemenea, sub administrația sa o poliție comunitară, care se
ocupă de problemele comunității locale. În București se află și inspectoratele generale
ale Jandarmeriei și ale Poliției Române.
Criminalitate
Rata criminalității în București este destul de scăzută în comparație cu alte capitale
europene, numărul total al infracțiunilor scăzând cu 9% între 2015 și 2016. [101] În 2017,
rata criminalității era de 28,92%,
sub Madrid, Amsterdam, Berlin, Moscova, Stockholm, Londra, Paris și Roma,[102] Bucur
eștiul menținându-se ca una dintre cele mai sigure capitale europene. [101] Rata crimelor
violente rămâne scăzută, cu 31 de crime înregistrate în 2014, toate fiind soluționate. [103]
Deși în anii 2000 au avut loc o serie de acțiuni ale poliției împotriva unor grupări
infracționale, cum ar fi clanul Cămătaru, criminalitatea organizată are, în general, un
impact redus asupra vieții publice. Infracțiunile minore sunt mai frecvente, în special sub
forma furtului din buzunare sau genți, și au loc de cele mai multe ori în rețeaua de
transport public a orașului. Cu toate acestea, furtul s-a redus cu 11% în 2016 față de
anul precedent.[101] Infracționalitatea este mai ridicată în cartierele sudice ale orașului, în
special în Rahova și Ferentari, zone dezavantajate din punct de vedere social. [104]
Deși prezența copiilor străzii a fost o problemă în București în anii 1990, numărul lor a
scăzut în ultimii ani, situându-se acum la sau sub media marilor orașe europene. Un
documentar numit Children Underground și nominalizat la Oscar a ilustrat viața copiilor
străzii români în 2001.[105] Aproximativ 1.100 de persoane încă locuiesc pe străzile
Bucureștiului, 41% dintre ele fiind minore.[106] Multe sunt exploatate,
practică cerșetoria sau prostituția.[107]
Calitatea vieții
Conform studiilor despre calitatea vieții în orașele lumii, emise anual de firma de
consultanță Mercer, Bucureștii se aflau pe locul 94 în topul mondial al calității vieții, în
anul 2001,[108] și au coborât pe locul 108 în anul 2009.[109] Bucureștiul este astfel pe
penultimul loc în topul calității vieții, între capitalele Uniunii Europene, pe ultimul loc fiind
capitala bulgară, Sofia.

Cultură
Viața culturală a Bucureștiului este un melanj bogat între cultura tradițională (elitistă) –
reprezentată de un sector consistent de arte ale spectacolului
(teatru, operă, dans și muzică), dar și de o rețea extinsă și diversă de muzee –, o
cultură de masă (recreere) – reprezentată de un număr tot mai mare de festivaluri,
concerte și evenimente în aer liber – și o scenă a artelor contemporane cu dezvoltare
rapidă.
Clădiri emblematice
În București își au sediul Parlamentul (găzduit în Palatul Parlamentului sau Casa
Poporului), Guvernul și Președinția României. De asemenea, își au sediul numeroase
instituții de cultură, precum: Academia Română (fondată în 1866), peste 60 de institute
de cercetare, Universitatea, Institutul Politehnic, Institutul de Medicină, alte numeroase
institute de învățământ superior, mari biblioteci (Biblioteca Academiei, Biblioteca
Națională, Biblioteca Centrală Universitară, printre altele) ș.a.m.d.

Palatul Parlamentului

Evenimente culturale și festivaluri

Ateneul Român
Concert la Filarmonica „George Enescu”

Trupă de dans latino din Franța la Festivalul Internațional de Teatru de Stradă

O serie de festivaluri culturale se desfășoară în București pe tot parcursul anului, însă

majoritatea festivalurilor au loc în iunie, iulie și august. Societatea culturală „Ateneul
Român” organizează Festivalul „George Enescu” în diferite locații din București în
septembrie, la fiecare trei ani. Ediția inaugurală a avut loc în 1958, [110] iar astăzi este cel
mai important festival de muzică clasică și contemporană găzduit de România,
[111]
 reunind interpreți și orchestre din întreaga lume. Lansat în 2010 de către Muzeul
Național al Literaturii Române, Festivalul Internațional de Poezie, unul dintre cele mai
importante festivaluri de gen din România, a atras în 2016 peste 100 de poeți din 30 de
țări.[112] Cel mai longeviv eveniment dedicat cărții din România, Târgul Internațional
Gaudeamus, are loc tot în București și este vizitat anual de peste 125.000 de cititori.
[113]
 Există și festivaluri dedicate dansului, artelor vizuale (din 2005, Bucureștiul are
propria bienală), dar și muzicii de orice gen, de la jazz la rock și muzică electronică.
Notabile sunt Summer Well, desfășurat anual pe domeniul
Știrbey din Buftea, B'Estfest și TimeShift, ambele organizate la Romexpo.
În ultimii ani s-a constatat o creștere a numărului de festivaluri
dedicate teatrului și cinematografiei. Printre acestea se numără Festivalul Național de
Teatru, Festivalul Internațional de Teatru de Stradă, Bucharest International
Experimental Film Festival și Festivalul Filmului European. De asemenea, Bucureștiul
este gazda unuia dintre cele mai importante festivaluri de film de animație din Europa,
Anim'est.[114] În 2004, Bucureștiul s-a impus în circuitul festivalurilor de film importante
din Europa de Est cu Festivalul Internațional de Film București, un eveniment
recunoscut pe scară largă în Europa, având ca invitați de onoare nume sonore în
industria cinematografică: Andrei Koncealovski, Danis Tanović, Nikita Mihalkov, Rutger
Hauer, Jerzy Skolimowski, Jan Harlan, Radu Mihăileanu etc.[115]
Datorită creșterii comunității chineze din oraș, în februarie 2005, Primăria Capitalei a
organizat un festival tematic cu ocazia Anului Nou Chinezesc în Parcul Nichita
Stănescu.[116] De atunci, comunitățile thailandeză,[117] turcă,[118] greacă[119] sau
armeană[120] au organizat diverse festivaluri culinare sau culturale în oraș.
În 2005, Bucureștiul a devenit primul oraș din sud-estul Europei care a găzduit
CowParade, amplu eveniment de artă urbană. Cu ocazia festivalului, zeci de sculpturi
multicolore înfățișând văcuțe au putut fi admirate în tot orașul. [121]
Cultură tradițională
Case tradiționale și o biserică de lemn în Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”

Cultura tradițională românească continuă să aibă o influență majoră în arte, precum

teatru, film și muzică. Bucureștiul are două muzee etnografice de renume
internațional: Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului, unul dintre cele mai mari
muzee în aer liber din țară.
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, situat în Parcul Herăstrău, acoperă o
suprafață de 14 ha și conține peste 380 de monumente de arhitectură tradițională din
toate colțurile țării.[122] Muzeul Satului este, de asemenea, cel mai vizitat obiectiv cultural
din România.[122]
Muzeul Țăranului Român a fost declarat în 1996 Muzeul European al Anului.
[123]
 Patronat de Ministerul Culturii, muzeul conservă și expune numeroase colecții de
obiecte și monumente ale culturii materiale și spirituale. Muzeul deține una dintre cele
mai bogate colecții de obiecte țărănești din România, cu un patrimoniu evaluat la peste
90.000 de piese organizate în mai multe colecții: ceramică, port, textile, obiecte din
lemn, religioase, obiceiuri etc.[124]
Muzeul Național de Istorie a României este un alt muzeu important din București, care
conține o colecție de artefacte care detaliază istoria și cultura românească din preistorie
și până în epoca modernă.
Lăcașuri de cult
Vezi și: Listă de biserici din București.

Catedrala Patriarhală și Palatul Patriarhiei

Bucureștiul păstrează numeroase monumente de artă religioasă și medievală, printre

care o serie de biserici și mănăstiri datând din secolul al XVI-lea, de când orașul a
devenit reședință statornică a voievozilor munteni.
Bucureștiul este sediul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, una dintre bisericile
ortodoxe orientale în comuniune cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, dar și a
subdiviziunilor sale, Mitropolia Munteniei și Dobrogei și Arhiepiscopia Bucureștilor.
Credincioșii ortodocși îl consideră pe Dimitrie cel Nou Basarabov sfântul protector al
orașului.[125] În București există 248 de lăcașuri de cult ortodoxe. [126] Cea mai veche
dintre ele, Biserica Sf. Anton, se află situată în complexul Curtea Veche. Numită și
Biserica Domnească, aceasta a fost zidită de domnitorul Mircea Ciobanul în anul 1559.
[127]
 Astăzi găzduiește moaștele sfântului Antonie cel Mare, aduse în 2017 de la abația
Sf. Antonie din regiunea franceză Dauphiné.[128] Una dintre cele mai mici și mai
reprezentative biserici din București este Biserica Bucur Ciobanul. Deși nu are o datare
exactă, biserica este considerată una dintre cele mai vechi din oraș, a cărui întemeietor
ar fi chiar Bucur, cel de la care își trag numele atât biserica, cât și Bucureștiul. [129] La
polul opus, cel mai mare lăcaș de cult ortodox din București este Catedrala Sf. Spiridon
Nou, a cărei pictură interioară a fost executată de Gheorghe Tattarescu.[130] În 2010 au
început lucrările de construcție la Catedrala Mântuirii Neamului Românesc.[131] Situată în
apropierea Palatului Parlamentului, catedrala va avea o capacitate de 5.000 de
persoane[132] și o înălțime de 120 m,[133] devenind astfel cea mai mare biserică ortodoxă
din lume.
Orașul este centrul și altor organizații creștine din România, printre care Arhidieceza
Romano-Catolică, înființată în 1883, și Eparhia Greco-Catolică „Sf. Vasile cel Mare”,
înființată în 2014.
În București mai există astăzi șase sinagogi, din cele câteva zeci existente
înaintea rebeliunii legionare din 1941, cutremurului din 1977 și demolărilor sistematice
din anii 1980.[134] Printre acestea se numără Templul Coral, Sinagoga Mare și Templul
Unirea Sfântă. Ultimul a fost transformat în Muzeul de Istorie a Evreilor din România
„Șef rabin dr. Moses Rosen”,[135] în timp ce Templul Coral și Sinagoga Mare încă
oficiază slujbe regulate.[136]
Lăcașuri de cult din București

Catedrala Sf. Spiridon

Nou, cel mai mare lăcaș
de cult ortodox din
București  

Biserica Sf. Anton, cea

mai veche biserică din
București  

Biserica Rusă  

Biserica Kretzulescu  

Catedrala romano-
catolică Sf. Iosif  

Detaliu de pe Sinagoga
Eșua Tova, cel mai
vechi lăcaș de cult
evreiesc din București  
 Catedrala Mântuirii
Neamului, în construcție
în anul 2021 

Arhitectură
Arhitectura istorică

Statuia lui Vlad Țepeș din Curtea Veche

Substanța medievală a Bucureștiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de

distrugeri și incendii. În plus, orașul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai
ales biserici, și în decursul campaniei de „urbanism” inițiate în secolul trecut de Nicolae
Ceaușescu. Din nucleul orașului medieval de pe malurile Dâmboviței s-au păstrat
vestigiile Curții Vechi (sec. XV–XVI) cu Biserica Domnească „Buna Vestire”, care
datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (d. 1559).
Strada Lipscani, în jurul căreia se desfășoară ceea ce este considerat centrul istoric al
Bucureștiului, a fost atestată pentru prima dată în 1589 sub numele de „Ulița Mare”.
[137]
 Numele de astăzi îl primește în 1947 de la negustorii ce comercializau mărfuri aduse
de la Lipsca (astăzi Leipzig). Clădirile de pe strada Lipscani au fost ridicate
preponderent în secolul al XIX-lea în stilul neoclasic și neobaroc, fiind naționalizate în
anul 1948. În anii 1980, regimul comunist le-a dat în folosință unor locatari ce le-au
adus într-o stare deplorabilă. Lipscaniul este una din străzile Bucureștiului care are cele
mai multe obiective pe Lista monumentelor istorice (peste 30), reunite sub
titulatura Ansamblul de arhitectură „Strada Lipscani”.[138] Din 2005, zona Lipscani este
doar pietonală și este în curs de restaurare. Pe lângă clădirile de secol XIX, pe strada
Lipscani s-au păstrat o serie de hanuri, notabile fiind Hanul Gabroveni (cel mai vechi
dintre ele și restaurat în 2014),[139] Hanul lui Manuc (1808) și Hanul cu Tei (1833).
Secolele XVI–XVII
Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” a mănăstirii Mihai Vodă

Mănăstirea Radu Vodă a fost ridicată pe vremea lui Alexandru al II-lea Mircea, dar a
fost distrusă deja în 1595 de Sinan Pașa, pentru a fi în secolul al XVII-lea reconstruită și
fortificată de către Radu Mihnea și Alexandru Coconul. Atât elementele tradiționale
(planul triconc, turla pe naos), cât și pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt
influențate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeș. Din ansamblul mănăstirii
Mihai Vodă, ctitoria lui Mihai Viteazul, s-a păstrat doar biserica. Construcția a fost,
împreună cu turnul-clopotniță din secolele XVI–XVIII, translată din fosta incintă
monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a
fost distrusă. Din secolul al XVI-lea datează și biserica mănăstirii Mărcuța, o ctitorie pe
plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită și
împodobită cu picturi murale, iar din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte
importante mărturii ale secolului al XVI-lea, biserica Alba-Postăvari și biserica Spirea
Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.
În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul
ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva
turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a
curții. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul, dar
suferise în 1595 mari distrugeri.
Clădiri ale stilului brâncovenesc din București

 Biserica Colțea
 Biserica Fundenii Doamnei
 Biserica Kretzulescu
 Biserica Stavropoleos
 Catedrala Patriarhală
 Corpul vechi al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”
 Mănăstirea Antim
 Palatul Cotroceni

Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin
Șerban, dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeș, folosind
proporții mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. După mutarea
mitropoliei de la Târgoviște la București în 1668, ea a devenit Catedrală Mitropolitană, și
în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrală
Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reședinței mitropolitane,
dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcții
din 1698, aparținând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a
edificiului, un paraclis cu galerie și treptele care duc spre portal. Acestea au fost
reînnoite în 1723.
Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea
mormântul lui Șerban Cantacuzino. Biserica ei se distingea prin proporțiile armonioase
și printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Șerban Cantacuzino
este și Biserica Doamnei (1683), care conține un ansamblu de pictură murală executat
de zugravii Constantinos și Ioan.

Biserica Stavropoleos

Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica mănăstirii

Antim (1713–1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanul. Perioada clasică a stilului
este reprezentată aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un
pridvor monumental purtat de coloane și de un fronton semicircular care denotă
influența barocului italian. Aripile de nord și de est ale edificiului monastic au fost
demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihai
Cantacuzino și Spitalul Colțea (1702), prima instituție spitalicească din Țara
Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii
Doamnei (1699), Palatul Mogoșoaia (1702) și Biserica Colțea (1695–1702), din
ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701–1702, ancadramentul cu decor dens al
ușii spre pronaos, precum și canaturile din lemn ale acestei uși. O fază târzie a stilului
brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcărești (1716–1722), o ctitorie a
lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcașul monastic
avea o ornamentică deosebit de bogată și era considerat drept o sinteză a arhitecturii
sacrale tradițional românești. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica
Kretzulescu (1722) și Biserica Stavropoleos (1724–1730), cu un pridvor bogat
ornamentat. Din vremea lui Constantin Brâncoveanu datează și viitoarea Cale a
Victoriei, stradă numită inițial Podul Mogoșoaiei, deoarece făcea legătura între reședința
domnească de la poalele dealului Mitropoliei și palatul de la Mogoșoaia.
Secolele XVIII–XIX
Curtea interioară a Hanului lui Manuc, construit de Manuc Bei în 1808

Secolele XVIII și XIX constituie pentru arhitectura Bucureștiului perioada unei mari
înfloriri. După o perioadă de tranziție, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743)
și Olari (1758) care continuă parțial formele tradiționale ale epocii brâncovenești, apar
primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica Tei, 1822) sau neogotic (Palatul
Suțu din 1833 și Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852–1858). Din punct de vedere
urbanistic, Bucureștiul a cunoscut sub domnitorii fanarioți, deci până în 1821, și o
puternică influență orientală, evidentă mai ales în amenajarea piețelor după modelul
constantinopolitan, a așa-numitelor maidane, și în arhitectura caselor particulare și a
celebrelor hanuri. Reprezentativ pentru aceste influențe este Hanul lui Manuc, construit
în 1808 de către un negustor armean.

Corpul vechi al BNR

Palatul CEC văzut noaptea

Palatul Kretzulescu, sediul Centrului European pentru Învățământul Superior (UNESCO-CEPES)

Influența Parisului și a școlii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu

desăvârșirea Palatului Știrbei de către arhitectul francez Michel Sanjouand în 1835. În a
doua jumătate a secolului al XIX-lea planul orașului căpătă treptat, și datorită proiectelor
urbanistice inițiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru
circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru
instituțiile din administrație și cultură, precum și prin amenajarea unor areale întinse ca
parcuri. Astfel, parcul central al Bucureștiului, Cișmigiul, ia ființă la mijlocul secolului,
după proiectele arhitectului peisagist german Carl Friedrich Wilhelm Meyer. Acesta va
contribui și la continuarea Șoselei Kiseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord
încă din 1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus și la demolarea unor
biserici, mănăstiri și hanuri medievale, precum și la impunerea cu orice preț a canonului
francez în restaurare și reconstrucție. Clădirile „micului Paris” au schimbat aspectul
vechiului oraș, din care s-au păstrat mai ales spațiile subterane greu de recuperat
datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroși arhitecți francezi au contribuit
la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului și a eclectismului de școală
franceză. Astfel, Palatul Băncii Naționale (corpul vechi) este o operă din 1883–1885 a
arhitecților Joseph Cassien-Bernard și Albert Galleron. După planurile lui Paul
Gottereau s-a construit Casa de Economii și Consemnațiuni de pe Calea Victoriei, cu o
alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă și metal, care îi conferă
transparență. Același Gottereau a proiectat și clădirea Fundațiilor Regale, astăzi unul
dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare.
Ion Mincu a fost inițial un promotor al școlii franceze de arhitectură, datorită anilor de
studii petrecuți la Paris. Palatul Curții Supreme de Justiție, o operă din această perioadă
a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de
renovare, sediul Curții de Apel București și a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai
sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt în stil neogotic, și Ateneul
Român, conceput de Constantin Baicoianu și Albert Galleron și construit între 1885 și
1888. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe
structuri clasiciste, așa cum a fost el cultivat în Franța.
Secolul XX

Arcul de Triumf

Palatul Cercului Militar Național, inaugurat în 1923

Acest stil a prevalat și în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în București, în
pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poștelor,
azi Muzeul Național de Istorie a României, construit în anul 1900 după planurile
arhitectului Alexandru Săvulescu, are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un
parament cu rustica și diverse elemente decorative datorate în parte renașterii, în
parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al
Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie
Maimarolu. Clădirea Primăriei Municipiului București, ridicată între anii 1906 și 1910
de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendințe retrospective ale începutului de secol,
care vizau o renaștere a tradițiilor naționale în arhitectură, mai ales a stilului
brâncovenesc. Idealul unei școli de arhitectură neoromânească se face remarcat și în
opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de la Șosea” de pe Șoseaua Kiseleff din 1892.
Tradiția arhitecturală moldovenească l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budești, de
exemplu în Muzeul de Etnografie, Artă Națională, Artă Decorativă și Industrială,
azi Muzeul Țăranului Român, construit în etape între anii 1912 și 1939.

Casa Presei Libere, monument de arhitectură comunistă

Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, reconstruit și modernizat după planurile arhitectului Romeo Belea

Stilul neoromânesc nu a putut însă depăși canonul francez, reprezentat în primele

decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu, azi Muzeul
Național de Artă al României, o construcție alcătuită dintr-un corp central și două aripi
laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, și de Arcul de Triumf, o operă
a arhitectului Petre Antonescu. În anii '30 își fac apariția primele modernisme ale
secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe Calea Victoriei un mic zgârie-
nori de tip american. În anii '50 ai secolului al XX-lea au fost ridicate în centru unele
clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera
Română (1953). Opera, deși după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism
tipice pentru sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii
comuniste suprafața orașului s-a mărit în mod semnificativ prin construcția de noi
cartiere de locuințe, care aveau parțial caracterul de oraș-satelit: Balta Albă, Drumul
Taberei, Floreasca, Pajura, Berceni, Grivița. În primii ani ai lui Ceaușescu arhitectura s-
a putut elibera în mare măsură de canonul stalinist.
Între 1968 și 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai înaltă
construcție-turn din România, și tot în 1970 a fost terminată noua clădire a Teatrului
Național, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui Ceaușescu, prin
fațade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceaușescu a adus cu sine schimbări grave în
structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidențial și a
Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu prețul distrugerii vechilor cartiere
Uranus, Izvor, Rahova și Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa
Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la
acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafață de 350.000 m², au început în
anul 1984. Construcției i se impută lipsa de unitate stilistică și proporțiile care ignoră
modelul clasicist după care se orientează de fapt.
Arhitectura contemporană

Asmita Gardens

Sediul Uniunii Arhitecților din România, o combinație neobișnuită de vechi și nou

Palatul Universității din București

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”

Sky Tower, cea mai înaltă clădire din România și Promenada Mall

Clădiri de birouri, Piața Victoriei

De la căderea comunismului în 1989, multe clădiri din epoca comunistă au fost

renovate, modernizate și folosite în alte scopuri.[140] Poate cel mai bun exemplu în acest
sens este transformarea așa-numitelor „circuri ale foamei”, foste complexe
agroalimentare neterminate, în mall-uri și centre comerciale. Centre comerciale
moderne precum Unirea Shopping Center, București Mall sau Plaza Romania au apărut
pe structurile preexistente ale fostelor „circuri ale foamei”. Un alt exemplu este
transformarea unei vechi construcții utilitare din Centrul Civic în hotelul Marriott de
astăzi. Acest proces a fost accelerat după 2000, când orașul a trecut printr-o perioadă
de boom imobiliar, iar multe clădiri comuniste din centrul Bucureștiului au devenit ținta
investitorilor imobiliari datorită locației lor. Multe blocuri de apartamente din epoca
comunistă au fost, de asemenea, renovate pentru a îmbunătăți aspectul urban.
Legea impune păstrarea și consolidarea clădirilor cu valoare istorică. Multe construcții
îmbină astfel rămășițe ale unor clădiri istorice cu arhitectura de secol XXI, unde oțelul și
sticla predomină. Cu toate acestea, mulți arhitecți le consideră un kitsch urban.
[141]
 Exemple în acest sens sunt sediul Uniunii Arhitecților din România (poreclită de
locuitori „clădirea cyborg”),[142] hotelul Novotel, Metropolis Center, spațiile de birouri de
pe Splaiul Unirii, The Ark (fosta Bursă de Mărfuri) și Biblioteca Națională. [143]
În ultimul deceniu au fost construite o serie de clădiri de birouri înalte, în special în
zonele de nord și de est ale orașului. Cea mai înaltă clădire din București și totodată
cea mai înaltă din țară este Sky Tower, parte a Floreasca City Center. Finalizată în
2013, clădirea măsoară 137 de metri înălțime. Alte exemple de clădiri înalte construite
după 2000 includ:[144] Globalworth Tower (118 m), Tower Center International (106
m), Bucharest Financial Plaza (83 m), BRD-GSG Tower (82 m), Nusco Tower (80
m), Euro Tower (80 m), Charles de Gaulle Plaza (80 m), Cathedral Plaza (75 m), City
Gate Towers (75 m), Millennium Business Center (72 m) etc. În ciuda acestei dezvoltări
pe verticală, arhitecții români evită să proiecteze clădiri foarte înalte din cauza
vulnerabilității la cutremure.[145]
Pe lângă clădirile de afaceri și instituții, s-au construit și clădiri de apartamente și
garsoniere, dintre care multe sunt complexe rezidențiale înalte și comunități rezidențiale
suburbane. Exemple de astfel de complexe sunt Asmita Gardens și Doamna Ghica
Plaza. Acestea sunt din ce în ce mai vizibile în nordul Bucureștiului, care este mai puțin
populat și găzduiește locuitori din clasele de mijloc și superioară datorită procesului
de gentrificare.

Educație
Vezi și: Lista universităților din București.
Bucureștiul este un puternic centru universitar, cu 120 de licee și 33 de universități
publice și private și campusuri universitare, care atrag elevi și studenți din toată țara. [59]
În anul 2014, în București funcționau 17 unități de învățământ superior public (finanțate
de stat),[146] dintre care cele mai mari sunt Universitatea din București, Academia de
Studii Economice, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Școala
Națională de Studii Politice și Administrative și Universitatea Politehnica. La acestea se
adaugă alte 22 de universități private,[147] cum ar fi Universitatea Româno-
Americană și Universitatea Spiru Haret, ultima fiind cea mai mare din Europa, cu peste
302.000 de studenți înscriși în 2009.[148] Universitățile private au o reputație mixtă
datorită neregulilor din procesul educațional [149] și integrității compromise.[150]
Primele instituții de învățământ modern au fost Academia Domnească, înființată în 1694
și reformată în 1864 pentru a forma actuala Universitate din București, și Colegiul
Național Sf. Sava, ambele fiind printre cele mai prestigioase de genul lor din România.
[151][152]
 Una dintre cele mai importante universități din România și sud-estul Europei,
Universitatea din București este prima instituție academică românească care a intrat în
topul QS World University Rankings al celor mai bune 600 de universități din lume. [153]
Capitala are și 378 de biblioteci (publice, municipale, universitare), [59] iar evenimente
anuale precum „Nocturna bibliotecilor”[154] au popularizat cititul în rândul
bucureștenilor. Biblioteca Națională, al cărei nou sediu a fost inaugurat în 2012, este
cea mai mare din țară, dispunând de 14 săli de lectură și nu mai puțin de nouă milioane
de cărți.[155] Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” se remarcă și ea ca una dintre cele
mai mari biblioteci din București. Aproape 300.000 de cititori accesează anual cele
peste 2,3 milioane de volume ale bibliotecii. [156]

Sănătate
Vezi și: Listă de spitale și instituții publice de sănătate din București.
În București, în anul 2015, la fiecare 100.000 de locuitori există 654 de medici, 90,7
medici de familie și 563,3 medici specialiști.[157] Adițional, din datele oferite de INS, au
fost identificate 1.355 de cabinete medicale de familie dintre care două sunt de stat,
restul fiind în proprietate privată.[157] Numărul total al medicilor este într-o creștere
constantă în ultimii ani. Conform datelor INS, în 2013 în București lucrau 11.488 de
medici, în 2014 11.904, pentru ca numărul lor să ajungă, în 2015, la 12.092. [157]
În București sunt 93 de spitale din care 50 sunt publice. [158] Unul dintre cele mai
moderne spitale din Capitală este Spitalul Clinic Colțea, care a fost reamenajat după o
investiție de 90 de milioane de dolari în 2011. [159] Spitalul Colțea este și cel mai vechi din
București, fiind înființat de spătarul Mihai Cantacuzino la 14 decembrie 1704.[160] Spitalul
actual a fost construit între 1867–1888 de arhitectul Joseph Schiffler, de origine
olandeză.[161] Astăzi, în Spitalul Colțea sunt diverse secții medicale printre care medicină
internă, chirurgie generală, oncologie medicală, radioterapie, hematologie, ORL, ATI,
alături de diferite laboratoare și de ambulatoriul integrat cu cabinetele de specialitate, de
colective de cercetare științifică și de o bază activă de învățământ medical. [162]
Alte spitale sau clinici din București sunt Spitalul Universitar de Urgență, Spitalul Clinic
de Urgență Floreasca (ambele încadrate de Ministerul Sănătății în categoria I de
competență),[163] Institutul Clinic Fundeni, Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”,
Spitalul Militar Central etc.

Spitalul Clinic Colțea, cel mai vechi din București

Echipe sportive
Fotbal

 A.S.C. Venus București

 Colentina A.C. București
 Româno-Americana FC București
 Juventus București
 Rapid București
 Steaua București
 Progresul București
 Dinamo București
 Sportul Studențesc

Arena Națională
Rugby

 RC Dinamo
 RC Steaua
 RC Aurel Vlaicu
 RC Olimpia
Baschet

 C.S. Rapid București

 CS Dinamo București
 CSA Steaua Turabo București
 B.C. Dan Dacian Bucuresti
Handbal

 Steaua HC
 Dinamo Baumit
 CSM București (feminin și masculin)
 Rapid București (feminin)
Arte marțiale

 C.S. Italo
 A.S. Dacic Taekwondo Club
 C.S. Dinamo București
 C.S. Bushido Taekwondo
 Steaua Wu-Shu
 Ju Jitsu Club
 Chelsea Bucuresti

Personalități născute în București

Articol principal: Listă de personalități născute în București.
Printre cele mai cunoscute persoane născute în Capitală se pot enumera:

 Nicolae Bălcescu (1819–1852), istoric, scriitor și

revoluționar
 Petre Ispirescu (1830–1887), editor, folclorist,
povestitor, scriitor și tipograf
 Adolf Albin (1848–1920), jucător de șah
 Alexandru Macedonski (1854–1920), poet, prozator,
dramaturg și publicist
 Constantin I. Nottara (1859–1935), actor
 Lazăr Edeleanu (1862–1941), chimist
 Ion Cantacuzino (1863–1934), medic și microbiolog
 Gheorghe Marinescu (1863–1938), medic neurolog
 Vintilă I. C. Brătianu (1867–1930), prim-ministru
 Iulia Hasdeu (1869–1888), scriitoare și poetă
 Nicolae Paulescu (1869–1931), om de știință, medic
și fiziolog
 Tudor Arghezi (1880–1967), scriitor
 Henri Coandă (1886–1972), inginer, pionier al
aviației, fizician și inventator
 Martha Bibescu (1889–1973), romancieră, poetă,
politiciană și memorialistă
 Grigoraș Dinicu (1889–1949), violonist și compozitor
 Edward G. Robinson (1893–1973), actor
 Clara Haskil (1895–1960), pianistă
 George Călinescu (1899–1965), critic, istoric literar,
scriitor și publicist
 John Houseman (1902–1988), actor și producător
de film
 Elvira Godeanu (1904–1991), actriță
 Gică Petrescu (1915–2006), cântăreț și compozitor
 Neagu Djuvara (n. 1916), istoric, diplomat, filozof,
jurnalist și romancier
 Gabriel Popescu (n. 1932), balerin
 Mircea Albulescu (1934–2016), actor, publicist, poet
și prozator
 Florian Pittiș (1943–2007), actor, regizor, traducător
și cântăreț
 Mircea Lucescu (n. 1945), antrenor de fotbal
 Ilie Năstase (n. 1946), jucător de tenis
 Andrei Pleșu (n. 1948), scriitor, estetician și istoric al
artei
 Corina Chiriac (n. 1949), cântăreață, compozitoare,
textieră și actriță
 Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), scriitor,
politician și publicist
 Adrian Năstase (n. 1950), prim-ministru
 Mircea Cărtărescu (n. 1956), poet, prozator, critic
literar și publicist
 Mircea Geoană (n. 1958), ambasador, ministru de
Externe și președinte al Senatului
 Maia Morgenstern (n. 1962), actriță
  Elina Löwensohn (n. 1966), actriță
 Cristi Puiu (n. 1967), regizor și scenarist
 Aurelia Dobre (n. 1972), antrenoare, coregrafă și
gimnastă
 Victor Ponta (n. 1972), prim-ministru
 Alexandra Maria Lara (n. 1978), actriță
 Alexander Nanau (n. 1979), regizor de film,
scenarist și producător
 Alina Cojocaru (n. 1981), balerină
 Alina Pușcău (n. 1981), model, actriță și cântăreață
 Delia (n. 1982), cântăreață
 Edward Maya (n. 1986), DJ și muzician
 Antonia (n. 1989), cântăreață și model
 Sorana Cîrstea (n. 1990), jucătoare de tenis
 Larisa Iordache (n. 1996), gimnastă

Orașe înfrățite
  Amman[164]
  Ankara[164]
  Atena (1993)[165]
  Athens, Georgia[166]
  Atlanta (1994)[164]
  Beijing (2005)[167]
  Budapesta (1997)[164]
  Chișinău (1999)[168]
  Damasc[164]
  Detroit[164]
  Hanoi[166]
  Hanovra[164]
  Lagos[164]
  Londra[164]
  Montréal[164]
  Moscova[164]
  Nicosia (2004)[164]
  Pretoria[164]
  Regina, Saskatchewan[164]
  São Paulo (2007)[169]
  Sofia[164]

Note
1. ^  en  Demographia World Urban Areas (Built-Up Urban Areas
or Urban Agglomerations)  (PDF)  (ed. 13). Demographia.
aprilie 2017. p. 97.
2. ^ Maria Manoliu (12 iunie 2011). „EXCLUSIV: Proiectul zonei
metropolitane București-Ilfov. Zona se va întinde până la
DUNĂRE și va fi condusă de un GUVERNATOR”.  Gândul.
3. ^  en  „Population on 1 January by age groups and sex - cities
and greater cities”.  Eurostat.
4. ^  en  „Population on 1 January by age groups and sex -
functional urban areas”. Eurostat.
5. ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8.
Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe,
 comune”.  Institutul Național de Statistică  din România. iulie
2013. Accesat în  5 august 2013.
6. ^ „„Un chin ce nu se mai sfârșește: Bucureștiul nu ne mai
încape" Evenimentul Zilei, 06 ianuarie 2009”.
7. ^ „„Ilfovean sau bucureștean? Va crește Capitala?"
Evenimentul Zilei, 27 noiembrie 2009”.
8. ^ Bucharest, the small Paris of the East Arhivat în 21
februarie 2006, la Wayback Machine., on the Museums from
Romania web site.
9. ^ Bucica, 2000, p.6.
10. ^ [1] Official data for 2011 census" (PDF) (in Romanian).
INSSE. 4 July 2013. Retrieved 4 July 2013.
11. ^ [2] (English) INS. "Romanian Statistical Yearbook" (PDF).
Retrieved 12 February 2009.
12. ^  en  XIX Meeting of METREX Network, Nürnberg, 15–18
June 2005.  „"Bucharest: Few expectations for urban
development", page 29”  (PDF). Arhivat din  original  (PDF)  la 9
august 2007. Accesat în 7 martie 2007.
13. ^ „Adevarul: The BMZ in numbers”. Accesat în 29 septembrie
2011.
14. ^ [3]"Population by age groups and sex – larger urban zone".
Eurostat. Retrieved 30 July 2015.
15. ^ „EVZ”. Accesat în 1 iunie 2009.
16. ^ PriceWaterhouseCoopers Global Regional Attractiveness
Report Romania Arhivat în 13 martie 2006, la Wayback
Machine.
17. ^ a b c d Roxana Roseti (20 septembrie 2011).  „București, al
cui ești?”. Evenimentul zilei.
18. ^ Adrian Bucurescu (19 decembrie 2008). „Orașul
Bucuriei”. România liberă.
19. ^ a b Andreea Tuzu.  „Opinii asupra originii numelui
Bucureștiului”.  Historia.
20. ^ Iorgu Iordan (1963).  Toponimia românească. București.
p. 164.
21. ^ Alesandru Peliman (2008).  Bucur. Istoria fondării
Bucureștilor. București. p. 205.
22. ^ Adrian Rezeanu (2011).  București. Etimologie sau geneză
toponimică. Editura Academiei. p. 276.
23. ^ Eroare la citare: Etichetă  <ref>  invalidă;
niciun text nu a fost furnizat pentru
referințele numite  Radu Olteanu, pag. 2
24. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  11 & 12. ISBN 978-973-0-07036-1.
25. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  100, 101, 104.  ISBN  978-973-0-
07036-1.
26. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  105, 110 & 111. ISBN 978-973-0-
07036-1.
27. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  111. ISBN 978-973-0-07036-1.
28. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  111. ISBN 978-973-0-07036-1.
29. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  113 & 114.  ISBN  978-973-0-07036-
1.
30. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  114 & 115.  ISBN  978-973-0-07036-
1.
31. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  115. ISBN 978-973-0-07036-1.
32. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  117. ISBN 978-973-0-07036-1.
33. ^ Constantin Rezachevici, Adrian-Silvan Ionescu, Emanuel
Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, & Radu
Oltean. BUCUREȘTI 550 de ani de la prima atestare
documentată. ArCuB. p.  252. ISBN 978-973-0-07036-1.
34. ^ Mariana Celac, Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat
(2017).  BUCHAREST ARCHITECTURE an annotated guide.
ArCuB. p.  18. ISBN 978-973-0-23884-6.
35. ^ Mariana Celac, Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat
(2017).  BUCHAREST ARCHITECTURE an annotated guide.
ArCuB. p.  20 & 21. ISBN 978-973-0-23884-6.
36. ^ Mariana Celac, Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat
(2017).  BUCHAREST ARCHITECTURE an annotated guide.
ArCuB. p.  22 & 23. ISBN 978-973-0-23884-6.
37. ^ a b Mădălina Mihalache (4 iunie 2013).  „Poveștile uimitoare
ascunse de râul Dâmbovița, lacurile și dealurile bucureștene.
De unde provin numele lor”. Adevărul.
38. ^ „Statistici despre București”.
39. ^ „Istoricul Parcului Cișmigiu”. Parcul Cișmigiu.
40. ^ „Grădina Botanică "Dimitrie Brândză"”.  Muzee și Colecții
din România.
41. ^ „Grădina Botanică din București”. AGERPRES. 9 noiembrie
2013.
42. ^ Andrei Vișan (8 noiembrie 2016).  „Cum s-a înființat
GRĂDINA BOTANICĂ din București acum 156 de ani. Cine a
avut ideea”. Evenimentul zilei.
43. ^ Catiușa Ivanov (3 martie 2016). „Cum e afectată fauna din
Delta Văcărești de incendii și distrugeri și de ce durează atât
de mult protejarea zonei”. HotNews.
44. ^ Cristina Răduță (8 iunie 2014). „Delta Văcărești, privită de
la etajul 17. Cum s-a transformat lacul lui Ceaușescu în
parcul natural urban de astăzi”.  Adevărul.
45. ^ Cristian Lascu (8 noiembrie 2012). „Delta dintre
blocuri”.  National Geographic.
46. ^ a b „Parcul”.  Parcul Natural Văcărești.
47. ^ Ioan Mărculeț, Grațianca Vlăsceanu (2010).  Aspecte privind
particularitățile climatice ale Municipiului București.
48. ^ a b c „Clima”. Primăria Municipiului București.
49. ^ „2012, anul cu vara cea mai călduroasă în România în
ultimii 50 de ani. Ce temperaturi vor fi azi și mâine”.  Jurnalul
Național.  15 septembrie 2012.
50. ^ Dumitru Săndulescu (1 decembrie 2006).  „România în
topurile meteorologice”.  The Money Channel.
51. ^  ru  „Климат Бухареста”.  Pogoda i Klimat.
52. ^  en  „Bucuresti Baneasa WMO Station”.  National Oceanic
and Atmospheric Administration.
53. ^ „Populația stabilă (rezidentă) pe județe, categorii de
localități, municipii, orașe, comune și localități
componente”.  Recensământul populației și al locuințelor
2011.  Institutul Național de Statistică.
54. ^ „Populația pe sexe și grupe de vârste - județe, medii,
municipii, orașe și comune”. [[Recensământul populației din
2002 (România)|Recensământul populației și al locuințelor,
18-27 martie 2002]]  (PDF). I. Structura demografică. Institutul
Național de Statistică. Conflict URL–wikilink (ajutor)
55. ^ a b „Populația României pe localități la 1 ianuarie
2016”. Institutul Național de Statistică.
56. ^ „Peste 12,57 mil. de persoane trăiesc la oraș, Bucureștiul
are 9,4% din populația țării. Top 10 orașe -
INS”. AGERPRES  via  Economica.  18 mai 2015.
57. ^ Vasile Loghin.  „Evoluții urbane ale Bucureștiului și ariei sale
metropolitane evidențiate prin interpretarea imaginilor
satelitare”  (PDF). p.  383.
58. ^  en  „Population density by NUTS 3 region”.  Eurostat.
59. ^ a b c d e f Sabina Baciu, Roxana Bedrule, Raluca Ciută, Anca
Ioniță, ed. (6 octombrie
2015). „București2021”  (PDF).  ARCUB.
60. ^ a b c d „Populație”.  Vital Signs. Fundația Comunitară
București.
61. ^ Adelina Mihai (5 mai 2017). „Harta speranței de viață: un
bucureștean trăiește, în medie, cu 2,4 ani mai mult decât
restul locuitorilor. În Satu Mare există cea mai mică speranță
de viață din România, de numai 73,2 ani”.  Ziarul Financiar.
62. ^ „Populația după etnie la recensămintele din perioada 1930-
2011 - județe”.  Institutul Național de Statistică.
63. ^ a b Diana Marcu (12 octombrie 2015).  „Ce ne-a rămas din
Bucureștiul evreiesc”. Merg În.
64. ^ Cristina Răduță (11 aprilie 2013).  „Comunitatea evreiască
din Capitală, sufletul comerțului pe Lipscani și la Obor, în
secolul al XIX-lea. Cum se distrau evreii bucureșteni
altădată”. Adevărul.
65. ^ „Maghiarii din București”.  E-antropolog.  18 aprilie 2011.
66. ^ „Liceul Teoretic "Ady Endre"”.  Inspectoratul Școlar al
Municipiului București - Sector 2.
67. ^ Online-Lexikon zur Kultur und Geschichte der Deutschen im
östlichen Europa, Universität Oldenburg. Accesat la 1 ianuarie
2019.
68. ^  bg  „На Велики четвъртък румънците посегнаха на
българската църква в Букурещ”. dveri.bg. 16 aprilie 2009.
69. ^  bg  „Трагичният край на българската църква в
Букурещ – тази неделя във „Вяра и
общество"”.  dveri.bg.  12 iunie 2009.
70. ^ „Comunitatea bulgară va beneficia în continuare de
asistență spirituală, în limba maternă”. Noutăți Ortodoxe. 11
iulie 2009.
71. ^ Otilia Țeposu (2001).  „Bulgarii din București”. Formula
AS (453).
72. ^ „Locul săptămânii: cartierul bulgaro-catolic Dudești-
Cioplea”. Metropotam. 2 martie 2010.
73. ^ „Bulgarii din sudul Capitalei (VIDEO)”. Adevărul. 22 martie
2010.
74. ^ „Locul săptămânii: Geamia Bucureștiului”. Metropotam. 6
iulie 2009.
75. ^ „Moscheea ar-Rahman”.  Biserici.org.
76. ^ Recensământul general al populației din 1930. II. Neam,
limbă maternă, religie. București: Editura Institutului Central
de Statistică.
77. ^ „Structura populației după religie”.  Centrul de Resurse
pentru Diversitate Etnoculturală.
78. ^ „Populația stabilă după religie - județe, municipii, orașe,
comune”.  Institutul Național de Statistică.
79. ^ https://cursdeguvernare.ro/aportul-judetelor-si-regunilor-la-
pib-decalaje-severe-intre-cele-2-3-romanii.html?
fbclid=IwAR1XljQuthGD9BLSncoCjNgmAcvRzS2RCyePpZa
UIuX3804vg5tmshDdIPE.Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)
80. ^ „Rețeaua metroului din Municipiul București”  (PDF). Raport
de activitate pe anul 2015 al Metrorex S.A. Metrorex. p.  5.
81. ^ „Linii de transport RATB”.  Regia Autonomă de Transport
București.
82. ^ Cosmina Fernoaga, Catiușa Ivanov (29 noiembrie
2017). „ANALIZĂ Cluj vs. București la transport public:
probleme comune, soluții diferite”.  HotNews.
83. ^ „Înghesuiți în metrou / 600.000 de călători pe zi”.  Digi
24.  27 octombrie 2016.
84. ^ Alexandru Ioniță (7 iunie 2013). „Care sunt cele mai LUNGI
străzi din București”.  B365.
85. ^ „Mobilitatea spațială”.  Vital Signs. Fundația Comunitară
București.
86. ^ Victor Cozmei, Constantin Barbu (17 iunie 2011).  „Pasajul
Basarab a fost deschis. Vezi cum arată la
inaugurare”. HotNews.
87. ^ „Pasajul Basarab a fost inaugurat: Este cel mai lat și mai
lung pod din Europa”. Antena 3.  18 iunie 2011.
88. ^ Victor Cozmei, Catiușa Ivanov (1 iulie 2011). „Primele
efecte ale Pasajului Basarab: Cum s-a degrevat traficul de pe
Podul Grant și din zona Gării de Nord”.  HotNews.
89. ^  en  „European Airport Traffic Trends 2017: Passenger
numbers”.  anna.aero.
90. ^ Andreea Mioara Neferu (29 mai 2012). „Câte avioane mai
aterizează sau decolează de pe Aeroportul Băneasa”.  Ziarul
Financiar.
91. ^ „Oprescu: Canalul Dunăre-București este terminat în
proporție de 65%”.  B365.  30 noiembrie 2010.
92. ^ „Forbes. Canalul Dunăre-București vs. Criza
mondială”. Adevărul. 13 decembrie 2010.
93. ^ „Nicușor Dan: „Azi e ziua de naștere a noului București".
Apel la vigilență pentru numărarea voturilor”. www.digi24.ro.
94. ^ „Consilieri”. Primăria Municipiului București.
95. ^ „Prefectul Municipiului București”.
96. ^ „Decretul nr. 284/1979 privind stabilirea sectoarelor
Municipiului București”.  Lege5 Online.
97. ^ a b c d Ionela Gavril (9 iunie 2011).  „Împărțirea administrativă
a Bucureștiului - scurt istoric”.  AGERPRES.
98. ^ Camelia Popa (5 septembrie 2005).  „Zona metropolitană
București - o comunitate de 5.000 kmp”.  România liberă.
99. ^ „Secții de Poliție București”. ODAT.
100. ^ „Contact”. DGPMB.  Poliția Română.
101. ^ a b c „Evaluarea activităților desfășurate în anul
2016”  (PDF). Direcția Generală de Poliție a Municipiului
București.
102. ^  en  „Europe: Crime Index 2017”. Numbeo.
103. ^ Andrei Dumitrescu (22 ianuarie 2015). „Bilanțul pe 2014
al Poliției Capitalei: 31 de crime, toate soluționate. Peste
7.500 de infracțiuni economice și peste 56.000 de infracțiuni
de natură judiciară”.  Mediafax.
104. ^ „Rahova și Ferentariul, cele mai rău famate zone din
Capitală”. Adevărul. 18 mai 2011.
105. ^  en  „Children Underground (2001)”.  IMDb.
106. ^ „Evaluarea fenomenului „copiii și tinerii
străzii"”  (PDF).  Salvați Copiii. București.  2014. p.  14.
107. ^ Ioana Nicolescu (12 iunie 2014). „Peste 1.100 de tineri și
copii trăiesc pe stradă, în București. Peste jumătate sunt
cerșetori”. Adevărul.
108. ^ „Worldwide Quality of Living Survey”. www.expat.or.id.
109. ^ „Bucharest keeps 108 in the mercer top dedicated to life
quality”.
110. ^ „Istoric”. Festivalul Enescu.
111. ^ „Festivalul Internațional "George Enescu"”. Artexim.
112. ^ „Despre”.  FIPB.
113. ^ „GAUDEAMUS 2017 la ora
bilanțului”  (PDF).  Gaudeamus. 27 noiembrie 2017.
114. ^ „Despre”.  Anim'est.
115. ^ „Poveste”.  BIFF.
116. ^ „Un colț de China la București”.  Adevărul.  11 februarie
2005.
117. ^ „Festivalul Thailandez”.  Muzeul Satului.
118. ^ „Festivalul Tradițiilor Culturale Turcești, între 9 și 11 iunie,
în Parcul Herăstrău”. HotNews.  5 iunie 2017.
119. ^ „Festivalul Grecesc, o experiență mediteraneană în
mijlocul naturii”.  ParkLake. 22 iulie 2017.
120. ^ Irinela Vișan (28 iulie 2017). „Începe Festivalul 'Strada
Armenească'; trei zile de concerte, dansuri și
concursuri”. AGERPRES.
121. ^ Cristian Ștefănescu (2 iulie 2005).  „Cine a adus văcuțele
în București?”. Jurnalul Național.
122. ^ a b „Despre muzeu”. Muzeul Satului.
123. ^ „Premii”.  Muzeul Național al Țăranului Român.
124. ^ „Colecții”. Muzeul Național al Țăranului Român.
125. ^ „Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul
Bucureștilor”.  CrestinOrtodox.ro.
126. ^ Eduard Dumitrache (24 ianuarie 2014). „Mai sunt
necesare 2000 de biserici ortodoxe în București”.  Averea
Bisericii.
127. ^ Ciprian Apetrei (25 martie 2010). „Hramul 450 la Curtea
Veche”. Ziarul Lumina.
128. ^ Cătălina Matei (4 iulie 2017). „Biserica Sfântul Anton -
Curtea Veche a primit moaștele ocrotitorului ei spiritual; racla
rămâne definitiv la București”. AGERPRES.
129. ^ „Biserica Bucur Ciobanul”. CrestinOrtodox.ro.
130. ^ „Biserica Sf. Spiridon Nou”.  Biserici.org.
131. ^ „Calendarul activităților”. Catedrala Mântuirii Neamului.
132. ^ Oana Despa (6 aprilie 2017).  „Catedrala Mântuirii
Neamului, ridicată în proporție de 70%. Noutatea: în loc de
pictură clasică, pereții vor fi acoperiți cu mozaic. Când va fi
gata întreaga construcție”.  Mediafax.
133. ^  en  „Romanian People's Salvation Cathedral”. Emporis.
134. ^ Cristina Iosif (23 decembrie 2010). „Fostul cartier
evreiesc din București”. Bucureștii Vechi și Noi.
135. ^ „Muzeul de Istorie a Evreilor din România "Șef rabin Dr.
Moses Rosen"”.  Muzee și Colecții din România.
136. ^ Anda Stănciulescu (1 d.Hr.).  „La pas prin sinagogile
bucureștene”  (PDF).  Realitatea Evreiască.  LVI(424–425).
137. ^ Alexandru Popescu (23 martie 2012).  „Străzile
Bucureștilor – mică istorie sentimentală în imagini (XIII).
Lipscani”. Ziarul Financiar.
138. ^ „Ansamblul de arhitectură "Strada
Lipscani"”. Monumentele Istorice din România. APMNIR.
139. ^ Roxana Alexe (18 septembrie 2014). „Hanul Gabroveni
restaurat, inaugurat de Oprescu la deschiderea Zilelor
Bucureștiului - FOTO”. Mediafax.
140. ^ „Povestea fabricilor comuniste, transformate în mall-uri
sau apartamente”. Great Economy. 14 septembrie 2015.
141. ^ „Arhitectura modernă reînvie farmecul Bucureștiului de
demult. Cum arată clădirile considerate de specialiști un
kitsch”.  Știrile Pro TV. 16 octombrie 2014.
142. ^ Mădălina Mihalache (31 mai 2013).  „Sediul Uniunii
Arhitecților din București, în topul celor mai ciudate clădiri din
Europa. Vechiul și noul se combină într-un amestec de
cărămidă și sticlă”.  Adevărul.
143. ^ „Nou și vechi în arhitectura Bucureștiului: contrastele unui
oraș”.  Designist. 14 august 2014.
144. ^  en  „Bucharest”.  Emporis.
145. ^ „"Bucureștiul nu este un oraș pentru zgârie nori, e mai
degrabă un oraș pe orizontală"”. Știrile TVR. 7 mai 2014.
146. ^ „Educație”. Vital Signs. Fundația Comunitară București.
147. ^ „Facultăți particulare”.  ListaFacultati.ro.
148. ^ „Cum a ajuns „Spiru" cea mai mare universitate din
lume”.  Gândul. 12 iulie 2009.
149. ^ Petre Bădică, Răzvan Chiruță (22 septembrie
2015). „Industria diplomelor, în colaps. Universităților private
le-a scăzut profitul de 207 de ori”. România liberă.
150. ^ „Raportul integrității universitare din
România”  (PDF). Coaliția pentru Universități Curate.
București. 2016.
151. ^ Antonia Hendrik (16 noiembrie 2016).  „Top 20 al celor
mai prestigioase universități din România”.  Evenimentul zilei.
152. ^ Corina Mirea (26 iulie 2012).  „Topul celor mai bune licee
din București: Sf. Sava, Gheorghe Lazăr, Tudor Vianu și
Mihai Viteazul au avut cei mai mulți absolvenți de bac cu
media peste nouă”. Ziarul Financiar.
153. ^  en  „University of Bucharest”.  Top Universities.
Quacquarelli Symonds.
154. ^ D. S. (24 septembrie 2015).  „Bibliotecile din București în
"Nocturna bibliotecilor" 25-26 septembrie și 26-27
septembrie”.  HotNews.
155. ^ „Colecții”. Biblioteca Națională a României.
156. ^ „Biblioteca în cifre la 31 decembrie 2016”. Biblioteca
Centrală Universitară „Carol I”.
157. ^ a b c „Sănătate”.  Vital Signs. Fundația Comunitară
București.
158. ^ Anișoara Munteanu (22 august 2017).  „Cum a evoluat
numărul medicilor din România în zece ani și câți medici sunt
în fiecare județ”. Wall-Street.
 159. ^ Petre Bădică (25 ianuarie 2011).  „Galerie foto: Cum arată
noul spital Colțea, după o investiție de 90 de milioane de
dolari”. România liberă.
160. ^ „Spitalul Colțea, 310 ani de istorie: aici s-au tratat stră-
stră-bunicii noștri!”. Antena 1.  13 februarie 2013.
161. ^ „Spitalul Colțea”. Monumentele Istorice din România.
Asociația Prietenii Muzeului Național de Istorie a României.
162. ^ „Specializări și servicii medicale”.  Spitalul Clinic Colțea.
163. ^ „Clasificarea spitalelor”  (PDF). Ministerul Sănătății.
164. ^ a b c d e f g h i j k l m n o „Cu cine este înfrățit
Bucureștiul?”.  Adevărul.  21 februarie 2011.
165. ^ „Comunicat de presă”.  Primăria Municipiului București.  9
iunie 2017.
166. ^ a b „Videanu, primarul care dă în gropi”.  Gândul. 26
august 2006.
167. ^  en  „Beijing's Sister Cities”. eBeijing.
168. ^ „HOTĂRÂRE privind aprobarea unui protocol de înfrățire,
încheiat de Municipalitatea București”. Consiliul General al
PMB.
169. ^  pt  „LEI Nº 14.471”. Prefeitura de São Paulo.  7 iulie
2007.

Bibliografie
 O. N. Greceanu, Bucureștii, Tipografia Cartea
medicală, București, 1929
Ghiduri turistice

 Arety Anastasescu (ed.): București. Ghidul străzilor,

București: Stadion 1973.
 Dan Berindei ș.a.: București. Ghid, București:
Editura Meridiane 1963.
 Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu: București. Ghid
turistic, București: Editura Ed. Sport-Turism. 1980.
 Sebastian Bonifaciu, Emanuel Valeriu: Bucureștii de
la A la Z, Ghid, București: Editura Meridiane 1969.
 Vasile Boroneant: Ghidul muzeelor, București;
Editura Cinor 1992.
 București. Mic îndreptar turistic, București: Editura
Meridiane 1963.
 București. Monografie, București: Editura Sport
Turism 1985.
 Raul Călinescu: Excursii în împrejurimile capitalei,
București: Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport
1962.
  Silvia Colfescu: București. Ghid turistic, istoric,
artistic, București : Editura Vremea 2001.
 Consiliul Primăriei Municipiului București
(ed.): București la a 50-a aniversare a P.C.R.,
București 1971.
 Direcția Topografică Militară (ed.): București. Ghidul
străzilor, București 1991.
 Gh. Graur Florescu: Popasuri în împrejurimile
Bucureștilor, București: Editura Sport Turism 1983.
 Florian Georgescu, și Paul I. Cernovodeanu: Muzeul
de Istorie a Orașului București, București: Sfatul
popular al Capitalei R.P.R. 1960.
 Alexandru Ionescu, Dan Emanoil, Constantin
Vlădescu: București. Ghidul străzilor, București : Ed.
consiliului național pentru educație fizică și sport
1969.
 Alexandru Ionescu, Constantin Kiriac
(ed.): București. Ghidul străzilor, coordonare
cartografie Ștefan Pandele, Mircea Vlad, București:
Editura Sport Turism 1982.
 Ion Iordan: Împrejurimile Bucureștilor, ghid turistic,
București: Societatea R 1992.
 Gheorghe Leahu: București. Arhitectură și culoare,
pref. de Alexandru Balaci, București: Sport Turism
1989.
 Gheorghe Leahu: Lipscanii, centrul istoric al
Bucureștilor, București: Editura Arta Grafică 1993.
 Hedy Löffler: București, cuvînt înainte de Ioan
Grigorescu ; pagini de istorie de Panait I. Panait,
București Sport Turism 1984.
 Leon Magdan: Ghidul pelerinului. București și
împrejurimi, București: Editura Sfântul Alexandru,
2001.
 George Șerban: Hoinărind prin București, București:
Editura Meridiane 1968.
 Gh. Ciocioi, Dragne, ș.a. Ghidul mănăstirilor din
România, ediția a II-a, București: Editura Sophia,
2011.
 Grigore Ionescu, București. Ghid istoric și
artistic. Fundația pentru literatură și artă, Regele
Carol II, București, 1938
Istorie
 Constantin Bacalbașa: Bucureștii de altădată,
București 1930, reprints Bucureștii de altă dată
(1878-1884), București: Editura Eminescu 1993
și Bucureștii de altă dată (1885-1888), București:
Editura Albatros 2000.
 Victor Bilciurescu: București și bucureșteni de ieri și
de azi, București: Ed. Paideia 2003.
 Mircea Diaconu: În Bucureștii de odinioară,
București: București: Editura Paideia 1998.
 Florian Georgescu (ed.): Istoria orașului București,
București: Muzeul de Istorie a orașului București
(MIMB) 1965.
 Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre
Dache: Muzeul de Istorie a orașului București 1921-
1971, București 1971.
 Constantin C. Giurescu: Istoria Bucureștilor din cele
mai vechi timpuri până în zilele noastre, București
1966.
 Emanoil Hagi-Mosco: București. Amintirile unui oraș,
Ziduri vechi. Ființe dispărute, ed. îngrijită de Ștefan
Pleșia, București: Editura Fundației Culturale
Române 1995.
 Ion Ionașcu (ed.): Bucureștii de odinioară, Sfatul
popular al capitalei, Muzeul de Istorie a orasului
București (MIMB), București : Editura Științifică
1959.
 Ionel C. Ioniță: O "lună" din istoria Bucureștilor,
București : Arcub, 1998.
 G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, București:
Socec 1899.
 Nicolae Iorga, Istoria Bucureștilor, București 1939.
 Ulysse de Marsillac: Bucureștiul în veacul al XIX-lea,
prefață, note și antologie de ilustrații de Adrian-
Silvan Ionescu ; traducere din limba franceză de
Elena Rădulescu, București: Editura Meridiane
1999.
 Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări,
București: Editura Paideia 2002.
 Dimitrie Pappasoglu: Istoria fondării orașului
București. Istoria începutului orașului București,
București : Ed. Culturală Gheorghe Marin Speteanu,
2000 (= Memoria Bucureștilor 2).
 Dimitrie Pappasoglu: Istoria fondării orașului
București. Capitala Regatului Român - de la anul
 1330 până la 1850, București Ed. Asociației
Române pentru Educație Democratică, 2000.
 George Potra (ed.): Documente privitoare la istoria
orașului București, vol. 1: 1594-1821, București
1961; vol. 2: 1821-1848, București 1975; vol. 3:
1634-1800 București 1982, București: Editura
Academiei Republicii Socialiste România 1961-
1982.
 George Potra: Din Bucureștii de altădată, București
1981.
 George Potra: Din Bucureștii de ieri, București:
Editura Științifică și Enciclopedică 1990.
 Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice
Marinescu: Bucureștii în anii primului război
mondial, 1914-1918, București: Editura Albatros
1993.
 Adrian Rezeanu: Toponimie bucureșteană,
București: Academia Română 2003.
 Mihai Tătărâm: La margine de București, București:
Editura Sport Turism 1983.
 Virgiliu Z. Teodorescu: Cronică bucureșteană 1877-
1878, București: Editura Ministerului de Interne
1997.
 Nicolae Vătămanu: Istorie Bucureșteană, București:
Editura Enciclopedică Română 1973 (= Orizonturi
46).
 Mărculeț I. (coordonator), Superlativele României -
mică enciclopedie, Editura Meronia, București,
2010. ISBN 978-973-7839-60-2
 Cristian Romano: Iosif Romanov librar, editor și
tipograf din București în prima jumătate a secolului
al XIX -lea, în Anuarul Arhivelor Municipiului
București nr.1/1996.
Impresii de călătorie, memorialistică și eseuri

 Tudor Arghezi: Cu bastonul prin București,

București: Editura pentru literatură 1961.
 Christian d'Auchamp: București văzut de un străin,
pref. de Amelia Pavel, București: Editura Sport
Turism 1982.
 Gheorghe Cruțescu: Podul Mogoșoaiei, povestea
unei străzi, București: Editura Meridiane 1986 (=
Biblioteca de artă 438).
  Catherine Durandin: București. Amintiri și plimbări,
Pitești: Paralela 45 2003.
 Rodica Ianăși: Povestea caselor, București: Editura
Simetria 2000.
 Horia Liman: Timpurile și anotimpurile Bucureștiului,
București: Editura Tineretului 1960.
 Adrian Majuru: Bucureștii mahalalelor sau periferia
ca mod de existență, București: Editura Compania
2003.
 Paul Morand: București, trad. de Marian Papahagi și
Ion Pop ; Pref. și note de Ion Pop, Cluj: Echinox
2000. (Paul Morand: Bucharest, Paris: Editions Plon
1934, 1935)
 Irina Nicolau, Ioana Popescu: O stradă oarecare din
București, București: Nemira 1999. (v. recenzia
Gabrielei Trifescu în Observator Cultural Nr.
6, online)
 Constantin Olteanu: File din istoria Bucureștilor.
Însemnările unui primar general, București: Editura
Aldo 2004.
 Alexandru Predescu: Vremuri vechi bucureștene,
București: Editura pentru Turism 1990.
 Tudor Ștefănescu: Orașul cu amintiri, București:
Editura Ion Creangă 1979.
 Lelia Zamani: Bucureștii în sărbătoare, 2 vol.,
București: Editura Cartea de Buzunar 2003.
 Mustafa Balel: Bükreș Günleri, Sivas, Türkiye: Eylül
Yayınları, 1985.
Imagini

 Aurel Bauh: București. album foto, București :

Editura de Stat pentru Literatură și Artă 1957.
 București - Starea orașului, (Bucharest - the
Condition of the City), catalog al expoziției la Sala
Dalles București 1990.
 Adrian C. Corbu: Bucureștii vechi, documente
iconografice, București 1936.
 Henri Stahl: Bucureștii ce se duc, cu 93 fotografii
originale, Vălenii de Munte : Neamul Românesc
1910, reprint București : Do-minoR 2002.
 Gheorghe Leahu: Bucureștiul dispărut, București:
Editura Arta Grafică 1995.
  București 1459-2009. 550 de ani de la prima
atestare documentară, volum îngrijit de Radu Oltean
- recenzie
Referințe pentru monumente

 D. Almaș, I. Panait: Curtea Veche din București,

București, 1974
 Ansamblul Sala Palatului, București: Editura
Meridiane, 1963
 Articol Bucarest / Bucharest / Bukarest în catalogul
de imagini al expoziției ICOMOS pro Romania Paris.
Londra, München, Budapesta, Kopenhaga,
Stockholm 1989/1990, ICOMOS - Journal of the
German National Committee 1, p. 31-40.
 Gheorghe I. Cantacuzino: Biserica Mărcuța,
București, 2003
 Vasile Drăguț: Dicționar enciclopedic de artă
medievală românească, București, 2000, p. 105-
107.
 Florentina Dumitrescu: Biserica Mihai Vodă,
București, 1969
 George D. Florescu: Din vechiul București. Biserici,
curți boerești și hanuri după două planuri inedite
dela sfârșitul veacului al XVIII-lea , București, 1935
 Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în
Muntenia și Oltenia. I. Înrâuririle străine de la origine
până la Neagoe Basarab, în: Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice (BCMI) XX (1927), fasc. 53-
54, p. 121-158.
 Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în
Muntenia și Oltenia. II. Vechiul stil românesc din
veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII (1930), fasc. 63-
66.
 Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în
Muntenia și Oltenia. III. Veacul al XVII-Iea, în: BCMI
XXV (1932), fasc. 71~74.
 Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în
Muntenia și Oltenia. IV. Noul stil din veacul al XVIII-
lea, în: BCMI, XXIX (1936), fasc. 87-90.
 Dana Harhoiu: București, un oraș între orient și
occident (Bucarest, une ville entre orient et
occident ), text ro./fr., ed. de Uniunea Arhitecților din
România, București: Ed. Simetria 1997.
  Aurora Ilieș: Biserica Mănăstirii Colțea, București,
1969
 Grigore Ionescu: București: Orașul și monumentele
sale, București, 1956
 Neculai Ionescu-Ghinea: Altare ucise, în: Magazin
istoric decembrie 2005, p. 30-32.
 P. E. Miclescu: Monumentele de pe Dealul
Patriarhiei, București, 1967
 Cristian Moisescu: Biserica Curtea Veche,
București, 1967
 I. Panait: Hanul Manuc: cercetări arheologice, în:
Buletinul Monumentelor Istorice (BMI) 2/1972, p. 3.
 I. Panait: Curtea Domnească din București în
secolul al XVI-lea, în: Buletinul Monumentelor
Istorice (BMI) 2/1973, p. 3.
 Cornelia Pillat: Biserica Crețulescu, București, 1969
 Andrei Pippidi, București istorie și urbanism,
București: ed. Do-minoR, 2002
 Corina Popa: Mănăstirea Plumbuita, București, 1968
 Corina Popa și Dumitru Năstase: Biserica Fundenii
Doamnei, București, 1969
 Radu Popa: Mogoșoaia. Palatul și muzeul de artă
brîncovenească, București: Editura Meridiane, 1962
 George Potra: Istoricul hanurilor Bucureștene,
București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985
 Simion Săveanu: Enigmele Bucureștilor, București:
Editura pentru turism, 1973
 Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu: Cetatea de
scaun a Bucureștilor: consemnări, tradiții, legende,
Editura Albatros, București, 1976
 Nicolae Stoicescu: Repertoriul bibliografic al
monumentelor feudale din București, București,
1961
 Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru
Cebuc, Monumente din București, Editura
Meridiane, București, 1966
Statistici, urbanistică

 Direcția Centrală de Statistică, Direcția Orășenească

de Statistică București (ed.): Anuarul statistic al
orașului București, București 1959.
 Florian Georgescu, Alexandru Cebuc, Petre
Daiche: Probleme edilitare bucureștene.
 1. Alimentarea cu apă, 2. Canalizarea Dîmboviței,
3. Asanarea lacurilor din nordul capitalei, București:
Muzeul de Istorie a Orașului București (MIMB) 1966.
 Dumitru F. Mihalache (ed.): București la a XX-a
aniversare a eliberării patriei. Cifre și imagini, Sfatul
popular al orașului București. Dir. centr. de statistică,
Dir. orășenească de statistică București 1964.
 Vintilă M. Mihăilescu: Evoluția geografică a unui
oraș, București: Paideia 2003.
 Grigore Posea, Ioana Ștefănescu: Municipiul
București cu sectorul agricol Ilfov, București: Editura
Academiei 1984.
Economie

 Ghidul unităților comerciale ale capitalei, București:

Ministerul Comerțului Interior 1962.
 D. Hagi Theodoraky: Amintiri din trecutul
negustoresc, București : Do-minoR 2003.
Bucureștiul în literatură

 Mateiu Caragiale: Craii de Curtea Veche, roman,

București: Editura Cartea Românească 1929.
 Tudor Arghezi, Cu bastonul prin București,
București: Editura Minerva 1972.
 Isac Peltz: Calea Văcărești, roman,
București: Editura Minerva 19892.
 Florentin Popescu: Carte de dragoste pentru
București, București: Editura Eminescu 1986.
 Mircea Cărtărescu, Orbitor, București: Editura
Humanitas 2007.