I, Deleuze& Guattari

p.7
„ Pentru a ajunge nu până în punctul în care nu mai spui eu, ci până în punctul în care nu mai
contează dacă spui sau nu eu. Nu mai suntem noi înșine. Fiecare și-i va cunoaște pe ai săi. Am
fost ajutați, aspirați, multiplicați.”
„ O carte nu are nici obiect, nici subiect, este compusă din materii formate în moduri diverse,
din date și din viteze extrem de diferite. În momentul în care atribui cartea unui subiect, pp8
neglijezi tocmai această lucrare a materiilor și exterioritatea relațiilor dintre ele. Fabrici un
Bun Dumnezeu pentru niște mișcări geologice. Într-o carte, la fel ca în orice alt lucru, există
linii de articulare și de segmentaritate, straturi, teritorialități; dar și linii de fugă, mișcări de
deteritorializare și de destratificare. Mișcările comparate de curgere în funcție de aceste linii
antrenează niște fenomene de întârziere relativă, de vâscozitate sau, din contră, de precipitare
și ruptură. Toate acestea – liniile și vitezele măsurabile – alcătuiesc un asamblaj. O carte este
tocmai un astfel de asamblaj, imposibil de atribuit ca atare.”

p.8 „Nu ne vom întreba niciodată ce vrea să spună o carte, semnificat sau semnificant, nu vom
căuta niciodată să înțelegem ceva dintr-o carte, ci ne vom întreba cu ce funcționează ea, în
conexiune cu ce determină ea, sau nu, trecerea unor intensități în ce mulțimi își introducere și
metamorfozează ea propria mulțime, cu celelalte corpuri fără organe face ea să conveargă
propriul corp fără organe. O carte nu există decât din afară și în afară.”

p. 9 „Cartea imită lumea așa cum arta imită natura: prin procedee proprii, care împlinesc ceea
ce natura nu poate – sau mai poate – să facă. Legea cărții este aceea a reflectării, a lui Unu
care devine doi. Cum ar putea legea cărții să existe în natură, din moment ce tocmai ea
conduce la divizarea lume și carte, la instaurarea separației dintre natură și artă? Unu devine
doi: ori de câte ori întâlnim această formulă, fie și enunțată, ca strategie, de către Mao, fie și
înțeleasă în cel mai „dialectic” mod cu putință, ne aflăm în prezența în cele mai clasice și
gospodărești, a celei mai arhaice și epuizate gândiri. Natura nu acționează niciodată în felul
acesta: rădăcinile sunt ele însele pivotante, având mai multe ramificări, laterale și circulare, nu
dihotomice. Spiritul se află în întârziere față de natură.”
P. 10 „Ceea ce este totuna cu a spune că această gândire nu a înțeles niciodată multiplicitatea,
mulțimea: are nevoie să presupună o puternică unitate principală pentru ca apoi, printr-o
metodă spirituală, să poate ajunge la doi. Iar dinspre partea obiectului, printr-o metodă
naturală, se poate trece fără îndoială direct de la Unu la trei, patru sau cinci, de fiecare dată
însă doar cu condiția de a dispune de o puternică unitate principală, aceea a pivotului care
susține rădăcinile principale.”
„Sistemul – radicelă, sau rădăcină fasciculată, reprezintă cea de a doua figură a cărții, de la
care modernitatea noastră se reclamă în mod explicit. De data această, rădăcina principală a
avortat sau se distruge spre extremitate; vin și grefează pe ea o mulțime imediată și
întâmplătoare de rădăcini secundare care capătă o mare dezvoltare. De data aceasta, realitatea
naturală se manifestă tocmai în avortarea rădăcinii principale, dar realitatea ei se menține ca
trecută sau viitoare, ca posibilă.”
„Cele mai multe dintre metodele moderne menite a determina proliferarea unei serii sau a face
să crească o mulțime se manifestă perfect pe o dimensiune, de exemplu, liniară, în timp ce
unitatea de totalizare se afirmă cu atât mai puternic pe o altă dimensiune ,aceea a unui cerc
sau a unui ciclu.”

P. 11
„Rizomul în sine însuși, are forme extreme de diverse, de la extinderea superficială ramificată
în toate direcțiile, până la concreționările sub forme de bulbi și tuberculi.”
P. 12
„1° și 2° Principii de conexiune și eterogenitate: Orice punct al unui rizom poate fi – și trebuie
să fie – conectat la oricare altul. Lucrurile se petrec într-un cu totul alt mod decât în cazul
arborelui și al rădăcinii care fixează un punct, o ordine.”
„Un rizom nu va înceta să conecteze niște verigi semiotice, niște organizări de putere, niște
ocurențe care fac trimitere la arte, la științe, la luptele sociale. O verigă semiotică este
asemenea unui tubercul care aglomerează acte dintre cele mai diverse, atât lingvistice, cât și
perceptive, mimice, gestuale, cogitative: nu există nici limbă în sine, nici universalitatea
limbajului, ci o conlucrare între niște dialecte, niște graiuri, niște argouri, niște limbi
speciale.”

p. 13
„3° Principiul mulțimii: Abia atunci când este tratat în mod efectiv ca substantiv, ca mulțime,
multiplul încetează să mai aibă o relație cu Unul ca subiect sau ca obiect, ca realitate naturală
sau spirituală, ca imagine și ca lume. Mulțimile sunt rizomatice și denunță pseudo-mulțimile
arborescente. Nu există unitate care să servească drept pivot în obiect și care să se divizeze în
subiect. Nu există unitate chiar și numai pentru a avorta în obiect și pentru a „reveni” în
subiect. O mulțime nu are nici subiect, nici obiect, ci doar niște determinări, niște mărimi,
niște dimensiuni care nu pot să crească fără ca ea însăși să-și schimbe natura (prin urmare,
legile de combinare cresc odată cu mulțimea însăși).”
p.17
„Mimetismul este un concept cu totul deficitar, dependent de o logică binară, aplicat unor
fenomene de o cu totul altă natură.”
P. 18
„5° și 6 ° Principiul cartografierii și al decalcomaniei: un rizom nu poate fi explicat prin nici
un model structural sau generativ. Este străin de orice idee de axă genetică sau de structură de
profunzime. O axă genetică este asemenea unei unități pivotale, obiective, pe care se
organizează niște stadii succesive; o structură de profunzime seamănă mai curând cu o serie
de bază decompozabilă în niște constituenți imediați, în timp ce unitatea produsului trece în
altă dimensiune, transformațională și subiectivă.”
p.31
„Să rezumăm principalele caracteristici ale unui rizom: spre deosebire de arbori și de
rădăcinile lor, rizomul conectează un punct oarecare cu un alt punct oarecare, și nu toate
trăsăturile sale trimit neapărat la trăsături de aceeași natură, el punând în joc niște regimuri
foarte diferite de semne și chiar niște stări de non-semne. Rizomul nu se lasă redus nici la
Unul, nici la multiplu. El nu este Unul care devine doi și nici măcar Unul care ar deveni trei,
patru sau cinci etc. El nu este un multiplu care derivă din Unu și nici unul căruia Unul ar veni
să i se adauge (n+1). El nu este alcătuit din unități, ci din dimensiuni sau mai curând din
direcții mobile și variabile. Nu are nici început, nici sfârșit, ci întotdeauna un mijloc pe unde
crește și pe unde dă peste margini. Produce niște mulțimi liniare cu n dimensiuni fără subiect
sau obiect care sunt etalabile pe un plan de consistență și din care Unul este întotdeauna
scăzut, sustras (n-1). O astfel de multiplicitate de mulțime nu-și variază dimensiunile fără a-și
schimba însăși natura și a se metamorfoza. Spre deosebire de o structură, care se definește
printr-un ansamblu de puncte și de poziții, de raporturi binare între aceste puncte și de relații
biunivoce între aceste poziții pp. 32 rizomul nu este alcătuit decât din linii: linii de
segmentaritate, de stratificare, ca dimensiuni, dar și linii de fugă sau de deteritorializare, ca
dimensiune maximală în funcție de care, urmând-o, mulțimea se metamorfozează
schimbându-și natura. Nu vom confunda astfel de linii sau de liniamente cu liniile de
descendență de tip arborescent, care nu sunt decât niște legături localizabile între niște puncte
sau între niște poziții. Spre deosebire de arbore, rizomul nu face obiectul unei reproduceri:
nici al unei reproduceri externe, ca arbore-imagine, nici al unei reproduceri interne, ca
structură-arbore. Rizomul este o anti-genealogie, este o memorie scurtă, sau anti-memorie.
Rizomul procedează prin variație, expansiune, cucerire, capturare, săpare. Spre deosebire de
grafism, de desen și de fotografie, spre deosebire de calcuri, rizomul se raportează la o hartă
care trebuie să fie produsă, construită, care este întotdeauna demontabilă, conectabilă,
răsturnabilă, modificabilă, cu intrări și ieșiri multiple având liniile ei de fugă.”

p.37 „Un rizom nu începe și nu sfârșește, nu pornește și nu ajunge, se află întotdeauna la

mijloc, între lucruri, inter-ființă, intermezzo.”

2. Vargas Llosa
p.48
„Ea a publicat în 1964 un eseu intitulat Lecția lui Flaubert, evidențiind la autorul cărții
Doamna Bovary pe care se bazau experimentele noilor naratori: conștiința artistică, obsesia
descriptivă, autonomia textului, cu alte cuvinte, „formalismul” flaubertian.”
p.50
„Citatul la care se referă Sarraute face parte dintr-o scrisoare pe care Flaubert a scris-o după
ce terminase deja Doamna Bovary, iar cineva care a urmărit îndeaproape elaborarea acestei
cărți – sau a altora – știe cât de atent era scriitorul cu subiectul în sine – cu situațiile, cadrul,
personajele – cât de atent era la cum trasa desfășurarea acțiunii în sine. S-ar putea extrage sute
de citate din Corespondență despre importanța pe care autorul o acorda materiei („ideilor”
unui roman, cum le numea el), de exemplu opinia lui referitoare la grațierea lui Lamartine.
Dorința lui de a scrie „o carte fără subiect, fără legătură cu lumea exterioară” ar trebui
înțeleasă pe de o parte ca o izbucnire de entuziasm pentru stil, iar pe de altă parte ca o
susținere a autonomiei ficțiunii: totul într-un roman, adevărul, minciuna, seriozitatea ori
banalitatea lui este reprezentat prin forma în care se materializează. Un roman trebuie să fie
convingător prin propriile mijloace, deci prin cuvânt și tehnică, nu prin fidelitatea-i față de
lumea exterioară (cu toate că Flaubert știa că, mereu, confruntarea devine inevitabilă din clipa
în care cartea se află în mâna cititorului, singurul care poate aprecia, înțelege și judeca totul în
funcție de această lume exterioară din care face parte. Citatul este un argument în favoarea
obiectivității narative, nu o negare a existenței subiectului.”
P. 51
„ Nici că se putea exprima mai clar: ceea ce îl interesa pe el era să șlefuiască stilul, să aleagă
cuvintele, să rezolve problema numelor, a adjectivelor, eufonia, ritmul. Cealaltă parte îl
atrăgea mai puțin – șiretlicurile planului, „combinarea efectelor”, „calculele dedesubturilor”
sunt, firește, probleme ce vizează datele, ordinea întâmplărilor care alcătuiesc povestirea,
organizarea materiei într-un sistem temporal -, dar nu nega faptul că această parte e
importantă și are valoare artistică, ba dimpotrivă, Flaubert afirmă că „efectul stilului” depinde
de toate acestea lucruri și adaugă categoric: exclusiv.”
p.201 „Timpul imobil sau eternitatea plastică: Mai sunt și alte momente în realitatea fictivă, în
care timpul nu este nici liniar și rapid, nici lent și circular, ci pare a se fi volatilizat. Acțiunea
dispare, oameni, lucruri, locuri rămân imobile și, ca și cum s-ar fi sustras coșmarului
cronologiei, trăiesc o clipă eternă. Realitatea fictivă din acest plan este exterioritate, formă,
perspectivă, textură, culoare: o prezență plastică, un corp ce există doar pentru a fi
contemplat.”

p.246
„Romanul este formă: Spre a transforma în frumos ceea ce până atunci părea să fie, prin
antonomază, o temă anti-artistică, Flaubert s-a servit, firește, de formă. Acest lucru la condus
la concluzia că nu există subiecte bune și rele, că toate poate fi și una, și alta, fiindcă asta
depinde exclusiv de modul în care le abordezi. Azi ni se pare evident că așa stau lucrurile, dar
la vremea respectivă această profesiune de credință formalistă pe care i-o mărturisea Louisei
era subversivă.”
p.248
„ Odată cu revendicarea subiectului banal, abordat în roman, Flaubert a manifestat o exigență maximă
în privința limbajului, cu un scop repetat de mii de ori în scrisorile lui din acei ani, pe care îl
sintetizează astfel: proza narativă trebuie să devină arta așa cum fusese până atunci doar poezia. Știe
că, dacă reușește acest lucrul el va fi ridicat „viețile banale” pe care le înfățișează în romanul lui la
rang de epopee.”
Todorov:
p.372
„Poveste și discurs.* - La nivelul cel mai înalt de generalitate, opera literară prezintă două
aspecte: ea este în același timp o poveste [histoire] și un discurs. Ea este o poveste în sensul că
evocă o realitate anume, evenimente despre care se presupune că s-au petrecut, personaje
care, din acest punct de vedere se confundă cu cele din viața reală. Aceeași relatare ar fi fost
transmisă și prin alte mijloace, de pildă printr-un film.”

p. 155 (Tînianov)
„Unitatea operei nu înseamnă entitate simetrică închisă, ci o integralitate dinamică în
desfășurare; elementele ei nu sunt legate printr-un semn de egalitate și adunare, ci printr-un
semn dinamic de corelare și integrare. Forma operei literare trebuie receptată ca o formă
dinamică.”