LUCEAFĂRUL

Curent literar şi cultural, romantismul a cunoscut înflorirea maximă în Europa occidentală în prima jumătate a secolului al XIX-
lea. „Luceafărul”, de Mihai Eminescu, este un poem romantic apărut în 1883, încadrându-se în acest curent literar prin sursele de
inspirație, tematica abordată - descoperirea infinitului spaţio-temporal, aspiraţia spre absolut a omului de geniu, iubirea, cosmogonia-,
prin tendinţa de refugiere în fantezie, în spaţii compensatorii (visul), prin structura hibridă a textului şi tendinţa de sinteză a genurilor,
dar şi prin antiteza planurilor uman-terestru şi universal-cosmic. Un argument ce susține încadrarea poemului în ideologia romantică
este reprezentat de sursele de inspiraţie folclorice. Inspirat din basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de călătorul german
Richard Kunisch, pe care poetul l-a versificat, poemul este o alegorie pe tema condiției tragice a geniului, dar şi o meditaţie asupra
condiţiei umane duale, surprinzând omul supus unui destin pe care tinde să-l depăşească. Un alt argument ce susține apartenența la
romantism este tendinţa de sinteză a genurilor și speciilor literare. Elementele epice precum structura narativă pe care se ţese
povestea alegorică sau cronotopul se îmbină cu cele dramatice precum schimbul de replici dintre Cătălin şi Cătălina sau dialogul dintre
Demiurg şi Hyperion totul fiind inclus în structura lirică a operei. Pe de altă parte, în text se îmbină mai multe specii literare: basmul („A
fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”),meditaţia filosofică pe tema antitezei între efemeritatea omului de rând şi eternitatea
omului de geniu, idila (strofele 89-94), pastelul terestru (strofele 87, 88,93) şi pastelul cosmic (strofele 66-68).
Titlul conţine motivul central al operei, dar este şi o cheie de prelectură dezvăluind prin anticipare tipul de lirism preferat de
poet, un lirism obiectiv, al măştilor, una dintre vocile lirice ale poetului fiind Luceafărul-simbol al omului de geniu.
Temele şi motivele dezvoltate în poem - problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea- se distribuie
conturând două planuri de referinţă: universal-cosmic şi uman-terestru. Poezia are o compoziţie riguroasă, întemeiată deopotrivă pe
principiul simetriei, între tablourile tabloul I (strofele 1-43) și tabloul al IV-lea (strofele 86-98), dar și al opoziției, între tabloul al II-lea
(strofele 44-64) și tabloul al III-lea (strofele 65-85 ).
Începutul poemului stă sub semnul basmului, conturând o atmosferă mitică: „A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată”.
Tabloul I propune o poveste fantastică de iubire între două fiinţe care aparţin unor lumi diferite - fata de împărat este o muritoare, unică
însă în lumea ei: „Şi era una la părinţi/Şi mândră-n toate cele,/Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Luceafărul este, în
antiteză cu aceasta, o fiinţă cosmică: el este un astru care anunţă în permanenţă renaşterea, fiind un simbol al vieţii veşnice.
Splendida poveste de iubire se înscrie într-o atmosferă romantică: fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a
castelului, simbol al aspiraţiei acesteia spre absolut; Luceafărul, la rândul său, privind „spre umbra negrului castel” ajunge să o
îndrăgească pe fată. Datorită nepotrivirii lumilor pe care le reprezintă, întâlnirea celor doi este indirectă, în visul fetei, motiv de factură
romantică.
Povestea de dragoste este orchestrată riguros. O primă secvență o reprezintă invocarea Luceafărului de către fata de
împărat, moment care scoate în evidenţă puterea sentimentului ei de dragoste: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/
Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează”. Luceafărul răspunde acestei chemări metamorfozându-se, luând în imaginația fetei
înfățișarea unui tânăr voievod -„Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale”- care se naște din unirea a două elemente ale creaţiei
originare, apa şi cerul: „Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea”. Dorinţei Luceafărului de a eterniza iubirea („Colo-n palate de
mărgean/ Te-oi duce veacuri multe/ Şi toată lumea-n ocean/ De tine o să asculte” ) i se răspunde cu refuzul fetei căci ea percepe focul
din privirea Luceafărului ca un simbol al morţii de care se teme: „ Străin la vorbă și la port/Luceşti fără de viaţă /Căci eu sunt vie, tu ești
mort,/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă ”). A doua metamorfoză a Luceafărului, în ipostază demonică - „Pe negre vițele-i de păr/Coroana-i
arde pare”- presupune invocarea altor elemente ale creaţiei primordiale cu valoare simbolică: – „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să
te-ascult ș-acuma,/ Și soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma”; noaptea reprezintă haosul originar, iar soarele este sursa
vieţii. Chipul demonic al tânărului „trist şi gânditor” echivalează în imaginaţia fetei cu Zburătorul din mitologia autohtonă. Dorinţei
Luceafărului de a eterniza povestea de iubire - „O , vin în părul tău bălai/ S-anin cununi de stele/ Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai
mândră decât ele.”) i se răspunde, ca şi la prima invocaţie, cu refuzul fetei. Finalul primei părţi confirmă imposibilitatea armonizării
celor două lumi.
O a doua secvență reprezentativă o găsim în tabloul al II-lea. Aici se descrie un început de idilă între muritorii Cătălin-un
orfan, copil de casă, paj-şi Cătălina-fata de împărat care şi-a pierdut unicitatea, încadrându-se într-o categorie, povestea de iubire
înscriindu-se într-un cadru terestru şi o atmosferă intimă. Asemănarea numelor protagoniștilor sugerează apartenenţa lor la aceeaşi
categorie, a oamenilor comuni, definindu-se prin destine compatibile în ciuda diferenţierii sociale: „Încă de mic/Te cunoşteam pe tine/
Şi guraliv şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine”.
Portretul lui Cătălin, realizat în antiteză cu al Luceafărului, se realizează prin intermediului simbolurilor terestre. „Băiat din flori
şi de pripas”, „cu obrăjori ca doi bujori”, Cătălin este iniţiatorului poveștii de iubire, seducţia urmând un ritual asemănător celui al
vânătorii: „Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele laţul/ Când ți-oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațul”. Lecţia lui Cătălin
este o formă de manifestare galantă a principiului masculin, dar şi o confirmare că pentru el iubirea este un joc care se învaţă uşor:
„Dacă nu ştii, ţi-aş arăta / Din bob în bob amorul”.
Tabloul al III-lea prezintă călătoria cosmică a Luceafărului-căruia i se dezvăluie acum numele-Hyperion deasupra
mergătorul.Aceasta este, de fapt, o întoarcere în timpul creaţiei, în haosul originar. Timpul finit dispare, manifestându-se acum ca timp
absolut, care se „măsoară” în veşnicii. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a putea descifra taina iubirii, în
numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în scimb/ O oră de iubire.”
Demiurgul nu-i poate îndeplini dorinţa, căci acest lucru ar însemna anularea condiţiei sale de creator.
Tabloul al IV-lea este construit simetric cu partea întâi, definindu-se prin îmbinarea planurilor universal - cosmic şi uman-
terestru. Castelul nu mai există, fiind înlocuit cu imaginile teilor scăldaţi în lumina blândă a lunii, iar în atmosfera feerică şi intimă se
înscrie perechea pământeană care şi-a împlinit dorinţa de fericire. Partenerii dezvăluie modificări sufleteşti esenţiale: fata de împărat,
o prezenţă suavă pe parcursul poemului, îşi dezvăluie esenţa muritoare, fiind acum un „chip de lut”, în timp ce bărbatul obişnuit-
Cătălin-devine bărbatul unic prin iubire. „Îmbătată de amor”, fata are încă nostalgia Luceafărului, pe care îl invocă şi de data aceasta,
dar pentru a-i binecuvânta norocul găsit în iubirea lui Cătălin. Finalul poemului are o tonalitate elegiacă: Luceafărul are revelaţia că
fiinţa superioară nu-şi poate găsi egal, fiind condamnată la solitudine.
Din punct de vedere expresiv, se remarcă abundența figurilor de stil: antiteza-între planurile textului, metafora-„mişcătoarele
cărări”, comparaţia-„mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi”, epitete cromatice-„pe negre viţele-i de păr ”, hiperbola-„Venea
plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”, oximoronul – „ Ţesând cu recile-i scântei / O mreajă de văpaie ”) .
Concluzionând, Mihai Eminescu este în literatura română creator al unei opere ce străbate timpul, trăind într-o perpetuă
actualitate. Poetul „nepereche”, cum avea să-l numească G.Călinescu, reprezintă în literatura noastră un reper de valoare, înscriindu-
se în contextul literaturii unversale, alături de Dante, Hugo sau Goethe.