4.5.

Tema istoriei
Tematica istorică a alimentat însă nu numai poezia din această epocă, ci şi alte genuri literare, de pildă, proza şi dramaturgia.
Literatura de inspiraţie istorică va căpăta o puternică înflorire îndeosebi la scriitorii generaţiei paşoptiste.
Istoria a fost fructificată pentru ca trecutul să dea pildă prezentului decăzut, modele însufleţitoare, demne de urmat. Astfel literatura se
constituie într-un „dialog permanent cu istoria” . Scriitorii de real talent înţelegeau, dacă nu întotdeauna, măcar în anumite clipe de har, că a
„spune istoria” nu înseamnă a o „reproduce”, ci a o „traduce” în limbajul sufletului şi în specificul artei, menţiona Paul Cornea . Scriitorii
talentaţi ai epocii s-au străduit să ridice evenimentul în sfera semnificativului. Paşoptiştii au avut o înţelegere fină a creaţiei şi au făcut
maximum posibil în condiţiile date.
În scopul realizării unei astfel de literaturi, M. Kogălniceanu indică asupra celor trei surse de inspiraţie: istoria patriei, natura şi
pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai multe ori se intersectează, se interpătrund, în această epocă.
M. Kogălniceanu publică, pentru prima dată, cronicile moldoveneşti, iar N. Bălcescu pe cele munteneşti, precum şi nenumărate studii
despre trecutul istoric al românilor. Astfel şi istoria, alături de folclor, capătă o puternică conotaţie artistică anume în creaţia scriitorilor
generaţiei de la 1848. Însă precizarea izvoarelor de inspiraţie în opera paşoptiştilor este imposibilă. Deşi contactul cu teoria romantică
europeană se arată a fi hotărâtor pentru formarea conceptului artistic al epocii, caracterul normativ pe care-l îmbracă cele două fundamente
principale ale literaturii naţionale – creaţia populară şi istoria – nu este un simplu rezultat al sincronizării cu ideologia romantică a
timpului,ci o înţelegere a rosturilor intime ale creaţiei artistice. „Artele şi literatura […], spune M. Kogălniceanu în Prefaţa la Letopiseţele
Ţării Moldovei, n-au speranţă de viaţă decât acolo unde ele îşi trag originea din însăşi tulpina popoarelor. Altmintrelea, ele nu sunt decât
nişte plante exotice pe care cel dintâi vânt le îngheaţă şi le usucă” . „Tulpina popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri,
cântece, „suvenire strămoşeşti” istorice şi folclorice. De aici, statutul privilegiat pe care-l cunoaşte tradiţia în literatura vremii, conceptul
de specific naţional, atât de frecvent în epocă, bazându-se anume pe tradiţie: cea populară şi cea istorică.
O literatură cu tematică istorică exista încă din cele mai vechi timpuri. Mai întâi, tradiţia folclorică a constituit pentru multă vreme
istoria nescrisă a poporului nostru, oglindind de-a lungul secolelor aspiraţiile naţionale şi sociale.Treptat, unele dintre aceste opere ale
creatorilor anonimi, transmise din tată în fiu, au pătruns în literatura cultă, ele fiind apoi transcrise de către cărturarul I. Neculce, în Osamă
de cuvinte, care devine de acum înainte o sursă prioritară de inspiraţie artistică istoric-legendară. Multe din legendele inserate în letopiseţ,
bazate pe fondul real al unei întâmplări istorice şi pe tradiţie, au servit apoi ca sursă de inspiraţie pentru scriitorii noştri preocupaţi de
trecutul de luptă al poporului. Însă o literatură cu tematică istorică în adevăratul sens al cuvântului se înfiripă la noi abia după 1840.
Când un scriitor se adresează tematicii istorice, în centrul atenţiei lor se află nu istoria ca atare, ci anumite evenimente şi personalităţi
legendare, amintirea cărora se transmitea pe cale orală. Multe dintre ele îşi găseau originea în legendele şi tradiţiile înregistrate de I.
Neculce. Pe o asemenea bază documentară se sprijineau, în fond, unele scrieri de inspiraţie istorică ale lui Gh. Asachi, C. Stamati,
Alexandru şi Boleslav Hâjdeu ş.a., indiferent de faptul când au fost scrise: până la 1840 sau după. Această direcţie în literatură reprezintă
aspectul istorico-mitologic al romantismului românesc, precum conchid cercetătorii.
Problema trecutului istoric al poporului român în conştiinţa şi creaţia scriitorilor nu trebuie pusă numai în dependenţă de programul
Daciei literare şi limitată strict la anul 1840, cunoscut fiind faptul că momentului apariţiei revistei i-a precedat o anumită muncă
pregătitoare, desfăşurată, în temei, în anii 20-30 ai secolului al XIX-lea.
Încă în 1829 Curierul românesc a lui I. Heliade-Rădulescu şi Albina românească a lui Gh. Asachi subliniau faptul că noi dispunem de
epoci istorice strălucitoare, când domnitorii se remarcau pe câmpul de luptă, iar în timp de pace săvârşeau fapte bune în numele patriei şi al
supuşilor săi; prin urmare aceste fapte sunt demne să fie cunoscute şi păstrate în memoria recunoscătoare a compatrioţilor noştri. Astfel,
istoria invocată ca martoră a trecutului, va căpăta un loc privilegiat în paginile ambelor reviste. Şi dacă Curierul românesc face cunoscut
publicului un mic capitol de Gr. Pleşoianu „Idee repede despre istoria românilor”, atunci Albina românească publică, sub acoperirea unui
anonim, „Din istoria patriei”, fragmente despre domnia lui Ştefan cel Mare, atunci. În anii următori revistele vor publica din abundenţă
articole istorice, concentrându-şi atenţia asupra epocilor de glorie naţională, ţinta fiind exaltarea sentimentelor patriotice.
Vorbind, deci, despre inspiraţia istorică în domeniul literaturii artistice, am putea atesta „două vârste” ale acesteia, ele fiind legate de
două perioade definitorii ale epocii paşoptiste. Prima cuprinde anii 1830-1840, reprezentată fiind de I. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, V.
Cârlova, Al. Hrisoverghi ş.a. E vorba de o generaţie legată puternic de luminism şi clasicism, şi pentru care apelarea la trecut avea doar
rostul de a pune în faţa prezentului imaginea exaltată a unor fapte glorioase şi a unor eroi neînfricaţi. Această istorie reprezintă un model
suficient pentru poetizare şi resuscitare a vremurilor strălucite ale lui Mircea, Ştefan, Mihai. Era calea cea mai sigură pentru a pune în faţa
contemporanilor imaginea vie a unui ideal şi deci a unui viitor de libertate. Literatura artistică se află abia în faza unui romantism incipient.
Cea de a doua perioadă cuprinde cronologic anii 1840-1860 şi este marcată de apariţia Daciei literare care a declanşat fundamentale
modificări în fizionomia spirituală a neamului. Interesul revistei pentru reevaluarea trecutului nu se limita doar la modul de interpretare
expus mai sus, ci urmărea scopul să sugereze şi o interpretare democratică a istoriei naţionale.
M. Kogălniceanu şi colegii săi de la Dacia literară nu se despart de predecesori, ci le continuă mai departe opera. Paşoptismul
revoluţionar nu neagă moştenirea iluminismului, ci doar situează pe o treaptă superioară lupta pentru emancipare naţională şi dreptate
socială. Ei nu au făcut decât să amplifice şi să întregească, să contureze şi să finalizeze principiile unei ideologii sub semnul căreia a luptat
şi a creat prima generaţie de paşoptişti. Aşadar, meritul lui M. Kogălniceanu şi al generaţiei pe care o reprezintă e de a fi înlocuit o practică
incidentală şi spontană printr-o strategie atent elaborată şi de lungă durată. Sub semnul ei s-a produs, numai într-o jumătate de secol,
miracolul trecerii de la încercările modeste şi dispersate ale câtorva boieri luminaţi la o veritabilă literatură, situată sincron faţă de Europa,
posedând toate genurile şi capabilă să furnizeze modele. Inclusiv literatura cu tematică istorică care reuşeşte să facă un salt enorm de la V.
Cârlova, Al. Hrisoverghi, Gh. Asachi la M. Eminescu şi, mai târziu, la M. Sadoveanu. M. Kogălniceanu şi N. Bălcescu abandonează
definitiv metoda cronicărească de a trata istoria ca o succesiune cronologică uscată în care epocile nu au nici o legătură, iar capetele
încoronate joacă rolul principal. Cercetarea trecutului devine la ei o cauză a educării naţionale. Aşa cum afirmă B. Ţincu: „Principiul
esenţial, dominant al ideologiei literaturii paşoptiste e cel naţional” . Aceasta este temelia întregii activităţi literare a scriitorilor perioadei.
În numele înălţării naţionale se combate oprimarea otomană, se critică degradarea prezentului, se evocă originea romană şi trecutul istoric
glorios, se fortifică încrederea în viitor. Paşoptiştii au optat pentru valorile ce au condus spre înflorirea şi prosperarea culturii naţionale.
Acest drum, în concepţia lor, trece prin folclor, prin istorie şi cultivarea limbii naţionale. Toate aceste aspecte ale problemei au fost
intuite de către I. Neculce în opera sa. Căci „cronicile, aproape ca şi poezia populară, conţin lucruri „ale noastre”, foarte naţionale”, scrie G.
Ibrăileanu .
Asimilarea artistică a istoriei naţionale se constată, în toate genurile literare. Printre cei ce se închină cu pietate în faţa trecutului sunt,
în primul rând, poeţii. În poezie evocarea trecutului istoric dobândeşte un larg orizont, o diversificare tematică, o accentuată semnificaţie
majoră. Se cântă, înainte de toate, ruinele vechilor cetăţi de scaun ale vitejilor voievozi români, văzute ca mărturii ale unui trecut de glorie
şi care servesc drept pilde date prezentului în scopul reînvierii şi perpetuării faptelor de vitejie şi eroism ale străbunilor.
4.5.1. Vasile Cârlova
Cel dintâi poet modern român, cântăreţ romantic al vestigiilor istorice este V. Cârlova. Versurile din Ruinurile Târgoviştii transmit
admiraţie şi încredere în faptele istorice, aduse în contemporanitate, pentru valoarea lor exemplară. Zidurile cetăţii de scaun semnifică pilde
ce trebuie urmate de prezent.
„Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi…” sau „Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor”, scrie poetul.
Poezia lui V.Cârlova anunţă acea atmosferă sufletească ce avea să marcheze poeţii din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Totodată,
prin acest tip de poezie, trăirea lirică îşi îmbogăţeşte conţinutul. În acest context ne interesează oda lui Al. Hrisoverghi, Ruinelor Cetăţii
Neamţu (1834). Cunoscător al tradiţiilor istorice şi al „cuvintelor” lui I. Neculce, poetul leagă şi el ideea gloriei trecute de simbolul
ruinelor.
Deşi „aici nu vorbeşte însăşi cetatea şi acei care au stătut şi au luptat într-însa […], ci avem un simplu apel la opinia publică”, cum
consideră N. Iorga, oda evocă tangenţial şi vremurile glorioase ale lui Ştefan cel Mare. Versurile: „O ziduri din care Stefan, învitat de
bărbăţie, ,, Întorcându-se cu grabă, pe vrăjmaşi au biruit…,,sunt un ecou al legendei despre mama lui Ştefan cel Mare, inserată de I.
Neculce în O samă de cuvinte. Desigur, inspiraţia istorică constă aici în cultivarea sentimentului faţă de trecut, pentru a şterge nepăsarea
faţă de risipirea vestigiilor trecutului moldovenesc.
4.5.2. Costache Negruzzi . Alexandru Lăpuşneanul
Recunoscut în mod unanim precum creatorul nuvelei istorice, care asigură autorului său perenitatea, Nicolae Manolescu în studiul
„ Istoria critică a literaturii române” afirmă că„Negruzzi a respirat în atmosfera romantică înainte de a scrie el însuşi literatură” 1. Negruzzi a
creat capodopera genului istoric românesc, ridicându-se peste stilul cronicăresc, pe care nu îl adoptă reţinând numai atmosfera scrisului
arhaic. Sursele de ispiraţie ale nuvelei sunt „ Letopişeţul Tării Moldovei”, părţile scrise de Grigore Ureche şi Miron Costin. De la Ureche,

1 Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, Ed. Paralela 45, 2008
Negruzzi preia capitolele aferente domniei lui Alexandru Lăpuşneanul, personajul eponim al nuvelei , respectând în general adevărul
istoric, excepţie făcând câteva inadvertenţe. De la Miron Costin preia scena uciderii lui Batişte-Veveli din domnia lui Alexandru Ilieş, pe
care o adaptează uciderii lui Moţoc. Incongruenţa creată prin reprezentarea boierilor Stancioc, Stroici şi Moţoc în timpul celei de-a doua
domnii a lui Lăpuşneanu este creată în mod voit de autor care, utilizând licenţa istorică creionează personajele cu scopul de a amplifica
trăsăturile negative ale domnitorului.
Tema operei o constituie evocarea domniei secunde a lui Lăpuşneanu, creandu-se un episod polivalent de ev mediu românesc. Acestei
teme îi este circumscrisă tema de factură romantică a destinului unui tiran, urmărind evoluţia de la orgoliu şi cruzime la singuratate şi
teroare în faţa morţii. Prin temă se relevă structurarea operei în patru capitole, tehnica fiind cea a punerii în adâncime („ Mise En Abîme”).
Celor patru capitole le corespund mottouri ce subliniază tipologia conflictului amplificat mereu; „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”…
fixează intriga acţiunii reliefând conflictul politic între boieri si Vodă, „Ai să dai seama, doamnă!”, cuvintele adresate Ruxandei, soţia lui
Lăpuşneanu de către văduva unui boier ucis din ordinele domnitorului, tranferă conflictul în zona morală. Al treilea motto: „ capul lui
Moţoc vrem „ reprezintă strigătul mulţimii răzvrătie, expresie a conflictului social, iar ultimul motto – „ De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu „… surprinde starea vindicativă în care se află domnitorul, dar şi setea de putere, la fel de aprigă ca şi în capitolul iniţial, în
ciuda neputinţei fizice şi a temerilor dinaintea divinităţii, fapt ce surprinde conflictul interior, psihologic.
Naraţiunea este de formulă clasică, heterodiegetică, tipul de combinaţie a secvenţelor narative fiind cel de înlănţuire-adiţiune. Tenta
pronunţat retorică a discursului auctorial generează şi o atitudine romantică de implicare subientivă, evidente prin comentariile explicative
sau aunticipative, („ ca să tragă inimile norodului”), prin denotaţie sau epitete calificative şi metafora din final ( „ deşănţată, cuvântare”),
(„ pată de sânge în istoria Moldovei” ).
„Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă clasică prin simetrie, echilibrul celor patru tablouri, signalectica acestui număr fiind în acord cu
doctrina clasicistă, sugerând solidul, totalitatea, universalitatea, forţa, matricea originară, (după „Dicţionar de simboluri” de Jean Chevalier
şi Alain Gheerbrant ). Elemente clasiciste sunt şi moto-urile reprezentând paratextul generator de echilibru compoziţional, sentimentele
nobile cu care sunt înzestrate personajele şi, nu în ultimul rând, este o nuvelă lasică prin valoare sa literară, fiind o scriere „care ar fi putut
sta alături de „ Hamlet” dacă ar fi avut prestigiul unei limbi internaţionale”2 ( George Călinescu). Nuvela poate fi considerată realistă,
deoarece aspectele prezentate sunt verosibile, iar scenele sunt veridice, stilul este sobru şi impersonal, obiectivitatea fiind unul dintre
imperativele enunţate de Kogălniceanu în „ Introducţie la Dacia Literară”, , în prezentarea faptelor naratorul: „ tinde să ajungă la
impersonalitatea camerei fotografice „ ( Norman Friedman-„Point of view in fiction”) surprinzând amănunte, recreand viaţa. Un alt aspect
realist este faptul că naratorul ominiscient, omniprezent relatează în poziţie extradiegetică în perspectivă heterodiegetică. Aautorul îşi
motivează „ realist opera” (Boris Tomasevski), încercând să dovedească veredicitatea, autenticitatea scenelor create. Nuvela poate fi

2 Călinescu George, „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1941 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1982).
considerată realistă şi deoarece eroul se află sub semnul timpului, prin caracterul scenic de concizie şi prin motto-uri, precum anticipări ale
acţiunii.
Chiar dacă prin modul de structurare, nuvela se încadrează într-o estetică a identităţii, ( I.M. Lotman – „Lecţii de poetică structurală”)
fiind o nuvelă clasică, autorul depăşeşte clişeele epocii, utilizând elemente de modernitate, astfel încât nuvela se integrează şi în estetica
opoziţiei-romantismul.
Astfel, nuvela este o creaţie romantică, prin însuşirile excepţionale cu care este înzestrat personajul principal, fiind prezentat
înprejurări excepţionale cum ar fi scena alcătuirii piramidei din cele 47 de capete ale boierilor ucişi din ordinul domnitorului sau scena
morţii acestuia. Simptomatică pentru viziunea de ansamblu a prozei romantice, este constatarea că limita paroxistă a suferinţei constituie
momentul saltului din realitatea fenomenală îm câmpul de atracţie al halucinantei realităţi suprapuse. Naturaleţea imaginilor morţii stă la
temelia autentităţii descrierii scenei.
a istoriei naţionale în scrieri autohtone, cu scopul de a anticipa un viitor luminos, creat prin depăşirea feudalismului şi a constrângerilor
exercitate asupra modului de a raţiona al poporului român.
Personajul titular este un personaj „ rotund”, în conformitate cu clasificarea lui Forester, deoarece personajul devine memorabil prin
gesturi, replici şi fapte. Călinescu îl caracterizează pe Lăpuşneanu precum „ damnat”, „romantic”, ce „suferă de melancolie sangviniară
colorată cu mizantropie”. Personaj romantic, Lăpuşneanu este un exponent al complexităţii de tendinţe romantice, un personaj negativ, deşi
docrina romantică impune tendinţa spre idealizare. „ Psihanalizând „ portretul personajului, se remarcă pendularea perpetuă a lui
Lăpuşneanu între simplitatea unui destin şi complexitatea sistemului său existenţial din punct de vedere psihologic. Spirit impar, egal,
personajul pendulează între sublim şi grotesc, între excepţional şi deluzoriu, fiind un personaj antropocentric. Lăpuşneanu devine un
„Demiurg”3, un generator al maleficului, fiind incapabil să –şi exteriorizeze într-un mod pozitiv sentimentele sau conştiiţa guvernată de
monomania puterii, metamorfozată în monoideismul tiraniei.
„Alexandrul Lăpuşneanul” este imaginea efigie a dârzeniei, a orgoliului, a despotismului, subiect abordat de către Negruzzi în urma
îndemnului de materializare
Considerata o capodopera a lui C. Negruzzi si a nuvelei pasoptiste, ea se inscrie prin tematica si compozitie in sfera larga a
romantismului si ilustreaza programul curentului national-popular de la Dacia literara. George Calinescu considera epoca aparitiei nuvelei
Alexandru Lapusneanul momentul intemeierii prozei, iar Paul Cornea o situeaza intre luminism si romantism. Mihai Zamfir apreciaza
valoarea nuvelei in raport cu literatura predecesorilor, considerand ca meritul deosebit al lui Negruzzi este tocmai acela de a fi dus la
desavarsire unele virtuti latente existente in scene sau fapte relatate de Gr. Ureche si Miron Costin.

3 Călinescu George, „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1941 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1982).
 Intelegerea psihologiei personajului si a contextului istoric facuta cu detasare si cu o deosebita arta a reconstructiei confera nuvelei
istorice Alexandru Lapusneanul statutul de capodopera a genului.
Actiunea nuvelei se desfasoara in secolul al XVI-lea. Intors in a doua domnie insotit de „septe mii de spahii si de vro trei mii oaste de
strasura”, Lapusneanul este intampinat aproape de Tecuci de o solie. Episodul pune in evidenta conflictul dintre domn si marea boierime
care isi asuma vointa multimii. Domnitorul este insa inflexibil si manifesta o vointa extraordinara: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu,
raspunde Lapusneanul, a caror ochi scanteira ca un fulger, si ori fara voia voastra”. Retorismul tipic recuzitei romantice si analogia
desfasurata in sfera grandiosului releva nu numai o personalitate energica, ci si un fin observator al psihologiei interlocutorilor:
„Sa ma-ntorc? Mai degraba va intoarce Dunarea cursul indarat. A! Nu ma vrea tara? Nu ma vreti voi, cum intaleg?”. Exprimandu-si
neincrederea in boierii veniti sa-l intoarca din drum, Lapusneanul recurge la o extrem de concisa filosofie pentru a clarifica raporturile
dintre el si soli, fixand dominanta caracterologie a fiecaruia dintre ei.

4.5.3. Grigore Alexandrescu -„Anul 1840” -

Biografie
În anul 1810, după unii, 1812 sau 1814 după alţii, se naşte la Târgoviste, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului
M. Lixandrescu, poetul Grigore Alexandrescu. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept şi dotat cu o memorie extraordinară. Ajuns la
Bucureşti, este elev la pensionul Sf. Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunostinţă cu Heliade. Uimeşte pe toţi prin talentul său poetic. Va
sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie (“Miezul nopţii”) în Curierul românesc, urmată de elegia “Adio” la Târgovişte.
Primele lui poezii, ce apar în 1832 sunt simple reflexe ale maeştrilor săi: Heliade din literatura română, Lamartine şi Florian din literatura
franceză din care a şi tradus. Colecţia de poezii ce publică în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de amor: (“Eliza”,
“Aşteptare”, “Peştera”); poezii religioase şi umanitare (“Câinele soldatului”, “Rugăciune”), fabule (“Lebăda şi puii corbului”, “Boul şi
viţelul”, “Şoarecele şi pisica”) şi epistola către Văcărescu. Originalitatea lui nu e deplină nici acum, căci găsim că izvoarele inspiraţiei sale
sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci începe a-şi arăta personalitatea în poeziile sale. Un eveniment
important se întâmplă în viaţa sa, anume călătoria pe care o face cu I.Ghica pe la mănăstirile de peste Olt în 1842; astfel, într-o ediţie din
1847, el publică poeziile inspirate din acestă călătorie: “Umbra lui Mircea”, “Răsăritul lunii la Tismana” ş.a. Ediţia din 1842 cuprinde şi
câteva din cele mai reuşite poezii, ca “Satira Duhului meu ”, fabule în care întrebuinţează versul liber; aici se tipăreşte şi “Anul 1840”, care
este considerată una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre.
Unanim apreciat drept cel mai mare fabulist român din secolul al XIX-lea, Grigore Alexandrescu a avut câteva modele ilustre din
literatura universală, inspirându-se îndeosebi din fabulele lui La Fontaine, însă nu le-a pastişat, preluând doar motivul iniţial, adaptându-l
realităţilor autohtone, cu mijloace pe deplin originale, extrăgând semnificaţii moralizatoare care se raportau atât la defectele
contemporanilor săi, cât şi la ale speciei umane, în general. Compoziţia lui e reuşită în cele mai multe şi destul de clară, versificaţia însă nu
este perfecţionată. În aceasta nu e mai sus decât contemporanii săi. Profunditatea cugetărilor şi expunerea lor prin imagini noi şi
impresionante fac ca Alexandrescu să fie în adevăratul sens al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848, superior şi lui
Heliade şi tuturor celorlalţi poeţi, el va fi întunecat numai de strălucirea succesului lui Alecsandri şi de energia şi noutatea lui Eminescu.
Dacă la început au fost în relaţii foarte bune, împrejurări de natură intimă duc la răcirea raporturilor între ei, ba chiar dau naştere unei
duşmănii grozave. Primul atac este al lui Heliade în prefaţa poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde, fără a-l numi, îndreptează câteva săgeţi
împotriva lui Alexandrescu şi e atât de stăpânit de necazul său încât îl consideră pe Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profită apoi de
publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (“Vulpea, calul şi lupul”) şi-l atacă direct în “Curier de ambe sexe”, făcând glume pe socoteala
lui. Alexandrescu răspunde prin fabula “Privighetoarea şi măgarul” în care spune că de ar asculta sfaturile criticului, atunci "eu în locu-ţi aş
fi măgar". Alexandrescu l-a mai atacat şi prin epigrama către Voltaire făcând aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului
francez). Heliade s-a răzbunat groaznic prin poezia Ingratul scrisă cu o violenţă extraordinară, care, dacă-l îndeamnă câteodată să exagereze
tonul vulgar, îi dă însă şi câteva accente foarte puternice. Se pare că şi satira lui Alexandrescu de mai târziu, “Confesiunea unui renegat”,
l-a vizat pe Heliade.
Viaţa lui Alexandrescu o cunoaştem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informaţii suficiente. Izvorul de care s-au servit
mai toţi biografii, este o scrisoare a lui I.Ghica în care povesteşte toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape
o mare parte din viaţă. Sigur este că a fost ofiţer, că şi-a făcut serviciul la Focşani, că, demisionând în 1837, s-a întors în Bucureşti şi că a
fost arestat. Nu e prea sigură pricina: după unii ar fi fabula “Lebăda şi puii corbului”; după alţii, amestecul între tinerii care organizau
mişcări politice în spirit democratic. Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui Bibescu. Ghica
povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al
departamentului credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţie a fost aceea de membru în comisia
centrală de la Focşani; acolo a fost lovit de o boală crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat
articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici una nu se mai regăseşte Alexandrescu de altădată.
A murit sărac la Bucureşti la 25 Noiembrie 1885…
„Anul 1840”
Poezie mesianică, fixată asupra unei „clipe astrale” a istoriei, cum i se pare poetului a fi momentul ales, „Anul 1840” este o compoziţie
cu un larg răsunet în epocă prefigurând, ca mai târziu lirica lui Octavian Goga, evenimente politice extrem de importante, aici cele de la
1848. Textul inspiră, în cadenţa largă a versului, în interogaţiile retorice robuste, optimismul, încrederea în viitor, convingerea că în
mecanica socială sunt şi momente ale schimbărilor radicale, menite să confere lumii o nouă faţă şi viitorului o nouă viziune: „Să stăpânim
durerea care pe om supune;/ Să aşteptăm în pace al soartei ajutor / Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune, ce-o să aducă ziua şi anul
viitor?”
Lumea, îmbătrânită în rele şi în suferinţă, poate avea în inspirata premoniţie a poetului, specific generaţiei romantice paşoptiste, un punct
terminus al suferinţei, în care se înfiripă lumina speranţei. Concepţia lui Alexandrescu este una melioristică, răul fiind urmat de bine, iar
mâhnirea de fericire, de o explozie de fericire. Poetul se sprijină în afirmaţiile sale, pe un raţionament istoric, pe ideea de circularitate a
istoriei, a „cursurilor” şi „recursurilor” („corsi e recorsi”) din „Ştiinţa nouă” (1723) a lui Giambattista Vico.

„Umbra lui Mircea. La Cozia”

Un superb spectacol muzical-pantomimic se înfăptuieşte în „Umbra lui Mircea. La Cozia”. Ca într-un ritual magic, poetul pune forţele
naturii în mişcare, invocând noaptea, care iese „dintr-o peşteră din râpă”, provocând coborârea de pe stânci a unor „chipuri negre”,
desprinderea muşchiului de pe ziduri şi trecerea prin iarbă a unei „suflări” – „ca prin vine cu fior”. Toate acestea, pentru a pregăti apariţia
fantasmei princiare, moment de extremă solemnitate, sacerdotal. Mircea ieşind din mormânt nu e doar voievodul slăvit, ci o divinitate la
vederea căruia Oltul se trage înapoi, munţii îşi înclină piscurile. O întrebare adresată Oltului primeşte un răspuns cu ecouri rostogolitoare pe
tot întinsul carpato-danubio-pontic: „Mircea! Îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. / Acest sunet, acest nume valurile-l privesc, /
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează. / Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc”.
Poezia este scrisă în perioada paşoptistă, lumea românească aflând-se în aşteptarea unor schimbări fundamentale în viaţa socială şi
politică. Acumularea de contradicţii şi nemulţumiri, de suferinţă de nesuportat se traduce în imaginea lumii aflate în efervescenţă, supusă
unor mari tensiuni, unor forţe contrare, care vor produce marea furtună socială a schimbărilor radicale. În viziunea poetului, schimbarea
este echivalentă cu o nouă geneză, când lumea se clatină din temelii, aşteptând din nou elipsa divină a creaţiei.
„Umbra lui Mircea. La Cozia”, alături de „Memorialul de călătorie”, se constituie ca un efect al unei călătorii de tip romantic (cum se
practica în Europa vremii de către mulţi scriitori) pe la mânăstirea de pe Valea Oltului, poetul dând expresie estetică dezideratelor
curentului impus de „Dacia literară” inspiraţia din evenimente ale istoriei naţionale, valorificarea tradiţiilor, orientarea către prezent, pentru
emanciparea socială şi naţională a experienţei trecutului. Scriitorul afirmă de altfel, în prefaţa volumului „Poezii”, din 1847, acest credo
poetic devenit ideal estetic: „Eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie a existenţei sale, este datoare să
exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte simţămitele frumoase şi nobile, care înalţă sufletul prin idei morale şi divine, până la viitorul
nemărginit şi în anii vecinici”. Este o meditaţie romantică pe temă istorică, bazată pe un mecanism simplu al evocării: impresia puternică a
locurilor dezvoltă viziuni poetice care dobândesc reprezentare onirică şi transfigurări legendare.
Prima parte a poeziei este o evocare a măreţiei trecutului,simbolizat de mitul voievodului Mircea Cel Bătrân, cealaltă reprezintă o
meditaţie asupra prezentului şi a răului instaurat în lume, războiul fiind impresia lui cea mai cumplită. Se creează astfel antonimiile
esenţiale ale meditaţiei de tip romantic,antiteza trecut-prezent, dominantă în poezia secolului al XIX-lea. La fel ca în poeziile lui Ossian,
sau ale lui Macphearson, se creează întâi cadrul romantic al evocării, în care se produce transgresia fantastică, secvenţa iniţială incipitul,
prima strofă, dobândind o euforie perfectă. Toate tonurile acestor versuri, cadenţele perfecte ale succesiunii silabelor, împreună cu motivele
dominante, ţărmul, umbra, valurile, zidul , generaţiile, sugerează o temporalitate ce se va supune mecanismelor evocării, scoţând din
adâncurile trecutului figura monumentală a voievodului. Este aici un joc subtil între etern şi efemer, de o parte ţărmul stabil şi neclintit al
mânăstirii, de alta umbrele trecutului ce se apleacă peste ape şi „mândrele generaţii” de valuri, similare celor umane, ce se izbesc şi se
năruie de zidul implacabil al timpului. La această falie temporală se produce epifania voievodală, într-un moment crepuscular, la o oră a
„nălucirei”, fapt ce semnifică proiecţia în spaţiul oniric a întregii evocări. Poetul, care îşi exteriorizează iluminarea fascinantă a clipei,
identifică marele personaj printr-o suită de interogaţii retorice. Marea revelaţie îi prilejuieşte poetului ample reflecţii asupra vremurilor de
glorie ale Evului Mediu românesc. Poezia se încheie simetric, printr-o gradaţie inversă a fenomenelor epifanice şi iluzia poetului se încheie,
poarta spre trecut se închide, linia melodică a versurilor redând numai freamătul apelor în nesfârşita curgere.
Folosirea mijloacelor expresive diversificate, întoarcerea gradată la trecut, presupunând o conjugare a tuturor forţelor naturale , trezite
la viaţă de tonurile înalte ale apariţiei, invazia treptată a elementelor fantastice ale lumii transcendente, nu fac decât să creeze atmosfera
unui cadru natural fantastic mărginit de spiritele străbunilor, păzitori ai faptelor măreţe ale istoriei.

4.5.4. Nicolae Bălcescu - „Românii supt Mihai - Voievod Viteazul”

Biografie
A fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român. Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin Petre
şi al"serdăresei" Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui,
Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori:
Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni. Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832,
fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. Călătoreşte prin toate
teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind
editor, alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând cu 1844.
În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la
revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va
fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Ca istoric, marea sa operă a fost "Românii supt Mihai-Voievod
Viteazul", pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu. Se exilează la Paris, unde
încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la
Paris, la 27 septembrie 1850, "au nom de Sa Majesté l'Empreur des Ottomans", în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la
Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în
vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la
Palermo, în Sicilia, la hotelul "Alla Trinacria". Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. În anul 1977, Cantemir Rişcuţia a
făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea că ar fi inmormântat Bălcescu. Totul
pornise de la mărturia unui marinar, care credea că trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capuccini.
Rişcuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese
înmormântat într-un osuar de onoare al capuccinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost
scos la lumină.
„Românii supt Mihai - Voievod Viteazul”
"Cuvântul de ordine al lui Bălcescu şi al paşoptiştilor este luminarea mulţimii."
(George Călinescu)
„Istoria românilor supt Mihai – Viteazul”, (care apare la mulţi exegeţi sub titlul „Romanii supt Mihai - Voievod Viteazul”), este
opera cea mai de seamă a lui Nicolae Bălcescu. Pentru documentarea acestei monumentale opere, a cercetat 225 de lucrări istorice, vechi şi
moderne în diferite limbi. Scrisă din luna ianuarie 1851 până în luna noiembrie 1852, printr-un efort uimitor, ea trebuia să fie pusă în slujba
revoluţiei viitoare pentru care activa, şi a cărei primă ţintă urma să fie Unirea Ţărilor Române.
În ianuarie 1850, el îi scria lui Ion Ghica: "voi să sfârşesc o scriere asupra lui Mihai Viteazul şi să pui piatra de temelie a unităţii
naţionale".
Lucrarea urma să cuprindă şase cărţi, intitulate astfel:
I. Libertatea naţională (1593 - aprilie 1595)
II. Călugărenii (aprilie - decembrie 1595)
III. Robirea ţăranului (decembrie 1595 - aprilie 159?)
IV. Unitatea naţională (aprilie 1599 - 1600)
V. Miraslau (iulie 1600 - ianuarie 1601)
VI. Goraslau (ianuarie 1601 - septembrie 1601).
Bălcescu n-a izbutit să termine acest proiect, istoria oprindu-se la capitolul al XXXIlI-lea al cărţii a V-a, Miraslau. O martoră a
efortului făcut pentru terminarea operei, Maria Cantacuzino, scrie că: "El lucra cu o ardoare ce se mărea, cu cât puterile îi slăbeau. Se scula
adeseori noaptea pentru ca să adauge câteva pagini la „Istoria românilor supt Mihai-Viteazul”, însă aceasta lucrare silită îi scurta zilele. El a
continuat s-o scrie până în ultimele clipe ale celui de al 33-lea an al scurtei sale vieţi", adică pana în 1852, când moare la Palermo, în Italia,
răpus de tuberculoză, dar şi de dorul de ţară, pe care i s-a interzis s-o mai revadă.
Titlul, „Românii supt Mihai - Voievod Viteazul”, dat de Bălcescu lucrării, arată că "el a conceput-o ca o etapă a istoriei poporului, iar
nu ca un capitol de istorie biografică". Paginile cărţii sunt pline de admiraţie pentru lupta eroica a românilor pentru apărarea ţării şi
eliberarea ei de sub jugul turcesc, luptă reluată sub conducerea lui Mihai Viteazul. "Glorioasa campanie" din iarna anului 1595 el o
socoteşte de aceea "fără asemănare în istoria lumii", iar pe români ca pe "nişte uriaşi".
Publicată în volum abia după douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Bălcescu, deci în 1877, de către Alexandru Odobescu, această
lucrare a fost salutată cu entuziasm de Mihai Eminescu, în articolul Bălcescu şi urmaşii săi; iar istoricul A. D. Xenopol, în condiţiile
creşterii avântului patriotic pentru cucerirea independenţei naţionale, scria în revista „Convorbiri literare”: "Pentru noi, românii, meritul
literar al scrierii lui Bălcescu este foarte mare... Cugetările înalte şi drepte care dau viaţă şi interes la fiecare pas povestirii sale; colorile cele
vii sub care înfăţişează întâmplări şi care te fac să crezi că le-ai văzut cândva (...), patriotismul înflăcărat (…), o limbă curată; (...) toate
aceste însuşiri fac din Istoria lui Mihai - Vodă Viteazul o capodoperă în limba română".
„Istoria românilor supt Mihai - Voievod Viteazul”, cea mai întinsă şi mai însemnată dintre operele istorice ale lui Nicolae Bălcescu,
îşi are geneza în crezul politic al revoluţionarului de la 1848, care vedea în bravul domnitor Mihai Viteazul, cel ce s-a intitulat într-adevăr
"Domnul Ţării Româneşti, al Ardealului şi a Ţării Moldovei" - un simbol al ideii de unire. Sunt de aceea impresionante, în această operă,
adâncimea şi vigoarea simţirii, avântul şi generozitatea ce au inspirat-o. Se ştie, de pildă, că autorul a oscilat, în procesul elaborării lucrării,
între a-i da caracter de operă ştiinţifică sau a-i imprima patos de poem eroic. Rezultatul a fost o veritabilă creaţie artistică ale cărei mijloace
stau într-o strânsă legătură cu poziţiile autorului: de istoric, de cugetător şi de revoluţionar. Opera sa va evoca artistic faptele din trecut,
având o minuţioasă bază documentară, deci ştiinţifică, în centrul admiraţiei lui Bălcescu stă marea acţiune a lui Mihai Viteazul pentru a fi
realizat "unitatea naţională", cum intitulează el cartea a IV-a. Statul înfăptuit de viteazul voievod, în urma acţiunilor întreprinse pentru
stăpânirea Transilvaniei (1599) şi a Moldovei (1600) este considerat, de Bălcescu, o expresie a unităţii naţionale; el a rezultat din năzuinţa
poporului "de-a se mântui de sub stăpânirea străinilor", adică a dominaţiilor străine. Aşadar, cartea a IV-a, Unitatea naţională, (aprilie 1599
- iunie 1600), tratează evenimentele care l-au ridicat pe viteazul domn în culmea gloriei sale, iar pe români i-a strâns, pentru prima dată,
într-un stat naţional unitar.
Fragmentul (intitulat impropriu „Ardealul”) face parte din cartea a IV-a, Unitatea naţională, constituind chiar începutul acesteia. Sunt
evidente, în toată această parte, suflul patriotic, patosul dublat de argumente ştiinţifice, cu care Bălcescu dovedeşte continuitatea poporului
român pe aceste meleaguri, justificând astfel, din punct de vedere politic, acţiunea lui Mihai Viteazul pentru cucerirea Ardealului, care este
un pământ românesc.
Întreaga operă poate fi citită ca un poem eroic (ca o lucrare istorică), dar şi ca o operă cu reale calităţi artistice."Scriitorul nu
urmăreşte numai să ne înfăţişeze oamenii trecutului şi faptele lor, aşa cum ele s-au petrecut, dar să ne şi facă a le vedea". Aşa se introduc în
naraţiune portretele, tablourile şi episoadele menite sa învioreze povestirea, toate trădând talentul vizionar al lui Bălcescu. Sunt multiple
episoadele care dau varietate şi mişcare povestirii sale: episodul morţii lui Murad III, cel al uciderii fraţilor lui Mohamed III, episodul cu
Răzvan, domnitorul-ţigan, tras în ţeapa crudului Ieremia - Movilă; multe descrieri de luptă, în care, ca în epopeea Iliada, sunt înfăţişaţi eroi
individuali, în acţiunile lor temerare, dar şi mişcările colective ale armatelor întregi. Autorul povesteşte folosind o tehnică anume, cea a
basoreliefului, variind0 formele verbale la perfectul simplu cu cele la prezentul istoric.
Unul din cele mai fericite aspecte ale talentului său este arta portretistică. Sunt celebre portretele alcătuite lui Mihai Viteazul: ("un
bărbat ales, vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile sale alese"), împăratului Germaniei, Rudolf II: ("acest prinţ era un
domnitor nevrednic") şi sultanului Murad II: ("era un duh slab şi superstiţios: dulce la trai, dar iute la mânie şi - adesea atunci şi la
cruzime"). Ultimele două portrete amintesc, în unele privinţe, pe ale "maeştrilor flămânzi şi olandezi ai veacului al XVII-lea, spun exegeţii,
dar noi nu le-am citat decât fragmentar, fiind preocupaţi a demonstra aici cum că portretul, tabloul şi episodul sunt principalele categorii ar-
tistice ale lui Bălcescu.
În monumentala „Istorie a românilor supt Mihai Viteazul”, tablourile, de o mare concentrare şi vigoare, sunt foarte expresive. Renumit
este tabloul lui Mihai şi-al gâdelui care nu îndrăzneşte să-1 execute (cu verbele la prezentul istoric); de asemenea, imaginea intrării lui
Mihai în Alba-Iulia sau cea a aducerii capului lui Andrei Bathory - o impresionantă scenă dramatică, de vreme ce autorul reuşeşte să
surprindă jocul scenic al lui Mihai.
Darul scriitorului de "a tocmi imagini şi a le însufleţi" a inspirat pe mulţi pictori atraşi mai ales de valorile plastice ale naraţiunii; e
vorba de cunoscutele compoziţii ale lui Theodor Aman şi G. D. Mirea pe tema aducerii capului lui Andrei Bathory. - (opere care au
contribuit la întemeierea picturii istorice în mişcarea plastică românească).
Deşi Bălcescu, "n-a fost un pictor al naturii", iar talentul său peisagistic este mai puţin însemnat, (pentru că omul - şi nu natura -
alcătuieşte obiectul interesului sau de moralist şi al viziunii sale de scriitor descriptiv), o singură dată ne-a oferit "o mare pagină
descriptivă": este vorba de începutul cărţii a IV-a a „Istoriei românilor supt Mihai Viteazul” şi anume de descrierea Ardealului. Cu toate că
autorul nu are un "ochi peisagistic" în genere (atât de dezvoltat la urmaşul său, Al. Odobescu), descrierea sintetică şi grandioasă pe care o
face ţării Ardealului, "mândră şi binecuvântată", dovedeşte în cel mai înalt grad valoarea artistică a prozei sale.Tabloul este realizat cu
multa migală şi după anumite reguli ce se impun imaginii vizuale, în structura fragmentului Ardealul, vom deosebi o introducere, cuprinsul
- o descriere ca un tablou - şi încheierea foarte scurtă ("Astfel este ţara Ardealului").
Părţile componente ale acestei structuri sunt următoarele:
1)   Aşezarea geografică a ţinutului (o privire de ansamblu totalizatoare) - în prima fază.
2)   Atitudinea de încântare în faţa minunăţiei ţinutului denumit "măreţ palat".
3)   Unicitatea între ţările lumii ("semănate de Domnul pre pământ").
4)  Varietatea formelor de relief care înconjoară ţinutul (în care descrierea e procedeul de bază, realizată cu epitete, comparaţii, enumerări,
inversiuni topice, frază amplă, arborescentă).
5)   Relief, floră, reţea hidrografică, fauna din interiorul ţării (păduri, câmpii, lunci, livezi, gârle).
6)  Enumerarea bogăţiilor minerale.
Atitudinea scriitorului este de încântare în faţa peisajului, el reuşind să redea farmecul unic al ţinutului, raportându-l şi la ţările
Europei. După Tudor Vianu, "pagina este mai mult a unui geograf, prin sistema cu care porneşte la descrierea reliefului natural, pentru a
trece la aceea a florei, la unele detalii ale faunei şi la enumerarea bogăţiilor subsolului"4. Podişul Ardealului este astfel văzut: "Pe culmea
cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a
fi un măreţ şi întins palat, cap d-operă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezată cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc

4 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Ed. Hyperion, 1990.

celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere i le aduce aminte". Scriitorul priveşte natura ca pe un monument arhitectonic,
comparabil cu creaţiile geniului uman. Metafora de mai sus ("cap d-operă de arhitectură") îmbogăţită cu epitetele ornante "măreţ şi întins",
(asupra cărora cade accentul afectiv, ele fiind antepuse), nu are numai darul de a prezenta aşezarea geografică a ţinutului, ci şi de a evoca
vizual măreţia acestui pământ românesc, sugerând totodată şi neobişnuita frumuseţe a peisajului transilvănean.
În alcătuirea tabloului, Bălcescu începe de la culmile înalte, piramidele de munţi cu creste ninse: "Un braţ de munţi ocoleşte, precum
zidul o cetate, toată această ţară"; descrie apoi şiragurile de dealuri înalte şi frumoase, măreţe piedestaluri înverzite" (autorul îmbinând cu
măiestrie epitetul dublu şi metafora), comparându-le cu nişte "valuri proptitoare", care "varsă urnele lor de zăpadă" (iarăşi ce sugestivă
metaforă) peste luncile domoale cu lanuri de grâu şi de porumb. Natura vegetală şi animală este evocată prin notaţiile: "Păduri stufoase, în
care ursul se plimba în voie ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acestor munţi. Si nu departe de aceste locuri, care iţi aduc aminte
natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste câmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene". Sunt interesante aici
mai ales comparaţiile, dar şi epitetul dublu ("ca un domn stăpânitor", "ca la porţile Romei", "câmpii arse şi văruite") sau simplu. Acestor
procedee li se alătură, în continuare, altele cum ar fi enumerarea, hiperbola, comparaţia, personificarea şi epitetul, dar şi adresarea la
persoana a II-a singular, întrucât autorul ţine să ne ia parcă martori pentru a proba veridicitatea frumuseţilor zugrăvite ("fii aduc aminte",
"te afunzi", "te-i uita", "vezi": "Aici stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb,
din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite, ca un întins curcubeu şi tabloul cel mai încântător farmecă
vederea".
Văzut mai de aproape, peisajul Ardealului este prezentat prin formele de relief din interiorul acestei ţări "binecuvântate", în culori din
cele mai vii, menite să "farmece vederea" oricărui privitor: "stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri
întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi,
care, mugind groaznic, se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează
totdeodată".
Scriitorul nu întrebuinţează epitetul care pictează, ci pe acela general şi ornant, ca la autorii clasici": ("munţi uriaşi", "lunci înverzite",
"văi răcoroase", "câmpii înflorite" , "pâraie repezi"). Sugestivă este personificarea munţilor ("a căror vârfuri mângâie norii", dar şi aceea a
pâraielor (care "mugind groaznic, se prăvălesc"), ambele având şi o nuanţă de hiperbolizare, autorul trădându-şi intenţia de a completa
imaginea vizuală cu una sonoră, (pentru care scop este mânuită cu abilitate şi inversiunea). Deci scriitorul prezintă, "pâraie repezi" care,
„mugind groaznic", "se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră") observăm cum autorul, folosind persoana a II-a
singular, ne ia martori pentru a proba veridicitatea afirmaţiilor sale: metalul cel mai preţios, aurul, îl vezi "strălucind şi prin noroaiele
drumurilor. Ceea ce izbuteşte acum scriitorul, ca figură de stil, este o hiperbolă, dar ea se încadrează într-o imagine vizuală sugestivă (vezi
"strălucim"), întreaga această construcţie finală transmiţând încântarea maximă a lui Nicolae Bălcescu în faţa nenumăratelor bogăţii şi
frumuseţi ale ţării. Ultima propoziţie: "Astfel este ţara Ardealului", sobră şi sintetizatoare, încheie, precum o ramă un tablou, acea pagină
descriptiva, trădând mândria scriitorului de-a fi român. Sentimentul din care s-a născut acest incantatoriu tablou este de cel mai adânc
patriotism; reuşita lui artistică ţine însă de calităţile de veritabil stilist ale autorului.
 Folosirea comparaţiei dă, la Bălcescu, o notă de originalitate: "munţii... ca doi uriaşi stau la ambele carete ale ţării, cătând unul în faţa
altuia". Compararea celor doi munţi cu doi uriaşi şi personificarea care sugerează măreţie, grandoare, creează o atmosferă mitologică, de
basm. Dublul epitet, "vecinica diademă de ninsoare" are rolul de a da imaginii un contur mai puternic, conferindu-i rolul de metaforă foarte
sugestivă.
Bălcescu foloseşte, ca şi alţi scriitori paşoptişti, enumeraţia de substantive şi adjective, pentru a da contur şi culoare imaginii artistice,
precum: "câmpii arse şi văruite", "lunci înverzite, păduri stufoase"; alăturăm aici şirul de substantive prin care autorul înfăţişează comorile
minerale care "zac" în pântecele munţilor noştri sau "strălucesc" prin "noroiul drumurilor": sarea, ferul, argintul, arama, aurul etc.
Prin paleta bogată de procedee artistice din fragmentul Ardealul, autorul a urmărit convingerea cititorilor, şi prin măiestria
argumentaţiei, dar şi prin frumuseţea stilului şi a limbii. Este vorba de stilul retoric, specific scriitorilor romantici paşoptişti, deci şi lui
Nicolae Bălcescu. Este stilul caracterizat prin elocvenţă, adică prin arta de a vorbi frumos, emoţionând şi convingând în acelaşi timp, ceea
ce autorul a izbutit cu prisosinţă. Un ultim argument, în sprijinul celor afirmate, este fraza lui Bălcescu. Să observăm că aceasta este amplă,
cu perioade, fără să fie întortocheată, subordonatele intercalate (minus atributivele) sunt evitate în general, tocmai pentru a da acţiunii
cursivitate şi dinamism, iar imaginii, putere de evocare. Să exemplificăm prin fraza: "Un brâu de munţi ocoleşte precum zidul o cetate,
toată această ţară,/ şi dintr-însul, ici-colea, se desfac, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe şiruri de dealuri
nalte şi frumoase, măreţe piedestaluri înverzite,/ care varsă urmele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci". Au rezultat trei propoziţii, din
care primele două sunt principale, în raport de coordonare, iar a treia este subordonată atributivă.
Limba operei lui Bălcescu are atributele limbii literare. Ea nu este încărcată de arhaisme, unele cuvinte par învechite astăzi, dar, în
vremea aceea, aveau putere de circulaţie, de exemplu "ziduri proptitoare", "spăimântează", "cap d-operă" pentru "capodoperă"; "pre" este
păstrat în limba poporului şi-n limba cronicilor, Bălcescu îl foloseşte şi el asociind construcţiile vechi cu termenii moderni, adaptând
neologismele la spiritul limbii: "armonizând împreună", "se prăvălesc în cataracte" (termenul însemnând cascadă, cădere naturală de apa).
Prin toate aceste procedee, „Istoria românilor supt Mihai Viteazul” este o capodoperă a literaturii noastre din secolul al XlX-lea, iar
Nicolae Bălcescu, unul dintre artiştii desăvârşiţi din epoca sa, este "un mesianic pozitiv"5, cum îl considera George Călinescu.
5. Conştiinţa naţională
5.1. Alecu Russo - „Cântarea României”
Biografie

5 Călinescu George, „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1941 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1982).
 Alecu Russo s-a născut la 17 martie 1819 la Chişinău. Poet, prozator şi eseist, a făcut studii în Elveţia şi la Viena. După ce s-a întors
în ţară, la 1838, a petrecut câtva timp la o moşie părintească şi mai târziu, la 1843, îl găsim ca judecător la Piatra-Neamţ. Un moment l-a
ispitit teatrul, scriind două comedii: „Jicnicerul Vadra” sau „Provincialul la Teatrul Naţional” , „Băcălia ambiţioasă cea dintâi, care nu ni s-
a păstrat, ca şi cealaltă, a fost reprezentată la teatrul din Iaşi în 1846 şi pentru că cuprindea unele pasaje care sugerase pe cei de sus a avut
ca urmare surghiunirea lui la Mânăstirea Soveja. Luând parte la mişcarea din 1848, a trebuit să se refugieze şi el în Bucovina. De acolo,
trecu în Ardeal, să vadă desfăşurarea evenimentelor, dar, urmărit de unguri, fu arestat şi închis în Cluj, iar după ce a fost lăsat liber, se
îndrepta spre Bucureşti, de unde decepţiile revoluţiei îl siliră să-şi continue exilul, luând drumul spre Paris. La întoarcerea în Moldova,
după doi ani, se hotărî să practice avocatura şi mai târziu i se încredinţă câteva funcţiuni, pentru care nu pare să fi simţit deosebită atragere,
cu firea lui de visător, nesupunându-se încătuşărilor. Cum fusese alături de cei care pregătiseră Revoluţia de la 1848, îl găsim şi printre
aceia care luptau pentru ideea Unirii.
Dintre scrierile sale, parte din ele tipărite cât a trăit în „România literară”, altele păstrate la Academie şi publicate după moartea lui,
aceea tocmai care arăta rarele lui însuşiri, „Cântarea României”, a avut soarta să fie mult timp înconjurată de mister. Autorul ei adevărat s-a
crezut de cei mai mulţi că ar fi Bălcescu, cu toate că unele mărturii excludeau această atribuire. Când s-a publicat întâia oara „Cântarea
României” în „România literară”, găsim într-adevăr acolo numele lui Bălcescu, dar fără să reiasă că el ar fi scris-o; dânsul spunea în câteva
rânduri care o predau că ar fi găsit-o la o mânăstire ţi ar fi fost scrisă de vreun călugăr. S-a presupus de aici că Bălcescu ar fi ţinut să
ascundă paternitatea lui asupra poemului în proză, părere pe care şi-a însuşit-o şi I.Ghica, cu toate că se exprima cam vag când admitea că
nu era exclus ca Bălcescu să fi colaborat cu Russo, la prelucrarea manuscrisului descoperit de cel dintâi. Asemenea presupuneri sunt
înlăturate de o parte de tipărirea a doua oară şi de data aceasta chiar cu numele lui Russo, a „Cântării României” la 1855, în „România
literară”, de altă parte de afirmaţiile categorice în mai multe rânduri ale lui V. Alecsandri că lui Russo i se datorează „Cântarea României”.
Mărturii hotărâtoare care arată că Russo este autorul „Cântării României” şi ne lămuresc asupra împrejurărilor în care a fost tipărită:
scrisă în franţuzeşte de dânsul a fost tradusă de Bălcescu ca să apară în România viitoare, pe urmă a tradus-o însuşi Russo, dându-ne textul
din „România literară”. Alecu Russo a murit la 4 februarie 1859 la Iaşi.
„Cântarea României”
Mărturii hotărâtoare care arată că Russo este autorul „Cântării României” şi ne lămuresc asupra împrejurărilor în care a fost tipărită:
scrisă în franţuzeşte de dânsul a fost tradusă de Bălcescu ca să apară în România viitoare, pe urmă a tradus-o însuşi Russo, dându-ne textul
din „România literară”.
Poemul în proză al lui Russo e ca un cântec de slăvire a ţării noastre şi de îmbărbătare după zile de restrişte. Se înşira în el descrieri
senine şi altele întunecate, sunt reînviate episoade din trecutul nostru, răsuna chemări de înţelegere a vremii nouă în ritmuri când sprintene
când grave de efuziuni lirice ori de viziune epică.”Cântarea României” căreia aşa cum s-a spus pe drept, doar versurile îi lipsesc pentru a fi
adevărată poezie, este o prezentare alegorică a monumentelor de seamă din istoria poporului nostru.
Scriitorul începe „Cântarea României” adresându-se patriei sale, personificată într-o fiinţă de o mare frumuseţe, dar copleşită de
suferinţă. Însufleţit de dragoste pentru ţara sa, Russo descrie măreţia priveliştilor şi bogăţia plaiurilor patriei, punându-le mereu în contrast
cu tristeţea în care se zbate ţara întreagă. În felul acesta scriitorul căuta să atragă luarea-aminte că patria lui nu este fericită, că în ea
suferinţele poporului sunt multe şi adânci. Diferite imagini poetice sugerează deci tragicele realităţi care au dus la revoluţia din1848.
Scriitorul face apel la trecutul vitejesc al poporului spre a trezi în conştiinţa contemporanilor săi ideile de libertate sociala şi naţională.
După invocaţia către patrie, Russo ridică problema importantă a libertăţii poporului, pe care el o concepe ca fiind alcătuită şi din libertatea
naţionala şi din cea socială. În poemul său, Russo scrie cu căldură că “slobozenia este îndoită: cea dinlăuntru şi cea din afară … ele sunt
surori, una fără alta nu pot trăi …”. Libertatea naţională este explicată astfel ”Slobozenia din afară este neatârnarea moşiei în care ne
naştem şi care ne hrăneşte”.
Russo descrie cât de cumplită era exploatarea masei ţărăneşti. Deci, poporul este stâlpul ţării, el luat de stăpân, sufletul i se
înstrăinează de ogorul strămoşesc pe care acum îl munceşte pentru altul, bătaia îl gârboveşte, îi rămâne doar doina, sărăcia si pribegia. Cu
toate că Russo îşi vede patria încă sub jugul exploatatorilor, lipsită de libertate şi împovărată de durere, el crede cu putere în viitorul ei
fericit şi în apropiata zi a “furtunii mântuirii”, prevestind în finalul poemului său sfârşitul suferinţelor ţării. Scriitorul îşi îndeamnă poporul
să se pregătească pentru ziua care va veni pentru continuarea revoluţiei în viitor:
“Deşteaptă-te pământ român! … Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă … ziua dreptăţii se apropie … toate popoarele s-au
mişcat… căci furtuna mântuirii a început!”
5.2. Andrei Mureşanu - “Un răsunet”
Biografie
Andrei Mureşanu a fost un poet şi revoluţionar român din Transilvania. S-a născut în Bistriţa, într-o familie de ţărani. A studiat
filozofia şi teologia la Blaj, a fost profesor la Braşov începând cu 1838. A început să publice poezie în revista "Foaia pentru minte, inimă şi
literatură".
Poezia sa e din ce în ce ma combativă, mai legată de frământările sociale ale poporului. La 1848 e printre fruntaşii revoluţiei. Cu acest
prilej scrie Răsunetul, care devine marşul revoluţionarilor români din Transilvania. În 1849, după înfrângerea revoluţiei, poetul trece în
Muntenia, împreună cu Bariţiu, unde e luat prizonier de armata ţaristă şi dus până în nordul Moldovei. La întoarcere se stabileşte ca
funcţionar la Sibiu: "concepist guvernial" şi translator de limba română la Buletinul oficial al guvernului. Aici colaborează la ziarul local
Telegraful roman, cu poezii şi cu un ciclu de articole, nesemnate (Românul şi poezia lui, Românul în privinţa muzicei, Românul în privinţa
picturei, Măiestria tiparului), care urmăreau iniţierea publicului cititor în diferite ramuri ale artei. Munca de contopist poetul o suporta
greu. Câţiva ani el închina ode măgulitoare împăratului austro - ungar şi guvernatorului Transilvaniei. Treptat se însingurează. Rândurile
scrise la 1855 fostului său profesor Simion Bărnuţiu, care-i propunea să vină la Iaşi, unde-i făcuse rost de o catedră, sunt ale unui
decepţionat. "Domnul meu - spunea el - chemarea mea ar fi să mă cuprind cu Pegasul, aspirând la Olimp, şi ca să o pot face aceasta bine,
aveam trebuinţă de câteva peregrinajuri pe la pământul cel clasic, iar nu să vând participii, sau, mai rău, sa traduc guvernului meu hărţii
ciocoieşti, pe care consorţii mei nu le vor, sau nu le pot descifra."
Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În ultimii ani ai vieţii traduce Nopţile lui Young, precum şi o
bună parte a Analelor lui Tacit. Cu ani în urmă scrisese şi o gramatică românească în limba germană. Manuscrisele acestor lucrări
nepublicate nu s-au păstrat. La 1861 e pensionat, dar pensia dată de guvernul cezaro-crăiesc al Transilvaniei nu-i ajunge să-şi întreţină
familia. La 1862 îşi tipăreşte în volum poeziile. Volumul cuprindea cea mai mare parte a poeziilor originale publicate de autor în presă,
precum şi o parte din traduceri. Vânzarea cărţii i-ar fi adus, pe lângă o reconfortare morală, o oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar
cărţile se vând greu. Iacob Mureşanu face apeluri insistente către publicul român, în Gazeta Transilvaniei, de a-l ajuta pe poetul aflat în
mizerie şi bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea "Astra" acordă lui Mureşanu un premiu de 50 de galbeni.
Peste un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul se stinge la Braşov, în sărăcie, "în urma unui morb nervos îndelungat", cum se
menţiona în anunţul mortuar publicat în Gazeta Transilvaniei, lăsând în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a la
gimnaziu, o fetiţă de 11 luni, Eleonora, şi pe soţia sa Suzana. Înmormantarea i-a fost cu pompă : a luat parte un numeros public, profesorii
şi tineretul şcolar din oras, care însoţeau sicriul cu torţe şi decoruri.
„Un răsunet”
Poezia „Un răsunet” cunoscută sub numele „Deşteaptă-te, române!” reprezintă culmea creaţiei poetice a lui Andrei Mureşanu. O
legendă spune că poezia ar avea următoarea geneza: “ Andrei Mureşanu se simte într-o dimineaţă din luna lui Mai a anului 1848, împins
ca de o putere nevăzută spre vârful muntelui Tâmpa din Braşov. Urca potecile piciorului de munte ca târât de o vrajă, tot mai sus, mereu
mai sus, spre tăria cerului. Sosit pe cea mai înaltă culme a Tâmpei , privi Braşovul încă adormit. Se uita spre Scheiul românesc şi se gândi
cu amor la poporul robit şi la neputinţa lui de a-I putea fi de vreun folos. Mintea I se dusese spre robia de odinioară a altor popoare. Fără
vrere se gândi şi la literatorii neamurilor din vremurile vechi şi se hotărî că precum Moise odinioară a dat poruncile Decalogului, tot
astfel să întocmească şi el pentru români nişte “legi “de reînnoire, de redeşteptare, de chemare la o nouă viaţă. Prima variantă a poeziei
ar fi avut zece strofe. Prietenii braşoveni îi sugerează a unsprezecea strofă.”
Mai plauzibile, în privinţa genezei poeziei sunt mărturiile soţiei poetului. După adunarea de pe Câmpia Libertăţii, Andrei Mureşanu s-
a întors într-o evidentă “febră” creatoare :”El nu s-a culcat , ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu , după ce se făcuse ziuă,
mai sculându-se din când în când , de la masă, şi plimbându-se prin odaie, citind ceea ce scrisese. Erau strofele din Deşteaptă-te,
române!“ Poezia are ca idee poetică de bază lupta pentru libertate şi unitate naţională a întregului nostru popor. Alcătuită din 11 strofe,
creaţia impresionează prin tonul solemn, profetic şi prin patosul chemării la luptă. La nivelul expresiei, cele trei idei - libertate, unitate,
luptă - sunt redate prin cuvinte cheie – „deşteptare”, „somn”, „moarte”, ”duşmani”, „fraţi” – şi prin simboluri – Mihai, Ştefan, Corvin –
domnitori luminaţi din cele trei provincii. Textul este construit dintr-o serie de îndemnuri prin care românii trebuie să acţioneze pentru “ a-
şi croi o altă soarte”. Prin fapte, poporul nostru este un urmaş demn al romanilor. Poetul subliniază dorinţa arzătoare a românilor de a duce
mai departe idealul de libertate şi unitate naţională. Atât de „pătrunşi la suflet” sunt românii, încât jură să împlinească visul de unire
nerealizat la Milcov şi Carpaţi. Patria devine simbolul mamei care cere fiilor să treacă şi „prin sabie şi foc” pentru realizarea Unirii.
Poporul a îndurat robia turcească şi despotismul „cu-ntreaga lui orbie”, dar a păstrat cu sfinţenie limba românească. Poetul îi îndeamnă pe
românii „din patru unghiuri” să fie uniţi „în cuget şi-n simţiri”.
Poezia a fost supranumită de Nicolae Bălcescu “Marseilleza românilor” pentru că “una din faptele cele minunate ale acestui
minunat al XIX-lea veac fără îndoială e deşteptarea naţionalităţii române din Ardeal, după un somn greu dintr-un jug ce de o mie de ani o
împovăra”. Ea este adoptată ca imn al revoluţionarilor români de la 1848: în tabăra din Apuseni a lui Avram Iancu – „cu toţii juni,bărbaţi
şi bătrâni” se puneau de făceau să răsune văile munţilor de cântări de vitejie şi de naţionalitate, mai cu seamă de acea puternică şi frumoasă
Marseilleză a domnului Andrei Mureşanu: „Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte”.
O lungă discuţie s-a purtat în jurul melodiei “Răsunetului”. Trei opinii s-au cristalizat în decursul timpului:
a) Autorul melodiei este necunoscut ( opinie susţinută de Iacob Mureşianu şi de unul dintre primii săi biografi, Ion Raţiu): “Pe cum
mult timp n-au fost în clar cu compozitorul melodiei Marseillezii…aşa şi despre melodia Răsunetului lui Mureşanu nu s-a putut constata
până în ziua de azi cine este autorul ei”;
b) Autorul poeziei ar fi poetul ( susţin G. Bariţ şi G. Moroianu, scriitor braşovean, nepot al poetului) : „Aria inventată tot de autor
corespundea foarte bine textului; ea respiră din durerile trecutului, dedea şi espresiune la suferinţele actuale”;
c) Autorul melodiei este Anton Pann. Este părerea cea mai larg răspândită şi cea adevărată, dar trebuie precizat că melodia a fost
găsită şi adaptată pentru text de Ghe. Ucenescu, psalt la biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, fost elev al lui Anton Pann.
Aron Densuşianu socotea că nimeni „n-a atins înălţimea lui Mureşanu”, că opera lui are un caracter profetic, grav şi sincer, ca a unui
“om inspirat de divinitate”, pe când Maiorescu striga „în lături!” la toate poeziile lui, în afară de „Un răsune”, la toate, fără excepţie,
exagerare şi de o parte şi de alta.
Maiorescu susţinea că Mureşanu „a scris multe versuri, dar o singură poezie – Deşteaptă-te, române! – această poezie (deşi prea
lungă) arată un simţământ patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitări a spiritelor, a fost din întâmplare singura care a dat
expresie acelei agitări în acel moment (1848) şi astfel a devenit populară şi a rămas cunoscută de toată lumea română. Aşa de întinsă şi
de adâncă era pe atunci mişcarea sufletească a poporului, încât nu putea să fie stăpânită în marginile obişnuite, ci, precum s-a revărsat în
acţiuni istorice neobişnuite a căutat să se exprime şi în oarecare forme estetice ale emoţiunii, în poezie şi în cântare. Cântarea este o
trebuinţă neapărată a situaţiei, şi pentru cântare se cerea şi poezie”.
Deşi poet minor, Mureşanu a creeat un text care, în lirica socială românească, se numără printre capodopere. Prin această poezie, el
intră în galeria marilor spirite reprezentative ale literaturii române de la 1848, în galeria celor mai autentici poeţi-tribuni. El inaugurează o
trăsătură majoră a poeziei transilvănene: caracterul mesianic şi profetic ce va culmina cu creaţia lui Goga.
Poezia „Deşteaptă-te, române!” a devenit un „cântec care ne-a însoţit istoria” de la 1848 până la Revoluţia din Decembrie 1989.
Adeseori interzise în perioadele de dictatură, versurile poeziei lui Andrei Mureşanu s-au bucurat de aprecieri elogioase în critica literară
românească de la Titu Maiorescu până la George Călinescu.
În Decembrie 1989, „Deşteaptă-te, române!” a fost imn al revoluţionarilor, iar la 24 ianuarie 1990 a devenit Imnul naţional al
României.