CÂMPUL PROTETIC EDENTAT TOTAL

Prin ”câmp protetic” se înțelege teritoriul biologic pe care se aplică proteza sau
totalitatea țesuturilor care vin în contact cu proteza.
Câmpul protetic edentat total este împărțit în două zone caracteristice: zona de
sprijin și zona de succiune.
A) Zona de sprijin cuprinde crestele alveolare și tuberozitățile maxilare, bolta
palatină și crestele edentate mandibulare (substratul osos) acoperite de
mucoasă fixă.
B) Zona de succiune cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile
protezei. Această zonă este situată periferic față de zona de sprijin.
Mucoasa respectivă este formată pe de o parte din bandeleta pasiv mobilă, ce
face trecerea dintre mucoasă fixă și mucoasa mobilă, iar pe de altă parte din mucoasa
mobilă, ce se aplică pe fața externă a protezei, în vecinătatea marginilor.

1. Câmpul protetic maxilar

A. Zona de sprijin are substratul osos reprezentat de: crestele alveolare

edentate, tuberozitățile maxilare și bolta palatină.

Creasta edentată rezultă din apofiza maxilară după extragerea dinților.

După pierderea dinților, crestele alveolare se reduc în dimensiuni prin procesele
de atrofie și resorbție. La maxilarul superior, resorbția este centripetă. Există însă zone
unde resorbția este mult diminuată. Acestea sunt situate la nivelul inserției frenurilor
(median și bucale), precum și la nivelul tuberozității.
Creasta edentată maxilară capătă în decursul evoluției lor anumite forme
caracteristici. Dacă la început sunt înalte, cu versantul vestibular retentiv, ulterior ele se
micșorează și retentivitatea dispare, versantul vestibular devenind drept, fără nici o
convexitate (creste neutre). Pe măsură ce atrofia continuă, crestele alveolare capătă un
versant oblic îndreptat în jos și către linia mediană (creste neretentive).
De obicei, crestele înalte, retentive se asociază cu o boltă adâncă, cele neutre
se asociază cu o boltă de înălțime medie, iar cele neretentive cu o boltă plată.
Creasta edentată maxilară se termină în regiunea posterioară cu o proeminență
numită tuberozitate. Aceasta poate fi asemănătoare crestei edentate, adică poate fi
retentivă sau neutră, sau ștearsă, neretentivă.
 Tuberozitatea maxilară, situată în regiunea posterioară a apofizelor alveolare
are un rol foarte important în menținerea și stabilizarea protezei totale.
Tuberozitatea retentivă se asociază de cele mai multe ori și cu un volum crescut.
Retentivitatea tuberozității poate fi în sens vestibulo-oral (pe o parte sau pe ambele
părți ale maxilarului) și în sens sagital sau chiar în ambele sensuri.
Când volumul ei crescut face ca tuberozitatea să se apropie foarte mult de
creasta edentată mandibulară sau de tuberculul mandibular, vorbim de o tuberozitate
„procidentă”. Atât în acest caz, cât și în situațiile în care tuberozitatea este foarte
retentivă, împiedicând aplicarea ușoară a protezei pe câmpul protetic, se recomandă
remodelarea ei chirurgicală. În acest fel se obține un spațiu protetic pentru bazele celor
două proteze totale.

Bolta palatină rezultă din unirea apofizelor palatine ale osului maxilar, situate în
cele două treimi anterioare ale bolții, cu lamele orizontale ale oaselor palatine situate în
treimea posterioară a bolții.
Bolta palatină poate fi adâncă, medie, sau plată. Adâncimea ei se corelează cu
gradul de resorbție al crestei alveolare. Cea mai favorabilă protezării totale este bolta
plată, fără torus.
Din punct de vedere morfologic, pe bolta palatină se disting 3 regiuni:
- Anterioară – unde se găsesc rugile palatine și papila incisivă
- Mijlocie – cu o mucoasă aderentă, favorabilă sprijinului protezei
- Posterioară – unde apar zonele grăsoase Schroeder, cu o mucoasă rezilientă,
favorabilă obținerii succiunii protezei (închiderea palatinală posterioară)
Regiunea rugilor palatine este una sensibilă, de aceea se poate recurge uneori
la folierea lor. Ruga palatină mare poate servi ca reper pentru stabilirea poziției
caninului superior pe arcadă.
Papila incisivă reprezintă un reper median din regiunea anterioară a bolții
palatine. La pacienții dentați, aceasta se găsește la o distanță constantă de fața
vestibulară a frontalilor superiori, de 10-12 mm. De aceea, se folosește ca reper în
montarea incisivilor superiori pe proteză. Atunci când resorbția crestei este
semnificativă, atât în sens orizontal cât și vertical, papila incisivă poate fi poziționată pe
creasta alveolară. Fiind o zonă de emergență nervoasă, papila poate fi sensibilă la
presiunile exercitate de proteză, situație în care se foliază.
Pe linia mediană de-a lungul căreia se unesc apofizele palatine simetrice poate fi
situată o proeminență osoasă, numită torus palatin (vizibilă la inspecție sau doar
palpabilă). Aceasta apare în 20% din cazuri. Când este prezent, este indicată folierea
modelului la acest nivel. Torusul maxilar pune probleme când este poziționat posterior
și intersectează linia de reflexie a vălului palatin, locul celei mai importante închideri
marginale a protezei superioare. Intersectarea torusului palatin prin polul său posterior
cu această linie creează mari dificultăți stomatologului în încercarea de a obține o
etanșeizare a protezei la acest nivel.

Substratul mucos al câmpului protetic maxilar este constituit din mucoasa care
acoperă crestele edentate şi bolta palatină – deci zona de sprijin – și este denumit
mucoasa fixă.
Existența stratului submucos permite fibromucoasei să se deplaseze pe planurile
profunde. Aceasta are deci o reziliență crescută.
În regiunea molarilor pe palat există o zonă bogată în țesut glandular cunoscută
sub numele de „zonele lui Schroder”. Glandele salivare palatine existente în această
regiune secretă o salivă bogată în mucină, foarte necesară umectării protezei totale.
Această zonă poate fi comparată cu o pernă hidraulică, amortizând o parte dintre
presiunile transmise de proteză în acest loc.
Din cauza variabilității grosimii straturilor mucoase și submucoase, zona de
sprijin maxilară are reziliență diferită.

B. Zona de succiune sau zona de închidere marginală este reprezentată de

mucoasa pasiv-mobilă. Aceasta este o mucoasă puțin aderentă la periost, care poate fi
mobilizată de către medic sau prin mișcările funcționale ale pacientului (prin intermediul
formațiunilor musculo-tendinoase din apropiere).
Mucoasa pasiv-mobilă are o lățime între 1 și 3 mm și este situată în apropierea
fundurilor de sac vestibulare, mai aproape de versantele crestelor edentate.
Cu cât această zonă este mai lată, cu atât fenomenul de succiune se poate
instala mai ușor.

2. Câmpul protetic mandibular

A. Zona de sprijin are un substrat osos reprezentat de creasta edentată

mandibulară, întotdeauna mult mai redusă decât creasta edentată maxilară, pe fondul
unei resorbții mai accentuate a osului alveolar mandibular.
Zona de sprijin mandibulară este delimitată vestibular de linia oblică externă –
sediul inserției inferioare a mușchiului buccinator, cu fibre paralele cu periferia câmpului
protetic.
 Pe fața internă a mandibulei, opusă liniei oblice externe, se găsește linia oblică
internă sau creasta milohioidiană. Această linie este sediul inserției mușchilor
milohioidian și constrictor superior al faringelui (fibrele se inseră perpendicular la
periferia câmpului protetic).
Atât linia oblică externă, cât și cea internă au un traiect descendent, dinspre
posterior către anterior. Linia oblică internă coboară anterior în continuarea marginii
anterioare a ramurii ascendente până în dreptul găurii mentoniere.
În urma atrofiei accentuate a osului alveolar, gaura mentonieră se poate situa
chiar pe muchia crestei, necesitând despovărarea zonei de amprentare finală. Linia
oblică internă urcă spre posterior, plecând de la apofizele genii (situate pe linia
mediană, sediu al inserției mușchilor geniogloși și geniohioidieni), spre ramura
ascendentă mandibulară. La acest nivel posterior, linia oblică internă delimitează
împreună cu marginea anterioară a ramurii ascendente triunghiul retromolar.
În regiunea linguală centrală se găsesc apofizele genii, locul de inserție a
mușchilor geniohioidian și genioglos. În cazul unei resorbții semnificative a crestei
alveolare, apofizele genii proemină în planșeul bucal, punând probleme de închidere
marginală a protezei. În acest context, fie proteza le ocolește, fie se remodelează
chirurgical.
Deasupra liniei oblice interne, în dreptul premolarilor, se poate întâlni o
proeminență osoasă rotunjită, unilaterală sau bilaterală, de mărime variabilă, acoperită
cu o mucoasă subțire, sensibilă. Această formațiune se numește torus mandibular. Ea
creează dificultăți în protezare (baza protezei care acoperă torusul provoacă mereu
leziuni de decubit); de aceea se recomandă preprotetic exereza ei chirurgicală. Acest
lucru este recomandabil, chiar dacă de multe ori torusul se reface.
Zona de sprijin mandibulară este delimitată posterior de tuberculul mandibular,
formațiune anatomică ce ia naștere în locul trigonului retromolar în urma extracției
molarului de minte. În treimea lui posterioară se inseră ligamentul pterigomandibular.
Tuberculul piriform are la început o poziție oarecum orizontală, cu un substrat osos
acoperit de o mucoasă groasă, aderentă la periost. Pe măsura atrofiei osului alveolar
din imediata vecinătate, tuberculul capătă o poziție oblică sau chiar verticală. Substratul
său osos se reduce, iar mucoasa acoperitoare din fibroasă poate deveni moale și
balantă. Fiind o zonă biostatică, tuberculul piriform reprezintă un reper pentru
poziționarea planului de ocluzie.
În orice situație, această zonă anatomică trebuie acoperită de proteză, în
2/3 anterioare. Treimea posterioară nu se utilizează, deoarece la acest nivel se
inseră ligamentul pterigomandibular.
 Următoarele regiuni anatomice delimitează înspre lingual zona de sprijin:
- în dreptul tuberculului piriform se găsește nișa linguală retromolară, folosită de
unii autori pentru extensia protezei;
- anterior se găsește spațiul lingual lateral, unde proteza se poate întinde uneori
mai jos de linia milohioidiană;
- și mai anterior, de o parte și de alta a liniei mediane, se găsește zona linguală
centrală.

Substratul mucos al zonei de sprijin mandibulare nu este atât de aderent ca la

maxilar. Din cauza atrofiei mai rapide și mai accentuate a osului alveolar mandibular,
mucoasa poate deveni mobilă pe suprafața periostală și poate forma cute, bride
longitudinale paralele cu creasta. Acestea se întâlnesc mai ales în zona molară a
crestei edentate.
În alte cazuri, osul alveolar se atrofiază foarte mult, iar în locul crestei cu substrat
ferm osos rămâne doar o creastă mucoasă subțire și balantă.

B. Zona de succiune

Câmpul protetic edentat total conține la periferie zona de succiune sau de

închidere marginală, zonă în care se face trecerea dintre mucoasa fixă și cea mobilă.
Această „trecere” este reprezentată de mucoasa pasiv-mobilă, tapetată cu un țesut
submucos care-i permite să fie mobilizată față de planul osos subiacent. Această
mobilizare poate fi făcută la formațiunile musculo-tendinoase din vecinătate sau prin
acțiunea de modelare funcțională executată de medic.
Mucoasa pasiv-mobilă la maxilarul inferior, situată pe versantele vestibulare ale
crestelor edentate în apropierea fundului de sac vestibular, are o lățime de 1 – 3 mm.
Lățimea mare a bandeletei de mucoasă pasiv-mobilă și situarea ei cât mai
aproape de fundul de sac favorizează apariția succiunii. O lățime redusă (o simplă linie)
îngreunează mult reușita închiderii marginale.
La mandibulă, delimitarea dintre mucoasa fixă și cea mobilă este de multe ori
greu de făcut, în special lingual, creând dificultăți în realizarea închiderii marginale.
Pentru realizarea închiderii marginale la proteza totală – atât de necesară
menținerii ei – este obligatorie cunoașterea funcționalității zonelor periferice ale
câmpului protetic – așa numitele zone funcționale.
Acestea sunt dominate de prezența și de acțiunea unor formațiuni musculare
deosebit de importante.
 3. Musculatura din vecinătatea câmpului protetic

În realizarea tratamentului protetic al edentatului total, ne interesează

formațiunile musculare care au o relație directă cu periferia câmpului protetic (legătură
anatomică și funcțională).
Esențial pentru stabilirea și menținerea viitoarei proteze este raportul dintre
direcția de inserție a fibrelor musculare și marginea câmpului protetic.
Există zone în care fibrele musculare se inseră perpendicular pe periferia
câmpului protetic. În această situație, este absolut necesar ca marginea protezei să nu
depășească această inserție, altfel proteza va fi mobilizată prin contracția fibrelor
musculare respective.
Aceste zone sunt situate astfel:
- La maxilarul superior există limita posterioară a câmpului protetic (zona de
I.P.P.), unde se întâlnește inserția perpendiculară a majorității mușchilor vălului
palatin;
- La mandibulă inserția perpendiculară a mușchilor buzei inferioare și al bărbiei se
întâlnește în zona vestibulară labială (vestibulară centrală);
- Tot la mandibulă întreaga zonă periferică linguală conține inserția perpendiculară
a mușchiului milohioidian (posterior și lateral) și a mușchiului genioglos (lingual
central).
În tot restul periferiei câmpului protetic, musculatura are fibre paralel cu
marginea protezei și poate participa eficient la menținerea protezei totale.
Acești mușchi fac parte din musculatura oro-facială și cunoașterea lor este
absolut necesară pentru a înțelege rolul funcționalității lor în menținerea și
stabilizarea protezei.

Mușchii oro-faciali
În ordinea importanței lor în protezarea edentatului total, vom prezenta următorii
mușchi oro-faciali:
Mușchiul buccinator este situat în partea laterală a cavității bucale în grosimea
fiecărui obraz. Anterior, fibrele buccinatorului se fixează pe pielea comisurii formând
nodul comisural (modiolus), loc de inserție și pentru alți mușchi ai mimicii.
Fibrele superioare ale buccinatorului se îndreaptă antero-inferior către buza
inferioară, iar fibrele inferioare se îndreaptă antero-superior către buza superioară.
Inserarea acestor fibre se face la nivelul modiolusului. Atât fibrele superioare, cât și
cele inferioare ale buccinatorului participă la formarea mușchiului orbicular. Când gura
este deschisă, mușchiul buccinator se comportă ca o perdea bine întinsă. Când gura
este închisă, buccinatorul acoperit de mucoasa bucală formează în vestibulul superior
un spațiu ampular, descris de Eisenring, și alt spațiu asemănător în vestibulul inferior,
descris de Fish (punga jugulară).
Mușchiul buccinator are fibre dispuse paralel cu marginea protezei și poate
contribui prin tonicitatea sa la menținerea și la stabilizarea protezei.

Mușchiul orbicular al buzelor este situat în grosimea buzelor, având

caracteristicile unui adevărat sfincter. Fibrele sale sunt aproximativ paralele cu
marginile protezei, deoarece au o direcție relativ orizontală.
În timpul contracției se aplică pe partea vestibulară a protezelor, în dreptul
dinților frontali. Mușchiul orbicular permite prehensiunea alimentelor și dirijează
deschiderea orificiului bucal în timpul funcțiilor aparatului dento-maxilar. Între orbicular
și buccinator există o anumită legătură funcțională, datorită întrepătrunderii fibrelor
musculare.
Mușchiul canin se inserează superior în fosa canină și inferior în comisură și
buza inferioară.

Mușchiul pătrat al buzei inferioare se inserează tot pe linia oblică externă, în

relații strânse cu triunghiularul buzei, iar cealaltă inserție (superioară) se face în
grosimea segmentului buzei inferioare. Prin contracția sa, se răsfrânge în afară buza
inferioară.
Mușchiul bărbiei (mentalis) se inserează pe de o parte pe rebordul alveolar în
dreptul dinților frontali inferiori, iar pe de altă parte în tegumentul de pe proeminența
bărbiei. Acest mușchi limitează prin inserția sa superioară întinderea vestibulară
frontală a protezei inferioare.
Toți mușchii oro-faciali descriși au rol atât în menținerea și stabilizarea protezelor
totale, cât și în delimitarea ariei de întindere a marginilor protezei. Această delimitare se
face cu ajutorul modelării funcționale a marginilor lingurilor individuale și apoi a
amprentei funcționale.
Configurarea marginilor amprentei se face prin mișcări funcționale care pun în
acțiune și mușchii oro-faciali (mișcări tipice, test, ca: deschiderea gurii, balansarea
mandibulei, râs forțat, țuguierea buzelor, răsfrângerea buzei inferioare etc.) sau prin
mobilizarea, rotarea nodulului comisural de către medic (în modiolus se inserează
buccinatorul, orbicularul, marele zigomatic, caninul, triunghiularul și pătratul buzei
inferioare). Inserțiile acestor mușchi se fac în nodulul comisural ca spițele unei roți,
permițând dintr-o dată, prin aceste mișcări rotatorii, să se delimiteze foarte exact aria
de întindere a viitoarei proteze.
 În relația proteză-câmp protetic mai intervin și alte formațiuni musculare, care fac
parte din următoarele grupe musculare: mușchii mobilizatori și ai mandibulei (ridicători,
coborâtori și propulsori), mușchii limbii, mușchii vălului palatin, mușchii faringelui.

Mușchii ridicători - Mușchiul maseter, prin porțiunea sa cea mai anterioară,

poate veni în contact cu marginea protezei mandibulare (ancoșa maseterină).
Dintre mușchii coborâtori ai mandibulei, cel care vine în contact aproape
permanent cu marginile linguale ale protezei este mușchiul milohioidian. El se
inserează pe linia oblică internă și pe rafeul fibros median, întins de la osul hioid la
simfiza mentonieră. Inserția perpendiculară a fibrelor acestui mușchi pe periferia
câmpului protetic poate duce la mobilizarea protezei dacă marginile ei pătrund în
teritoriul dominat de mobilitatea milohioidianului.
Dintre mușchii limbii (17 mușchi) ne interesează în special genioglosul, care
se inserează pe apofizele genii și se desfășoară apoi ca într-un evantai în interiorul
limbii. Este un mușchi puternic, principal mobilizator al limbii, care dezvoltă o forță
considerabilă, în special în zona de inserție osoasă (apofizele genii).
Există o strânsă interdependență funcțională între contracția genioglosului și
contracția milohioidianului, de aceea jenarea contracției unuia dintre mușchi (o lingură
prea lungă sau o proteză prea extinsă) atrage după sine dificultăți în contracția celuilalt.
O atenție deosebită trebuie deci acordată marginii linguale a lingurii individuale și
apoi a protezei în zona linguală centrală pentru menajarea mobilității genioglosului.

Mușchii vălului palatin

Vălul palatin reprezintă limita până la care trebuie să se întindă baza protezei
totale maxilare. El este constituit din grupuri musculare pereche acoperite de mucoasă.
Vălul palatin este o zonă a reflexelor de vomă și intervine în cursul deglutiției și fonației.
Mușchii vălului se inserează perpendicular pe periferia câmpului protetic, de
aceea marginea lingurii individuale și apoi a protezei trebuie să se situeze foarte exact
la acest nivel, pentru a nu jena contracția mușchilor respectivi. În caz contrar, proteza
nu mai are o bună menținere sau apar leziuni de decubit.
Musculatura care înconjoară periferia câmpului protetic, ale cărei particularități
morfofuncționale le-am prezentat până acum, determină existența unor zone distincte
marginale, deosebit de importante pentru realizarea unei amprentări corecte a câmpului
protetic edentat total.
Aceste porțiuni ale periferiei câmpului protetic au fost denumite zone
funcționale.
 4. Zonele funcționale ale câmpului protetic

4.1. Zonele funcționale ale câmpului protetic maxilar superior

Periferia câmpului protetic maxilar are două regiuni sau zone distincte: zona
vestibulară și zona distală.
Zona vestibulară se împarte în: spațiul retrozigomatic, spațiul vestibular lateral,
spațiul vestibular labial.
Caracteristica principală a zonei vestibulare este aceea că musculatura aferentă
zonei respective are fibre orizontale favorabile menținerii și stabilizării protezei prin
fenomenul de tonicitate musculară.
4.1.1. Spațiul retrozigomatic (punga lui Eisenring) este delimitat posterior de
șanțul pterigomaxilar și anterior de apofiza zigomatoalveolară.
Punerea în evidență a pungii lui Einsenring se face în felul următor: se deschide
moderat gura, iar mandibula va fi deviată în partea examinată. Deplasând apoi
mandibula în partea opusă, se poate aprecia cât de mult se reduce lărgimea acestui
spațiu.
De fapt, modelarea funcțională a amprentei acestei zone se face prin balansarea
mandibulei într-o parte și în alta, bineînțeles după deschiderea gurii.
Pentru realizarea unei bune mențineri a protezei în această zonă distală a
câmpului protetic este necesar ca întreg spațiul să fie ocupat de grosimea protezei.
În timpul balansării mandibulei apofiza coronoidă a mandibulei ajunge în dreptul
pungii Eisenring, modificându-i lărgimea (mai ales când tuberozitatea este foarte
proeminentă vestibular).

4.1.2. Spațiul vestibular lateral

Este situat mai anterior față de spațiul lui Eisenring. Este delimitat posterior de
apofiza zigomato-alveolară și anterior de brida bucală. Aceasta este pusă în evidență
prin tracțiunea obrazului în afară și trebuie ocolită de marginea lingurii, respectiv a
protezei (pentru a nu mobiliza proteza sau pentru a nu fi lezată de aceasta).
Acest spațiu este de multe ori foarte redus în sens anteroposterior (3-4 mm).

4.1.3. Spațiul vestibular labial (frontal sau anterior) este delimitat posterior de
cele două bride bucale (dreaptă și stângă) și este împărțit de frenul buzei superioare în
două porțiuni, nu întotdeauna simetrice.
Evidențierea corectă a dimensiunilor acestui spațiu (pentru precizarea limitei de
reflexie a mucoasei) se face prin îndepărtarea ușoară a buzei superioare, și nu prin
tracțiuni energice.
 Grosimea lingurii individuale la acest nivel și, respectiv, a viitoarei proteze
trebuie să țină seama de considerentele fizionomice ale cazului respectiv. În această
zonă, frenul buzei superioare trebuie ocolit cu atenție, pentru a nu mobiliza proteza. La
acest nivel marginile protezei trebuie rotunjite și bine netezite, evitându-se astfel
producerea leziunilor de decubit.

Sintetizând caracteristicile întregii zone vestibulare de la maxilar,

menționăm:
- Prezența musculaturii cu fibre orizontale care contribuie prin tonicitatea
musculară la menținerea și la stabilizarea protezei (închidere externă);
- Existența unui fund de sac accesibil și suficient de larg, unde se poate preciza și
lățimea mucoasei pasiv mobile și se poate realiza o închidere marginală
corespunzătoare;
- Prezența frenurilor buzei superioare și bucale laterale, care trebuie ocolite cu
grijă pentru a se obține o bună menținere și stabilizare a protezei în timpul
funcțiilor și pentru a se evita apariția leziunilor de decubit.

4.1.4. Zona distală, cunoscută și sub numele de zonă Ah sau corect zona de
închidere palatinală posterioară (I.P.P.), este limita posterioară a câmpului protetic
maxilar și reprezintă zona de reflexie a vălului palatin față de palatul dur.
Această limită posterioară este o „zonă” atunci când lățimea ei constituie o
bandă neuniformă de 2-5 mm sau o „linie” când banda este foarte îngustă.
Landa descrie trei poziții ale vălului palatin în repaus, cu deosebită importanță
practică:
- O poziție orizontală, care prelungește aproape în același plan palatul dur, în
acest caz se întâlnește o zonă Ah cu lățime de 2-5 mm ce cuprinde, foveele
palatine și conține o mucoasă rezilientă favorabilă realizării unei bune și mai
facile închideri marginale;
- O zonă de înclinație oblică, în care palatul moale cade ca o perdea dincolo de
marginea posterioară a lamelor orizontale palatine. În acest caz, limita
posterioară a câmpului protetic se reduce la o simplă linie, iar foveele palatine
rămân situate posterior față de ea. Închiderea marginală se face în această
situație cu mare greutate, iar rezultatele sunt incerte;
- O zonă de înclinație medie (între cea orizontală și cea oblică), cu evidente
avantaje față de precedenta.
 Deoarece închiderea marginală posterioară reprezintă o condiție esențială
pentru menținerea protezei totale superioare („cheia” menținerii acestei proteze),
delimitarea zonei sau liniei Ah are o deosebită importanță.
La pronunțarea vocalei „a” sau a fonemei „Ah” intră în acțiune ridicătorii și
tensorii vălului palatin, permițând delimitarea prin inspecție a palatului dur de palatul
moale. Această manevră constituie un procedeu de modelare funcțională a amprentei
maxilare.
Delimitarea dorsală se poate face și prin manevra inversă, de coborâre a vălului
palatin (manevra Valsalva), și în acest caz se poate observa cu ușurință trecerea dintre
palatul dur și palatul moale.
Sintetizând caracteristicile zonei distale, putem spune următoarele:
 Zona distală este sediul închiderii palatinale posterioare
 Această închidere marginală are rol esențial în menținerea protezei totale
superioare, de aceea i se mai spune și „cheia menținerii protezei
superioare”.
 Spre deosebire de zona vestibulară, în zona distală există o slabă
închidere marginală (chiar atunci când sunt condiții favorabile), din cauza
prezenței mușchilor vălului palatin, ce au fibre perpendiculare pe periferia
câmpului protetic și care solicită mereu această închidere.
 Etanșeizarea marginilor protezei se face numai pe partea internă (între
mucoasă și margini), lipsind închiderea externă.

4.2. Zonele funcționale ale câmpului protetic mandibular

Acestea sunt situate periferic față de suprafața de sprijin, care este mult mai
redusă decât la maxilarul superior.
Musculatura existentă la periferia câmpului protetic are majoritar grupe
musculare cu fibre inserate perpendicular pe această periferie (atât pe toată întinderea
zonei linguale, cât și frontul vestibular), nefavorabile pentru funcționalitatea protezei
totale.
Zonele funcționale mandibulare sunt în număr de trei perechi (zona tuberculului
piriform, zona linguală laterală și zona vestibulară laterală) și două impare (zona
linguală centrală și zona vestibulară centrală sau labială).

4.2.1. Zona tuberculului piriform ocupă regiunea molarului de minte inferior.

Este delimitată anterior de o linie imaginară care trece înapoia feței distale a molarului 2
și intersectează spre vestibular linia oblică externă, iar spre lingual linia milohioidiană.
Posterior, tuberculul este delimitat de inserția ligamentului pterigo-maxilar. Zona
tuberculului piriform este în esență atât o zonă de sprijin, cât și o zonă de închidere
marginală, participând la stabilizarea și la menținerea protezei totale. Imediat după
pierderea ultimilor molari, tuberculul piriform are o poziție orizontală pe care o poate
menține mult timp.
De cele mai multe ori, la edentatul parțial terminal și mai ales la edentatul total,
pe măsura atrofiei crestei alveolare, poziția tuberculului devine oblică, apoi verticală.
Mucoasa acoperitoare poate fi destul de groasă, cu anumită duritate, dar atunci
când pierde legătura cu periostul devine mobilă, nepermițând realizarea unei închideri
marginale corecte.
Proteza mandibulară trebuie să acopere întotdeauna tuberculul piriform. Astfel,
se asigură menținerea, sprijinul și stabilizarea protezei mobile. De regulă, nu tot
tuberculul este accesibil, ci mai ales două treimi anterioare, deoarece ligamentul
pterigomandibular se inseră frecvent în treimea posterioară a tuberculului și
mobilizează ușor proteza dacă aceasta depășește zona de inserție a ligamentului.
În porțiunea vestibulară a tuberculului piriform, la închiderea gurii, proteza poate
veni în contact cu marginea anterioară a mușchiului maseter, zonă denumită ancoșa
maseterină. Se recomandă ca atât lingura individuală, cât și proteza să aibă o scobitură
la acest nivel, evitându-se astfel dislocarea protezei în momentul contracției
maseterului.
4.2.2. Zona vestibulară laterală (dreaptă și stângă) este delimitată posterior
de linia imaginară ce trece înapoia feței distale a molarului 2 inferior (amintită mai sus),
iar anterior de brida bucală. Această zonă conține punga jugală sau punga lui Fish,
spațiu format între porțiunea inferioară a buccinatorului și creasta edentată. Acest
spațiu destul de complezent permite frecvent extinderea protezei în acest teritoriu.

Brida bucală inferioară reprezintă un reper pentru stabilirea poziției premolarului

1 inferior, care se găsește în dreptul ei sau ușor posterior de aceasta.

4.2.3. Zona vestibulară centrală (labială) este dominată de acțiunea mușchilor

buzei inferioare și a bărbiei, cu inserție perpendiculară pe periferia câmpului protetic.
Aceștia modifică esențial mobilitatea fundului de sac vestibular. Pe de altă parte, buza
inferioară conține fibre paralele ale orbicularului buzelor, uneori cu o tonicitate mare.
Acțiunea acestor mușchi este defavorabilă amprentării și apoi menținerii și
stabilității protezei, mai ales când se întâlnește și o atrofie marcată a crestei edentate.
Din păcate, această atrofie, chiar dispariția crestei, face ca închiderea marginală să se
poată realiza numai între fața externă a protezei și mucoasa labială. Tot în această
zonă există adesea frenul buzei inferioare. El poate fi îndepărtat chirurgical pentru a
permite existența unei zone mai mari de închidere marginală. Excizia chirurgicală se
recomandă a fi făcută după ce s-a confecționat proteza, aceasta devenind un adevărat
conformator care dirijează vindecarea, stabilind o anumită adâncime a fundului de sac.

4.2.4. Zona linguală laterală (dreaptă și stângă) are ca limită posterioară linia
care trece prin fața distală a molarului 2 inferior, iar limita anterioară ajunge în dreptul
spațiului dintre canin și primul premolar.
În această zonă existența inserției milohioidianului pe o creastă proeminentă
face ca întinderea marginii linguale a protezei să se oprească la linia oblică internă. Tot
în această zonă proteza trebuie uneori să se insinueze între creasta alveolară și glanda
sublinguală care herniază peste creastă. Astfel, se obține de multe ori o închidere
marginală externă.

4.2.5. Zona linguală centrală se întinde pe o distanță de 3 cm (1,5 cm în stânga

și 1,5 cm în dreapta liniei mediane) și este dominată de acțiunea genioglosului, mușchi
foarte puternic, inserat perpendicular pe periferia câmpului protetic.
Genioglosul modifică foarte mult nivelul fundului de sac lingual în timpul
diferitelor mișcări funcționale ale limbii. De aceea, trebuie să se țină seama de diferența
dintre adâncimea acestui fund de sac cu limba în repaus și în protracție.
Pentru a asigura o bună menținere a protezei mandibulare (deci o bună
închidere marginală la acest nivel), marginea linguală a protezei trebuie să aibă un
contact permanent cu mucoasa planșeului bucal, atât în repaus, cât și în poziția de
protracție a limbii.
Acest lucru este de multe ori greu de realizat și face obiectul unor variate metode
și tehnici de amprentare.
Pentru a asigura un contact permanent între proteză și mucoasa planșeului, atât
în repaus, cât și în poziția de protracție a limbii (obiectiv esențial al protezării) este
necesară de această dată o modelare funcțională a amprentei doar prin plimbarea
limbii pe mânerul lingurii individuale sau cel mult prin umezirea cu limba a roșului buzei
inferioare.
În această zonă linguală centrală, realizarea unei închideri marginale corecte are
rol esențial în menținerea, dar și în stabilizarea protezei mandibulare. Marginea lingurii
individuale și apoi a protezei trebuie să fie mai groasă la acest nivel, pentru realizarea
cu mai multă ușurință a închiderii marginale și pentru ca presiunile exercitate de
genioglos să fie repartizate pe o suprafață mai mare (în felul acesta se evită și leziunile
de decubit).
 Datorită importanței deosebite pe care o are realizarea corectă a închiderii
marginale la zona linguală centrală, această regiune este comparată ca importanță cu
zona Ah de la maxilarul superior.

AMPRENTA ÎN EDENTAŢIA TOTALĂ

Obiectivele amprentării în edentația totală:
 Reproducerea cât mai fidelă a detaliilor de suprafață ale câmpului protetic
 Obţinerea unei înălţimi corecte a marginilor şi o extindere maximă a protezei.
 Repartizarea uniformă a presiunilor asupra ţesuturilor moi şi dure.
 Respectarea libertăţii mişcărilor musculare şi realizarea închiderii marginale a
protezei.
 În cazul edentației totale, amprenta funcțională ar trebui să fie replicată cât mai
precis la nivelul bazei protezei.
În tratamentul cu proteză totală se disting:
 Amprenta preliminară - reproduce bine zona de sprijin și redă aproximativ
periferia câmpului protetic
 Amprenta funcțională - reproduce precis zona de sprijin și limitele câmpului
protetic

AMPRENTA PRELIMINARĂ
Scop: Obţinerea unui relief negativ al câmpului protetic care să redea cu maxim de
precizie zona de sprijin să furnizeze cât mai multe informaţii despre zona de succiune.
Amprenta preliminară se folosește pentru obținerea unui model preliminar și a lingurii
individuale. Reprezintă prima etapă clinică în realizarea protezei totale, iar erori în
această fază se pot propaga mai departe, până la piesa protetică.
I. Lingura standard
Alegerea portamprentei standard se dovedeşte de multe ori a fi destul de dificilă,
seturile de linguri universale din comerţ neputând face faţă marii diversităţi de situaţii
clinice.
Selectarea lingurii standard se face astfel încât să acopere întreaga arcadă în sens
sagital, iar în sens transversal să cuprindă în jgheabul ei crestele alveolare. Pentru
evaluarea adaptării transversale, se folosește un compas, cu care se măsoară lățimea
crestei. Lingura standard trebuie să fie cu 3-5 mm mai mare decât lâțimea crestei.

Criterii de alegere a lingurii standard:

a. Maxilar:
 să cuprindă tuberozitățile și linia Ah
 marginea lingurii să ajungă până în
fundul de sac
 să acopere crestele alveolare și
dinții restanți
b. Mandibulă:
 să acopere tuberculul piriform
 să respecte morfologia arcadei
 marginea lingurii să ajungă la 2 mm
de linia de reflexie
 să nu depășească linia milo-
hioidiană
Se pot face o serie de ajustări ale lingurii standard, care să permită o adaptare mai
bună pe câmpul protetic:
 Dacă lingura este prea scurtă, aceasta se poate prelungi cu material
termoplastic sau silicon chitos
 Dacă lingura este prea lungă, se poate încerca scurtarea ei (în funcție de
material)
 Dacă lingura (metalică) este prea ingustă sau prea lată, se pot ajusta versanții
vestibulari cu ajutorul unui clește crampon
 Boltă palatină adâncă - se completează cu Stent’s compound
 Când crestele edentate sunt înalte, se pot folosi linguri pentru dentat, cu
jgheaburi mai adânci

II. Materialul de amprentă

În alegerea materialului de amprentare, se iau în considerare mai mulţi factori:
1. Calitatea mucoasei din zona de sprijin
2. Retentivităţile anatomice
3. Cantitatea de material
4. Distanţa faţă de laborator
1. Calitatea mucoasei din zona de sprijin – impune alegerea materialului în funcţie de
vâscozitatea lui în momentul introducerii în cavitatea bucală:
 Câmp moale (deformabil) - vâscozitate mică (material fluid): ghips, alginat
 Câmp intermediar - vâscozitate medie: alginat
 Câmp dur - vâscozitate crescută: silicon chit, Stent’s
2. Retentivităţile anatomice – alegerea materialului se face în funcţie de elasticitatea
acestuia după priză - în momentul îndepărtării din cavitatea bucală:
 Foarte retentive - material elastic: alginat, silicon chit
 Moderat retentive - material semirigid sau elastic: Stent’s, alginat
 Neretentive - material rigid, semirigid sau elastic: ghips, Stent’s, alginat
3.Cantitatea de material
 Amprentă în lingură standard - cantitate mare – material ieftin: alginat, silicon
chitos, Stent’s
 Amprentă în proteza veche - cantitate mică – material scump, performant: paste
siliconate, polieteri, materiale cu vâscozitate lent progresivă
4.Distanţa faţă de laborator
 Alginat - modelul turnat după un interval scurt de timp (8-30 min.). Dacă
laboratorul este la mare distanţă, se recomandă ca medicul să toarne singur
modelul preliminar.
 Siliconi – în cazul siliconilor de condensare, modelul trebuie turnat la cel mult 24
de ore de la amprentare, din cauza contracției de priză mare; amprentele cu
siliconi de adiție pot fi turnate chiar și după o săptămână.
 Ghips sau Stent’s - modelul poate fi turnat la distanță în timp.

III. Tehnica de lucru

Amprenta preliminară se realizează după o prealabilă condiționare a câmpului protetic.
Se recomandă temporizarea amprentării până la:
- vindecarea plăgilor postextracţionale
- vindecarea post-excizii de mucoasă balantă
- vindecarea după frenectomii, frenoplastii
- remiterea eventualelor procese inflamatorii
- condiţionarea câmpului protetic cu ajutorul materialelor cu vâscozitate lent
progresivă
Pregătirea pacientului
Dacă pacientul prezintă reflex de vomă exagerat:
- este aşezat cât mai drept şi cu genunchii uşor ridicaţi, dacă este posibil;
- este sfătuit să respire adânc şi rar;
- materialul de amprentă trebuie pregătit de consistenţa cea mai vâscoasă
posibilă;
- înainte de amprentare, pacientul este rugat să facă gargară cu apă foarte rece.
- bolta palatină se badijonează cu o soluţie anestezică aplicată cu o buletă (de ex.
Lidocaină® 10% Spray sau Xylocaine® 10% Spray) sau cu pastă anestezică
Trasarea unor repere pe câmpul protetic cu creionul chimic:
- se marchează limita cea mai distală a câmpului protetic maxilar (limita distală a
zonei de închidere palatinală posterioară).
- limita distală până la care proteza se va întinde pe tuberculul piriform
- punctele de inserţie a bridelor şi ale frenurilor.
- linia mediană – pentru o centrare corespunzătoare a lingurii standard și
realizarea corectă a lingurii individuale (cu mânerul pe linia mediană).
Tehnica de amprentare:
Maxilar:
 amprenta se centrează pe linia mediană luând ca reper frenul labial
 se apasă în dreptul molarilor 1
 medicul realizează modelarea ușoară a zonei periferice prin rotații ale
modiolusului
 pacientul este rugat să tușească
Mandibulă:
 la introducerea amprentei în cavitatea orală, pacientul trebuie să ridice limba,
astfel încât aceasta să nu rămână blocată sub lingură, iar amprenta să surprindă
inserția planșeului bucal la creasta edentată
 pacientul efectuează mișcări ale limbii – protruzie, lateral dreapta și stânga,
ridicare
 medicul realizează mișcări ale nodulului comisural

Particularități ale amprentei preliminare cu silicon chitos:

 se indică în cazul câmpului protetic dur
 e nevoie de o lingură standard metalică, pentru o rezistență mai mare
 tehnica de amprentare este similară cu cea pentru alginat, dar presiunea pe
lingură este mai mare, iar manevrele executate de medic trebuie sa fie mai
energice.
  pentru siliconii de condensare, modelul trebuie turnat in 24h; după acest interval,
materialul se contractă semnificativ

Amprenta preliminară în vechea proteză a pacientului

Dacă se consideră că baza vechii proteze este corect realizată, aceasta poate fi
utilizată drept portamprentă. Dacă sunt mici porţiuni unde aceasta este scurtă, poate fi
prelungită cu material termoplastic tip Kerr.
Avantaje:
- jocul formaţiunilor mobile din periferie este mult mai uşor de evidenţiat, deci se
obţine un model preliminar mai precis şi o lingură individuală mai uşor de
adaptat;
- se foloseşte o cantitate mai mică de material de amprentă, de obicei silicon fluid.
Dezavantaj:
- tehnica este periculoasă și nerecomandată în cazul câmpurilor protetice foarte
retentive. La demulare există riscul deteriorării modelului preliminar sau se poate
rupe proteza.

Greșeli de amprentare:

Defect Cauze
Amprentă asimetrică/descentrată Centrare necorespunzătoare a lingurii

Amprenta nu redă întreaga zonă de - Adaptare incorectă a lingurii

sprijin - Material insuficinet cantitativ

Amprenta nu redă zona periferică - Vâscozitate crescută a materialului de

amprentă
- Manevre de modelare efectuate incorect sau
târziu
Material de amprentă cu grosime - Lingură de amprentă incorectă
exagerată - Vâscozitate crescută a materialului de
amprentă
- Presiune redusă în timpul amprentării
Materialul de amprentă este desprins Lingura nu are retenții sufuciente
de lingură
Material nesusținut de lingură Lingură scurtă/neadaptată
Porțiuni ale lingurii individuale vizibile - Adaptare incorectă a lingurii
- Presiuni exagerate în timpul amprentării

Nu este surprinsă inserția planșeului - Pacientul nu a ridicat limba la introducerea

bucal
Suprafața amprentei prezintă pliuri
Bule de aer pe suprafața amprentei
amprentei
- Glande sublinguale voluminoase
- Priză prea rapidă a materialului de amprentă
- Modelare marginală realizată prea târziu sau
incorect
Preparare și/sau aplicare incorectă a
materialului de amprentă
Zone neaprentate din cauza excesului Pacientul nu a clătit gura energic înainte de
de salivă amprentare

IV. Trasarea limitelor câmpului protetic

Trasarea limitelor câmpului protetic în vederea realizării lingurii individuale este
obligatorie. Cu cât limitele trasate sunt mai precise, cu atât adaptarea lingurii
individuale se va face cu mai mare uşurinţă şi cu economie de timp. Trasarea se
realizează cu creion chimic fie pe amprenta preliminară, fie pe model.
Maxilar:
 se marchează foveele palatine; distal de ele se trasează o linie curbă convexă
spre posterior
 se marchează șanțurile retrotuberozitare - 2 linii convexe spre posterior
 aceste linii se unesc cu 2 linii convexe spre anterior
 limita vestibulară a lingurii - 1-2 mm în interiorul convexității maxime a fundului
de sac vestibular, ocolind frenul și bridele
 dacă limita distală și inserțiile frenului și bridelor au fost marcate intraoral,
acestea se transferă pe amprentă
Mandibulă:
 stabilirea liniei mediane, luând ca reper frenul lingual
 se trasează limita pe convexiatatea maximă a amprentei, câte 1,5 cm de fiecare
parte a frenului în zona linguală centrală
 în zona linguală laterală se continuă trasarea limitei câmpului protetic în raport
cu linia milohioidiană
 tuberculii piriformi se acoperă în 2/3 anterioare
 limita vestibulară: 1-2 mm în interiorul convexității maxime, ocolind bridele și
frenul

AMPRENTA FUNCŢIONALĂ

Amprenta funcțională stabileşte conformaţia feţei interne a protezei totale,

precum şi a marginilor. Conformaţia feţelor externe se stabileşte prin modelaj
convenţional în laboratorul de tehnică dentară.

1. Lingura individuală

Cerințe:
- să se încadreze în limitele câmpului protetic stabilite pe amprenta
preliminară
- să vină în contact cu câmpul protetic, evitând zonele care au fost marcate
pentru a fi distanțate
- mânerul pe linia mediană, pe direcția unui incisiv central
- grosimea 1,5-2 mm, mai îngroșată în zona linguală centrală și zona
Eisenring
- la mandibulă - butoni de presiune în zona Pm2-M1
Etape de realizare:
a) Turnarea și soclarea modelului din ghips
 b) Trasarea limitei lingurii individuale pe model
c) Folierea și/sau gravarea modelului
d) Izolarea modelului
e) Realizarea lingurii individuale
f) Prelucrarea lingurii
Materiale utilizate în realizarea lingurilor individuale:
- Acrilat autopolimerizabil – reacția de polimerizare duce la o contracție de
priză, iar tensiunile dispar după 24h.
- Placă de bază – sunt linguri de rezistență scăzută, de aceea necesită
nervuri metalice sau îngroșări ale zonelor de maximă solicitare; nu se pot
face închideri marginale cu materiale termoplastice, deoarece acestea
duc la deformarea lingurii.
- Placă din compozit fotopolimerizabil – timp scurt de realizare și
manipulare facilă.
- Linguri printate 3D – necesită un model preliminar scanat pentru o
adaptare optimă

Controlul corectitudinii lingurilor individuale

a. Controlul pe model
 lingura să se întindă până la delimitările însemnate de medic pe model sau pe
amprenta preliminară;
 lingura să fie în contact cu câmpul protetic sau distanţată în anumite zone, dacă
aşa a cerut medicul;
 mânerul să se situeze pe linia mediană şi pe direcţia unui incisiv central
 la mandibula să existe butonii de distanţare (presiune) în zona premolari–molari
sau în zona cea mai declivă a crestei edentate.

b. Controlul lingurii detaşată de model

 grosimea lingurii să fie in jur de 1,5 - 2 mm
 pe faţa internă să nu aibă plusuri care ar jena la inserţie sau minusuri care scad
adeziunea
 marginile lingurii să fie:
- netede, netăioase cu grosime neregulată conform fundului de sac
- îngroşate în zona linguală centrală (până la 3 mm) şi zona Eisenring;
- mai subţire în zona vestibulară centrală mandibulară (în jur de 1 mm).

2. Adaptarea lingurii individuale

 Etapa de adaptare primară, grosieră, este necesară mai ales atunci când
delimitarea marginilor lingurii pe amprenta preliminară a fost făcută cu
nesiguranţă. Dacă pacientul simte durere, se remediază cauza:
- lingura evident lungă împinge formaţiunile mobile de la periferie, neavând
nici o stabilitate pe câmpul protetic – se scurtează
- se degajează toate formaţiunile perpendiculare pe periferia câmpului
protetic (bride, frenuri, ligamente) cu freze cilindrice sau cilindroconice de
dimensiuni corespunzătoare
 - lingura evident scurtă, dar pe porţiuni mici, se prelungeşte. Lingurile
scurte la tuberculii piriformi sau zona de IPP este bine să se fie
refăcute.

 Etapa de adaptare secundară - de fineţe, mult mai minuţioasă, se face prin

inspecţie, palpare şi mişcări funcţionale.
Adaptarea lingurii se face cu mişcări moderate, cu aparenţă de realitate,
anticipând mişcările pe care le va face pacientul cu proteza în gură. Sunt contraindicate
mişcările de mare amplitudine care duc la scurtarea inutilă a lingurii.
Se verifică prin TESTE HERBST dacă lingura este prea lungă.

Testele Herbst la maxilar:

1. Deschiderea lentă a gurii - zona latero- și retrotuberozitară
2. Surâs forțat - zona vestibulară laterală
3. Mimarea fluieratului - zona vestibulară centrală
4. Tușit - zona Ah

Testele Herbst la mandibulă:

1. Gura deschisă moderat - punga Fish, apoi larg - ancoșa maseterină
2. Protruzia limbii - zona linguală posterioară
3. Limba dintr-un obraz în altul - zona linguală laterală de parte opusă
4. Ridicarea limbii - zona linguală centrală
5. Fluierat - zona vestibulară anterioară
6. Deglutiția - zona linguală a tuberculului piriform

Pentru ca testele HERBST să fie semnificative trebuie respectate anumite reguli:

- fiecare test se face numai după ce lingura a fost ferm aplicată pe câmp
- mişcările se fac lent şi repetat
- testele se fac obligatoriu în ordinea descrisă
- nu se trece la testul următor până nu au fost rezolvate problemele unui
test
Testele HERBST sunt semnificative pe câmpurile protetice neretentive sau
foarte puţin retentive. Pe câmpurile protetice foarte retentive testele pot fi denaturate
deoarece tendinţa de dislocare prin mobilizarea periferiei acolo unde lingura este lungă
este contracarată de menţinerea lingurii pe retentivităţi.

Se verifică succiunea prin teste:

Maxilar:
Testul 1 - Se tracţionează oro-vestibular de mâner - închiderea la zona de I.P.P.
Testul 2 - Se încearcă desprinderea lingurii tracţionând în jos din aproape în
aproape cu pulpa degetului de marginea vestibulară a lingurii - închiderea internă
vestibulară
Testul 3 - Se tracţionează vertical de mâner, obrajii fiind aplicaţi pe versantele
exterioare ale lingurii - închiderea totală (externă şi internă) şi adeziunea

Mandibulă:
 Testul 1 Se tracţionează oro-vestibular de mâner - lingura trebuie să se
desprindă greu cu zgomot caracteristic “clac” – testul verifică închiderea la tuberculul
piriform
Variante:
- tubercul cu rezilienţă medie asigură cele mai bune rezultate
- tubercul dur - după realizarea închiderii succiunea mai bună sau
dimpotrivă mai slabă, situație în care se renunţă la închiderea marginală
- în cazul tuberculului gelatinos, nu se face închidere marginală

Testul 2 - închiderea la zona linguală centrală - se presează pe mâner vestibulo-

oral - lingura trebuie să se desprindă cu zgomot caracteristic
Acest test se face atât în poziţia de repaus a limbii cât şi în protracţie, aşa cum
s-a făcut la modelare.
Dacă în repaus lingura se desprinde cu uşurinţă înseamnă că pacientul a făcut o
mişcare prea amplă de protracţie (scurtând lingura) ceea ce a dus la pierderea
contactului în repaus (material modelat prea mult). Se reia modelajul pacientul făcând o
mişcare de protracţie mai puţin amplă.
Dacă lingura se desprinde la mişcările limbii, materialul a fost insuficient
modelat, fie datorită insuficientei ramoliri sau s-a făcut o mişcare mai puţin amplă decât
era nevoie.
După ce s-a verificat închiderea la zona linguală centrală se reverifică testul 1
(pentru tuberculul piriform) care trebuie să dea rezultate mai bune decât prima dată.
Testul 3: - închiderea închiderea de ansamblu (totală) – se trage de mâner
vertical în sus şi lingura trebuie să se desprindă greu
Pentru a aplica testul în cele mai bune condiţii (cu toate ţesuturile în poziţia lor
firească) mânerul lingurii trebuie să fie prevăzut cu o perforaţie vestibulo-orală în care
se aplică o sondă cu ajutorul căreia se tracţionează lingura. În cazurile favorabile este
aproape imposibil să se îndepărteze lingura de pe câmpul protetic.
Acest test serveşte pentru a aprecia dacă amprenta funcţională urmează să fie
considerată amprentă funcţională definitivă sau amprentă preliminară pentru realizarea
unei noi linguri individuale, iar manoperele de adaptare şi închidere marginală vor fi
reluate pentru un rezultat mai bun.
Testul 4: se repetă testul 3 îndepărtând buza inferioară, deci desfiinţând
închiderea externă realizată în această zonă - aportul la succiune al închiderii la zona
vestibulară centrală. De obicei lingura se desprinde cu mai multă usurinţă.
Testele de succiune se fac obligatoriu în ordinea descrisă.
Testele se fac numai după aplicarea fermă a lingurii pe câmp.
Atât la maxilar cât şi la mandibulă se pot realiza închideri marginale şi în alte
zone, dar cu materiale termoplastice cu punct de ramolire mai scăzut decât s-a folosit
la zonele cheie.

Materiale pentru amprenta funcțională:

- silicon de adiție/ de condensare
- polieteri
- eugenat de zinc
- materiale termplastice
- materiale cu vâscozitate lent-progresivă
3. Tehnica de amprentare:
Maxilar:
Mișcări executate de medic:
- Tracțiunea buzei superioare (z V centrală)
- Tracțiuni și rotații ale nodulului comisural (z V L)
- Presiuni și masaje pe obraz (pg Eisenring)
- Manevra Valsalva – medicul obstruează nările pacientului, care este rugat
să expire pe nas.
Mișcări executate de pacient:
- deschiderea moderată a gurii
- deschiderea mare a gurii
- balansarea mandibulei dintr-o parte în alta
- surâs forțat
- fluierat (țuguierea buzelor)
Verificarea amprentei:
- Limita vestibulară modelată optim, cu înregistrarea frenului labial și a
bridelor
- Zona de închidere palatinală posterioară înregistrată fără goluri sau
distorsiuni
- Hamulus vizibil
- Material de amprentă de grosime uniformă
- Culoare uniformă a materialului, care indică o bună amestecare
- Fără goluri mari sau striații pe suprafața amprentei

Mandibulă:
Manevre ale medicului:
- tracțiuni și rotații ale nodulului comisural
- presiuni și masaj pe obraz pt z. Fish
- masaj rotatoriu al buzei inferioare
Mișcări executate de pacient:
- gura deschisă moderat, apoi larg
- umezirea buzelor
- vârful limbii dintr-un obraz în altul
- ridicarea limbii
- mimarea fluieratului
- deglutiție
- medicul apasă pe butonii de presiune, iar pacientul încearcă să inchidă
gura
Verificarea amprentei
- Marginile vestibulare și linguale modelate funcțional, cu evidențierea
frenurilor și bridelor
- Tuberculul piriform și creasta edentată bine amprentate
- Zona retromilohioidiană redată în amprentă (dacă este cazul)
- Material de amprentă de grosime uniformă
- Fără goluri mari sau striații pe suprafața amprentei
 - Culoare uniformă a materialului de amprentă, indicând amestecarea lui
corectă

DETERMINAREA RELAŢIILOR INTERMAXILARE

1. Principiile ocluziei protezei totale

Construcţia protezei totale este un proces secvenţial. Completarea cu succes a
unei etape de tratament este o condiţie obligatorie pentru începerea următoarei etape.
Pentru a evita apariţia unor erori în această secvenţă, este important să se stabilească
obiectivele fiecărei etape.
Din punct de vedere istoric, proteza totală a fost deschizător de drumuri în
studiul ocluziei. Mulţi termeni folosiţi în studiul ocluziei îşi au originea în acest subiect.
Adoptarea unei practici ocluzale de calitate are un impact semnificativ şi imediat
asupra succesului tratamentului cu proteză totală, deoarece afectează stabilitatea
protezei.
Particularitățile ocluziei la edentatul total derivă din faptul că dinţii de pe proteză
nu sunt direct ataşaţi la pacient. Proteza totală este o piesă protetică unică, spre
deosebile de dinții naturali, care sunt individuali, conectați separat la osul alveolar prin
ligamentele parodontale și îndeplinind funcții specifice. Distribuţia corectă a forţelor
ocluzale este foarte importantă în proiectarea protezei totale. Dacă o proteză va avea o
ocluzie nepotrivită, pacientul nu se acomodează și apare eşecul.
Există o interrelaţie fină între sprijin, menținere şi stabilizare, succesul protezării
depinzând într-o proporţie foarte mare de aceste caracteristici. Ocluzia este considerată
un factor major în obținerea stabilității protezei, forțele laterale care se dezvoltă la
nivelul ei trebuie să fie mai reduse decât capacitatea retentivă a protezei.
Pentru protezele totale, se consideră că ocluzia trebuie să fie echilibrată atât în
raport static, cât și în dinamică. În ocluzia statică, protezele totale rămân stabile atunci
când pacientul închide în RC. Nu va exista nici o forţă de răsturnare/deplasare asupra
protezei şi stabilitatea nu va fi afectată. În ocluzia dinamică, în timpul excursiilor
mandibulare, proteza totală trebuie să menţină contacte armonioase de alunecare, cu
existanța unui sprijin tripodic, altfel stabilitatea protezei poate compromisă.
Examinarea modului în care pacientul face masticaţia va determina schema
ocluzală a protezei:
 masticație verticală - ocluzie statică echilibrată în RC („ocluzia
echilibrată”)
  masticație în care predomină mișcările laterale - ocluzie echilibrată
dinamică („articulare echilibrată”).

Ocluzia statică
Cerințe pentru stabilitatea protezei:
 în relație centrică
 DVO stabilită corect
 dinți laterali montați corect în raport cu zona de sprijin a câmpului protetic
 contacte simulatane, bilaterale
 fără contacte pe pantele cuspidiene
 dimensiunile V-O ale dinților artificiali corelați cu grosimea crestei
edentate
Factorii care pot compromite stabilitatea protezelor în ocluzie statică:
• Contacte premature unilaterale
• Suprafeţe ocluzale prea mari
• Plasarea incorectă a dinţilor

Ocluzia dinamică
Protezele totale trebuie să menţină contacte armonioase de în toate excursiile
mandibulare, altfel stabilitatea protezei poate fi în mod semnificativ compromisă. Se va
urmări obținerea unui suport ocluzal tripodic, cu două contacte în zona laterală și
unul în zona frontală.
La dentiţia naturală, protruzia duce la dezocluzia dinților posteriori (fenomenul
Christensen). O astfel de situaţie ar provoca instabilitate la PT, de aceea se
încorporează curbe de compensaţie în proteze. Este indicat ca ghidajul în propulsie să
nu se facă pe frontalii superiori, deoare aceștia sunt de obicei montați în afara crestei.
Ghidajul în propulsie trebuie preluat de dinții din zona laterală, montați în zona de sprijin
a crestei alveolare. Curbele de compensație asigură contacte în zonele posterioare în
timpul propulsiei, care previn dislocarea protezei de pe câmpul protetic.
În timpul excursiilor laterale, ghidajul trebuie realizat pe grupul dinților laterali de
partea pe care se face mișcarea. Este necesar un contact ocluzal în zona distală a
hemiarcadei nelucrătoare, care asigură stabilitatea protezei prinj obținerea unui suport
ocluzal tripodic.
Medicului are rolul să analizeze tiparul masticator al pacientului (dacă predomină
mișcările verticale sau laterale) și să determine cerinţele ocluzale ale purtătorilor de
proteze totale înainte de a recomanda proteza totală. Dacă este necesară ocluzie
dinamică echilibrată, se recomandă:
 utilizarea arcului facial și a articulatorului pentru montarea dinților
 armonizarea ocluziei cu mişcările mandibulare
În concluzie, „ocluzia ideală” pentru un pacient cu proteză totală diferă de
„ocluzia ideală” a unui pacient dentat.

2. Șablonul de ocluzie
Reprezintă o piesă protetică intermediară, necesară pentru determinarea
relațiilor intermaxilare. Șablonul de ocluzie simulează baza și arcadele dentare ale
viitoarei proteze. Cu ajutorul lui, se poziționează modelul mandibular în raport cu cel
maxilar. Se realizează pe modelele funcționale și este format din baza șablonului și
bordura de ocluzie.
Pentru o realizare optimă a șablonului este necesară obținerea unui model
funcțional corect. Acesta trebuie să respecte o serie de cerințe:
 Include zona de sprijin și periferia câmpului protetic
 Defectele pozitive (perle) - plasate în zone mai puțin importante, de
dimensiuni reduse (sub 1 mm) – vor fi îndepărtate cu grijă
 Defectele negative (goluri) - plasate în zone mai puțin importante, de
dimensiuni reduse
 Suprafața modelului optimă (se poate deteriora în urma contaminării cu
sânge/salivă, din cauza preparării incorecte a ghipsului sau în urma
demulării tardive)
2.1. Soclarea modelulului funcțional:
 Se realizează cu atenție, pentru a nu distruge porțiuni importante de la
extremitatea modelelor (șanțuri retrotuberozitare sau tuberculi piriformi)
 Baza modelului trebuie să aibă o grosime de minim 13 mm pentru
asigurarea rezistenței
 Porțiunea de model care reproduce peretele extern al fundurilor de sac de
aprox 2 mm înălțime
2.2. Deterentivizarea și folierea se realizează pentru degajarea unor zone
sensibile (exostoze, gaura mentonieră, torus maxilar & mandibular, papila incisivă,
rafeu median) sau pentru a compensa diferența de reziliență între torusul palatin și
crestele edentate. Este indicat ca aceste manopere să se efectueze înainte de
șabloanele de ocluzie, pentru ca acestea să se comporte similar cu baza protezei.
Zone frecvent retentive:
  versantul vestibular frontal superior & inferior
 versantul vestibular al tuberozității
 versantul lingual mandibular, în zona posterioară
 rugi proeminente
 în jurul frenurilor proeminente
 în jurul crestelor ascuțite mandibulare
2.3. Trasarea liniilor care marchează mijlocul crestei
 liniile se continuă la nivelul soclului
 sunt necesare pentru poziționarea corectă a bordurilor de ocluzie

2.A. Bazele șabloanelor trebuie să acopere întreaga zonă de sprijin, să

prezinte menținere (mai ales prin adeziune) și stabilizare pe câmpul protetic -
adaptarea șablonului pe modelul funcțional trebuie să fie perfectă. În cazul câmpurilor
protetice retentive, baza șablonului se poate realiza până la convexitatea maximă.
Grosimea bazelor este de aproximativ 1,5-2mm, pentru a asigura rezistența necesară.
Materiale utilizate pentru baza șabloanelor:
 placă de bază
 acrilat auto- sau termopolimerizabil
 placă din rășini compozite fotopolimerizabile
 polistiren și vinil vaccum-format
 rășină printată
Bazele se conformează similar cu tehnica de realizare a lingurii individuale, ușor
mai scurte, pentru a nu fi mobilizate de musculatura periferică. Pe fața externă, la
nivelul crestelor edentate, se realizează retenții pentru bordurile de ceară.
Se poate obține o bază care să fie folosită mai departe ca baza protezei finale,
din acrilat sau bază metalică (aur/aliaj Co-Cr, Ni-Cr)

2.B. Bordurile de ocluzie se montează pe baza șabloanelor.

Reguli de conformare:
 plasarea pe mijlocul crestei în zona laterală și frontală inferioară, cu o
lățime egală cu cea a crestei
 bordura superioară în zona frontală - la 12 mm anterior de papila bunoidă,
modelare simetrică față de linia mediană
 suprafață ocluzală plană
  nu se montează valuri de ceară pe tuberozitatea maxilară sau pe
tuberculul piriform
 înălțimea bordurii de ocluzie scade dinspre anterior spre posterior
 grosimea bordurii de ocluzie crește dinspre anterior spre posterior
 în edentațiile vechi, bordura inferioară se conformează la înălțimea
tuberculului piriform, la întâlnirea dintre 2/3 anterioare cu 1/3 posterioară.
Conformarea bordurii de ocluzie la maxilar:
 Se termină înaintea tuberozității maxilare
 PO paralel cu baza modelului
 De la inserția frenului la planul de ocluzie 22 mm (se pot realiza
măsurători clinice prealabile cu papilometrul pentru o înălțime apropiată
de nevoile reale)
 Înclinare 10-15º spre anterior (mai pronunțată la femei)
 12 mm anterior de papila incisivă (măsurat de la limita posterioară a
papilei la extremitatea anterioară a valului de ceară)
 Porțiunea terminală distală înclinată la 45º
 Ceară cu punct de topire mai ridicat decât șablonul mandibular
Conformarea bordurii de ocluzie la mandibulă:
 Se termină înaintea tuberculului piriform
 PO paralel cu baza modelului
 Înălțimea în zona laterală la nivelul tuberculului piriform, la întâlnirea
dintre 2/3 anterioare cu 1/3 posterioară.
 Înălțimea în zona frontală la nivelul marginii libere a buzei inferioare de la
inserția frenului la planul de ocluzie 18 mm
 Înclinare 15º spre anterior, în zona frontală, fără să depășească tg la
FSV
 Porțiunea terminală distală înclinată la 45º
 Valul de ocluzie nu interferă cu spațiul pentru limbă
Condiții pentru șabloanele de ocluzie:
 Șabloane de ocluzie stabile și retentive, fără basculare pe model
 Inserție și dezinserție ușoară
 Contact plat între șabloane
 Bazele șabloanelor și soclul modelelor nu se ating
 Se obțin contacte doar la nivelul valurilor de ceară
 3. Determinarea relațiilor intermaxilare
Obiective:
 estetice
 funcționale - fonație & masticație
 echilibrul protezei - menținere, sprijin și stabilizare
 profilactic pentru țesuturile de sprijin și periorale
În cazul edentatului total, se pierd reperele ocluzale. Nu avem plan de ocluzie
(PO), dimensiune verticală de ocluzie (DVO), relații intermaxilare (RIM). Se pot evalua
protezele anterioare sau fotografii ale pacientului din perioada dentată pentru a colecta
informații cu privire la configurarea noilor proteze.
Ocluzia protezei totale este una reorganizată, în care trebuie stabilite: curbura
vestibulară, nivelul și orientare PO, DVO și RIM. Etape:
 Determinarea PO și a curburii vestibulare se face pe sablonul maxilar
 Determinarea DVO ajustand sablonul mandibular
 Solidarizare în RC
Șabloanele de ocluzie folosite pentru determinarea relațiilor intermaxilare trebuie
să îndeplinească o serie de cerințe:
 fără durere la inserția intraorală
 se verifică bascularea șablonului – cauze ale bascularii:
o torus maxilar proeminent - trebuie foliat
o borduri montate în afara crestei
o baza șablonului / modelul deformate produc basculare
Controlul menținerii intraorale a șabloanelor:
 se verifică prin mișcări funcționale
 menținerea este mai bună dacă modelul a fost gravat
 se poate îmbunătăți prin căptușire cu silicon
Etapele determinării relațiilor intermaxilare la edentatul total:
3.1. Stabilirea curburii vestibulare a sablonului maxilar
3.2. Stabilirea planului de orientare protetică
3.3. Determinarea DVO
3.4. Determinarea RC
3.5. Înregistrarea cu arc facial

3.1. Stabilirea curburii vestibulare a șablonului maxilar este necesară pentru

refacerea plenitudinii buzei superioare. Aceasta se analizează din normă frontală și din
profil. Din lateral, unghiul nazo-labial trebuie să aibă o valoare de aproximativ 90 . În
zona laterală, mucoasa obrazului se așează lejer pe șablon, iar acesta nu este
mobilizat de mișcările obrazului.
Marginea anterioară a bordurii atinge zona de trecere dintre partea umedă și cea
uscată a buzei inferioare în timpul pronunției fonemelor “F”, “V”.

3.2. Stabilirea nivelului și orientării planului de ocluzie – se realizează pe

șablonul maxilar, folosind planul Fox.
În zona frontală, se pornește de la criterii estetice pentru a determina poziția 3D
a marginii incizale a incisivului central superior. Bordura de ocluzie trebuie situată în
dreptul sau 1-2 mm mai jos decât buza superioară în repaus. Planul de ocluzie stabilit
pe șablon trebuie să fie paralel cu linia bipupilară.
Zona laterală, planul de ocluzie se orientează paralel cu linia ala-tragus. Poziția
lui poate fi modificată ulterior, în raport cu direcția determinată pe șablonul inferior și cu
particularitățile cazului clinic (de exemplu, tuberozitățile procidente modifică orientarea
planului de ocluzie).

3.3. Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO)

Stabilirea unei DVO corecte la edentatul total asigură o integrare optimă a
protezei totale și prezintă o importanță:
 Funcțională – în masticație. deglutiție, fonetică, respirație
 Estetică – se asigură proporționalitatea etajelor feței
 Psihologică – se înlătură sentimentul de handicap provocat de pierderea
dinților, atunci când protezele totale redau un aspect facial normal
 Rol fiziologic – contribuie la menținerea sănătății țesuturilor orale.
Dimensionarea imprecisă a etajului inferior produce o serie de modificări. Astfel,
o DVO mărită determină:
 Traumă intensă a zonei de sprijin
 Înălțime crescută a etajului inferior al feței
 Dificultăți de masticație, înghițire și vorbire (dinții se ating în fonație)
 Oboseală musculară și afectarea ATM
 Aspect facial crispat, buzele nu se ating
 Pronunție dificilă a sunetelor bilabiale (P, B, M)
 Vizibilitate excesivă a dinților artificiali și a versanților șeilor
 Senzația de proteză voluminoasă
  Instabilitatea protezelor din cauza înălțimii excesive
În cazul unei DVO micșorate, semnele clinice includ:
 Etaj inferior micșorat
 Șanțuri și riduri faciale accentuate
 Cheilită angulară
 Roșul buzei subțiat
 Proeminența mentonului
 Traumă mai redusă pe zona de sprijin decât în cazul unei DVO mărite
 Dificultăți în deglutiție și vorbire
 Afectarea ATM și oboseală musculară
 Pierderea puterii de mușcare
 Mușcarea obrazului
 Obstrucția trompei lui Eustachio prin elevarea palatului moale, a limbii și a
mandibulei
Metode de determinare a DVO:
- Antropometrice:proporționalitatea etajelor faciale - (Comisura buzelor-unghiul
intern al ochilor)=N-Gn
- Funcțional:
o determinarea dimensiunii verticale de repaus (DVR), din care se scad
2-4 mm pentru a stabili DVO:
 pronunția M, P, B
 linguriță de apă
 după deglutiție
 după conversație
 aspect distrat, impasibil
o testul Silverman – pronunția S – se determină spațiul minim de
vorbire, care este de 1-2 mm în dreptul premolarilor
o testul Ismail - pe șablonul inferior se plasează 3 piramide de ceară
moale; pacientul realizează deglutiția, iar șabloanele se solidarizează
- Analiza cefalometrică

3.4. Stabilirea poziției de relație centrică (RC)

Anterior determinării RC, este necesară o deprogramare musculară, care se
poate obține cu ajutorul:
- jig anterior
 - rulouri plasate în dreptul premolarilor
- terapie manuală
- manevre de obosire a mușchilor mobilizatori ai mandibulei (pentru
înlăturarea tendinței de propulsie)
Metode de înregistrare a RC
- Ghidarea mandibulei:
o unimanuală - nu asigură aproape niciodată o poziționare corectă. Condilii
sunt împinși posterior și inferior în fosa glenoidă;
o bimanuală - pacientul cu capul pe spate (previne tendința pacienților de a
realiza protruzia mandibulei), se aplica presiuni bilaterale pe bazilara
mandibulei
- Homotropia lingo-mandibulară – se poziționează limba în cerul gurii, ceea ce va
determina poziționarea mandibulei în RC
- Deglutiție
- Reflexul molar – medicul plasează indexul pe șablonul inferior, în dreptul
molarilor și cere pacientului să închidă gura. Mandibula va fi direcționată, în mod
reflex, în poziția de relație centrică.
- Arc gotic – este o înregistrare grafică, care se realizează cu ajutorul unor plăci
acrilice superioare şi inferioare pe care se montează, central, o plăcuţă şi un ac
înscriptor. Se va înregistra o „hartă” a unui şir de mişcări ale pacientului,
rugându-l pe acesta să facă excursii protruzive și de lateralitate dreaptă şi
stângă. Punctul din care pornesc aceste mișcări este un vârf de săgeată şi
reprezintă RC.

După solidarizarea șabloanelor de ocluzie în RC, Pe modelele cu şabloane

articulate în mână se verifică:
- dacă nu cumva unul din şabloane s-a deformat
- dacă modelele antagoniste prezintă plusuri la nivelul fețelor ocluzale care previn
o bună poziționare a șablonului
- dacă modelele au o poziţie stabilă prin intermediul şabloanelor şi a dinţilor
existenţi
- dacă modelele vin în contact numai prin intermediul dinţilor şi/sau a
bordurilor de ocluzie. Dacă soclurile se ating, se va radia din ele atât cât este
necesar. Dacă se ating bazele şabloanelor, determinarea trebuie reluată după
ce au fost subţiate sau scurtate bazele şabloanelor.
 Elemente marcate pe șabloanele de ocluzie:
- Linia mediană a feței (trebuie avute în vedere asimetriile faciale și
caracteristicile personale)
- Lățimea interalară - determină poziția caninilor și spațiul pentru dinții
frontali
- Linia surâsului - poziția buzei superioare în zâmbet; în mod normal, 75-
100% din înălțimea frontalilor superiori trebuie să fie vizibil

3.5. Înregistrarea cu arc facial - Se indică atunci când se urmărește obținerea

unei ocluzii dinamice echilibrate. Șablonul de ocluzie se atașează pe furca arcului facial
și se realizează înregistrarea poziției maxilarului față de axa balama terminală, ceea ce
permite obținerea unor contacte ocluzale mult mai precise.
Montarea modelelor în articulator permite echilibrarea ocluziei în excursiile
mandibulare, în faza de realizare a machetei protezei totale.

3.6. Înregistrarea zonei neutrale

Culoarul neutral este spațiul în care poziționarea dinților artificiali nu interferă cu
spațiul limbii sau cu cel ocupat de obraji și de buze. Folosirea înregistrării previne
dislocarea protezei de limbă în special și contribuie la stabilitatea, menținerea și
confortul protezei. Se folosește în special pentru montarea dinților laterali și la
conturarea bazei protezei.

3.7. Modelarea curbelor de compensație

Metoda Patterson folosește șabloane de ocluzie, peste care se adaugă un
amestec 1:1 de ghips și piatră ponce. Pacientul este rugat să efectueze mișcări de
propulsie și lateralitate, care duc la modelarea pastei Patterson după curbele de
compensație sagitală și transversală la DVO stabilit anterior.

MACHETA PROTEZEI TOTALE

Construcția protezei totale este un proces secvențial. Pentru a evita apariţia unor erori,
este important să se stabilească obiectivele fiecărei etape. Principiul E.D.E.C. (examine, design,
execute, check) este o modalitate de a defini obiectivele procesului.
 Examinarea - câmpului potetic, a protezelor existente şi a tiparului de masticaţie vor fi
punctul de plecare pentru proiectarea protezei. Cuprinde procedurile de colectare a
datelor, inclusiv înregistrarea relaţiei intermaxilare. Implică definirea relaţiei dintre
suprafeţele câmpului protetic acoperite de proteză în cele trei planuri şi contribuie la
proiectarea ocluziei ideale statice şi dinamice pentru pacient.
  Designul (proiectarea protezei) – se poate realiza ca o copie a protezei precedente
(ocluzie conformativă), sau, dacă se fac modificări la nivel de DVO, RIM sau prescripție
ocluzală, vom avea a abordare reorganizată. Include:
- selecția dinților (formă, proporție, culoare)
- stabilirea numărului dinților de pe proteză
- selecția schemei ocluzale (poziția dinților, înclinarea lor)
- conformarea estetică
 Executarea protezei - Etapa de confecționare a protezei trebuie corelată cu verificarea
corectitudinii datelor colectate, care se realizează prin proba machetei
 Verificare (checking) – pentru a stabili dacă există o abatere de la înregistrările realizate
anterior (amprentă și determinarea RIM); față de aceste înregistrări, abordarea este
conformativă.
Confecționarea machetei protezei totale face trecerea de la etapa de colectarea a
datelor la cea de design, execuție și verificare a protezei.
1. Trasarea modelului
Pentru o bună funcționalitate a protezei totale, dinții artificiali trebuie montați în zona
de echilibru static a crestei edentate. Excepție fac frontalii superiori, care se montează urmând
criterii estetice. Deoarece cel mai frecvent aceștia sunt montați în exteriorul crestei frontale
maxilare, se evită realizarea contactelor ocluzale la nivelul lor. Pacientul va fi instruit să evite
incizia alimentelor.
Pe soclul modelelor funcționale se trasează o serie de repere, care vor fi folosite ulterior
pentru montarea dinților artificiali. Etape de lucru:
I. Stabilirea liniei mediane a modelului
II. Stabilirea poziției dinților frontali
III. Stabilirea poziției Pm1 și a M1
IV. Stabilirea zonei de sprijin în care se plasează cuspizii funcționali
1.a. Modelul maxilar
 Se trasează linia mediană ținând cont de frenul buzei superioare și de jumătatea
distanței dintre foveele palatine, trecând prin sutura medio-sagitală
 Poziția frontalilor superiori se stabilește în raport cu papila incisivă. Față de aceasta,
muchia incizală a frontalilor se plasează la 10-12 mm anterior de la extremitatea
posterioară a papilei
 Se stabilește poziția caninilor, care sunt finalul rugilor palatine mari (sau în raport cu
lățimea nasului)
 În spatele lor se determină poziția Pm1
 Se marchează mijlocul tuberozității, care este necesar ulterior pentru echilibrul static
 Zona esențială de sprijin pe arcada maxilară este de la poziția Pm1 la tuberozitate
 Corecția spre interior la maxilar trece prin poziția Pm1 până la hamulus
 Corecția exterioară pentru maxilar se face în raport cu marginea crestei mandibulare în
dreptul bridelor muco-labiale. (Linia tangentă la creasta alveolară în zona laterală)
 Se delimitează astfel zona de sprijin a crestei edentate maxilare. Toți cuspizii care sunt
plasați în afara acestei zone nu trebuie să prezinte contacte ocluzale în static și în
dinamica mandibulară
1.b. Modelul mandibular
 Linia mediană a modelului se stabilește între frenul limbii (transferat pe partea
anterioara a soclului modelului) și jumătatea distanței dintre tuberculii piriformi
 Se trasează tangenta la creasta alveolară anterioară, perpendiculară pe linia mediană
 Se trasează, inclusiv la nivelul soclului, o linie paralelă cu tangenta la creasta alveolară
care trece prin fundul de sac vestibular. Aceasta reprezintă limita până la care se pot
extinde dinții frontali inferiori.
 Se stabilește poziția Pm1 - în dreptul bridelor laterale sau ușor în posterior de acestea.
 Profilul crestei este transferat pe soclu cu ajutorul unui compas. Se trasează o linie
perpendiculară la planul de ocluzie în poziția cea mai declivă a profilului crestei. Aceasta
este poziția M1, cea mai mare unitate masticatorie de pe arcada mandibulară. Se mai
trasează două linii verticale, la 1,5 mm mezial și distal de prima, pentru a marca zona de
solicitare funcțională maximă.
 Această linie se transferă și pe soclul modelului maxilar și va reprezenta poziția M1
superior.
 Se trasează o linie care face un unghi de 22,5° cu planul de ocluzie care trece prin
punctul cel mai decliv al crestei mandibulare. Dacă această linie intersectează traiectul
crestei, această intersecție reprezintă limita distală până la care se pot monta dinții
artificiali. Se trasează o linie roșie care delimitează aria până la care se pot monta dinții
 Alte repere care limitează distal poziționarea dinților: tubercului piriform (pe care nu se
monteaza dinți) și inserția mușchiului maseter (ancoșa maseterină)
 Poziția M1 se transferă și pe creastă
 Linia de solicitare funcțională principală în ocluzia statică trece prin poziția Pm1
determinată anterior și mijlocul tubercucului piriform
 Corecția internă: se trasează o linie între poziția Pm1 și limita linguală a tuberculului
piriform
 Corecția externă trece prin poziția Pm1 și limita externă a tuberculului piriform
 Dacă la analiza sagitală s-a stabilit că nu se poate monta M2, atunci corecția externă
trece prin poziția Pm1 și poziția M1.
1.c. Armonizarea zonelor de sprijin cu arcadele antagoniste
 Pe partea distală a modelului sunt prelungite liniile de delimitare a perimetrului de
sprijin. Cel mai adesea apare un decalaj transversal între modelul maxilar și cel
mandibular. Pentru a obține echilibrul în ocluzia statică, aceste zone trebuie corelate.
 Corecția externă situată mai în interior (de obicei cea maxilară) devine limita externă
pentru zona de sprijin
 Corecția internă situată mai în exterior (de obicei cea mandibulară) devine limita
internă pentru zona de sprijin
 Se stabilesc astfel zonele ideale petru montajul dinților. Se asigură o poziționare optimă
a dinților superiori în raport cu coridoarele bucale și suficient spațiu pentru limbă.
 2. Dinții artificiali
Caracteristici generale:
a. Forma – după configurația ocluzală, dinții artificiali pot fi:
o anatomici - copiază forma dinţilor naturali, cu unghiuri cuspidiene de 30º-40º.
Formele modificate (semi-anatomice) au unghiuri cuspidiene de 20º şi acestea
sunt folosite pentru protezele totale, deoarece este mai uşor să se obţină
articularea echilibrată. Sunt indicați pentru creste bine conformate
o monoplani – cu pante cuspidiene plate, la 0º: aceştia pot fi folosiţi la pacienţi
care realizează în special mişcări de masticaţie verticale, de aceea numai ocluzia
statică necesită să fie echilibrată (ocluzie echilibrată), nu e nevoie de o ocluzie
dinamică echilibrată (articulare echilibrată).
o non-anatomici: aceştia au suprafeţe ocluzale care nu sunt modelate anatomic,
fiind proiectate după principii mecanice, nu anatomice. Sunt indicați în cazul
crestelor aplatizate sau a protezelor susţinute pe implant cu antagonist proteze
totale

b. Numărul - dinţii posteriori au fost reduşi numeric de la 8 la 6.

Molarii mandibulari se montează într-o zonă în care înclinarea crestei edentate este
redusă (sub 22,5º). Astfel, scade mărimea forţelor ocluzale, iar acestea sunt centrate în zona
premolar 2 - molar 1.
c. Poziția - dinţii posteriori mandibulari sunt poziţionaţi pe crestele edentate
posterioare lingual, până acolo unde limba va perminte. Forţele ocluzale trebuie transmise
perpendicular pe zona de sprijin, asigurând o eficiență masticatorie optimă. Situarea
contactelor în static sau în dinamica mandibulară în afara crestei edentate duce la
destabilizarea protezei
d. Înclinarea dinţilor este corectată prin plasarea planului de ocluzie paralel cu crestele
edentate şi la jumătatea distanţei dintre ele. Pacienţii educaţi să nu facă incizie, deoarece
aceasta ar destabiliza proteza.
e. Proporţia
Dimensiunile dinților sunt reduse cu până la 40%. Acestea trebuie corelate cu grosimea
crestelor edentate: în cazul crestelor înguste, se vor alege dinți cu dimensiuni V-O reduse;
crestele bine reprezentate se asociază cu dinți mai lați.
Concordanța între dimensiunile crestei și ale dinților contribuie la transmiterea forțelor
ocluzale la nivelul zonei de sprijin. Îngustarea reduce stresul vertical pe creastă prin îngustarea
tablei ocluzale. Forţele sunt centrate pe creastă, fără a viola spaţiul pentru limbă.
3. Scheme ocluzale în tratamentul cu proteză totală
O “ocluzie ideală” în protetica mobilă este aceea care diminuă forţele destabilizatoare
spre un nivel care se înscrie în capacitatea retentivă a protezei. Toate protezele sunt mai puţin
eficiente decât dinţii naturali; abilitatea de a mesteca cu proteza variază în funcţie de individ,
indiferent de schema ocluzală. Au fost propuse numeroase scheme ocluzale, dintre care
amintim:
A. Ocluzia anatomică (si semi-anatomică) balansată
Premisa acestei scheme ocluzale este că stabilitatea, funcţia și confortul sunt date de
existenţa contactelor dentare pe tot parcursul mişcărilor funcţionale şi nefuncţionale.
 O combinaţie a curbelor antero-posterioare şi laterale permite întâlnirea dinţilor,
întâlnirea arcadelor şi balansul protruziv în timpul excursiilor mandibulei.
Această schemă ocluzală folosește dinţi anatomici în ocluzie balansată - cu înclinare
cuspidiană de 30º sau mai mult, care tind să copieze suprafeţele masticatorii ale dinţilor
naturali. Aceștia sunt plasați într-un aranjament de tip cuspid-fosă şi un „dinte la doi dinţi” a
dinţilor posteriori, furnizând contacte uniforme, bilaterale, simultane în RC.
Avantaje:
 Din punct de vedere estetic, reproducerea aranjamentului dinţilor anteriori naturali ai
pacientului şi folosirea dinţilor posteriori cuspidaţi (în special primul şi al doilea
premolar) realizează o aparenţă mai naturală şi mai estetică.
 Cuspizii penetrează bolul alimentar mai bine, necesitând forţă masticatorie mai mică,
deci scăzând stresul vertical pe creastă.
 Dinţii cuspidaţi aranjaţi în armonie cu ATM şi muşchii masticatori, în timpul vorbirii,
deglutiţiei şi masticaţiei, cu o ocluzie balansată, mai acceptabilă pentru mediul oral.
 Intercuspidarea dinţilor protezei trebuie să reziste rotaţiei protezei, încurajând mai mult
tiparul masticaţiei verticale şi o stabilitate mai bună în timpul mişcărilor excentrice ale
mandibulei.
Dezavantaje:
 Este necesară o înregistrare precisă, reproductibilă pentru a genera aceasta ocluzie pe
articulator - necesită o tehnică mai pretenţioasă şi de mai lungă durată. La pacienţii cu
creste deficitare şi ţesuturi deplasabile şi reziliente obţinerea înregistrărilor exacte
foarte dificilă.
 Folosind o ocluzie care funcţionează pe pante înclinate, apar forţe laterale mai mari
asupra crestei.
 Tehnică precisă, consumatoare de timp. Proteza va rămâne într-o bună poziţie ocluzală
până când apare o uşoară resorbţie a crestei.
 Balansul ocluzal dobândit este total mecanic şi există numai pe articulator. Majoritatea
articulatoarelor nu reproduc exact mişcările mandibulare şi deci nu vor produce
aceleaşi arii de contact cu cele existente în cavitatea orală.
 În situaţiile de montare încrucişată şi pentru relaţii de clasa a II-a sau clasa a III-a,
poziţionarea dinţilor cu intercuspidarea strânsă se face dificil.
 În timp ce elementul antirotaţional al ocluziei anatomice poate fi eficient la pacienţii
tineri, sănătoşi cu creste bune şi mucoasă orală sănătoasă, nu este deloc eficient la
pacienţii cu creste resorbite şi mucoasa friabilă nesănătoasă.
Ocluzia semi-anatomică – utilizează dinţi cu înclinaţie cuspidiană mai mică de 30º,
aşezaţi în balans complet. Această schemă ocluzală reprezintă un efort al şcolii anatomice de a
rezolva unele din problemele şi criticile ocluziei anatomice, fiind un compromis al acelora care
doresc cuspizi pentru estetică, eficienţă masticatorie şi balans, dar în același timp să scadă
componentele laterale introduse de pantele cuspidiene. Armonia ocluzală poate fi produsă cu
dinţi mai puţin cuspidaţi prin reducerea ghidajului incizal. Avantajele şi dezavantajele ocluziei
semianatomice sunt aceleaşi cu ale ocluziei anatomice.
B. Ocluzia lingualizată (balansată sau non-balansată) este o schemă ocluzală foarte
populară datorită numeroaselor situații clinice în care se poate folosi.
Cuspizii maxilari palatinali sunt considerați elemente funcţionale ocluzale majore.
Acestor cuspizi li se opun cuspizi 0º sau dinţi mandibulari superficial cuspidaţi. Aranjamentul
poate fi balansat sau non-balansat, în funcţie de preferinţele operatorului şi necesităţile
pacientului.
 Avantaje:
 Estetica - folosirea dinţilor posteriori cuspidaţi furnizează un avantaj estetic clar în
special dacă este folosită o ocluzie balansată care să furnizeze o supraacoperire incizală.
 În schema ocluzală lingualizată, cuspizii au o putere de penetrare mai mare şi deci pot
scădea forţele verticale pe crestele edentate. Masticaţia seamănă cu măcinarea dintr-
un mojar cu pistil, de tip tăietor, care este exercitată în cadrul schemei ocluzale
anatomice balansate.
 Tehnică simplă, care necesită o înregistrare mai puţin precisă decât alte scheme
balansate, similară în cerinţe cu ocluzia non-anatomică. Adaptarea se realizează relativ
ușor, fiind indicată în protezele tranzitorii, unde cuspizii maxilari articulează cu blocuri
acrilice mandibulare
 Stabilitatea adiţională este asigurată în excursiile mandibulei prin balansul ocluzal.
 Reducerea forţelor laterale pe creste - nu numai pantele adânci, dar şi suprafeţele mari,
plate au fost eliminate în favoarea unui singur cuspid opus unei suprafeţe relativ plate.
Penetrarea mai uşoară a bolului alimentar poate reduce componentele laterale ale
masticaţiei.
 Poate fi mai uşor de adaptat decât ocluzia total balansată, deşi nu la fel de uşor ca
schemele non-anatomice.
Se indică în foarte multe situaţii clinice.
C. Ocluzia neutrocentrică – a apărut ca o replică la schemele ocluzale anatomice. De
Van a introdus termenul de neutrocentric pentru a întruchipa cele două obiective cheie ale
acestei scheme ocluzale, respectiv neutralizarea pantelor și centralizarea forţelor. Mecanismul
presupune că dinţii intră în contact atunci când condilii sunt într-o poziţie confortabilă, stabilă
în fosele glenoide şi bazele protezelor sunt stabile şi confortabil aşezate pe zonele lor de sprijin.
Avantaje
 Tehnică simplă - necesită înregistrări mai puţin precise.
 Prin îndepărtarea pantelor sunt reduse forţele laterale care sunt foarte distructive
pentru creasta edentată. Totuși, dinţii plaţi pot favoriza componentele laterale ale
mişcărilor masticatorii. Aceast fapt este important în special la pacienţii cu distanţă
excesivă între creste, unde forţele laterale pot fi mărite prin creșterea braţului pârghiei.
 Dinţii montaţi după schema ocluzală neutrocentrică sunt mai uşor de ajustat.
 Furnizează o arie de închidere, nu blochează mandibula într-o singură poziţie, de aceea
pacientul geriatric cu dexteritate orală limitată este candidatul ideal. Discrepanţa
ocluzie centrica - RC introdusă de instalarea protezei va tinde să fie mai puţin distructivă
din cauza naturii neblocante a ocluziei.
 Ocluzia neutrocentrică este indicată în numeroase situaţii clinice care impun dificultăţi
în montarea dinţilor (clasa a II-a, a III-a, cazurile de montare încrucişată, la pacienţii cu
creste resorbite și relaţii interarcadice cu discrepanţe mari).
Dezavantaje
 Este inestetică - nu există supraacoperire incizală și nici cuspizi posterior. Puţini
pacienţi menţionează vreodată lipsa cuspizilor sau a ghidajului incizal ca o problemă.
Premolarul 1 poate fi remodelat ca să apară mai cuspidat fără să interfere cu natura
monoplană a ocluziei.
 Interferenţa cu funcţia normală a limbii, buzelor şi obrajilor datorită plasării linguale a
dinţilor şi modificării poziţiei lor verticale.
 Suprafața ocluzală plată afectează masticaţia din cauza penetrării scăzute a bolului
alimentar, ceea ce determină creșterea amplitudinii forțelor verticale.
  În acord cu principiile ocluziei neutrocentrice, dacă ghidajul incizal este păstrat la 0 şi
pacientul este antrenat să nu facă incizie sau protruzie pe dinţii frontali, efectul
ghidajului condilian este absent. Este suficientă înregistrarea în RC, iar pacientul va
învăța să funcționeze în această poziție. Acest tip de ocluzie nu poate fi balansată şi
lipsa cuspizilor înalţi încurajează componentele laterale ale ciclului masticator care pot
conduce la bruxism, afectarea crestelor şi posibile probleme ale ATM.
D. Ocluzia non-anatomica balansată este o schemă ocluzală larg acceptată, care
folosește dinți plați, fără pante cuspidiene. Aceștia sunt așezați pe o curbă de compensație care
să permită un oarecare grad de balans lateral și protruziv. Pantele dinţilor sunt eliminate şi
balansul este produs printr-o combinaţie a curbelor antero-posterioară şi laterală sau prin
folosirea unei pante de balans conducând la balans în 3 puncte.
Interesul pentru această schemă ocluzală a apărut de la conceptul de păstrare a
crestelor edentate şi de la credinţa că eliminarea pantelor înclinate poate ajuta în conservarea
crestelor.
Deşi foloseşte dinţi non-anatomici, nu poate fi considerată strict ca ocluzie monoplan,
căci contactele ocluzale apar mai curând pe curbe decât pe un singur plan plat ca în ocluzia
neutrocentrică.
Avantaje:
 Mai estetică decât ocluzia neutrocentrică, deoarece asigură un oarecare grad de
supraacoperire verticală. PM1 maxilar se poate modifica astfel încât să se asemene cu
un dinte cuspidat. Această schemă ocluzală este folosită la pacienţii cu cerinţe estetice
mai mari şi creste deficitare, la care poate fi posibilă o înregistrare de acurateţe
rezonabilă, dar nu suficientă ca pentru dinţii cuspidaţi.
 Tehnică simplă şi mai puţin cronofagă față de alte tehnici: necesită înregistrarea
laterală şi protruzivă pentru a programa articulatorul şi a genera curbe acceptabile. Este
mai uşor de obţinut decât alte scheme ocluzale balansate. Balansul ocluzal este mai
uşor de obţinut dacă unghiul de ghidaj incizal este ţinut mic, mai ales dacă unghiul de
ghidaj orizontal condilian al pacientului este de asemenea mic.
Indicații:
- ocluzie încrucişată
- relaţii de clasa a II-a severe care au traiectorii funcţionale extrem de lungi şi care tind
să-şi ţină maxilarele în faţă şi să funcţioneze în această poziţie. Prezenţa curbelor de
compensaţie permite acestor pacienţi să-şi ţină maxilarele oriunde, totuşi să menţină
contacte posterioare în zonele unde forţele ocluzale pot fi suportate.
Dezavantaje:
 Curbele de compensaţie acţionează ca un cuspid mai lung; aşadar va produce aceleaşi
efecte distructive ca şi pantele cuspidiene. Pantele mai line sunt totuși puţin
periculoase, mai ales dacă sunt controlate şi sunt pe cât posibil compatibile cu mişcările
mandibulare.
 Adaptarea ocluzală este mai greu de realizat cu această tehnică decât la ocluzia
neutrocentrică, dar mult mai ușoară în comparaţie cu efortul cerut pentru a adapta
protezele în ocluzie anatomică total balansată.
4. Controlul machetelor
Controlul machetelor pe model:
- Dinții corespund cu instrucțiunile date legate de culoare, formă, cuspidare
- Montarea dinților:
  linia mediană corespunde cu linia interincisivă
 frontalii situați între liniile caninilor
 curbură vestibulară simetrică
 supraocluzia frontală și inocluzia sagitală conform indicațiilor din fișă
 dinții nu sunt montați pe tuberozitate sau pe tuberculul piriform
- Bazele de ceară:
 în limite funcționale
 papile modelate convex
 versante vestibulare modelate convex
 versantul lingual modelat concav
Controlul intraoral al machetelor:
- Precautii:
 machetele se racesc pe modele sub jet de apă
 pacientul clateste gura cu apa rece
 la fiecare 2 minute, machetele trebuie spalate de saliva, repozitionate pe model
si racite, iar pacientul clateste cu apa rece
 fara miscari bruste ale pacientului
- Etape:
 Controlul menținerii, sprijinului și stabilității
 Controlul estetic
 Verificarea RIM - in static si dinamic
 Controlul fonetic
 Trasarea limitelor viitoarei proteze
Date transmise laboratorului:
- Pe model:
 forma și profunzimea zonei de închidere palatinală posterioară – se realizează
gravarea modelului. Pacientul pronunță AH - pentru delimitarea posterioară a
protezei. Manevra Valsalva se practică pentru delimitarea anterioară a zonei de
închidere palatinală. Se gravează zona rezultată la o adâncime egală cu 2/3 din
depresibilitatea țesuturilor
 zonele de despovărare
 zone retentive, care pot crea probleme la inserția și dezinserția protezei

- Indicații transmise prin fișă:

 Localizarea și grosimea zonelor de foliere
 Particularități de conformare ale bazelor protezelor - grosime mai mare în zone
retentive
 Materialul bazei protezei: tipul acrilatului, culoarea, +/- materiale reziliente,
fibra de sticla, plasa metalica

APLICAREA PROTEZEI TOTALE

1. Controlul extraoral al protezelor
Înainte de sosirea pacientului se inspectează protezele pentru a verifica dacă:
• dinţii sunt poziţionaţi corect şi bine retenţionaţi în acrilatul bazei;
• faţa externă a protezei este corect şi uniform lustruită, fără imperfecţiuni;
• faţa internă a protezei nu prezintă urme de ghips sau alte materiale în zonele foliate;
 • faţa internă a protezei nu prezintă plusuri sau asperităţi;
• marginile protezei sunt rotunjite, fără muchii ascuţite;
• limita posterioară a protezei maxilare se termină pierdut în grosime;
• protezele sunt curate.
Dacă proteza prezintă margini ascuţite, asperităţi sau plusuri, acestea se şlefuiesc cu
freze sau pietre adecvate.
În cazul în care au fost realizate proteze pe ambele arcade, acestea se angrenează în
mâna medicului şi se examinează corectitudinea intercuspidării.
Protezele se spală şi se ţin intr-un vas cu apă până la aplicarea în cavitatea bucală.
Înainte de aplicarea intraorală protezele sunt spălate cu peria şi cu săpun în faţa pacientului,
care, cu această ocazie, este instruit în legătură cu întreţinerea igienei pieselor protetice.

2. Controlul intraoral al protezelor

Instrumentare și materiale necesare:
• trusă de consultaţie
• piesă dreaptă
• pietre mici
• freze de acrilat şi cilindro-conice
• creion chimic
• silicon de control (Fitt-cheker® - GC) sau pastă indicatoare de presiune
• hârtie sau ceară de articulaţie
• pulbere sau cremă adezivă (Super Corega® sau Fixodent®)
• rulouri de vată
• alcool

2.1. Proteza mandibulară

Se începe cu proteza mandibulară deoarece aceasta este mai bine tolerată de către
pacient, iar riscul apariţiei reflexului de vomă este mai mic. Proteza se umezeşte şi se introduce
în cavitatea bucală.

2.1.a. Corectarea zonelor care produc disconfort la aplicarea protezei.

Pacientul poate acuza zone dureroase ale câmpul protetic în momentul aplicării piesei
protetice. În astfel de situații, se identifică aceste zone şi se marchează pe mucoasă cu creionul
chimic. Se inseră proteza în cavitatea bucală, astfel se transferă desenul intraoral pe proteză și
se pot vizualiza zonele care trebuie retuşate. Acestea se şlefuiesc cu freze sau pietre de mărimi
potrivite. 
O altă metodă de indentificare a zonelor de suprapresiune este cu silicon de control
(Fitt-cheker® - GC) sau cu pastă indicatoare de presiune. Se aplică pe fața internă a protezei
pasta indicatoare, apoi aceasta este inserată în gură şi se exercită o presiune moderată. Se
îndepărtează proteza din gură şi se examinează faţa internă. Zonele de suprapresiune apar ca
zone de acrilat de pe care pasta indicatoare s-a şters în totalitate. Se îndepărtează o cantitate
foarte mică de acrilat din aceste zone cu pietre de mărimi potrivite, astfel încât proteza ia
contact cu suprafața întregului câmp protetic, fără să basculeze.

2.1.b. Controlul stabilității protezei

Se verifică absenţa basculării transversale a protezei prin presiuni digitale alternative pe
feţele ocluzale ale Pm. Cauzele basculării transversale pot fi :
• montarea dinţilor laterali în afara crestei
• rezilienţa crescută a mucoasei fixe
• atrofii accentuate ale osului alveolar
 Se controlează extinderea corectă a protezei pe tuberculul piriform, pe cele 2/3
anterioare ale acestuia, până la limita inserţiei ligamentului pterigomandibular.
Acoperirea corectă a tubercului piriform contribuie la împiedicarea deplasării spre distal
a protezei mandibulare.
Se verifică dispunerea arcadelor artificiale în culoarul neutral de echilibru muscular.

2.1.c. Controlul menținerii protezei

Se apreciază menţinerea protezei în poziţia de repaus. Dacă apare desprinderea ei de
pe câmpul protetic se controlează prin inspecţie şi palpare:
o      lungimea şi grosimea marginilor
o degajarea frenului labial, lingual, precum și a bridelor laterale
Dacă proteza se menține corespunzător în repaus, se trece la controlul menținerii în
timpul mișcărilor funcționale. Se cere pacientului să zâmbească, să vorbească, să râdă, să
înghită. Se urmărește dacă proteza se mobilizează pe parcursul acestor acțiuni.
Pentru identificarea zonelor supraextinse, se utilizează testele Herbst, apoi se recurge la
corecția lor. Marginile prea lungi sau prea groase se reduc cu freze de acrilat de mărimi
potrivite. Frenurile sunt degajate cu freze cilindro-conice. Dacă va fi necesar, proteza va fi
relustruită la finalul şedinţei de aplicare a protezelor.
Se realizează testele de succiune:
• Tracţiune oro-vestibulară pe faţa linguală a incisivilor centrali, pentru controlul
închiderii la tuberculii piriformi
• Presiune vestibulo-orală pe faţa vestibulară a incisivilor inferiori, pentru controlul
închiderii în zona linguală centrală
• Tracţiune în sens vertical cu o sondă care agaţă spaţiul de sub punctele de contact
dintre incisivii centrali - se apreciază închiderea totală
Pentru o închidere totală optimă, o poziție anterioară a limbii este favorabilă. Se
instruieşte pacientul să păstreze o poziţie anterioară a limbii, cu vârful ei sprijinit fără presiune
pe versantul lingual al șeii protezei şi pe dinţii frontali inferiori. Această poziţie are o contribuţie
importantă în menţinere.
Se poate aplica pe versantul lingual al protezei o bilă de acrilat, iar pacientul este
instruit să mențină limba în contact cu aceasta, pentru educarea unei poziții anterioare a limbii.

2.1.d. Controlul estetic

Se observă conturul buzei inferioare, precum și forma, culoarea şi poziţia dinţilor
inferiori.

2.2. Controlul protezei totale maxilare

Se umezește proteza și se introduce în cavitatea orală
În cazul existenţei unor zone retentive (tuberozitatea maxilară, versantul vestibular al
creastei edentate) proteza se va aplica întâi pe aceste zone şi apoi pe celelalte – se va tatona
axul de inserţie. Dacă inserţia este imposibilă se identifică zonele-problemă şi se reduce din
faţa internă a protezei strictul necesar.

2.2.a. Corectarea zonelor care produc disconfort la aplicarea protezei.

Se identifică zonele dureroase folosind creionul chimic sau silicon de control. Se
realizează mici retuşuri, pentru desființarea zonelor de suprapresiune.
Pentru diminuarea senzaţiei de vomă se recomandă lăsarea forţată în jos a umerilor sau
tragerea genunchiului flectat cu amândouă mâinile către piept. Dacă aceste manevre nu sunt
eficiente se poate folosi un anestezic de contact aplicat pe bolta palatină. Pacientul este
îndrumat să folosească dropsuri cu substanțe anestezice pentru acomodarea la noua proteză.
 2.2.b. Controlul stabilității protezei
Se verifică absenţa basculării transversale a protezei prin presiuni digitale pe faţa
ocluzală a premolarilor. Cauzele basculării transversale pot fi:
• montarea dinţilor laterali în afara crestei
• erori de amprentare
• atrofia exagerată a crestei alveolare
• rezilienţa crescută a mucoasei fixe de pe creste
• nefolierea sau folierea insuficientă a torusului palatin.
În cazul în care nefolierea torusului palatin reprezintă cauza basculării transversale a
protezei, se colorează suprafaţa torusului cu creionul chimic, se aplică proteza în cavitatea
bucală şi se fac presiuni digitale alternative pe faţa ocluzală a premolarilor; creionul chimic se
transferă pe faţa internă a protezei. Se şlefuieşte din baza protezei cu o piatră de mărime
corespunzătoare; este indicat ca proteza să aibă o grosime mai mare în zona torusului, care să
permită degajarea lui fără afectarea rezistenței protezei. Aceste etape se repetă până la
dispariția basculării.

2.2.c. Controlul menținerii protezei

Controlul adeziunii se realizează prin pensarea protezei între police şi index la nivelul
feţelor vestibulare ale premolarilor şi exercitarea unei tracţiuni verticale. Lipsa adeziunii poate
fi produsă de xerostomie sau de necorespondenţa dintre suprafaţa câmpului protetic şi faţa
internă a protezei.
Pentru tratamentul xerostomiei:
• se poate administra un preparat cu efect lubrifiant şi uşor stimulativ : 50 ml apă + 45 ml
glicerol + 5 ml suc de lămâie.
• medicamente sialogoge de tipul pilocarpinei (tinctura de jaborandi 2,5 - 3%, 80 - 100
picături de 3 - 4 ori pe zi)
• medicamente coleretice de tipul sulfarlenului (administrat cu pilocarpina)
• se poate administra salivă artificială.
Dacă se constată o necorespondenţă între suprafaţa câmpului protetic şi faţa internă a
protezei, se recurge la căptuşirea totală a protezei, fie prin metoda directă, fie indirect, în
laborator.
Se trece la controlul menținerii în timpul mișcărilor funcționale.
Se verifică menţinerea la deschiderea uşoară a gurii. Desprinderea protezei se
datorează de obicei interferenţei marginilor cu părţile moi periprotetice. În acest caz, se
degajează frenul buzei superioare şi/sau frenurile laterale cu freze cilindro-conice sau se
subţiază şi/sau scurtează marginile la nivelul zonelor lui Eisenring.
La deschiderea maximă a gurii, desprinderea protezei poate fi provocată de:
• punerea în tensiune a ligamentului pterigomaxilar
• modificarea fundului de sac vestibular în zonele laterale.
În acest caz, corectarea protezei se face prin degajarea ligamentelor și subţierea şi/sau
scurtare a marginilor.
Se cere pacientului să zâmbească, să vorbească, să râdă sau să mimeze fluieratul. În
cazul in care proteza se desprinde, se fac retuşurile necesare.
Succiunea se verifică folosind testele specifice. Prin presiuni oro-vestibulare cu indexul
aplicat pe treimea incizală a feţei palatinale a incisivilor se verifică închiderea palatinală
posterioară. Tracţiuni cu pulpa indexului din aproape în aproape pe marginea vestibulară a
protezei stabilesc închiderea marginală vestibulară. Desprinderea cu uşurinţă la aceste
manevre indică locul unde proteza nu are o închidere marginală bună. Corectarea se face prin
căptuşiri marginale cu acrilat autopolimerizabil.

2.2.d. Controlul estetic

 Se observă forma, culoarea, poziţia și vizibilitatea frontalilor superiori. Se urmărește
respectarea criteriilor estetice și încadrarea protezei în armonia facială a pacientului.
Dacă frontalii sunt prea lungi (prea vizibili) se pot ajusta marginile incizale, ţinând cont şi
de dorintele pacientului, dar este bine să se amâne aceste retuşuri o săptămână, moment când
crisparea musculaturii diminuă sau dispare.
Se examinează aspectul sanţurilor periorale şi conturul buzei superioare.
Dacă şanţurile periorale sunt prea întinse şi buza superioară proemină din cauza
marginilor prea groase ale protezei în aceasta zonă, se poate reduce grosimea acestor margini
în limita rezistenţei acrilatului.

2.2.e. Controlul fonației

Se verifică existenţa spaţiului minim de vorbire, care dă indicații cu privire la
corectitudinea dimensiunii verticale de ocluzie. Pacientul pronunţă „Mississippi” – dinţii
superiori şi inferiori nu trebuie să se atingă. La nivelul premolarilor, apare un spațiu de 1-2 mm.
Se verifică dacă se respectă libertatea mandibulei la propulsia în fonaţie. Pacientul
numără de la 55 la 65, iar frontalii inferiori nu trebuie să atingă faţa palatinală a frontalilor
superiori.
Controlul fonetic se continuă cu pronunția diferitelor foneme, care dau indicații cu
privire la poziția frontalilor superiori:
• M: expunerea dinților superiori între 1-5 mm în funcție de sex și vârstă; se observă
dimensiunea verticală de repaus, când spațiul interarcadic este de 2-4 mm
• S - Mississippi - dintii nu trebuie să vină în contact; se evaluează poziția vestibulo-orală a
dinților - S șuierat - frontalii sup V sau inf L; S zâzâit - frontalii sup P
• D/T: poziția V-O a dinților: T ca D - frontali superiori P; D ca T - frontali superiori V
• E - Lungimea incisivilor: expunerea a 80% din ICS în spațiul dintre buze la tineri; la
vârstnici 50%
• F/V - Lungimea incisivilor: muchia incizala trebuie sa atinga buza inferioara, cel mult la
limita dintre porțiunea uscată a buzei și mucoasa orală. V ca F - dinti prea scurti; F ca V -
dinti prea lungi

2.3. Controlul ocluziei

Adaptarea ocluzală este cel mai adesea necesară la nivelul protezelor deoarece:
 Ocluzoarele permit construirea unor relații ocluzale strict în relația centrică, fără
posibilitatea simulării mişcărilor de lateralitate
 Acrilatul prezintă modificări volumetrice semnificative în timpul polimerizării
 Poate să apară erodarea ghipsului antagoniştilor
 Se poate produce înălțarea ocluziei atunci când modelul de lucru şi baza protezei se
găsesc într-una din jumătăţile tiparului, dinţii artificiali în cealaltă jumătate, iar cele
două părţi nu au fost strânse suficient în momentul ambalării

2.3.a. Controlul componentei verticale a relațiilor intermaxilare

Se verifică dacă DVO este corectă – semne ale unui DVO incorect:

DVO micșorată DVO mărită

Etajul inferior al feței Micșorat Mărit

Aspect facial Îmbătrânit  Crispat
Riduri și șanțuri periorale Tegumentele feței întinse
accentuate
Aspectul buzelor Roșul buzelor puțin vizibil Buzele nu intră în contact sau intră
Comisuri bucale orientate spre în contact forțat
inferior
Spațiul de inocluzie fiziologică Mai mare de 2-3 mm Redus sau inexistent
 Spațiul minim de vorbire Mai mare de 3-4 mm Dinții se ating în fonație
Vizibilitatea dinților în repaus, Redusă Mărită
fonație, surâs
Spațiu interarcadic Micșorat Mărit
Teleradiografie: Nsa-Xi-PM <41 >49
În cazul subevaluării DVO se poate încerca o redimensionare prin căptuşire indirectă,
realizându-se o înălţare de ocluzie de maxim 1,5 mm. Peste această valoare se indică refacerea
protezei
În cazul supraevaluării DVO cu maxim 1,5 mm se poate încerca o remodelare morfo-
funcţională a suprafeţelor ocluzale ale dinţilor laterali până la obţinerea DVO corecte. Pentru o
diferenţă mai mare de 1,5 mm este necesară refacerea protezei.

2.3.b. Controlul componentei orizontale a relațiilor intermaxilare

Se verifică apariţia contactelor multiple, simetrice, simultane şi stabile între arcadele
artificiale în relație centrică. Dacă apar contacte premature, pacientul este rugat să spună pe ce
parte le simte. Apoi contactele premature pot fi decelate cu hârtie de articulaţie sau cu ceruri
indicatoare.
Corectarea relaţiilor ocluzale se face prin şlefuire folosind pietre de mici dimensiuni. În
timpul adaptării ocluzale se şlefuiesc fosetele şi se protejează cuspizii.
• în montarea laterală normală cuspizii de ordinul I sunt cuspizii palatinali superiori
• în montarea laterală inversă cuspizii de ordinul I sunt cuspizii linguali inferiori.
Corecţiile ocluzale se fac repetat până la obţinerea unor contacte multiple, stabile și
simetrice ale dinţilor laterali. Între dinţii frontali nu trebuie să existe contacte (inocluzie
sagitală).
Dacă se foloseşte hârtie de articulaţie „în potcoavă” pot să apară pete de culoare şi pe
dinţii frontali care sunt artefacte (apar din cauza îndoirii hârtiei la acel nivel). Pentru a nu şlefui
inutil din dinţii frontali se recomandă utilizarea hârtiei de articulaţie pentru fiecare hemiarcadă,
hârtia fiind introdusă numai între dinţii laterali. Rapoartele dintre frontali trebuie controlate şi
prin inspecţie.
Întrucât se urmăreşte o echilibrare în centric totdeauna hârtia de articulaţie se pune
simultan pe ambele părţi. Dacă hârtia se pune pe o singură parte pacientul va fi tentat să ducă
mandibula de partea respectivă.
După retuşurile realizate în cadrul etapei de adaptare mecanică a protezelor:
- suprafeţele şlefuite trebuie netezite
- suprafeţele externe ale protezei trebuie relustruite.
Adaptarea ocluziei se face complet din prima ședință.

Se avertizează pacientul că tratamentul nu se încheie o dată cu aplicarea protezelor.

Pacientul trebuie să folosească protezele, să tolereze eventualele dureri şi să se prezinte la
control după 24 - 48 ore de la aplicarea protezelor.

3. Instrucțiuni pentru pacienții purtători de proteze parțiale mobilizabile

Proteza dumneavoastră este menită să înlocuiască dinții lipsă și să vă ajute să mențineți
o bună sănătate orală. Veți putea mesteca mai bine și vă va îmbunătăți aspectul estetic. Pentru
a menține sănătatea orală, trebuie să urmăriți câteva aspecte legate de îngrijirea protezei și a
dinților râmași. Este responsabilitatea dumneavoastră.
Acomodarea la noua proteză
- Vă rugăm să aveți răbdare la început; e nevoie de 1-2 săptămâni pentru
integrarea protezei și adaptarea la noua situație orală
- Nu scoateţi protezele din gură în primele 24 ore, deoarece medicul stomatolog
vă va programa în ziua imediat următoare celei în care au fost gata protezele;
 - Senzaţia de “gură plină” şi creşterea salivaţiei vor trece cu timpul;
- Senzaţia de vomă poate dispare dacă sugeţi o bomboană (gen drops);
- În timpul acestei perioade pot apare puncte dureroase în gură. Acestea vor fi
rezolvate în timpul ședințelor de retuș ale protezei.
- Dacă aveţi senzaţia că mâncarea nu are gust consumaţi mâncăruri sau băuturi
calde, cu aromă şi miros mai uşor sesizabile (mai condimentate).
- Dacă aveți dificultăți în pronunția unor cuvinte, faceți exerciții de vorbire cu voce
tare; în câteva zile veți reuși să pronunțați cuvintele corect
- Nu vă așteptați să puteți mesteca imediat ușor și eficient. Trebuie să învățați să
folosiți noua proteză; acest lucru se întâmplă cu timpul. Vă recomandăm să
consumați pentru început alimente mai moi. Alimentele trebuie tăiate în porții
mici cu ajutorul cuțitului și al furculiței. Învățarea felului în care să mestecați cu
ajutorul protezei este parte din tratament. Vă recomandăm să mestecați lent, pe
ambele părți.
- Evitați să mușcați cu dinții din față; acest lucru poate determina desprinderea
protezei.
- Acordați suficient timp pentru luarea mesei în perioada de acomodare.

Igienizarea protezei
- Gura și proteza trebuie menținute cât de curate posibil în permanență, altfel
sănătatea dinților restanți și a gingiilor poate fi afectată.
- Îndepărtați și igienizați proteza după fiecare masă sau gustare. Cel puțin clătiți
gura și proteza pentru îndepărtarea resturilor alimentare.
- Pentru curățarea protezei, se poate folosi săpun normal sau pastă de dinți și o
periuță.
- Proteza poate aluneca atunci când este udă. Periați-o deasupra unei chiuvete
pline cu apă sau deasupra unui prosop, pentru a evita deteriorarea ei în cazul în
care alunecă din mână. Dacă aceasta cade și se fracturează diverse părți,
contactați medicul stomatolog.

Îngrijirea în timpul nopții

- Gura, la fel ca și restul organismului, are nevoie de recuperare. Vă recomandăm
să păstrați proteza într-un pahar cu apă pe timpul nopții. Puteți folosi și produse
de igienizare a protezei (din comerț sau 1 linguriță de oțet, intr-un pahar cu apa
1x/săpt), dar numai după ce aceasta a fost periată în prealabil.
- Vă recomandăm să vă examinați gura în oglindă. Urmăriți aspectul gingiilor și al
mucoaselor și îndepărtați resturile alimentare persistente.

Dificultăți
- Vizitele la stomatolog după inserția protezei sunt foarte importante. Cu această
ocazie se fac retușuri ale protezei, astfel încât aceasta să se adapteze cât mai
bine. Dacă apar dureri sau iritații la nivelul gingiilor, acestea trebuie tratate
imediat.
- Când tușiți sau strănutați, protezele se pot desprinde; acoperiți gura cu o batistă
sau cu mâna, pentru a preveni apariția unor situații delicate
- Proteza se poate degrada în timp, la fel și osul alveolar și gingiile
dumneavoastră, de aceea vă recomandăm un control stomatologic o dată la 6
luni.
- Mergeți imediat la stomatolog dacă observați:
o Durere sau iritație la nivelul gingiilor
o Mobilitate crescută a protezei
 o Mestecare dificilă
o Dificultăți în vorbire
o Fisuri la colțul buzelor
o Tartru sau o colorație excesivă a protezei
- Nu încercați să remediați aceste probleme acasă, deoarece astfel puteți agrava
situația. Adresați-vă medicului stomatolog pentru astfel de probleme.