Elev Kurti Anca Florina Cls.

XI H

Tipul de relief din din România

Relieful României  se caracterizează printr-o mare diversitate și

complexitate. Din întreaga suprafață a României, 28% este ocupată de munți (peste
800 m altitudine), 42% de dealuri și podișuri (200–800 m altitudine) și 30%
de câmpii (sub 200 m altitudine).
Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul teritoriului se află Podișul
Transilvaniei, înconjurat de lanțurile muntoase ale Carpaților
Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o treaptă mai
joasă, podișuri și câmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor
subcarpatice.
Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică și spațiului
românesc. Relieful structural este pus în evidență de abrupturi și denivelări în Carpați
și Podișul Dobrogei de Nord. De asemenea, horstul dobrogean s-a constituit pe
resturi hercinice în condițiile eroziunii diferențiale a peneplenei. Relieful
petrografic este dezvoltat pe roci cristaline în Carpați și Podișul Dobrogei. Relieful
dezvoltat pe roci solubile reprezintă peste 20 % din teritoriul țării, mai relevant fiind
relieful carstic din aria carpatică. Tot în Carpați este specific și relieful dezvoltat
pe gresii și conglomerate, în ariile de orogen, alături de care evoluează relieful
vulcanic și cel grefat pe roci metamorfice. Pe spațiile mai joase se afla relieful
dezvoltat pe argile, marne, nisipuri și depozite leossoide. Relieful glaciar este bine
reprezentat în părțile înalte ale Carpaților Meridionali și în Munții Rodnei,
prin circuri glaciare, în timp ce relieful periglaciar este distribuit, în mod variat, pe
întreg teritoriul țării. De asemenea, relieful fluviatil și cel litoral au o reprezentare
specifică pe teritoriul României.
Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate,
proporționalitate, complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare
de forme de relief, repartiția aproximativ egală a principalelor unități de relief (35%
munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea reliefului. Carpații
Românești se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul țării, cea
a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați, cu un etaj alpin,
pășuni alpine și întinse suprafețe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge
în vârful Moldoveanu (din Munții Făgăraș), la 2 544 de metri. Pe teritoriul României,
Munții Carpați au o lungime de 910 km.
La exterior Munților Carpați se află un inel de dealuri
— Subcarpații și Dealurile de Vest — locurile cele mai populate, datorită bogatelor
resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) și condițiilor favorabile culturii viței-de-vie și
pomilor fructiferi. În est și sud se extind trei mari podișuri
(Moldovei, Dobrogei și Getic), dar și Podișul Mehedinți, în timp ce în sud și vest se
întind două mari câmpii, Câmpia Română (îngustată spre est) și Câmpia de Vest.
Delta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu
întinderi de mlaștini, lacuri și stuf.[1] Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și
maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este
un teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni de știință ai vremurilor,
printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân.[3] Delta Dunării a fost
introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație naturală a
biosferei.[4]
România beneficiază de toate tipurile de unități acvatice: fluvii și râuri, lacuri,
ape subterane, ape marine. Particularitățile hidrografice și hidrologice ale României
sunt determinate, în principal, de poziția geografică a țării în zona climatului
temperat-continental și de prezența arcului carpatic. Factorul antropic a contribuit la
unele modificări ale acestor particularități.
Carpații Românești se extind ca un inel, care închide o mare depresiune în
centrul țării, a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați (de văi
transversale total sau parțial) și prezintă un număr însemnat de depresiuni
intracarpatice (cu diferite geneze[6]), cu un spectaculos etaj alpin, cu pașuni alpine, cu
întinse suprafețe de eroziune. Acești munți au fost, din cele mai vechi timpuri, loc de
retragere și de adăpost al populației pe timpul invaziilor străine. Datorită
caracteristicilor locale, au apărut și așezări permanente (în depresiuni și pe culoarele
de vale), dar și temporare (odăi, sălașe) care ating plafonul de 2000 m. În Carpații
Apuseni se atinge altitudinea de 1200 m pentru așezările permanente. Raportat
la continentul european, Carpații reprezintă sistemul nord-estic montan alpin, care
începe din Bazinul Vienei și ține până în Valea Timocului, pe o lungime de
aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț montan din Europa) și se întinde pe o
suprafață de 170 000 km². Pe teritoriul României au o lungime de 910 km.[2] Carpații
românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat
prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și
structură. Rezistența Platformei Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la
nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție modificată apoi spre vest de horstul
hercinicdobrogean.
Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la peste 2 500 m, domină relieful
României, altitudinea maximă de 2 544 m fiind în vârful Vârful
Moldoveanu din Munții Făgăraș. Carpații sunt apreciați ca munți cu înălțime mijlocie
și mică și au altitudinea medie de 840 m. De asemenea, circa 90 % din suprafața lor
se află sub altitudinea de 1500 m. Cea mai mare parte din aria carpatică având peste
2000 m, în proporție de 85 %, se află între Valea Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna.
Treapta munților prezintă, deci, diferențieri din punct de vedere hipsometric:
Carpații Meridionali, cu altitudinea medie de 1136 m, Carpații Orientali, cu
altitudinea medie de 950 m și Carpatii Occidentali, cu altitudinea medie de 654 m.[7]
Carpații românești se împart în trei mari grupe:

 Carpații Orientali, aflați între granița de nord și Valea Prahovei, reprezintă

52,2 % din întreaga arie carpatică, cuprinzând depresiuni largi și numeroase
pasuri ce permit circulația rutieră și feroviară între Moldova și Transilvania; pe
latura vestică a Carpaților Orientali se întinde cel mai mare lanț de munți
vulcanici din Europa: Oaș, Gutâi, Țibleș, Călimani, Gurghiu, Harghita, Bodoc etc.
Formați ca și celelalte unități ale Carpaților românești, în
timpul orogenezei alpine, prezintă varietate litologică, fiind constituiți din sișturi
cristaline, roci sedimentare și roci vulcanice, dispuse în trei șiruri paralele.
Altitudinea maximă este de 2303 m, iar gradul de fragmentare este ridicat, fiind
dat de prezența depresiunilor și văilor dispuse transversal și longitudinal. Între
văile Oituz și Prahova, Carpații Orientali își schimbă direcția (de la N-V la S, spre
 S-V și V), formând Carpații de Curbură. Masivele care alcătuiesc Carpații
Orientali au următoarea alcătuire: în vest roci vulcanice, în centru roci cristaline
iar în est și sud roci sedimentare. Principalele resurse sunt: minereuri
de cupru, plumb, aur, argint, mangan, cărbuni, ape minerale etc.
 Carpații Meridionali, cuprinși între Valea Prahovei și culoarul Timiș-Cerna, se
întind pe aproximativ 21 % din spațiul montan românesc. În această grupă se
întâlnesc cei mai înalți munți din România, 11 vârfuri au altitudini de peste 2500
m. Caracteristicile morfometrice sunt superioare celorlalte unități carpatice.
Dovada o constituie înălțimea maximă de 2544 m, înclinarea medie a reliefului de
25 – 35 % și adâncimea fragmentării, care, pe alocuri, variază între 500 și
1000 m. Masivitatea pronunțată se explică prin structura litologică, prin
predominarea sișturilor cristaline. În plus, aceste tipuri de roci au conservat cel
mai bine urmele glaciațiunii pleistocene și, ca urmare, Carpații Meridionali
adapostesc cea mai mare varietate de forme glaciare: circuri și văi glaciare,
custuri, șei de transfluență, morene frontale și laterale, praguri glaciare. Acestea
sunt fie izolate, fie grupate, în acest din urmă caz formând complexe glaciare. De
asemenea, rocile metamorfice sunt cele care au condiționat menținerea urmelor
modelarii policiclice, în cadrul lor evidențiindu-se trei suprafețe de nivelare
(Borăscu, Râu-Șes, Gornovița), precum și umeri de vale. Nu în ultimul rând, este
de menționat relieful carstic prezent pe calcarele din care sunt construite
extremitățile munților.[7] Munții sunt formați din roci cristaline și culmi
calcaroase.
 Carpații Occidentali, ce se întind între Defileul Dunării la Sud, și Someș la
Nord, au trecut, pe parcursul orogenezei alpine, prin etape de înălțare și de
coborare, prin accidente tectonice pe parcursul cărora s-au definitivat masivele
sub formă de horsturi si grabene. Liniile de falii formate au permis apariția
efuziunilor vulcanice și conturarea unor forme vulcanice care s-au păstrat până
azi. Ponderea mare a rocilor dure (sișturi cristaline, granite, banatite) explică
masivitatea reliefului. Prezența calcarelor a favorizat dezvoltarea reliefului carstic
pe o suprafata de 2467 km², acesta fiind marcat prin peșteri și forme carstice
minore. Și în cadrul lor, procesele tectonice sacadate, cu faze de înălțare urmate
de lungi perioade de liniște tectonică, au contribuit la formarea suprafețelor de
nivelare, însă la înălțimi mult mai reduse în comparație cu celelalte ramuri
carpatice. Altitudinea maximă este de 1849 m în Munții Apuseni.[7] Principalele
resurse sunt: minereuri feroase și neferoase, cărbuni, materiale de construcții,
izvoare minerale etc.

Relieful Maramureșului

Relieful Maramureşului este variat, aparţinând unor unităţi geomorfologice

majore distincte. Partea centrală şi estică împreună cu zona munţilor vulcanici Gutâi-
Ţibleş şi cu cea a munţilor cristalini ai Maramureşului – împreună cu depresiunea
Maramureşului – face parte din grupa nordică a Carpaţilor Orientali. Zona sud-
vestică mai joasă – incluzând depresiunea Baia Mare şi depresiunea Lăpuşului, dar şi
”insulele” cristaline Codru şi Preluca, aparţin Podişului Transilvaniei.  Înălţimile
sunt mijlocii - în general – exceptând zona cristalinului Rodnei, unde prin vârful
Pietrosul Rodnei (2.304 m) se atinge altitudinea maximă din judeţ. Relieful înalt al
judeţului este alcătuit din munţii Rodnei, Maramureş, Gutâi şi Ţibleş. Principalele
depresiuni sunt: Maramureş, Lăpuş şi Baia Mare.

Munți 
Munţii Maramureşului sunt situaţi în partea de nord-est a judeţului și au
altitudini de 1.600-1.900m.

Munţii Gutâi fac parte din lanţul vulcanic Oaş-Gutâi-Ţibleş-Căliman-

Harghita care flanchează rama vestică a cristalinului Carpaţilor Orientali. Nota
dominantă este dată de prezenţa unor întinse platouri de lave şi aglomerate
vulcanice andezitice, cu o altitudine mai coborâtă în nord-vest şi mai ridicată spre
sud-est. 

Munţii Ţibleşului – reprezintă continuarea Munţilor Gutâi şi fac parte din

lanţul vulcanic neogen, fiind constituiţi în majoritate din roci sedimentare străbătute
de roci sub-vulcanice care formează principalele vârfuri: Ţibleş (1.838 m), Hudin
(1.611m) şi Văratic (1.349 m).

Depresiuni

Depresiunea Maramureşului este mărginită de Munţii Maramureşului la

nord,Munţii Rodnei, Ţibleş şi Gutâi la sud şi vest, continuându-se dincolo de hotarele
ţării. 

Depresiunea Lăpuşului se află la sudul judeţului la limita dintre lanţul

vulcanic şi Podişul someşean. Spre nord şi est, limita este formată din Munţii
Ţibleş, spre sud de Culmea Berzei şi Masivul Preluca, spre vest prezentând o
deschidere largă spre Depresiunea Baia Mare de care o desparte cumpăna de ape
dintre văile Cavnicului şi Lăpuşului inferior după ieşirea din defileu. 

Depresiunea Baia Mare este zona cea mai coborâtă, având o altitudine

medie de 200 m. situată în partea de vest a judeţului, este limitată la nord şi este
de Munţii Gutâi, care o domină, şi de Depresiunea Copalnicului, spre sud limita
fiind formată de masivul Preluca iar spre vest de Culmea Codru. Depresiunea are
aspectul unui amfiteatru.