LICEUL TEORETIC ”TUDOR ARGHEZI”, CRAIOVA

PORTOFOLIU

O ISTORIE A COMUNISMULUI DIN

ROMÂNIA

Profesor – RADU CRISTINA

Elev – GRAUNTEANU CRISTINA

CLASA a XII – a A

2020 – 2021

1
 CUPRINS

1. ALEXANDRU IOAN CUZA ..................................................3

2. CAROL I DE HOHENZOLLERN .........................................12
3. I.V. STALIN.......................................................................15
4. ADOLF HITLER ................................................................25
5. GHEORGHE GHEORGHIU DEJ.........................................31
6. CANALUL DUNARE-MAREA NEAGRA..............................35

2
Alexandru Ioan Cuza (1820-1873)

Date bibliografice
Primul domnitor al Principatelor
Unite (1859-1866) s-a născut în 1820 la
Bîrlad. Tatăl său era spătarul Ioan Cuza,
ispravnic de Tutova, iar mama, Sultana
Cozadini, cobora dintr-o familie de
origine genoveză din Constantinopol.
Între înaintaşii tatălui, se aflaseră şi
strămoşii de sînge domnesc. Copilăria şi-
a petrecut-o la moşia tatălui, Bărboşi-
Fălciu. A crescut, practic, printre ţărani-
şi astfel s-ar explica dragostea viitorului
domn pentru ‘‘talpa ţării’’.
Părinţii îl trimit la Iaşi, în
capitală, ca să înveţe carte, la marginea
oraşului – şi anume la pensionul
francezului Victor Cuénim (un ofiţer
rămas aici, din armata lui Napoleon,
după campania dezastruoasă din Rusia).
La pension i-a avut coloegi pe Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri sau
Matei Millo, viitorul actor. Drumurile
vieţii îl duc pe isteţul tînăr, în 1834, la
Paris, împreună cu alţi fii de boieri
dornici de învăţăturaă apuseană.
Călătorise trei săptămîni cu diligenţa,
împreună cu vărul său, Nicolae Docanu şi cu Vasile Alecsandri. În decembrie 1935, tînărul Cuza îşi
trece examenul de bacalaureat. La fel ca Vasile Alecsandri, prietenul său de o viaţă, se înscrie la
facultatea de medicină, o părăseşte repede pentru că nu putea suferi disecţiile cadavrelor şi trece la
drept, dar nu termină nici o facultate, revenind în Moldova(1839).
Avea o înfăţişare plăcută, plină de farmec. Statură mijlocie, păr castaniu bogat, ochi albaştri,
inteligenţi. Era un tînăr curtenitor, prietenos, vesel, dornic de petreceri şi glume. Îi distra pe cei din jur
prin umorul şi snoavele pe care le spunea, urmate de hohotele de rîs ale prietenilor. Spiritual, foarte
intelligent, plăcea tuturor chiar la prima vedere.
În tîrgul dulce al Ieşilor, tînărul de 23 de ani, venit de la Paris, demisionează cu uşurinţă din
armată (încă din 1837 fusese cadet, ca Kogălniceanu) şi intră în magistratură. Se baza pe studiile
(neterminate) de drept din capitala Franţei şi pe cursul de legi audiate la Academia Mihăileana din
Iaşi. Seara, însă, era profit în toate saloanele, mai ales de către femei, care-l găseau cuceritor. La
petrecerile şi balurile boiereşti nu lipsea niciodată. ‘‘Bonjuristul’’ obişnuia să petreacă nopţile cu
prietenii uşuratici, care-i speculau firea nepăsătoare. Din bunătate fără margini, era în stare să împartă
totul, ba să le mai rămîne şi dator. Aşadar, pe lîngă multe calităţi, avea şi păcate ale tinereţii: îi plăceau
femeile frumoase, era pătimaş la jocul de cărţi, pierzînd – cum se povestea – chiar şi unele proprietăţi
moştenite de la părinţi(Lucia Borş – Doamna Elena Cuza).

Cum a fost ales domn

După căderea domnitorului Mihail Sturdza, Alexandru Cuza revine în ţară. Exilul se încheie şi
începe marea luptă pentru Unirea Principatelor. Noul domn Grigore Ghica le-a oferit funcţii înalte
3
exilaţilor moldoveni. Cuza ajunge pîrcălab (prefect) al ţinutului Covurului. Purtîndu-ne azi paşii prin
Galaţi şi vizitînd Muzeul de istorie, aflăm că acesta a fost contruit pe locul fostei case a lui Cuza. De
alfel, în oraşul de la Dunăre, el este cinstit peste tot. Îi vedem şi bustul din rondul grădinii publice.
Îi toiul bătăliei pentru Unirea, Alexandru îşi dă o răsunătoare demisie din funcţia de pîrcălab,
dezvăluind corupţia din timpul caimacamului antiunionist Vogoride. Popularitatea sa creşte. Cînd se
frămînta Unirea, Cuza se afla la Iaşi şi nici măcar nu bănuia că, tocmai el, va fi ales domn. Candidaţii
la tron erau Mihail Sturdza şi fiul său Grigore. Partida naţională, alcătuită din foştii revoluţionari de la
1848 şi prietenii lor, majoritari în Camera electivă, nu-şi alesese nici la 3 ianuarie candidatul la domnie.
În seara acelei zile de iarnă, unioştii se sfădeau în celebra Sală Elefant (aflată şi azi, special amenajată
ca expoziţie istorică evocatoare, în clădirea veche a Muzeului de Istorie Naturală din Iaşi) asupra
candidaturii la tron. Cuza nici nu se afla aici, ci undeva la teatru. Cineva pronunţă numele colonelului
Alexandru Cuza, care era acum commandant al armatei moldovene. El a fost acceptat imediat de
partida naţională la propunerea fermă a lui N. Pisoschi. Apoi toţi deputaţii l-au ales, la 5 ianuarie 1859,
ca domn al Moldovei.

Alegerea lui Alexandru Cuza ca domn al Moldovei

În asemenea condiţii, e lesne de înţeles ce importă fiecare vot şi ce luptă acerbă dădeau
grupările spre a-şi spori numărul alegătorilor. De fapt, erau numai două mari grupări care se înfruntau:
de o parte, aceea zisă ,,naţională”, cuprinzînd pe foştii luptători de la 1848 – numiţi în izvoarele vremii
şi ,,radicali”, ,,unionişti” şi ,,progresişti” – şi, în Ţara Româneasca, pe aliaţii momentani ai acestora
care urmăreau scopuri personale, partizanii Ghiculeştilor şi Cantacuzinilor. De partea cealaltă, era
gruparea conservatoire, cuprinzînd pe foştii domni, şi anume pe Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei în
Ţara Românească, pe Mihail Sturza în Moldova, precum şi pe rudele şi pe partizanii lor, mari dregători
şi mari moşieri. Doreau şi aceştia Unirea, dar cu un domn al lor, care să le asigure păstrarea puterii lor
politice şi economice, a situaţiei lor privilegiate pe care o aveau de fapt, în stat – privilegiile şi rangurile
nobiliare fiind formal defiinţate prin Convenţia de la Paris abia cîteva luni. Gruparea conservatoare
beneficia mai întîi de faptul că legea electorală cenzitară o avantaja considerabil, avea apoi, în Ţara
Românească, sprijinul administraţiei, începînd cu doi din cei trei membri ai noii căimăcămii instalate
la 18/30 octombrie 1858 – e vorba de reacţionarii Emanoil Băleanu şi de Ion Manu, în timp ce Ioan
Al. Filipescu, om de centru, simpatiza cu partida naţională – şi isprăvind cu acîrmuitorii judeţelor şi
plăşilor. În Moldova, dimpotrivă, noua căimăcămie era, prin doi din membrii ei, Anastase Panu şi
Vasile Sturdza, favorabilă partied naţionale, numai cel de-al treilea, Ştefan Catargiu, fiind un
reacţionar; de altfel, după puţin timp, el va fi şi înlocuit, ca urmare a atitudinii lui obstrucţioniste.
Căimăcămia moldoveană a numit în guvern şi îm administraţia ţării elemente progresiste, ca Vasile
Alecsandri, care a ocupat de secretar de stat, adică ministru al afacerilor străine, Ioan A. Cantacuzinu,
ministru de finanţe, Panait Donici, ministru al lucrărilor publice; în fruntea armatei a fost numit, ca
locuţiitor de ……., Alexandru Ioan Cuza. Presa s-a putut manifesta în mod liber, pe temeiul legii ei
din 12/24 mai 1856, repusă acum în aplicare după ce caimacamul Toderiţă Balş o abrogase; au reapărut
periodicile unioniste ,,Steaoa Dunării” şi ,,Zimbrul”, acesta din urmă luînd, în mod simbolic, numele
de ,,Zimbrul şi Vulturul”, cele două steme ale Principatelor. În Ţara Românească, dimpotrivă,
căimăcămia a luat măsuri de restrîngere a presei, publicînd şi un regulament al cenzurii; e adevărat
însă că ea n-a putut împiedica totuşi manifestarea organelor partidei naţionale, în frunte cu ,,Românul”
lui C.A.Rosseti.
Alegerile din Moldova au adus în Adunarea Electivă, cum era de aşteptat, o majoritate a
partidei naţionale:33 de deputaţi din totalul de 55. Minoritatea conservatoare, numărînd 22 de deputaţi,
se împărţea în două grupe: una care susţinea pe fostul domn Mihail Sturdza, alta pe fiul acestuia,
Grigore Sturdza, care servise în armata turcă sub numele de Muhlis paşa. Ea nu putea deci să asigure
reuşita unui conservator decît în ipoteza, foarte puţin probabilă, ca s-ar fi unit şi că ar fi izbutit să
atragă de partea ei şi cel puţin saşe dintre deputaţii partidei naţionale. Adevărul este că şi în rîndurile
acesteia din urmă se manifestau diferite curente, se formaseră diferite grupuri, unii susţinînd pe Vaslie
4
Alecsandri, alţii pe Costache Negri, alţii pe alţi candidaţi; amatory de domnie erau destui: nu mai puţin
de 38 dacă adunăm şi pe cei din tabăra conservatoare. Costache Negri avea mai mulţi sorţi de reuşită,
mai ales după ce Alecsandri, retrăgîndu-şi candidatura, îndemnă pe prietenii săi să-l voteze; el nu era
agreat însă de loc, din cauza ideilor sale progresiste – preconiza împroprietărirea ţăranilor – de
deputaţii conservatori. Incertitudinea dură pînă în seara zilei de 3/15 ianuarie, cînd toţi deputaţii se
întruniră din nou spre a se pune de accord asupra unui singur candidat, condiţie sine qua non
succesului. Întrunirea a avut loc acasă la Costache Rolla, fruntaş unionist, care stătea în localul
cabinetului de istorie naturală, într-o încăpere de lîngă sala Elefantului. După discuţii fără rezultat, se
părea că adunarea avea să se termine printr-un eşec, cînd Lascăr Rosseti încuie uşa şi declară că nu se
vor despărţi pînă nu vor cădea de accord asupra candidatului unic. Neculai Pisoţchi propuse atunci să
fie ales colonelul Alexandru Cuza, a cărui demisie din postul de ispravnic de Covurului, în semn de
protest împotriva felului cum se alcătuiau listele de alegători pentru Divanul ad-hoc, făcuse o adîncă
impresie în toată ţara. El fu acceptat, după trei scrutinuri, de toţi cei prezenţi; se încheie în acest sens
un process-verbal iscălit de toţi acei de faţă, cărora li se adăuga şi alţii – între ei Kogălniceanu; lipsise
de la partea ultimă a şedinţei şi a iscălit la el acasă – precum şi A.Panu, N.Sutzu şi Alexandru
Mavrocordat.
În ziua alegerii, 5/17 ianuarie 1859, majoritatea fiind asigurată pentru Cuza, partizanii Grigore
Sturdza – a cărui înscriere printer candidaţii la domnie fusese refuzată de Adunare, în ajun, pentru
motive legale – se pronunţară şi ei tot pentru candidatul partidei naţionale. Văzînd aceasta, şi cei ce
sprijiniseră pînă atunci pe fostul domn Mihai Sturdza, făcuseră la fel. Cu atît mai mult, cu cît
sentimental public – exprimat clar de cei din tribune – îi îndemna, ca să nu zicem în silea, în acest
sens. Aşa îcît, colonelul Alexandru Cuza fu ales domn al Moldovei cu unanimitatea celor prezenţi –
48 la număr – el însuşi abţinnîndu-se, conform regulamentului, de la vot. Îndată după proclamarea
rezultatului, care a avut loc în uralele şi aplauzele deputaţilor şi ale pubilcului din tribune, noul ales
pronunţă jurămîntul cerut de lege, spunînd următoarele: ,,Jur în numele preasfintei Treimi şi în faţa
ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesul Patriei, că voi fi credincios Constituţiei
în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi privighea la respectarea legilor pentru toţi
şi în toate, uitînd toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce
m-a urît, neavînd dinaintea ochilor decît binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi
compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor”. Îndată după aceea, Kogălniceanu rosti un impresionant
cuvînt, din care reproducem esenţialul:,,Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat îmsăşi
naţionalitatea română… Alegîndu-te pe tine domn… am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte:
la legi noi, om nou. O doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia. Constituţia din 7 august ne însemnează
o epocă nouă măria ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască
arbitrarul fă ca legea să fie tare, ia tu, măria ta, ca domn, fii bun, fii blînd; fii bun mai ales cu aceia
pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-
au ales domn, însă ai să domneşti peste două milionae de oameni! Fă dar ca domnia ta să fie cu totul
de pace şi dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostrum strămoşeasca
frăţie. Fii simplu, măria ta, fii bun, fii domn cetăţean; urechea tae pururea deschisă la adevăr şi închisă
la minciună şi la linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti
dar maulţi ani ca şi dînsul; să domneşti ca şi dînsul!”
Alegerea lui Cuza fu primită cu mare bucurie, pretutindeni, nu numai în întrega Moldovă, dar
şi în Ţara Românească şi în Transilvania. În Iaşi, ziua alegerii, a fost un entuziasm fără precedent. În
piaţa palatului erau poate 10 000 de oameni, iar Strada Mare gemea de lume. ,,Ore întregi – povesteşte
un martor ocular – au durat strigătele entuziaste ale poporului. De aceea, principalele- adaugă el – era
aşa de mişcat încît în tot timpul paradei avea lacrimi în ochi”. Oraşul a fost iluminat timp de patru zile
şi în toate aceste patru zile procesiuni – seara la lumina a sute de torţe – veneau să felicite pe principe
şi pe membrii fostei căimăcămii. Numeroase telegrame sosiră la Iaşi trimise din toate părţile ţării, nu
numai de moldoveni, dar şi de străini. De la Bucureşti sosiră două telegrame: una din partea
comitetului electoral, trimisă chiar în ziua alegerii, alta, a doua zi, de la C.A. Rosseti, ,,în mele presei
5
celei libere”. Întreaga populaţie din Focşanii munteni, în frunte cu primul ei dregător, adresă şi ea,
telegraphic, felicitări. Dincolo de munţi ,,Gazeta Transilvaniei” prezentă în chip elogios pe Cuza,
relevînd activitatea sa anterioră, atitudinea sa patriotică, precum şi dragostea pe care i-o purta poporul;
un portret mare cît pagina gazetei, însoţea această prezentare.
Iar la 24 ianuarie şi la Bucureşti , în Ţara Românească, unioniştii au triumfat, alegîndu-l pe
Cuza Domnitor.

Alegerea lui Alexandru Cuza ca domn al Ţării Româneşti

Cîteva zile după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei, şi anume între 8 şi 12 ianuarie stil
vechi, avură loc alegerile de deputaţi pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Oraşele votară în
majoriate, iar la Bucureşti exclusive, pentru candidaţii partidei naţionale; în capitală fură aleşi Nicolae
Golescu, C.A.Rosseti şi Vasile Boerescu. Alegătorii direcţi ai judeţelor – deci moşierii – votară însă
pentru exponenţii partidei conservatoare. Deşi nu se poate stabili o delimitare riguroasă – unii dintre
aleşi, oameni de centru sau, pur şi simplu, ezitanţi, nu-şi manifestau hotărît preferrinţele, se ,,rezervau”
– fapt este că majoritatea celor aleşi aparţinea conservatorilor. Comentînd rezultatul alegerilor,
consulul englez Colquhoun le atribuia 46 de mandate din totalul de 72, în timp ce consulul francez
Béclard numai 43. Cifra dată de Colquhoun consună cu aceea indicată de N. Opran, deputatul oraşului
Brăila; acesta, scriind la 25 ianuarie stil vechi generalului Christian Tell, evaluează numărul
deputaţilor partidei naţionale, ,,tari în credinţă bună”, la 26; ,,ceilalţi, adaugă el, erau declaraţi pentru
Ştirbei, Bibescu”.
Dacă deputaţii conservatori ar fi fost uniţi şi ar fi votat pentru un singur candidat, atunci
alegerea acestuia ca domn era asigurată. Din fericire însă, întocmai ca în Moldova, unde ei se
împărţiseră în aderenţi ai lui Mihai Sturdza şi ai lui Grigore Sturdza, tot aşa şi în Muntenia, deputaţii
partidei conservatoare erau divizaţi; unii, cei mai numeroşi, susţineau pe Gheorghe Bibescu, fostul
doomn, care părăsise tronul în urma revoluţiei de la 1848; ceilalţi pe Barbu Ştirbei, fratele şi succesorul
la domnie al lui Bibescu. În ce priveşte căimăcămia, şi aici existau două tabere: doin din ce trei
căimăcami, anume emanoil Băleanu şi Ioan Manu erau conservatori, în timp ce al treilea, Ioan Al.
Filipescu, om de centru, simpatiza cu pardita naţională.
În această situaţie, cu o majoritate conservatoare atît în Camera Electivă, cît şi în căimăcămie,
partida naţională avea de dus o luptă grea spre a asigura reuşita unui candidat al ei. Ea dete totuşi lupta
şi, utilizînd o triplă tactică izbuti să-şi impună punctul de vedere. Mai întî, ea întreţinu şi adînci
diviziunea în sînul taberei majoritare, răspîndind zvonul că aderenţii partidei naţionale, ar prefera pe
Barbu Ştirbei lui Bibescu. Apoi, aplicînd procedeul care se întrebuinţase şi în Moldova, ea urmări cu
tenacitate să micşoreze numărul deputaţilor conservatori prin casarea alegerilor neregulate. În acest
scop, partida naţională se folosi de un mijloc esenţial: mobiliză masele, canalizînd şi utilizînd din plin
dubla dorinţă care le anima – a unirii sub un domn nou şi a unor reforme în sens democratic care să le
asigure o viaţă mai bună. Prin tineri propagandişti, în frunte cu Neculai Orăşeanu, Ioan G.
Valentineanu şi Grigore Serurie, fură agitate şi ridicate masele bucureştene: mesriaşii – în special
tăbăcarii, care se ilustraseră şi la 1821 şi la 1848 – şi măcelarii, cu cuţitele lungi ale meseriei, apoi
negustorii, mai ales cei mijlocii şi mici, în frunte cu aborenii, precum şi locuitorii de la marginea
oraşului, mahalagii, purtînd ciomege groase şi, la brîu sau la cizmă, cuţitul pentru orice împrejurare.
Nu lipsea, bineînţeles, tineretul studios, elevii calselor superioare şi ai învăţămîntului în specialitate.
Fură chemaţi şi ţărani din satele vecine şi chiar mai îndepărtate ale judeţelor Ilfov şi Dîmboviţa, dar
marea majoritate au constituit-o bucureştenii. Aşa încît, în dimineaţa zile de 22 ianuarie, cînd începură
lucrările Adunării Elective, în vederea alegerii domnului, dealul Mitropoliei şi curtea Adunării erau
pline de o mare mulţime care nu se sfii şă huiduiască pe cei doi căimăcami reacţionari şi care, la un
moment dat, sub conducerea lui Orăşean, pătreunse chiar în sala se şedinţe. Cînd reprezentanţii partidei
naţionale şi ai aliaţilor acesteia cerură să fie invalidaţi acei deputaţi care au fost aleşi în mod neregulat,
majoritatea conservatoare îşi dădu seama că, dacă se opune, riscă să aibă de a face cu reacţiunea
maselor. ,,Prezenţa mulţimei adunate în curtea Mitropoliei – comentează într-un raport consulul
6
austriac Eder, de faţă şi el la şedinţă – a contribuit mai mult decît elocinţa vorbitorilor minorităţii să
facă majoritatea înţelegătoare”. Rezultatul a fost invalidarea – în şedinţa din 23 ianuarie – a şapte
deputaţi ai majorităţii şi doi ai partidei naţionale; totuşi, şi aşa, conservatorii aveau încă majoritatea:
33 de locuri faţă de 30. Tensiunea persista, fiecare tabără voind să aleagă ca domn pe un reprezentant
al ei. În această atmosferă, într-o şedinţă a membrilor partidei naţionale, ţinută în noaptea de 23 spre
24 ianuarie, într-o sală a hotelului ,,Concordia” de pe Strada Germană, actuala stradă Smîrdan, se
propuse de către Dimitrie Ghica – care-şi dădea seama că o candidatură a lui este exclusă – să fie ales
ca dom al Munteniei, Alexandru Cuza, domnul Moldovei. Propunerea întruni adeziunea unanimă; se
hotărî, ca a doua zi, în şedinţa Adunării Elective, toţi deputaţii partidei naţionlae să voteze în acest; se
decise în acelaşi timp, să se păstreze secretul pînă atunci pentru ca efectul propunerii să fie mai puternic
şi să se împiedice eventuale manevre. Numai comandantul armatei, generalul Vlădoianu, care
convocase tocmai la el acasă pe unii din ofiţerii garnizoanei, fu informat, şi el se arătă dispus să
contribuie la realizarea celor hotărîte.
A doua zi, 24 ianuarie 1859, după ce se deschise şedinţa Adunării Elective, la orele 11
dimineaţa, şi se adoptă procesul-verbal al şedinţei precedente, Vasile Boerescu ceru preşedintelui
şedinţă secretă, avînd a face o propunere. Cererea se admise şi deputaţii trecură într-o sală vecină unde
Boerescu luă din nou cuvîntul. El arătă că pricina dezbinării stă în faptul că fiecare dintre cele două
tabere vrea să-şi impună candidatul său la domnie, fiecare nu vrea să vadă triumfînd tabăra adversă.
De aici, discordie şi discredit; ,, anarhia – continuă el – nu e departe şi inamicul e la porţile noastre”.
Există totuşi un mijloc de a ieşi din impas. Toţi sîntem de acord să ne unim asupra principiului Unirii,
care a fost proclamat chiar ,,în aceast Cameră”, cu prilejul Divanului ad-hoc. ,,Dar a ne uni asupra
principiului Unirii – continuă Boerescu – este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă acest principiu.
Astă persoană este Alexamdru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acsetui nume –
încheie el – şi posteritatea ne va binecuvînta, ţara ne va întinde mîinile şi conştiinţa noastră va fi
împăcată, că ne-am împlinit... a datorie sfîntă”. Cuvîntarea produse o adîncă impresie; cei mai mulţi
dintre deputaţi aveau lacrimi în ochi. Un reprezentant al majorităţii, doctorul Arsachi, aprobînd
propunerea, cită precedentului Suediei şi Norvegiei, care aveau unul şi acelaşi suveran. Alţi deputaţi,
între care înşişi fiii lui Ştirbei şi Bibescu, foştii candidaţi, îşi dădură de îndată asentimentul; se încheie
pe loc act, iscălit de toţi cei prezenţi şi întărit prin jurămînt, în sensul că vor vota ca domn, în mod
unanim, pe Cuza. Şedinţa secretă durase o oră şi jumătate.
O dată acordul stabilit, restul a mers de la sine. Deputaţii trecură în sala de şedinţe unde, după
constituirea Adunării – nouă locuri fuseseră declarate vacante – se păşi la alegerea domnului. Unul
dintre vicepreşedinţi, Constantin Cantacuzino, fost caimacam la 1848, luînd cuvîntul, arătă că, potrivit
Convenţiei, nemaifiind ,,nici o osebire” între munteni şi moldoveni, ,,cîmpul alegerii ne este mai întins
decît totdeauna”. Se depune jurămîntul, potrivit căruia votul na va fi îrîurit de nici un interes personal,
nici de un alt considerent în afară de acela al binelui public. Se trece apoi la votarea care se îndeplineşte
după toate foemele prescrise, iar despuierea scrutinului are loc în mijlocul tăcerii depline. Toate cele
64 de buletine de vot poartă numele lui Alexandru Ioan Cuza; unele dintre ele cuprind şi urări ca, de
pildă ,,spre mărirea patriei”, ,,spre fericirea românilor” şi altele asemenea. Biroul constată
unanimitatea voturilor şi proclamă pe noulales, ceea ce provacă o adevărată explozie de entuziasm.
Consulii străini, de faţă, sînt adînc impresionaţi. La manifestarea de bucurie a Adunării, îi corespunde
una mai puternică, de proporţii extraordinare, a mulţimii masate nu numai pe dealul Mitropoliei, dar
şi pe străzile vecine. Peste 30000 de oameni – aclamă din toată inima pe Cuza, în care îşi pun nădejdile,
de la care aşteptă o viaţă mai bună. Entuziasmul în oraş a fost ca niciodată. Mulţimea imensă,
amestecată cu oştire, joacă ,,la toate răspîntiile” Hora Unirii, în sunetele muzicilor militare şi la lumina
torţelor. Pretutindeni manifestanţii de bucurie. Se treg clopotele tuturor bisericilor; clădirile publice şi
casele particulare sînt puternic luminate; tarafuri de lăutari în tot locul; oamenii se îmbrăţişează fără
să se cunoască.
Îndată după proclamarea votului, preşedintele Adunării Elective trimisese o telegramă.
,,Înălţimii sale Alexandru Ioan I domnul Moldovei şi Ţării Româneşti”, la Iaşi, în care, anunţîndu-i
7
alegerea ,,în umanitate”, îi arată că Adunarea ,,salută cu respect şi amor pe domnul său şi îl invită să
ea cîrma ţării”. Alcătuise apoi înştiinţarea către căimăcămie şi arzmagzarul, sau petiţia către Înalta
Poartă, comunicînd rezultatul şi cerînd investirea pentru noul ales. Şedinţa se ridicase la orele 6 şi
jumătate seara.
La telegrama care îi anunţa alegerea, Cuza răspunde tot telegrafic; ,, Mulţumesc Adunării
Elective... pentru votul său unanim de încredere şi declar că primesc cu mîndrie şi recunoştinţă de a fi
domn a Ţării Româneşti, precum sînt domn a Moldovei”. Printr-o nouă telegramă, expediată din Iaşi
la orele 5 şi 30 dimineaţa, în ziua de 25 ianuarie, şi contrasemnată de Vasile Alecsandri, ministrul de
externe. Cuza invită pe preşedintele Adunării Elective să aducă la cunoştinţa membrilor acesteia că a
însărcinat pe ,,dumnealui logofătul Ioan A. Filipescu şi pe d-lui logofătu Necolai Golescu a primi
frînele guvernului din mîinile caimacamiei” şi că i-a numit pe cel de-al doilea ministru de interne. I-a
autorizat, în acelaşi timp, ,,a compune un Minister provizoriu”, minister care se şi constitui de îndată.
Cât era de îndreptăţită procedura rapidă a lui Cuza rezultă cu prisosinţă din demersul pe care
îl fac imediat cei doi caimacami înlocuiţi, demers care oglindea lipsa lor de patriotism. Furioşi că
pierduseră puterea din mînă, ei întocmesc un protest către Poartă, protest înaintat consulului austriac
Eder spre a fi transmis telegrafic la Constantinopol, şi în care cer, nici mai mult, nici mai puţin: 1) Să
fie reinstalaţi în căimăcămie. 2) În cazul cînd actuala conducere refuză s-o facă, să se dea ordin paşei
de Ruisciuk să intre în ţară cu armata. 3) Să fie declarat nul votul Adunării pentru alegerea lui Cuza,
deoarece e – susţin ei – contrariu Convenţiei de la Paris. 4) Să fie mutat sediul Adunării în alt oraş,
desemnat de dînşii, spre a fi ferită de presiuni dinafară. 5) Să se procedeze la o nouă alegere de domn
şi să se îndepărteze Ioan Filipescu, preşedintele de Consiliu numit de Cuza.
Acest protest, păstrat în traducere între rapoartele consulare austriece inedite, constituie un
adevărat act de trădare de ţară. Cei doi caimacami, reprezantanţi tipici ai unei clase retrograde,
dovedesc încă o dată că nu uitaseră nimic din moravurile detestabile ale trecutului şi nu învăţaseră
nimic de ceea ce însufleţea poporul românesc de la Tudor încoace. Pentru vulgare interese personale,
din dorinţa de a păstra puterea, cu foloasele ei, cei doi caimacami erau în stare să provoace o răsturnare
generală, să aprindă flacăra războiului civil şi să aducă armatele turceşti în ţară. Turcii s-au mulţumit
să le expedieze încunoştiinţarea ca să rămîie la postul lor, ceea ce era practic imposibil, constituind
doar o satisfacţie platonică , s-au ferit să trimită trupe. De altfel, reprezentantul lor la Bucureşti, Daud
Efendi, prevenise Poarta că, din cauza situaţiei din ţară, a stării de spirit, este preferabil să nu fie
întreprinsă o acţiune militară, ci să se mărginească la o ,,blocadă” a Principatelor, cu speranţa că acesta
va fi de ajuns pentru ca ,,Unirea” să se prăbuşească. Previziunile acestea însă nu s-au împlinit. Unirea
nu numai că nu s-a prăbuşit, dar s-a şi întărit, căpătînd, după cîteva luni, o primă recunoaştere
internaţională, condiţionată, şi apoi, după mai puţin de trei ani, o a doua, totală.

Reformele lui Cuza:

Prin reformele înfăptuite sub domnia sa (1859-1866), s-au pus bazele României moderne: legea
agrară din august 1864, legea electorală, legea învăţămîntului, întemeierea Universităţilor din Iaşi şi
Bucureşti, trecerea la grafia latină, unificarea armatei celor două Principate, Codul civil, Codul
comercial, înfiinţarea C.E.C., organizarea sistemului parlamentar bicameral etc. În timpul său, au fost
create instituţiile moderne ale statului român. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza
şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României),
iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864),
reforma învăţământului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.

Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din

reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza
formează, în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea
averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an,
8
Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să
asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de
Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi codul penal, legea pentru
obligativitatea învăţământului primar şi s-au înfiinţat primele universităţi din ţară, respectiv cea de la
Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost
organizată şi armata naţională.

Secularizarea averilor mânăstiresti

Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate
proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru a "spori
avuţia ţării". Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate
în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit deasemenea un impozit de 10% asupra veniturilor
nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistentă socială, etc. În faţa acestor
măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai
apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare va duce la însăşi căderea guvernului Kogâlniceanu.
Această lege a fost adoptată în 1863 şi pe lângă cele enumerate mai sus mai putem menţiona şi
confiscarea anumitor averi pe care le aveau anumite mănăstiri din Sfântul Munte Athos şi pe care le-
au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Stefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca
monahii din Sfântul Munte sa se roage pentru bunăstarea domniilor lor.

Reforma fiscală

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru
drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea
impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfârşitul anului 1861, în preajma deplinei lor
unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern.
S-ar mai putea adăuga, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail
Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.”

Reforma agrară

Clădirea principală a Universităţii din Bucureşti

Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă
agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că
maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui
program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul
programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori ai unificării administrative,
9
nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte
reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziţia
conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare, datorită sistemului electoral
restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea
Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului
inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei
secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de
reforme.

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea
din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi
majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Lovitura de stat a sporit
puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra
majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către
puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului
paşoptist, desfiinţându-se relaţiile feudale în agricultură şi procedându-se la o împroprietărire a
ţărănimii clăcaşe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost
împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi
de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în
parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat
dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei
României din secolul al XIX–lea.

Alte reforme

Mihail Kogălniceanu

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a

înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să
întâmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea
guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură
de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost
elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea
instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională
de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi se realizează, în
premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.
10
 Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există
domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care
Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.

Bibliografie:

1. Drumurile vieţii lui Al. I. Cuza; Căsătorie la Soleşti; Cum a fost ales domn:- Cartea ,,Pe urme
de Domnitori şi Doamne, Regi şi Regine, autor Boris Crăciun, apărut: 2003, editura- Porţile
Orientului Iaşi- Casa Şcolilor, pagina(143-149)”.
2. Cum a fost ales domn al Moldovei şi Ţării Româneşti:- Cartea ,,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă
Ed. a-2-a, revăz. şi ad.- Ch.:Universitas, 1992, autor Constantin G. Giurescu, prezentare grafică
a colecţiei ,,Columna” Vitalie Pogolşa, (Anexa 1-pag.46-51; Anexa 2-pag.51-59).
3. Anexa 1;Anexa 2 (Documente ale unirii)- Revista ,,Cugetul” Nr.1, anul 1992,(Anexa 1 pag.59;
Anexa 2 pag.60).
4. Anexa 3-Cartea ,,Pe urme de Domnitori şi Doamne, Regi şi Regine, autor Boris Crăciun,
apărut: 2003, editura- Porţile Orientului Iaşi- Casa Şcolilor, pag. 149; Internet-
sursa:www.rowikipedia.com
5. Magazin istoric-ianuarie 2006 (pag. 10-14)
6. N. Dabija – În căutarea identităţii (pag. 405-422/A.I. Cuza)

11
Carol I de Hohenzollern (1839-1914)
Date bibliografice
Majestatea Sa Carol I, Rege al României,
Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele
său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig
von Hohenzollern-Sigmaringen -- (n. 10 aprilie 1839,
Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost
domnitorul, apoi regele României, care a condus
Principatele Române şi, apoi România, după
abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost
membru de onoare al Academiei Române, iar între
1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare
al aceleiaşi instituţii.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă
domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a
obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens
prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei
dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş,
care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate
atracţii turistice ale ţării. În perioada sa au fost
construite primele universităţi, la Iaşi, respectiv
Bucureşti. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea
primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul
ţării.
Carol s-a născut în Sigmaringen ca Prinţul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era
cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine. După
finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termina
cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost
ofiţer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei
Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc.
Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos,
disciplinat şi de asemenea un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai multe
limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui
Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o
influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a
valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă
domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia
acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României
.
Începuturile domniei- o situație politică confuză
Domnia Principelul Carol I a rămas în istoria românilor drept cea mai lungă domnie din
viață politică românească, element ce poate indică o situație de stabilitate politică, echilibru
guvernamental, însă, analizat în amănunt, se poate observă fapul că acest lucru nu este adevărat.
Încă de la începutul domniei sale, Carol I s-a confruntat cu grave destabilizari politice, cu lupte
interne între principali actori politici. Este evident faptul că din 1866 până în 1871, principele
a întâmpinat probleme mari în ceea ce privește politică internă , deoarece schimbările
guvernamentale păreau a fi o normalitate, iar situația această tensionantă a a dus, în 1871,
chiar la încercarea să de a abdica.

12
 După inalaturarea lui Cuza țară se află într-o situație politică dezastruoasă care nu mai
putea fi ținută sub control. Astfel, singură soluție viabilă părea aducerea unui principe străîn pe
tron, un principe care ar fi schimbat în bine atât situația internă cât și pe cea externă a țării,
plasând-o sub protecția marilor puteri europene. Inițial, cel ales în urmă întâlnirii dintre trimișîi
români și Napoleon III pentru a conduce țară a fost Filip de Flandra, fiind considerat un mare
beneficiu pentru România, prin infleunta pe care ar fi avut-o contitutia belgiană asupra țării
noastre. Însă, Filip al Belgiei nu a acceptat propunerea din cauza situației grele în care se află
țară- stat supus Imperiului Otoman. S-a ajuns astfel la alegerea lui Carol I pe tronul României.
Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a dovedit,
în cele din urmă peroană cea mai potrivită pentru rscoaterea țării din situația grea în care se
află, acest lucru fiind posibil prin abilitatea să politică și prin sprijinul oamenilor politici ai
epocii.
Având în jurul sau oameni politici experimentați, Carol I a reușit să duce la îndeplinire
visul românilor, destinul național al țării : a reușit să ducă România pe cale modernizări și a
obținut indepedenta.
Oamenii politici au încercat să păstreze o bună relație cu suveranul, deoarece el deținea
puterea de a-i aduce la guvernare. Din acest punct de vedere, liberalii au căutat o apropiere față
de regele Carol I, în timp ce conservatorii au fost mai moderați în încercările lor de obținere a
spijinului suveranului. Cu clasa politică conservatoare nu a avut o relație apropiată deoarece,
aceștia îi spuneau verde în față ceea ce gândeau, fapt ce ducea, uneori, la indignarea principelui.
Carol I domină clasa politică, deși nu deținea o inteligență extraordinară. Reușea acest
fapt prin intermediul capacitățîi sale de a înțelege atât politică, cât și omul politic. Se poate
afirmă faptul că suveranul domină temperamental elită politică, elită care, din multe puncet de
vedere îi era superioară.
Carol I a jucat rolul arbitrului pe scenă politică, iar în această postura, relația lui cu
clasa politică a fost una distanță. În moementul venirii sale, viață politică era marcată de lupta
dintre principalele partide politice : partidul conservator și partidul liberal. După ce formaseră
o coaliție pentru a-și îndeplini cele două obictive, anume înlăturarea lui Cuza și aducerea unui
principe străîn, lupta dintre cele două partide politice a devenit din ce în ce mai
puternică. Partidul conservator era format din reprezentanți ai vechilor famili nobiliare și își
vedeau interesele amenințate de venirea unui principe străîn, în timp ce partidul liberalilor era
format din oameni tineri, formați în afară țării , tinerii învățați care vedeau în aducerea
principelui străîn o șansă de salvare a situației dificile în care țară se află. Carol I a încercat, în
diverse rânduri, să rezolve situația politică internă, îndemnând principalele forțe politice să uite
de interesele personale, pentru a conduce statul spre o prosperitate politică și economică la un
nivel mult mai ridicat.
Carol I nu a avut prieteni printre oamenii politici, adoptând această atitudine că
o strategie pentru a evita formarea unor grupări, pentru a nu da naștere luptelor politice. A
ținut liderii politici la o distanță convenabilă, pentru a avea propriul sau spațiu, pentru libertatea
să de mișcare. Pe cei mai apropiați dintre oamenii politici români ai lui Carol I nu îi putem
numi prieteni, ci doar colaboratori. Dintre aceștia, cel mai apropiat a fost I. C. Brătianu, pe care
l-a ținut 12 ani la guvernare. Momentele de neînțelegere între cei doi aveau că baza faptul că I.
C. Brătianu era un cunoscut susțînător al Franței, în timp ce Carol I se pronunță în
favoarea Prusiei. Un alt bun colaborator de-al lui Carol I a fost D.A. Sturdza. Caracteristică
să principala- capacitatea să extraordinară de muncă- a reprezentat principalul element ce l-a
impus că un apropiat colaborator al regelui.
Oamenii politici ai epocii, alături de care Carol a condus țară și a dus-o pe drumul
modernizării au fost : I.C. Brătianu, Ion Ghica, P.P. Carp, Mihail Kogălniceanu, Lascăr
Catargiu, Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu și Nicolae Filipescu.

13
 Relația bună dintre Carol și I. C. Brătianu a atras opoziția celorlați oameni politic, care
au ajuns să îl acuze pe domnitor de faptul că le oferă liberalilor radicali avantaje și că va ajunge,
într-un final, să suspende Constituția, pentru a guverna după propriile reguli. Acesta opinie a
opoziției nu reflectă realitatea, deoarece Carol îl admira pe I. C. Bratinau ,,pentru energia și
sârguința lui’’, și doar datorită acestui fapt nu dorea să-l înlăture de la guvernare. O dovadă
clară a fost momentul în care l-a exclus din guvern, atunci când a considerat că I.C.Brătianu a
pierdut definitiv eficientă cât și sprijinul clasei, atunci când a crezut de cuviință că nu mai este
potrivit pentru a conduce guvernul.
Noul domnitor era îngrijorat de situația politică dificilă găsită în interiorul țării în urmă
domniei lui Cuza,dar nu privea cu ochi buni criticile aduse la adresa acestuia. Însă, deși era
privit de unii oameni politici că un salvator, reproșurile nu l-au ocolit nici pe el, unii dintre
creatorii acestor critici fiind chiar autori ai loviturii de la 11 februarie și susțînători ai aducerii
principelui străîn la conducerea statului. Liderii politici erau ocupați cu propriile lor opinii, își
puneau interesele pe primul loc, în timp ce interesele țării ocupau un loc secund. În acest
context, un exemplu elocvent este situația liberalilor, care promovau idei revoluționare
(mazziniste), erau adepții comploturilor și ai răsturnărilor situațiilor din cadrul politicii interne
a țării.
Carol I avea o strategie bine planificată în ceea ce privește relația să cu oamenii politici
din jurul sau. Suveranul încerca să și-i apropie pe cei din opoziție pentru a evita pericolul unui
complot. Din acestpunct de vedere, eu exemplu elocvent este cel al lui Candido poescu, liderul
republicii de la Ploiești. Astfel, după un deceniu, acesta ajunge să facă parte din persoanele din
jurul lui Carol I.

Evoluția vieții politice

Situția politică a țării devenea din ce în ce mai problematica, Carol avea de înfruntat o
întreagă clasa politică cu apiratii total diferite. În 1868, se pare că a existat un complot care ar
fi avut drept scop înlăturarea lui Carol I de la tron. Acest lucru, care demonstrează opoziția
crâncenă a principalilor lideri politice făță de Carol I, rezultă dintr-o scrisoare confidențială a
lui Titu Maiorescu, în care se specifa următorul fapt ,,principele Carol ar urmă să fie alungat
din țară printr-o lovitură de stat , iar Bibescu, fiul unui fost principe , pare a fi patronat de
frânat pentru acest post’’. În realitate nu s-a ajuns la o acțiune directă, însă s-a constituit o baza
pentru o lovitură antidinastică.
Anul 1869 a adus agitații din ce în ce mai puternice din parte liberarilor radicali, care
s-au concretizat în dorințele lor de a-l detrona pe Carol I și de a-l readucea pe Cuza în fruntea
statului sau de a-l întronă pe Vodă Bibescu. Unii dintre ei, în realitate cei mai mulți, în frunte
cu I. C. Brătianu și Rosetti doreau instaurarea unui regim republican. Au folosit că
instrumente presă- cotidianle Traian, Ghimpele, Democrația, întrunirile publice și
tribună parlamentară.
Anul următor nu a fost unul mai liniștit în ceea ce privește opoziția făță de principele
Carol I al României. După demisia lui Dimitrie Ghica, s-a format un nou guvern condus de
Alexandru C. Golescu, însă Mihail Kogălniceanu i s-a adresat pe un ton violent, amenințându-
l că fa fi ultimul ministru al principelui Carol I. Cei care acționau contra lui Carol I au folosit
drept instrument de lupta ziarul Romanul, cotidian prin intermediul căruia, Carol I era acuzat
de tendințe autocratice, de faptul că dorește să impună țării propriile sale opinii, fără să țînă
cont de clasa politică.
Un moment de cumpăna în viață politică internă a României a fost reprezentat de
Războiul franco-prusian. În acest context, liberalii radicali își afirmau opinia favorabilă Franței,
în timp ce Carol era de partea Prusiei. Acest lucru a dus la existența unui curent cu caracter
antomonarhic și republican din parte liberalilor. S-a ajuns chiar la organizarea unor conspirații
în mai multe orașe ale țării, printre care pot fi amintite București, Ploiești, Craiova, în fruntea
14
cărora se află Eugen Caradea. Un alt membru marcant al acestor conspirații antimonarhice a
fost Alexandru Candido Popescu, care a citit o telegramă, susțînând că este semnată de
Brătianu, prin intermediul căreia anunță faptul că regele a fost detronat. Bineînțeles, acest lucru
nu era adevărat. Evenimentele cele mai puternice s-au petrecut la Ploiești și au reprezentat
o adevărată reacție a liberarilor contra domnitorului, sperând că îl vor putea convinge să
accepte și să implementeze ideile lor politice.
Slăbit de luptele poltice interne, Carol I a trimis câte o scrisoare Împăratului Austro
Ungariei, Țarului Rusiei, Reginei Marii Britanii, Regelui Prusiei și Regelui Italiei, prin care
spunea că se teme,, de a nu mai putea stăpâni partidele politice ce domensc în România’’. A
vrut să abdice, dar și-a amânat decizia când a apărut problema plățîi lui Strousberg.
În anul 1871, după incidentele petrecute în urmă sărbătoririi lui Wilhem 1, Carol I părea
hotărât să abdice. În acest moment, elită politică a realizat faptul că țară nu putea cunoaște o
dezvoltare și o evoluție așa cum preconizau ei, decât cu ajutorului lui Carol, în lipsa cărui, totul
s-ar fi transformat într-un dezastru. În acest moment, Lascăr Catargiu, lider conservator i-a
replicat "Aiastă nu se poate, Maria Ta", și pentru a-l menține la tron, a format un guvern stabil,
care să poată rezolva situația dificilă a țării. Clasa politică românească a realizat faptul că în
Carol I se află singură lor speranța și că un regim republican ar fi atras opoziția puterilor vecine,
fapt care ar fi agravat situatiastatului pe plan internățional.
Doi dintre oamenii politici care, cu puțîn timp în urmă aduceau critici la adresa lui
Carol, I.C. Brătianu și Mihail Kogalniceau afirmau că detronarea domnitorului ar fi fatală
pentru țară, că acest lucru ar duce la o criză, atât internă cât și externă. Aveau în vedere,
bineînțeles, și atitudinea ostilă a Germaniei în cazul detronării lui Carol I.
I.C. Brătianu afirmă : ,,capul statului, domnilor, este o individualitate, are o cugetare
proprie, are părerile sale, voință să, de care trebuie să ținem cont’’. Este clar faptul că elită
politică românească își schimbase părerea, că de acum înainte erau dispuși să se supana
doleantelor regelui.
Evenimentele din martie 1871 au avut drept rezultat faptul că atât partidul conservator
cât și partidul liberal au acceptat existența monarhiei, principala lor preocupare fiind că
domnitorul să respecte Constituția în ceea ce privește exercitatrea prerogativelor sale.
Titu maioresu ajunsese la concluzia că ,, adevărată greutate a situației interne era lipsa
oricărui simțământ dinastic în poporul român, deprins de atâtea generațîi cu domnii efemere,
indiferent la desele schimbări ale indivizilor la tron, mai indiferent acum în urmă schimarii lui
cuza vodă’’.
În ceea ce privește politică internă, Carol I a urmărit trei mari obiective : stabilitate
politică prin intermediul unui regim constituțional, modernizare- pentru a putea prelua modelul
Occidentului- și continuitate dinastică. Carol I aducea un nou spirit țării, dorea să pună în
aplicare cunoștințele, obiceiurile sale pentru a-și duce la îndeplinire obictivele. La venirea să
în țară acesta a declarat ,,Români ! La chemarea voastră mi-am părăsit patria și familia și am
făcut acest lucru pentru că va cunosc istoria, dorințele și suferințele. Am venit, deoarece pentru
mine vocea unei națiuni este sfânta ;…….nimic fără dumnezeu. Acesta este deviza familiei
mele. Dumnezeu a spus : ajută-te singur, și eu te voi ajută. Să ne ajutăm deci singuri, România,
și cu siguranță dumnezeu ne va fi și el alături -Carol 1. Pentru dezvoltarea țării, Carol I dorea,
în primul rând, crearea unei infrastructuri eficiente. Astfel, pe primul plan a pus construirea de
cai ferate, însă acest lucru nu a fost acceptat cu ușurință de clasa politică, deoarece cei
angajați pentru a desfășura lucrările erau prusaci și nu români. Opoziția politică îl invinovatea
pe principe de situația economică dezastruoasă și, mai ales, de problema cailor ferate în ceea
ce privește întreprinderea Strousberg.
La venirea să în țară au existat și alte probleme care i-au îngreunat situația : criză
economică și holeră, care puseseră stăpânire pe întreagă țară. În ceea ce privește această criză,
Carol I se sfătuia cu oamenii politici, sondandu-le opinile și modul de a gândi. De fiecare dată
15
ascultă cu răbdare, punea întrebări pentru a le vedea modul de a gândi. În același timp, pentr a
veni în contact cu elită politică, domnitorul participa la viață mondenă.
Abilitate politică a regelui a adus, după numai 5 ani de la venirea să la tron stabilitatea
mult așteptată a politicii interne. Carol I a știu cum să manevreze situația politica grea, a
controlat sistemul electoral astfel încât alegerile erau câștigate mereu de partidul care le
organiza.

I.C. Brătianu- un colaborator, nu un prieten

Carol I nu s-a apropiat prea mult de liderii partidelor politice, acest lucru fiind evident
în relația să cu I. C. Brătianu. Deși era unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, la dineul
de la ora 18.00, principele invită doar minsitrii și deputațîi, liderii partidelor politice fiind
excluși.
Deși I. C Brătianu s-a bucurat cel mai mult de încrederea suveranului Carol I, existau
momente în care relația era tensionantă tocmai din cauza faptului că acest din urmă se află în
fruntea Partidului Național Liberal. Deși îl consideră un ministru extrem de priceput, în
moemntul în care și-a dat seama că nu mă mai putea face față situațiilor viitoare, Carol I l-a
îndepărtat de la conducerea guveruului, aducând pe scenă politică conservatorii.
Liderul Partidului Național Liberal, I. C. Brătianu nu îi consedera pe membrii propriului
partid sau pe cei din opoziția din interiorul parlamentului un pericol, deoarece acesta avea de
partea să întregul sprijin al lui Carol I.
O relație de simpatie promițătoare se stabilise între I. C. Brătianu și principele Carol
I, bazată pe similitudinea de idei cu privire la chestiunile majore de politică internă și de
politică externă. Liderul liberal acceptase orientarea pregermana a principelui în materie de
politică externă și reorganizarea armatei după modelul prusac, în timp ce Carol I îi dăduse
prim-ministrului sau mâna relativ liberă în aplicarea politicii interne, atâta vreme cât respectă
prerogativele coroanei. Într-un anumit sens, Brătianu beneficia de lipsa de concurență. Cu
excepția junimiștilor, care sprijineau într-adevăr orientarea progermana în politică externă ,
dar nu se bucurau de niciun fel de popularitate și, că atare nu puteau formă majoritatea
parlamentară și aparatul administrativ necesar să-i mențînă la putere, nu există nicio altă
grupare în stare de performanțe superioare liberarilor lui Brătianu. Totuși, relația dintre cei doi
nu se putea numi prietenie. Carol I își aprecia prim minsitrii doar în funcție de utilitatea
lor. Pentru el, acesta funcție era de importantă crucială :majoritatea în camera nu însemna
nimic. Omul de la ,,cârma’ era totul.

În Decembrie 1870, Carol I îi trimite o scrisoare tatălui sau spre a fi publicată într-un
ziar german, scisoare în care expune greutățile pe care le-a întâlnit în interiorul principatelor,
cauzate în principal de ,,acei oameni care, cu pregătirea lor socciala și politică făcută de cele
mai multe ori în străînătate și din cauza această uitând de cele de acasă, nu tind decât să extindă
necontrolat asupra patrie lor conceptele valabile acolo, absorbite de ei, înghesuite sub forme
utopice’’.În România, această scrisoare a dus la afirmația partidelor de opoziție, potrivit căreia
principele vrea să încalce Constituția. Același lucru s-a întâmplat și în Camera, unde problema
invinovatirii regelui a ocupat un loc primar.
Între 1881-1914, viață politică a României pare a fi mai liniștită. La guvernare s-au aflat
tot cele două partide, conservator (inclusiv junimiștii) și liberal, practică rotației
guvernamentale părând a fi o regulă. Regelui( titulatura pe care a preluat-o din 1881, când
România a devenit regat) i s-a părut cea mai bună metodă de a ține în echilibru cele două partide
și pentru a le pune în concurență pentru favorurile sale.

16
 Liberalii au dominat viață politică timp de zece ani, fapt fără precedent -1878-1888.
Prim-ministrul și politicianul de frunte al epocii sale a fost I. C. Brătianu. Posedând o enormă
experiență politică, începând cu anul 1848 rezolvase cu mare iscusința probleme complexe
decurgând din lupta pentru independența și proclamarea regatului. În felul acesta a devenit
indispesabil atât regelui, cât și propriului sau partid. Dar, după proclamarea regatului și mai
ales în urmă controversei cu privire la modificarea Constituției din 1884 , Brătianu a devenit
din ce în ce mai autoritar în dublă să calitate de prim ministru și șef de partid. A instituit un soi
de conducere personală atât în guvern cât și în partid. În calitate de prim-minsitru, Brătianu a
continuat centralizarea aparatului adinistrativ , concentrand din ce în ce mai multă putere în
prorpiile sale mâini. Toate directivele importante proveneau de la el și nicio decizie
ministerială, parlamentară sau locală nu putea fi luată fără aprobarea lui. A ajuns să se
îndepărteze de colegii săi din partid.
Relația dintre Brătianu și rege, care fusese productivă și reciproc avantajoasă, a fost
supusă, după 1884, unui atac public crescând. Opoziția unită continuă să denunțe practicile ,,
dictatoriale’’ ale prim ministrului și abuzurile administrative la care acesta închidea ochii.
Acțiunile monarhului au fost supuse unei cercetări ample. Presă se află în fruntea acestei
campanii. În cotidianul Lupta, Gheorghe Panu, liderul unei facțiuni radicale , îl acuză pe rege
că face abuz de prerogativele sale , că permite miniștrilor să ignore Constituția și sugera că
acesta să abdice. Criticile tinerilor conservatori din epoca, -îl acuzau pe rege că nu ține seama
de Constituție și că păstrează în funcție guvernul Brătianu mult timp după ce încetase să mai
reprezinte voință populației. În ciuda presiunilor insistente de a-l înlocui pe prim-ministru,
Carol ezită să acționeze în acest sens, pentru că avea puțînă încredere în capacitatea
conservatorilor și a altor membri ai opoziției de a guverna în mod eficient .În același timp, ezită
să-i informeze despre alianța cu Austro-Ungaria și cu Germania, pe care o încheiase în
1883, împreună cu Brătianu și pe care o ținuse secretă.
I.G. Ducă a surprins cel mai bine spiritul nou adus de Carol I României într-o
caracterizare directă : „El avea tocmai însușirile care ne lipseau nouă, românilor.(...) Într-o țară
care n-avea noțiunea timpului, regele Carol aducea simțul exactității matematice(...). Într-o țară
de aproximație în toate, el a adus conștiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană.
Într-o țară de zvacnituri, de entuziasm violent și de descurajare pripită sau cel puțîn de rapidă
plictiseală, el a adus o stăruință dezdruncinata, liniștită și regulată că bătăile numeroaselor
orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o țară plină de nerăbdare și de neastâmpăr, el a
adus răbdarea care știe să pregătească și astamparul care știe să-i mențînă seninătatea (...), într-
o țară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea țară se
străduia să se avante în marea vâltoare a civilatiunii occidentale(...), într-o țară care, din cauza
vicisitudinilor ei istorice, nu era obișnuită cu planuri dinainte făcute și bine definitivate, el a
venit urmărind un scop precis, a făcut un program și l-a îndeplinit întocmai”.
Tot I. G. Ducă caracterizează cel mai bine schimbările petrecute în România odată cu
venirea principelul străîn Carol I : însușirile care en ;ipseau nouă românilor exactitate
matematic, conștiinciozitatea impusă până la meticulozitat, stăruință nezdruncinată, liniștită și
regulat, răbdarea, spiritul occidental în vremea când tocmai acea țară se străduia să se avante
în marea vâltoare a civilizațiilor occidentale". Iată un sistem de valori extrem de complex care,
peste ani, vor constituit liantul dintre Orient și Occident așa încât România să poată fi
considerată pe bună dreptate "Belgia Orientului" sau "Elveția Balcanilor".

17
 Bibliografie

1. Anastasie Iordache, Insitutirea monarhiei constituționale si regimul parlamentar in

Romania,editura Majadahonda, Bucuresti 1997
2. Ioan Scurtu, Romania in timpul celor patru regi, volumul II, Carol I, Editura
Enciclopedica, Volumul 1, Bucuresti 2004
3. Apostol Stan,Grupari si curente politice in Romania intre Unire si Independenta,
Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 1979
4. Paul Lindenberg,Regele Carol I al Romaniei, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008
5. Keith Hitchins-Romanii 1866-1947, Editura Humanitas, 2004
6. Portrete și amintiri, București, Humanitas, 1990

18
Iosif Vissarionovici Djugasvili – Stalin (1879-1953)
Date bibliografice
Iosif Stalin (n. 21 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953) născut din
tată georgian și mamă osetină, a fost un revoluționar bolșevic și
conducător politic sovietic. Acesta a devenit Secretar General al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui
Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru
putere cu Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu
Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost
atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea
Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la moartea sa. Regimul
său de ideologie marxist-leninistă este adeseori numit stalinism.
Stalin s-a născut sub numele de Iosif Vissarionovici Djugasvili
în orașul Gori, Georgia, care la acea vreme era parte integrantă a
Imperiului Rus. El era al treilea și singurul copil supraviețuitor a unui ciubotar si a unei casnice. În
1888 Stalin a început cursurile la şcoala bisericii din Gori, unde a învățat rusa și a fost un elev
remarcabil, și a castigat o bursã la Seminarul Teologic din Tbilisi in 1894.
Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politică Economică (NEP) cu planurile cincinale (introduse în
1928) și agricultura individuală cu agricultura cooperatistă, Uniunea Sovietică a fost transformată
dintr-o societate țărănească într-o mare putere industrială mondială la sfârșitul celui de-al patrulea
deceniu. Agricultura sovietică, care a fost exploatată pentru finanțarea industrializării, a continuat să
fie subdezvoltată pe toată durata deceniului. Colectivizarea a trebuit sa facă față opoziției generalizate
a chiaburilor, în fapt, cei mai harnici și gospodari oameni ai satelor, având ca rezultat o luptă
înverșunată a multor țărani împotriva autorităților.
În acest timp, Stalin a argumentat că fracționismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea
slăbi Uniunea Sovietică în fața inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a
eliminat opoziția politică prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern și prin execuții, iar
prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populației, a câștigat sprijinul sau cooperarea lor
cu regimul.
O victorie greu cucerită în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941–1945, (care a fost
posibilă cel puțin parțial datorită capacităților de producție ridicate în timpul industrializării forțate), a
pus temelia pentru formarea Pactului de la Varșovia și a consfințit poziția URSS drept una dintre cele
două superputeri mondiale dominante, poziție pe care a menținut-o pentru aproape patru decenii după
moartea lui Stalin (în 1953). Cu toate acestea, generațiile de conducători care au urmat au repudiat
stalinismul. Succesorul lui Stalin și prim-secretar al partidului, Nikita Hrușciov, a denunțat folosirea
represiunii în masă și cultul personalității, (în 1956).
Copilăria
Stalin s-a născut în orașul Gori, Georgia, în familia cizmarului Vissarion Ivanovici Djugașvili.
Mama sa, Ekaterina Geladze, provenea dintr-o familie de iobagi. Cei trei frați ai lui Stalin au decedat
de tineri. Iosif, denumit din afecțiune "Soso", a fost, practic, singur la părinți. Vissarion Ivanovici
Djugașvili era un fost iobag care, atunci când a fost eliberat, a devenit cizmar. El și-a deschis propriul
atelier, dar, în scurtă vreme, a dat faliment, ceea ce l-a forțat să lucreze într-o fabrică de încălțăminte,
în Tiflis (Tbilisi). Vizitându-și rar familia și fiind în stare de ebrietate gravă, Vissarion își bătea adesea
fără motiv soția și fiul. Un prieten din copilărie al lui Stalin a scris că "... aceste bătăi nemeritate și
înfiorătoare l-au făcut pe băiat la fel de dur și fără de inimă precum tatăl său." Același prieten a scris
că nu l-a văzut niciodată plângând pe Stalin. Alt prieten din copilărie, Iremashvili, credea că bătăile pe
19
care i le administrase tatăl său i-au inoculat lui Stalin ura față de autorități. El a spus, de asemenea, că
oricine își manifestă puterea asupra celor din jur îi amintea de tatăl său și de cruzimea acestuia. Stalin
înseamnă "om de oțel" în limba rusă.

Stalin în tinerețe
Unul dintre oamenii la care Ekaterina spăla rufe și făcea menajul era un evreu din Gori, David
Papismedov. Papismedov i-a dat lui Iosif, care o ajuta pe mama sa, bani și cărți de citit și l-a încurajat.
Câteva zeci de ani mai târziu, Papismedov a venit la Kremlin să vadă ce a ajuns micul Soso. Stalin și-
a surprins colegii nu numai prin faptul că l-a primit pe bătrânul evreu, dar și prin faptul că a stat de
vorbă cu el în public, plin de bucurie.
În cele din urmă, tatăl lui Stalin, Beso, a plecat, în 1888, la Tiflis, lăsându-și familia fără sprijin
material. Au existat zvonuri că ar fi murit într-o încăierare între bețivi într-un bar, deși alții spun că l-
ar fi văzut în Georgia chiar prin 1931.
La opt ani, Soso a început învățătura la școala bisericească din Gori. Când a intrat la școală,
Stalin era într-un grup de elevi foarte eterogen. Stalin și colegii lui de clasă erau, în cea mai mare parte,
georgieni și vorbeau una dintre cele șaptezeci de limbi caucaziene, dar la școală au fost siliți să
folosească rusă. Chiar și atunci când vorbeau rusește, profesorii ruși își băteau joc de Stalin și de colegii
lui datorită accentului lor georgian. Stalin era ridiculizat și de cei care erau fii de preoți sau de
negustori. Ei își băteau joc de uniforma lui școlară jerpelită și de fața lui cu urme de vărsat de vânt.
Tânărul Iosif a învățat să-și învingă adversarii intimidându-i. El a exploatat slăbiciunile colegilor,
bătându-și joc cu brutalitate de ei. Pentru a evita confruntările fizice, îi batjocorea acuzându-i că
folosesc violența ca pe un "înlocuitor pentru creier". Stalin și-a impus autoritatea asupra celor din
familii bogate. Deși mai târziu Stalin a căutat să ascundă aceste origini georgiene, pe timpul copilăriei
sale era fascinat de folclorul local. Poveștile pe care le citea vorbeau despre muntenii georgieni care
luptaseră vitejește pentru independența țării. Eroul favorit al poveștilor lui Stalin era un tâlhar legendar
din munți numit Koba. El le-a cerut colegilor de clasă să-l numească Koba și acest nume a devenit și
primul său pseudonim ca revoluționar. În scurtă vreme a devenit cel mai puternic sportiv și cel mai
bun la învățătură. El a strălucit în școală și a fost premiant, iar când a împlinit 14 ani a fost răsplătit cu
o bursă la Seminarul teologic din Tiflis, o instituție a bisericii ortodoxe ruse, unde a început să învețe
din 1894. El era plătit pentru cântatul în cor, bani care se adăugau la mica sa bursă. Deși mama sa a
vrut ca el să devină preot (chiar și după ce devenise conducătorul Uniunii Sovietice), Stalin a intrat la
seminar nu datorită vreunei vocații religioase, ci datorită faptului că era una dintre puținele opțiuni

20
educaționale disponibile, atâta vreme cât guvernul țarist nu dorea să permită existența unei universități
în Georgia.

Stalin în exil, 1915

Implicarea lui Stalin în mișcarea socialistă (pentru a fi mai exacți, în acea ramură care mai
târziu se va transforma în mișcarea comunistă), a început în seminar, de unde a fost exmatriculat în
1899, după ce nu s-a prezentat la examenele programate. El a lucrat timp de un deceniu ca ilegalist în
Caucaz, fiind arestat în mai multe rânduri și, în cele din urmă, exilat în Siberia, între 1902 și 1917. El
a aderat la doctrina lui V.I. Lenin, doctrina unui partid puternic centralizat al "revoluționarilor
profesioniști". Experiența sa practică l-a făcut util partidului bolșevic, fiind ales în Comitetul Central,
în ianuarie 1912. Unii istorici au afirmat că în această perioadă Stalin era de fapt spion țarist infiltrat
în partidul bolșevic, dar nu există documente de încredere care să ateste acest fapt. În 1913 el a adoptat
numele Stalin, ceea ce înseamnă "de oțel" în rusă.
Singura sa contribuție semnificativă la dezvoltarea teoriei marxiste din acea vreme a fost un
tratat scris în perioada scurtă în care era exilat la Viena, "Marxismul și problema națională". Prezintă
o poziție marxist-ortodoxă față de această importantă problemă. (Pentru comparație, vezi articolul lui
Lenin "Despre dreptul la autodeterminare al națiunilor".) Acest tratat se pare că a avut o contribuție la
numirea sa în funcția de Comisar al Poporului pentru Afacerile Naționalităților, după revoluție.
Căsătoria și familia
Prima soție a lui Stalin a fost Ekaterina Svanidze, cu care a fost căsătorit numai trei ani, până
la moartea acesteia, în 1907. La înmormântare, Stalin a spus că orice sentiment cald pentru oameni a
murit odată cu ea, pentru că numai ea putea să-i înmoaie inima. Cu ea a avut un fiu, Iakov, cu care nu
s-a înțeles prea bine în anii care au urmat. Iakov a fost ofițer în Armata Roșie și a fost luat prizonier
de naziști. Aceștia s-au oferit să-l schimbe cu un ofițer de rang mai înalt, dar Stalin a refuzat oferta. Se
spune că Iakov a murit aruncându-se într-un gard electrificat din lagărul unde era ținut prizonier.
Stalin a avut doi copii cu cea de-a doua soție, Nadejda Allilueva. Ea s-a sinucis în 1932,
împușcându-se după o ceartă cu soțul ei, lăsând o scrisoare de adio, care, conform mărturiei fiicei lor,
era "parțial personală, parțial politică". În mod oficial, ea a murit de boală. Cu Nadejda, Stalin a avut
un fiu, Vasili, și o fiică, Svetlana. Vasili a avansat în ierarhia militară a Forțelor Aeriene Sovietice, dar
a murit, din cauza alcoolismului, în 1962. Stalin a fost afectuos cu fiica sa când era mică, dar ea a
sfârșit prin a fugi din Uniunea Sovietică, în 1967.
În martie 2001, televiziunea independentă rusă NTV a descoperit un nepot necunoscut până
atunci, care trăia în Novokuznetsk. Iuri Davidov a spus NTV-ului că tatăl său i-a povestit despre

21
ascendența sa, dar datorită campaniei împotriva cultului personalității lui Stalin, care era în plină
desfășurare în acel timp, i s-a spus să tacă. Mai mulți istorici, Alexandr Soljenițîn aflându-se printre
ei, menționau un fiu avut cu o concubină, Lida, în 1914, pe durata exilului său în Siberia.Avea doi fii
pe nume Virsefika Stalin si Permauk Stalin.

Stalin – Tânăr revoluţionar

Stalin si-a început studiile la seminar ca un bun si devotat creştin ortodox. El a fost curând
expus ideilor radicale ale colegilor săi si a început sa citească cărţi interzise bazate pe opera
germanului Karl Marx. In 1899 înainte de a absolvi renunţa la educaţia religioasa si este absorbit de
mişcarea revoluţionara rusa anti - monarhica. În timp ce lucra ca contabil in T’bilisi, Stalin răspândea
propaganda Marxistã in interesul organizaţiei Social Democratice locale printre lucratori feroviar.
După ce se muta lin portul Bat’umi, unde organizează mişcări de protest in 1902, Stalin este urmărit
si arestat de politia imperialã. Un an mai târziu este exilat in Siberia. Reuşeşte sa scape si revine in
Georgia in 1904.
Când Partidul Social Democratic Muncitoresc Rus (PSDMR) s-a împărţit in Menşevici şi
Bolşevici in 1903, Stalin a fost atras de militanţii Bolşevici conduşi de Vladimir Lenin. In Georgia,
Menşevismul predomina, Stalin a castigat o reputaţie de urmaş beligerant si fidel a lui Lenin pe care
la întâlnit prima oara in 1905 in Finlanda la o conferinţa.
In 1905 Stalin s-a cãsãtorit cu Yekaterina Svanidze, a georgiancã care a murit doi ani mai
târziu. Stalin a fost arestat si exilat de politia imperiala in 1908 datoritã activităţilor sale ilegale
subpământene. A scăpat in anul următor fiind din nou de mai multe ori arestat si exilat. In 1912
Lenin la ridicat pe Stalin, care pe acum avea pseudonimul de „om de fier”, la conducerea
Comitetului Central al Partidului Bolşevic. La cererea lui Lenin, Stalin scrie opera sa teoreticã,
Marxismul si Întrebarea Naţionalã. Stalin a fost arestat si trimis in Siberia înainte ca eseul sa fie
publicat in 1913.
Stalin a fost eliberat din exil după răsturnarea monarhiei ruse în Februarie (sau Martie, după
calendarul nou). Merge la Petrograd, unde devine membru al biroului Comitetului Central al
partidului. Aici ia controlul asupra ziarului partidului Pravda (Adevărul).
Deşi nu a jucat un rol proeminent in guvernul bolşevic nou format in Octombrie (Noiembrie
– stil nou), Stalin a devenit membru al Comisariatului Sovietic al Oamenilor. Lui Stalin i s-a dat
o funcţie cu importantã vitala – probleme naţionale – intr-un timp în care bolşevicii încercau sã
păstreze teritoriile din fostul imperiu rus. Funcţia lui Stalin a fost cruciala in victoria bolşevicã din
timpul Războiului Civil Rus (1918-1921). In 1919 a fost ales membru al corpului decizional din
Comitetul Central si al corpului organizational al comitetului. Ca si comisar politic in Armata Roşie
in războiul civil , Stalin a condus activităţii militare împotriva Forţelor Albe din frontul de vest
conduse de generalul Pyotr Wrangel. In timpul războiului dintre Rusia si Polonia (1920 – 1921),
deciziile sale ca comisar politic s-au finalizat cu un conflict cu comisarul de război Leon Trotsky.
Intre timp, Stalin, a cărui prima nevasta a murit in 1907, s-a recăsătorit cu Nadezhda Alliluyeva in
1918 si s-a mutat cu guvernul de la Petrograd la Moscova.
Dictatorul soviet
După victoria bolşevicilor in războiul civil, Stalin s-a ocupat de treburi organizatorii si
administrative. Fiind comisar incã din 1919, Stalin si-a păstrat postul până in 1923, chiar daca a fost
ales in 1922 secretar al partidului comunist. Aceasta ii oferea controlul asupra întâlnirilor si astfel
pune bazele puterii sale politice. Comportamentul agresiv a lui Stalin la adus pe acesta in conflict cu
Lenin, care înainte de moarte in 1924 scrie testamentul sãu politic in care zvoneşte neîncrederea sa
in Stalin. In testament Lenin exprima îndoiala ca Stalin si-ar putea folosi puterea, si cere înlăturarea
22
lui din post. Lui Stalin i se îngăduie sã primească testamentul, in timp ce acesta coalizează cu Lev
Kamenev şi Grigory Zinovyev pentru al exclude de la pe Trotsky. În 1925 însă, Stalin se
recoalizeazã cu Nikolay Bukharin şi Aleksey Rykov intr-o noua coaliţie împotriva foştilor săi
parteneri, care la rândul lor se coalizează cu Trotsky in 1926 pentru a forma o coaliţie ce dorea
excluderea lui Stalin. După ce reuşeşte in 1928 sã-şi înlăture adversari se întoarce împotriva aliaţilor
Bukharin şi Rykov. In 1929 Stalin a reuşit prin manevre politice sã-şi înlăture adversarii şi sã devină
lider al URSS.
Politica Internă
In1920 Stalin a stabilit Noua Politicã Economica (NPE), pe care Lenin o introduce in 1921
pentru a facilita reînflorirea postbelicã. Rata creşterii economice era in declin şi ţărani nu produceau
destul grâu pentru a satisface cererea. In loc de a le da ajutor ii obliga sa lucreze pe ferme colective.
In paralel Stalin începe o industrializare densa mai întâi printr-un program de cinci ani început in
1928. Stalin credea ca Uniunea Sovieticã trebuie sã se industrializeze rapid pentru a intãri puterea
comuniştilor şi pentru a se putea apăra de eventuali inamici. Planul lui Stalin prevedea exploatarea
resurselor din mediul rural. Planul a dus la o cădere aproape totala a agriculturii sovietice şi la
moartea a milioane de tarani ruşi de foame. Industrializarea s-a făcut dar cu un preţ mare.
Deşi era dictator Stalin se temea pentru eventuale conspiraţii mai ales ca nevasta lui se
sinucide in 1932. Stalin începe „curăţarea” partidului incã din decembrie 1934 când ordonã
asasinarea şefului de partid Sergey Kirov in Leningrad. Chiar daca „curăţarea” a început prim
arestări selective in 1934 şi 1935, in 1936 Poliţia Secretã Sovieticã aresta şi executa membri ai
partidului cu miile. Înalt mediatizatele judecări ale conducătorilor partidului — inclusiv Kamenev,
Zinovyev, si Bukharin — au fost ţinute la Moscova şi se finalizau prin executarea membrilor pe baza
acuzaţiilor false. In 1937 şi 1938 teroarea s-a răspândit peste tot in societatea rusã, inclusiv intre
comandanţii militari. Estimări ale celor arestaţi şi executaţi intre 1936 şi 1938 se ridicã intre 1.5
milioane şi 7 milioane. Nenumăraţi alţii au fost închişi in lagăre de munca forţata. In 1938 teroarea
a încetat. Oricum, decimarea posturilor militare au lăsat Rusia vulnerabila invaziei lui Hitler din al
doilea Război Mondial.
Politica externă
În 1930 Stalin prin politica sa încearcă sa facă un front comun in E Europei anti-fascist dar
renunţa la idee in 1939 când semnează o alianţa cu germanii in august. Prin Pactul de neagresiune
sovieticii şi nazişti împărţeau Europa în doua sfere de influenta; sovieticii au permis Germaniei sã
invadeze Polonia cu condiţia cã nu se vor atinge de teritoriul rus. In ciuda avertismentelor, Stalin
este luat prin surprindere de atacul german din iunie 1941 când germani lansează operaţiunea
„Barbarossa”. Ruşii nu erau pregătiţi pentru atac şi pierd foarte mulţi oameni in bãtãlii precum:
Stalingrad in ianuarie 1943. In 1945 germani se retrag şi odată cu ei sovieticii pătrund in E Europei.
Cu acordul Aliaţilor sovietici eliberează mai multe tari unde instaurează regimuri comuniste lăsând
astfel „cortina de fier” intre E şi V Europei.

În 1947 sovieticii formează Biroul de Informaţii Comunist, un birou prin care Stalin controla
liderii comunişti. Iugoslavia a fost scoasa din alianţa după ce îl condamna liderul iugoslav Iosip Broz
Tito pentru nerespectarea ordinelor. In acelaşi an Moscova anunţa blocada Berlinului.
Stalin dorea sã ajungă din urma SUA realizând bomba atomica care se va face la puţin timp
după moartea dictatorului in august 1953.

23
Ultimii ani:
În 1950 Stalin era bolnav atât fizic cat şi psihic şi absentează mult de la lucrările guvernului
de la Kremlin. Subalternilor lui Stalin le era frica sa nu cada victima paranoiei crescânde. In ianuarie
1953 Stalin ordona arestarea unor doctori din Kremlin pentru ca ar fi încercat uciderea oficialilor
sovieţi. Pe când un nou val de teroare părea iminent Stalin moare datorita unei congestii cerebrale in
martie. In încercarea de a repara anumite abuzuri urmaşii lui Stalin au acţionat rapid şi eficient.
Nikita Khrushchev, care la înlocuit pe Stalin la putere a denunţat metodele de conducere si teoriile
politice ale lui Stalin intr-un discurs ţinut in cadrul celui de al 20 – lea Congres al Partidului din
1956.

Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vissarionovici_Stalin
2. https://www.scribd.com/document/139589732/Stalin
3. https://www.scribd.com/document/43533711/Iosif-Vissarionovici-Stalin

24
Adolf Hitler (1889-1945)

Date biografice:
Adolf Hitler a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc
German National-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar
din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. El s-a nascut pe
data de 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn. Tatăl lui Adolf Hitler a fost
Alois Hitler (Schicklgruber), iar mama sa a fost Klara Hitler (Pölzl).
Cei doi soţi au avut 6 copii dintre care 4 au murit (de difterie, pojar) şi
2 au supravieţuit (Adolf şi sora sa Paula).
Adolf Hitler a facut gimnaziul la Linz. Nu a excelat niciodată la
şcoală, iar după cum spuneau dascălii săi, el a fost un elev mediocru.
Era pasionat de arte şi se spune că a avut ambiţii să devină pictor. La
vârsta de 18 ani se mută la Viena, în anul 1907, după moartea părinţilor.
A fost foarte afectat de moartea mamei sale, Klara, afirmând că “aceasta
a fost singura femeie pe care a fost în stare să o iubească”. Adolf a avut o relaţie rece şi distantă cu
tatăl său. Din acest motiv fiul nu a fost foarte afectat de moartea tatălui său, spre deosebire de reacţia
pe care a avut-o la decesul mamei sale.

Benito Mussolini (stanga) si Adolf Hitler

Ideologia nazistă:
Ideologia nazismului nu s-a bazat de la bun început pe ideile lui Hitler, el doar preluând idei
de la unii teoreticieni rasişti care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, exprimaseră concepte noi ca: rasa
ariană, puritatea rasei. Conform acelor concepţii, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii
valorice a raselor, iar viaţa nu reprezenta altceva decât „supravieţuirea celor adaptabili”. Poporul
german era considerat superior, făcând parte din "rasa ariană". Lui îi revenea sarcina de a menţine
puritatea rasei şi de a subjuga rasele inferioare evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare). Hitler
considera comunitatea evreiască drept cancer rodea trupul Germaniei. „Alterarea sângelui şi
deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizaţiilor străvechi. Niciodată
războiul nu a ruinat naţiunile. În această lume oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat
pleavă”.

25
 Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât şi de condiţiile foarte grele (reparaţii de
război) impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania s-a prăbuşit într-un dezastru economic. Firava
democraţie (Republica de la Weimar) nu putea face faţă acestei crize, populaţia devenind din ce în ce
mai săracă şi nemulţumită. După declanşarea marii crize economice în 1929, numărul şomerilor a ajuns
la circa şase milioane. Din păcate pentru evoluţia ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război
Mondial nu au fost capabile să înţeleagă că o ţară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condiţiile
impuse Germaniei nu aveau cum să fie acceptate de o populaţie flămândă, sătulă de război, dar foarte
mândră. Efectele s-au dovedit a fi fatale. Din mijlocul sărăcimii s-a ridicat cel ce avea să dezlănţuie
douăzeci de ani mai târziu infernul în Europa.
Încă de la începuturile carierei politice, Hitler era conştient de puterea propagandei, totul fiind
foarte bine pus la punct. Din aprilie 1930, responsabil cu propaganda a fost numit Joseph Goebbels,
care a folosit cu succes noile tehnici, afişele electorale cât şi radioul. Au fost închiriate avioane şi
automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri. Demersul a avut
efectul scontat, dar un mare merit la succesul naziştilor l-a avut absenteismul electoratului la urne.
Succesul obţinut de partidul său la alegerile din 1932 l-a încurajat să nu accepte nici o altă funcţie
decât cea de cancelar. Întâlnirile dintre Hitler şi preşedintele Hindenburg nu au dus la nici un rezultat.
A urmat o perioadă tulbure în viaţa politică germană, culminând, totuşi, la 30 ianuarie 1933 cu numirea
în funcţia de cancelar a lui Hitler. În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în
Parlamentul german (Reichstag), cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună
noului Parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea
procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin
asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în stradă şi a terorii instaurate de
"Batalioanele de Asalt" sau SA (Sturmabteilung) şi a celeilalte organizaţii paramilitare, SS
(Schutzstaffel, „Eşalonul de protecţie”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi pentru şi 94 împotrivă.
S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Lagărul de la Auschwitz

La baza politicii lui Hitler şi a partidului naţional-socialist s-a aflat ura rasială şi antisemitismul.
Ura profundă faţă de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. Care erau motivele
care au stat la baza acestei manii? S-a speculat foarte mult pe marginea acestei probleme, dar nimeni
nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Să fi fost din cauza unei prostituate evreice, care l-ar fi
îmbolnăvit de sifilis în tinereţe? Puţin probabil. Cea mai plauzibilă explicaţie ne-o oferă Geoff Layton

26
în lucrarea sa „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”: „Hitler a fost produsul, şi nu creatorul unei
societăţi deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura faţă de
evrei era obsesivă şi vindicativă şi i-a influenţat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o
pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanţele singulare ale Germaniei postbelice:
umilinţa de la Versailles, problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 şi 1929-
1933. Într-o astfel de situaţie, Hitler a fost în măsură să exploateze existenţa unei ostilităţi latente
împotriva evreilor şi să o transforme într-o politică radicală a urii”. Oricâte explicaţii s-ar încerca,
faptele şi cifrele sunt covârşitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este
tulburător. 6 milioane de oameni şi-au găsit sfârşitul în lagărele morţii de la Auschwitz, Chełmno,
Majdanek, Treblinka ori în ghetoul din Varşovia.
Politica rasială a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică
internaţională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, intrate în istorie ca Legile
de la Nürnberg. Acestea prevedeau că „este cetăţean al Reich-ului acea persoană care este de origine
pur germană”; totodată se interziceau căsătoriile dintre evrei şi etnicii germani, cât şi relaţiile
extraconjugale. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate primele măsuri fizice împotriva evreilor prin
pogramul generalizat pe tot teritoriul Germaniei. În aşa-numita "noapte de cristal" (Kristallnacht) au
fost distruse case, magazine şi sinagogi, iar 100 de evrei au fost omorâţi şi circa 20.000 trimişi în lagăre
de concentrare. Punctul culminant al crimelor a fost atins odată cu Conferinţa de la Wannsee a unor
personalităţi ale partidului nazist şi ale guvernului, în cadrul căreia aceştia au decis "Soluţia finală în
chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler. Anumite zvonuri susţin că Hitler însuşi ar fi fost
evreu, şi anumite chestiuni personale i-ar fi dezvoltat ura. Studiile de specialitate nu le-au găsit vreun
temei, iar unii dintre colportatori au recunoscut în anii 80-90 că au lansat zvonurile în cadrul părţii de
război psihologic (de exemplu, mărturia unui supravieţuitor, membru al organizaţiei „Rote Kapelle”).

Principalul moment din al doilea război mondial în care s-a implicat personalitatea:
Eu cred ca principalul moment in care a fost implicat Adolf Hitler este Operaţiunea Barbarossa,
ivazia nazistă a Uniunii Sovietice. Adolf Hitler a fost în general comandatul suprem al germanilor în
această operaţiune. Scopul iniţial al operaţiunii a fost cucerirea Rusiei şi Ucrainei. Această operaţiunea
era bazată pe concepţia războiului fulger. La început Germania afirma că se teme de un atac al
sovieticilor. Pe data de 22 iunie 1941, Germania a atacat. Aproximativ 2,6 milioane de soldaţi germani
au intrat în această luptă pe 22 iunie. Alături de ei s-au mai alăturat românii, slovacii, italienii şi ungurii.
La început, viteza atacului german a dărâmat toate planurile de apărare ale sovieticilor. Deşi atacurile
germanilor au fost cu succes îndeplinite, ulterior lucrurile se schimbă, iar ei intră în criză de timp până
să ajungă pe teritoriul Moscovei. Hitler a luat o decizie neinspirată când a amânat acestă operaţiune,
care era programată să înceapă în luna mai, acesta nu a luat în considerare condiţiile meteorologice ce
vor urma in iarnă şi a crezut că lupta va dura cel mult până în toamnă.
El dorea să cucerească mai întâi Ucraina, înainte să ajungă în Moscova, aşa că el s-a îndreptat
împreună cu milioanele de germani spre sud. Până când atacurile nu s-au îndreptat spre capitala Rusiei,
atacul germanilor a fost mai mereu oprit din cauza rezistenţei sovieticilor sau a condiţiilor
meteorologice nefavorabile. Germanii au continuat să avanseze în ciuda tuturor acestor piedici, de
multe ori distrugând sau încercuind armate sovietice întregi, pe care le-au luat prizoniere. Hitler i-a
organizat pe germani în felul următor: Grupul de Armate Nord a înaintat către Leningrad, Grupul de
Armate Sud a preluat controlul Ucrainei, iar Grupul de Armate Centru avea ca obiectiv principal
Moscova. În septembrie a început Bătălia de la Kiev, cea mai mare bătălie din acel război care avusese
loc până atunci. În această bătălie germanii au încerucit armatele sovietice. Înfrângerea de la Kiev a
fost un eşec fără precedent pentru Armata Roşie. La mijlocul lui octombrie, Grupul de Armate Sud a
reuşit să preia controlul asupra Kievului şi să ia peste 650.000 de prizonieri sovietici. Această bătălie
din Ucraina a fost favorabilă pentru capitala Rusiei, deoarece şi-au întărit defensiva şi s-au pregătit
pentru ce avea să urmeze. Cauza principală a înfrângerilor de proporţii ale Armatei Roşii în 1941 a
fost atacul surpriză al germanilor, care, în acel moment erau cei mai bine antrenaţi din lume. Punctul
27
culminant al Operaţiunii Barbarossa a intervenit în momentul în care Grupul de Armate din Centru a
primit ordinul de atac asupra Moscovei. Hitler declara la scurtă vreme după lansare atacului: “După
trei luni de pregătiri, avem în sfârşit posibilitatea să ne zdrobim inamicul mai înainte de venirea iernii.
Toate pregătirile posibile au fost făcute... azi începe ultima bătălie a anului...”. Pentru Hitler, Moscova
era cea mai importantă ţintă militară, el considerând că, odată ce capitala era cucerită, colapsul Uniunii
Sovietice ar fi fost iminent. Atacul se baza pe tacticile standard ale razboiului fulger, prin folosirea
Grupurilor Panzer, care ar fi trebuit să atace adânc în teritoriul inamic şi să execute mişcări duble de
învăluire pe flancuri, încercuind şi distrugând diviziile sovietice. Din cauza temperaturii scăzute atacul
nu a mai putut continua deoarece soldaţii si armele nu s-au putut adapta la temperaturi aşa de scăzute.
Furios că armata sa a fost incapabilă să cucerească Moscova, Hitler, după ce a demis mai mulţi generali
de frunte, a preluat personal conducerea Înaltului Comandament German, preluând efectiv controlul
deciziilor militare, ridicând împotriva sa pe cei mai experimantaţi ofiţeri germani. Forţele sovietice au
oprit înaintarea germană şi au respins cu succes atacurile inamicului. Bătălia pentru Moscova a fost o
înfrângere usturătoare pentru Axă şi a pus capăt speranţelor Germaniei pentru o victorie rapidă şi
decisivă împotriva Uniunii Sovietice. Fără adăposturi, fără o aprovizionare corespunzătoare şi fără
echipament de iarnă germanii nu au mai putut continua să atace Uniunea Sovietică. Ei au suferit
pierderi grele din cauza luptelor dar și a vremii potrivnice. Operaţiunea Barbarossa ia sfârşit în
decembrie 1941. În acele timpuri, cucerirea Moscovei fusese considerată cheia victoriei pentru
germani, dar aceştia nu au dus-o la bun sfârşit.

Rolul personalităţii în eveniment:

Adolf Hitler a avut cel mai important rol în acest eveniment deoarece el a fost conducătorul
acestei operaţiuni. Pe data de 18 decembrie 1940 Hitler a declarat în Directiva cu numarul 21 că va
începe planificarea pentru invadarea Rusiei, plan având ca nume de cod Operaţiunea Barbarossa. Hitler
a formulat obiectivele acestui plan, bazat pe concepţia Războiului Fulger (Blitzkrieg): zdrobirea rapidă
a forţelor armatei sovietice, atingerea liniei Astrahan – Arhanghelsk şi distrugere URSS. În cadrul
pregătirilor pentru atac, Hitler a ordonat deplasarea a 3,2 milioane de soldaţi către frontiera sovietică,
a hotărât lansarea a numeroase raiduri de recunoaştere aeriană deasupra teritoriului sovietic şi a impus
stocarea în depozitele din est a unor cantităti uriaşe de materiale necesare atacului. Hitler s-a bazat pe
o cucerire rapidă, crezând că cel târziu în toamnă această operaţiune va fi finalizată cu victoria sa. El
nu a luat în calcul sub nicio formă desfăşurarea acestei acţiuni până pe timpul iernii. O altă eroare a sa
a fost amânarea operaţiunii (care era programată oficial să înceapă în luna mai) cu câteva săptămânii,
consecinţele acestui fapt s-au putut observa la sfârşitul operaţiunii, în plină iarnă. La începutul
operaţiunii Hitler a adus, împreună cu armata sa multe victorii Germaniei în frunte cu Bătălia de la
Kiev. Orbit de succesele înregistrate de războiul fulger, Hitler a dat semnalul înaintării Grupului de
Armate Centru spre Moscova, chiar dacă ei se aflau în plină toamnă. Iarna i-a prins în război pe
germani, iar armatele nu au mai putut continua, din cauza temperaturilor scăzute. Hitler a demis mai
mulţi generali din funcţie şi a preluat controlul tutoror armatelor şi Înaltului Comandament German.
Industria germană nu era pregătită pentru un război de lungă durată. Din cauza condiţiilor
meteorologice şi rezistenţei sovietice operaţiunea s-a încheiat, armamentul nefiind pregătit pentru
iernile ruseşti, la fel şi soldaţii. Adolf Hitler i-a oferit acestei operaţiuni o întorsătură negativă prin
amânarea ei cu 6 săptămâni. El a adus si multe victorii, iar operatiunea Barbarossa a ajuns de multe
ori la apogeu, dar lucrurile se schimbă atunci când Hitler continuă orbeşte lupta cu sovieticii,
influenţând total deznodământul acesteia.

28
Steagul nazist
Acest simbol a fost reprezentantul germanilor în al doilea război mondial, inclusiv în
Operaţiunea Barbarossa. Steagul i-a condus pe germani, în frunte cu Adolf Hitler spre multe victorii,
dar le-a fost alături si la faţa înfrângerilor.

29
 Bibliografie:
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Opera%C8%9Biunea_Barbarossa
2. http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Moscova
3. www.ereferate.ro; Istorie Universală, Editura: Reader’s Digest.

30
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965)
Tinereţea şi anii dinainte de „momentul Griviţa”
Date bibiografice
Gheorghe Gheorghiu a venit pe lume în sânul unei familii de muncitori
din Bârlad. Tatăl purta numele de Tănase Gheorghiu, iar pe mama sa o chema
Ana. Înainte să împlinească doi ani, baiatul a fost adoptat de unchiul său, Nicolae
Gheorghe Ionescu din Moineşti şi a frecventat şcoala gimnazială nr 1 „Ştefan
Luchian”. La vârsta de 11 ani este forţat să înveţe meseria de cizmar, o activitate
care nu i se va părea atractivă niciodată. Se angajează apoi la o fabrică de
cherestea cu sediul în Dărmăneşti, apoi la o postăvărie în Buhuşi, la o dogărie în
Piatra Neamţ şi tot în acelaşi domeniu şi în Moineşti. Dar această muncă „slăbeşte puterile băiatului,
care abia împlinise 14 ani.” Era vorba despre primele semne ale afecţiunii pulmonare ce într-un final
îi vor aduce sfărşitul cinci decenii mai târziu.
Gheorghe Gheorghiu s-a iniţiat în meseria de electrician la societatea petrolieră Steaua Româna
Moineşti, iar apoi a lucrat la atelierele CFR Galaţi. De acolo, el intenţiona să se specializeze peste
hotare, în Belgia, dar lipsa banilor îi poate permite să urmeze doar un curs prin corespondenţă.
Transferul de la staţia din Galaţi la cea din Dej, drept urmare a unor acuzaţii de agitaţie comunistă, l-
a însemnat cu supranumele de „Dej”. De-a lungul timpului i se va spune şi în alte feluri, unul dintre
ele fiind „Machiavelli din Balcani” pentru că avea o „capacitate formidabilă de intrigă şi manipulare.”
În 1926 a avut loc nunta dintre Gheorghiu şi Maria Stere Alexe, fiica unui sifonar. Au avut
doua fiice, una dintre ele viitoarea actriţă Lica Gheorghiu, iar cealaltă pe nume Constanţa.
Un moment crucial al vieţii sale a fost determinat de intrarea în rândurile Partidului Comunist
Român în anul 1930. Din acest moment, viaţa şi priorităţile lui Gheorghe Gheorghiu se vor schimba
radical.
Momentul Griviţa şi detenţia lui Dej
La data de 2 februarie 1933, muncitorii din cadrul CFR ce lucrau la Atelierele Griviţa din
Bucureşti, au iniţiat o grevă drept răspuns la măsurile luate de guvern, guvern care anulase vechile
înţelegeri cu privire la condiţiile de muncă. La 14 februarie, Gheorghiu-Dej şi alţi câţiva membri ai
Comitetului Central de Acţiune au fost arestaţi, urmând ca în ziua de 15 februarie să aibă loc
confruntări violente între grupele de muncitori şi forţele poliţieneşti, mulţi dintre ceferişti fiind răniţi
mortal.
Gheorghiu-Dej a fost judecat drept instigator, alături de Constantin Doncea, Chivu Stoica,
Dumitru Petrescu, Ilie Pintilie, Gheorghe Vasilichi şi de alţi peste 100 de agitatori. La 19 august 1933,
în urma unui proces ţinut la Craviova a fost dată sentinţa cu numărul 571 care îl condamna pe Dej la
12 ani de muncă silnică, urmând să îşi înceapă pedeapsa în închisoarea Doftana lângă Câmpina, trecând
şi pe la penitenciarul din Caransebeş şi lagărul din Târgu Jiu.
În 1936, Dej va fi ales, în lipsă, ca membru CC al PCR, devenind conducător al facţiunii
rezidente în închisori a Partidului. Şi-a întărit autoritatea în cadrul organizaţiei de partid a închisorilor
folosindu-se de ajutorul oferit de un grup de agenţi sovietici de asemenea închişi în România : Pintilie
Bodnarenko-Pantiusa, Serghei Nikonov – Nicolau, Petea Gonciaruk, Vasile Bucikov, Mişa Posteuca.
Grupul din ţară alături de care şi-a petrecut anii de război în lagărul de la Tg. Jiu, îi includea pe
Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Miron Constantinescu, Alexandru Drăghici, Teohari
Georgescu şi Alexandru Moghioroş.

31
 Dat fiind rangul său de lider comunist important, Dej este mutat la Târgu-Jiu în timpul
regimului antonescian, petrecându-şi acolo cea mai mare parte din război. Colegul său de celulă a fost
Nicolae Ceauşescu, căruia Dej i-a devenit un adevărat mentor politic. La 12 august 1944, cu puţin timp
înainte de lovitura de stat din 23 august, el a evadat din temniţă.

Secretar General al PCR

Pe data de 16 octombrie 1945 a avut loc prima Conferinţă Naţională a Partidului Comunist
Român, în cadrul căruia delegații au nominalizat un Comitei Central, un Birou Politic format din
Gheorghiu-Dej cu funcţia de secretar general, Ana Pauker şi Teohari Georgescu ca secretari. În
raportul înfăţişat Conferinţei, Dej vorbea despre proiectele de industrializare a ţării şi crearea unor noi
surse de energie, cu accent pe electrificare.
La 1 decembrie 1946, Dej obţine rangul de frunte în Ministerul Economiei Naţionale, numit
în anul următor Ministerul Industriei şi Comerţului. Funcţia principală a acestui Minister era
mobilizarea tuturor resurselor ţării pentru a se finaliza politica econimică de tip comunist. Dej a avut
grijă ca obligaţiile de natură economică pe care România se angajase să le respecte faţă de Uniunea
Sovietică, să fie respectate în conformitate cu armistiţiul din 1944.
În perioada 1946-1947, el a fost unul dintre membrii delegaţiei române conduse de Gheorghe
Tătărescu la tratativele de pace de la Paris. S-a încercat recunoaşterea statului de co-beligeranţă pentru
România, dar fără succes. Lesne de înţeles, delegaţia nu a obiectat faţă de anexarea Basarabiei şi a
Bucovinei de Nord.
După formarea Partidului Muncitoresc Român ca urmare a fuziunii dintre Partidul Social
Democrat şi Partidul Comunist Român, Dej a fost ales din nou secretar general, iar Ana Pauker şi
Teohari Georgescu au primit funcţii în secretariatul partidului şi în Biroul Politic. Pe de altă parte,
Lucreţiu Pătrăşcanu nu a mai fost ales în niciunul dintre organismele de conducere ale partidului, iar
puţin timp după aceea a fost demis şi din funcţia de Ministru al Justiţiei.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, lider al României

Regimul impus de Gheorghe-Gheorghiu s-a caracterizat prin lupta politică din interiorul
partidului şi procesul de eliminare a adversarilor politici. Începând cu 1945, odată cu lichidarea lui
Ştefan Foriş care fusese secretar general al partidului până în aprilie 1944 , şi culminând cu arestarea
lui Pătrăşcanu, urmată de sentinţa şi apoi condamnarea la moarte a acestuia, se materializează prima
etapa a acestui proces de epurare iniţiat de Dej sub puternica influenţă sovietică.
Cea de-a doua etapă îi va avea drept ţinte pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu,
practic persoanele cele mai importante dupa Gheorghiu-Dej din conducerea PRM. Vasile Luca a fost
întemniţat pe 16 august 1952, primeşte condamnarea la moarte în 1954, pedeapsă comutată la
închisoare pe viaţă. Ana Pauker a fost şi ea arestată pe 20 februarie 1953, pentru o perioadă de timp,
iar apoi îşi va trăi restul vieţii uitată în Bucureşti. În cele din urmă,Teohari Georgescu va fi şi el
eliminat din conducerea partidului. El va fi reabilitat politic de Nicolae Ceauşescu şi i se va acord din
nou o funcţie în Comitetul Central. Acuzaţiile împotriva celor trei co-lideri au fost formulate de Miron
Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi Alexandru Moghioroş, sub oblăduirea sovieticilor.
A treia etapa începe odată cu plenara din iunie 1957 în care sunt anihilaţi Chişinevschi şi Miron
Constantinescu. Aceştia au fost acuzati de conspiraţie împotriva lui Gheorghiu-Dej, în care ar fi fost
implicat şi Constantin Pârvulescu.

32
 Regimul lui Dej a fost total subordonat influenţei sovietice mai ales în prima parte. Dej a fost
un lider puternic animat de convingeri staliniste. Influenţa de tip economic s-a materializat prin
înfiinţarea companiilor mixte Sovrom, prin care economia statului român a fost transformată după
modelul economiei centralizate de tip sovietic. Cele mai importante pentru Uniunea Sovietică au fost
Sovrompetrol şi Sovromtransport, acestea intrând în funcţiune imediat. Sovromurile nu vor rezista
decât până în 1956, când Sovromcuarţitul va fi revândut românilor, încheindu-se astfel această formă
de exploatare economică directă de către ruşi.
La nivel politic, toate acţiunile întreprinse de România necesitau aprobarea lui Iosif Stalin. Dej
se va folosi de tendinţele anti-semite ale dictatorului sovietic pentru a obţine acordul de epurare a
membrilor de partid de origine evreiască, sub acuzaţia de cosmopolitism. Până la momentul morţii lui
Stalin în 1953, Dej nu a modificat deloc linia de represiune politică dictată de la Moscova, represiune
care avea drept ţintă întreaga societate din România.
Când Nikita Hruşciov a ajuns la conducerea Uniunii Sovietice, Dej a fost deranjat de reformele
acestuia, reforme ce au declanşat procesul de destalinizare. Liderul român a considerat că aceste
reforme îi vor clătina locul în conducerea PMR, dat fiind vechiul său statut, cel de fidel aplicator al
directivelor lui Stalin. Dej susţinea ca România „s-a destalinizat în timpul lui Stalin”, făcând referire
la epurarea care i-a scos din partid pe staliniştii Ana Pauker, Luca şi Georgescu.
Dej va adopta în anii ce au urmat o atitudine politică ambivalentă. În timp ce în 1954 el decidea
eliberarea a unui număr mare de prizonieri politici, tot în cursul aceluiaşi an, Securitatea se ocupa de
un nou val de arestări şi epurări. Mulţi dintre cei care vor supravieţui acestei noi mişcări de represiune,
vor fi eliberaţi în 1964 când Dej încă se afla la putere. După anul 1958, vor urma alte valuri de
persecuţii, de data asta îndreptate împotriva intelectualilor printre care se vor număra Constantin Noica
şi Alexandru Paleologu.. Au loc şedinţe de demascare a unor artişti, scriitori, profesori şi studenţi.
Gheorghiu-Dej iniţiază astfel, împreună cu Ion Gheorghe Maurer strategia „stalinismul naţional,
respectiv acea linie politică bazată pe menţinerea unei drastice ortodoxii în politica internă, combinată
cu o deschidere spectaculoasă în relaţiile cu Occidentul.”
Poate cel mai controversat lucru legiferat de către Gheorghiu-Dej, a fost aplicarea directă a
terorii comuniste în România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 14 ianuarie 1950,
lagărele de muncă au fost legalizate sub denumirea iniţială de Unităţi de Muncă. Ţintele acestor lagăre
erau toţi cei care se opuneau Partidului prin orice fel de activitate : lansare de zvonuri, răspândire de
propagandă imperialistă, „defăimare a Partidului Muncitoresc Român, sau a Uniunii Sovietice ; toţi
acei cetăţeni români care frecventează bibliotecile şi ambasadele puterilor capitaliste în România.”
Aceste motive vor duce la arestarea a numeroase persoane, cu precădere studenţi, care
frecventau institutele şi bibilotecile occidentale. Printre ei se afla şi Şerban Papacostea care a fost
deţinut la lagărul de muncă de la Capul Midia.

Ultimii ani, moartea şi controversa succesiunii

În 1958, Gheorghiu-Dej obţine un succes politic capital, reuşind să determine guvernul sovietic
să dea comanda retragerii ultimelor trupe ale Armatei Roşii de pe teritoriul României. Retragerea
efectivă a avut loc în iulie 1958. Imediat după aceasta, Dej va da curs unor sentimente antisovietice.
În scrierile istorice încep să apară referiri la Basarabia românească şi vor fi publicate şi textele lui
Marx care vorbeau despre imperialismul ţarist, texte cenzurate până în acel moment.
În ultimii ani de conducere, Dej a stabilit relaţii diplomatice cu statele din Occident, inclusiv
cu marea putere de dincolo de Atlantic, Statele Unite ale Americii. Astfel de acţiuni au fost susţinute

33
chiar de Lyndon B.Johnson, preşedintele SUA la acea vreme care considera ca România devenise un
stat prieten, deşi comunist, în contextul larg reprezentat de Războiul Rece.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă pe 19 martie 1965, suferind de cancer la plămîni.
Au existat numeroase zvonuri privind o posibilă iradiere intenţionată la care liderul comunist ar fi fost
supus în timpul ultimei sale vizite la Varşovia, drept răspuns la politicile sale tot mai independente.
A existat şi o puternică situaţie controversată cu privire la succesiunea la conducerea partidului.
Gheorghe Apostol susţine că el ar fi fost alegerea pe care Dej ar fi agreat-o şi ca Dej însuşi l-ar fi numit
drept succesor. Factorul decisiv a fost reprezentat de Ion Gheorghe Maurer, un personaj total ostil lui
Apostol. Manevrele lui Maurer l-au adus în fruntea partidului pe Nicoale Ceauşescu, unul dintre
protejaţii liderului trecut în nefiinţă şi un personaj important în cadrul partidului.

Bibiografie
1. BARBULESCU, Mihai; DELETANT Dennis; HITCHINS Keith; PAPACOSTEA Şerban,
TEODOR Pompiliu, “Istoria României”, Bucureşti : Corint, 2002.
2. DELETANT, Dennis, “Teroarea comunistă în România, Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc
1948-1965”, Iaşi : Polirom, 2001.
3. HITCHINS, Keith, „România, 1866 – 1947”, trad. POTRA, George şi RĂZDOLESCU, Delia,
Editura a IV-a, Bucureşti : Humanitas, 2013.
4. PREDA, Cristian, „Rumânii fericiti. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”, Iaşi : Polirom,
2011.
5. TISMĂNEANU, Vladimir, „Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, Bucureşti : Ed. Universităţii
Bucureşti, 1995.
6. TRONCOTĂ, Cristian. Colonia de munca. În Arhivele Totalitarismului , vol I, nr 1, 1993.
7. ziaruldeiași.ro. „Casa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a ajuns o ruină”. Disponibil pe Internet la
adresa https://www.ziaruldeiasi.ro/local/bacau/casa-lui-gheorghe-gheorghiu-dej-a-ajuns-o-
ruina~ni9on
8. Comunismul în România, biografie Gheorghe Gheorghiu-Dej. Disponibil pe Internet adresa
http://www.comunismulinromania.ro/index.php/gheorghiu-dej-biografie/
9. Biografie Lica Gheorghiu. Disponibil pe Internet la adresa
http://www.cinemarx.ro/persoane/Lica-Gheorghiu-95535.html?biografie

34
Canalul Dunăre-Marea Neagă
1.DATE DE LOCALIZARE ȘI IDENTIFICARE GEOGRAFICĂ A INTERVENȚIEI
Canalul Dunăre – Marea Neagră este situat în județul Constanța, România și face legătura între
porturile Cernavodă, de pe Dunăre, și Constanța și Midia-Năvodari, de la Marea Neagră. Scurtează
calea navigabilă spre portul Constanța cu aproximativ 400 km și are o lungime totală de 95,6 km,
avand 64,4 km pe ramura principală, și de 31,2 km ape ramura de nord (PAM – Poarta Albă-Midia).
Canalul Dunăre – Marea Neagră este parte component a căii navigabile europene ce face legătura între
Marea Nordului si Marea Neagră.
Culoarul Carasu, subunitate a Podişului Dobrogei de Sud, este aşezat pe ambele maluri ale Văii
Carasu ce are ca limite:
- limita de nord spre Podişul Casimcei: cumpăna de ape trece prin : Dealul
Cernavodă (103,7 m), Dealul Defcea (127,4 m), Dealul Tortoman (103,4 m),
Dealul Docuzol (118,6 m ), Dealul Gării (127,4 m), Movila Turcului (130,4 m),
Movila Târguşor (143,1 m),
- limita de sud spre Podişurile Oltinei, Cobadin – Negru Vodă: cumpăna de ape
trece prin Movila Cochirleni (119,5 m), Movila lui Cioară (130,5 m), Dealul Nică
Popa (127,4 m), Movila Tăiată (114,9 m), Dealul Oieriei (76,6 m),
- limita de vest: valea Dunării,
- limita de est: Marea Neagră ( M.Marin, 2005,
p.12-13).

2.CONTEXT ISTORIC,
AUTORI SI PARTENERI
Conceperea unui
mod de rezolvare a ”marelui
cot al Dunarii” , traiect de
cca. 450 km de la Calarasi la
Sulina, a fost un imperative
încă dinainte ca România sa își câștige independența. Desi Dobrogea, pe zona Vailor Carasului si Mare
dispunea de cursuri constante de apă, exista un canal LAMA (LAMAN) pe care se putea naviga cu
ambarcațiuni ușoare, potențialul extinderii si dezvoltării rețelei hidrografice din punct de vedere
navigațional devenea un imperativ. Canalul LAMA fiind astupat la începutul secolului XIX au disparut
legaturile dintre Dunăre si mare.

35
 Atât în secolul XIX cât și în secolul XX a fost dezbătută problema unei conexiuni navigabile
pe Valea Carasu, atât din considerente politice cât si economice și militare.

În 1837 sultanul Mahmud al II-lea trimite o misiune germane pentru a studia teritoriul
dobrogean din acest considerent.
Pe 4 aprilie 1851 reputatul agronom Ion Ionescu de la Brad publică articolul „Canalul de
Kustendje” în ziarul „Jurnal de Constantinopole”.
Dupa câștigarea independenței Romaniei, apare și primul proiect romanesc pentru un canal pe
Valea Carasu, proiect conceput de către G. E. Lahovary în parteneriat cu belgianul J. van Drunen.

În 1897 inginerul Basil G. Assan își fundamenteaza proiectul de canal, pe aceeasi vale,
descriin-ul ca pe o legătură strategica a României cu Europa central și de vest, si menționând o durată
de 4-5 ani de construire ți încă 4 ani pentru amortizarea investiției.
Dr. ing. Th. Rumelin în 1917 a înaintat autoritaților imperial proiectul numit „Dobrogea Mare”
ce, asemeni proiectului lui Assan, promova legatura supranațională navigabilă din aceleași
considerente, ca în același an profesorul A. Hajos, consilier al ministrului austro-ungar, să tipăreasca
la Budapesta „Planul unui canal navigabil de la Cernavoda la Constanta” ce prpunea un cost estimative
de 114 milioane de coronae.

1949-1953 primele lucrări la canalul Dunăre – Marea Neagră.

La 26 mai 1949, sa înfiinţat Direcţiunea Generală a Lucrărilor Canalului

Dunăre-Marea Neagră, ca urmare a Hotărârii Consiliului de Miniştri al R.P.R.,
nr.505, punând în aplicare decizia Partidului Comunist din România de a se
construi canalul navigabil Cernavodă-Constanţa. Prin decretul nr 75/23 martie
Dunăre –Marea Neagră, se specifica
în articolul 2, că Direcţia Generală a Canalului se subordona Consiliului de Miniştri. Proiectantul
Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost inginerul Chiriac Avădanei. Construcţia canalului trebuia
finalizată până la sfârşitul cincinalului, iar ieşirea la mare urma să se facă prin portul Midia, lucrări
evaluate la aproximativ 121,5 miliarde de lei.
Soluția adoptată a fost cu un bief din cauza structurii terenului ce nu permitea construirea unei ecluze
in trepte (tehnologie nestăpânită), astfel au fost excavate 40 milioane mc de pământ, rocă, și mâl cu
ajutorul oamenilor rechiziționați cu animale și unelte, cu suportul armatei, prin folosirea deținuților,
ca munca manual, și folosindu-se utilaje sovietice, iar ca tehnici de lucru au fost abordate metoda
hidromecanizării si detonările. În 1953 au fost stopate lucrările, finalizându-se prima etapă a
construcției canalului Dunăre – Marea Neagră. Zona centrală a Dobrogei a cunoscut o dezvoltare
economica prin realizarea a numeroase obiective precum uzina electrică de la Ovidiu, I.M.U.

36
Medgidia, fabricile de ciment de la Medgidia si Cernavoda, si desigur o dezvoltare urbanistica a
retelelor tehnico-edilitare a orașelor Cernavoda, Medgidia, Navodari si Ovidiu. Au fost valorificate in
perioada anilor 1959-1962 in cadrul „Complexului de irigatii Mircea Voda”, lucrarile din perioada
anilor 1950-1953, iar ulterior complexul a fost dezvoltat „Sistemul de irigatii Carasu” ce la vremea
respectiav deservea 120.000 ha.

1976-1984/1987 lucrările de finalizare a canalului Dunăre – Marea Neagră si executarea

ramificatiei Poarta Albă – Midia – Năvodari (PAM)

Prin Decretul Consiliului de Stat, nr. 109/24

septembrie 1975, se hotăra
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Centralei
Canalului Dunăre – Marea
Neagră. Se preconiza folosirea unor fonduri de
207.000 lei, iar numărul angajaţilor
să fie de 1540. Canalul Dunșre – Marea Neagră,
avand o lungime de 64,4 km, face parte din clasa a
VI-a de constructii conform clasificarii adoptate in
cadrul Conferintei europene a miniștrilor transporturilor din 1982, din clasa a II-a din punct de vedere
al importanței construcției conform STAS 4273-83. Canalul Poarta Alba – Midia – Năvodari face parte
din aceleași clase, acesta avand 27,5 km, la care se adaugă cei 5 km aferenți variantei estice prin lacul
Tașaul.

Procesul de planificare, proiectare si implementare al proiectarii incepe din aprilie 1974 odată cu
aprobarea principalelor elemente ale temei de proiectare astfel prinzand contur „Canalul pentru
navigatie fluvială”. „Traficul a fost evaluat la 75,1 milioane tone /an. Convoiul de calcul optim a
rezultata fi format din 6 barje de 3 000 de tone fiecare, navigând în formaţie „filă dublă, dană triplă”.
Pe canal urmau a avea acces şi nave maritime cu deplasament de până la 5000 tdw, cu dimensiunile:
L – 138,50 m; B – 16,80 m; T- 5,50 m.”
Odata cu înființarea Centralei Canalului Dunăre – Marea Neagră în 1975, organ coordonator al
activității șantierelor de construcție, în 1976 demarează lucrările la canal pe baza unui proiect general,
avizat la 9 mai 1978 și realizat de I.P.T.A.N.A. (Institutul de Proiectări, Transporturi auto, Navale si
Aeriene).

37
În cadrul canalului există trei biefuri de exploatare, iar adâncimea medie a canalului, la nivel normal,
este de 7 metrii. Pe traseul canalului magistral exista două noduri hidrotehnice, Cernavodă si Agigea
ce sunt prevazute cu ecluze gemene, porturi de așteptare aferente acestora, descărcătorii de ape mari,
porturi de operare, poduri rutiere și feroviare, canal de deviație, stație complex de pompare, stăvilar,
instalații de aer comprimat ș.a. Au mai fost realizate consolidări, protecții, pereuri si apărări, astfel
materielele folosite au fost cuantificate dupa cum urmează: betoane si betoane armate- 3700 mc,
echipamente hidromecanice 20,5 mii de tone, tabliere metalice 11 mii tone, iar confecțiile si piesele
metalice 15 mii de tone.
În ceea ce privește profilul geologic al traseului canalului au fost excavate, pentru brațul principal, 294
milioane mc de creta si 75 de milioane mc de calcare, iar pentru lucrari conexe si colaterale 7 milioane
mc, însumând un total de 301 milioane mc de prafuri, argile loessoide, nisipuri, pietrișuri, argile roșii,
calcare sarmațiene, nisipuri și crete senoniene. Au fost utilizate utilaje românești, ingineri, tehnicieni
și muncitori români și armata română la realizarea obiectivului pe care se putea naviga cu o viteză de
aproximativ 8-10 km/oră pe ambele sensuri (amonte/aval).
Ramificația PAM, urma să folosească lacul Tașaul și, să se foloseasca de cariera Luminița, astfel s-au
realizat 432 de foraje si puțuri de prospecțiuni, nivelul de exploatare normal fiind de 5,5 m adâncime.
PAM a fost inaugurat la 21 noiembrie 1987 prin deschiderea navigației, dar fara finalizarea proiectelor
privind lucrările de investiții nici până în present. Lungimea acestuia este de 27,5 km, iar ramura de
est prin lacul Tașaul de 5 km, iar pentru realizarea acestora au fost excavati 89 milioane de mc.

3.DESCRIEREA STARII ANTERIOARE INTERVENTIEI

Cursul sistematizat al Canalului Dunăre – Marea Neagră strabate o veche formatiune geografică ce
face parte din Podișul Dobrogei de Sud, Valea Carasu. Aceasta vale , anterior anului 1949 era mult
mai îngustă si mlăștinoasă, și era compusă din trei lacuri, fiind navigabilă până la Poarta Albă in
perioadele de revărsare a Dunării. Sunt prezente forme de relief cu altitudini de până la 175 m,
predominantă fiind aceea de podiş tabular cu carst de platou. În sudul Văii Carasu podişul are aspect
colinar cu interfluvii ce se menţin la o altitudine de 100-130 m, puternic fragmentate de văi torenţiale.
Văile care fragmentează Culoarul Carasu se înscriu într-o gamă largă, văi evazate (văile Carasu,
Ţibrinu, Siliştea, Peştera), iar în sectorul inferior au aspectul unor canioane în miniatură.
Vegetația regiunii se compune din specii caracteristice treptelor climatice și de relief, precum si din
elemente vegetale caracteristice Europei sudice și central: stejar, nuc, vișin turcesc, carpen, tei, gorun,
măceș, corn, liliac, păr, alun, scumpie, salcâm, pin negru, sălcii, si vegetatie medie si joasa de stepa si
lunca, specii ce compuneau variate ecosisteme si numeroase zone umede.

4.DESCRIEREA STARII POST-INTERVENTIEI

38
În urma construirii Canalului Dunăre – Marea Neagră au fost angajate vaste suprafețe de teren unde
factorul antropic a intervenit substantial și constant, astfel ajungându-se la pierderea zonelor umede și
la fragmentarea si distrugerea a numeroase ecosisteme. Dar datorită acestei lucrări hidrotehnice de
anvergură economia locală, agricultura și dezvoltarea urbana si a infrastructurii au luat avânt și atât
Dobrogea, cât si România au beneficiat de pe urma acestei lucrări ambițioase.
Dezvoltarea agriculturii pe pamânturile ferile si bine irrigate ale Dobrogei a dus la dispariția aproape
integrală a vegetației salbatice si spontane, în schimb crescând numărul speciilor de plante protejate,
fapt ce a impus amenajarea unor rezervații naturale.
Acestea s-au dezvoltat, din punct de vedere economic, industrial, social si ethnic, localitătile adiacente
și vecine Canalului, chiar urbanizându-se, Medgidia, Cernavodă, Murfatlar (Basarabi), Ovidiu,
Năvodari, Agigea și, nu in ultimul rând, Constanța. Prin construcţia Canalului Dunăre –Marea Neagră
nu au fost distruse localităţi datorită lucrărilor şi s-a evitat vatra acestora ( excepţie – localitatea Straja)
Desigur, odată cu înflorirea economiei, transporturilor si industriei s-au dezvoltat si alte sectoare
precum turismul, fapt ce a dus la creșterea gradului de poluare a solului, apei si aerului datorita surselor
de poluare industrial, agricole, ale transporturilor, ale urbanizării si turismului.

5.FECTELE INTERVENTIEI
Pentru a putea mai eficient puncta „amprenta” Canalului Dunăre – Marea Neagră asupra teritoriului a
fost întocmita o scurtă listare a oportunitaților, amenințarilor, potențialului și disparitaților, astfel
amintim: creşterea rolului polilor regionali şi locali cu funcţiunea de „oraşe poartă”, ce se pot dezvolta
prin comerţ, turism, construcţii şi reparaţii navale; dezvoltarea spaţială policentrică şi echilibrată a
ariilor ca funcţiuni metropolitane: Constanţa – terminal al coridorului IV trans-european şi al
coridorului VII al Dunării; utilizarea pentru trafic de mărfuri, prin racordarea României la coridoarele
europene de transport, prin eliminarea transportului rutier poluant şi mult mai costisitor; utilizarea
porturilor pentru operarea cu materii prime necesare industriei (Luminiţa- calcar şi loess pentru
Lafarge Medgidia), precum şi pentru operarea cu produse finite ( Medgidia – ciment, plăci şi tuburi de
azbo-ciment, var); utilizarea irigaţiilor pentru culturile agricole, pomi fructiferi şi viţă de vie; stoparea
deversării apelor reziduale care să contribuie la dezvoltarea turismului şi la organizarea unor activităţi
piscicole; organizarea de croaziere pe Dunăre şi pe Canalul Dunăre – Marea Neagră către portul
Constanţa sau dinspre portul Constanţa către Dunăre, prin utilizarea Canalului.
În concluzie, în urma construirii Canalului, teritoriul Dobrogean a căpătat un nou aspect ar reliefului,
iar în urma dezvoltării economice a suferit o extindere a localitaților prin expansiunea fondului

39
construit și prin creșterea densitații populației (creștere constantă a populașiei). România, ca stat
european, a beneficiat, prin intermediul Canalului, de o legătura cu coridorul de transport trans-
european VII, de un obiectiv de importanța economică, strategică și militară, inclus in clasa a VI-a a
canaleleor interioare conform EEC-UNO. Obiectiv ce soluționeaza transportul agabariticși de mărfuri
periculoase ce asigură siguranța navigației, a fluxului de transport, astfel având un caracter logistic.

Bibliografie
1. http://www.acn.ro/index.php?id=4
2. http://www.iptana.ro/romania/download/PARTEA%20IV_Hidro.pdf
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Valea_Carasu
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_Dun%C4%83re-Marea_Neagr%C4%83
5. http://www.mdrt.ro/userfiles/espon/dimensiune_teritoriala/reuniune2/materiale05.pdf
6. http://www.hetel.ro/index.php/2012/09/6268/
7. http://arhivawww.uoradea.ro/attachment/791672704232e82e41d0a31a6bc16159/bab62f49b6
27b4d90baf764cc115057c/Ilie_Claudia_rezumat_teza_doctorat.pdf
8. http://www.acn.ro/userfiles/file/reg_expl_CDMN_site.pdf
9. http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/05/26/documentar-canalul-dunare-marea-
neagra-30-de-ani-de-la-inaugurare-09-16-50
10. http://www.mae.ro/sites/default/files/file/mae_old/pdf/UE-
Dunarea/2011.02.01_str_dunarii.pdf

40