1.

Costul, în contabilitate, se referă la orice plată sau debursare de bani care este destinată
să acopere aspecte legate de producția de bunuri sau servicii, cum ar fi plata materiilor prime sau
a forței de muncă. Cunoscut și sub numele de cost de producție.

Costul unui bun reprezintă toate cheltuielile care vin cu pregătirea, formarea, achiziția și
elaborarea acestuia.

Mai exact, atunci când achiziționăm un produs, costul său înglobează întregul proces prin
care a fost realizat pentru a-și atinge producția finală. Aceasta este considerată o investiție care
ne va da un câștig sau o remunerație în viitor.

De exemplu. O companie dorește să achiziționeze un tăietor electric pentru fabricarea

mai rapidă a mobilierului, costul total al acestuia nu constă doar în achiziționarea, ci și transferul
mașinilor, pregătirea personalului care va opera utilajele. Printre altele.

Cheltuiala se compune mai mult dintr-un serviciu care este achiziționat de necesitate,
cum ar fi electricitatea, apa, telefonia etc.

Cheltuielile efectuate de o persoană sau de o companie nu sunt destinate unei remunerații

viitoare, sunt pur și simplu făcute pentru a satisface o nevoie atunci când primesc un serviciu.

În general, este cheltuit pe serviciul telefonic, deoarece acesta este mijlocul de

comunicare cu clienții și furnizorii care achiziționează produsele noastre, beneficiul pe care îl
generăm este vânzarea produsului nostru, și nu serviciul în sine.

Diferența dintre cost și cheltuieli în contabilitate este următoarea: costurile sunt

considerate investiții care sunt direct identificate cu veniturile. În timp ce cheltuielile nu sunt
asociate cu rentabilitatea vânzării produsului sau serviciului.

De asemenea, costurile și cheltuielile sunt contabilizate diferit. Costurile sunt considerate

active, în timp ce cheltuielile nu sunt.

Costul se bazează pe obligațiile care sunt anulate atunci când se produce un bun,
cheltuielile fiind o plată făcută în schimbul satisfacerii unei nevoi.

Materialele au un cost, în timp ce serviciul reprezintă o cheltuială.

 Atunci când faceți o investiție pe care doriți să obțineți o compensație monetară a costului
care a fost anulat, atât de mult încât un serviciu nu îl generează.

Un cost poate fi capitalizat, în timp ce un serviciu este o cheltuială fără retribuție.

2. Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel:

a) cheltuieli de exploatare, care cuprind: cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile,

costul de achiziţie al obiectelor de inventar consumate, contravaloarea energiei şi apei
consumate, valoarea animalelor şi păsărilor, costul mărfii vândute şi al ambalajelor, cheltuieli cu
lucrările şi serviciile executate de terţi, chirii, prime de asigurare, cheltuieli cu alte servicii
executate de terţi, comisioane şi onorarii, cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, transport
de bunuri şi personal, deplasări, detaşări, cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii
bancare, cheltuieli cu personalul, alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe, despăgubiri,
amenzi, penalităţi; donaţii; cheltuieli privind activele cedate etc.).

b) cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe legate de participaţii, pierderi din
investiţii financiare cedate, diferenţe nefavorabile de curs valutar, dobânzi privind exerciţiul în
curs, sconturi acordate clienţilor şi altele.

c) cheltuieli extraordinare (calamităţi şi alte evenimente extraordinare).

d) cheltuieli cu amortizări, provizioane şi ajustări, precum şi cheltuieli cu impozitul pe

profit/venit şi alte impozite.

În contabilitate, evidenţa cheltuielilor se realizează cu ajutorul conturilor din clasa 6

„Conturi de cheltuieli”, care, prin funcţia lor contabilă, sunt asimilate conturilor de activ. Aceste
conturi se debitează cu valoarea cheltuielilor efectuate în corespondenţă cu diminuările de activ
sau creşterile de datorii şi se creditează prin repartizarea acestora asupra contului de profit şi
pierdere. În felul acesta, la sfârşitul perioadei, conturile de cheltuieli nu prezintă sold.

Contabilitatea veniturilor se ţine pe feluri de venituri, după natura lor, astfel:

a) venituri din exploatare, care cuprind: venituri din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor
executate şi serviciilor prestate, venituri din variaţia stocurilor, venituri din producţia stocată,
venituri din producţia de imobilizări, venituri din subvenţii de exploatare, alte venituri din
exploatarea curentă (venituri din creanţe recuperate).
b) venituri financiare care cuprind: venituri din imobilizări financiare, venituri din investiţii
financiare cedate, venituri din diferenţe de curs valutar, venituri din dobânzi, venituri din
sconturi obţinute şi alte venituri financiare.

c) venituri extraordinare, cum ar fi daunele pretinse de deţinătorii de poliţe, în urma producerii

unor calamităţi.

Veniturile obţinute generează creşterea situaţiei nete a unităţii patrimoniale, fiind

evidenţiate cu ajutorul conturilor din clasa 7 „Conturi de venituri” care prin funcţia lor contabilă
sunt asimilate conturilor de pasiv, cu excepţia contului 711 „Venituri din producţia stocată” care
este un cont bifuncţional. Aceste conturi se creditează cu valoarea veniturilor obţinute şi se
debitează prin repartizarea acestora asupra contului de profit şi pierdere. În felul acesta, la
sfârşitul perioadei, conturile de venituri nu prezintă sold.

3. In cadrul contabilitatii financiare exista o clasa distincta de conturi pentru reflectarea

consumatiunilor aferente perioadei curente. Este vorba de clasa 6 ,,Conturi de cheltuieli" in care
consumatiunile sunt structurate dupa natura lor economica. Toate conturile din aceasta clasa
colecteaza in debitul lor consumatiunile care se fac in cursul perioadei de gestiune (o luna), iar in
credit consumatiunile care au fost deduse intrucat apartin stocurilor sau privesc alte perioade de
gestiune, dupa care restul cheltuielilor sunt considerate ca fiind consumatiuni ce urmeaza a fi
suportate pe seama veniturilor perioadei. Ca urmare, acestea sunt preluate in debitul contului 121
,,Profit sau pierdere".

In paralel cu aceste inregistrari efectuate in cadrul contabilitatii financiare,

in contabiliatea de gestiune se efectuiaza o alta serie de inregistrari care urmaresc determinarea
costului productiei obtinute si a costului productiei in curs de executie. Toate aceste determinari
se fac doar pentru o perioada limitata, de obicei o luna de zile. De aceea, atat conturile din clasa
6 ,, Conturi de cheltuieli", cat si conturile din clasa 9 ,, Conturi de gestiune" se soldeaza la
sfarsitul lunii, fiind astfel pregatite pentru a evidentia consumatiunile di perioada de gestiune
urmatoare.

Deoarece in cadrul contabilitatii de gestiune se urmareste doar determinarea prin conturi

a costurilor productiei, cheltuielile care sunt preluate spre retratare din contabilitatea financiara
se refera numai la cheltuielile de exploatare si la o parte din cheltuielile financiare si cu
amortizarile si cu provizioanele.

Modelul sintetic al legaturii dintre contabilitatea financiara si contabilitatea de gestiune

Cheltuieli inregistrate in contabilitatea Cheltuieli incorporabile

financiara
Cheltuieli neincorporabile
dupa natura lor economica
Cheltuieli supletive (sau suplimentare)
Cheltuieli neincorporabile

Cheltuieli supletive (sau suplimentare)

= Cheltuieli incorporabile Cheltuieli inregistrate in contabilitatea
financiara dupa natura lor economica

4. Cheltuieli de exploatare

- Cheltuielile de exploatare
- Cheltuielile cu materii prime si materiale consumabile
- Cheltuieli privind marfurile
- Alte cheltuieli materiale
- Cheltuieli cu energia si apa
- Cheltuieli cu personalul
- Ajustari de valoare privind imobilizarile corporale si necorporale
- Ajustari de valoare privind activele circulante
- Cheltuieli privind prestatiile externe
- Cheltuieli cu impozite, taxe si varsaminte asimilate
- Ajustari privind provizioanele

Cheltuieli financiare

- Despre cheltuielile financiare

- Pierderi din creante legate de participatii
- Rezultate financiare
 - Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate
- Cheltuieli din diferente de curs valutar
- Cheltuieli privind dobanzile
- Cheltuieli cu amortizarile si provizioanele

5. Contul de profit şi pierdere – reflectă performanţa obţinută de o entitate pe parcursul

unui exerciţiu financiar cu ajutorul veniturilor (capacitatea de a genera numerar), cheltuielilor
(consumul resurselor perioadei), profitului/pierderii (eficienţa sau noneficienţa în utilizarea
resurselor perioadei).
CHELTUIELILE reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe
parcursul exerciţiului financiar sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale
datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din
distribuţia acestora către acţionari.

VENITURILE constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de ieşiri sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale datoriilor, care
se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuţiile
acţionarilor.

Prin compararea sau echilibrarea veniturilor cu cheltuielile unei entităţi se determină

rezultatul exerciţiului înregistrat de aceasta.

REZULTATUL EXERCIŢIULUI poate fi:

1. pozitiv – profit în situaţia în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile şi reflectă
surplusul de resurse ce rezultă după acoperirea valorii utilizărilor antrenate într-o activitate;

2. negativ – pierdere dacă cheltuielile depăşesc veniturile. Pierderea afectează capitalurile

proprii ale întreprinderii, determinând o diminuare a resurselor şi a volumului utilizărilor.

Relaţiile de calcul sunt:

R=V–C

R(+) = V > C R(–) = V < C

 Modul de formare a rezultatului este prezentat sub formă grafică în schema de mai jos:

Rezultat din Venituri din exploatare – Cheltuieli

exploatare de exploatare
Rezultat curent
Rezultatul Rezultat Venituri financiare – Cheltuieli
activităţii financiar financiare
Venituri extraordinare – Cheltuieli
Rezultat extraordinar
extraordinare

În funcţie de natura operaţiilor care le generează veniturile, cheltuielile şi rezultatele sunt

structurate astfel:

a) din activitatea de exploatare;

b) din activitatea financiară;

c) din activitatea extraordinară.

6. Structurarea contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite

degajarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să îndeplinească o anumită
funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţilor viitoare, denumite
solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă
a contului de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă modul de funcţionare şi rentabilitatea
întreprinderii ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoarea adăugată, excedentul brut de
exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.

7. Excedentul brut al exploatării (EBE)

 corespunde rezultatului economic al întreprinderii generat de operaţiile de exploatare

independent de politica financiară, politica de amortizare şi de provizioane constituite,
fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de gestiune şi în
efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.
 Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:
 este o măsura a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare
va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea
riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează
cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor
(dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare.
 este independent de politica financiară, de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile
întreprinderii privind modalităţile de calcul a amortizării), de politica de dividend
(deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală şi de
elementele extraordinare (nu ia în\calcul impozitul pe profit şi rezultatul extraordinar)
 reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.
EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a
întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
EBE se calculează prin două metode:

 Metoda substractivă:
 Valoarea adăugată
+ Subvenţii pentru exploatare
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
- Cheltuieli cu personalul
= Excedentul brut al exploatării
 Metoda aditivă:
 Rezultatul exploatării
+ Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele aferente exploatării
+ Alte cheltuieli de exploatare
- Venituri din provizioane privind exploatarea
- Alte venituri din exploatare
= Excedentul brut al exploatării

8. Rezultatul net al exerciţiului (Rn)

 Exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile aferente activităţii
întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale şi a impozitului
pe profit.
  Rezultatul curent (+/-)
 Rezultatul extraordinar (+/-)
- Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)
= Rezultatul net al exerciţiului (+/-)

Rezultatul curent (Re)

 Reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale întreprinderii, fiind
determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii financiare,
permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.

 Rezultatul exploatării
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
= Rezultatul curent

Rezultatul extraordinar

 Sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierdere generat de operaţii de gestiune

sau capital cu caracter extraordinar şi se calculează astfel:

 Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
= Rezultatul extraordinar

9. Capacitatea de autofinanțare (CAF) este un sold care constituie diferența dintre

fluxurile de intrare și cele de ieșire generate de operațiunile curente și prezintă resursele proprii
ce rămân disponibile pentru finanțarea diverselor necesități: rezultatul exercițiului după
impozitare și cheltuielile care nu au presupus plăți (cheltuieli nemonetare). Indicatorul reflectă
așadar resursele pentru finanțarea activității curente, investiționale și pentru remunerarea
capitalurilor proprii (prin dividende distribuite acționarilor).

Există două metode de determinare a capacității de autofinanțare: metoda deductivă și cea

aditivă.

1. Metoda deductivă pornește de la excedentul brut din exploatare:

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare –Alte cheltuieli de exploatare
(cheltuieli cu despăgubiri, donații și activele cedate) + Venituri financiare – Cheltuieli
financiare – Impozitul pe profit

2. Metoda aditivă are în vedere capacitatea de autofinanțare văzută ca diferență între veniturile

monetare (încasabile) și cheltuielile monetare (plătibile). Astfel, CAF reprezintă expresia
monetară a profitului contabil. Pentru calculul efectiv al acesteia se poate apela la metoda
aditivă, care corectează rezultatul net prin eliminarea elementelor nemonetare:

CAF = RN + Cheltuieli nemonetare – Venituri nemonetare = RN + Ajustări de valoare privind

imobilizările corporale și necorporale + Ajustări de valoare privind activele circulante +
Ajustări privind provizioanele.

In esenta, capacitatea de autofinantare poate fi caracterizata astfel:

a) Este un sold rezidual al fluxurilor generate de ansamblul operatiunilor de gestiune (exploatare,

financiare) si de unele operatiuni extraordinare. Are caracterul unei resurse degajate in cursul
exercitiului si se poate calcula ca diferenta intre intrari si iesiri de fonduri din care nu se deduce
nici un element contabil calculat (amortizari, provizioane):

b) Este un flux de trezorerie efectiva sau potentiala care cuprinde inexactitati. Este eterogena,
deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce raman timp scurt in intreprindere;
resurse disponibile durabile pentru a asigura finantari structurale; operatiuni (cheltuieli si
venituri) extraordinare.

c) Trebuie sa concure la mentinerea valorii intreprinderii, fiind un factor de crestere a acesteia

prin propriile mijloace putand sa dispuna de capitaluri suplimentare, prin apelarea la imprumut.

d) Utilitatea CAF vizeaza: finantarea (totala sau partiala) a noilor investitii; intarirea fondului de
rulment; rambursarea imprumutului la termen pentru completarea mijloacelor de finantare a
programului de investitii; rambursarea datoriilor bancare de finantare a investitiilor;
distribuirea de dividende.