MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

NESECRET
INSTITUTUL DE STUDII PENTRU ORDINE PUBLICĂ
BUCUREȘTI

CATEDRA FORMARE PROFESIONALĂ CONTINUĂ

UC1/C3/T5

TEMA:
COOPERAREA INTRA ŞI INTERINSTITUŢIONALĂ

PROBLEMATICĂ:
1. Cooperarea în cadrul organizaţiei.
1.1. Conflictul organizaţional.
1.2. Stresul profesional.
1.3. Comportamentul poliţistului local în relaţia cu societatea.
2. Cooperarea interinstituţională.

1. COOPERAREA ÎN CADRUL ORGANIZAŢIEI:

1.1. Conflictul organizaţional:

În orice instituţie, publică sau privată, între şefi, pe de o parte, şi angajaţii cu funcţii de execuţie,
pe de altă parte, sau între angajaţii de acelaşi nivel, se ivesc diverse deosebiri de opinii care, nerezolvate, au
impact direct asupra eficienţei organizaţiei în ansamblu.
Uneori, aceste deosebiri de opinii, puncte de vedere, interese, valori sau concepţii, pot conduce la
conflicte. Evitarea sau ignorarea conflictelor nu duce la înăbuşirea lor, mai degrabă le agravează. Din acest
motiv, managerii trebuie să înţeleagă şi să abordeze conflictele cu potenţial distructiv.
Termenul de conflict are o puternică conotaţie negativă, aducând în prim plan ideea de
agresivitate, de opoziţie. Conflictul presupune un dezacord sau un comportament incompatibil între părţile
implicate, perceput chiar de către acestea.
Caracteristicile negative ale conflictului pot avea efecte distructive serioase, putând duce la
afectarea pe termen mediu şi lung, a eficienţei în atingerea scopurilor.
În locul direcţionării resurselor către atingerea scopurilor dorite, conflictul poate să epuizeze
aceste resurse, mai ales timpul şi banii. Conflictul dăunează, de asemenea, confortului psihic al angajaţilor,
care îşi axează resursele psihice pe conflict şi nu pe rezolvarea cotidiană a sarcinilor de serviciu.
Caracteristicile constructive (pozitive) ale conflictului, sunt multe: conflictul poate să ducă la
îmbunătăţirea relaţiilor dintre angajaţi, la o mai bună cunoaştere a problemelor organizaţiei, să sporească
coeziunea de grup a celor aflaţi de aceeaşi parte sau să aproprie părţile aflate în conflict.

1
 Pe durata conflictului, fiecare parte ajunge să înţeleagă mai bine obiectivele şi punctele de vedere
ale celeilalte. Aspectul constructiv sau distructiv al unui conflict, depinde de stilul şi abordările părţilor
implicate care, la rândul lor, sunt determinate de personalităţile şi aptitudinile lor interpersonale.
Deoarece organizaţia reuneşte în grupuri de muncă, indivizi cu personalităţi, mentalităţi, educaţie,
sisteme de valori şi comportamente diferite, menţinerea unui echilibru perfect, este un lucru iluzoriu.
Interesul propriu, care determină comportamentul fiecărei persoane, face ca acesta să reacţioneze
în funcţie de trebuinţe şi motivaţii personale. Pentru a le rezolva, oamenii intră în relaţii, uneori încordate, cu
alţii. Conflictul vizează tocmai această dispută de interese diferite care intră în joc. El este o cale de a
satisface trebuinţele.
Surse de conflict în organizaţie:
- pregătirea profesională diferită, inegală: şefii vor ca toţi subordonaţii lor să fie foarte bine pregătiţi
profesional, însă oamenii sunt diferiţi prin însăşi natura lor, astfel că unii sunt mai bine pregătiţi decât alţii,
ceea ce se reflectă în eficienţa muncii pe care o desfăşoară. Tocmai această diferenţă poate naşte conflicte. Pe
de o parte, cei care au rezultate mai puţin bune îi vor invidia pe ceilalţi şi vor încerca să le minimalizeze
activitatea ori de câte ori este posibil.
Din această cauză, şefii au un rol extrem de important deoarece trebuie să-i convingă şi să-i
conştientizeze pe subordonaţi pentru dobândirea unei pregătiri profesionale cât mai bune şi să le evalueze
corect nivelul de pregătire al fiecăruia.
- comportamente şi caractere diferite: organizaţiile nu au ajuns la o asemenea eficienţă în selecţia
personalului încât să se asigure atât compatibilitatea cu postul, cât şi compatibilitatea interpersonală în cadrul
colectivelor de muncă. Oamenii au însă interese personale, caracterul lor este diferit, au comportamente care
uneori nu se încadrează în modelele de toleranţă şi aşteptare socială promovată de organizaţie.
- niveluri ierarhice exagerate: existenţa unui mare număr de niveluri ierarhice diferenţiate între ele
prin diverse simboluri ale puterii (birou separat şi linie telefonică directă, prioritate la premii, recompense şi
avansări, maşină de serviciu la dispoziţie, precum şi sisteme de salarizare diferenţiate), pot constitui frecvente
şi puternice surse de conflict.
- comunicarea defectuoasă: în practică, comunicarea înseamnă capacitatea şi abilitatea de a schimba
informaţii în vederea realizării unui interes. Pentru organizaţii, comunicarea este vitală şi de ea depinde chiar
existenţa acestora. Comunicarea defectuoasă poate fi combătută prin cooperare care permite fiecărei persoane
să înţeleagă poziţia şi argumentele celeilalte.

1.2. Stresul profesional:

Stresul profesional este unul dintre cele mai des întâlnite tipuri de stres, cu efecte importante pe
plan personal şi social. În condiţii de normalitate, oamenii trebuie să-şi găsească echilibrul şi răspunsuri noi
faţă de situaţii noi, sporindu-şi capacitatea de adaptare. Stresul nu este neapărat un fenomen negativ, de aceea
poate constitui o greşeală concentrarea doar asupra efectelor sale patologice.
Dacă sănătatea este considerată un echilibru dinamic, stresul este o parte a acestuia. Nu există
stare de sănătate fără o interacţiune cu alţi indivizi sau cu alte medii. Doar stresul excesiv devine patologic.
De aceea, unele tipuri de stres sunt chiar ceva normal şi necesar, atât la serviciu cât şi în afara lui.
În cazul în care stresul este intens, continuu sau repetat, atunci acesta poate deveni un fenomen negativ ce
poate conduce la îmbolnăvire fizică şi tulburări psihologice.
Stresul generează adesea adaptări inadecvate la situaţii iar nivelul ridicat al acestuia conduce la o
varietate de tulburări şi boli. Acestea includ o plajă largă de consecinţe patologice, ce se întind de la oboseală
cronică la depresie, şi includ: insomnia, anxietatea, migrene, accese emoţionale, alergii, abuz de alcool şi
tutun.
Oamenii cred că ei sunt suficient de bine adaptaţi la stres, dar în lupta de rezistenţă sau de
realizare a adaptării la agentul stres, ei sunt adesea inconştienţi de compromisurile pe care le fac.
Oamenii nu conştientizează stresul generat de situaţii aparent banale şi inofensive, ca de pildă
întârzierea involuntară de la serviciu sau prestarea unei munci fizice dificile la temperaturi ridicate. Ei
2
consideră că se pot obişnui cu o luminozitate scăzută, cu gălăgia, vizibilitatea redusă sau cu anumite conflicte
repetate în familie sau la locul de muncă.
Pe termen scurt, stresul poate avea efecte negative asupra comportamentului unei persoane, având
ca rezultat incapacitatea de a acţiona în modurile de promovare a unei stări de sănătate.
Pe termen lung, stresul poate afecta în mod serios o persoană deja vulnerabilă la boală şi
îmbolnăvire.
Există persoane pentru care stresul reprezintă un factor puternic energizant. Aceste persoane
dispun nativ, sau, şi-au dezvoltat prin antrenament, rezistenţa la stres şi pot fi remarcate după următoarele
trăsături:
- siguranţa de sine în diferite situaţii.
- schimbarea este considerată nu ca o ameninţare, ci ca o provocare la competiţie.
- capacitatea de a-şi asuma riscuri.
- implicarea profundă în viaţa profesională şi personală.
- flexibilitatea în opinii şi în acţiuni.
- conştientizarea faptului că nu pot schimba situaţiile stresante, dar le pot accepta şi depăşi, etc.
1.3. Comportamentul poliţistului în relaţia cu societatea:

Trecând de la ceea ce s-a discutat mai sus, putem spune că aceste lucruri (conflictul organizaţional
şi stresul profesional), sunt două elemente puternice care influenţează cooperarea poliţiştilor în cadrul
organizaţiei.
În acest sens, au fost adoptate o serie de acte normative în care sunt promovate principii şi norme
de natură etică şi deontologică specifice poliţistului.
Se poate admite ca o definire completă a conceptului de etică şi a rolului ei, că: etica este o teorie
asupra moralei. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază aleg
un anumit set de principii în raport cu altul) şi să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă
o persoană, inclusiv noi înşine, într-o situaţie particulară.
Rolul eticii este să ajute oamenii şi organizaţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să
aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor. Etica reprezintă ansamblul regulilor de conduită
împărtăşite de o anumită organizaţie, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău.
Dacă etica are aplicabilitate la nivelul unei organizaţii, deontologia se referă la normele de
conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni1 şi mai poartă şi denumirea de teoria datoriei şi a obligaţiei
morale2.
Deontologia poliţienească este definită ca fiind un ansamblu de norme care reglementează
raporturile dintre poliţişti, pe de o parte, şi dintre poliţişti şi cetăţeni, pe de altă parte3. Aşadar, în
îndeplinirea atribuţiilor sau a obligaţiilor profesionale, poliţistul trebuie să se comporte conform obligaţiilor
morale.
Referitor la aspectele etice ale activităţii Poliţiei, în Codul European de etică al poliţiei4 se pune
accentul pe promovarea unui tip nou de relaţii cu cetăţenii. Pornind de la prezentarea scopurilor Poliţiei, se
specifică faptul că organizarea structurilor Poliţiei trebuie să promoveze mai evident anumite aspecte
referitoare la bunele raporturi ale acesteia cu populaţia, şi care se bazează pe comunicare şi
comprehensiune mutuală între populaţie şi Poliţie (Cap. 6, Codul European de etică al Poliţiei5).
1
- Luca Iamandi, Mara Ioan, Statutul juridic al profesiei de poliţist, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2008, pg. 101.
2
- Ibidem, pg. 101.
3
- Ibidem, pg. 101.
4
- Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a adoptat Recomandarea Rec (2001) 10, sub numele de Codul European de etică al
Poliţiei.
5
- Capitolul 1 „Obiectivele Poliţiei”: „Principalele scopuri ale Poliţiei constau într-o societate democratică condusă de principiul
preeminenţei dreptului, în următoarele sarcini:
- de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii şi ordinii în cadrul societăţii.
- de a proteja şi respecta libertăţile şi drepturile fundamentale ale individului.
- de a preveni şi de a combate criminalitatea.
- de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei”
3
 În ceea ce priveşte personalul de poliţie, acesta ar trebui să dea dovadă de discernământ, de
maturitate, de simţ justiţiar, de capacităţi de comunicare şi de aptitudini de conducere şi organizare (Cap.
4), şi să acţioneze cu integritate şi respect faţă de populaţie (Cap. 5).
În Statutul funcţionarului public, la art. 43.3 se prevede faptul că funcţionarii publici au
îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege, iar la art. 3, sunt
enumerate principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice6.
În consecinţă, fundamentul necesar realizării unei Poliţii moderne este constituirea unui profil
moral specific, a unui anumit tip de comportament şi comunicare al poliţistului în relaţiile acestuia cu
cetăţenii.
Acesta trebuie să fie mereu calm, să zâmbească (dacă subiectul dezbătut îi permite), să fie
comunicativ, adică să încerce să transmită anumite mesaje către cetăţean.
Aşadar, poliţistul trebuie să aibă o atitudine politicoasă, să manifeste amabilitate şi solicitudine, să
folosească un limbaj civilizat, să aibă o ţinută decentă şi corectă, să dovedească stăpânire de sine şi să
intervină ferm pentru aplicarea legii, etc.
Prin însăşi atribuţiile de serviciu, personalul Ministerului Afacerilor Interne se află de cele mai
multe ori în relaţii directe de comunicare cu cetăţenii.
Cu alte cuvinte, mai mult sau mai puţin, fiecare poliţist poate fi uşor pus în situaţia de a fi un
purtător de cuvânt al instituţiei, nu neapărat prin declaraţii de presă, cât şi prin relaţiile directe pe care acesta
le are cu cetăţenii.
El va contribui la notarea instituţiei de către cetăţeni prin însăşi imaginea pe care reuşeşte să o
realizeze, adică imaginea pe care o afişează.
Poliţistul trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile legale, dar foarte important este ca el, în calitate de
lider, să şi transmită cetăţenilor un mesaj cât mai fidel al conduitei sale morale. Acesta trebuie să adopte o
atitudine care să faciliteze comunicarea continuă şi operativă, cu o puternică încărcătură emoţional-afectivă,
pozitivă şi reciprocă.
El trebuie să fie în permanenţă un lider al cărui comportament să dovedească curaj, dârzenie,
hotărâre, perseverenţă, iniţiativă, stăpânire de sine, echilibru emoţional, justeţe, prudenţă, temperanţă,
onestitate, spirit de grup, etc., pentru a asigura drepturile, libertăţile şi siguranţa cetăţenilor şi pentru a genera
încrederea şi respectul reciproc.
Iată că este indicat ca poliţistul-model să adopte o anumită conduită în spaţiul public, bazată pe
autocontrol şi autocenzură comportamentală, pentru a putea fi la nevoie atât calm dar şi hotărât, atât dur dar
şi blând sau politicos.
Scopul acestor demersuri este ca o cât mai mare pondere din cetăţeni să fie influenţaţi pozitiv de
un comandant a cărui doctrină să fie vizibil fundamentată pe existenţa moralităţii în propriul comportament.
Poliţistul ar trebui să acorde o mai mare atenţie atitudinii şi comportamentului adecvate
contextului, apelând şi la tehnici de comunicare de tip non-verbal, de natură a contribui şi pe calea
imagistică, la exprimarea cât mai fidelă şi reală a activităţii desfăşurate cu prioritate în slujba cetăţeanului.

În capitolul 4 „Organizarea structurilor Poliţiei” se specifică la punctul 7 că „Poliţia trebuie să fie organizată astfel încât să
promoveze bunele raporturi ale acesteia cu populaţia”. În legătură cu personalul de poliţie, acesta „ar trebui să dea dovadă de
discernământ, de maturitate, de simţ justiţiar, de capacităţi de comunicare şi de aptitudini de conducere şi organizare. Formarea
generală a personalului de poliţie, trebuie să fie cât mai deschisă posibil pentru societate”.
În capitolul 5 „Principii directoare vizând acţiunea / intervenţia Poliţiei”, se prevede că „personalul de poliţie trebuie să
acţioneze cu integritate şi respect faţă de populaţie”.
În capitolul 6 „Responsabilitatea şi controlul Poliţiei”, „Poliţia trebuie să fie responsabilă în faţa Statului, cetăţenilor şi
reprezentanţilor acestora” şi „ar trebui să se încurajeze crearea unor mecanisme care să determine responsabilitatea Poliţiei şi
care se bazează pe comunicare şi comprehensiune mutuală între populaţie şi Poliţie”.
În capitolul 7 „Cercetarea şi cooperarea internaţională” la punctul 2 se prevede că „ar trebui să se promoveze cooperarea
internaţională în privinţa problemelor de etică a Poliţiei şi aspectelor acţiunilor sale privitoare la drepturile omului”.
6
- Legea nr. 188 / 1999, privind Statutul funcţionarului public, art. 3: „principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice,
sunt: legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; eficienţă şi eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
orientare către cetăţean; stabilitate în exercitarea funcţiei publice; subordonare ierarhică”.
4
 Pentru a i se conferi credibilitate şi respect, pentru a obţine încrederea populaţiei, poliţistul trebuie
să dovedească corectitudine şi dreptate. Poliţia este una dintre instituţiile care poate contribui la educarea
cetăţenilor, în primul rând prin educarea poliţistului, adică a educatorului, în legătură cu anumite valori şi
norme morale.
Aplicarea anumitor strategii de promovare a imaginii publice a Poliţiei, ar putea determina un
parteneriat cu populaţia în care comportamentul poliţistului va fi perceput ca un adevărat reper moral, iar
poliţistul ca un veritabil lider.
Poliţistul trebuie să ştie să arate că are o ţinută morală corectă, o politeţe deosebită şi o conduită
ireproşabilă iar acestea vor influenţa atitudinea publicului faţă de autoritate şi va creşte respectul general al
comunităţii faţă de lege.
Influenţând mentalitatea oamenilor, aceştia devin de bună voie co-participanţi voluntari la
asigurarea propriei siguranţe. În general, oamenii iniţiază acţiuni care au pentru ei un sens pozitiv.

2. COOPERAREA INTERINSTITUŢIONALĂ:

La nivel naţional Poliţia cooperează cu celelalte instituţii ale statului, pe linia ordinii publice, prin
intermediul Centrului Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică. Acesta este denumit în
continuare Centrul Naţional şi se organizează potrivit legii, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ca
structură interinstituţională de suport decizional pentru managementul integrat al acţiunilor în situaţii speciale
şi de criză.
Termenii şi expresiile folosite au următoarea semnificaţie:
- situaţii speciale: situaţii generate de acele acţiuni/evenimente, care, direct sau în mod gradual, pot
avea impact major asupra climatului de ordine publică şi siguranţei cetăţeanului şi pentru care sunt necesare
adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse specializate şi managementul unitar al forţelor şi
mijloacelor implicate.
- criză în domeniul ordinii publice: situaţia care prin natura, complexitatea, amploarea şi intensitatea sa
ameninţă sau pune în pericol viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul, proprietatea, stabilitatea politică,
economică ori socială, ordinea şi valorile constituţionale sau îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale
statului şi care face necesară adoptarea de măsuri specifice, prin acţiunea unitară a instituţiilor şi autorităţilor
cu competenţe în domeniu.
- managementul integrat al situaţiilor speciale şi de criză: ansamblul mecanismelor, procedurilor şi
activităţilor prin care factorii de decizie, abilitaţi prin lege, stabilesc şi pun în aplicare în mod unitar măsurile
necesare pentru prevenirea şi controlul şi pentru înlăturarea efectelor acestora, în scopul revenirii la starea de
normalitate.
- starea de alertă: situaţia în care instituţiile statului sau persoanele abilitate dispun punerea de îndată în
aplicare a planurilor de acţiuni şi de măsuri, de către structurile cu competenţe în domeniu, precum şi de
avertizare a populaţiei, în scopul prevenirii, limitării sau înlăturării efectelor situaţiei speciale sau crizei.
- sistem de alertă/alarmare: sistemul unic de semnale destinat avertizării asupra iminenţei producerii
unei situaţii speciale sau crize, în scopul creşterii capacităţii operaţionale a structurilor cu atribuţii în
domeniu.
- factori de risc: fenomenele, procesele, evenimentele, situaţiile sau condiţiile interne ori externe
manifestate în acelaşi timp şi spaţiu, care, prin acţiune ori inacţiune, pot determina sau influenţa apariţia şi
manifestarea unei situaţii speciale sau de criză.
- măsurile de răspuns: măsurile predefinite, planificate din timp sau adoptate în urma unei decizii, prin
care se asigură revenirea la starea de normalitate şi care cuprind proceduri de implementare detaliate
aplicabile imediat de către structurile abilitate.
- ridicarea graduală a capacităţii operaţionale: totalitatea activităţilor ce se desfăşoară, potrivit legii,
pentru completarea structurilor prin concentrări şi rechiziţii, conform organizării la război, precum şi a
măsurilor prevăzute a se lua la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, potrivit planurilor elaborate
în acest sens din timp de pace.
5
 - creşterea capacităţii operaţionale: totalitatea activităţilor desfăşurate pentru trecerea în timp scurt şi
în mod organizat a structurilor la îndeplinirea misiunilor specifice pe timpul unor evenimente potenţial
generatoare de situaţii speciale sau crize, inclusiv pentru realizarea manevrei de forţe şi mijloace între
acestea.
Centrul Naţional se constituie şi funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în
subordinea nemijlocită a viceprim-ministrului, ministrul afacerilor interne şi are în compunere:
- A. Centrul de decizie.
- B. Centrul de consultanţă.
- C. Centrul Naţional de Conducere Integrată (CNCI).
Reprezentarea în cadrul Centrului de decizie şi al Centrului de consultanţă se stabileşte potrivit
listei cuprinzând instituţiile publice care compun Centrul Naţional, prevăzută în anexa care face parte
integrantă din prezenta hotărâre.

Aceste instituţii sunt:

- Ministerul Afacerilor Interne.
- Ministerul Apărării Naţionale.
- Ministerul Afacerilor Externe.
- Ministerul Justiţiei.
- Ministerul Dezvoltării Regionale și Administraţiei Publice.
- Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale.
- Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale.
- Ministerul Transporturilor.
- Ministerul Mediului.
- Ministerul Apelor şi Pădurilor.
- Ministerul Finanţelor Publice.
- Ministerul Economiei.
- Ministerul Energiei.
- Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
- Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Anteprenoriat.
- Ministerul Sănătăţii.
- Serviciul Român de Informaţii.
- Serviciul de Protecţie şi Pază.
- Serviciul de Informaţii Externe.
- Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.
- Secretariatul General al Guvernului.
Pentru îndeplinirea obiectivelor sale şi asigurarea funcţiilor de sprijin pentru Ministerul Afacerilor
Interne, Centrul Naţional cooperează cu:
- Centrul Operaţional de Comandă al Guvernului.
- Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă.
- Centrul Naţional Militar de Comandă Nucleu.
- celelalte centre operative constituite la nivelul instituţiilor publice reprezentate.
Secretariatul tehnic al Centrului Naţional este asigurat de către Direcţia Generală Management
Operaţional.

A. Centrul de decizie: este format din reprezentanţi cu rol de decizie din instituţiile cu atribuţii în
domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale.
Centrul de decizie funcţionează ca organism interinstituţional din care fac parte:
- secretarul de stat pentru ordine publică.
- secretarul de stat, şef al Departamentului Situaţii de Urgenţă.
- secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne.
6
 - subsecretarul de stat pentru ordine publică.
- secretarul de stat, şef al Direcţiei Generale Protecţie Internă.
- directorul general al Direcţiei Generale Management Operaţional.
- inspectorii generali ai:
= Inspectoratului General al Poliţiei Române.
= Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
= Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.
= Inspectoratului General de Aviaţie al Ministerului Afacerilor Interne.
= Inspectoratului General pentru Imigrări.
= Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.
= şi câte un reprezentant din partea fiecărei instituţii nominalizate în anexă, la nivel de secretar de
stat sau subsecretar de stat, secretar general ori adjunct al conducătorilor acestora.
Componenţa nominală a Centrului de decizie se aprobă prin ordin al viceprim-ministrului,
ministrul afacerilor interne, pe baza propunerilor făcute de conducătorii instituţiilor publice reprezentate, în
termen de 5 zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri.
Instituţiile publice reprezentate, au obligaţia de a asigura continuitatea de reprezentare în cadrul
Centrului de decizie, sens în care vor face propuneri de nominalizare ori de câte ori intervin schimbări
obiective care nu mai permit reprezentarea de către persoanele nominalizate.
Centrul de decizie se întruneşte în şedinţe ori de câte ori situaţia o impune, la solicitarea viceprim-
ministrului, ministrul afacerilor interne, ori a conducătorilor celorlalte instituţii publice reprezentate.
Şedinţele Centrului de decizie sunt conduse de viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne,
sau, în lipsa acestuia, de persoana desemnată de acesta.
Centrul de decizie adoptă măsuri care se pun în aplicare, pe timpul stării de urgenţă, prin ordin al
viceprim-ministrului, ministrul afacerilor interne, iar pe timpul celorlalte situaţii, prin ordine/dispoziţii
proprii sau comune ale conducătorilor instituţiilor publice reprezentate.
Centrul de decizie îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) propune viceprim-ministrului, ministrul afacerilor interne, declararea stării de alertă pe timpul
situaţiilor speciale şi de criză sau declararea încetării acesteia, la nivel naţional ori la nivelul mai multor
judeţe.
b) propune, prin viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne, instituirea stării de urgenţă.
c) propune Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, prin viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne,
măsuri pentru ridicarea graduală a capacităţii operaţionale a forţelor şi asigură aplicarea acestor măsuri, în
vederea înlăturării efectelor situaţiilor speciale şi contracarării acţiunilor îndreptate împotriva ordinii
constituţionale.
d) asigură executarea misiunilor specifice de către structurile ministerului, conform competenţelor şi
planurilor de acţiune întocmite în acest sens.
e) asigură managementul integrat în situaţii speciale şi de criză potrivit domeniului de competenţă,
inclusiv aprobarea concepţiei, standardelor operaţionale şi măsurilor de răspuns la criză, precum şi a
planurilor de intervenţie şi restabilire a stării de normalitate, potrivit legii.
f) solicită, în cadrul cooperării, participarea la gestionarea situaţiilor speciale şi de criză în domeniul
ordinii publice a instituţiilor din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, precum şi a altor
instituţii şi autorităţi publice, potrivit atribuţiilor stabilite pentru acestea prin lege.
g) propune, prin viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne, prelungirea sau restrângerea perioadei
de aplicare a măsurilor prevăzute pentru starea de urgenţă.
h) informează, prin viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne, prim-ministrul, Preşedintele
României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Parlamentul asupra stadiului realizării măsurilor stabilite şi
a principalelor evoluţii, pe timpul stării de urgenţă şi în situaţii speciale şi de criză.
i) asigură comunicarea publică privind evoluţia situaţiei operative.
j) analizează, definitivează şi promovează spre aprobare, potrivit legii, strategiile naţionale, precum şi
planurile naţionale de acţiune în domeniu.
7
 k) analizează evaluările periodice referitoare la ameninţările şi riscurile specifice domeniului de
competenţă şi stabileşte măsuri de prevenire şi contracarare.
l) aprobă planul de înştiinţare/alertare comună a structurilor proprii ale Ministerului Afacerilor Interne
şi a instituţiilor publice reprezentate în cadrul Centrului Naţional.

B. Centrul de consultanţă: funcţionează ca o componentă de specialitate, constituită din

reprezentanţi ai instituţiilor publice reprezentate, experţi şi/sau specialişti în domeniile gestionate de acestea,
precum şi, în funcţie de complexitatea şi particularităţile situaţiei, din experţi şi/sau specialişti din alte
domenii.
Atribuţiile Centrului de consultanţă:
- asigură consilierea membrilor Centrului de decizie asupra problemelor operative, tehnice şi de
specialitate.
- asigură documentarea tehnică de specialitate pentru toate tipurile de risc ce pot afecta ordinea şi
siguranţa publică.
- realizează alte activităţi conexe ce pot contribui la soluţionarea operativă a situaţiilor create.

C. Centrul Naţional de Conducere Integrată (CNCI): funcţionează în cadrul Direcţiei generale

management operaţional şi reprezintă structura operativă cu activitate permanentă destinată realizării
managementului integrat al situaţiilor speciale şi de criză.
CNCI are atribuţii:
- în domeniul integrării şi fuziunea informaţiilor.
- în plan operaţional.
- pentru asigurarea măsurilor de suport şi sprijin al acţiunilor.
- pentru asigurarea comunicaţiilor şi managementul informaţional:

Direcţia generală management operaţional: asigură, prin structurile de specialitate, simularea

reacţiilor pentru diferite scenarii, exerciţii şi antrenamente, precum şi standardizarea procedurilor de acţiune
pe diferite tipuri de riscuri şi implementarea bunelor practici recomandate de organismele Uniunii Europene
şi ale NATO.
Verificarea nivelului de pregătire a structurilor Ministerului Afacerilor Interne cu atribuţii în
domeniul gestionării situaţiilor speciale şi de criză se realizează prin testarea capacităţii operaţionale în
condiţiile stabilite prin ordin al viceprim-ministrului, ministrul afacerilor interne.
DGMO are atribuţii:
- în domeniul planificării strategice.
- în domeniul gestionării stării de urgenţă.
- în domeniul managementului operaţional.
- pentru asigurarea Secretariatului tehnic al Centrului Naţional.

Asigurarea materială: Centrul Naţional dispune de un sistem propriu de comunicaţii şi

informatică instalat într-un centru de bază, ce satisface la cele mai înalte standarde tehnice cerinţele
operaţionale.
Aparatura şi echipamentele de comunicaţii şi informatică, asigură interconectarea şi
interoperabilitatea cu dispeceratele şi centrele operative constituite atât la nivelul structurilor Ministerului
Afacerilor Interne, cât şi la nivelul celorlalte instituţii cu atribuţii în domeniul ordinii publice.
Asigurarea financiară: finanţarea cheltuielilor materiale, pe servicii şi a cheltuielilor de capital
ale Centrului Naţional, se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Afacerilor Interne, precum
şi din alte surse interne şi externe, potrivit legii.
În vederea reglementării modului de îndeplinire a unor atribuţii prevăzute de lege pentru
gestionarea situaţiilor speciale şi de criză, pe timpul instituirii stării de urgenţă, Centrul Naţional elaborează
„Planul de cooperare pentru îndeplinirea atribuţiilor şi sarcinilor ce revin autorităţilor de ordine publică,
8
civile şi militare pe timpul instituirii stării de urgenţă”, care se aprobă prin hotărâre a Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, precum şi metodologii şi standarde/proceduri operaţionale, care se aprobă prin ordin al
viceprim-ministrului, ministrul afacerilor interne.
Declararea stării de alertă sau a încetării acesteia, la nivel naţional ori pe teritoriul mai multor
judeţe, se face prin ordin al viceprim-ministrului, ministrul afacerilor interne, care se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I, iar la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, prin ordin al prefectului,
care se publică în Monitorul oficial al judeţului sau al municipiului Bucureşti.
CNCI funcţionează ca punct naţional standard de contact, prin care se asigură acoperirea tuturor
tipurilor de criză transfrontalieră în domeniul ordinii şi siguranţei publice în relaţiile cu organismele şi
instituţiile internaţionale şi este responsabil de fluxul intern de informaţii în acest domeniu.
Pentru coordonarea activităţilor în situaţii speciale şi de criză se pot constitui, temporar, centre de
conducere integrată a acţiunilor, la nivel zonal şi judeţean.
Bibliografie:
- Constituţia României, republicată, Editura Regia autonomă Monitorul Oficial, 2003.
- Legea nr. 51 din 29.07.1991 (republicată), privind securitatea naţională a României, publicată în
Monitorul Oficial nr. 190 din 18.03.2014.
- Legea nr. 60 din 23.09.1991 (republicată), privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice,
publicată în Monitorul Oficial nr. 186 din 14.03.2014.
- Legea nr. 61 din 27.09.1991 (republicată), pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 07.02.2014.
- Legea nr. 155 din 12.07.2010 (republicată) (actualizată), Poliţiei Locale nr. 155 / 2010, publicată în
Monitorul Oficial nr. 488 din 15.07.2010, cu modificările şi completările ulterioare.
- HG nr. 196 din 17.03.2005, privind aprobarea Strategiei MAI de realizare a ordinii şi siguranţei
publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale, publicată în Monitorul
Oficial nr. 243 din 23.03.2005.
- HG nr. 779 din 23.09.2015, privind aprobarea Strategiei naţionale de ordine şi siguranţă publică 2015
- 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 763 din 13.10.2015;
- HG nr. 1.152 din 23.12.2014, privind organizarea, funcţionarea şi compunerea Centrului Naţional de
Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică, publicată în Monitorul Oficial nr. 965 din 30.12.2014.
- HG nr. 1.332 din 23.12.2010, privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a
Poliţiei Locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 882 din 29.12.2010.
- HP nr. 33 din 23.06.2015, privind aprobarea Strategiei naţionale de apărare a ţării pentru perioada
2015 - 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 450 din 23.06.2015.
- OUG nr. 97 din 14.07.2005 (republicată) (actualizată), privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români, publicată în Monitorul Oficial nr. 719 din 12.10.2010, cu
modificările şi completările ulterioare.
- Recomandarea Rec (2001) 10, sub numele de Codul European de etică al Poliţiei adoptat de către
Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei.
- Luca Iamandi, Mara Ioan, Statutul juridic al profesiei de poliţist, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti,
2008.