Roxana Ungureanu

Floare albastră, de Mihai Eminescu

Eseu în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume reflectate întrun text poetic studiat aparţinând lui
MEminescu: evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea întro tipologie; perioadă; curent
literar sau orientare tematică; prezentarea temei prin referire la două imagini/ idei poetice; sublinierea a
patru elemente semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului; exprimarea unei opinii
argumentate despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în textul poetic ales

Poezia Floare albastră este o meditaţie pe tema iubirii, o idilă

desfăşurată într-un cadru feeric şi este o capodoperă a lirismului
eminescian din etapa de tinereţe. Viziunea romantică este dată de tema
şi motivele literare, simbolul central al poeziei referindu-se la mitul
fericirii prin iubire şi aspiraţia spre ideal. La romantici, tema iubirii
apare în corelaţie cu natura, întrucât natura vibrează la stările
sufleteşti ale eului liric.

Tema iubirii este redată din două perspective, care corespund, in

structura poeziei celor două planuri lirice : cel feminin şi cel al
bărbatului, care ilustrează cele două modalităţi de a înţelege lumea şi
iubirea. Planul iubitei are forma unui monolog alcătuit dintr-un reproş, o
provocare inocentă şi o încercare de seducţie. Planul bărbatului conferă
poeziei caracter de meditaţie, subliniind condiţia geniului. Vocea lirică
feminină reproşează geniului înstrăinarea, preocuparea pentru absolut,
avertizându-l că fericirea nu stă în „câmpiile asire”, ci în iubirea
specifică lumii terestre : „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite !”.
Principiul masculin este contemplativ : „Eu am râs, n-am zis nimic” ; „Ca
un stâlp eu stam in lună” şi meditativ : „Totuşi este trist în lume”.

Încă din titlu apare motivul florii albastre, care, la Eminescu

semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar
şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente
filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din
Roxana Ungureanu

care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica
românească a dat-o acestui motiv este aceea a „florii de nu-mă-uita”,
simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în
amintirea, în mintea şi în sufletul omului îndrăgostit. De asemenea, titlul
poeziei este alcătuit din două sintagme : „floare”, reprezentând
efemeritatea, delicateţea şi „albastră”, sugerând infinitul cosmic, dar şi
aspiraţia.

Pe lângă titlu, un alt element al textului poetic semnificativ pentru

ilustrarea viziunii despre lume îl reprezintă relaţia de opoziţie şi
simetria. Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând
monologul fetei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului.
Strofa a patra poate fi considerată o strofă de tranziţie care face
legătura între cele două moduri de a înţelege lumea. Primul mod, al
femeii, poate fi considerat unul „al aproapelui”, iar cel al bărbatului „al
departelui”. Aceste denumiri capătă semnificaţie dacă ne gândim la
opoziţia dintre lumea naturală, reală în care îl invită femeia şi lumea
ideilor şi misterelor la care visează eul liric. Timpul trecut al verbelor
(„am râs”, „stam”, „a murit” etc. ) subliniază aceeaşi idee. Datorită
acestor elemente se crează senzaţia unui joc între prezenţă şi absenţă
care poate fi extins până la jocul dintre viaţă şi moarte. Ceea ce pare
prezent se dovedeşte a fi, în final, doar o amintire, o meditaţie asupra
iubirii pierdute. Moartea poate fi reprezentată în text de lucrurile
abstracte spre care tinde bărbatul. Acestea sunt considerate
zadarnice de către iubită, care, în locul acestei lumi a „cerurilor înalte”,
cu „stelele” şi „norii” lor, îi oferă „codrul cu verdeaţă”, adică viaţa.

Următorul element semnificativ pentru ilustrarea viziunii poetului

asupra lumii este incipitul care constă întro interogaţie retorică a
iubitei adresată bărbatului visător „cufundat în stele” şi în „ceruri
Roxana Ungureanu

nalte” Adverbul „iar” arată repetabilitatea bărbatului asupra căilor

omului de a fi fericit iar versul „de nu mai uita încalte” sugerează
dorinţa inocentă a fetei de a nu fi uitată de bărbatul meditativ
Elementele de prozodie sunt un alt element semnificativ în ilustrarea
viziunii despre lume şi se caracterizează prin rimă îmbrăţişată măsură
de şapteopt silabe şi ritm trohaicîn spiritul metricii populare care
conferă muzicalitate textului
În concluzie; „ Floare albastră” este nu numai o poezie de dragoste ci
şi o meditaţie cu rezonanţe asupra aspiraţiei în iubire Mihai Eminescu
dezvoltând un motiv de circulaţie europeană întro viziune lirică
proprie

 
Floare albastră de Mihai Eminescu
 
Gen:
 liric
Specie:
 amestec de specii
 – 
 
 poem filosofic, eglogă (idila cu secvenţe dialogate) şi elegie
 
Curent literar: ROMANTISM
, curent european apărut în secolul XIX, reprezentat de personalităţi precum
 Novalis,
Leopardi, Goethe, Byron, Victor Hugo. Se caracterizează prin următoarele:
folosirea visului ca
modalitate de evadare într-
o lume paralelă, dominată de vitalitatea fanteziei; întoarcerea la natură, ca
matcăoriginară a omului; elogiul trecutului în antiteză
 
cu prezentul (motivul ruinelor şi al castelelor părăsite);cultivarea contrastului liric,
afectiv ori cromatic; utilizarea mijloacelor expresive ale folclorului
naţional; punerea în valoare a motivului călătoriei. Pentru literatura română, Mihai 
Eminescu
Roxana Ungureanu

este un mare poet

romantic, inspirat în mare parte de creatorii germani. „Floarea albastră” este de
fapt un motiv romantic decirculaţie europeană, lansat în romanul neterminat al
lui Novalis, „Heinrich von Ofterdingen”.
 
Temă:
 
iubire terestră în opoziţie c
u lumea ideilor
Motiv:
 
luna, trestia, cerul, „foi de mure”, codrul, satul, „câmpiile Asire”, întunecata mare
 
Laitmotiv: floarea
albastră
 
Idee
centrală:
 
Poetul se foloseşte de „lirismul măştilor” pentru a juca rolul masculin şi rolul
feminin cuaceeaşi intensitate. Tocmai de aceea, exprimarea variază de la persoana
I la persoana a II
-a. Femeia
 – 
 o
apariţie de basm, blondă, naivă şi senzuală – 
 
îl îndeamnă pe bărbat să uite lupta încrâncenată pentru adevăr,căutându
-
şi în schimb împlinirea în lumea simţurilor.
 
Sentiment poetic:
 
nostalgie, intimitate, oscilare între tristeţe şi entuziasm, reflexivitate;
 
Simbol central: Floarea
albastră
 
este în sine un simbol contradictoriu. „Floarea” este expresia vitală aenergiei
amoroase, deschisă către pasiune, vulnerabilă în faţa luminii şi a plăcerii. Culoarea
Roxana Ungureanu

ei însă exprimădepărtarea, infinitul, caracterul rece al celui însetat de cunoaştere.

Simbolul „florii albastre” este o sinteză a principiilor masculin, respectiv feminin,
în cele din urmă, o sinteză a iubirii imposi
 bile.
Cuvinte-cheie:
 
 stele, nori, ceruri nalte, sufletul
vieţii
 mele, râuri în soare, câmpiile Asire, întunecata mare, piramidele-nvechite, foi de
mure, trestia cea
lină,
 de-aur
 părul;
 
Câmpuri lexicale
şi/sau
 semantice:
 
Există două câmpuri semantice esenţiale, care conturează o dată în plusantiteza
dintre principiul feminin şi cel masculin. E vorba de câmpul semantic al
„cosmosului”:
 
 stele, nori,ceruri nalte, bolta cea
 senină,
 luna
 
şi de câmpul semantic al „terestrului”:
 
codrul cu
verdeaţă,
 izvoare, vale, stânca,
 prăpastia
. Pe de o parte, vocea masculină visează să atingă măcar pentru o clipă cele mai
înaltegânduri elaborate de mintea umană, el tinzând către raţionalitate („râuri în
soare”), cultură universală(„câmpiile Asire ”) şi profunzime poetică („întunecata
mare”). Pe de altă parte, vocea feminină se dedicăemoţiilor telurice, pasiunilor
vremelnice şi extazului produs de beţia simţurilor. În plan general, poezia aduceîn
atenţia cititorului un conflict mai vechi, acela dintre detaşarea apolinică
şi exuberanţa dionisiacă.
 
Roxana Ungureanu

Ipostaze ale eului liric:

Poezia e construită în acord cu tehnicile lirismului măştilor. Vocile eului liric
suntdouă: cea masculină şi cea feminină. Aceste schimbări de identitate
sunt sesizabile prin schimbarea regimului
 pronominal
. Iubita se adresează poetului când cu reproş, când cu entuziasm, exprimându
-se ca într-un dialogantrenant, la persoana a II-a, implicându-
l pe bărbat în gândurile şi frământările sale. Bărbatul insereazăcâteva comentarii,
nuanţând vorbele femeii şi adăugând întregii poezii o nouă dimensiune. Nu
doarexprimările la persoana I fac specificul acestei intervenţii, dar şi timpul verbal
utilizat, în mod special trecutul,
transformând episodul de iubire într-
unul consumat, doar evocat, poate chiar retrăit, dar
în niciun caz viu,
actual, fremătând.
 
Mod de expunere dominant:
 descrierea, monologul
Secvenţe
 poetice: