Rezistența anticomunistă românească 

Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva

dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă
începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați
subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70. În România, opoziția armată a fost prima și una
dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după
căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost
aduse la cunoștința publicului. Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest
lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind
deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul
mare, în solda puterilor imperialiste externe. Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni
constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții
Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a
fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost
capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive
din cadrul Blocului Estic[2]. Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire
relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis
examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005[nota 2].
În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este considerabil și o parte
importantă a dosarelor a dispărut[3]. Cercetările și descoperirile recente vor aduce probabil noi
perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.

La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici, uneori
chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui astfel diverse
puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de
persoane. Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri
sunt independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme
diferite[16] de manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă
de ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, locotenentul-colonel Arsenescu și maiorul
Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și crearea de
depozite de armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de poliția
politică.

Pentru marea majoritate a membrilor rezistenței[17], intervenția americanilor era consecința

logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice
fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor[18] a fost un factor major în
motivația lor[19] era un element major al motivației de care dădeau dovadă. Șefii grupurilor
erau însă lucizi în evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în
absența unei atac american[20] împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le
susțină. Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem
de dure[21] la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe
disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii '50.

Factori determinanți
Aplicare brutală a politicii comuniste

Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o parte importantă a populației

active sau îi obligă pe români să se adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest
cadru inflexibil a produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor cetățeni
de a participa la distrugerea societății existente. Poziția constituțională de jure a Partidului
Comunist Român ca „partid unic și organ conducător al statului” interzice de facto constituirea
de asociații, sindicate sau alte structuri sociale independente de putere și impune o autoritate
totală a partidului comunist, mergând de la vârf (Comitetul Central) și până la bază. La acest
tablou sumbru trebuie să adăugăm prezența masivă în societate a organelor de Securitate,
activă prin cenzură, dar și implementarea unei politici de supraveghere cu spectru larg, fără
control judiciar[nota 4]. Pe plan economic, o planificare de stat strictă afectează nu doar
orientările macro-economice, ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în ciuda
resurselor disponibile, a posibilităților tehnice, a mediului și a nevoilor populației. În cele din
urmă, controlul total al activităților culturale[22], sportive[23], controlul mass media, dispariția
libertății de exprimare și restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și interzice
existența oricărui spațiu de libertate[nota 5].

Valurile masive de arestări și epurări

«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se abate asupra țării după ce

comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui 1948. Armata suferă o epurare completă. Imensa
majoritate a cadrelor formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate.
Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete[24].
Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care nu dovedeau loialitate față de regimul
comunist sau față de Uniunea Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era «sănătoasă».
Poliția a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de Securitate.
Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea comunismului sunt pensionați sau
trecuți în rezervă. În paralel, măsurile politice și economice menite să elimine toate profesiile
liberale[nota 6][nota 7] și toată autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe
aceștia din urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire[25]. Avem aici de a face cu cele
mai puternice pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe armate. Ruinate, victimele
economice ale noului regim puteau fi țărani cărora li se confiscaseră mijloacele de producție
pentru că fuseseră etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți
cărora li se luaseră magazinele în primele valuri ale naționalizărilor. Lista este lungă și include
foștii funcționari, angajații de la stat sau din instituțiile importante, concediați pentru că nu
prezentau încredere din punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și
parlamentelor anterioare, polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai capitalismului», dar și
foștii membrii ai claselor conducătoare : profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari,
bancheri, aristocrați, considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă
pușcăria, chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau politice din trecut. În cele
din urmă, la această listă se adaugă cei care intră în clandestinitate pentru a scăpa de o arestare
iminentă. Un număr mare de familii s-au refugiat în munți la sfârșitul lui 1948 și începutul lui
1949. În acest sens, un funcționar al Consulatului Britanic de la Cluj scrie la 1 mai 1949, referitor
la subiectul situației partizanilor:

“ Hainele și medicamentele lipseau și probabil că acest lucru este adevărat pentru că

numărul lor crescuse cu o proporție considerabilă de femei și copii începând cu exproprierile de
la 1 martie. Mi s-a comunicat valoarea de 20.000 ca număr al celor care s-au alăturat după
expropriere (...) Creșterea numărului de femei și copii va crea probleme de supraviețuire în
iarna următoare (...) și mi se spune din nou că la partizani ajung camioane cu provizii militare,
uneori prin captură, alteori prin dezertare, dar nu pot estima anvergura acestui fenomen...[26].
”

Opoziția țăranilor la colectivizare

Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În 1945, România era o țară 80%
rurală, prin urmare, desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate.
Respinsă de aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost puternic
combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au intensificat refuzurile de supunere față de
noile legi, manifestațiile și actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de Securitate, care nu
ezita să închidă sau să execute conducătorii protestelor[27][28], campaniile au constituit
creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen lung. Rezistența
țăranilor la colectivizarea forțată și brutală[29] este un fenomen puțin cunoscut atât în Europa
de Vest cât și în Europa Centrală. Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției politice,
Securitatea mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața dominației
comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul stalinist este o realitate ieșită din
comun.

Forța mișcării legionare

În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar Partidul
Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de
mii de membri[nota 8], inclusiv o forță paramilitară semnificativă. Foarte activă, organizată și
având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie 1941, această formațiune devenise
ilegală, dar a rămas «interesantă» din punct de vedere politic în 1944-1945, în special pentru
comuniști[nota 9] care le-au «uitat» atitudinea anticomunistă și acțiunile uneori violente,
recrutând până în 1948[30] foști legionari. La acel moment, PCR căuta să diminueze riscul unei
opoziții masive la reformele radicale pe care urma să le implementeze în societate, mai ales că
formațiunea de extremă-stângă avea numai câteva sute de membrii[nota 10], iar mișcarea
legionară câteva zeci de mii, o parte dintre aceștia din urmă fiind antrenați și înarmați.
Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care făcuseră parte din organizații legionare
au intrat în clandestinitate după lovitura de stat eșuată din ianuarie 1941, devenind adversari ai
regimului Antonescu, s-au văzut nevoiți să colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război:
comuniștii. Unii legionari, în special cei din mediul muncitoresc și cei care erau împotriva
elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă[nota 11] mai ales că alternative părea să fie
închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă Ogoranu au preferat clandestinitatea, împotrivindu-se pe
cale armată împotriva comuniștilor și a ocupantului sovietic. De-a lungul războiului rece,
Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat de legionarii refugiați în vestul
continentului și care erau dispuși[31] să sprijine rezistența anticomunistă din România[32], mai
ales că opoziția democratică românească din exil se dovedise incapabilă să furnizeze resursele.

Refuzul dictaturii comuniste

Un alt element important al Rezistenței armate este motivația indivizilor și a grupurilor

convinse că doar o implicare armată ar putea să reducă teama crescândă și să oprească
ajungerea irevocabilă a comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri
acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele în incitarea la o
insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu s-au produs niciodată. O categorie mai
redusă de insurgenți dornici să lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români
recrutați în Europa de Office of Policy Coordination (OPC)[33], antrenați în Franța, în Italia și în
Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu au reușit să creeze contacte locale,
care le erau indispensabile pentru supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai mulți
judecați de tribunalele militare și executați[26].

Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice

Considerate «reacționare» prin natura lor, instituțiile bisericești și mișcările religioase pacifiste
au fost verificate și supravegheate atent, dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la
caz[34]: deoarece nu avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici
nu poseda o rețea școlară proprie[nota 12], Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul unei
schimbări rapide de generații la nivelul conducerii (o parte a fost întemnițată, la fel ca prelații
care au protestat), precum și a unei monitorizări vaste a clerului. Niciun preot sau călugăr nu
putea accede pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără aprobarea poliției politice
comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă vrei să denunți pe cineva
fără să te demaști ca informator, du-te la spovedanie”[35][36]. În contrapartidă, Bisericile
catolice, indiferent că erau de rit latin sau de rit bizantin, precum și Bisericile protestante, cea
Iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu străinătatea, în special cu
țări considerate drept «imperialiste»[nota 13]: prin urmare, persecuția lor a fost mult mai dură.
Școlile pe care le dețineau au fost desființate, numeroase mânăstiri și lăcașuri de cult închise,
unii clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate. O parte dintre proprietățile
Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) au fost atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la
sfârșitul lui septembrie 1948, în încercarea de a rupe legătura cu occidentul și de a diminua
influența Romei în rândul catolicilor români[nota 14], regimul comunist a impus credincioșilor și
preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile comuniste din România, după
modelul impus de Stalin,[nota 15] au declarat ilegală, desființând practic Biserica Română Unită
cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, confiscându-i acesteia toate bunurile[37]. S-a
instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să dureze până în 1964[38][39]. Toți
episcopii greco-catolici (dar și unii romano-catolici, precum Anton Durcovici) au fost trimiși la
închisoare, unde o parte dintre ei au murit din cauza condițiilor de detenție. Mulți preoți au fost
torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați. În consecință, unii preoți și
credincioși catolici, cu precădere din Transilvania, s-au alăturat mișcărilor de rezistență
anticomunistă.