1.

Costul, în contabilitate, se referă la orice plată sau debursare de bani care este destinată
să acopere aspecte legate de producția de bunuri sau servicii, cum ar fi plata materiilor prime sau
a forței de muncă. Cunoscut și sub numele de cost de producție.

Costul unui bun reprezintă toate cheltuielile care vin cu pregătirea, formarea, achiziția și
elaborarea acestuia.

Mai exact, atunci când achiziționăm un produs, costul său înglobează întregul proces prin
care a fost realizat pentru a-și atinge producția finală. Aceasta este considerată o investiție care
ne va da un câștig sau o remunerație în viitor.

De exemplu. O companie dorește să achiziționeze un tăietor electric pentru fabricarea

mai rapidă a mobilierului, costul total al acestuia nu constă doar în achiziționarea, ci și transferul
mașinilor, pregătirea personalului care va opera utilajele. Printre altele.

Cheltuiala se compune mai mult dintr-un serviciu care este achiziționat de necesitate,
cum ar fi electricitatea, apa, telefonia etc.

Cheltuielile efectuate de o persoană sau de o companie nu sunt destinate unei remunerații

viitoare, sunt pur și simplu făcute pentru a satisface o nevoie atunci când primesc un serviciu.

În general, este cheltuit pe serviciul telefonic, deoarece acesta este mijlocul de

comunicare cu clienții și furnizorii care achiziționează produsele noastre, beneficiul pe care îl
generăm este vânzarea produsului nostru, și nu serviciul în sine.

Diferența dintre cost și cheltuieli în contabilitate este următoarea: costurile sunt

considerate investiții care sunt direct identificate cu veniturile. În timp ce cheltuielile nu sunt
asociate cu rentabilitatea vânzării produsului sau serviciului.

De asemenea, costurile și cheltuielile sunt contabilizate diferit. Costurile sunt considerate

active, în timp ce cheltuielile nu sunt.

Costul se bazează pe obligațiile care sunt anulate atunci când se produce un bun,
cheltuielile fiind o plată făcută în schimbul satisfacerii unei nevoi.

Materialele au un cost, în timp ce serviciul reprezintă o cheltuială.

 Atunci când faceți o investiție pe care doriți să obțineți o compensație monetară a costului
care a fost anulat, atât de mult încât un serviciu nu îl generează.

Un cost poate fi capitalizat, în timp ce un serviciu este o cheltuială fără retribuție.

2. Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel:

a) cheltuieli de exploatare, care cuprind: cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile,

costul de achiziţie al obiectelor de inventar consumate, contravaloarea energiei şi apei
consumate, valoarea animalelor şi păsărilor, costul mărfii vândute şi al ambalajelor, cheltuieli cu
lucrările şi serviciile executate de terţi, chirii, prime de asigurare, cheltuieli cu alte servicii
executate de terţi, comisioane şi onorarii, cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, transport
de bunuri şi personal, deplasări, detaşări, cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii
bancare, cheltuieli cu personalul, alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe, despăgubiri,
amenzi, penalităţi; donaţii; cheltuieli privind activele cedate etc.).

b) cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe legate de participaţii, pierderi din
investiţii financiare cedate, diferenţe nefavorabile de curs valutar, dobânzi privind exerciţiul în
curs, sconturi acordate clienţilor şi altele.

c) cheltuieli extraordinare (calamităţi şi alte evenimente extraordinare).

d) cheltuieli cu amortizări, provizioane şi ajustări, precum şi cheltuieli cu impozitul pe

profit/venit şi alte impozite.

În contabilitate, evidenţa cheltuielilor se realizează cu ajutorul conturilor din clasa 6

„Conturi de cheltuieli”, care, prin funcţia lor contabilă, sunt asimilate conturilor de activ. Aceste
conturi se debitează cu valoarea cheltuielilor efectuate în corespondenţă cu diminuările de activ
sau creşterile de datorii şi se creditează prin repartizarea acestora asupra contului de profit şi
pierdere. În felul acesta, la sfârşitul perioadei, conturile de cheltuieli nu prezintă sold.

Contabilitatea veniturilor se ţine pe feluri de venituri, după natura lor, astfel:

a) venituri din exploatare, care cuprind: venituri din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor
executate şi serviciilor prestate, venituri din variaţia stocurilor, venituri din producţia stocată,
venituri din producţia de imobilizări, venituri din subvenţii de exploatare, alte venituri din
exploatarea curentă (venituri din creanţe recuperate).
b) venituri financiare care cuprind: venituri din imobilizări financiare, venituri din investiţii
financiare cedate, venituri din diferenţe de curs valutar, venituri din dobânzi, venituri din
sconturi obţinute şi alte venituri financiare.

c) venituri extraordinare, cum ar fi daunele pretinse de deţinătorii de poliţe, în urma producerii

unor calamităţi.

Veniturile obţinute generează creşterea situaţiei nete a unităţii patrimoniale, fiind

evidenţiate cu ajutorul conturilor din clasa 7 „Conturi de venituri” care prin funcţia lor contabilă
sunt asimilate conturilor de pasiv, cu excepţia contului 711 „Venituri din producţia stocată” care
este un cont bifuncţional. Aceste conturi se creditează cu valoarea veniturilor obţinute şi se
debitează prin repartizarea acestora asupra contului de profit şi pierdere. În felul acesta, la
sfârşitul perioadei, conturile de venituri nu prezintă sold.

3. In cadrul contabilitatii financiare exista o clasa distincta de conturi pentru reflectarea

consumatiunilor aferente perioadei curente. Este vorba de clasa 6 ,,Conturi de cheltuieli" in care
consumatiunile sunt structurate dupa natura lor economica. Toate conturile din aceasta clasa
colecteaza in debitul lor consumatiunile care se fac in cursul perioadei de gestiune (o luna), iar in
credit consumatiunile care au fost deduse intrucat apartin stocurilor sau privesc alte perioade de
gestiune, dupa care restul cheltuielilor sunt considerate ca fiind consumatiuni ce urmeaza a fi
suportate pe seama veniturilor perioadei. Ca urmare, acestea sunt preluate in debitul contului 121
,,Profit sau pierdere".

In paralel cu aceste inregistrari efectuate in cadrul contabilitatii financiare,

in contabiliatea de gestiune se efectuiaza o alta serie de inregistrari care urmaresc determinarea
costului productiei obtinute si a costului productiei in curs de executie. Toate aceste determinari
se fac doar pentru o perioada limitata, de obicei o luna de zile. De aceea, atat conturile din clasa
6 ,, Conturi de cheltuieli", cat si conturile din clasa 9 ,, Conturi de gestiune" se soldeaza la
sfarsitul lunii, fiind astfel pregatite pentru a evidentia consumatiunile di perioada de gestiune
urmatoare.

Deoarece in cadrul contabilitatii de gestiune se urmareste doar determinarea prin conturi

a costurilor productiei, cheltuielile care sunt preluate spre retratare din contabilitatea financiara
se refera numai la cheltuielile de exploatare si la o parte din cheltuielile financiare si cu
amortizarile si cu provizioanele.

Modelul sintetic al legaturii dintre contabilitatea financiara si contabilitatea de gestiune

Cheltuieli inregistrate in contabilitatea Cheltuieli incorporabile

financiara
Cheltuieli neincorporabile
dupa natura lor economica
Cheltuieli supletive (sau suplimentare)
Cheltuieli neincorporabile

Cheltuieli supletive (sau suplimentare)

= Cheltuieli incorporabile Cheltuieli inregistrate in contabilitatea
financiara dupa natura lor economica

4. Cheltuieli de exploatare

- Cheltuielile de exploatare
- Cheltuielile cu materii prime si materiale consumabile
- Cheltuieli privind marfurile
- Alte cheltuieli materiale
- Cheltuieli cu energia si apa
- Cheltuieli cu personalul
- Ajustari de valoare privind imobilizarile corporale si necorporale
- Ajustari de valoare privind activele circulante
- Cheltuieli privind prestatiile externe
- Cheltuieli cu impozite, taxe si varsaminte asimilate
- Ajustari privind provizioanele

Cheltuieli financiare

- Despre cheltuielile financiare

- Pierderi din creante legate de participatii
- Rezultate financiare
 - Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate
- Cheltuieli din diferente de curs valutar
- Cheltuieli privind dobanzile
- Cheltuieli cu amortizarile si provizioanele

5. Contul de profit şi pierdere – reflectă performanţa obţinută de o entitate pe parcursul

unui exerciţiu financiar cu ajutorul veniturilor (capacitatea de a genera numerar), cheltuielilor
(consumul resurselor perioadei), profitului/pierderii (eficienţa sau noneficienţa în utilizarea
resurselor perioadei).
CHELTUIELILE reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe
parcursul exerciţiului financiar sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale
datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din
distribuţia acestora către acţionari.

VENITURILE constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de ieşiri sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale datoriilor, care
se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuţiile
acţionarilor.

Prin compararea sau echilibrarea veniturilor cu cheltuielile unei entităţi se determină

rezultatul exerciţiului înregistrat de aceasta.

REZULTATUL EXERCIŢIULUI poate fi:

1. pozitiv – profit în situaţia în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile şi reflectă
surplusul de resurse ce rezultă după acoperirea valorii utilizărilor antrenate într-o activitate;

2. negativ – pierdere dacă cheltuielile depăşesc veniturile. Pierderea afectează capitalurile

proprii ale întreprinderii, determinând o diminuare a resurselor şi a volumului utilizărilor.

Relaţiile de calcul sunt:

R=V–C

R(+) = V > C R(–) = V < C

 Modul de formare a rezultatului este prezentat sub formă grafică în schema de mai jos:

Rezultat din Venituri din exploatare – Cheltuieli

exploatare de exploatare
Rezultat curent
Rezultatul Rezultat Venituri financiare – Cheltuieli
activităţii financiar financiare
Venituri extraordinare – Cheltuieli
Rezultat extraordinar
extraordinare

În funcţie de natura operaţiilor care le generează veniturile, cheltuielile şi rezultatele sunt

structurate astfel:

a) din activitatea de exploatare;

b) din activitatea financiară;

c) din activitatea extraordinară.

6. Structurarea contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite

degajarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să îndeplinească o anumită
funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţilor viitoare, denumite
solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă
a contului de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă modul de funcţionare şi rentabilitatea
întreprinderii ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoarea adăugată, excedentul brut de
exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.

7. Excedentul brut al exploatării (EBE)

 corespunde rezultatului economic al întreprinderii generat de operaţiile de exploatare

independent de politica financiară, politica de amortizare şi de provizioane constituite,
fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de gestiune şi în
efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.
 Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:
 este o măsura a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare
va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea
riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează
cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor
(dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare.
 este independent de politica financiară, de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile
întreprinderii privind modalităţile de calcul a amortizării), de politica de dividend
(deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală şi de
elementele extraordinare (nu ia în\calcul impozitul pe profit şi rezultatul extraordinar)
 reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.
EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a
întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
EBE se calculează prin două metode:

 Metoda substractivă:
 Valoarea adăugată
+ Subvenţii pentru exploatare
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
- Cheltuieli cu personalul
= Excedentul brut al exploatării
 Metoda aditivă:
 Rezultatul exploatării
+ Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele aferente exploatării
+ Alte cheltuieli de exploatare
- Venituri din provizioane privind exploatarea
- Alte venituri din exploatare
= Excedentul brut al exploatării

8. Rezultatul net al exerciţiului (Rn)

 Exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile aferente activităţii
întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale şi a impozitului
pe profit.
  Rezultatul curent (+/-)
 Rezultatul extraordinar (+/-)
- Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)
= Rezultatul net al exerciţiului (+/-)

Rezultatul curent (Re)

 Reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale întreprinderii, fiind
determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii financiare,
permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.

 Rezultatul exploatării
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
= Rezultatul curent

Rezultatul extraordinar

 Sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierdere generat de operaţii de gestiune

sau capital cu caracter extraordinar şi se calculează astfel:

 Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
= Rezultatul extraordinar

9. Capacitatea de autofinanțare (CAF) este un sold care constituie diferența dintre

fluxurile de intrare și cele de ieșire generate de operațiunile curente și prezintă resursele proprii
ce rămân disponibile pentru finanțarea diverselor necesități: rezultatul exercițiului după
impozitare și cheltuielile care nu au presupus plăți (cheltuieli nemonetare). Indicatorul reflectă
așadar resursele pentru finanțarea activității curente, investiționale și pentru remunerarea
capitalurilor proprii (prin dividende distribuite acționarilor).

Există două metode de determinare a capacității de autofinanțare: metoda deductivă și cea

aditivă.

1. Metoda deductivă pornește de la excedentul brut din exploatare:

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare –Alte cheltuieli de exploatare
(cheltuieli cu despăgubiri, donații și activele cedate) + Venituri financiare – Cheltuieli
financiare – Impozitul pe profit

2. Metoda aditivă are în vedere capacitatea de autofinanțare văzută ca diferență între veniturile

monetare (încasabile) și cheltuielile monetare (plătibile). Astfel, CAF reprezintă expresia
monetară a profitului contabil. Pentru calculul efectiv al acesteia se poate apela la metoda
aditivă, care corectează rezultatul net prin eliminarea elementelor nemonetare:

CAF = RN + Cheltuieli nemonetare – Venituri nemonetare = RN + Ajustări de valoare privind

imobilizările corporale și necorporale + Ajustări de valoare privind activele circulante +
Ajustări privind provizioanele.

In esenta, capacitatea de autofinantare poate fi caracterizata astfel:

a) Este un sold rezidual al fluxurilor generate de ansamblul operatiunilor de gestiune (exploatare,

financiare) si de unele operatiuni extraordinare. Are caracterul unei resurse degajate in cursul
exercitiului si se poate calcula ca diferenta intre intrari si iesiri de fonduri din care nu se deduce
nici un element contabil calculat (amortizari, provizioane):

b) Este un flux de trezorerie efectiva sau potentiala care cuprinde inexactitati. Este eterogena,
deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce raman timp scurt in intreprindere;
resurse disponibile durabile pentru a asigura finantari structurale; operatiuni (cheltuieli si
venituri) extraordinare.

c) Trebuie sa concure la mentinerea valorii intreprinderii, fiind un factor de crestere a acesteia

prin propriile mijloace putand sa dispuna de capitaluri suplimentare, prin apelarea la imprumut.

d) Utilitatea CAF vizeaza: finantarea (totala sau partiala) a noilor investitii; intarirea fondului de
rulment; rambursarea imprumutului la termen pentru completarea mijloacelor de finantare a
programului de investitii; rambursarea datoriilor bancare de finantare a investitiilor;
distribuirea de dividende.
 10. Bilanțul financiar se bazează pe criteriile lichidității crescătoare a activelor și
exigibilității crescătoare a capitalurilor și datoriilor.

Lichiditatea crescătoare a activelor, așa cum am precizat și mai sus, reprezintă capacitatea
activelor de a se transforma în bani lichizi. Activele sunt prezentate în bilanț în ordinea
crescătoare a lichidității, deci a capacității acestora din ce în ce mai mare de a deveni „lichide” și
de a acoperi necesitățile financiare ale întreprinderii. Astfel, vom pleca de la activele imobilizate,
cel mai puțin „lichide”, iar la final vom avea disponibilitățile, cele mai „lichide”.

Clasarea elementelor de capitaluri și datorii (resursele) în ordinea exigibilității

crescătoare semnifică faptul că exigibilitatea unei surse de finanțare este legată de scadența sa,
primele elemente fiind cel mai lent exigibile (capitalurile proprii), iar ultimele, cel
mai rapid exigibile (datoriile pe termen scurt).

Construcția bilanțului financiar implică respectarea unor principii și reguli care permit
ordonarea elementelor de bilanț după criteriul pe termen scurt și pe termen lung. În acest sens,
dintre elementele constitutive ale bilanțului trebuie să se facă distincție între cele care rămân la
dispoziția întreprinderii pe termen lung (peste un an) și cele care nu îi aparțin decât pe termen
scurt (sub un an).

Ordonarea elementelor de activ conduce la existența a două categorii: active imobilizate,

cu scadența mai mare de un an, care reprezintă elemente pe termen lung cu trei categorii de
valori imobilizate (necorporale, corporale și financiare), și active circulante (curente), cu
scadența mai mică de un an (stocuri, creanțe, disponibilități etc.). În activul circulant, din
perspectiva bilanțului financiar, se includ imobilizările cu scadență scurtă, de sub un an, cum ar
fi imobilizările financiare care ajung la scadență sub un an.

Ordonarea elementelor de capitaluri și datorii le structurează pe acestea în categoria

capitaluri permanente, formată din capitalurile proprii și datoriile pe termen mediu și lung (cu
scadența peste un an), și categoria datorii pe termen scurt (cu scadența sub un an), indiferent de
natura lor (datorii de exploatare, credite bancare curente, venituri realizate în avans). Dacă o
parte a datoriilor pe termen lung ajung la scadență mai repede de un an, ele vor fi evidențiate, din
perspectiva bilanțului financiar, la datorii pe termen scurt.
 Așadar, realizarea bilanțului financiar implică efectuarea unor corecții ale elementelor de
activ, capitaluri și datorii pe baza informațiilor de la nivelul întreprinderii, prin regruparea
acestora după criteriul vechimii (peste un an sau sub un an).

Bilanțul funcțional reprezintă un instrument util în analiza financiară. În funcție de tipul

de companie, elementele bilanțiere se pot clasifica din punct de vedere funcțional în
active/resurse stabile, active/resurse de/din exploatare, active/resurse din afara exploatării și
active/pasive de trezorerie.

Din punct de vedere structural, bilanțul funcțional se prezintă astfel:

În scopul realizării bilanțului funcțional se au în vedere următoarele ajustări:

Activele se împart în active stabile, curente și de trezorerie (în categoria activelor stabile
și în cea a resurselor stabile sunt incluse și bunurile care sunt deținute în leasing operațional, în
locație de gestiune sau închiriate).

Activele sunt înregistrate la valoarea lor brută (de înregistrare în contabilitate).

Amortizarea și provizioanele se înregistrează la resurse stabile (aciclice), majorându-le.

Capitalurile și datoriile se împart de asemenea în resurse stabile, curente și de trezorerie

(se face deosebire între activele curente și resursele curente din exploatare și din afara
exploatării).
 11. Ratele de structura ale activului

Activul bilantier poate fi caracterizat prin doua rate fundamentale: rata imobilizarilor,

respectiv rata activelor circulante.

a. Rata imobilizarilor caracterizeaza gradul de investire al capitalului si se calculeaza dupa

relatia:

AI
RAI=  x 100
A

unde:

AI - active imobilizate;

A - active totale.

In general se considera ca majorarea ratei in dinamica este nefavorabila pentru

intreprindere, aceasta reprezentand practic cresterea gradului de imobilizare a activului.
Imobilizarea activului reprezinta un fenomen nefavorabil intrucat poate determina dificultati in
asigurarea unei lichiditati normale pentru firma, avand in vedere faptul ca imobilizarile se rotesc,
transformandu-se in lichiditati, la intervale mai mari de un an. Analiza in detaliu a ratei se
realizeaza utilizandu-se doua rate auxiliare: rata imobilizarilor corporale si rata imobilizarilor
financiare.

a1. Rata imobilizarii corporale exprima dimensiunea capitalului investit de intreprindere in

mijloace fixe, cladiri sau terenuri:

IC
RIC =   x 100
A

unde: IC - imobilizari corporale

 Se apreciaza faptul ca dinamica pozitiva a ratei imobilizarilor corporale este nefavorabila
pentru firma, cel putin din punct de vedere al capacitatii de conversie a mijloacelor fixe. Astfel,
daca are loc o modificare defavorabila a conditiilor de mediu in care se actioneaza, se pot
inregistra pierderi semnificative de valoare prin reevaluarea bunurilor (in cazul scaderii valorii de
piata a acestora) sau se poate diminua venitul realizat prin inlocuirea activelor fixe (in cazul
uzurii morale neprevazute). Aceasta rata cunoaste ponderi si valori recomandate, semnificativ
diferite, de la un sector de activitate la altul. Astfel, in mod justificat, aceasta rata poate are valori
mari la intreprinderile de prelucrare sau de transport, foarte mari la intreprinderile extractiva si
din industria grea sau valori mici pentru firmele din sfera prestarilor de servicii respectiv din
zona comertului.

a2. Rata imobilizarii financiare, exprima gradul de integrare financiara al firmelor pe piata de

plasament si se calculeaza dupa relatia:

IF
RIF =   x 100
A

unde: IF – valoarea imobilizarilor financiare

In general, aceasta rata de imobilizare are valori direct proportionale cu structura,

dimensiunile si forta intreprinderilor economice. De asemenea, ea cunoaste valori diferite in
functie de tipul de intreprindere, domeniul de activitate si obiectivele strategice pe termen mediu
si lung al acestora (rata este ridicata la intreprinderile mari si redusa sau nula in cazul firmelor
mici). Cea mai ridicata rata a imobilizarii financiare va fi inregistrata la intreprinderile de tip
holding (acele intreprinderi care controleaza alte firme).

b. Rata activelor circulante exprima ponderea in activ a mijloacelor lichide ale intreprinderii,

respectiv volumul mijloacelor economice care pot fi transformate in lichiditati pe termen scurt
(mai putin de un an).

Rata activelor circulante se calculeaza dupa relatia:

AC
RAC =   x 100
A
unde: AC - activele circulante

Analiza calitativa a acestei rate este dificila intrucat elementele care

compun aceasta grupa (stocuri, creante, disponibilitati) sunt eterogene, motiv pentru care se
impune descompunerea acesteia intr-o serie de rate auxiliare, respectiv rata stocurilor, rata
creantelor, rata disponibilitatilor si a plasamentelor, rata disponibilitatilor.

b1. Rata stocurilor indica ponderea stocurilor in totalul activelor firmei.

S
RS =   x 100
A

unde: S - valoarea stocurilor din bilant.

Evolutia acestei rate se apreciaza in functie de evolutia cifrei de faceri (volumul

vanzarilor sau al desfacerilor), fiind considerata ca favorabila acea crestere a ratei care are loc pe
fondul unei dinamici mai accelerate a incasarilor (ICS>IS), aspect care echivaleaza cu o eficienta
superioara a

b2. Rata creantelor reflecta ponderea creditelor comerciale in totalul activelor (prin credit

comercial intelegandu-se vanzarea de marfuri catre clienti, fara incasare la livrare, ci dupa o
anumita perioada de timp).

C
RC =   x 100
A

unde: C = creantele.

Scadere in dinamica a ratei creantelor, reprezinta un aspect pozitiv, aceasta insemnand de

fapt o reducere a creditului comercial acordat de firma, respectiv a sumelor blocate fara incasarea
vreunei dobanzi.

Marimea acestei rate inregistreaza valori diferite in functie de tipul de intreprindere,

astfel: la intreprinderile care au relatii cu consumatorii finali (populatia), rata are valori mici
(comert cu amanuntul, intreprinderi de prestari servicii), capatand valori mari la firmele care
au relatii inter-intreprinderi (cele industriale sau cele implicate in comertul cu ridicata).

b3. Rata disponibilitatilor si plasamentelor. Aceasta rata masoara ponderea valorilor imediat

disponibile sau care pot fi transformate rapid in numerar, in totalul activului. Plasamentele pentru
a putea fi transformate in numerar trebuie vandute pe piata de capital, la bursa.

Rata se va calcula dupa relatia:

D+ P
RD+P =  x 100
A

unde: P – plasamente;

D – disponibilitati.

Este considerata normala pentru intreprindere, o rata care oscileaza usor in jurul lui 10%.
In economiile cu o piata de capital incipienta, in lipsa plasamentelor, se calculeaza o rata a
disponibilitatilor.

D
RD =   x 100
A

Este considerata optima o rata cuprinsa intre 3-5%. Se pot face aprecieri asupra nivelului
acestei rate. Astfel, atunci cand rata este superioara nivelului optim, se considera ca firma are
lichiditati in exces, asigurand o remunerare slaba a activelor. Dimpotriva, atunci cand rata este
inferioara valorilor optime, se considera ca firma poate intampina greutati in ceea ce priveste

12. Ratele de structura ale pasivului

Analiza pasivului se face cu ajutorul a trei rate fundamentale: rata stabilitatii financiare,
rata autonomiei financiare, rata de indatorare.
 1. Rata stabilitatii financiare masoara ponderea surselor financiare stabile, in totalul
resurselor din care se finanteaza firma. Sursele financiare stabile sunt formate din capitaluri
proprii (Cp) si obligatiile pe termen lung (OTL), denumite generic capitaluri permanente (CP).

Rata se va calcula dupa relatia:

RSF = CP/P

Pentru a fi optima, valoarea acestei rate trebuie sa depaseasca ponderea de 2/3.

In mod similar, pornind de la ponderea obligatiilor pe termen scurt (OTS) in pasivul total,
indicatorul se poate calcula sub forma unei rate a insecuritatii financiare, dupa relatia:

RISF = OTS/P

unde: P - total pasiv;

CP - capital permanent, care se calculeaza ca suma a capitalurilor proprii si obligatiilor pe

termen lung;

Cp - capital propriu;

OTL - obligatii pe termen lung.

Pentru a inregistra o situatie favorabila, rata insecuritatii financiare trebuie sa fie mai
mica de 1/3.

2. Rata autonomiei financiare exprima independenta financiara a firmei, pornind de la

ponderea capitalurilor proprii in totalul surselor de finantare sau in raport de anumite surse de
finantare.

Rata de autonomie financiara poate fi calculata in mod global, dupa relatia:

RAG = CP/P

Pentru a fi favorabila, aceasta rata trebuie sa inregistreze o valoare mai mare decat 1/3.
 Autonomia financiara mai poate fi calculata si la termen, dupa relatiile (1) si (2):

RAT1 = CP/CP (1)

Pentru a caracteriza o situatie favorabila, rata autonomiei financiare astfel calculata,

trebuie sa fie mai mare decat 1/2.

RAT2 = CP/OTL  (2)

In caz optim aceasta rata la termen, trebuie sa fie mai mare decat 1, exprimand in fapt,
capacitatea firmei de a-si acoperi obligatiile pe termen lung din capitalurile proprii.

3. Rata de indatorare masoara ponderea obligatiilor in totalul resurselor din care este

finantata firma. Rata poate fi calculata ca rata de indatorare globala, in acest caz masurand
ponderea tuturor datoriilor in totalul resurselor, conform relatiei de calcul:

RIG = OTL+OTS/P

Aceasta rata este apreciata ca fiind favorabila atunci cand este mai mica decat 2/3.

Se mai poate calcula o rata de indatorare la termen, care masoara raportul dintre datoriile
pe termen lung, pe de o parte si sursele stabile de finantare sau cele nedatorate, pe de alta parte,
conform relatiilor de calcul (3) si (4).

RIT1 = OTL/CP (3)

Aceasta rata este apreciata ca fiind favorabila atunci cand este mai mica decat 2/3.

RIT2 = OTL/CP (4)

Aceasta rata este apreciata ca fiind favorabila atunci cand este mai mica decat 1.

13. Necesarul de fond de rulment are în vedere echilibrul pe termen scurt. Astfel,

indicatorul prezintă situația necesităților financiare pe termen scurt ale întreprinderii în
comparație cu resursele atrase pe termen scurt. Analiza indicatorului se realizează pe baza
bilanțului financiar. Acesta se determină cu ajutorul relației:

NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii din exploatare

O valoare pozitivă și ridicată a acestui indicator arată că societatea are alocări

suplimentare pe termen scurt în comparație cu resursele atrase la același termen. Practic,
finanțarea alocărilor (nevoilor) pe termen scurt se realizează fie pe seama fondului de rulment,
fie pe seama creditărilor pe termen scurt. O valoare negativă indică un surplus de resurse pe
termen scurt, adică un ciclu de afaceri rapid, ceea ce este de multe ori de dorit. Totuși, pentru
anumite sectoare de activitate este normal să se obțină o valoare pozitivă (de exemplu, sectorul
farmaceutic).

14. Pentru caracterizarea lichidităţii unui agent economic sunt utilizaţi următorii
indicatori de lichiditate:
 Lichiditate generală;
 Lichiditate curentă;
 Lichiditate imediată.

Lichiditate generală exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen

scurt din creanţe şi disponibilităţi. Insuficienţa de lichidităţi are consecinţe atât asupra firmei
(limitarea dezvoltării), cât şi pentru creditori (întârzieri de plată a dobânzilor, de rambursări,
pierderi de creanţe), precum şi pentru clienţi (modificarea condiţiilor de credit). Valorile de
referinţă sunt minim 0,65 şi maxim 1.
Lichiditate generală = active circulante / datorii curente

Lichiditate curentă reflectă posibilitatea activelor curente de a se transforma într-un

termen scurt în lichidităţi pentru a satisface datoriile curente exigibile. Lichiditatea generală este
considerată favorabilă atunci când rata lichidităţii generale este supraunitară (cuprinsă între 2-
2,5).
Lichiditate curentă = active curente / datorii curente

Lichiditate imediată apreciază măsura în care datoriile exigibile pe termen scurt pot fi
acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti; pune în corespondenţă elementele cele mai lichide
ale activului cu datoriile pe termen scurt. Valorile de referinţă sunt 0,35 minim şi 0,65 maxim.
 Lichiditate imediată = (active circulante - stocuri) / datorii curentenivelul minim al acestei
rate se considera a fi 30%, iar cel normal 50%.

Solvabilitatea este capacitatea firmei de a plăti la scadenţă datoriile faţă de creditorii săi.
Un agent economic este solvabil când suma activelor sale investite în mijloace fixe, active
circulante, creanţe certe, resurse băneşti este mai mare sau cel puţin egală cu totalul pasivului
reprezentând obligaţii faţă de parteneri, salariaţi, bugetul statului, bancă.
a. solvabilitatea generala data de raportul dintre active circulante si datorii curente. Limita
trebuie sa fie intre 1.2-1.8
b. solvabilitatea imediata data de raportul dintre active circulante minus obligatii supra
stocuri. Intre 0.65-1
c. solvabilitate globala data de raportul dintre active circulante plus active fixe supra
datorii totale. Trebuie sa fie > 1

15. Principalii indicatori de exprimare a rentabilităţii sunt:

 Rata rentabilităţii economice;

 Rata rentabilităţii financiare;
 Rata rentabilităţii resurselor consumate;
 Marja brută din vânzări.

Rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa capitalului economic alocat activităţii

productive a întreprinderii. Rata rentabilităţii economice trebuie să exprime următoarele condiţii:
rata rentabilităţii economice trebuie să fie mai mare decât rata inflaţiei pentru a asigura
menţinerea valorii sale; în termeni reali, rata rentabilităţii economice trebuie să remunereze
capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii)
şi al riscului economic şi financiar pe care şi le-au asumat furnizorii de capitaluri (acţionarii şi
creditorii întreprinderii); de asemenea, rata rentabilităţii economice trebuie să permită agentului
economic reînnoirea şi creşterea activelor sale într-o perioadă de timp cât mai scurtă.

Rata rentabilităţii economice se calculează astfel:

Rata rentabilităţii economice = profit brut / capital permanent

 Rata rentabilităţii financiare reprezintă capacitatea agentului economic de a degaja
profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Această rată măsoară randamentul
utilizării capitalurilor proprii. Rata rentabilităţii financiare trebuie să fie superioară ratei medii a
dobânzii pentru a face acţiunile firmei mai atractive. Această rată este sensibilă la structura
financiară, respectiv la situaţia îndatorării societăţii.

Rata rentabilităţii financiare = profit net / capital propriu

Rata rentabilităţii resurselor consumate caracterizează gradul de eficienţă al

consumului de factori de producţie şi se determină prin raportarea beneficiului aferent cifrei de
afaceri la costurile acesteia. În funcţie de componenţa cifrei de afaceri, analiza vizează atît
factorii specifici rentabilităţii producţiei vândute cât şi cei specifici vânzîrilor de mărfuri (din
activitatea comercială).

Rata rentabilităţii resurselor consumate = profit net / cheltuieli totale

Marja brută din vânzări reflectă excedentul brut din exploatare aferent cifrei de afaceri
şi exprimă capacitatea activităţii de exploatare de a degaja profit. Acest indicator măsoară nivelul
rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de
incidenţa fiscalităţii şi a elementelor excepţionale.

Marja brută din vânzări = profit brut din vânzări / cifra de afaceri