Legislatia europeana privind aplicarea principiului recunoasterii reciproce a sanctiunilor

financiare

UE a creat în ultimii ani, în cadrul raporturilor juridice transfrontaliere între statele membre,
pentru anumite domenii de drept civil, proceduri judiciare unitare, care îndepărtează anumite
piedici existente în trecut, îmbunătăţind astfel protecţia juridică efectivă. Aceste proceduri sunt
reglementate prin Regulamente ale UE.

Sediul materiei îl găsim în Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005

privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare, cu modificările și
completările ulterioare, preluată și în sistemul intern în cuprinsul Legii nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 instituie un număr de 39 de

fapte/comportamente pentru care nu este necesară verificarea dublei incriminări în procedura de
recunoaștere și executare a sancțiunilor financiare. Dintre acestea, face parte și încălcarea
anumitor reguli de trafic rutier. Cu alte cuvinte, chiar dacă actul normativ, în primul rând vizează
anumite fapte, calificate de legile naționale ale statelor membre, drept infracțiuni și evident că
intră în sfera ilicitului penal, cu toate acestea, statele Uniunii Europene au ajuns la concluzia că și
încălcările rutiere (practic, contravenționale) ar trebui incluse în sfera de reglementare, în așa fel
încât, aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare, să privească
inclusiv acțiunile din trafic ale cetățenilor statelor membre.

Actul normativ are în vedere situația cetățeanului (inclusiv privește și persoana juridică),
membru/resortisant al unui stat din UE, însă nerezident al statului unde a fost săvârșită abaterea.
Conform art. 4 din Decizia-cadru, o decizie împreună cu un certificat pot fi transmise
autorităților competente dintr-un stat membru în care persoana fizică sau juridică împotriva
căreia a fost pronunțată o decizie are proprietăți sau venituri, are reședința obișnuită sau, în cazul
unei persoane juridice, are sediul social.
 Prin decizie se înțelege o sentință, încheiere, rezoluție, proces-verbal, ordonanță etc., emisă
de un organ de urmărire penală, o instanţă, precum şi de alte autorităţi care, potrivit legii, sunt
considerate ca fiind judiciare ori de către o autoritate administrativă, prin care o persoană fizică
sau juridică a fost obligată la plata unei sancţiuni pecuniare.

Mai pe înțelesul tuturor, dacă un cetățean român se află în concediu de odihnă, de exemplu în
Grecia, timp în care săvârșește o faptă dintre cele reglementate de Decizia-cadru, printre care o
contravenție rutieră (a depășit limita legală de viteză, nu a acordat prioritate de trecere, etc.),
sancțiunea financiară aplicată de autoritatea competentă din Grecia, în caz de neplată, la cererea
instituției competente, va fi recunoscută de către instanța de judecată pe teritoriul României și va
fi executată, conform legilor din România.

Practic, ori de câte ori vor traversa teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene și vor
comite încălcări la regulile de trafic, cetățenii români trebuie să cunoască că nu vor fi iertați de
nerespectarea legilor statului membru. Dimpotrivă, la cererea instituțiilor abilitate de legile
fiecărui stat membru, sancțiunea financiară aplicată și neachitată de cetățeanul nerezident fiscal,
va fi recunoscută de către instanța de judecată din România, ori de câte ori va fi sesizată să se
pronunțe pe o astfel de cerere, dacă sunt îndeplinite condițiile legii. De regulă, instanțele de
judecată din țara noastră, fiind o procedură mai mult formală, constată că sunt întemeiate astfel
de solicitări venite din partea autorităților statelor membre și, în consecință, recunosc spre
executare sancțiunile penale financiare, inclusiv amenzile contravenționale.

Revenind, Decizia-cadru 2005/214/JAI urmărește executarea sancțiunilor pecuniare în

materie penală aplicate cetățenilor europeni nerezidenți fiscal în statul membru care a fixat
sancțiunea în mod definitiv. Ce este important de menționat este că o sancțiune financiară penală
poate fi aplicată și de către o autoritate administrativă, nu doar de către o instanță de judecată,
așa cum suntem tentați să credem sau cel puțin, conform sistemului nostru juridic, am considera
că așa ar fi firesc. În ceea ce ne privește, statuarea unei sancțiunile penale conform legilor
noastre, este atributul exclusiv al instanței de judecată. Însă, în alte state membre, unele abateri
financiare pot fi constatate și sancționate de organe administrative ori de autorități care
împrumută atribuții jurisdicționale. Chiar dacă a existat o reticență din partea statelor membre,
într-un final s-a ajuns la concluzia că este necesară includerea în cuprinsul reglementării
europene, inclusiv a sancțiunilor financiare din domeniul traficului rutier, care la rândul lor să fie
recunoscute reciproc pe teritoriul Uniunii Europene.

Astfel se face că de la adoptarea Deciziei-cadru 2005/214/JAI, în România, instanțele de

judecată au recunoscut spre executare, sancțiuni financiare reținute în sarcina unor cetățeni
români, cum ar fi, de pildă, amendă contravențională de 100 Euro, aplicată de Districtul
Herzogtum Lauenburg – Departamentul trafic rutier. De asemenea, instanța a recunoscut o
sancțiune pecuniară de 223,5 Euro, reprezentând condamnare pentru o “infracțiune” (amendă
rutieră contravențională, conform Codului rutier german sau Legii privind traficul rutier),
acceptată în România la cererea autorității germane – Bundesamt fur Justiz (Federal Office of
Justice). Ori, au fost admise cereri formulate de autorităţile slovene – DARS d.d. cu privire la
recunoașterea sancțiunii pecuniare – amendă contravențională – în cuantum de 300 euro, stabilită
de către DARS d.d. pentru încălcarea normelor care reglementează modul de achitare a taxei de
autostradă în Republica Slovenia.

Trebuie precizat faptul că s-a decis în favoarea recunoașterii reciproce și a deciziilor statelor
membre care provin de la autorități administrative, numai dacă persoanele sancționate au avut la
dispoziție o cale de atac în fața unei instanțe penale din statul unde a fost constatată și
sancționată fapta. De menționat că nu este necesar ca norma sancționatoare să fie calificată drept
una penală în legislația statului emitent, fiind suficient ca o instanță penală să aibă competență în
manieră definitivă în această materie.

În legislația noastră internă, termenul european de „sancțiune financiară” a fost tradus de

legiuitorul român în noțiunea de „sancțiune pecuniară”, chiar dacă reprezintă unul și același lucru
din punct de vedere juridic. În categoria sancțiunilor pecuniare se includ sumele de bani,
constând în cuantumul sancțiunii aplicată de instanță sau de autoritatea administrativă, dar și
cheltuieli judiciare ori administrative ocazionate cu desfășurarea procedurii legale, finalizată cu
hotărârea/decizia de condamnare și sancționare.

Atunci când statul emitent solicită unei instanțe din România recunoașterea sancțiunii
pecuniare, judecătorul român trebuie să menționeze în dispozitivul hotărârii recunoașterea
hotărârii sau deciziei străine și să aplice normele legale interne, respectiv cum se va face
executarea sancțiunii. Sumele, de regulă, sunt fixate în euro, însă vor fi echivalate în lei la cursul
stabilit de B.N.R. în ziua pronunțării hotărârii de recunoaștere. Legea română va fi aplicabilă în
ceea ce privește executarea efectivă a sancțiunii financiare, inclusiv în cazul amenzilor penale.

Important de menționat este că banii încasați de statul de executare (de exemplu, România)
se vor face venit la bugetul statului unde s-a făcut recunoașterea și efectiv se instrumentează
executarea, cu excepția cazului în care s-a convenit altfel între statul emitent și cel executant, în
special în cazurile prevăzute la articolul 1 litera (b) punctul (ii) – o despăgubire impusă în aceeași
decizie în beneficiul victimelor, atunci când victima nu se poate constitui parte civilă la
proceduri și instanța judecătorească acționează în temeiul competenței sale penale. Însă
cheltuielile ocazionate de procedura de recuperare a sumei cad în sarcina statului de executare.

În cazul în care România este statul solicitant, atunci veniturile se vor încasa la bugetul
statului de executare (al statului membru unde s-a trimis solicitarea de recunoaștere).

Numai autoritățile statului executant sunt competente să decidă cu privire la procedurile de

executare și să stabilească toate măsurile legate de acestea, inclusiv temeiurile de încetare a
executării. Statele membre au agreat că o sancțiune financiară impusă împotriva unei persoane
juridice este executată, chiar dacă statul executant nu recunoaște principiul răspunderii penale a
persoanelor juridice.

Decizia-cadru prevede și câteva situații în care instanța poate refuza recunoașterea (sunt
enumerate în textul art. 7), de exemplu, pe motiv că executarea este prescrisă conform legii
statului de executare, ori în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, în cazul unei
proceduri scrise, persoana în cauză nu a fost informată personal sau prin intermediul unui
reprezentant autorizat în conformitate cu legislația națională a statului emitent cu privire la
dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă sau sancțiunea financiară
este sub 70 EUR sau echivalentul acestei sume, etc. Un alt motiv de refuz este și atunci când se
constată posibilitatea încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale
înscrise la articolul 6 din tratat.

Dacă se stabilește că decizia se referă la fapte care nu au fost desfășurate pe teritoriul statului
emitent, statul executant poate decide să reducă nivelul sancțiunii aplicate la suma maximă
prevăzută pentru fapte de aceeași natură în temeiul legislației interne a statului executant, atunci
când faptele cad în competența acestui stat.
 Decizia-cadru nu împiedică aplicarea acordurilor sau înțelegerilor bilaterale sau multilaterale
dintre statele membre, în măsura în care acordurile sau înțelegerile permit depășirea dispozițiilor
deciziei-cadru și ajută la simplificarea sau facilitarea procedurilor de punere în aplicare a
sancțiunilor financiare.

În dreptul intern, decizia a fost transpusă în art. 234 din Legea nr. 302/2004, alin. 1, care
prevede că, în cazul hotărârilor date în alte state membre, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de
specialitate, este competent să primească hotărârea şi să o transmită, în vederea punerii în
executare, judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul social persoana faţă
de care s-a aplicat sancţiunea, în afară de cazul în care suma de bani pe care aceasta trebuie să o
plătească este mai mică de 70 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume, situaţie în care
restituie motivat documentele transmise de statul emitent. Conform alin. 2), în cazul hotărârilor
date de autorităţile judiciare sau administrative române, certificatul se completează de autoritatea
care a aplicat sancţiunea pecuniară şi se transmite, în limbile română şi străină, împreună cu
hotărârea prin care a fost aplicată respectiva sancţiune, autorităţii competente din statul de
executare.

Astfel, legiuitorul român a reglementat condițiile de punere în executare a unor sancțiuni

pecuniare în cuprinsul art. 234^1 din Legea nr. 302/2004, dacă sancţiunea pecuniară constă într-o
sumă de bani de cel puţin 70 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume:

a) la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată printr-o hotărâre executorie, cu
titlu de amendă penală sau administrativă, după caz; sau

b) reprezentând despăgubiri acordate, prin aceeaşi hotărâre executorie, părţii vătămate care
nu s-a constituit parte civilă, atunci când instanţa s-a aflat în exercitarea competenţei sale în
materie penală;

c) la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată cu titlu de cheltuieli judiciare sau
administrative;

d) care trebuie să fie virată către un fond public sau al unei organizaţii de asistenţă a
victimelor, la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată prin aceeaşi hotărâre
executorie.
 Au fost excluse punerea în executare a dispoziţiilor privind confiscarea instrumentelor sau
produselor infracţiunilor și dispozițiile civile, care decurg dintr-o acţiune în daune şi restituire şi
care sunt executorii în conformitate cu reglementările privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Rămâne de văzut dacă statele membre vor include și alte conduite contrare în categoria
sancțiunilor financiare ori, dimpotrivă, vor elimina unele din ele, însă cert este că normele de
trafic rutier privesc aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare, astfel
că vom suporta rigorile legii, chiar și în perioadei vacanței petrecută în statul membru european,
dacă vom da dovada de o conduită contrară legilor statului emitent.

1. Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de
insolvenţă (J.O. CE, L 160/1);

Obiectivul principal al regulamentului este asigurarea faptului că părţile (firma insolventă în

calitate de debitor şi creditorii săi) nu au nici un motiv să-şi transfere activele sau procedurile
judiciare dintr-un stat membru în altul, pentru a obţine un tratament mai favorabil.

Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre cu excepţia Danemarcei, astfel
încât părţile aflate în litigiu să-şi poată susţine cauza în instanţele naţionale. Nu se aplică
companiilor de asigurări sau instituţiilor de credit şi de investiţii.

Pentru a-şi îndeplini obiectivul, regulamentul stabileşte norme comune privind competenţa
instanţelor judecătoreşti, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi legea aplicabilă, şi
coordonarea obligatorie a procedurilor deschise în mai multe state membre.

Regulamentul se aplică la procedurile de insolvenţă care cuprind următoarele elemente:

• Procedurile de insolvenţă sunt colective - se ţine seama de drepturile tuturor creditorilor

în acelaşi timp şi procedurile individuale se suspendă.

• Debitorul este insolvabil - s-a stabilit că nu-şi poate îndeplini obligaţiile financiare.

• Debitorul decade din dreptul de a acţiona - drepturile de a-şi administra şi de a dispune de

bunurile sale sunt limitate şi controlate de către un judecător sindic.

• Sunt stabilite metode pentru numirea unui judecător sindic.

 Instanţele competente pentru deschiderea procedurii de insolvenţă sunt cele ale statului
membru în care se află „centrul intereselor principale ale debitorului”. Dacă este vorba de o
companie, acesta este în general sediul companiei.

Însă se pot deschide de asemenea mai târziu proceduri secundare pentru lichidarea activelor
într-un alt stat membru. Legislaţia statului membru în care sunt deschise astfel de proceduri de
insolvenţă determină efectele acestora.

Regulamentul prevede ca procedurile deschise în mai multe state membre să fie coordonate,
în principal prin cooperarea activă dintre diferiţii judecători sindici.

Toate hotărârile luate de către o instanţă dintr-un stat membru care este competentă cu privire
la procedurile principale sunt în principiu recunoscute automat în celălalt stat membru, fără a fi
reexaminate ulterior.

Regulamentul permite deschiderea procedurii de insolvenţă în statul membru pe teritoriul

căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În paralel, poate fi deschisă o
procedură secundară. Pentru deschiderea procedurii principale de insolvenţă, competenţa
aparţine instanţelor statului membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale
debitorului (art. 3). Se va aplica legea aplicabilă procedurii de insolvenţă din acest stat (art. 4).
Hotărârea de deschidere este recunoscută în toate celelalte state membre (art. 16). În cazul în
care debitorul are o filială în alt stat membru, instanţa competentă din acel stat membru poate
deschide o procedură secundară de insolvenţă, care se va desfăşura în conformitate cu
dispoziţiile legale din ace stat (art. 27 şi 28). Lichidatorul din cadrul procedurii principale şi
lichidatorii din cadrul procedurilor secundare au obligaţia de informare reciprocă şi cooperare.
(art. 31 şi 35).

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa
judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (J. O. CE, L
12/1);

Regulamentul cuprinde norme privind executarea într-un alt stat membru. Acesta a intrat în
vigoare la 1 martie 2002 şi simplifică procedura de declarare a hotărârii judecătoreşti străine ca
fiind executorie, faţă de Convenţia de la Bruxelles din 1968, pe care o înlocuieşte. Regulamentul
este de aplicabilitate directă, ceea ce înseamnă că oricine îl poate invoca în faţa unei instanţe.
Acesta nu se aplică în Danemarca, unde continuă să fie aplicată Convenţia de la Bruxelles.

Regulamentul stabileşte următoarele reguli:

• Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru şi care sunt executorii în statul
respectiv pot fi executate într-un alt stat membru, după declararea acestora ca fiind executorii în
celălalt stat (sau înregistrate în Regatul Unit), prin depunerea unei cereri prezentate de orice
persoană care are un interes în această problemă;

• Cererea este adresată instanţei a cărei competenţă teritorială este determinată de

domiciliul părţii împotriva căreia se urmăreşte executarea sau de locul de executare;

• Declaraţia privind capacitatea executorie a hotărârii trebuie emisă în urma realizării

anumitor formalităţi şi trebuie trimisă o notificare celeilalte părţi, care o poate contesta doar în
instanţă;

• Există posibilitatea de a refuza recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine, dacă

recunoaşterea contravine ordinii publice sau este incompatibilă cu o hotărâre anterioară, ori dacă
documentul care iniţiază procedura nu a fost notificat la timp sau cealaltă parte nu se prezintă.

Procedura poate părea relativ simplă, însă regulamentul nu înlătură toate barierele din calea
liberei circulaţii a hotărârilor judecătoreşti pe teritoriul Uniunii Europene şi menţine o serie de
măsuri intermediare care sunt în continuare prea restrictive.

În principiu, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie,
indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor statului membru în cauză (art. 2). În anumite
condiţii, persoana care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie
într-un alt stat membru (art. 5 şi 6). În materie de asigurări, contracte încheiate de consumatori şi
contracte individuale de muncă există, de asemenea, competenţă specială (art. 8-21). Competenţa
excluxivă, indiferent de domiciliu, există, printre altele, pentru acţiunile care privesc drepturile
reale asupra bunurilor imobile (art. 22). În anumite condiţii, părţile pot conveni asupra instnaţei
competente să soluţioneze cauza (art. 23). În temeiul regulamentului, hotărârea pronunţată într-
un stat membru este recunoscută şi executată în celelalte state membre fără să fie necesar să se
recurgă la vreo procedură specială (art. 33 şi 41).
 Trebuie observat ca din redactarea textului de lege s-ar putea trage concluzia ca
reconstituirea se efectueaza numai la fata locului. O astfel de interpretare este restrictiva si
nesatisfacatoare, deoarece la anumite infractiuni exista fapte si imprejurari pentru a caror
reconstituire nu este necesara prezenta faptuitorului la fata locului, fiind suficient ca acestuia sa i
se asigure instrumentele si mijloacele de care s-a folosit in realizarea actiunilor sale. Astfel, in
cazul contrafacerii unor acte de studii, mijloace de plata.

In ceea ce priveste terminologia utilizata pentru a desemna activitatile care se desfasoara in

scopul verificarii modului si conditiilor in care a fost savarstira fapta, literatura de specialitate,
recomanda folosirea unitara a termenului de reconstituire si renuntarea la unele sintagme,
exprimate in afara prevederilor Codului de procedura peanala, cum sunt experimentul judiciar
sau conducerea in teren. In anumite genuri de infractiuni, termenul de experiment judiciar
reprezinta procedeul prin care se realizeaza reconstituirea, modalitatea prin care se reproduc
actiunile intreprinse de faptuitor. De exemplu, se recurge la experiment judiciar, ca procedeu de
efectuare a reconstituirii, atunci cand se verifica posibilitatile spargerii unei case de bani cu
ajutorul unor clesti, dalti, ciocane pe care invinuitul sau inculpatul pretinde ca le-a folosit in
momentul comiterii faptei.

Reconstituirea poate fi definita ca o activitate procesual-penala desfasurata in conformitate

cu regulile elaborate de tactica criminalistica, ce consta in reproducerea experimentala a
imprejurarilor in care a fost savarsita infractiunea sau orice fapt care prezinta importanta in
cauza, pentru a stabili daca fapta a avut ori putea sa aiba loc in conditiile date.

Reconstituirea presupune reproducerea artificiala a unor fapte, imprejurari ori fenomene care
s-au manifestat in timpul savarsirii infractiunii.

Pot fi reproduse numai acele fapte, actiuni sau fenomene care nu aduc atingere vietii,
integritatii fizice, sanatatii sau demnitatii persoanei ori care nu cauzeaza pagube avtului public
sau privat.

Este interzisa reproducerea unor actiuni cu urmari socialmente periculoase, care ar conduce
la savarsirea de noi infractiuni. In functie de natura infractiunii savarsite de urmarile ei precum si
in raport cu datele care urmeaza a fi verificate sau precizate in dosar, pot fi reproduse toate
imprejurarile infractiunii, numai o parte din acestea sau chiar fapte izolate daca sunt de natura sa
contribuie la clarificarea unor aspecte importante pentru aflarea adevarului.

Reconstituirea are caracter probatoriu deoarece prin reproducerea artificiala a starilor de fapt
si imprejurarilor specifice infractiunii, se verifica posibilitatea daca infractiunea putea sa aiba sau
nu loc in conditiile pe care le-a relevat ancheta pana la un moment dat. Prin reconstituire, sunt
confirmate sau infirmate probele indoielnice, precum si orice alte date sau indicii de natura sa
contribuie la dovedirea existentei sau inexistentei infractiunii si a vinovatiei sau nevinovatiei
faptuitorului. Pe de alta parte, reconstituirea se poate solda cu descoperirea unor noi mijloace de
proba care, coroborate cu celelalte probe si mijloace de proba existente la dosar, contribuie la
intarirea convingerii intime a organului judiciar cu privire la modalitatile si imprejurarile in care
infractiunea a fost savarsita.

Reconstituirea asigura perceptia nemijlocita de catre organul judiciar a imprejurarilor in care

martorii au luat cunostinta despre actiunile intreprinse de faptuitor, victima ori alte persoane
prezente la locul savarsirii infractiunii. Asa este, de exemplu, reconstituirea care are ca obiect
verificarea posibilitatilor de a vedea sau a auzi, situatie in care organul de urmarire penala sau
instanta de judecata constata in mod direct, nemijlocit existenta unor factori obiectivi de natura
sa influenteze procesul de perceptie senzoriala a martorilor (distanta de la care se face perceptie,
prezenta unor obstacole care impiedica vederea, a unor surse de poluare fonica).

Fiind prezent la locul reconstituirii, organul judiciar are totodata posibilitatea sa verifice daca
actiunile faptuitorului sau victimei puteau sau nu sa conduca la aparitia unor urme materiale, sa-
si explice mecanismul de formare, natura si numarul lor, modul de amplasare de suprafata
obiectelor sau in locurile in care au fost descoperite etc.

Rezultatelr actiunilor care se reconstituie sunt asemanatoare, dar nu identice cu cele ale
actiunilor din timpul comiterii infractiunilor. Acest lucru trebuie avut in vedere la explicare pe
baze stiintifice a deosebirilor care vor aparea atunci cand se confrunta probele obtinute prin
reconstituire cu celelalte probe existente la dosar.

Valoarea probatorie a reconstituirii

 Ca si in cazul celorlalte mijloace de proba, legea nu atribuie reconstituirii o forta juridica
superioara, fiind necesar ca datele obtinute sa fie apreciate si administrate in concordanta cu
celelalte probe aflata la dosar.

Frecventa cu care se apeleaza la reconstituire in instrumentarea cauzelor penale se explica

prin faptul ca pe de o parte ea constituie un important mijloc de verificare a probelor care
contureaza elementele constitutive ale infractiunii, iar pe de alta parte este o modalitate de
obtinere a unor noi probe. In conditiile in care fapta a fost comisa de un singur autor si in absenta
martorilor oculari, reconstituirea reprezeinta deseori singurul si cel mai important mijloc de
verificare a materialului probator existent la dosatul cauzei, Alteori, reconstituirea demonstreaza
temeinicia declaratiilor invinuitului sau inculpatului, care incearca sa ascunda activitatea alto
participanti la savarsirea infractiunii scotand in evidenta faptul ca actiunile ilicite nu puteau fi
comise decat cu ajutorul a doua sau mai multe persoane.