Tci 3

CAPITOLUL 3......................................................................................................................
68
INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE POLITICĂ COMERCIALĂ....................................68
3.1. Politica vamală...........................................................................................................68
3.1.1. Taxele vamale.......................................................................................................70
3.1.2. Tariful vamal........................................................................................................73
3.1.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale.................................................................78
3.1.4. Teritoriul vamal....................................................................................................80
3.2. Politica comercială netarifară....................................................................................84
3.2.1. Aspecte prealabile................................................................................................84
3.2.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor........85
3.2.3. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor
........................................................................................................................................89
3.2.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale/administrative privind
importurile......................................................................................................................98
3.2.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activităţile de comerţ
exterior...........................................................................................................................99
3.2.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare.........100
3.3. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor............................101
3.3.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor.....................................................102
3.3.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor.........................................................103
3.3.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor......................................104
3.3.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor......................................................105
3.4. Politica comercială în perspectivă...........................................................................106
67
CAPITOLUL 3.
INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE POLITICĂ COMERCIALĂ
Aşa cum am arătat, tradiţional vorbind, a existat în teoria economică, dar şi în dezbaterile
politice/sociale, o amplă controversă cu privire la avantajele/dezavantajele comerţului internaţional
liber;1 statele, adică guvernele, au oscilat, funcţie de diverse interese politice şi/sau sociale, între
promovarea liberalismului şi unele tendinţe protecţioniste în relaţiile cu străinătatea; instituţii
precum GATT/OMC, FMI, Banca Mondială, OECD, UNCTAD, au înclinat balanţa în favoarea unui
comerţ internaţional de orientare liberală.2 Oricum, se admite în bună măsură că un comerţ liber
determină, în principiu, un câştig relativ în privinţa bunăstării oricărei ţări participante la REI; în
plus, transformarea comerţului internaţional din perioada postbelică a marcat decisiv şi politicile
comerciale interne.3 Aşadar, statele lumii (inclusiv UE, privită ca entitate de tip statal) au tins
dintotdeauna şi tind încă să îşi protejeze economiile naţionale faţă de concurenţa excesivă din
exterior. Cum se aplică de facto această protecţie? Cum poate maximiza un stat influenţa pozitivă a
comerţului exterior asupra dezvoltării interne? Care sunt instrumentele admisibile/non-admisibile în
relaţiile comerciale dintre state? Cum funcţionează în practica relaţiilor dintre state protecţia efectivă
la frontieră?
Inclusiv sub raport istoric, ţările lumii (ne referim şi la UE, ca entitate de tip statal), au
dispus şi dispun de două categorii/instrumente majore de materializare a politicilor comerciale,
anume: de limitare a importurilor (prin măsuri tarifare şi non-tarifare); de promovare/stimulare a
exporturilor.4 Cum funcţionează toate aceste aspecte/instrumente de politică comercială? Cum
procedează ţările lumii pentru a maximiza recursul la instrumente tarifare şi non-tarifare în relaţia cu
străinătatea? Ce consecinţă induce pentru comerţul internaţional tendinţa ţărilor spre aranjamente
integraţioniste? Cum negociază ţările lumii eventuale înţelegeri de liberalizare a schimburilor
comerciale reciproce? Ce rol revine MNC-urilor în liberalizarea comerţului internaţional?
Deocamdată ne vom limita, în prima parte a capitolului, la o analiză mai atentă a
instrumentelor de natură tarifară ale politicilor comerciale.
3.1. Politica vamală

Primul şi cel mai important instrument de aplicare a politicii comerciale a unui stat/guvern
rezidă în tipul de politică vamală la care recurge acel stat, ceea ce înseamnă, implicit şi/sau asociat,
un anumit teritoriu vamal de raportare şi nivelul taxelor vamale prevăzute în Tariful vamal al
statului respectiv.
1
J. Bhagwati ş.a. – Lectures on International Trade, 2nd edition, The MIT Press, Cambridge, 1998; L. Rivera Batiz , M.
A. Oliva– International Trade: Theory, Strategies and Evidence, Oxford University Press, 2003; M. Moore – A World
Without Walls, Cambridge University Press, UK, 2003
2
S. Brakman s.o. – Nations and firms in the Global Economy, Cambridge University Press, 2006, pag. 29
3
D. Held ş.a. – Global transformations: Politics, Economics and Culture, Polity Press, Cambdridge, 1999; traducere în
limba română Transformări globale, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pag. 218 şi următoarele
4
K. Pomeranz ; S. Topik– The World that Trade Created, 2nd edition, M. E. Sharpe, Inc., USA, 2006; M. Rainelli–
Comerţul internaţional, Editura ARC, Bucureşti, 2004
68
Politica vamală este o componentă a politicii comerciale a unui guvern şi reprezintă cea mai
importantă pârghie prin care un stat poate interveni asupra fluxurilor comerciale derulate cu
exteriorul. Politica vamală cuprinde ansamblul normelor şi dispoziţiilor legale care reglementează
intrarea şi ieşirea mărfurilor în/din ţară. Aşadar, există următoarea relaţie grafică între politica
economică (generală) a unui stat (despre care am discutat în capitolul anterior al lucrării), politica
comercială aplicată de statul respectiv şi politica vamală, ca instrument principal al ultimului tip de
politică:
POLITICA
ECONOMICĂ
GENERALĂ
Schimburile comerciale cu străinătatea POLITICA COMERCIALĂ

politica financiară/fiscală;
politica monetară;
politica industrială;
politica agricolă;
politica în turism; Politica vamală:
alte tipuri de politici interne.
taxe vamale;
teritoriul vamal;
alte reglementări.
Aşadar, guvernele statelor democratice adoptă succesiv zeci/sute de reglementări şi norme

legale în încercarea de a asigura creşterea economică internă şi standardul de viaţă al populaţiei din
interiorul graniţelor teritoriale ale ţărilor; o parte semnificativă a acestor reglementări/dispoziţii
vizează schimburile economice cu străinătatea şi/sau protejarea economiei autohtone de concurenţa
excesivă venită din exterior; astfel de reglementări şi dispoziţii (respectiv cadrul juridic ce dă contur
politicii comerciale) vizează patru domenii/direcţii de aplicare: 5
o controlul mărfurilor şi a mijloacelor de transport care trec frontiera de stat;
o îndeplinirea formalităţilor vamale;
o impunerea vamală (plata taxelor vamale);
o alte formalităţi specifice.
Între cele patru direcţii de aplicare amintite, rolul cel mai important (în politica vamală) îl are
impunerea vamală (adică plata taxelor vamale către bugetul de stat); prin impunerea vamală se obţin
anumite venituri la bugetul de stat, pe de o parte, respectiv se blochează/limitează importul anumitor
mărfuri/servicii, pe de altă parte, atunci când taxa vamală instituită este prohibitivă (să spunem
200-300% faţă de preţul de import ce se apropie de media mondială a preţurilor în sector); prin
urmare, impunerea vamală îndeplineşte trei funcţii:6
a) de natură fiscală (taxele vamale sunt o sursă de venit pentru bugetul statului);
b) de natură protecţionistă (taxele vamale majorează preţul produselor importate care devin
astfel mai puţin competitive în raport cu produsele autohtone);
c) de negociere/stimulare a relaţiilor comerciale cu alte state, într-un cadru bilateral sau
multilateral.
Din perspectiva instrumentelor principale de care dispune un stat/guvern în aplicarea
politicii vamale amintim două categorii: 7
5
I. Popa - Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pag. 24 şi următoarele; N. Sută, coord.
– Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, pp. 101-146
6
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000
7
Cerchez, Octavia – Politica vamală, componentă a politicii comerciale externe a României, Editura Expert, Bucureşti,
2003, pag. 18.
69
o tariful vamal (care, în esenţa sa, este un catalog/nomenclator), care cuprinde taxele
vamale percepute asupra mărfurilor la intrarea/ieşirea în/din ţară;
o legile în materie de politică comercială, fiscală şi/sau administrativă; între aceste se
diferenţiază Codurile şi Regulamentele vamale.
Aşadar, sintetizând grafic principalele componente/instrumente ale politicii vamale se
prezintă după cum urmează:
tariful vamal (taxele vamale)

Politica Codul vamal
Regulamentele vamale
vamală
alte reglementări vamale
alte legi de natură fiscală/administrativă
3.1.1. Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat/guvern asupra mărfurilor atunci
când acestea trec graniţa vamală a ţării;8 uzual, statele aplică astfel de impozite asupra importurilor,
însă sunt şi situaţii, limitate ca număr, când ţările aplică taxe vamale la export şi/sau tranzit. Din
punct de vedere istoric, ţările lumii au impus taxe vamale cel puţin la anumite produse importate; 9
motivaţia esenţială pentru a recurge la astfel de taxe a fost dată de interesul statului de a proteja
economia naţională şi doar în subsidiar de venitul obţinut la bugetul de stat (revenue effect).10
Taxele vamale se pot clasifica după următoarele criterii:11
a) După tipul operaţiei sau obiectul impunerii vamale:
– taxe vamale de import, care se aplică mărfurilor importate, se plătesc de firma
importatoare, dar în final se includ în preţ şi se suportă de consumatorul final (protecţionismul
implică predominant costuri pentru consumatorii finali şi doar într-o anumită măsură avantaje pentru
câţiva „actori” economici autohtoni);12 au fost, tradiţional, un puternic mijloc de protecţie a
economiei naţionale şi au cea mai largă răspândire;
– taxe vamale de export: au aplicabilitate limitată; se aplică pentru unele produse de bază
în vederea stimulării prelucrării la intern (venituri suplimentare la buget);
– taxe vamale de tranzit: asupra mărfurilor străine aflate în tranzit pe teritoriu vamal al ţării
respective (în prezent au o importanţă mai modestă, deoarece se încurajează tranzitul pentru a folosi
infrastructura, depozitele, porturile etc.).
b) După scopul pentru care se instituie taxa vamală:
– taxe cu o orientare protecţionistă (de regulă au nivel mai ridicat);
– taxe cu orientare fiscală, pentru venit suplimentar la buget.
c) După modul de percepere al taxelor vamale, acestea sunt:13
8
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995; N. Sută, coord. –
Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. I,II, Editura Eficient, Bucureşti, 2000
9
K. Pomeranz ; S. Topik– The World that Trade Created, 2nd edition, M. E. Sharpe, Inc., USA, 2006
10
S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA; 2001
11
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995; I. Popa -
Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997; N. Vousden – The Economics of Trade
Protection, Cambridge University Press, 1997; N. Grimwade – International trade policy. A contemporary analysis,
Routledge, London, 2003
12
13
N. Grimwade – International trade policy. A contemporary analysis, Routledge, London, 2003
70
– specifice (specific tariff), percepute ca o cotă fixă pe unitatea de produs importat (x
lei/tonă cărbune); deşi sunt mai dificil de aplicat, taxele vamale specifice au încă o poziţie
importantă în structura tarifelor vamale;
– ad valorem (ad-valorem tariff ), percepute ca o cotă procentuală din valoarea vamală a
mărfurilor (din punct de vedere tehnic sunt simplu de aplicat dar în condiţiile fluctuării preţurilor
mondiale se poate pierde efectul protecţionist; 14 în plus, uneori importatorul declară în vamă preţuri
mai mici decât cele reale; unele ţări au instituit dreptul de preempţiune: dreptul statului de a
cumpăra marfa importată, dacă organele vamale constată că preţul facturat este mai mic decât cel
efectiv plătit de importator);
– mixte (compound tariff), ca o combinaţie a primelor două categorii, când pe lângă taxa
ad valorem se percepe, temporar, şi o taxă specifică.
Taxele vamale ad valorem au avantajul menţinerii efectului protecţionist şi în perioadele de
inflaţie, ceea ce nu este valabil în cazul taxelor vamale specifice, al căror efect protecţionist se
diminuează în perioadele de inflaţie.15 Dezavantajele în cazul taxelor vamale ad valorem este că
importatorii au tendinţa de a stabili o valoare mai mică a bunului importat faţă de adevăratul preţ al
pieţei. Această practică poate să apară şi ca urmare a politicii de transfer a preţului când, în cadrul
unei companii multinaţionale, produsele intermediare sunt transportate între filiale din ţări diferite;
această politică de transfer a preţului aplicată de MNC-uri determină în ce ţară profitul companiei
este raportat şi impozitat. 16 Pentru a se proteja împotriva unor practici de tipul invocat, ţările în
cauză pot recurge la dreptul de preempţiune şi/sau la iniţierea unor proceduri antidumping; la nivel
de UE, cel mai adesea se recurge la declanşarea unor proceduri antidumping.17
d) După modul de fixare de către stat, taxele vamale pot fi:18
 Taxe vamale autonome, stabilite de stat în mod independent şi nu pe baza unor înţelegeri
cu alte state (valabil şi în cazul UE), atunci când faţă de statele respective nu se aplică Clauza
Naţiunii cele mai Favorizate (CNF)19 şi nu sunt convenţii reciproce. În cazul unor astfel de taxe, sunt
prevăzute trei nivele:
– maxime;
– intermediare;
– minime.
Taxele autonome permit aplicarea discriminării în politica comercială promovată de un stat faţă de
altul (aşa-numitul tratament discriminatoriu pe un anumit flux comercial); erau răspândite,
tradiţional, în ţările dezvoltate şi aveau nivele foarte ridicate.
 Taxe vamale convenţionale (contractuale) care se adoptă de stat, inclusiv UE, prin
înţelegere cu alte state pe baza acordurilor comerciale încheiate; sunt mai reduse ca cele autonome
şi fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT/OMC;
 Taxe vamale preferenţiale: au un nivel mai redus, uneori zero (comparativ cu alte taxe
vamale) şi constituie o derogare de la aplicarea CNF (Clauza Naţiunii cele mai Favorizate; în
engleză Most Favoured Nation Status - MFN), deoarece se aplică doar faţă de anumite state pentru
toate mărfurile sau anumite mărfuri importate (această derogare de la aplicarea CNF este
negociată/admisă sub egida GATT/OMC); îndeosebi în relaţia SUA şi alte ţări în curs de dezvoltare,
14
S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA; 2001, pag. 152
15
R. Dunn Jr, J.H. Mutti– International Economics, Routledge, Londra, 2004, pag. 110
16
W.C. Sawyer, R.L. Sprinkle–International Economics, Pearson Education Inc, New Jersey, 2003
17
H. Wallace, W. Wallace – Policy Making in The European Union, Oxford University Press, 2000; traducere în limba
română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004
18
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995
19
Echivalentul CNF, Clauza Naţiunii cele mai Favorizate, este dat de sintagma în limba engleză MFN ( The Most
Favoured Nation); acest subiect este prezentat pe larg în Capitolul 4 al lucrării, atunci când discutăm despre CNF, CRN,
SGP şi SGPC.
71
cît şi în relaţia UE şi alte ţări în curs de dezvoltare, vom întâlni taxe vamale preferenţiale, ca o
derogare de la principiul CNF.20 Exemple de taxe vamale preferenţiale:
– taxele ce se aplică de către fostele ţări metropole (actualmente membre UE), faţă de
fostele lor colonii;21
– taxele ce se aplică de ţările UE şi alte ţări dezvoltate faţă de ţările din cadrul SGP
(sistemul generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs
de dezvoltare).22
Din perspectiva UE, este necesar să remarcăm faptul că aceasta partajează de facto ţările
lumii în trei mari categorii, prin natura sistemului tarifar pe care îl aplică ca bloc comercial
integraţionist; fiecare din aceste trei categorii contează pentru circa 1/3 din comerţul exterior al UE;
sintetic, amintim cele trei categorii de ţări (a se vedea Anexa nr. 3):23
- ţări dezvoltate, precum SUA, Canada, Japonia, faţă de care se aplică CNF (grupul
de ţări ce primeşte tratamentul cel mai puţin favorabil);
- statele ce primesc preferinţe SGP standard, în număr de circa 47 (exemple: China,
India, Brazilia, Iran, Georgia etc.); acesta este grupul ţărilor ce primesc tratament
favorabil mediu;
- un număr de 121 de state în curs de dezvoltare sau în tranziţie ce primesc preferinţe
din partea UE la nivel înalt (exemple: Angola, Africa de Sud, Turcia etc.).
 Taxe vamale de retorsiune (răspuns), care se aplică ca răspuns la politica comercială
neloială a altui stat; acest din urmă tip de taxe se regăsesc ca:
– taxe vamale antidumping (taxe vamale suplimentare percepute de stat, peste cele
obişnuite, pentru a anihila efectele exportului la preţ de dumping sau al dumpingului valutar
practicate de o anumită ţară la un moment dat);
– taxe vamale compensatorii: se percep de stat asupra unor importuri ce provin din ţări
care subvenţionează exportul unor produse sau acordă prime de export (vor compensa diferenţa).
Taxele vamale de retorsiune se pot aplica numai după ce a avut loc o anchetă, conform
principiilor/regulilor negociate sub GATT/OMC, prin care se dovedeşte politica comercială neloială
promovată de un anume stat; această procedură este respectată teoretic şi de UE, urmare a
obligaţiilor ce îi revin sub egida GATT/OMC. Acest fapt conferă taxelor de retorsiune o dublă
natură:
– tarifară;
– netarifară.
În ţările dezvoltate taxele vamale au în primul rând un scop protecţionist, deşi chiar şi aici au
reprezentat iniţial o sursă de venituri la bugetul statului. Totuşi, importanţa acestora ca sursă de venit
a scăzut (în anul fiscal 2000, în S.U.A taxele vamale generau venituri de 19,8 miliarde $, ceea ce
însemna o pondere neglijabilă în total buget al statului; situaţia este în bună măsură similară în ţările
dezvoltate din UE). În ţările în curs de dezvoltare veniturile generate de taxele vamale pot
20
21
Maniera în care procedează UE se diferenţiază pe trei categorii de ţări (a se vedea Anexa nr. 3 şi Anexa nr. 2).
22
Acest subiect este abordat pe larg în Capitolul 4, paragraful 4.4., UNCTAD; exemple de ţări membre SGP: Grupul
celor 77 de ţări în curs de dezvoltare, Albania, Argentina, Brazilia, China, Cuba, Coreea de Nord etc. (a se vedea şi
Anexa nr. 2).
23
Subiectul se explicitează mai pe larg în capitolul 14 al lucrării, când discutăm despre blocurile comerciale; totuşi, este
oportună o precizare prealabilă de acest tip întrucât mai toate măsurile de politică comercială aplicate de UE, atât de
natură tarifară cât şi de natură non-tarifară, este diferenţiată în mod substanţial/major pe cele trei fluxuri comerciale şi
ţări asociate; de aici rezultă aspecte extrem de diferite şi în ceea ce priveşte clauzele negociate sub GATT/OMC, cadrul
juridic al tranzacţiilor internaţionale, mecanismul de derulare a operaţiunilor de comerţ exterior etc. H. Wallace, W.
Wallace – Policy Making in The European Union, Oxford University Press, 2000; traducere în limba română Procesul
politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004, pag. 412 şi următoarele
72
reprezenta o parte considerabilă din veniturile bugetare; de exemplu: Camerun, Congo, Republica
Dominicană, Guineea, Nepal, Sierra Leone colectează mai mult de 30% din veniturile bugetare prin
perceperea de taxe vamale asupra produselor importate.24
Importanţa taxelor vamale ca instrumente ale politicii comerciale cu orientare protecţionistă
s-a diminuat, guvernele preferând în prezent să-şi protejeze industriile printr-o varietate de
instrumente netarifare; situaţia este similară şi pentru UE, care preferă instrumentele mai subtile de
protecţie a pieţei comunitare.25
Sistemul de reguli/proceduri instituit în perioada postbelică de GATT/OMC a fost deosebit
de eficace în a determina o reducere substanţială a formei istorice de manifestare a protecţionismului
şi anume taxele vamale (Tabelul nr.3.1.).
Tabelul nr. 3.1. Evoluţia nivelului de ansamblu al taxelor vamale în principalele ţări
dezvoltate
- medie simplă, în % -
195 196 197 197 198 199 2004/200 200
0 3 2 6 7 2 5 6
SUA 32,2 17,8 8,5 8,3 6,2 6,6 3,7* 3,5
CE/UE - - 12,5 9,8 6,8 6,8 4,2** 5,4
Japonia 4,0 17,2 11,9 8,1 8,0 6,9 3,1* 6,1
Sursa : D. Negrescu – Protecţionismul netarifar, Editura Economică, Bucureşti, 1998;
World Trade Report 2005, OMC, World Tarrifs Profiles 2006 www.wto.org;
Copyright  All rights reserved
*2004
**2005
Aşa cum am spus anterior, actualmente nivelul mediu al taxelor vamale a ajuns la mai puţin
de o zecime faţă de nivelul practicat în 1947, la momentul creării GATT; 26 situaţia este însă uşor
diferenţiată pe grupe de ţări: în anul 2004 cele mai deschise economii au fost cele nou industrializate
din Asia de Sud – Est: Hong Kong (0%); Macao (0%); Singapore (0%), urmate de Norvegia (1,2%),
Islanda (2,9%)27; statele în curs de dezvoltare menţin încă niveluri medii ridicate ale taxelor vamale
(până la 31%).
3.1.2. Tariful vamal
3.1.2.1. Clasificarea mărfurilor în tarifele vamale
Tariful vamal este un catalog/registru/manual (instituit printr-o lege distinctă) prin care se
înregistrează şi se clasifică mărfurile ce pot face obiectul tranzacţiilor de comerţ exterior, precum şi
cuantumul taxelor vamale prelevate asupra lor. Tariful vamal este principala componentă a
regimului vamal al unei ţări şi singurul instrument de protecţie recunoscut ca legitim de
GATT/OMC; deşi teoria argumentează că aplicarea de tarife vamale (subînţelegând taxele vamale
prevăzute în acesta) induce anumite costuri pentru consumatori/populaţie, ţările continuă să recurgă
24
25
română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004, pag. 381 şi următoarele
26
I. Bari – Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005
27
World Trade Report 2005, OMC, www.wto.org
73
la acest mijloc de protecţie; 28 motivaţia derivă din necesitatea de a proteja anumite sectoare
economice, industrii în dezvoltare, locuri de muncă etc.
În partea introductivă a tarifului vamal este prezentat, uzual, textul legii în baza căruia se
aplică; în partea următoare este prezentat nomenclatorul vamal, respectiv catalogul în care sunt
înscrise mărfurile şi taxele aplicabile lor, la trecerea frontierei. 29 În cazul României, în calitate de
membră a UE începând cu 1 ianuarie 2007, ea este parte a teritoriului vamal al UE, adică a pieţei
comunitare; România aplică actualmente aşa-numitul Tarif Vamal Integrat Comunitar (TARIC),
acesta având la bază un nomenclator combinat;30 tariful vamal aplicat de România este cunoscut sub
abrevierea TARIR (Tariful Vamal Integrat Român)31, fiind o transpunere a celui aplicat de UE.
Clasificarea mărfurilor în cadrul tarifului vamal se poate face:
– după originea mărfii (produse vegetale, animale, minerale);
– în funcţie de gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite);
– în ordine alfabetică;
– după criterii combinate.
Clasificarea mărfurilor a stimulat interesul autorităţilor, pe de o parte din raţiuni de politică
fiscală şi bugetară, taxele vamale fiind o sursă de venit la bugetul statului şi, pe de altă parte, din
raţiuni de natură statistică. Primele sisteme de clasificare a mărfurilor au fost foarte simple,
mărfurile cărora li se aplicau taxe sau care erau exceptate fiind ordonate alfabetic. Pe măsura
amplificării schimburilor comerciale internaţionale şi a lărgirii gamei de taxe/impozite, au existat o
serie de încercări de clasificare a mărfurilor pe alte criterii decât simpla ordonare alfabetică.
Prima nomenclatură statistică internaţională uniformă a fost adoptată sub forma unei
Convenţii semnată de 28 de state, la cea de-a doua conferinţă internaţională de statistică de la
Bruxelles (1913); ea cuprindea 186 de poziţii tarifare, repartizate pe categorii astfel: animale vii,
alimente şi băuturi, materii prime şi semiproduse manufacturate, aur şi argint. Această clasificare a
servit ca bază pentru elaborarea primei statistici comerciale realizată de Biroul Internaţional de
Statistică Comercială în 1922; ea a fost utilizată direct/indirect în elaborarea tarifelor vamale ale
unor ţări.32
Până în anul 1988 în relaţiile comerciale internaţionale funcţionau trei tipuri principale de
nomenclatoare vamale şi anume: Nomenclatoarele specifice, Nomenclatorul SITC şi Nomenclatorul
Vamal de la Bruxelles.
Nomenclatoarele specifice au cea mai îndelungată tradiţie, fiecare stat adoptând, la început,
un sistem propriu de clasificare tarifară; însă accentuarea eforturilor de instituţionalizare a
comerţului internaţional şi de reglementare pe baze uniforme a declanşat o tendinţă paralelă şi în
planul uniformizării criteriilor de clasificare tarifară. În perioada postbelică doar SUA, Canada, fosta
URSS şi China mai aveau nomenclatoare tarifare proprii.33
Nomenclatorul SITC (Standard International Trade Clasification) grupează mărfurile
folosind clasificarea tip pentru comerţul internaţional elaborată de Divizia de Statistică a Naţiunilor
Unite şi este recomandată guvernelor pentru colectarea datelor statistice privind comerţul lor
exterior. Acest nomenclator statistic grupează mărfurile în 10 secţiuni, 97 de diviziuni, 233 grupe,
28
Charles Hill - International Business:Competing in the Global Market Place, Postscript 2002, McGraw-Hill
Companies, 2002, pag. 153; S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman,
USA; 2001, pp. 147-180
29
S. Pralea – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Editura Fundaţiei Academice „Gh. Zane” Iaşi, 1999, pag.
117
30
Asupra acestui subiect revenim mai pe larg la finele acestui paragraf.
31
www.customs.ro
32
G. Caraiani, G.Ş. Diaconu – Tehnici vamale de facilitare a comerţului internaţional, Editura LUMINALEX,
Bucureşti, 2003, pag.184
33
118
74
786 subgrupe şi 1924 de poziţii; el a fost adoptat ca bază pentru elaborarea tarifului vamal doar de
Japonia şi Australia.34
Nomenclatorul vamal de la Bruxelles este un nomenclator unic, elaborat de Consiliul de
Cooperare Vamală de la Bruxelles în 1950 (Convention Establishing The Custom Co-operation
Council - CCC; a fost semnat de 17 ţări fondatoare) 35 şi revizuit periodic; el propunea gruparea
mărfurilor pe baza unui criteriu combinat (gradul de prelucrare şi originea mărfurilor) şi clasificarea
cu patru cifre (în 21 de secţiuni, 99 capitole, 1011 poziţii tarifare). Acest nomenclator a fost adoptat
de 135 de state, ceea ce a reprezentat un pas important în direcţia unificării nomenclatoarelor
tarifare; până în 1987 el a stat şi la baza negocierilor comerciale derulate în cadrul GATT/OMC şi
UNCTAD.36 În prezent CCC, începând cu 1994, a devenit World Customs Organization (WCO), ca
instituţie interguvernamentală, cu sediul la Bruxelles, având 174 de administraţii vamale ca membri
permanenţi; această instituţie colaborează îndeaproape cu OMC, UNCTAD şi alte organisme
internaţionale, cu scopul de a eficientiza/facilita procedurile vamale şi a apropia/uniformiza
evaluările statistice.37
Ca urmare a dificultăţilor generate de utilizarea unor nomenclatoare tarifare diferite,
Consiliul de Cooperare Vamală a elaborat, pe baza Nomenclatorului Consiliului de Cooperare
Vamală, proiectul unui Sistem armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor care să răspundă
nevoilor tuturor categoriilor implicate/interesate respectiv autorităţi vamale, transportatori,
producători, statisticieni etc. În iunie 1983 Consiliul de Cooperare Vamală a aprobat proiectul de
Convenţie internaţională referitoare la Sistemul armonizat; Convenţia a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1988, părţile contractante fiind obligate să elaboreze tariful vamal de import şi
nomenclatura statistică la import/export pe baza Sistemului armonizat. Acest Sistem armonizat este
o nomenclatură polivalentă pe 6 cifre care clasifică mărfurile în 21 de secţiuni, 96 de capitole şi
1241 de poziţii; pe ansamblu nomenclatura conţine 5019 grupe de mărfuri identificate cu ajutorul
unui cod format din 6 cifre. Poziţiile şi subpoziţiile sunt însoţite de reguli de interpretare şi de note
ale secţiunilor şi capitolelor care fac parte integrantă din sistem.38
În afară de diferenţele privind modul de întocmire/redactare a nomenclatorului din tariful
vamal, în practica internaţională întâlnim:39
– tarife vamale simple, care au o singură coloană de taxe vamale pentru toate mărfurile
(specific ţărilor în curs de dezvoltare);
– tarife vamale compuse, care cuprind două sau mai multe coloane de taxe vamale,
diferenţiat pe produse şi ţări de provenienţă (coloana de taxe vamale reduse se aplică în regim de
CNF etc.).
34
http://unstats.un.org/; http://stats.oecd.org
35
http://en.wikipedia.org/wiki/World_Customs_Organization; http://www.wcoomd.org
36
118
37
http://en.wikipedia.org/wiki/World_Customs_Organization; http://www.wcoomd.org/. Între instrumentele adoptate de
WCO amintim The International Convention on the Harmonized Commodity Description and Coding System (HS
Convention), The International Convention on the Simplification and Harmonization of Customs procedures (revised
Kyoto Convention or RKC), ATA Convention and the Convention on Temporary Admission (Istanbul Convention), The
Arusha Declaration on Customs Integrity, The SAFE Framework of Standards to Secure and Facilitate Global Trade.
38
Bucureşti, 2003, pag.197,198; http://www.wcoomd.org
39
I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997; N. Sută, coord. – Comerţ
internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000
75
3.1.2.2. Tariful Vamal Integrat Comunitar (TARIC)40
La nivelul UE există a single external tariff (un singur tarif vamal extern), tarif adoptat de
către statele membre încă din 1968, el constituind o realizare majoră a procesului integraţionist
european. Acest tarif este cunoscut sub sintagma CCT (The Common Customs Tariff of the EU),
având ca echivalent sintagma TARIC (TARif Integre Communautaire).
Tariful vamal integrat comunitar (TARIC) reprezintă unul dintre instrumentele aplicării politicii
comerciale comunitare în relaţiile cu ţările terţe; acest tarif vamal este aplicat în toate statele
membre ale UE41 la importurile de mărfuri care trec frontierele exterioare; prin politica comercială
comună sunt fixate taxele vamale aplicabile mărfurilor importate din afara Comunităţii, precum şi
excepţiile, prohibiţiile şi restricţiile. La baza TARIC se află nomenclatura comunitară, cunoscută
mai ales sub denumirea de nomenclatura combinată (formată din 10.000 de coduri/poziţii tarifare)
care detaliază codurile de 6 cifre ale nomenclaturii Sistemului armonizat în coduri formate din 8
cifre. Nomenclatura TARIC este împărţită în 21 de secţiuni şi 97 de capitole.
TARIC reprezintă un instrument care cuprinde sub formă codificată numeric totalitatea
reglementărilor comunitare şi naţionale aplicabile în procesul de vămuire; el este adaptat/actualizat
permanent în funcţie de regulile/rezultatele negocierilor în cadrul OMC.42
Veniturile obţinute în urma aplicării TARIC, începând cu 1975, se varsă la bugetul
Comunităţii Europene; nici unul dintre cele 27 de state membre nu pot decide şi/sau angaja
negocieri cu privire la problematica tarifară a politicii lor comerciale; toate schimbările CCT se
decid periodic de către Consiliul UE, urmare a propunerilor făcute de către Comisie; toate
negocierile se poartă de către Comisia UE, cel mai adesea cu respectarea reglementărilor
GATT/OMC.43
În ceea ce priveşte aplicarea CCT la nivelul UE, survin o serie de derogări/excepţii, între
care amintim (relaţia dintre UE şi ţările terţe a fost invocată anterior, funcţie de sistemul tarifar
aplicat de UE; asupra acestui subiect revenim mai pe larg în capitolul 14, când discutăm despre
blocurile comerciale în economia globală):44
a. relaţiile stabilite prin acordurile de liberschimb negociate/încheiate între ţările membre
AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) şi UE; aceste acorduri bilaterale au
fost înlocuite de Tratatul de formare a Spaţiului Economic European , care reprezintă nu
doar o vastă zonă de liber schimb, ci un spaţiu economic care garantează libertăţile
fundamentale caracteristice unei pieţei unice.45
b. o serie de cote tarifare şi plafoane sunt suspendate anual, conform unor acorduri
bilaterale cu ţările terţe sau pe baze unilaterale cu scopul de a asigura o flexibilitate
pentru anumite produse, de a încuraja industria comunitară în folosirea/introducerea de
noi tehnologii, de a ameliora oferta pentru anumite produse alimentare şi pentru a onora
angajamentele preferenţiale asumate faţă de anumite state terţe.
40
În structura acestui capitol se sintetizează doar anumite aspecte generale cu privire la structura şi/sau modul de
funcţionare al TARIC; după momentul aderării României la UE (1 ianuarie 2007), prevederile TARIC, cât şi oricare alt
aspect ce ţine de politica comercială a UE (Codul Vamal, regulamentele vamale, alte reglementări vamale), se regăsesc
pe cale de consecinţă în legislaţia vamală aplicată de către România; asupra modului de funcţionare/aplicare a TARIC
vom reveni în structura lucrării, după caz (Capitolul 12 – Mecanismul derulării unei tranzacţii de comerţ exterior;
Capitolul 15 –Comerţul exterior românesc după 1989 etc.).
41
În general, statele membre ale unei uniuni vamale aplică un tarif vamal comun.
42
Bucureşti, 2003, pag.208 şi următoarele
43
44
http://europedia.moussis.eu/books/Book; A se vedea, pentru detalii, Anexele nr. 2 şi nr. 3.
45
Acest subiect se reia mai pe larg în capitolul 14 al lucrării, când discutăm despre Spaţiul Economic European.
76
c. legislaţia, consolidată într-o formă multi-anuală comprehensivă, vizând aplicarea unor
tratamente preferenţiale, ca urmare a negocierii unor acorduri între UE şi state/grupuri de
state, cu care se menţin anumite relaţii contractuale.
d. tratamentul preferenţial acordat ţărilor în curs de dezvoltare, cu scopul de a facilita
accesul produselor lor pe piaţa comunitară, în cadrul SGP şi a convenţiilor încheiate cu
fostele colonii.
În consecinţă, aplicarea CCT este efectivă/literară pe relaţia cu SUA, Canada, Japonia,
Australia şi alte câteva ţări dezvoltate, care primesc din partea UE tratamentul cel mai puţin
favorabil bazat pe CNF; totuşi, uniunea vamală, prin instrumentele de politică comercială, asigură o
protecţie suficientă producătorilor industriali comunitari eficienţi, în toate statele membre. 46 Pe
măsură ce poziţia de „gigant” a SUA în economia globală s-a diminuat treptat, în paralel cu
afirmarea Japoniei în comerţul internaţional, UE în formula cu 27 de state membre devine tot mai
evident un al treilea pol de putere economică/comercială; relaţiile UE-SUA, pe de o parte, cât şi UE-
Japonia, pe de altă parte, încep să fie negociate/proiectate pe alte baze decât în anii '70. 47
Misiunea actuală a Comisiei UE, cât şi a autorităţilor vamale ale UE şi statelor membre
(Concluziile Consiliului UE din mai 2008), poate fi enunţată după cum urmează:48
- protejarea intereselor financiare/sociale/economice din interiorul UE prin adoptarea
unor măsuri împotriva comerţului ilicit/prohibit; se vizează inclusiv lupta împotriva
terorismului şi a activităţilor criminale;
- sprijinirea competitivităţii firmelor/companiilor de pe piaţa comunitară;
- facilitarea comerţului internaţional prin modernizarea sistemelor de vămuire/control
cît şi a altor proceduri administrative la graniţa UE;
- dezvoltarea cooperării între autorităţile vamale şi alte agenţii guvernamentale,
îndeosebi în direcţia protejării mediului ambiant etc.
Abordat drept parte a proiectului de e-government la nivel de UE (2003), începând cu 1997
UE aplică aşa numitul New Computerised Transit System ; la momentul actual discutăm de online
customs tariff database (forma actuală a TARIC), care se prezintă ca o bază de date multilingvă în
care sunt integrate toate măsurile de politică comercială a UE cu privire la tarif şi comerţul cu
produse industriale şi agricole; aceste măsuri sunt codificate şi structurate după cum urmează:49
a) măsuri tarifare (tariff measures):
- taxe vamale aplicate pe relaţia cu ţările terţe, conform Nomenclaturii Combinate
(third country duty rates);
- suspendarea temporară a obligaţiilor vamale (suspensions of duties);
- cote tarifare (tariff quotas);
- preferinţe tarifare (tariff preferences).
b) măsuri în domeniul agricol (agricultural measures):
- produse agricole prelucrate/derivate (agricultural components);
- taxe suplimentare asupra zahărului şi făinii (additional duties on sugar and flour
contents);
- anchete asupra unor practici neloiale (măsuri de retorsiune) (countervailing charges);
- refinanţarea exporturilor de produse agricole non-procesate
(refund for export of non-processed agricultural goods).
c) măsuri comerciale (commercial measures):
- măsuri antidumping (antidumping measures);
- măsuri compensatorii/taxe compensatorii (countervailing duties measures).
46
http://europedia.moussis.eu/books/Book
47
S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA, 2001, pag. 270
48
http://ec.europa.eu/taxation_customs
49
http://ec.europa.eu/taxation_customs
77
d) măsuri de restricţionare a liberei circulaţii (measuring relating to restrictions of
movement):
- prohibiţii la import/export (import and export prohibitions);
- restricţii la import/export(import and export restrictions);
- limitări cantitative ( quantitative limits).
e) măsuri în vederea colectării datelor statistice (measures for gathering of statistical
data):
- supravegherea importului (import surveillances);
- supravegherea exportului(export surveillances).
Aşadar, politica comercială aplicată actualmente de UE se bazează deopotrivă pe bariere
tarifare (TARIC aplicat diferenţiat pe ţări terţe partenere), cât şi pe bariere non-tarifare;50 alte
aspecte cu privire la aplicarea celor două componente de politică comercială a UE derivă din Codul
vamal al UE şi Regulamentul vamal al UE.51
3.1.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale
Îndeosebi pe parcursul perioadei postbelice, constatăm că şi în situaţia în care o ţară

dezvoltată îşi reduce treptat nivelul mediu al taxelor vamale practicate la import (funcţie de structura
tarifului), protecţia reală rezultată pentru anumite sectoare/industrii poate să crească în termeni reali
(prin definiţie, aplicarea tarifului este gândită/proiectată pentru a proteja locurile de muncă
autohtone).52 Ţările dezvoltate tind să reducă şi chiar să anuleze taxele vamale la importul de materii
prime, însă menţin nivele semnificative de taxe la mărfuri înalt prelucrate; acesta conferă o protecţie
semnificativă pentru valoarea nou creată în ţară la produse similare.53
Simpla comparare cantitativă a taxelor vamale, prevăzute în tariful vamal al unei ţări A sau
B, nu este suficientă pentru a aprecia intensitatea acţiunii acestor taxe ca instrument de protecţie.
Comparaţia tarifară este insuficient de relevantă, deoarece aceeaşi modificare a taxei vamale poate
antrena reacţii diferite ale cererii de import de la o ţară la alta. Există un număr mai mare de factori
care conferă o anume intensitate protecţiei reale antrenate de o anumită taxă nominală prevăzută în
tarif (obişnuinţă în consum, relaţiile culturale dintre ţări, produse de substituire etc.). Dintre aceşti
factori, se detaşează ca importanţă ponderea pe care o deţine valoarea adăugată/manopera în preţul
final al produsului exportat (importat); aşadar, trebuie să distingem între:54
– rata nominală de protecţie (X % din tarif);
– rata efectivă de protecţie .
Rata efectivă de protecţie (sau rata protecţiei efective - RPE) se referă la protecţia obţinută
pentru valoarea nou creată în ţară (manopera), în condiţii de aplicare a tarifului vamal. RPE (REP -
The Rate of Effective Protection) măsoară sporul de valoare nou creată pe unitate de produs în
condiţiile aplicării tarifului vamal, faţă de aceeaşi valoare nou creată pe unitatea de produs în
condiţiile lipsei tarifului vamal. De regulă, RPE sau protecţia efectivă se calculează după relaţia:55
50
51
Cele două instrumente se prezintă la finele paragrafului actual.
52
N.Grimwade – International Trade Policy. A contemporary analysis, Routledge, London, 1996, pag. 34
53
D. Salvatore – International Economics, 9th edition, John Wiley & Sons Inc., USA, 2007, pp. 247-268
54
D. Salvatore – International Economics, 9th edition, John Wiley & Sons Inc., USA, 2007, pp. 247-268; S. Husted, M.
Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA, 2001, pp.169-189; N. Vousden – The
Economics of Trade Protection, Cambridge University Press, 1997, pp.53-84
55
78
Tnf  Vf  Tnm  Vm
Te= 100 , unde:
Vf  Vm
Te = taxa efectivă;
Tnf = taxa nominală asupra produsului finit importat;
Tnm = taxa nominală asupra materiei prime importate;
Vf = valoarea produsului finit;
Vm = valoarea materiei prime.
Exemplu:
Pentru un import de mobilă în valoare de 100 $/buc: T nf = 10%; Tnm = 0%; structura costului
50% manoperă ( valoarea nou creată) şi 50% materii prime:
10
 100  0  50
Te  100  100  20%
100  50
Rezultă că protecţia nominală de 10% impusă asupra produsului finit se va repartiza doar
asupra valorii nou create de 50 $ şi-i asigură o protecţie efectivă de 20% (deci dublă). Prin mărirea
preţului de import de la 100$ la 110 $ se permite ţării importatoare, prin aplicarea T nf să plătească 60
$ pentru forţa de muncă, faţă de 50 $ în absenţa tarifului vamal; concluzionând, se încurajează
importul de lemn neprelucrat şi se descurajează importul de mobilă.
RPE sau protecţia efectivă se mai poate calcula şi după relaţia:56
Vcp  Vap
Te = , unde:
Vap
Vcp = valoarea nou creată pe unitate de produs în condiţii de protecţie;
Vap = valoarea nou creată pe unitate de produs în absenţa protecţiei.
Prin urmare, protecţia efectivă variază direct proporţional cu nivelul taxei vamale asupra
produsului finit şi invers proporţional cu nivelul taxei vamale asupra materiilor prime ce intră în
componenţa produsului finit respectiv; rezultă, pe cale de consecinţă, că atenţia decidentului
macroeconomic trebuie să se concentreze în direcţia protejării valorii adăugate per unitatea de
produs ( value-added per unit).57
Nivelul ridicat al protecţiei efective dezavantajează mai ales ţările în curs de dezvoltare,
deoarece în cazul lor elementul principal în formarea costului este preţul materiilor prime.
3.1.4. Teritoriul vamal

Teritoriul vamal este teritoriul pe care se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislaţie
vamală; de regulă, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional, dar sunt şi situaţii (numeroase azi)
când teritoriul vamal este mai mare sau mai mic ca cel naţional. Aşadar, în perioada postbelică au
luat amploare două direcţii/strategii cu privire la teritoriul vamal, anume:58
 extinderea teritoriului vamal, când două sau mai multe state convin să formeze împreună
o uniune vamală, care va îngloba teritoriul statelor participante; la momentul constituirii sale, în
1957, UE a fost gândită/concepută ca o uniune vamală între cele şase ţări fondatoare;
 restrângerea teritoriului vamal, când statele hotărăsc ca anumite porturi, zone sau
localităţi să fie exceptate de la aplicarea regimului vamal obişnuit.
a) Extinderea teritoriului vamal
56
GRIMWADE, N. – International Trade Policy. A contemporary analysis, Routledge, London, 1996, pag 37
57
N. Vousden – The Economics of Trede Protection, Cambridge Universitz Press, 1997, pag. 54
58
Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996
79
Un efect parţial (incomplet) al extinderii teritoriului vamal este zona de liber schimb (FTA –
Free Trade Area), când se liberalizează comerţul între ţările membre, dar fiecare stat va aplica o
politică comercială şi tarif vamal propriu faţă de ţările terţe; exemplul clasic de tipul FTA a fost şi
rămâne AELS (Asociaţia Europeană de Liber Schimb; EFTA – European Free Trade Association);
actualmente sunt membre AELS patru ţări, respectiv Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia;
EFTA deţine o poziţie notabilă în comerţul internaţional şi GDP-ul mondial. Alte blocuri comerciale
integraţioniste de tip EFTA sunt NAFTA, ASEAN, MERCOSUR, ANDEAN (acestea vor fi
analizate mai în detaliu în penultimul capitol al lucrării).
Efectul de bază (complet) al extinderii teritoriului vamal este uniunea vamală (CU –
Customs Union); statele membre liberalizează comerţul între ele dar instituie şi o politică comercială
comună faţă de terţi, ceea ce înseamnă şi un tarif vamal comun; exemplul clasic de CU a fost şi
rămâne UE. Ideea care se află la baza creării uniunii vamale este aceea că liberalizarea comerţului
poate contribui notabil la creşterea bunăstării mondiale, în primul rând la creşterea bunăstării în
statele membre ale uniunii vamale; acest lucru a fost confirmat de rezultatele obţinute la nivel de
CEE/UE, din anii ’60 şi până azi.
Aşadar, reţinem existenţa a două efecte semnificative cu privire la extinderea teritoriului
vamal:
- FTA (Free Trade Area), adică zona de liber schimb;
- CU (Customs Union), adică uniunea vamală.
În legătură cu uniunea vamală, adică cu Uniunea Europeană, au survenit în decursul timpului
două fenomene/procese (din punct de vedere teoretic, fenomenul a fost studiat pentru prima data de
J. Viner – The Customs Union Issue, care a studiat acest aspect încă din anii '50):59
 crearea de comerţ, ce presupune apariţia de noi fluxuri comerciale în interiorul uniunii
vamale, fluxuri care înlocuiesc sursele de aprovizionare mai puţin eficiente din interiorul/exteriorul
uniunii cu altele mai avantajoase din punct de vedere al costului de producţie;
 deturnarea de comerţ (numită şi creare externă de comerţ sau deturnare negativă), ce
presupune înlocuirea surselor mai eficiente de furnizare, dar aflate în afara uniunii, cu alte surse
interne uniunii, mai puţin avantajoase sub aspectul costului, care devin însă artificial mai
competitive în urma eliminării taxelor vamale în schimburile reciproce dintre statele ce formează
uniunea.
Cele două fenomene menţionate (crearea de comerţ – deturnarea de comerţ) au apărut ca
efecte ce au însoţit/caracterizat procesul de formare şi consolidare a CEE; efectele invocate au avut
şi au influenţe directe atât asupra ţărilor membre Pieţei Comune, cât şi asupra ţărilor terţe (din afara
uniunii). Astfel, asupra ţărilor membre ale uniunii, noi fluxuri comerciale rezultate prin crearea de
comerţ au condus la îmbunătăţirea raportului de schimb, amplificarea schimburilor reciproce,
economii la costurile de producţie, valorificarea efectului de scară, la care se adaugă alte efecte
pozitive. Asupra ţărilor terţe, opiniile/studiile teoretice sunt împărţite în a argumenta dacă efectele
constituirii şi dezvoltării CEE/UE sunt pozitive sau negative, atunci când se încearcă evaluarea per
ansamblul schimburilor reciproce (se înclină în a sublinia caracterul protecţionist al CEE/UE, o
anumită „perturbare” a fluxurilor de comerţ internaţional, anumite distorsionări pe fluxurile cu ţări
terţe etc.).60
59
Fota, C., coord. – Politici comerciale, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1993; M. Diaconescu – Economie europeană,
Editura Uranus, Bucureşti, 2004; N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura
Eficient, Bucureşti, 2000; asupra acestor două aspecte revenim mai pe larg în capitolul 14, Blocurile comerciale în
economia globală.
60
P. Kennen – The International Economy, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1985
80
După aderarea României la UE (1 ianuarie 2007), teritoriul vamal al României este parte
componentă a pieţei comunitare; prin aceasta el intră sub incidenţa unui singur regim juridic şi al
unor măsuri unitare de politică comercială, aşa cum sunt acestea proiectate/gândite la nivelul
instituţiilor UE; sintetizat grafic, situaţia se prezintă astfel:
Aplicarea unitară a :
PIAŢA COMUNITARĂ: un singur teritoriu vamal
Tarifului vamal;
Codului vamal;
Regulamentelor
27 state membre vamale;
500 mil. locuitori altor acte.
suprafaţă: 4,23 mil. kmp Ţări terţe:
SUA
ROMÂNIA Canada
Australia
Rusia
etc.
Primul pilon al integrării europene

(realizat între 1957-1963)
Aşadar, procesul integraţionist la nivel de UE a cuprins şi cuprinde 4 piloni de bază,

respectiv 4 etape de consolidare, anume uniunea vamală, uniunea economică, uniunea monetară şi
uniunea politică; accentul nostru, pentru moment, se focalizează asupra uniunii vamale. 61 La nivelul
teritoriului vamal al UE, deci inclusiv pentru România, operează în prezent diverse
reglementări/mecanisme de politică comercială, ce sunt gândite şi aplicate unitar; între astfel de
reglementări amintim:
 Codul vamal al UE62
Codul vamal modernizat al UE a fost adoptat în 2008 (înlocuieşte vechiul Cod vamal din
1992); el îşi propune să adopte/actualizeze prevederile necesare până cel târziu în iunie 2013, în
funcţie de rezultatul diverselor negocieri purtate de Comisia Europeană sub egida OMC; el
integrează procedurile vamale comune din cele 27 de state membre şi revigorează convergenţa între
sistemele computerizate ale autorităţilor vamale din toate statele membre; în plus, el oferă un cadru
relativ unitar pentru diverşi „actori” de pe piaţa comunitară (instituţii statistice, producători,
comercianţi, transportatori etc.).
Codul vamal al UE creează cadrul legislativ aplicabil importurilor/exporturilor de mărfuri
derulate de către UE (fiecare din cele 27 de state membre), pe de o parte, şi ţările terţe, pe de altă
parte (SUA, Rusia etc.); acest nou cod îşi propune să uşureze derularea fluxurilor comerciale cu
terţii şi, de asemenea, să garanteze un nivel ridicat al securităţii la frontiere. Adaptarea şi/sau
negocierea cu privire la taxele vamale prevăzute în Cod este o competenţă aproape exclusivă a
Comisiei Europene; aceasta negociază în numele statelor membre, îndeosebi pentru schimbul de
mărfuri corporale şi produse agricole cu ţările terţe; pentru domenii intrate recent sub egida OMC
61
Cu privire la evoluţia procesului integraţionist la nivel de UE, diverse mecanisme şi instituţii comunitare, revenim mai
pe larg în diverse capitole, precum Capitolul 12, Capitolul 14 etc.; oricum, în acest capitol vom accentua aspectele ce ţin
de uniunea economică/vamală.
62
http://europa.eu/legislation_summaries/customs/index_en.htm
81
(servicii, drepturi de proprietate intelectuală, investiţii etc.), competenţa este partajată cu statele
membre.63
Printre ariile acoperite de noul Cod vamal se pot menţiona:64
- obligaţiile vămilor din statele membre;
- admiterea temporară în circulaţie şi exceptarea de la obligaţiile vamale;
- procedurile vamale speciale pentru tranzit/depozitare şi destinaţii speciale;
- reexportul etc.
Aplicarea Codului Vamal este supervizată de un comitet numit de Comisia Europeană; acest
comitet se află în colaborare permanentă cu autorităţile vamale din fiecare stat membru; Codul
vizează recursul larg la toate facilităţile pe care le oferă IT-ul şi reţelele de computere; obiectivul
final este de a simplifica/uniformiza/îmbunătăţi controalele vamale la graniţa UE, cât şi în practicile
diverselor instituţii/autorităţi vamale din ţările membre. În fine, Codul Vamal al UE vizează a
uniformiza procedurile vamale cu privire la VAT (Value Added Tax) pentru toţi „actorii” implicaţi
(state membre, firme, companii).65
 Regulamentul vamal al UE
Pentru transpunerea în practică a Codului vamal al UE, Comisia Europeană a elaborat,

succesiv, mai multe reglementări (regulations) menite a asigura aplicarea Codului; în esenţă, aceste
reglementări pot fi denumite „Regulamentul vamal al UE” (Provisions Implementing the
Community Customs Code).66 În Anexa nr. 4 se prezintă, selectiv, câteva dintre reglementările
invocate (regulations). În sinteză, aspectele generale ce sunt detaliate de regulamentul vamal se
referă la:67
a. reglementări generale pentru implementarea Codului Vamal (obţinerea de informaţii
de la statele membre, conform structurii din TARIC; originea bunurilor, condiţiile în
care o marfă intră sub incidenţa SGP; evaluarea vamală a mărfurilor, conform
angajamentelor negociate cu OMC; intrarea bunurilor pe teritoriul vamal al UE,
întocmirea declaraţiilor vamale etc.);
b. utilizarea şi/sau tratamentul unor bunuri sub supraveghere vamală (bunuri în tranzit,
importul temporar, reexportul etc.);
c. operaţiuni privilegiate sub raport vamal (mărfuri returnate urmare a unui export în
afara UE, restituirea unor fonduri în cadrul PAC – Common Agriculture Policy);
d. alte aspecte privind teritoriul vamal al UE (gestionarea managementului riscului de
către Comisie şi ţările membre, autorizarea unor operatori economici pentru a
beneficia de proceduri simplificate, schimbul electronic de date între Comisie şi ţările
membre şi/sau terţe părţi etc.).
b) Restrângerea teritoriului vamal
Restrângerea teritoriului vamal se realizează de către fiecare stat în parte prin înfiinţarea pe
teritoriul naţional de zone libere (free zone), care reprezintă perimetre în care mărfurile străine se
63
română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004, pag. 381 şi următoarele
64
http://europa.eu/legislation_summaries/customs/do0001_en.htm
65
http://europa.eu/legislation_summaries/customs/do0001_en.htm
66
http://europa.eu/legislation_summaries/customs/l11010b_en.htm
67
http://europa.eu/legislation_summaries/customs/l11010b_en.htm
82
introduc fără efectuarea controlului vamal şi fără a fi supuse impunerii vamale; expedierea
mărfurilor în/din aceste zone se face ţinând seama de statutul special ce revine acestei „secvenţe”
din teritoriul vamal al statului. Mărfurile introduse în zonele libere pot fi înmagazinate, expuse,
vândute, dezasamblate, recondiţionate, triate, combinate cu alte mărfuri străine sau indigene sau
supuse altor manipulări sau transformări industriale autorizate.68 Există în lume circa 500 de astfel
de zone libere, diverse state aplicând politici comerciale speciale pentru locaţiile de acest tip; s-au
dezvoltat astfel şi aşa numitele zone economice speciale (Special Economic Zone - SEZ) îndeosebi
în China, începând din anii '80 şi până în prezent;69 modelul chinez a fost apoi preluat de ţări precum
India, Rusia, Brazilia etc. Aspectele specifice pentru SEZ rezidă şi în alte facilităţi pe care le acordă
statul (scutiri de impozit pe profit, scutiri de accize etc.); alături de suprafaţa geografică foarte mare
pentru aceste zone; ele pot polariza în timp activitatea economică şi atrage un volum important de
ISD.70 În România există şase astfel de zone libere (Sulina, Constanţa Sud etc.) pentru care statul a
acordat facilităţi vamale, fiscale şi comerciale; viitorul acestora în structura UE este însă relativ
incert după 2011, întrucât unele facilităţi au început deja să fie retrase pentru aceste zone.
În funcţie de natura operaţiunilor realizate, de localizarea geografică, de dimensiune şi de
facilităţile acordate, zonele libere (free zone) pot să îmbrace mai multe forme, astfel:71
– porturi libere (porturi- franco);72
– aeroporturi libere;
– antrepozite vamale;
– zone de tranzit;
– zone de prelucrare pentru export (Export Processing Zone);
– zone de promovare a investiţiilor (zone/parcuri industriale);
– zone libere comerciale.
O clasificare propusă de ONUDI împarte zonele libere în următoarele categorii:73
– zone portuare scutite de impozite, înfiinţate de regulă pe insule;
– zone libere de depozitare, situate lângă frontiere şi în porturi, destinate stocării mărfurilor
necesare consumului în regiunile învecinate;
– zone libere de frontieră, situate, de regulă, la frontiera dintre o ţară dezvoltată şi o ţară în
curs de dezvoltare, în cadrul lor desfăşurându-se preponderent activităţi industriale;
– zone libere comerciale, având ca principal obiectiv aprovizionarea cu mărfuri din import
a ţării respective;
– zone libere industriale de export, având ca destinaţie/funcţiune principală exportul
produselor industriale realizate în cadrul zonei; adesea acest tip de zone libere se dezvoltă în
interiorul altei zone libere.
68
Excepţie fac mărfurile importate destinate consumului în zona liberă care sunt supuse regimului vamal în vigoare în
ţara pe teritoriul căreia se află zona liberă, la fel ca şi celelalte mărfuri importate; G. Caraiani, G.Ş. Diaconu – Tehnici
vamale de facilitare a comerţului internaţional, Editura LUMINALEX, Bucureşti, 2003
69
M. Guangwen – The Theory and Practice of Free Economic Zones, teză de doctorat, http://deposit.ddb.de/cgi-bin/dok
70
www.en.wikipedia.org/Special_Economic_Zone
71
72
Fără a se putea stabili cu precizie originea în timp a zonelor libere, se apreciază că porturile maritime au fost primele
forme de zone libere; Cartagina a fost primul port liber, ulterior acestea extinzându-se atât pe coasta mediteraneană cât şi
în Nordul Europei.
73
83
3.2. Politica comercială netarifară
3.2.1. Aspecte prealabile

Runda Uruguay sub egida GATT/OMC consacră definitiv încheierea rolului major al taxelor
vamale ca instrumente de protecţie; acest fapt a fost însă favorizat şi de ameliorarea sistemelor
fiscale în ţările avansate, ceea ce a permis reducerea dependenţei încasărilor bugetare de surse mai
facile de venituri, printre care şi taxele vamale. În acest context, prezenţa tot mai manifestă a
barierelor netarifare ca instrument predilect de obstrucţionare a importurilor ar putea să apară drept
expresie a unei „legi a protecţiei constante”, potrivit căreia reducerea anumitor forme de
protecţionism este compensată printr-o protecţie mai accentuată acordată pe alte căi. 74 O serie de
bariere netarifare au fost aplicate de ţările dezvoltate încă înainte de liberalizarea tarifară, dar
realitatea arată că recurgerea la asemenea instrumente a devenit mai frecventă, iar gama lor s-a
diversificat în perioada postbelică.
Astfel de bariere (obstacole) netarifare sunt greu de identificat şi negociat de către state; în
general, GATT/OMC le clasifică în cinci grupe, deşi delimitarea este preponderent metodologică;
conform unor evaluări sub OMC şi UNCTAD, existau circa 800 de bariere netarifare în anii '80 şi
există actualmente peste 2000 în practica relaţiilor ţărilor dezvoltate şi/sau a blocurilor comerciale
integraţioniste.75 Clasificarea OMC a barierelor netarifare distinge între următoarele instrumente de
protecţie:
1. bariere ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor;
2. bariere ce implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor;
3. bariere ce decurg din formalităţile vamale şi administrative la import;
4. bariere ce decurg din participarea statului în activităţile comerciale;
5. obstacole tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate şi celor
indigene.
Prin antiteză cu barierele tarifare (taxele vamale), barierele netarifare prezintă în ansamblul
lor anumite aspecte specifice, anume:76
- urmăresc mărfurile pe întregul parcurs de la exportator la consumatorul final;
- sunt mai greu de cunoscut de către exportatori;
- este mai dificil de anticipat nivelul lor de protecţie/discriminare;
- pot influenţa direct/indirect nivelul importurilor prin condiţiile „subtile” pe care le
induc cu privire la formalităţi.
3.2.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Acest tip de bariere, ce implică limitarea cantitativă directă a importurilor, sunt negociate cel
mai adesea prin acorduri/convenţii internaţionale între statele participante; unele dintre ele pot fi
denumite „clasice” (interdicţiile, contingentele etc.), în timp ce altele sunt de dată mai recentă şi pot
fi numite „moderne” (autolimitările la import); în această categorie includem următoarele tipuri de
bariere netarifare:77
74
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000; I. Popa
- Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997; M. Diaconescu – Economie europeană,
Editura Uranus, Bucureşti, 2004
75
D. Miron – Politici comerciale, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2003
76
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, pag.
120 şi următoarele
77
D. Salvatore – International Economics, 9th edition, John Wiley & Sons Inc., USA, 2007, pp. 287-321; S. Husted, M.
Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA, 2001, pp.189-219; N. Sută, coord. –
Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000; I. Popa - Tranzacţii
comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997
84
a) Interdicţiile (prohibiţiile) la import: sunt mijlocul cel mai radical de protecţie al economiei
interne şi/sau al unui sector, când se interzice total sau parţial, pe timp limitat sau nelimitat, importul
unor produse sau grupe de produse. Motivele sunt politice/economice şi se materializează prin
refuzul organismelor de stat de a elibera licenţa de import la acele produse. În cadrul UE se aplică
interdicţii selective şi temporare la import, mai ales la unele produse agricole realizate de
comunitate.
b) Contingentele de import: sunt plafoane maxime, stabilite cantitativ sau valoric, la importul
unor produse sau grupe de produse, pe perioade limitate de timp; decizia de limitare se adoptă de
către stat şi este comunicată public. Contingentele la import pot fi de două feluri:78
– globale, fără a repartiza importul respectiv pe ţări de provenienţă;
– bilaterale, când se precizează ţara de provenienţă (se pot conveni ca anexă la acordul
comercial bilateral).
Un guvern poate apela la această formă de discriminare a importurilor în locul taxelor
vamale, cel puţin din următoarele două motive:79
 cotele permit o limitare strictă a volumului mărfurilor importate; taxele vamale ar
permite creşterea cantităţii importate atunci când producătorii externi ar reduce preţurile sau atunci
când cererea internă ar creşte;
 cotele oferă mai multă putere oficialităţilor guvernamentale; aceştia au adesea
autoritate administrativă asupra celor care obţin licenţele de import într-un sistem de contingentări şi
ei pot folosi această autoritate în avantaj propriu.
Există diverse exemple de contingentare a importurilor de către un stat sau altul (în istoria
recentă a comerţului internaţional); deşi teoria argumentează faptul că, uzual, un număr mare de
consumatori urmează să înregistreze pierderi prin aplicarea acestui mecanism, totuşi statele lumii
continuă să recurgă la acest instrument de protecţie (îndeosebi în condiţii de criză şi/sau sub
presiunea unor grupuri puternice de lobby pentru susţinerea unor sectoare industriale).
Încă din 1816 SUA oferă protecţie producătorilor interni de zahăr, însă problema susţinerii
acestui sector economic de către SUA s-a amplificat în ultimii ani. În primul rând, guvernul SUA
garantează producătorilor autohtoni un preţ care este, în general, mai mare decât preţul de pe piaţa
mondială. În al doilea rând, subvenţia SUA pentru producători se face sub forma unor împrumuturi
garantate; guvernul împrumută bani fermierilor şi acceptă să preia zahărul în schimb; în acest fel,
guvernul vizează menţinerea preţului la zahăr pe piaţa internă (această componentă a mecanismului
aplicat de SUA apropie instrumentul invocat de mecanismul specific măsurilor bugetare de
stimulare a exporturilor). Altfel, SUA ar înregistra pierderi sau ar fi nevoite stocheze zahărul dacă
preţul intern ar scădea. Pentru a menţine acest preţ la un nivel ridicat, guvernul a impus o cotă
asupra importului de zahăr încă de la începutul anilor 1980; această cotă se schimbă anual în funcţie
de condiţiile pieţei. Printre problemele generate de acest sistem se numără 80:
 consumatorii americani pierd anual 1,646 miliarde $;
 un producător de zahăr de nivel mediu obţine 170.000$ anual ; o familie americană
de mijloc pierde 25$ anual ;
 deoarece este o limitare cantitativă, nu o taxă vamală, aproximativ 25% din pierderi
revin străinilor;
 există în mod curent aproximativ 12.000 de persoane angajate în industria zahărului,
iar subvenţia implicită pentru fiecare loc de muncă este de 90.000$ ;
 în condiţii de liber schimb pierderea estimată ar fi de 2000-3000 de locuri de muncă;
costul fiecărui loc de muncă salvat este de aproximativ 500.000$ ;
78
79
T. Pugel – lucrarea cit., pag.154
80
W.C. Sawyer, R.L. Sprinkle– lucrarea cit., pag.153
85
 nu se ia în considerare pierderea de locuri de muncă în industriile din amonte;
industriile care folosesc zahăr sunt oarecum dimensionate sub potenţial, decât ar fi dacă sursele de
aprovizionare ar fi mai ieftine, ceea ce le diminuează forţa competiţională pe piaţa mondială;
 această schemă produce pierderi ţărilor sărace care încearcă să exporte un produs la
care au un avantaj comparativ;
 alte ţări au sesizat OMC asupra ilegalităţii acestor practici; sistemul de cote a fost
găsit neconforme cu regulile stabilite pentru comerţul internaţional, dar SUA au ignorat aceste
constatări.
Restricţiile cantitative la importul zahărului în SUA ilustrează felul în care tendinţa către
protecţionism aduce beneficii unui anumit grup de producători, fiecare dintre ei realizând un profit
substanţial, în parte, însă pe cheltuiala unui număr mare de consumatori.
În bună măsură, exemplul invocat anterior pentru SUA se regăseşte şi la nivelul UE prin
promovarea PAC (pe diverse sectoare agricole şi/sau industrii adiacente); inclusiv alte domenii, cum
ar fi industria textilă, sunt supuse unor cote/reglementări speciale cu privire la importurile din afara
UE; în plus UE îşi actualizează permanent măsurile de politică non-tarifară şi pe considerente de
factură politică, ceea ce înseamnă recurgerea la embargo-uri, restricţii etc. 81
c) Licenţele de import sunt autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare pentru o grupă
de produse şi pentru o anumită perioadă de timp; după modul de eliberare şi formalităţile cerute,
licenţele de import pot fi:
 licenţe automate de import, când cererea de import se acceptă în mod automat într-un
termen stabilit, pentru orice produs liberalizat la import;
 licenţe de administrare a restricţiilor cantitative la import, care se acordă selectiv pe
produse, ţări şi numai în limita plafoanelor maxime prevăzute la importul acelor produse
neliberalizate la import (contingentate). Această categorie de licenţe de import, în mod similar
contingentelor, pot fi:
– acordate global;
– acordate bilateral.
d) Limitările voluntare la export (sau autolimitări la export, VER – Voluntary Export

Restraint):82 sunt înţelegeri oficiale/semioficiale dintre ţări, în baza cărora ţara exportatoare se
obligă, la cererea ţării importatoare, să reducă la un volum convenit exportul unui produs sau grupă
de produse, sub ameninţarea că, în caz contrar, ţara importatoare va introduce ea însăşi contingente
de import mai restrictive şi pe timp mai lung. Acest tip de restricţie duce la o reorientare temporară
de fluxuri comerciale şi la înţelegeri (carteluri) intre producătorii-exportatori privind repartizarea
volumului de export. Exemple clasice de acorduri de “autolimitare” la export:
– SUA – Japonia;
– CEE – Japonia.
Substanţa autolimitărilor la export este dată de următoarele aspecte: 83
a) caracterul discriminatoriu, care ţine seama de esenţa acestor măsuri, întrucât existenţa
lor duce automat la diferenţierea regimului aplicabil fiecărui furnizor extern în parte;
81
S. P. McGiffen – European Union, Pluto Press Ltd, London, 2005; traducerea în limba română Uniunea Europeană:
Ghid critic, Editura RA Monitorul Oficial, 2007
82
Charles Hill - International Business:Competing in the Global Market Place, Postscript 2002, McGraw-Hill
Companies, 2002
83
D. Negrescu – lucrarea cit, pag. 352
86
b) caracterul bilateral, derivând din faptul că părţile implicate în această schemă
reprezintă numai ţara importatoare şi, respectiv exportatoare;
c) caracterul restrictiv, evidenţiat de faptul că exporturile vizate urmează să evolueze în
condiţii suboptimale raportat la potenţialul pe care îl au într-un cadru de liber schimb;
d) caracterul temporar, deoarece aranjamentele stipulează, de regulă, durata pe parcursul
căreia se află în vigoare;
e) caracterul netransparent, care decurge din faptul că aceste acorduri sunt negociate de
cele mai multe ori într-un cadru confidenţial şi nu sunt vizate de vreo obligaţie privind notificarea
sau ratificarea lor;
f) caracterul paralegal, datorat absenţei vreunei norme precise (existente la nivel
naţional sau internaţional) care să reglementeze modul de introducere, aplicare şi funcţionare a
acestor restricţii;
g) caracterul consensual imperfect, care este dat de existenţa manifestă a unui acord de
voinţă, însă potenţial viciat prin exercitarea de presiuni asupra părţii exportatoare, de natură a-i
îngrădi libertatea de opţiune.
e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor sunt o restricţie cantitativă

apropiată de limitările voluntare, dar bazată pe negocieri bilaterale/multilaterale între state,
obligatoriu la nivel de guvern; ele includ alături de limitarea “voluntară” la export şi prevederi
suplimentare vizând preţurile, clauzele de salvgardare şi alte aspecte similare. Exemplul clasic în
acest sens este acordul privind comerţul internaţional cu produse textile, domeniu în care din 1961 s-
au introdus restricţii pe bază de acorduri oficiale; azi se numeşte “Aranjamentul multifibre” (AMF
din 1973 s-a prelungit prin protocolul semnat în cadrul GATT şi revizuit ulterior; iniţial,
instrumentele de tip d) şi e) au fost respinse în cadrul negocierilor sub egida GATT; ulterior însă a
fost admis sub egida GATT/OMC aşa-numitul Acord asupra produselor textile şi de îmbrăcăminte,
care corespunde în bună măsură unui acord privind comercializarea ordonată a produselor).
Aşadar, vom reţine că sub egida GATT/OMC se admite actualmente şi se negociază
aplicarea unor bariere netarifare de tip d) şi e), ambele instituite sub denumirea generică de acorduri
privind comercializarea ordonată a produselor; inclusiv UE participă la aceste negocieri.84
În categoria unor bariere netarifare de tip d) şi/sau e) amintim următoarele trei exemple:
 Faza incipientă de limitări cu diverse produse
Limitările voluntare la export sunt folosite de ţările mari cu scopul de a-şi proteja industriile
care nu au suficientă forţă pentru a concura cu producătorii externi. Precedente există încă din
timpul recesiunii mondiale de la începutul anilor 1930, când Japonia a fost determinată să-şi
restrângă exportul unor variate categorii de produse (textile, lămpi electrice, creioane) către pieţele
S.U.A, Australiei şi Marii Britanii, ţări care înregistrau deficite importante pe relaţia cu partenerii
niponi. Tot în acea perioadă, Franţa negociază o serie de aranjamente comerciale mai ales cu
exportatorii de produse agricole prelucrate, acorduri menite să determine moderarea livrărilor
acestora pe piaţa franceză. În primele trei decenii postbelice „autolimitările” la export au avut o
existenţă relativ sporadică, majoritatea exemplelor referindu-se la angajamente asumate de Japonia
la solicitarea S.U.A. Limitările voluntare la export au devenit o trăsătură marcantă a sistemului
comercial abia în decursul anilor 1980.85
 Exemplul clasic de autolimitare la export (textile)
84
85
D. Negrescu – lucrarea cit, pag. 351
87
Cazul sectorului textile şi îmbrăcăminte ilustrează una din tendinţele „grele” în materie de
protecţionism, aceea a confruntării dintre ţările industrializate şi ţările în curs de dezvoltare. Acest
sector este unul în care numeroase ţări în curs de dezvoltare posedă avantaje evidente asupra ţărilor
dezvoltate, mai ales datorită costului forţei de muncă folosite la fabricarea produselor şi a accesului
la materii prime. O politică de liber acces a importurilor provenite din aceste ţări pe pieţele ţărilor
dezvoltate nu numai că ar avantaja consumatorii printr-o scădere a preţurilor, ci le-ar oferi naţiunilor
mai puţin dezvoltate şansa unei creşteri economice. Însă o asemenea politică se loveşte de interesele
firmelor şi lucrătorilor din sector, deoarece ea ar duce la închiderea unor întreprinderi şi desfiinţarea
unor locuri de muncă. La originea acordurilor privind limitarea importurilor în sectorul textile şi
îmbrăcăminte se regăsesc angajamentele luate de J.F. Kennedy în timpul campaniei prezidenţiale
din 1960. Începând din 1961, acest sector este supus unui ansamblu de dispoziţii ce limitează
comerţul internaţional printr-o restricţionare a importurilor, cu scopul declarat de a evita
dezorganizarea pieţelor şi de a realiza o dezvoltare ordonată a comerţului. Această restricţionare se
plasa în afara regulilor comune aplicate comerţului internaţional de mărfuri sub egida GATT în anii
'60. În acest sector, un acord pe termen scurt elaborat pentru anii 1961 – 1962 a fost înlocuit în
perioada 1962 – 1973 cu acorduri pe termen lung; la rândul lor, din 1974 au fost înlocuite printr-o
serie de acorduri multifibră (AMF, Multi Fibre Arrangement -MFA, cunoscut şi drept Agreement
on Textile and Clothing - ATC). AMF, care acopereau circa 80% din exporturile mondiale de textile
şi îmbrăcăminte, au constituit un cadru în interiorul căruia ţările industrializate, importatoare de
produse textile, au negociat cu ţările exportatoare, în principal ţări în curs de dezvoltare, anumite
limitări ale importurilor.86 Începând cu 1 ianuarie 1995 a intrat în vigoare Acordul asupra
produselor textile şi de îmbrăcăminte, încheiat între membrii OMC. Acesta este un acord elaborat pe
o perioadă de 10 ani, cu un program de aliniere graduală a sectorului de produse textile şi de
îmbrăcăminte la regulile şi disciplina impusă de GATT/OMC. Alinierea s-a realizat în următoarele
etape:
- în prima etapă (1995 – 1997) cel puţin 16% din volumul total al importurilor fiecărei
ţări corespunzător anului 1990;
- în a doua etapă (1998 – 2001) încă 17%;
- în a treia etapă (2002 – 2004) încă 18%;
La sfârşitul anului 2004, cel puţin 51% din totalul importurilor pe care statele membre le
realizau în 1990, au intrat sub incidenţa regulilor GATT/OMC; se estimează că aproximativ 20% din
importurile AMF supuse restricţiilor cantitative au fost liberalizate de către principalii importatori la
începutul celei de-a treia etape; procesul a fost completat până la 31 decembrie 2004, cu alinierea
tuturor produselor rămase şi înlăturarea regimului de restricţii cantitative.87
 Limitări la alte produse (oţel etc.)
Textilele nu sunt singurele produse care au făcut obiectul unor limitări voluntare a
exporturilor. Încă de la sfârşitul anilor 1960, producătorii din industria oţelului şi automobilelor au
făcut demersuri pe lângă guvernul S.U.A să limiteze importurile deoarece se confruntau cu o
concurenţă în creştere. Guvernul S.U.A a dorit să evite impunerea unor cote de import sau majorarea
taxelor vamale deoarece aceste acţiuni erau neconforme cu regulile GATT şi ar fi contrazis
atitudinea generală a S.U.A în direcţia liberalizării comerţului. În această situaţie, guvernul S.U.A a
făcut presiuni asupra furnizorilor externi în vederea limitării exporturilor pe piaţa americană.
U.E şi Canada au impus şi ele limitări voluntare ale exporturilor al diverse produse; ţările cel
mai adesea forţate să-şi restrângă exporturile au fost Japonia, Korea şi statele în tranziţie din Europa
Centrală şi de Est; după Runda Uruguay statele industrializate s-au angajat să renunţe la aceste
86
M. Rainelli– Comerţul internaţional, Editura ARC, Bucureşti, 2004, pag. 40
87
World Trade Report, 2005, OMC, www.wto.org
88
practici, însă este puţin probabil că astfel de bariere non-tarifare nu se vor regăsi şi în deceniile
următoare. 88
3.2.3. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor

În conformitate cu reglementările adoptate sub egida GATT/OMC, preţul unui bun/serviciu
importat ar trebui să aibă la bază costurile reale ale exportatorului şi diverse cheltuieli pe parcurs
extern (preţul CIF facturat)89; urmează transformarea preţului extern la un curs valutar recunoscut de
FMI; la acest nivel se adaugă taxele vamale şi alte eventuale impozite indirecte, după caz, pentru a
obţine preţul de vânzare la intern.
Cum poate fi limitat importul prin mecanismul de formare al preţului la trecerea frontierei
vamale? În primul rând, prin mecanismul fiscal instituit de stat, prin ordinea de percepere a taxelor
la formarea preţului intern etc.; există multiple obstacole de acest tip (prelevările variabile, preţurile
minime/maxime etc.), însă cel mai adesea, ţările dezvoltate recurg la formularea unor acuzaţii la
adresa exportatorilor de practicare a preţurilor de dumping, ceea ce înseamnă preţuri sub costurile
medii ale pieţei mondiale.
În această categorie de obstacole netarifare se includ, în principal, următoarele bariere:90
a) Prelevările variabile la import se aplică ca măsură de protecţie la frontieră la nivelul UE,
din motive ce ţin de Politica Agricolă Comună (PAC); unii autori numesc această politică „o politică
împotriva pieţelor”;91 prin acest mecanism se doreşte aducerea preţului de import franco-frontiera
ţării importatoare UE (la momentul intrării pe teritoriul vamal UE) la nivelul preţurilor de pe piaţa
intracomunitară, pentru a proteja agricultura ţărilor membre. Astfel de taxe de prelevare se aplică
doar acelor produse agricole care intră sub incidenţa politicii agricole comunitare (PAC).
Prelevarea la import este diferenţa dintre preţul programat de import şi preţul mondial la
acel produs agricol ce se doreşte a fi importat din afara UE; evident, după caz, viitorul import poate
să fie solicitat de către o firmă/companie din spaţiul UE (pe considerente strict lucrative) sau să fie
necesar pentru a completa oferta UE la acel produs agricol: 92
– dacă preţul mondial este mai mic, taxa de prelevare o suportă importatorul (ca un tip de
penalizare), şi se varsă la FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă);93
– dacă preţul mondial este mai mare şi importul este necesar (pentru a completa oferta la
un anumit produs agricol pe piaţa comunitară), atunci taxa de prelevare devine subvenţie la import
(va fi suportat de către UE prin bugetul PAC).
b) Preţurile minime/maxime la import: în conţinut constituie un obstacol netarifar
comparabil cu prelevările variabile la import, dar sunt practicate de majoritatea ţărilor dezvoltate
(SUA, Canada etc.) şi nu numai cele din UE. Astfel, se pot stabili:
– preţuri minime: dacă pe piaţa mondială preţul la un produs scade mult (şi devine
astfel competitiv la export) ţările importatoare stabilesc preţuri minime de import foarte apropiate
88
T.Pugel– lucrarea cit., pag. 163
89
M. Diaconescu – Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004, pag. 75
90
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000; I. Popa
- Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997; M. Diaconescu – Economie europeană,
Editura Uranus, Bucureşti, 2004; D. Salvatore – International Economics, 9th edition, John Wiley & Sons Inc., USA,
2007, pp. 287-321; S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA,
2001, pp.189-219
91
română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004, pp. 185-212
92
93
În cadrul PAC acest FEOGA este parte a bugetului alocat de UE pentru a sprijini agricultura ţărilor membre.
89
sau egale cu preţul cu ridicata la intern pentru acel produs (se protejează direct acel sector al
industriei naţionale);
– preţuri maxime de import: când ţările exportatoare încearcă o ridicare artificială a
preţului la un produs, ca răspuns principalele ţări importatoare pot stabili nivele maxime de preţ de
import foarte apropiat de preţul cu ridicata intern.
Un mecanism de tipul invocat (bazat pe preţuri minime/maxime) este uzitat de SUA pentru a
proteja agricultura şi veniturile fermierilor, inclusiv pe baza unei derogări obţinute din partea
GATT; protecţia în sectorul agricol a generat şi continuă să genereze dispute între SUA şi UE; unele
progrese s-au realizat pe parcursul Rundei Uruguay, când agricultura a fost acceptată pe agenda
GATT.94
c) Ajustările fiscale la frontieră constituie un regim fiscal potrivit căruia mărfurile exportate
se scutesc de impozite indirecte (mai ales TVA), iar mărfurile importate se supun aceloraşi impozite
ca şi cele indigene; pentru a respecta acest principiu, ţările negociază bi sau multilateral convenţii
privind evitarea dublei impuneri, inclusiv sub egida GATT. Principalele categorii de taxe ce intră
sub incidenţa ajustărilor fiscale la frontieră:95
– TVA aplicat în UE, inclusiv România (după efectuarea exportului producătorul şi/sau
ICE depune la organele fiscale aşa-numitul decont privind deducerea TVA, statul urmând să
restituie firmei în cauză, periodic, sumele datorate pentru valoarea exporturilor efectuate);
– accizele pentru produse de lux, tutun, băuturi alcoolice etc. (tradiţional acestea
constituie monopol de stat);
– alte categorii de taxe:
– taxe portuare;
– taxe statistice;
– taxe sanitare;
– taxe consulare.
Discriminarea pe calea politicii fiscale (chiar atunci când sunt convenţii încheiate pentru a se
pune de acord toate categoriile de taxe) poate fi aplicată prin:
– evaluarea diferenţiată a bazei de impunere;
– ordinea de percepere a taxelor;
– legarea impunerii de calitate, caracteristici tehnice etc.
d) Depunerile (depozitele) prealabile la import: în unele ţări dezvoltate, importatorul este

obligat să depună la organele vamale o cotă parte din valuta necesară viitorului import (cu 6 luni de
zile înainte, fără dobândă), pe o anumită relaţie, fapt de natură a descuraja importul pe acel flux
comercial.
e) Procedurile şi taxele antidumping şi compensatorii

Aşa cum am amintit anterior, există situaţii în care o companie exportă un produs la un preţ
mai mic decât cel la care îşi desface obişnuit respectivul produs pe piaţa naţională; firma în cauză îşi
permite să practice un astfel de preţ întrucât ea beneficiază, adesea, direct/indirect de anumite
subvenţii la export; preţul rezultat astfel se numeşte preţ de dumping. OMC consideră dumpingul
drept o practică comercială incorectă bazată pe discriminarea de preţ între două pieţe/ţări şi permite
statelor membre să recurgă la măsuri pentru contractarea lui. În acest scop guvernele trebuie să
dovedească existenţa practicilor de dumping, să calculeze extensia dumpingului şi să demonstreze
că afectează sau reprezintă o ameninţare la adresa producătorilor interni. Măsurile anti-dumping pot
94
95
90
fi aplicate numai dacă, în urma unei investigaţii detaliate, se dovedeşte că exporturile respective
afectează industria din ţara importatoare.
Dincolo de ceea ce recomandă/sugerează regulile GATT cu privire la situaţiile şi procedurile
antidumping, în practica comerţului internaţional întâlnim proceduri proprii ale ţărilor dezvoltate (de
exemplu SUA) sau blocurilor integraţioniste de tip UE. În cazul UE este util de diferenţiat între două
măsuri apropiate ca procedură şi efecte de protecţie, respectiv:96
- instituirea de taxe compensatorii, pentru situaţia în care exporturile partenerilor
comerciale ai UE sunt subvenţionate de statele respective; acest instrument a fost
extrem de rar uzitat de UE;
- instituirea de taxe/măsuri antidumping pentru situaţiile în care partenerii comerciali
ai UE vând sub costurile lor de producţie internă sau recurg la alte practici
comerciale non-loiale faţă de UE (de exemplu, dumpingul social în China ).97
În cazul UE recurgerea la taxe/măsuri antidumping a constituit şi constituie unul dintre
instrumentele non-tarifare cel mai des uzitate pentru a proteja piaţa comunitară, întrucât
competenţele revin aproape exclusiv Comisiei Europene, nu există obligaţia de a acorda compensări,
iar procedura propriu-zisă este relativ rapidă. Măsurile antidumping la care recurge UE sunt
conforme cu Articolul VI din Acordul GATT şi pot fi instituite de Comisia Europeană în toate
situaţiile în care survine o plângere din partea unei industrii de pe piaţa comunitară (aceasta
reprezentând 50% din sector); atunci când preţurile scăzute de import pot cauza o pagubă
considerabilă, Comisia poate institui o taxă pentru 6-9 luni, interval în care urmează a avea loc
ancheta şi a stabili măsurile de retorsiune asupra partenerilor comerciali neloiali faţă de UE;
mecanismul propriu-zis de instituire a măsurilor antidumping este relativ birocratic însă eficient.98
Recurgerea pe scară largă la proceduri anti – dumping este un fenomen de dată relativ
recentă. Primele manifestări concrete ale unor astfel de instrumente datează însă de la sfârşitul
secolului XIX, când Marea Britanie a încercat să combată pe această cale practicile cartelului
german al oţelului. Prima codificare a unor instrumente de natura măsurilor antidumping a fost
legată tot de industria siderurgică, fiind materializată prin adoptarea în Canada (1903) a unei legi de
protejare faţă de trusturile americane din industria oţelului. Iniţierea de anchete anti-dumping şi
aplicarea de taxe vamale penalizatoare a fost destul de limitată până la sfârşitul anilor 1950.
Extinderea procedurilor anti-dumping a început să se manifeste la începutul anilor 1970, dar a sporit
mult în amploare pe parcursul următoarelor decenii. Numărul total al acţiunilor anti – dumping
iniţiale în ultimul sfert al secolului XX au fost de aproximativ 3800, dintre care circa 83% au vizat
numai patru pieţe de import: S.U.A, U.E, Canada şi Australia. După finalizarea negocierilor Rundei
Uruguay, ponderea anchetelor declanşate „de cei 4” a scăzut considerabil. Deosebit de activi în
rândul „noilor utilizatori” s-au dovedit a fi ţările în curs de dezvoltare precum: Mexic, Brazilia,
Coreea de Sud şi India. 99. O figură cu totul aparte o face Japonia: prima anchetă antidumping a fost
declanşată în 1982 şi până spre sfârşitul secolului XX nu au fost înregistrate decât 10 investigaţii,
din care doar două s-au soldat cu aplicarea de taxe vamale anti – dumping. Exportatorii cel mai
frecvent vizaţi de anchetele anti – dumping pe plan mondial provin tot din rândul statelor dezvoltate.
Ponderea acestora este însă în scădere, crescând în schimb ponderea investigaţilor asupra
exporturilor provenind din China şi ţările recent industrializate din Asia de Sud – Est. 100.
96
română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004, pp.381-406
97
R. Gilpin – Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi, 2004
98
română Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004, pp.381-406
99
D. Negrescu – lucrarea cit., pag. 238, 239
100
Idem, pag. 240
91
Conform datelor publicate de OMC în World Trade Report 2005, în perioada 1 iulie 2003 –
30 iunie 2004 au fost iniţiate 229 de investigaţii; cei mai activi membri OMC în această direcţie au
fost: S.U.A (42↔17,57%), India (37↔15,48%), China(22↔9,20%), Turcia (19↔7,94%), U.E
(18↔7,53%), Korea (17↔7,11%), Canada (13↔5,43%), Mexic (11↔4,60%) şi Africa de Sud
(10↔4,18%); datele sunt sintetizate în tabelul nr. 3.2.101
La sfârşitul lunii iunie 2004, 27 de membri OMC au raportat 1349 de măsuri anti –dumping
în vigoare. Din acestea 22% reveneau S.U.A, 16% Indiei, 12% U.E şi câte 6% Argentinei, Canadei
şi Africii de Sud. (Tabelul nr.3.3.). Produsele exportate din China au fost obiectul celor mai multe
investigaţii anti – dumping (59↔25,76%), urmate de produsele exportate din S.U.A (23↔10,04%),
Taipei (22↔9,60%), U.E (19↔8,29%), Korea (19↔8,29%), Japonia (15↔6,55%) şi India
(14↔6,11%) (Tabelul nr.3.3.).
Tabelul nr. 3.2. Acţiuni anti – dumping iniţiate în perioada 1 iulie 2003 – 30 iunie 2004
Nr. crt. Ţara Acţiuni iniţiate Măsuri în vigoare la 30 iunie 2004

1. Argentina 7 76
2. Australia 9 51
3. Brazilia 8 54
4. Canada 13 85
5. China 22 56
6. Costa Rica 0 1
7. Egipt 0 17
8. UE (25) 18 165
9. India 37 216
10. Indonezia 6 2
11. Israel 0 5
12. Jamaica 1 4
13. Japonia 0 2
14. Korea 17 23
15. Malaezia 3 11
16. Mexic 11 58
17. Noua Zeelandă 4 10
18. Pakistan 4 4
19. Peru 6 29
20. Philippine 0 3
21. Africa de Sud 10 84
22. Taipei 0 4
23. Thailanda 2 23
24. Trinidad Tobago 0 4
25. Turcia 19 53
26. SUA 42 293
27. Venezuela 0 16
101
www.wto.org
92
Total 239 1349
Sursa: World Trade Report 2005, OMC, www.wto.org; Copyright  All rights reserved
Tabelul nr. 3.3. Exportatorii care au făcut obiectul a două sau mai multor investigaţii anti –
dumping în perioada 1 iulie 2003 – 30 iunie 2004
N Ţara vizată Numărul investigaţiilor

r.crt.
1 China 59
. SUA 23
2 Taipei 22
. UE (sau state 19
3 membre) 19
. Korea 15
4 Japonia 14
. India 9
5 Thailanda 8
. Rusia 7
6 Indonezia 6
. Malaezia 4
7 Canada 4
. Vietnam 3
8 Brazilia 3
. Mexic 2
9 Argentina 2
. Belarus 2
1 Arabia 2
0. Saudită 2
1 Singapore 2
1. Africa de Sud 2
1 Turcia
2. Emiratele
Arabe Unite
93
1 Total 229
3.
1
4.
1
5.
1
6.
1
7.
1
8.
1
9.
2
0.
2
1.
2
2.
Sursa: World Trade Report 2005, OMC, www.wto.org; Copyright  All rights reserved
Produsele care fac în mod frecvent obiectul procedurilor anti – dumping sunt oţelul şi alte
metale, utilajele , produsele chimice, produsele textile, produsele electrice etc.
 Exemple de tip antidumping şi/sau compensatoriu (pentru industria oţelului din SUA)
 În S.U.A, de exemplu, la sfârşitul anului 2000 aproape jumătate din taxele vamale anti –
dumping se aplicau produselor din oţel, deşi oţelul reprezintă doar aproximativ 5% din importurile
americane. În prima jumătate a secolului XX industria americană era lider mondial în producţia
oţelului. În 1950 S.U.A realiza aproximativ jumătate din producţia mondială de oţel; de atunci
situaţia s-a schimbat simţitor. Producătorii de oţel din alte state, având acces la surse de materii
prime la costuri scăzute, s-au concentrat asupra creşterii productivităţii şi reducerii costurilor,
beneficiind adesea şi de sprijinul guvernelor. În acelaşi timp, managerii marilor firme producătoare
integrate din America erau mai puţin preocupaţi de modernizarea proceselor tehnologice, ceea ce a
făcut ca, până în anul 2000, ponderea industriei americane pe piaţa mondială de oţel să scadă la
12%. Aproape o jumătate din producţia S.U.A. este realizată de “minioţelării” care reprezentă o altă
sursă de presiune concurenţială asupra marilor producători. În aceste condiţii, tactica de bază a
marilor producători au fost demersurile pe lângă guvern în vederea restricţionării importurilor.102
Costurile acestei strategii pentru economia americană au fost însemnate; accesul la oţelul
străin a fost restricţionat în 1969 când Institutul American pentru Fier şi Oţel, împreună cu sindicatul
muncitorilor din industria oţelului au „câştigat” o schemă de restricţii cantitative la import din partea
administraţiei Nixon. În următorii 30 de ani au existat doar puţine perioade în care aceste restricţii
au fost inactive.103
 Acordurile de Limitare Voluntară: 1969 – 1974104
102
www.aiis.org – American Institute for International Steel, Inc.
103
104
94
Japonia şi Europa au fost de acord, în mod „voluntar”, cu impunerea unor cote la exportul de
oţel pentru a evita legiferarea unor restricţii mai drastice; cotele au fost extinse în urma
ameninţărilor venite din partea guvernului american de a impune unele taxe vamale suplimentare la
import, şi au fost active până în 1974. Aceste restricţii au costat consumatorii americani aproximativ
4,4 – 8,6 miliarde de $ anual, fără ca sumele obţinute să fie folosite la modernizarea industriei
autohtone de oţel.
 Mecanismul preţurilor minime: 1978 – 1982105

Restricţiile cantitative asupra importurilor de oţel în SUA nu au înlăturat avantajele competitive
ale producătorilor străini; la jumătatea anilor 1970 cererea de pe piaţa internă a S.U.A a determinat
creşterea importurilor de oţel. Beneficiind de sprijin politic, producătorii de oţel, ameninţaţi de
aceste importuri, au declanşat un val de acţiuni anti – dumping şi anti-subvenţii (prin aplicarea de
taxe vamale compensatorii), care vizau producătorii externi. Pentru a evita un potenţial embargo
asupra importurilor de oţel care ar putea rezulta în astfel de cazuri, administraţia Carter a pus în
aplicare un mecanism care permitea guvernului să stabilească preţuri minime la importul de oţel. 106
Se estimează că acest mecanism i-a costat pe consumatorii americani 9,6 – 38,4 miliarde de $ anual,
fără rezultate notabile în ameliorarea proceselor de producţie şi creşterea productivităţii.
 Acordurile de Limitare Voluntară: 1982 – 1992

Controlul preţurilor la nivel federal al SUA nu a reuşit să stopeze creşterea importurilor de
oţel, dar producătorii interni au preferat să caute din nou sprijin politic în loc să investească în
vederea creşterii competitivităţii.107 Rezultatul a fost un alt val masiv de acţiuni anti – dumping şi
taxe vamale compensatorii care au costat consumatorii americani aproximativ 5,1 – 9,2 miliarde
USD anual.
 Acţiuni anti – dumping şi taxe vamale compensatorii: 1992 şi până în prezent

Deşi restricţiile cantitative au fost eliminate în 1992, demersurile făcute de producători
interni de oţel s-au soldat cu un alt set de acţiuni anti – dumping şi taxe vamale compensatorii.
Influenţa producătorilor autohtoni de oţel asupra politicii comerciale americane şi abilitatea lor de a
menţine o piaţă restricţionată au devenit o realitate a economiei americane.
Presiunile inflaţioniste rezultate în urma acestor măsuri au fost semnificative. Numai cotele
şi mecanismul preţurilor minime au costat consumatorii americani 90 – 151 miliarde de $ şi au
afectat competitivitatea celorlalte industrii consumatoare de oţel (care angajează de peste 40 de ori
mai mult personal decât industria oţelului). O explicaţie a menţinerii acestei stări de fapt o pot
reprezenta milioanele de dolari cu care companiile americane şi sindicatul lucrătorilor din industria
oţelului contribuie la campaniile electorale şi la activităţile de lobby în Washington. 108 În tot acest
timp, industria oţelului s-a modernizat datorită, în primul rând investiţiilor străine directe provenite
mai ales din Japonia, Korea şi Europa.
 Exemple de tip compensatoriu şi/sau retorsiune (pentru diverse sectoare din SUA şi UE)
105
106
107
D. Held ş.a. –Global Transformation:Politics, Economics and Culture, Polity Press, Cambridge, 1999; traducere în
limba română Transformări globale, Editura POLIROM, Iaşi, 2004
108
D. Held ş.a. –Global Transformation:Politics, Economics and Culture, Polity Press, Cambridge, 1999; traducere în
limba română Transformări globale, Editura POLIROM, Iaşi, 2004
95
Adesea guvernele oferă diferite forme de asistenţă financiară exportatorilor pentru a-i ajuta să
devină mai competitivi pe piaţa externă; aceste subvenţii la export sunt controversate deoarece ele
contravin normelor internaţionale referitoare la comerţul corect.109 Acordul privind subvenţiile şi
măsurile compensatorii, încheiat între membrii OMC, acceptat şi de UE, oferă un set de reguli
referitoare la utilizarea subvenţiilor pentru stimularea exporturilor şi măsurile la care o ţară poate
recurge în cazul în care producătorii interni sunt afectaţi de importurile din state ce acordă
subvenţii. Acordul OMC introduce conceptul de subvenţie „specifică”, care reprezintă o subvenţie
valabilă doar pentru o întreprindere, industrie, grup de întreprinderi/industrii; acordul mai defineşte
două categorii de subvenţii: prohibite/interzise şi permise, dar contracarabile; cu unele excepţii
acordul se aplică atât produselor industriale cât şi produselor agricole.110 Aşadar, condiţiile în care se
poate recurge la taxe compensatorii şi/sau măsuri de retorsiune conform regulilor OMC sunt
suficient de bine conturate, ţările dezvoltate au găsit însă şi vor găsi întotdeauna modalităţi subtile
prin care să îşi protejeze economia şi să ignore diverse prevederi sub GATT/OMC; în continuare
vom invoca două exemple: 111
 Modalităţile aplicate de SUA pentru susţinerea exporturilor

În timp ce acţiunea taxelor vamale compensatorii este clară, în practică devine dificil de
cuantificat precis mărimea unor subvenţii deoarece guvernele apelează la modalităţi variate şi
voalate pentru a-şi susţine producătorii, este îndeosebi cazul guvernului american. Cea mai
transparentă modalitate de subvenţionare este acordarea unei anumite sume pentru fiecare unitate de
produs exportată; dar subvenţiile acordate firmelor/industriilor sunt rareori aşa de clare. Ele pot fi
direcţionate, de exemplu, către activităţile de cercetare – dezvoltare dintr-o industrie, produsele
rezultate urmând a fi exportate; în acest caz determinarea efectelor induse de subvenţii devine mai
dificilă.112 La fel se întâmplă şi atunci când se acordă exportatorilor/clienţilor lor externi
împrumuturi cu dobânzi avantajoase; U.S Export – Import Bank, fondată în 1930, şi-a compromis
numele acordând credite în condiţii avantajoase exportatorilor americani şi clienţilor lor externi. De
exemplu, cele mai multe împrumuturi au fost acordate de EXIMBANK câtorva mari firme
americane şi clienţilor lor; Boeing, mai ales, a fost ajutată cu comenzi externe prin credite ieftine de
la EXIMBANK. Guvernele pot, de asemenea, subvenţiona indirect producătorii, prin practicarea
unor preţuri reduse la materiile prime, serviciile de transport etc., ale căror costuri se vor regăsi în
costul produselor exportate. Cele mai multe subvenţii se acordă însă produselor agricole. 113 De
regulă, guvernele sunt mai implicate în agricultură decât în alte sectoare ale economiei private, mai
ales în ţările dezvoltate, unde activităţile de lobby ale fermierilor dau rezultate remarcabile.
 Modalităţile aplicate de UE în cadrul PAC
Aşa cum am arătat anterior, politica agricolă a UE a generat şi va continua să genereze

multiple dispute în negocierile comerciale cu SUA şi alte ţări dezvoltate sub egida GATT/OMC;
treptat, s-au înregistrat anumite reforme în structura PAC, însă subvenţionarea exportului de produse
agricole continuă să deţină o poziţie semnificativă.114
109
D. R. Ruşanu, F. Nicolae – Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006
110
www.wto.org
111
Aceste două exemple sunt valabile, în egală măsură şi pentru problematica din ultimul paragraf al capitolului,
respectiv politici promoţionale şi de stimulare a exporturilor.
112
W.C. Sawyer, R.L. Sprinkle– lucrarea cit., pag. 143
113
T. A. Pugel– lucrarea cit., pag. 230
114
96
În U.E., deşi trendul este descrescător, cheltuielile implicate de Politica Agricolă Comună se
ridică la aproximativ o jumătate din cheltuielile totale, adică din bugetul UE (52,5% - în anul 2000;
56,9% - în anul 2001; 56,7% în anul 2002; 54,1% - în anul 2003; 47,5% în anul 2004). 115. Se
înregistrează însă schimbări importante în maniera de sprijin, în sensul că importanţa subvenţiilor la
export începe să scadă, crescând însă notabil ponderea ajutoarelor directe pentru fermierii europeni
(Figura nr.3.1.).
Figura nr.3.1. Evoluţia formelor de susţinere financiară în cadrul PAC
Sursa: http://europa.eu.int/comm/budget/pdf/agenda 2000/alloc_rep_2004_en.pdf;

 Exemple de măsuri de compensare şi/sau retorsiune
Aşa cum am spus, UE recurge la taxe/măsuri antidumping ca instrument obişnuit de

protecţie non-tarifară; deşi taxele compensatorii sunt relativ puţin folosite de UE, numărul de astfel
de anchete iniţiate de UE nu este neglijabil; la 30 iunie 2004 erau în vigoare 102 măsuri de
compensare a subvenţiilor la export. Ţările care au apelat cel mai des la astfel de măsuri sunt S.U.A
(57), U.E (18), Canada (10), Africa de Sud (4). (Tabelul nr. 3.4.)
Tabelul nr. 3.4. Acţiuni de compensare a subvenţionării exporturilor

în perioada 1iulie 2003 – 30 iunie 2004
Numărul acţiunilor în
Numărul de
Ţara iniţiatoare vigoare
acţiuni iniţiate
la 30 iunie 2004
Argentina 0 3
Australia 3 3
Canada 4 10
Costa Rica 0 1
UE 1 18
Mexic 2 1
Noua Zeelandă 0 1
115
http://europa.eu.int/comm/budget/pdf/agenda 2000/alloc_rep_2004_en.pdf
97
Peru 0 1
Africa de Sud 0 4
SUA 5 57
Venezuela 0 3
Total 15 102
Sursa: World Trade Report 2005, OMC, www.wto.org;
Din cele 15 acţiuni iniţiate în perioada 1 iulie 2003 – 30 iunie 2004, cele mai multe au fost
îndreptate împotriva UE (5) şi Indiei (5). (Tabelul nr. 3.5.); aşadar, şi UE, la rândul său, face
obiectul unor acţiuni de compensare şi/sau retorsiune cu privire la subvenţionarea unor exporturi.
Tabelul nr. 3.5. Exportatorii care au făcut obiectul investigaţiilor anti – subvenţii în perioada
1 iulie 2003 – 30 iunie 2004
Ţara exportatoare Numărul investigaţii

Canada 1
China 2
UE 5
India 5
Taipei 1
Thailanda 1
TOTAL 15
Sursa: World Trade Report 2005, OMC, www.wto.org;
3.2.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale/administrative privind importurile

Formalităţile vamale şi administrative sunt cerinţe de ordin tehnic ce se cer a fi îndeplinite cu
ocazia derulării importului şi care, prin numărul mare de documente necesare şi caracterul greoi şi
complicat în unele cazuri, se transformă în obstacole ce frânează/limitează importul unor produse. În
această categorie de bariere netarifare se includ:116
a) Modalităţile concrete de evaluare a mărfurilor în vamă, care au ca principiu de bază
reglementările internaţionale în acest sens:
– convenţia internaţională cu privire la evaluarea vamală;
– codul de evaluare vamală negociat la Runda Tokyo.
Ambele reglementări sunt negociate în cadrul GATT (OMC) şi stipulează că evaluarea
trebuie să se facă pe baza preţurilor CIF, urmărindu-se să se stabilească o valoare reală a mărfurilor
(anterior am schiţat maniera în care se formează preţurile de import în vamă), respectându-se două
condiţii:117
– se iau ca bază de calcul preţurile reale de import şi nu preţuri interne sau altele stabilite
arbitrar;
– preţul mărfurilor importate se exprimă în moneda naţională la un curs real recunoscut de
FMI.
b) Documentele numeroase/complicate, ca şi alte formalităţi ce se cer a fi îndeplinite la
importul unor mărfuri (sau din unele ţări) devin obstacole netarifare, atunci când îngreunează
desfăşurarea normală a schimburilor comerciale; există preocupări sub egida GATT/OMC, inclusiv
116
G. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996; N. Sută, coord. – Comerţ
internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000; N. Sută, coord. – Comerţ
internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura All, 1995
117
98
sub egida CCI Paris, în vederea simplificării formalităţilor şi a tipizării formularelor/documentelor
care însoţesc mărfurile pe parcurs extern.118 La prima vedere, formalităţile vamale/administrative la
import sunt simple cerinţe de ordin tehnic; aplicarea lor în practică permite, în unele cazuri,
discriminarea comercială şi limitarea importurilor. De exemplu, în 1982, în Franţa au fost luate o
serie de măsuri în vederea reducerii soldului negativ al balanţei comerciale. Printre aceste măsuri se
numărau: indicarea obligatorie a originii produselor importate, redactarea în limba franceză a
documentelor de însoţire a mărfurilor şi crearea la Poitiers a unui centru unic de vămuire a
importurilor de aparate videorecorder. Aceste trei măsuri sunt, în sens strict, protecţioniste deoarece
vizează limitarea importurilor, dar pe căi ocolite. 119
3.2.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activităţile de comerţ exterior
În această categorie de bariere netarifare se includ, cel mai frecvent:120
a) Achiziţiile guvernamentale, prin care se poate da prioritate absolută firmelor naţionale faţă
de cele străine, pentru aprovizionarea unor ministere, departamente, alte instituţii de stat; acest
subiect este de interes maxim şi sub egida OMC şi la nivel de UE, sens în care sunt instituite
anumite proceduri/reglementări pentru achiziţiile publice (în capitolul 11 discutăm mai pe larg
despre reglementările OMC şi UE cu privire la achiziţiile guvernamentale pe bază de licitaţie
deschisă; toate aceste aspecte sunt valabile actualmente şi pentru România, ca membru UE).121
Guvernele reprezintă mari consumatori de bunuri şi servicii. Se estimează că în ţările
dezvoltate consumul guvernamental de produse care pot fi tranzacţionate pe piaţa externă reprezintă
a zecea parte din volumul total al vânzărilor respectivelor produse. 122Achiziţiile guvernamentale
pot deveni bariere netarifare în calea schimburilor comerciale internaţionale numai în măsura în
care, în baza unor reglementări în vigoare în anumite state, firmele naţionale au prioritate deplină
faţă de cele străine în ceea ce priveşte aprovizionarea cu bunuri şi servicii. Uneori aceste
reglementări admit, în anumite proporţii, importul de bunuri/servicii, favorizând însă şi în aceste
cazuri firmele naţionale. Acordul cu privire la achiziţiile guvernamentale, încheiat între membrii
OMC, prevede că aceste achiziţii, de la o anumită sumă în sus, trebuie să se facă prin licitaţii la care
să poată participa atât firmele naţionale, cât şi firmele străine (aspect valabil şi pentru
UE/România).123
b) Comerţul de stat (avem în vedere tranzacţii de vânzare-cumpărare efectuate de companii
cu capital de stat) când, de regulă, firmele naţionale beneficiază de reduceri şi scutiri în plan fiscal,
faţă de firmele străine.
c) Monopolul de stat asupra importului unor produse strategice ca importanţă (cereale,
petrol, medicamente etc.) poate duce la orientarea cantitativă a importului pe anumite fluxuri/ţări.
118
M. Diaconescu – Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004
119
M. Rainelli– Comerţul internaţional, Editura ARC, Bucureşti, 2004, pag. 66
120
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000; M.
Diaconescu – Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004
121
Pe marginea acestui subiect revenim mai pe larg în Capitolul 11, Tranzacţii comerciale speciale; se estimează că
circa 16% din GDP-ul UE (valoare GDP UE de circa 15.000 mld USD) este destinat pentru achiziţii publice atât la
nivelul instituţiilor UE, cât şi la nivelul statelor membre; prin urmare, este de înţeles interesul pentru a aplica proceduri
transparente/corecte în materie de achiziţii publice.
122
T. Pugel – International Economics, 12th Edition, McGraw – Hill, 2004, pag. 169
123
135; Pe marginea acestui subiect revenim mai pe larg în Capitolul 11, Tranzacţii comerciale speciale; se estimează că
circa 16% din GDP-ul UE (valoare GDP UE de circa 15.000 mld USD) este destinat pentru achiziţii publice atât la
nivelul instituţiilor UE, cât şi la nivelul statelor membre; prin urmare, este de înţeles interesul pentru a aplica proceduri
transparente/corecte în materie de achiziţii publice.
99
3.2.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare
Astfel de bariere netarifare, localizate frecvent în practica ţărilor dezvoltate (SUA, UE,
Japonia), sunt relativ dificil de contracarat şi pot constitui obstacole serioase în calea importurilor,
mai ales dacă se aplică selectiv; includem în această categorie:124
a) Normele sanitare şi fitosanitare ce se cer a fi îndeplinite în ţările dezvoltate la importul
unor produse ca alimente, medicamente, produse chimice, etc. (condiţiile de calitate, de omologare
etc.); interpretarea şi/sau aplicarea acestor norme revine instituţiilor de stat, ceea ce deschide calea
unor discriminări cu privire la importuri.
Normele sanitare şi fitosanitare sunt reglementări care vizează produsele destinate
consumului oamenilor şi animalelor (produse alimentare, coloranţi sau alte ingrediente folosite în
industria alimentară, produsele farmaceutice de uz uman şi veterinar, produsele chimice folosite în
agricultură, furajele pentru animale etc.). Aceste reglementări sunt foarte severe, mai ales în ţările
dezvoltate şi adesea îngreunează derularea tranzacţiilor comerciale cu aceste produse.125
b) Normele de securitate şi alte condiţii impuse la importuri destinate consumului productiv
(maşini-utilaje sau mijloace de transport); este vorba de securitate în exploatare, consum, utilizare
etc.
c) Normele de ambalare, marcare şi etichetare: pot deveni obstacole ce îngreunează
derularea unor schimburi comerciale normale între ţări, îndeosebi prin caracterul excesiv şi/sau
selectiv.
Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementări care prevăd cerinţe
speciale cu privire la ambalarea, marcarea şi etichetarea produselor de import, foarte diferite de la o
ţară la alta şi care implică cheltuieli suplimentare, întârzieri în derularea contractelor şi chiar
limitarea importurilor. 126 În sine, existenţa unor asemenea norme nu înseamnă o protecţie. Nu este
vorba decât de a apăra consumatorii de produsele de calitate îndoielnică. Este însă foarte uşor ca de
la protecţia consumatorilor naţionali să se ajungă la protecţia producătorilor naţionali. Atunci, în
mod deliberat, normele obligatorii corespund caracteristicilor produselor naţionale, iar producătorii
străini utilizează ingrediente interzise. În acest sens, uneori guvernele nu ezită să recurgă la
reglementări foarte vechi. Guvernul german, de exemplu, pentru a împiedica importurile de bere din
Franţa, a utilizat un text din secolul al XVI – lea în care erau enumerate singurele componente
autorizate pentru fabricarea berii. În Japonia există şi exigenţe referitoare la dimensionarea literelor
înscrise pe ambalajele produselor.127
d )Standardele de muncă şi protecţie a mediului

Disputa legată de standardele de muncă a devenit un obstacol major în calea liberalizării
comerţului, mai ales în S.U.A. Problema acestor standarde a fost ridicată mai ales de organizaţiile
muncitoreşti şi de apărătorii drepturilor omului care susţin introducerea în acordurile comerciale a
unor clauze privitoare la practicile corecte de muncă, interzicerea muncii copiilor şi dumpingul
social (competiţia necinstită prin nesocotirea drepturilor fundamentale ale muncitorilor, neoferindu-
li-se condiţii decente de muncă).128 China, mai ales, a fost acuzată de încălcarea drepturilor omului.
Ţările în curs de dezvoltare au protestat faţă de încercările de a li se impune standarde vestice,
pretinzând că acestea servesc intereselor protecţioniste şi sunt o metodă de a reduce avantajul
124
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000; M.
Diaconescu – Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004
125
137
126
Idem, pag. 138
127
M. Rainelli– Comerţul internaţional, Editura ARC, Bucureşti, 2004, pag. 66, 67
128
100
comparativ al economiilor lor, bazate pe forţă de muncă ieftină şi protecţie socială minimă. 129
Acelaşi tip de argument se foloseşte şi în cazul diferenţelor naţionale în standardele de protecţie a
mediului aplicabile produselor manufacturate. Multe state cu standarde ridicate de protecţie a
mediului se tem că ţările cu standarde scăzute ar putea beneficia de avantaje „incorecte” în
industriile relativ puternic poluante.
OMC a stabilit că atât standardele de muncă, cât şi cele de protecţie a mediului, nu pot fi
aplicate în scopul restricţionării importurilor. 130
În fine, concluzionând sintetic cu privire la aspectele invocate în structura acestui paragraf,
vom spune că cele peste 2000 de bariere non-tarifare identificate de GATT/OMC se grupează sub
raport metodologic în cinci categorii distincte, respectiv:
limitarea cantitativă directă a importurilor

Bariere
limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor
netarifare
formalităţi vamale şi administrative
(Non- tariff
participarea statului la activităţile de comerţ exterior
Barriers -
obstacole tehnice decurgând din standardizare
NTBs)
3.3. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor
Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază a

politicilor comerciale promovate de majoritatea ţărilor lumii; această strategie vine să completeze
politicile macroeconomice promovate de guverne, alături de strategia de protejare tarifară şi non-
tarifară a pieţelor autohtone, astfel încât schimburile de mărfuri şi servicii cu străinătatea să conducă
la un sold echilibrat al balanţelor comerciale. Impulsionarea exporturilor include în principal două
categorii de măsuri (interes major prezintă cea de-a doua categorie de măsuri de stimulare a
exporturilor):
 măsuri promoţionale sau de promovare a exporturilor: se vizează influenţarea pe diverse
căi a clienţilor potenţiali externi pentru a cumpăra mărfurile disponibile la export; în acest sens se
recurge la:
– convenţii şi acorduri comerciale, inclusiv facilităţi acordate expres;
– participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea unor astfel de manifestări
pe plan intern (TIB, cazul României);
– organizarea de reprezentanţe comerciale în ţările importatoare;
– organizarea unor servicii de informare-orientare a clienţilor externi;
– publicitate externă etc.
 măsuri de stimulare a exporturilor, caz în care statul/guvernul se angajează în mod
explicit să sprijine exportatorii şi/sau mărfurile/serviciile ce au şanse reale de a pătrunde pe pieţele
externe; astfel de măsuri/instrumente se grupează în patru grupe:131
– măsuri bugetare;
– măsuri fiscale;
– măsuri financiar-bancare;
– măsuri valutare.
Aşadar, în contextul competiţiei globale, nici o ţară dezvoltată nu rămâne câtuşi de puţin
pasivă cu privire la rezultatele cuantificabile şi non-cuantificabile ce derivă din relaţiile comerciale
129
R. Gilpin – Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pag.87
130
W.C. Sawyer, R.L. Sprinkle–International Economics, Pearson Education Inc, New Jersey, 2003, pag.161
131
101
cu străinătatea; cu atât mai mult ţările în curs de dezvoltare se străduiesc să îşi dezvolte mecanisme
financiare/instituţionale prin care să îşi îmbunătăţească poziţia lor în cadrul comerţului global.
3.3.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor

În această categorie de măsuri de stimulare a exportului statele lumii recurg la un „mixaj”
amplu de sprijin financiar direct şi indirect al ICE/FCE –urilor angajate pe pieţele externe, cât şi al
mărfurilor ce fac obiectul schimburilor; unele dintre aceste măsuri sunt negociate şi admise sub
agenda GATT/OMC atunci când sunt transparente şi distribuite echilibrat pe toate destinaţiile
potenţiale de export. În categoria măsurilor bugetare de stimulare a exporturilor se includ:132
a) Subvenţiile la export (fac parte din categoria generică de subsidies) sunt sume de bani
acordate firmelor, direct sau indirect, pentru a le rentabiliza activitatea de export, atunci când
preţurile externe nu sunt atractive. 133 Subvenţionarea se face de regulă selectiv pentru anumite
sectoare economice:134
– agricultura, care este sectorul cel mai puternic subvenţionat;
– industrii strategice (aeronautică, electronică);
– industrii în dezvoltare (informatică);
– industrii care deţin o pondere mare în ocuparea forţei de muncă (automobile);
– industrii în declin.
În categoria de subsidies includem şi alte instrumente prin care statul sprijină
producătorii/exportatorii pentru a-şi reduce costurile în vederea penetrării pieţelor externe
(garantarea unor preţuri minime, facilitarea unor achiziţii de semifabricate pentru producţia destinată
exportului etc.).135
b) Primele de export se acordă de stat acelor exportatori care realizează mari volume de
export sau exportă produse ale unor industrii de importanţă naţională (sunt comparabile cu
subvenţiile, ca efecte);
c) Alte instrumente bugetare, din categoria subvenţiilor indirecte la export, precum
facilităţile acordate exportatorilor pe seama cheltuielilor publice (informaţii, studii, cercetări,
participarea la târguri internaţionale, transporturi etc.).
3.3.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor

Prin astfel de măsuri de stimulare a exportului se vizează creşterea competitivităţii pe seama
diminuării unor componente ale costului de producţie; astfel de măsuri sunt extrem de „non-
transparente” întrucât legislaţia fiscală a fiecărei ţări dezvoltate este complexă şi birocratic de
aplicat; afirmaţia rămâne valabilă şi pentru UE şi ţările membre, caz în care componenta fiscală
rămâne un mecanism complex şi dificil de înţeles.136 În cadrul unor astfel de măsuri, guvernele
apelează la scutiri, reduceri sau restituiri de taxe şi impozite directe sau indirecte, fie pentru mărfuri
exportate, fie pentru ICE//FCE; includem în această grupă de măsuri următoarele:137
132
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000; I.
Popa - Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997; D. R. Ruşanu, F. Nicolae –
Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006
133
C. Hill - International Business:Competing in the Global Market Place, Postscript 2002, McGraw-Hill Companies,
2002, pag. 154
134
135
C. Hill - International Business: Competing in the Global Market Place, Postscript 2002, McGraw-Hill Companies,
2002
136
102
a) Facilităţi fiscale pentru mărfuri exportate: constau în reducerea sau restituirea impozitului
pe circulaţia mărfurilor (în cazul UE şi al României, a TVA ) şi se pot acorda pentru toate mărfurile
exportate sau după anumite criterii (importanţă, grad de prelucrare, noi locuri de muncă etc.);
b) Facilităţi fiscale acordate exportatorilor: reduceri ale impozitului pe venit (profit) realizat
de ICE/FCE în urma exportului (se admite inclusiv constituirea de către ICE/FCE a unor fonduri de
rezervă, fonduri de stimulare);138
c) Facilităţi vamale la importul unor mărfuri ce se vor prelucra şi încorpora în produse
destinate exportului (reduceri, scutiri sau restituiri de taxe vamale la import de materii prime,
combustibili, materiale, utilaje destinate producţiei de export).
Se aplică şi admisia temporară a unor mărfuri importate, pe perioade limitate, cu scutire de
orice taxe sub rezerva prelucrării şi exportării lor în acelaşi interval de timp. Astfel de facilităţi
vamale la import echivalează, în fapt, cu facilităţile fiscale pentru mărfurile ce vor urma a fi
exportate. Acest mecanism de stimulare condiţionată a exporturilor se mai numeşte sistemul
drawback; el este un sistem de stimulare a exporturilor aplicat de ţările dezvoltate, prin care se
restituie ICE/FCE-ului exportator, cu ocazia şi la data efectuării exporturilor, diferite sume sau
cheltuieli făcute cum ar fi taxe vamale, accize, diferite impozite, toate făcute la importul unor
materii prime sau semifabricate destinate realizării producţiei export. Există diverse condiţii pentru a
beneficia de mecanismul drawback:
– se declară intenţia de export încă de la efectuarea importului materiilor prime şi
semifabricatelor;
– se incorporează într-o anumită proporţie;
– reexportul mărfurilor realizate are loc într-un anume interval de timp.
3.3.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor

În numeroase domenii ale comerţului internaţional, finanţarea are rol hotărâtor în realizarea
exportului. Finanţarea exporturilor se realizează prin sistemul naţional bancar şi alte instituţii
publice sau private, specializate în acest sens. În categoria unor măsuri de stimulare a exporturilor
prin instrumente financiare şi bancare, includem:139
a) Creditele la export , ce se acordă în mod obişnuit pentru exporturi cu valoare ridicată
(contracte de instalaţii, utilaje, uzine la cheie etc.); mecanismul de aplicare a unor măsuri de acest
tip are cel mai adesea la bază convenţii bilaterale la nivel guvernamental, când se
garantează/creditează un anumit plafon pentru creditul angajat de ICE-ul importator. Există şi
situaţii în care statul se implică doar indirect în susţinerea acestui mecanism, respectiv se obţine
sprijinul unor consorţii bancare, când mai multe bănci se pun de acord pentru a finanţa exporturi
complexe şi de mare valoare; se procedează la o creditare directă/indirectă a ICE-ului importator;
această creditare ia două forme:140
 creditul furnizor: când băncile acordă creditul necesar (sau o cotă parte) exportatorului,
pentru ca acesta să poată efectua exportul, să-l crediteze el pe importatorul (clientul) străin; deci în
mod indirect băncile vor credita acelaşi importator străin;
137
138
139
140
A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, France, 1996; acest subiect
se reia mai pe larg în Capitolul 7, Tehnici de finanţare în TCI.
103
 creditul cumpărător: când băncile importatorului străin obţin creditul necesar (sau o cotă
parte) din partea unor bănci din ţara exportatoare pentru a putea efectua importul şi a-l achita
integral în timp scurt (la livrare chiar); este cel mai răspândit în practica internaţională.
Astfel de credite (ambele) se acordă pe termene medii (1-5 ani) şi lungi (6-20 ani); de regulă,
dobânda la ele este mai scăzută decât cea uzuală, iar băncile se refinanţează în condiţii speciale de la
băncile centrale sau bănci ce au misiunea de a susţine exporturile, precum EXIMBANK (inclusiv
prin scontarea cambiilor de export în condiţii preferenţiale şi cu taxe mai reduse faţă de cele
interne).141
În cazul UE există un dublu mecanism de susţinere a exporturilor către ţări terţe, respectiv:142
- la nivelul instituţiilor UE, prin instrumente de natură bugetară, fiscală, inclusiv prin
acordarea de credite pentru export în condiţii avantajoase;
- la nivelul fiecărei ţări membre UE, alături de instrumentele de tip amintit, există bănci
puternice pentru creditare şi sprijin instituţional al exportatorilor; în cazul României este vorba de
EXIMBANK, înfiinţată în 1992, cu capital majoritar de stat ce are misiunea de a promova
exporturile româneşti prin instrumente de finanţare, garantare şi asigurare în contul statului şi în
cont propriu.
b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export este o modalitate de a cointeresa
exportatorii să efectueze vânzări pe credit în străinătate. Asigurarea se face atât faţă de riscurile
comerciale, cât şi necomerciale (risc politic, de convertibilitate, de transfer, de blocare a plăţilor, de
embargo, de insolvabilitate etc.). Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi presupune
acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa contravaloarea mărfurilor exportate. Garantarea se
face pentru creditele cumpărător şi constă în obligaţia asumată de o instituţie specializată din ţara
importatorului de a rambursa o cotă parte din credit, dacă debitorul devine insolvabil.143
Asigurarea şi garantarea exporturilor se practică azi în toate ţările lumii, dezvoltate şi în curs
de dezvoltare. Pentru a elimina riscul pieţei externe, în unele ţări există recomandarea (SUA,
Anglia), iar în altele obligativitatea (Japonia) asigurării exportului.
Garantarea creditelor de export se realizează de către organisme specializate, de regulă de tip
bancar (cum ar de exemplu EXIMBANK), iar asigurarea creditelor face obiectul activităţii unor
instituţii/societăţi de asigurări.144
3.3.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor

Instrumentele de tip valutar de stimulare a exporturilor îşi regăsesc aplicabilitate îndeosebi în
cazul ţărilor cu monedă non-convertibilă sau parţial convertibilă; totuşi, şi ţări cu monedă de tip
valută forte pot recurge la astfel de instrumente atunci când se instituie deprecierea voită a monedei
naţionale (cazul SUA în anumite perioade, unele ţări membre UE etc.).
În această categorie de măsuri de stimulare a exporturilor includem următoarele:145
a) Primele valutare: se apropie în conţinut de subvenţiile la export şi constau în convertirea
valutei deţinute de exportatori la cursuri mai avantajoase decât cel oficial la data respectivă; se
acordă diferenţiat pe produse, pe ţări, zone etc.;
141
D. R. Ruşanu, F. Nicolae – Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006
142
D. R. Ruşanu, F. Nicolae – Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006, pag. 108 şi
următoarele; acest subiect se prezintă mai pe larg în Capitolul 7, Tehnici de finanţare în TCI.
143
Pe marginea riscurilor în TCI discutăm separat în capitolul opt al lucrării; asupra asigurării creditelor se revine în
capitolul şapte.
144
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări:abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura ALLBECK, Bucureşti,
2000
145
104
b) Deprecierea monedei naţionale stimulează, de regulă, exporturile atunci când această
depreciere este mai accentuată decât scăderea puterii interne de cumpărare (inflaţia). Practica arată
că deprecierea monedei naţionale (voit) stimulează exporturile, dar pe termen scurt şi numai dacă
cererea externă este elastică faţă de preţ pentru anumite mărfuri.146 La nivel macro, deprecierea
monedei naţionale conduce la o deteriorare a poziţiei ţării respective în economia mondială, motiv
pentru care se practică pe scară redusă.
Aşadar, concluzionând cu privire la instrumentele/măsurile de promovare/susţinere a
exporturilor de către majoritatea ţărilor lumii (îndeosebi UE, SUA, Japonia şi alte ţări recent
industrializate, precum Coreea sau China), rezultă patru componente ale politicii comerciale de acest
tip, aşa cum sugerăm grafic:
plăţi cash (cash grants)

Măsuri de măsuri bugetare credite avantajoase (low interest
susţinere a măsuri fiscale loans)
exporturilor măsuri financiar-bancare reduceri de taxe (tax breaks)
(Subsidies) măsuri valutare implicarea statului (government
equity
3.4. Politica comercială în perspectivă
Aşadar, după cum am arătat în paragrafele anterioare, statele lumii au tins dintotdeauna şi
tind şi în prezent să îşi protejeze într-o anumită măsură piaţa autohtonă faţă de concurenţa excesivă
din exterior; comerţul exterior poate să aducă bunăstare la nivel de „actori” implicaţi, fie că este
vorba de firme, fie că este vorba de ţări, dar numai atunci când sunt aplicate strategii/politici
adecvate de susţinere a schimburilor comerciale cu străinătatea. Este aproape cert că fluxurile de
comerţ internaţional au favorizat şi expansiunea industrializării după 1800 şi până în prezent; ele au
avut, direct/indirect, influenţe benefice asupra creşterii prosperităţii la nivelul economiei globale.147
Care vor fi tipurile de politici comerciale promovate de ţările dezvoltate în următoarele
decenii? Dar de către ţările în curs de dezvoltare? Care vor fi instrumentele concrete de politică
comercială pe care se vor axa diferite state? Ce rol revine unor instituţii precum OMC sau
UNCTAD pe parcursul următoarelor decenii?
Din punctul nostru de vedere apreciem că anumite tendinţe şi/sau caracteristici recent
survenite în politicile comerciale ale unor state dezvoltate (după 1980) se vor menţine şi în
perspectiva imediat previzibilă. Astfel, atât cât reuşim să percepem, vom asista în continuare la o
dublă „strategie” în politica comercială a ţărilor dezvoltate, respectiv:
a. Pe de o parte, ţările dezvoltate vor continua să susţină necesitatea/oportunitatea
liberalizării comerţului internaţional cu mărfuri, servicii, drepturi de proprietate intelectuală,
investiţii etc., îndeosebi în cadrul negocierilor sub egida GATT/OMC. Este de prezumat că se va
consolida rolul OMC în direcţii nou incluse pe agenda sa (agricultura, achiziţiile guvernamentale
etc.), dar şi în direcţii precum soluţionarea disputelor dintre state; pe măsură ce poziţia diverselor
146
C. Fota, coord. – lucrarea cit.
147
K. Pomeranz ; S. Topik– The World that Trade Created, 2nd edition, M. E. Sharpe, Inc., USA, 2006
105
blocuri comerciale integraţioniste în economia globală se va consolida, este de prezumat că acestea
vor accepta o liberalizare şi mai semnificativă în privinţa barierelor tarifare în schimburile cu ţări
terţe.
b. Pe de altă parte, dincolo de declaraţiile şi/sau atitudinile afişate de ţările dezvoltate în
decursul negocierilor multilaterale sub GATT/OMC, este de prezumat că acestea vor reuşi să
„inventeze” în viitor noi instrumente de protecţie non-tarifară, îndeosebi prin „mixarea” celor cinci
categorii de bariere non-tarifare trecute în revistă. Aşadar, „speranţa” ţărilor în curs de dezvoltare
pentru un acces mai facil pe pieţele ţărilor dezvoltate rezidă îndeosebi în capacitatea instituţională de
care va da dovadă OMC în perspectivă; negocierile complexe şi birocratice între cei 152 de membri
OMC vor continua sub influenţa unor poli de putere precum UE, SUA, Japonia sau China.148
În sinteză, câteva din aspectele ce vor defini politicile comerciale aplicate de state în
perspectivă, aşa cum le vedem noi, se prezintă în schiţa grafică ce urmează:
Succese obţinute sub egida GATT: Aspecte previzibile sub egida OMC în viitor:
coordonarea politicilor între membrii GATT; liberalizarea treptată a comerţului cu DPI;
sistemul SGP/SGPC sub UNCTAD; liberalizarea treptată a fluxurilor de ISD;
reducerea cu peste 90% a mediei taxelor vamale; mai buna gestionare a disputelor dintre ţări;
favorizarea accesului ţărilor în curs de dezvoltare coordonarea politicilor în comerţul cu produse
în comerţul cu manufacturate; agricole.
expansiunea comerţului cu servicii .
Ţările dezvoltate vor „INVENTA” alte sute de

bariere non-tarifare pentru a-şi proteja selectiv
economiile; se va consolida influenţa blocurilor
comerciale, îndeosebi a UE în comerţul global.
1950 1995 2009 2050
148
M. Moore – A World Without Walls, Cambridge University Press, UK, 2003
106

Tci 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tci 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 3......................................................................................................................

3.1. Politica vamală

Schimburile comerciale cu străinătatea POLITICA COMERCIALĂ

Aşadar, guvernele statelor democratice adoptă succesiv zeci/sute de reglementări şi norme

tariful vamal (taxele vamale)

3.1.1. Taxele vamale

3.1.2. Tariful vamal

3.1.2.1. Clasificarea mărfurilor în tarifele vamale

3.1.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale

Îndeosebi pe parcursul perioadei postbelice, constatăm că şi în situaţia în care o ţară

3.1.4. Teritoriul vamal

a) Extinderea teritoriului vamal

Primul pilon al integrării europene

Aşadar, procesul integraţionist la nivel de UE a cuprins şi cuprinde 4 piloni de bază,

 Codul vamal al UE62

Pentru transpunerea în practică a Codului vamal al UE, Comisia Europeană a elaborat,

b) Restrângerea teritoriului vamal

3.2.1. Aspecte prealabile

3.2.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor

d) Limitările voluntare la export (sau autolimitări la export, VER – Voluntary Export

e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor sunt o restricţie cantitativă

3.2.3. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor

d) Depunerile (depozitele) prealabile la import: în unele ţări dezvoltate, importatorul este

e) Procedurile şi taxele antidumping şi compensatorii

Nr. crt. Ţara Acţiuni iniţiate Măsuri în vigoare la 30 iunie 2004

N Ţara vizată Numărul investigaţiilor

 Acordurile de Limitare Voluntară: 1969 – 1974104

 Mecanismul preţurilor minime: 1978 – 1982105

 Acordurile de Limitare Voluntară: 1982 – 1992

 Acţiuni anti – dumping şi taxe vamale compensatorii: 1992 şi până în prezent

 Modalităţile aplicate de SUA pentru susţinerea exporturilor

 Modalităţile aplicate de UE în cadrul PAC

Aşa cum am arătat anterior, politica agricolă a UE a generat şi va continua să genereze

Sursa: http://europa.eu.int/comm/budget/pdf/agenda 2000/alloc_rep_2004_en.pdf;

 Exemple de măsuri de compensare şi/sau retorsiune

Aşa cum am spus, UE recurge la taxe/măsuri antidumping ca instrument obişnuit de

Tabelul nr. 3.4. Acţiuni de compensare a subvenţionării exporturilor

Ţara exportatoare Numărul investigaţii

3.2.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale/administrative privind importurile

d )Standardele de muncă şi protecţie a mediului

limitarea cantitativă directă a importurilor

3.3. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor

Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază a

3.3.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor

3.3.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor

3.3.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor

3.3.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor

plăţi cash (cash grants)

3.4. Politica comercială în perspectivă

Ţările dezvoltate vor „INVENTA” alte sute de

1950 1995 2009 2050

S-ar putea să vă placă și