MIHAI EMINESCU

LUCEAFĂRUL

1. Geneza
Poemul Luceafărul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc Fata din
grădina de aur cules de germanul Richard Kunish într-o călătorie a sa prin Oltenia. Eminescu
creiază mai multe variante în versuri ale basnului, mai întâi versificându-l si schimbându-i finalul.

În basm, zmeul ceruse Creatorului să fie dezlegat de nemurire, pentru dragostea ce i-o
purta fetei de împărat, dar aceasta se îndrăosteşte de un pământean. Întorcându-se, zmeul îi vede
împreună şi, ca săs se razbune, prăvăleşte peste ei o stâncă. Eminescu modifică răzbunarea
zmeului, căpătând acea detaşare superioară specifică geniului, transformînd-o într-un blestem.
În mitotlogia greacă, Hyperion era unul dintre titani, fiinţa din prima generaţie de zei
nemuritori. Era o zeitate cu dublă natură, simbolizată de o stea ale cărei feţe au o dublă orientare:
una spre lumea pământenilor, iar cealaltă spre Demiurg; de aici şi caracterul oscilant al lui
Hyperion care, din când în când se lăsa copleşit de dorul omenesc. Este printre puţinii nemuritori
cărora li se puteau întâmpla stări sufleteşti cum ar fi iubirea. Se ştie că sentimentele erau acele stări
ale sufletului, posibile numai în lumea pământenilor.
Mitului grecesc i se adaugă mitul românesc al Zburătorului, spiritul care se întrupează în
voinicul ce tulbură fiinţa fecioarelor.. Mitul Zburătorului e prezent în opera lui Eminescu şi în
poemul „Călin (file din poveste) În esenţă, Zburătorul este spirit sau duh nemuritor, fără formă,
fără dimensiune temporală, însuşiri pe care le au zeii. Pentru a se apropia de fetele pământene el se
metamorfoza în om. Fiind de cu totul altă natură, Zburătorul nu se poate arăta în mod direct fiinţei
muritoare, ci doar în somn şi vis.

Cea de-a cincea variantă este cea definitivă, cea mai frumoasă stilizare şi cea mai bogată în
simboluri. Luceafărul este un poem filozofic, în care tema romantică a condiţiei omului capătă
strălucire desăvârşită. Eminescu însuşi consemna pe marginea manuscrisului sursa de inspiraţie şi
definirea geniului în lume: „Asta e povestea iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul
nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ nu e
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte dar nici noroc. „
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filoyofiei lui Shopenhauer, potrivit căreia
cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească sfera
subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el,
omul obişnuit nu-şi poate depăşii condiţia subiectivă.
Clădit pe ideea de antiteză spirituală, două imagini domină poemul: categoria de timp şi
categoria de spaţiu – simbolizate de imaginea mării nesfârşite şi a ’’ luminii astrale’’
Structura poemului în cele patru tablouri aflate în antiteză spirituală, în care interferareaşi
pendularea planurilor dintre terestru-cosmic şi uman+fantastic este perfect sesizabilă.
Astfel, în primul tablou , planul universal-cosmic se intrepătrunde cu cel uman-terestru,
Luceafărul este astru, fata este unică.
Poemul debutează în manieră de basm. Nu va lipsi castelul şi fata de împărat la vârsta
primei iubiri: „A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.”
Şi frumuseţea fetei este asemenea Cosânzenelor din basmele noastre, trăsături ce o fac
cu totul aparte în lume: „ Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.”
Privirea fetei de împărat către astrul ceresc se face dintr-un colţ al iatacului, de lângă
fereastră, singurul spaţiu de comunicare dintre cele două lumi.

1
 Tot in debutul poemului apare motivul romantic al vieţii ca vis. Romanticii se întrebau
dacă visul este o continuare a vieţii, dacă este zona în care trăim revelaţia comunicării cu
divinitatea, singura cale posibilă. Între coordonatele acestui motiv se desfăsoară dialogul dintre
fata de împărat şi Luceafăr. Divinitatea nu se poate arăta muritorului de rând în viaţa obişnuită şi
nici în adevărata lui semnificaţie. Tocmai de aceea acest dialog nu este direct, ci prin intermediul
oglinzii, prin reflectare: Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă
Spre a se apropia de dimensiunile omenescului, Luceafărul se va întrupa. Numai că
Luceafărul nu va putea intruchipa insuşirile totale ale omului. Îtruchiparea lui se va face din
elemente cosmice ale Genezei: apă, focul, marea, cerul. Aceste întruchipari au ca intenţie tocmai
anularea diferenţelor dintre un nemuritor şi o muritoare şi au ca scop jocul erotic al cuceririi fetei.
Fata de imparat simboliyeayă muritoul de rând care tinde spre o lume ideală, spre o iubire ideală,
dar tocmai că este un muritor această aspiraţie este imposibilă. Doar o clipă a întreyărit splendoarea
lumii lui Hyperion. În această clipă ea cunoaşte fericirea de a fi în preajma omului de geniu.
Aceasă apropiere e reflectată ţi în limbajul ei e de astă dată elevat( comparativ cu limbajul obişnuit
din dialogul cu pajul Catalin). Ea se străduieşte să fie la înălţimea Luceafărului, să-l înţeleagă. Dar
există o graniţa de care ea nu poate trece: cunoalterea umană este limitată, omul nu poate nici
măcar intui ceea ce este dincolo de timp şi spaţiu. Ea este efemeră, nu se poate identifica cu ceea ce
este veşnic. Sensul simbolic al Luceafărului este altul. Purtând însemnele veşniciei, (
aceleaşi cu ale DEminurgului) Hyperion işi petrece veşnicia după alte legi, de acea nu i se îngăduie
condiţia umană. Timpul lui nu poate curge decât spre infinit şi nu îngăduie prezenţa fiinţei finite în
eternitate.

Revenind la motivul Zburătorului, Luceafărul se va întrupa tocmai pentru a se face cât de

cât accesibil în lumea fetei. Elementele constitutive vin dinspre cosmogonie şi dinspre principiile
opuse care stau la baza creaţiei lumii: angelicul şi demonicul. Desprinderea lui din lumea eternităţii
nu e una uşoară. Ea produce evenimente cosmice, care tulbură orânduiala lumilor de sus:
„El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare; //
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte, //

Şi ţine-n mână un toiag

Încununat cu trestii

Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale //
Iar umbra fetei străvezii
E albă ca de ceară 
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.”
Această primă variantă ne înfăţişează însuşirile neptunice. Luceafărul, născut din ape, arată
ca o zeitate a mării, purtând simbolicul toiag din trestii. Putem admite şi prezenţa motivului
strigoiului, care tinde să devină om: faţa lui e albă ca de ceară, el însuşi este „un mort frumos cu
ochii vii”. Cu toată strădania lui de a arăta cât mai om, imaginea Luceafărului rămâne stranie, mai
degrabă înspăimântătoare decât atrăgătoare.
2
 Cea de-a doua întrupare este la fel de impresionantă, însoţită şi de astă dată de
evenimente cosmice spectaculoase:
„Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceriu-ncepe a roti
În locul unde piere; //
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă: //
Pe negre viţele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare. //
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţă,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă; //
Doar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.”
Sacrificiile lui succesive făcute pentru împlinirea coborâşului tot mai anevoios spre
Pământ şi materie, tind să-l apropie din ce în ce mai mult de ea. Aceste întrupări dovedesc
intensificarea pasiunii, fiind însoţite de durere şi jertfă. O spune chiar el: „Din sfera mea venii cu
greu”. Confruntată cu puterea arzătoare, cu puterea pasiunii Luceafărului, fata dă înapoi refuzând
să-l recunoască asemenea ei, înspăimântată şi atrasă în acelaşi timp de fiinţa lui, în care ceva din alt
tărâm palpită. Tocmai aceasta îi inspiră un limbaj mai înalt:
 <<O, eşti frumos, cum numai-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată; //

 <<O, eşti frumos, cum numai-n vis

Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată! //
Fata trăieşte deci spaima de o lume ce nu o poate cuprinde cu ochii minţii. Ea nu îşi
înţelege efemeritatea în raport cu eternitatea Luceafărului. Ea nu înţelege că omul e fiinţă
trecătoare, pe când însemnele din înfăţişarea Luceafărului vin dinspre ceea ce nu are timp şi spaţiu.
Cuvintele ei aparţin lumii oamenilor, pe când cele ale Luceafărului aparţin LOGOS-ului creator de
la începuturi. Eroul încearcă să o convingă asupra diferenţelor fundamentale dintre lumea lui şi
lumea noastră: Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?>>
Ultima ei cerere este aceea care dovedeşte totala ei neînţelegere faţă de sacrificiul
ciudatului şi nepământeanului îndrăgostit. Ea îi cerea cu o dulce inconştienţă abandonarea condiţiei
lui particulare de nemuritor pentru dobândirea însuşirii de muritor, care să-l apropie de ea şi de
limitele ei fireşti de gândire şi simţire:
<Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe 
Deşi vorbeşti pe înţeles
Eu nu te pot pricepe; //
3
 Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.>>
Pasiunea fiind atât de intensă determină acceptarea condiţiei umane:
<<Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare: //
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.>>
Tabloul al doilea este dominat de spaţiul uman-terestru, celalalt plan, universal-cosmic
fiind puţin prezent. Atunci când e atrasă de Luceafăr şi aspiră spre lumea celor de sus, fata se
miscă, vorbeşte şi gândeşte cu o vizibilă elevaţie, cu o anumită solemnitate a frazelor, vorbelor,
gesturilor. Acum, ăn preajma lui Cătălin ea rămâne prada impulsurilor pamântele,. Cătălin
reuseşte să îi insufle o putere absolut pământeană, firească, deşi e adevărat că va ramâne undeva în
sufletul ei urmă de regret după ceea ce a fost inegalabila pasiune a Luceafărului. Pentru a desemna
inrudirea dintre cei doi pamânteni sub raportul naturii, poetul le-a dăruit nume omonime.. Acum,
decayând din prima ei stare, fata va deveni simplu, Cătălina, Şi totul se schimbă, personajele
capând atribute omeneşti: Cătălin e ‚’viclean copil de casă’’ cu modesta funcţie de paharnic’’Ce
umple cupele de vin/ Mesenilor la masă’’. Totul e modest între cei doi,, de la stilul de iubire până
la limbaj. Ceea ce o încântă pe Cătălina e o artă a iubirii de o simplitate uşoară, propusă de
Cătălin:’’’’Dacă nu şti, şi-aş arăta
Din bob în bob amorul
Ci numai nu te mânia
Ci stai cu binişorul’’
Tabloul călătoriei Luceafărului dominat de planul cosmic este considerat o descriere
unică în literatura universală, o pagină de cosmogenie, prin siguranţa şi concreteţea evocării
spaţiilor celeste. Eroul ajunge acolo unde nu e nici timp, nici spaţiu.
„Porni Luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte. „
Călătoria lui Hyperin spre Demiurg simbolizează drumul cunoaşterii şi totodată motivaţia
meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi,
dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a omului de geniu face ca Hyperion să
meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire, pentru a descifra tainele iubirii aboslute în
numele căreia este gata de orice sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…”
Părintele veşnic îl strigă acum pe numele cel ascuns, esenţial pentru a-l trezi din uitare:
„Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;”

4
 Dialogul dintre cei doi e înalt filosofic, cu sensuri încifrate, greu accesibile celor de rând.
Amintindu-i de puterile pe care i le poate da la cerere, Demiurgul îl numeşte pe Hyperion, cuvântul
meu dintâi, amintind de LOGOS-ul cu putere de geneză a lumii. El îi poate da înţelepciune, putere
creatoare, putere de stăpânire asupra Pământului. Dar renunţarea la nemurire este cu neputinţă,
între ei şi muritori fiind diferenţă de natură de nedepăşit. Accentuarea dorinţei Luceafărului ar
însemna anularea principiului veşniciei sub care există însuşi Demiurgul:
Şi pentru cine vrei să mori
Intoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pamânt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă’’
Tabloul al patrulea îmbină, ca şi primul, planul universal-cosmic, cu cel uman
terestru, dând poemului o simetrie perfectă. Luceafărul redevine astru, iar fata işi pierde unicitatea,
numele, frumuseşea fiind doar ’’un chip de lut’’. Întorcându-se ‚’în locul lui menit pe cer’’
Luceafărul priveşte spre pământ si îi vede pe cei doi tineri îndrăgostiţi într-un joc al dragostei.
Hyperion înţelege opoziţia ireductibilă dintre cele două lumi: era veşnică a absolutului,a
cunoaşterii şi cea neştiutoare, măruntă şi trecătoare, supusă destinului. Şi cuvintele care rostesc
conştiinţa acestei condiţii diferitel rasună superior:
Tudor Arghezi spunea: ’’Decepţia ăi da lui Eminescu înălţimea care-i lipseşte din
dreagoste şi lumina tarzieşi dureroasă, rămasă ca o chiciură pe plopii lui…..de fapt, poezia
caracteristcă şi mare a lui Eminescu s- a născut din mâhnire. Dezamăgirea a dat limbii române o
capodoperă de amărăciune glaciară care se cheamă Luceafărul.’’