Fisa de documentare

Fibromul uterin
Etiopatogenie
Factorul determinant, nu este încă cunoscut.
Teoria hormonală pare a fi cea mai valabilă, fibromul dezvoltându-se totdeauna în
perioada de activitate genital.
Patogenia fibromului uterin se rezumă la 3 ipoteze:
a) Originea celulelor generatoare ale tumorii: fibromul uterin se dezvoltă, pornind de
la celulele uterine propriu-zise, celule de rezervă tinere şi puţin diferenţiate, cu potenţial de
maturare şi proliferare, pe seama cărora se produce în cursul sarcinii hiperplazia miometrului .
Destinaţia normală a acestor celule va fi deviată sub influenţa unui stimul, transformându-se
în fibromiom;
b) Stimului declanşator al proliferării: celulele de rezervă din miometru vor fi deviate
de la ritmul lor normal sub influenţa factorilor hormonali, esenţial a hiperestrogeniei. Dacă
hiperestrogenia este o condiţie necesară creşterii fibromului nu este şi o condiţie suficientă
pentru apariţia acestuia.
Este cert că există un teren fibromatos: femei adesea obeze, hipertensive, purtătoare ale unei
distrofii mamare şi la care asocierea cu guşa este frecventă.
c) Procesul intim, local de dezvoltare ale fibromului- iniţial are loc o mică sufuziune
sangvină (endotelină proliferativă), datorită stării hiperemice, congestive indusă de estrogeni,
urmată de organizare fibroasă şi reacţie fibromiomatoasăa ţesuturilor.

Anatomie patologica
Macroscopic, fibromioamele uterine pot fi unice sau multiple, de talie variabilă,
aspectul fiind caracteristic, tumori rotunde sau polilobate de coloraţie
albă şi consistenţă fermă. La periferia fibromiomului există o condensare de ţesut conjunctiv
formând o capsulă săracă în vase, iar între capsulă şi tumoră există un spaţiu de clivaj care
permite uşor enucleerea fibromului.
Varietăţile anatomice ale fibromului se împart în raport cu micul bazin, în raport cu diferite
părţi ale uterului şi în raport cu diferite straturi ale uterului:
a) în raport cu micul bazin, după dezvoltare se descriu:
- fibroame cu dezvoltare abdominală, mai exact abdomino-pelvină, rare ;
- fibroame cu dezvoltare pelvină - cel mai frecvent.
b) în raport cu diferitele părţi ale uterului se întâlnesc:
- fibroame de corp uterin, frecvente spre fundul uterului;
- fibroame de istm, cu tendinţa de a se include în ligamentul larg deplasându-se în jos şi în
afară pediculul uterin şi ureterul;
- fibroame de col, cu dezvoltare în porţiunea supravaginală sau intravaginală a colului;
c) în raport cu diferitele straturi (tunici ale uterului):
- fibrom subseros, la suprafaţa uterului care poate fi pediculat sau sesil (cu baza largă de
implantare);
- fibrom interstiţial, cu dezvoltare în plin miometru;
- fibrom submucos care predomină sub endometru fiind cel mai hemoragic şi cel mai
ameninţat de infecţie şi care poate fi sesil sau pediculat, care se poate exterioriza prin
traversarea colului, ajungând la orificiul extern al acestuia (polip acuşat pe col).