Dreptatea Leului - de La Fontaine

Pe vremuri, Capra, Oaia şi surioara Juncă

S-au însoţit cu Leul – un staroste trufaş –

În obşte, la câştiguri şi pagube, părtaşi.

Şi Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,

avu noroc în lanţuri un Cerb frumos să vadă

Şi le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.

Veniră toţi. Şi leul îi socoti pe gheare

Şi împărţi în patru, pe loc întreaga pradă.

-„Întâia parte – nu e de mirare –

Pe drept cuvânt se cade s-o iau eu

Ca Leu!

A doua – îmi închipui că ştie fiecare –

E dreptul meu

Ca dintre toţi mai tare.

A treia îmi revine ca mai viteaz,fireşte.

Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăzneşte

măcar să se atingă vreun ortac-

Bucăţi îl fac!”
 Gâştele de Alecu Donici

Cu o prăjină mare
Ţăranul gâşte de vânzare
Mâna la târg.
Şi drept să zic:

În cârdul gâştelor, spre buna îndemnare,

Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câştig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâştele, şi omenirea plânge.)
Eu nu vinovăţesc ţăranul nicidecum;
Iar gâştele altfel aceasta judeca
Şi, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,

Aşa striga
– A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâştelor ce crudă prigonire!
Priveşte, un ţăran cum bate joc cu noi;
 De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulţămiţi, au pus şi sărbătoare,

Pentru aşa a lor prea vrednică urmare.

– Şi voi tot cu aceasta vreţi
A lumii slavă să aveţi?
Au zis acel drumeţ.
– Strămoşii noştri…
– Ştiu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi aţi făcut în lume?
– Nimica, însă noi…
– Că numai de fripture voi
Sunteţi şi bune.
Lăsaţi dar pe strămoşi în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate
Dar gâştele să nu se-ntarte.
 Privighitoarea şi măgarul
de Grigore Alexandrescu

Nenorocita privighitoare
Cânta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.
Alţii în locu-mi ar descrie poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădietor,
Ce c-o-ntorsură lină, uşoară,
Treptat se urcă şi se coboară,
Plin de simţire, plin de amor.
Eu vă spui numai că despărţirea
Şi suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea
Era sujetul cântării sale.
Un măgar mare ce-o ascultase,
Şi ca un aspru judecător
 Capul pleoştise, sau ridicase
Câte-o ureche-n semn de favor,
Ieşi-nainte să-i dea povaţă,
Şi c-o neroadă încredinţare:
„Am fost – îi zise – aci de faţă,
Dar, zău, nu-mi place a ta cântare.

Cu toate-acestea, am nădejdi bune,

De nu îţi pare lucru prea greu,
La nişte reguli a te supune,
Luând de pildă cântecul meu.”
Atunci începe cu bucurie
Un cântec jalnic şi necioplit,
Încât de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighitoarea, fără sfială,
Zise: „Povaţa e în zadar;
Căci d-aş urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar”.