C U P R I N S:

INTRODUCERE ………………………………………………………..2
1.1. Noţiunea, esenţa şi importanţa audierii bănuitului ……………………..3
1.2. Principiile de bază ale audierii bănuitului …………………………….. 9
1.3. Pregătirea în vederea audierii bănuitului şi
particularităţile tactice ale audierii propriu-zise………………………..12
1.4. Procedeele tactice utilizate în procesul audierii bănuitului …………..25
1.5. Fixarea rezultatelor audierii bănuitului ……………………………. 28

CONCLUZII ………………………………………………………….34

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………..36
 INTRODUCERE

Printre problemele de drept, care necesită o studiere ştiinţifică mai

profundă, o mare importanţă reprezintă întrebările, legate de participare în procesul
penal a persoanelor, bănuite de săvîrşirea infracţiunii. Această importanţă se
explică prin aceea, că concepţia, statutul procesual al bănuitului şi atragerea lui la
cercetarea cazului concret sunt stabilite de lege nu în măsura deplină, iar în
literatura juridică cu privire la aceasta există diferite păreri.
Lipsa imaginilor concrete referitoare la regimul de drept a participării
bănuitului în procesul penal duce la aceea, că la efectuarea urmăririi penale deseori
se comit greşeli, se lezează drepturile şi interesele legitime a persoanelor, scade
eficacitatea luptei cu infracţionalismul.
De aceea este foarte important de evidenţiat condiţiile şi ordinea apariţiei
în proces a bănuitului, de marcat astfel de laturi de participare a lui în cercetarea
cauzei penale, care în modul cel favorabil ar contribui la rezolvarea problemelor
procedurii judiciare.
În Republica Moldova n-a existat cercetarea monografică, care priveşte
bănuitul în aspectul istoric, social – psihologic, juridic pe perioadă îndelungată.
Multe întrebări, care formează problema dată, nu sunt destul cercetate. Cu
referire la ele în literatura juridică sunt expuse păreri contradictorii. În special,
necesită studierea aprofundată teoretică întrebările ce ţin de corelaţia aplicării
măsurilor preventive de către organele de drept şi recunoaşterea persoanei ca
bănuit.
Este necesar de a discuta cu privire la începutul apariţiei bănuitului în
literatura de specialitate, apariţia lui la urmărirea penală, deoarece pînă în
momentul actual el este evidenţiat atît în literatura de specialitate, cît şi în practică.
O atenţie deosebită trebuie acordată studierii întrebărilor, legate de
participarea pe dosar la etapa iniţială de cercetare a apărătorului persoanei, bănuite
în săvîrşirea infracţiunii. Întrucît posibilitatea intrării a acestui participant în
procesul penal la începutul perioadei, cercetării este prevăzută de nu mult timp, nu

2
în măsură de ajuns, sunt studiate şi poziţiile teoretice, referitoare la apariţia şi
participarea lui în proces, şi practica corespunzătoare.

1.1. Noţiunea, esenţa şi importanţa audierii bănuitului.

Interogarea este activitatea procesuală de obţinere şi verificare a probelor.
Cu ajutorul ei se obţine şi se controlează o bună parte a informaţiei, necesară
pentru rezolvarea corectă a infracţiunii, se stabilesc motivul şi scopul infracţiunii,
circumstanţele ce au favorizat-o.
Interogarea este o metodă efectivă de educare a interogatului, de asemenea
şi cea mai răspîndită acţiune efectuată de organul de urmărire penală şi procuror.
Practic, nu există nici un caz penal, în examinarea căruia, organul de urmărire
penală sau procurorul să nu interogheze bănuitul sau învinuitul, pătimaşul,
martorul. Mai mult de o pătrime din timpul de muncă a organului de urmărire
penală este utilizat pentru efectuarea interogării.
După caracterul său, interogarea este o acţiune complexă, ce este foarte
complicată. Ea are aspect procesual, criminalistic, organizatoric, psihologic şi etic.
Interogarea este complicată prin aceea, fiindcă la prima vedere pare a fi un lucru
destul de simplu.
Efectuarea ei la un înalt nivel cere nu numai cunoaşterea la nivel a legii şi
modul de folosire a ei, dar şi experienţă profesională, interpretarea şi alte moduri
de a influenţa legal asupra interogatului.
Interogarea este o artă care cere un înalt nivel de cunoaştere şi un mare
profesionalism. Ea nu este o simplă convorbire între organul de urmărire penală şi
cel interogat, presupunînd o multitudine de aspecte interesante, fără cunoaşterea
cărora eficacitatea organului de urmărire penală i-ar fi mult mai greu şi mult mai
mult timp va trebui ca să-şi obţină ţelul, obţinerea mărturiilor juste şi combaterea
celor false. Aceste aspecte sunt: planificarea interogării, alegerea tacticii, timpul şi
locul interogării.
În urmărirea penală se utilizează aceleaşi legi şi metode, de a cunoaşte
adevărul ca şi în alte cazuri. Însă organul de urmărire penală şi judecătorii au

3
metodele sale ce s-au format pe parcursul a multor ani de practică. Specificul
procesului de a cunoaşte adevărul în perioada cercetării infracţiunii, constă din
aceea, ca să-i demonstreze cu ajutorul mărturiilor toate argumentele, situaţiile ce
au însemnătate pentru descoperirea infracţiunii.1
Mărturiile, reprezintă una din metodele de a demonstra în judecată
vinovăţia învinuitului. Ele reprezintă întîmplări reale, obţinute prin metode legale.
Datele concrete ce le conţin mărturiile, folosesc la demonstrarea vinei. Şi
nicidecum nu poate servi ca probă infracţiunea propriu-zisă fiindcă şi ea a fost
săvîrşită anterior şi nu mai există.
Obţinerea, controlarea, înregistrarea şi studierea mărturiilor în timpul
urmăririi penale se efectuează prin pregătirea organizată şi acţiunile procesuale,
expertiză judiciară, acţiunile operative. Însă cel mai mare volum de informaţie
organul de urmărire penală o primeşte în timpul petrecerii interogării.
În procesul transmiterii informaţiei de la o persoană la alta se duce la
pierderea a multor elemente principale, în unele cazuri duce la pierderea sensului.
Aceasta se întîmplă nu din cauza că persoanele vorbesc în diferite limbi, dar din
cauza că cu cît mai mare este şirul de persoane prin care a circulat această
informaţie, cu atît mai mult îşi pierde sensul.
Aşadar, informaţia incorectă dată de către bănuit sau învinuit poate fi din
următoarele cazuri: primirea greşită a poziţiei, defectul organelor de simţ,
neputinţa de a reda evenimentele, punerea întrebărilor greşite de către ofiţerul de
urmărire penală, întocmirea greşită a procesului verbal, înţelegerea incorectă a
informaţiei de către judecător sau ofiţerul de urmărire, străduinţa depusă de către
bănuit sau învinuit, influenţa asupra interogatului de către alte persoane
cointeresate. Interogaţii de multe ori dau mărturii false fiindcă sunt influenţaţi de
persoanele cointeresate, fiind ameninţate. Aceasta se întîmplă deoarece legislaţia
Republica Moldova nu protejează persoanele ce depun mărturii.

1
1Н.И. Порубов. Научные основы допроса на предварительном следствии, Высшая школа, Минск, 1978, стр.
7

4
 Nu trebuie să facem diferenţiere între mărturii după volumul de informaţie
ce-o conţine. Conform legislaţiei R.M. toate mărturiile, neavînd însemnătate cine
le-a dat, au aceeaşi valoare.
Din punct de vedere teoretic, se zice că la trecerea informaţiei prin mai
multe canale volumul ei nu poate creşte. La persoana ce dă informaţia ce a fost
primită din alte canale este mai puţină decît la primul izvor, în aşa mod o parte de
informaţie se pierde. Aici se are în vedere că se pierd elementele ce au însemnătate
pentru organul de urmărire penală, şi nu se are în vedere volumul în sens direct al
informaţiei ce în unele cazuri poate creşte de la o persoană la alta.
În majoritatea cazurilor informaţia de la interogat la ofiţerul de urmărire
penală este transmisă oral, ea însă poate fi redată şi prin alte metode: în scris,
semne a surdo-muţilor, desene, scheme, înregistrări audio şi video.
În literatura de specialitate, procesul de transmitere a mărturiilor se împarte
în patru etape:
1. Cererea informaţiei de la interogat.
2. Transmiterea informaţiei organului de urmărire penală.
3. Examinarea de către ofiţerul de urmărire penală a informaţiei primite.
4. Fixarea informaţiei.
Trecerea informaţiei de la interogat la organul de urmărire penală este o
metodă directă de transmitere a informaţiei. O altă formă este trecerea informaţiei
de la organul de urmărire penală la interogat şi invers. Organul de urmărire penală
pune înaintea interogatului problema, la care el vrea să audă răspuns sub formă de
mărturii.
Interogarea – acţiunile urmăririi şi judecăţii, ce duce în fine la obţinerea de
către organele date a mărturiilor, argumentelor ce au însemnătate pentru
descoperirea rapidă şi justă a informaţiei2
Din cele expuse rezultă toate calităţile urmăririi penale. În primul rînd

2
Н.И. Порубов. Допрос в советском судопроизводстве, Минск, 1973, стр. 17

5
interogarea este o acţiune a organului de urmărire penală şi judecătorului unde un
mare rol îl are persoana ce-o petrece.
În al doilea rînd, este un proces de primire a mărturiilor care o cere şi în al
treilea rînd, aceste acţiuni sunt înfăptuite de organele de urmărire sau judiciare în
măsura prevăzută de lege. În al patrulea rînd, trebuie să acordăm atenţia, că nu
toată informaţia de care dispune bănuitul sau învinuitul este obiect al interogării.
Obiectul interogării este numai acea informaţie, ce are legătură directă cu cauza ce
se examinează.
Obiectul interogării şi dării mărturiilor sunt reglementate de legislaţia
Republicii Moldova. Bănuitul şi învinuitul poate fi interogat despre circumstanţe,
relaţiile dintre dînsul şi alţi coparticipanţi sau martori. Ei pot fi interogaţi atît
despre momentele infracţiunii, cît şi despre evenimentele ce au avut loc după
sfîrşitul ei.
Organul de urmărire penală nu trebuie să uite, că atît bănuitul cît şi
învinuitul sunt persoane cointeresate ca primul să nu-şi atingă scopul şi în
majoritatea cazurilor vor încerca să-l ducă în eroare. Mărturiile date de aceste
categorii de persoane trebuie comparate cu alte mărturii şi probe ce deja sunt
dovedite şi printr-o studiere profundă trebuie selectată informaţia justă. Punerea
sub învinuire a bănuitului nu trebuie să se bazeze pe mărturii neprecise şi care n-au
fost profund cercetate.
Aceasta poate duce la nenorocirea unei vieţi omeneşti şi chiar a unei familii
întregi. Astăzi majoritatea încearcă să dea mărturii în aşa mod, ca informaţia dată
să nu poată fi pusă în învinuire şi nu pot servi ca mărturii în judecată.3
Ca să nu se întîmple aşa ceva ofiţerul de urmărire penală trebuie să
adreseze cît mai just întrebările şi să examineze cît mai profund toată informaţia
primită.
Deci importanţa interogării bănuitului sau învinuitului rezultă din faptul că
în cadrul acesteia bănuitul sau învinuitul poate face mărturisiri complete sau

3
В.И. Смыслов Свидетель в советском уголовном производстве, Москва, Высшая школа, 1973, стр. 12-15

6
parţiale cu privire la infracţiunea care a săvîrşit-o şi la circumstanţele legate de
comiterea ei (particularităţi bunuri sau valori sustrase etc.)
Acest lucru este evident, întrucît cunoscînd cel mai bine circumstanţele şi
modalităţile prin care s-a comis infracţiunea, bănuitul, învinuitul poate contribui la
soluţionarea cauzei. În acelaşi timp el are posibilitatea să-şi formuleze apărarea
solicitînd în acest sens, administrarea probelor, datelor ş.a. pe care le consideră
necesare.4
De multe ori interogarea este unicul izvor a probaţiunei. Scopul
interogatului este de a obţine de la învinuit, bănuit, martori declaraţii despre
circumstanţele care au importanţă pentru stabilirea adevărului obiectiv în cauză. În
acelaşi timp ascultarea apare ca o acţiune de urmărire foarte complicată şi la un
nivel înalt de responsabilitate.
Interogatoriul trebuie să fie petrecut în conformitate cu Legea procesual-
penală, care trebuie să garanteze obiectivtatea, respectul faţă de personalitatea celui
ascultat. Pe lîngă aceasta trebuie de aplicat tacticos şi eficient procedeele ştiinţifice
ale interogatoriului, elaborate de ştiinţa criminalisticii pe parcursul dezvoltării ei.
Respectarea cerinţelor legii şi aplicarea procedeelor tactice sunt condiţiile
de bază a stabilirii adevărului obiectiv la primirea declaraţiilor prin interogatoriu în
descoperirea infracţiunilor şi depistarea vinovaţilor.
Succesul interogatoriului se obţine mai întîi de toate prin înţelegerea
scopului lui de către persoana care efectuează urmărirea penală.5
Bănuitul, învinuitul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. În cazul cînd
există probe de învinuire acesta are dreptul să probeze lipsa de temeinicie, sarcina
probării vinovăţiei bănuitului fiind atribuită organului de urmărire penală, iar pînă
la stabilirea vinovăţiei operează principiul prezumţiei nevinovăţiei.
Pe de altă parte, pentru aflarea adevărului, organul de urmărire penală este
obligat, potrivit legii, să aibă un rol activ pe parcursul desfăşurării cercetărilor, în
sensul de a verifica probele şi de a le colabora cu alte probe şi mijloace de probă

4
Tactica criminalistică, Bucureşti, 1989
5
В.Е. Коновалова «Тактика допроса свидетели и обвиняемых», Харьков, 1956, стр. 3

7
aflate la dosarul cauzei. El este obligat să acumuleze probe atît în favoarea, cît şi în
defavoarea bănuitului, chiar dacă acesta îşi recunoaşte faptele.
Potrivit principiului sistemului nostru probator, recunoaşterea bănuitului
făcută în cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevărului numai în măsura
în care este colaborată cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză.
De aceea, chiar şi atunci, cînd recunoaşterea bănuitului, învinuitului este
sinceră şi completă nu poate determina singură atragerea la răspundere a acestuia,
dacă nu se colaborează cu celelalte probe existente administrate.
Recunoaşterea bănuitului făcută în mod expres şi liber, cu referire directă la
infracţiunea de care a conceput-o şi realizat-o cu condiţia de a nu fi vizată de
violenţe, ameninţări sau alte forme de constrîngere, are însă, un rol important în
descoperirea unor mijloace de probă ce pot duce, în final, la dovedirea activităţii
infracţionale a acestuia, indiferent dacă ulterior revine sau nu asupra declanşării
iniţiale.
La efectuarea interogării, ofiţerul de urmărire penală trebuie să analizeze şi
să gîndească din timp eficacitatea pregătirii unui plan de interogare unde să
prevadă procedeele care vor fi aplicate. Procedeele de interogare în comun trebuie
să asigure cel mai efectiv depistarea, fixarea, verificarea şi aprecierea tuturor
circumstanţelor care au importanţă pentru cercetarea infracţiunilor, la fel şi
depistarea interogatoriului în darea dispoziţiilor intenţionat false.
Verificarea şi aprecierea declaraţiilor este un factor important, o parte
componentă a interogatoriului.
Faptul depistării circumstanţelor noi în procesul interogatoriului nu este de
ajuns. Ele trebuie aşa-zis îmbrăcate în formă procesuală necesară şi fixate în
procesul-verbal, altfel nu vor avea valoare probatorie.
Procedeele tactice de constituire a procesului verbal al interogatoriului sunt
îndreptate spre faptul de a îngreuia refuzul de mai departe a celui interogat,
referitor la cele spuse, despre aceea că în timpul fixării declaraţiilor în procesul-
verbal să nu epuizeze contactul psihologic cu bănuitul.

8
 În dependenţă de scopul interogatoriului şi personalitatea bănuitului putem
deosebi următoarele tipuri de interogări:
1) interogarea bănuitului minor;
2) interogarea la prezentarea spre recunoaştere;
3) interogarea la confruntare, fiecare din ele avînd specificul său.6
Art. 25 C.P.P. R.M. declară “Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în
numele legii numai de către instanţele judecătoreşti. Nimeni nu poate fi declarat
vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decît în
baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată, adoptată în condiţiile prezentului
Cod”.
Deci, nimeni nu trebuie să fie pedepsit pe nedrept, neadmiţîndu-se nici un
fel de abuzuri sau ilegalităţi, dar, totodată nimeni nu trebuie să rămînă nepedepsit,
dacă încalcă dispoziţiile legii, normele de convieţuire, aducînd prejudicii societăţii
şi statului.
În lucrare sunt evidenţiate şi acele momente cheie, atît psihologice cît şi de
etică, comportamentul cu bănuitul – problemă care s-a soluţionat în procesul penal
cît de cît prin prisma noului C.P.P. R.M. (art. 63).
Una este cert că comportamentul ambilor participanţi (organul de urmărire
penală – bănuit) este de sens opus. Ceea ce necesită o muncă asiduă din partea
organului de urmărire penală la descoperirea completă a infracţiunii.7

1.2. Principiile de bază ale interogării bănuitului.

Orice activitate de muncă este efectuată în conformitate cu diferite norme,
regimuri, precum şi alte reguli scrise sau nescrise de ordin intern sau general, dar
nici o profesie nu este aşa de bine reglementată acţiunile de muncă a întregii
activităţi ca activitatea organului de urmărire penală.8
Principala lege ce reglementează activitatea organului de urmărire penală

6
В.Е. Коновалова. Указ. соч., стр. 4
7
И. Кетрос. Тактика и психологические основы допроса. Москва, 1995, стр. 4
8
А.Р. Ротинов. Юридическая психология для следователя, Москва, 1967, стр. 53

9
este Codul de procedură penală. El reglementează toate drepturile şi îndatoririle
organului de urmărire penală şi desigur şi întreaga procedură de interogare a
bănuitului.
Procedura interogării bănuitului este bazată pe îndeplinirea strictă a
cerinţelor procesuale. Astfel conform art. 104 C.P.P. R.M.: “audierea bănuitului,
învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit
din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub
învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului,
învinuitului, inculpatului în stare de oboseală precum şi în timpul nopţii, decît doar
la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare şi care urmează să fie
motivate în procesul-verbal al audierii”. Îndeplinirea pe deplin şi obiectiv a
procedurii interogării garantează legalitatea ei. În timpul interogării trebuie de
obţinut toată informaţia de care dispune interogatul, dar nu numai aceea ce-i
convine organului de urmărire penală.
Respectarea legalităţii interogării e importantă nu numai prin faptul de a
obţine de la interogat informaţia ce ne interesează, ci şi educarea persoanelor
interogate, în special a bănuitului. Activitatea educativă a interogării depinde de
principialitatea, corectitudinea ofiţerului de urmărire penală.
Activitatea organului de urmărire penală – un grad înalt de cunoştinţe şi un
înalt profesionalism, capacitate de a gîndi analogic, omenie, altfel spus, să dispună
de o înaltă cultură şi să fie pregătit la nivel.9
Respectarea normelor procesuale încă nu înseamnă garantarea deplină a
legislaţiei. Într-un şir de cazuri legislaţia permite organului de urmărire penală
posibilitatea de a lua decizii alternative. De aceea prin legislaţie nu trebuie să
înţelegem strict buchia legii, dar şi sensul, prescripţiile morale.
Interogarea aparţine categoriei de activitate, tactica căreia are expresia etică
bine exprimată. Ea trebuie să corespundă cerinţelor procesului penal, legislaţiei în
vigoare şi să corespundă normelor morale.

9
Н.И. Порубов. Указ. соч., стр. 22

10
 Etica profesională studiază acele relaţii etice specifice, ce se formează într-
un domeniu anumit, în timpul activităţii profesionale10.
Legislaţia şi etica interogării sunt legate reciproc. Legalitatea cuprinde în
sine şi normele etice şi cele morale. Orice acţiune condamnată de legislaţie este
concomitent condamnată şi de normele morale.
În legătură cu cele expuse mai sus, un sens etic deosebit capătă:
1. Interogarea persoanelor ce se află în legătură de rudenie cu bănuitul;
2. Posibilitatea bănuitului de a da mărturii false.
3. Posibilitatea de a nu da mărturii cînd e vorba de viaţa intimă.
4. Posibilitatea de a adresa întrebări în care bănuitul se va simţi vinovat.
5. Utilizarea metodelor tactice ce acţionează puternic asupra psihicii
interogatului.
6. Manierele de comportare a ofiţerului de urmărire penală.
7. Posibilitatea şi limita acţiunilor psihologice asupra persoanelor.
Principiile etice ale interogării propune combinarea activităţii organului de
urmărire penală, pentru a obţine mărturii cît mai juste, cu respectarea părţii
interogate, adică interogarea trebuie petrecută cu un ton normal, nepermiţîndu-ne
jignirea interogatului, comportările nu trebuie să fie brutale. Acţiunile şi
comportările nervoase dă dovadă de neîncredere şi lipsă de experienţă faţă de
interogat, ofiţerul de urmărire penală trebuie să utilizeze o tactică anumită, o
comportare de o cultură înaltă, amabilitate, răbdare, să găsească tonul normal al
conversaţiei, cuvintele necesare şi să se străduie să nu creeze o atmosferă
încordată, să-i insufle interogatului încrederea în sine.
Pentru a afla de ce calităţi are nevoie ofiţerul de urmărire penală pentru a-şi
îndeplini profesional lucrul său au fost analizate datele statistice în urma unei
anchete a unui mare grup de lucrători ai M.A.I. Astfel s-a constatat că calitatea
principală este considerată – capacitatea de a comunica, urmînd capacităţile
organizatorice şi constructive. Ca principale s-au dovedit a fi şi alte calităţi ca:

10
И.С. Улико. Профессиональные основы работы советской милиции, Москва, 1975, стр. 15

11
 1. Obiectivitatea, capacitatea de a soluţiona singur problemele profesionale
în conformitate cu legea, încrederea personală, să fie onest şi cinstit.
2. Să aibă simţul responsabilităţii.
3. Capacitatea de a trece rapid de la un mod de activitate la altul, să se
încadreze repede în lucru, să posede un vocabular dezvoltat şi un volum larg de
cunoştinţe;
4. Să fie bine dezvoltat simţul dreptăţii, să poată deosebi binele de rău, să
nu poată fi influenţat de nimeni;
5. Să fie bun sufleteşte. Persoanele rele la suflet, răzbunători nu e de dorit
să îndeplinească funcţia respectivă;
6. Să fie optimist. Să creadă în dreptate, să vadă în oameni nu numai
calităţile rele dar şi pe cele bune.11
De comportarea etică a ofiţerului de urmărire penală, educaţia,
profesionalismul şi cultura lui depinde soarta a multor oameni.12
1.3. Pregătirea în vederea interogării bănuitului şi particularităţile tactice
ale interogării propriu-zise.
Pentru a soluţiona problema organizării interogării bănuitului este necesar:
1. Stabilirea ordinii interogării bănuitului;
2. Stabilirea timpului şi locului petrecerii interogării;
3. Dacă e necesar, se studiază specialitatea pe care se va petrece
interogarea.
Rezolvarea corectă a acestor probleme ce la prima vedere ne par
neînsemnate au o mare însemnătate pentru obţinerea mărturiilor juste. O mare
importanţă pentru alegerea momentului interogării o are vîrsta, experienţa de viaţă,
rolul în săvîrşirea infracţiunii, atitudinea lui faţă de infracţiune etc.
Starea emoţională este un moment favorabil pentru începerea interogării. În
primele şapte zile după săvîrşirea infracţiunii persoana se află într-o stare psihică
încordată, dar după aceasta se stabilizează.

11
Н.И. Порубов. Указ. соч., стр. 27-29
12
Ibidem, p. 29

12
 Etapele în care este interogat bănuitul se stabilesc după un şir de
circumstanţe, volumul de informaţie pe care credem că-l are, intenţia de a duce
urmărirea în eroare, relaţiile lui cu celelalte persoane participante la dosar. Cu toate
acestea mult depinde şi de informaţia ce deja o are ofiţerul de urmărire penală.
Chemarea persoanei pentru petrecerea interogării nu se face brutal, ca
bănuitul să se simtă deja ca vinovat, fiindcă aceasta va complica mult interogarea
lui. Interogatul citat nu trebuie ţinut un timp îndelungat în hol, sau să schimbăm
interogarea pe altă zi etc. Însă un moment important este că în perioada petrecerii
interogării interogatul trebuie aşezat în aşa mod ca lumina să-i bată în faţă.
Pregătindu-ne pentru petrecerea interogării bănuitului trebuie să stabilim
timpul şi locul petrecerii lui. Literatura de specialitate ne recomandă ca interogarea
să se efectueze cît mai repede, după săvîrşirea infracţiunii. Nici într-un caz nu
trebuie de amînat interogarea cînd avem mai mulţi bănuiţi, fiindcă e posibil ca să
se înţeleagă între ei şi atunci va fi anevoios de a obţine informaţii corecte în urma
interogării lor.
În unele cazuri este logic să amînăm interogarea, deoarece cu ajutorul
mărturiilor date deja şi cu ajutorul metodelor tactice vom putea obţine un rezultat
mult mai bun.
Cînd planificăm timpul petrecerii interogării trebuie să ţinem cont de
cerinţele art. 104 C.P.P. R.M. care prevede, că nu se permite audierea bănuitului în
timpul nopţii, decît doar la cererea persoanei audiate.
Dacă se prevede o interogare de multă durată e de dorit ca bănuitului să i se
permită să facă pauză. La interogarea bănuitului pe un dosar ce are mai multe
episoade e logic să facem un plan al interogării, pe cîteva zile, e de dorit să fie pe
episoade aparte. Bănuitul în cele mai frecvente cazuri, se interoghează în cabinetul
interogatorului, în procesul verbal făcîndu-se menţiuni despre locul efectuării
interogării. Dacă e necesar interogarea se poate petrece şi la locul săvîrşirii
infracţiunii. În cele mai dese cazuri interogarea la faţa locului se face ca o persoană
din unele motive, să nu ia vinovăţia infracţiunii săvîrşite asupra sa, lăsînd ca
criminalii, ce au săvîrşit infracţiunea să rămînă la libertate.

13
 Există cazuri cînd interogarea se petrece la domiciliul bănuitului.
Interogarea la domiciliu se face în următoarele cazuri cînd avem pe dosar mai
mulţi bănuiţi şi e posibil să-l influenţeze sau să se înţeleagă, atunci cînd nu trebuie
să afle nimeni despre interogarea efectuată.
Interogarea bănuitului ce este grav bolnav se permite numai cu acordul
medicului sau cînd situaţia formată nu ne permite să amînăm interogarea lui. În
primul rînd în această situaţie trebuie să ne convingem că efectuînd interogarea nu-
i vom pune viaţa în pericol. Dacă starea lui este foarte gravă interogarea se petrece
în prezenţa medicului. Medicul, în primul rînd, urmăreşte starea interogatului, în al
doilea rînd ne va spune dacă bolnavul e în stare de a da mărturii corecte.
În biroul unde se petrece interogarea nimic nu trebuie să-i sustragă atenţia
interogatului, dîndu-i posibilitatea ca să se concentreze la darea mărturiilor. Biroul
ofiţerului de urmărire penală trebuie amenajat simplu, fără tablouri, scheme dacă e
necesar se poate de deconectat şi telefonul. Trebuie de ţinut cont că bănuitul poate
utiliza orice posibilitate de-al sustrage pe ofiţerul de urmărire penală de la
întrebarea acordată, astfel eschivîndu-se de a da răspuns sau va sări momentele ce
au însemnătate pentru descoperirea de mai departe a infracţiunii. Ca să nu să se
întîmple acest lucru trebuie să avem grijă să anunţăm colegii de lucru că se
desfăşoară interogarea, ca să nu ne deranjeze, creînd toate condiţiile pentru a
petrece o interogare liniştită, fără întreruperi. Acest mod de pregătire se efectuează
în special atunci cînd mărturiile vor fi înregistrate pe peliculă audio sau video.13
Dacă în procesul interogării e necesar cunoştinţe în diferite domenii
ştiinţifice, tehnice sau în alte, organul de urmărire penală învaţă terminologia
necesară şi se pregăteşte la întrebările ce pot apărea, studiind literatura,
documentele necesare. Cu acelaşi scop poate apela la ajutorul specialistului.
Prezenţa specialistului în timpul interogării o complică, în multe cazuri. Participînd
activ la interogare poate el însuşi în locul organului de urmărire să adreseze
întrebări, în unele cazuri pe nevrute, specialistul poate să-i şoptească formularea

13
N.I. Porubov, op. cit., p. 102

14
corectă a răspunsului, totodată să demonstreze necompetenţa în problema dată,
încălcîndu-se legătura psihologică ce va duce la aceea, că bănuitul va căuta noi căi
de a duce urmărirea în eroare.
Participarea specialistului la interogare influenţează negativ din punct de
vedere a îndeplinirii legăturii psihologice între organul de urmărire şi bănuit. De
aceea în diferite cazuri aparte, organul de urmărire trebuie să acţioneze în
dependenţă de persoana în parte, de caz aparte, persoană sau alte circumstanţe ce
pot apărea.
Cunoaşterea personalităţii celor ce urmează a fi ascultaţi în calitate de
bănuit presupune stabilirea şi valorificarea anumitor date social psihologice de
natură să conducă la definirea acestora, şi în cele din urmă, la crearea celor mai
propice condiţii tactice pentru desfăşurarea cu succes a acestei activităţi. În acest
sens sunt:
– mediul în care s-a format şi în care se află antrenat bănuitul, gradul de
instruire, profesia, conduita la locul de muncă, în familie şi societate;
– trăsăturile de caracter şi de temperament, aptitudine, pasiunile;
– puterea de voinţă, calitatea emotivă, atitudinea;
– antecedentele penale şi experienţa privind contactul cu organele de
urmărire.
Culegerea informaţiei privind personalitatea celor interogaţi în calitate de
bănuit se efectuează prin mijloace procesuale (percheziţie, ridicare de obiecte şi
documente, dispunerea şi efectuarea expertizei medico-legale, psihologice sau
psihiatrice). O atenţie deosebită se va acorda rezultatelor cercetării la faţa locului, a
modului în care s-a acţionat, se pot face concluzii cu privire la profesia,
aptitudinea, deprinderile şi capacităţile făptuitorului.
Date utile referitoare la personalitatea bănuitului pot fi obţinute prin
observarea directă asupra comportării acestora în cadrul interogării, percheziţiei,
prezentării spre recunoaştere şi a altor acţiuni de urmărire, precum şi în urma
investigaţiilor operative întreprinse în acest scop. Contactul direct cu bănuitul
pentru organul de urmărire constituie un bun prilej de a-şi completa cunoştinţele cu

15
noi date privind echilibrul emoţional, modul de a gîndi, reacţiona şi dialoga şi în
consecinţă, de a-şi forma o imagine fidelă despre persoanele ce urmează a fi
ascultate.
Pregătirea pentru interogarea bănuiţilor impune, de asemenea, şi anumite
operaţii organizatorice dintre care menţionăm:
a) Precizarea locului unde urmează să fie efectuată interogarea, momentul
şi modul de chemare a bănuitului.
Interogarea bănuitului se va desfăşura la sediul organului de urmărire
penală, într-o încăpere bine amenajată, în care să nu aibă acces persoane străine.
Dacă din cauza stării fizice nesatisfăcătoare nu se pot prezenta, interogarea poate fi
efectuată în alte condiţii (la domiciliu, într-o instituţie medicală ş.a.)
Principala modalitate de chemare a bănuitului pentru a da declaraţii este
citarea lui, însă în situaţia cînd ei sunt reţinuţi sau arestaţi preventiv, se aduc la
locul de audiere. Dacă bănuitul neglijează chemarea, încearcă să se sustragă de la
urmărirea penală ori caută să influenţeze buna desfăşurare a acesteia prin
distrugerea mijloacelor materiale de probă, coruperea sau şantajarea persoanelor
participante la proces (victimă, martori, complici), în baza unui mandat prevăzut de
lege vor fi admişi pentru a da declaraţii fără a fi prealabil citaţi.
b) Asigurarea prezenţei persoanelor a căror participare la efectuarea acestei
acţiuni este prevăzută de lege.
Organul de urmărire este obligat să asigure prezenţa apărătorului
(avocatului) la ora şi locul unde se va desfăşura interogarea. În situaţia în care
bănuitul nu cunoaşte limba în care se desfăşoară urmărirea, organul de urmărire
penală este obligat să asigure participarea unui interpret. Participarea interpretului
are drept scop de a ajuta bănuitul să înţeleagă în ce este bănuit şi de a-şi formula
declaraţiile. Ea este obligatorie şi în situaţiile în care organul ce conduce
interogarea posedă limba celui interogat14.
Pregătirea interogării minorilor în vîrstă de pînă la 16 ani în calitate de

14
Art. 57 p. 14 C.P.P. R.M.

16
bănuiţi trebuie efectuată ţinînd cont de art. 478 C.P.P. R.M. care prevede, că
chemarea bănuitului minor, care nu se află în stare de arest la organul de urmărire
penală se face prin părinţii acestuia sau alţi reprezentanţi legali, iar în cazul în care
minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori, prin administraţia acestei
instituţii. Interogarea bănuitului minor nu poate depăşi mai mult de două ore fără
întrerupere, iar în total nu poate depăşi patru ore pe zi. La adunarea bănuitului
minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.
Pedagogul sau psihologul este în drept, cu consimţămîntul organului de urmărire,
să pună întrebări minorului, iar la sfîrşitul audierii să i-a cunoştinţă de procesul-
verbal sau, după caz, de declaraţiile scrise şi să facă observaţii în scris referitor la
plenitudinea şi corectitudinea înscrierii lor. Aceste drepturi sunt explicate
pedagogului sau psihologului înainte de începerea audierii minorului, despre ce se
face menţiune în procesul verbal respectiv.15
Procedeele tactice de interogare a bănuitului minor se stabilesc în raport cu
psihologia şi personalitatea acestuia. Cu ocazia interogării minorului, în special la
aprecierea declaraţiilor acestuia trebuie să se ţină cont că psihologia lui se
deosebeşte mult de cea a învinuitului adult. Astfel fantezia, iventivitatea,
susceptibilitatea acestuia, teama de părinţi, şi sentimentul de pudoare, curajul sau
înţeles, influenţa în mod deosebit a proceselor de percepţie, memorarea şi redarea
al lui îl deosebeşte de bănuitul adult.
Lipsa experienţei de viaţă şi muncă, dificultăţile de a profunda faptele,
evenimentele sau fenomenele pe care le percepe, îl pun pe minor în imposibilitatea
de a reţine şi a reda aspecte esenţiale pentru cauză, deşi au un spirit de observaţie
foarte observat.
Structura psihică a minorului depinde în mare măsură de evenimentele
trăite în familie, şcoala şi cu ocazia unei activităţi interioare.
Nesupunerea minorului la cerinţele procesului educaţional din familie,
şcoală, înclinaţia spre minciună, atitudinea depravată, ţinînd de gradul de

15
Art. 479 C.P.P. R.M.

17
dezvoltare a personalităţii sale, constituie alte aspecte care îl deosebesc de adult şi
pot influenţa declaraţiile acestuia.
Interogarea minorului trebuie să se desfăşoare într-un moment cît mai
apropiat de cel în care a fost săvîrşit o infracţiune. Dezvoltarea continuă şi rapidă a
minorilor este însoţită de înlocuirea permanentă a vechilor impresii cu altele noi. În
legătură cu aceasta, nivelul redus al intelectului minorului să reţină nu fapta în
întregul ei, ci doar unele detalii şi să confunde simplele coincidenţe exterioare cu
legăturile interne, fapt ce determină obţinerea unor declaraţii neconforme cu
realitatea.
Pregătind interogarea bănuitului minor, organul de urmărire penală trebuie
să cunoască toate detaliile care caracterizează psihologia şi personalitatea
minorului. Pe lîngă activităţile pe care le desfăşoară personal ancheta socială,
constituie o bază temeinică pentru cunoaşterea minorului. Organul de urmărire
trebuie să stabilească motivele care ar putea determina un anumit comportament al
acestuia în timpul cercetării şi să prevadă modalităţile de înlăturare ce ar împiedica
obţinerea unor declaraţii sincere cu privire la faptele săvîrşite.
Este deosebit de importantă stabilirea persoanelor ce se bucură de autoritate
în faţa minorilor, au influenţă asupra acestora şi acelora faţă de care este mai
apropiat în raport cu aceste date trebuie să se determine persoana cea mai indicată,
care să-l asiste în decursul interogării.
Tot în cadrul pregătirii trebuie să fie stabilite procedeele tactice de ascultare
de a se asigura atmosfera proprie destăinuirii şi obţinerea unor declaraţii juridice şi
complexe. Datele despre minor nu numai că sunt folosite nemijlocit în cursul
interogării pentru a-l convinge să declare adevărul şi a se verifica justeţea celor
afirmate, dar sunt absolut necesare întocmirii planului de interogare, care trebuie să
se cuprindă în mod complex şi obiectiv toate aspectele esenţiale ale cauzei.
Planul pregătirii pentru astfel de interogare trebuie să prevadă întrebări
prealabile referitoare la preocupările, înclinaţiile şi activitatea minorului – menite
să realizeze legătura atît de necesară pentru organul de urmărire şi minorul ascultat.
De altfel şi întrebările referitoare la problemele cauzei trebuie formulate în aşa fel

18
încît să nu impresioneze şi să nu-l inhibe pe minor, ci să-l determine să i-a o
atitudine binevoitoare pe parcursul interogării.
Locul interogării bănuitului minor este sediul organului de urmărire penală.
În acest mod se arată minorului seriozitatea situaţiei în care se află. Tot odată este
determinat să renunţe la uimirile la care ar putea decurge în condiţiile cînd
interogarea s-ar desfăşura într-un cadru familiar.
Atenţie deosebită trebuie acordată modalităţii de chemare a minorului la
organele de urmărire penală. Este necesar ca intervalul de la citare pînă la data
fixată pentru prezentarea în faţa organului de urmărire penală să fie redusă la
minimum. Aceasta înlătură posibilitatea discuţiilor dintre minor şi părinţii acestuia
sau persoanele interesate în cauză, cu privire la motivul chemării şi eventualele
influenţe care pot fi exercitate asupra sa.
Metoda cea mai indicată pentru aducerea minorului la organul de urmărire
în vederea interogării este aceea a imitării printr-un curier ori tele-fongramă
adresată conducerii instituţiei de învăţămînt sau locului de muncă.
Un aspect extrem de important, prin consecinţele sale, interogării unui
bănuit minor este soluţionarea problemei chemării anumitor persoane pentru a fi de
faţă la interogare.
Fără îndoială, că atunci cînd are loc interogarea bănuitului minor trebuie
luate o serie de măsuri procesuale suplimentare care să asigure aflarea adevărului.
Printre astfel de garanţii se enumără şi obligaţia ca această acţiune procedurală să
aibă loc în prezenţa unor terţe persoane, care, în primul rînd, ajută organul de
urmărire de a stabili legătura şi a se apropia de cel interogat, cît şi pentru a se
obţine relatări exacte despre fapta cercetată. În al doilea rînd prezenţa acestor
persoane asigură interogarea obiectivă şi multilaterală a minorului şi fixarea exactă
a rezultatelor ei.
Desigur se admite şi avocatul la interogarea minorului, care asigură un mod
mai eficient de apărare a intereselor şi drepturilor minorului. Prin întrebările pe
care le adresează, avocatul poate ajuta organul de urmărire penală să clarifice o

19
serie de circumstanţe favorabile bănuitului şi totodată din timp să-i acorde atenţia
asupra eventualelor încălcări comise.
La interogarea bănuitului minor trebuie să se ţină cont de: vîrsta, gradul de
dezvoltare psiho-intelectuală, mediul în care a trăit, antecedentele penale, de
comportament, circumstanţele săvîrşirii infracţiunii, comportamentul după
săvîrşirea faptei, influenţa exercitată asupra lui privind poziţia ce trebuie s-o aibă
în cadrul urmăririi etc.
Atitudinea pe care o poate avea bănuitul minor la interogare este
determinată în special de particularităţile sale psihologice, precum şi de condiţiile
ce preced şi însoţesc desfăşurarea acestei activităţi.
Astfel unii minori apar timoraţi, puţin vorbăreţi, greu de abordat. Această
atitudine datorîndu-se faptului, că înainte de a fi aduşi la interogare, au fost
ameninţaţi sau loviţi de părinţi ori au fost pregătiţi de acei interesaţi să ascundă
adevărul. Aceste situaţii pot fi soluţionate prin apropierea de minor cu ajutorul
persoanelor în asistenţa cărora se desfăşoară interogarea, prin crearea atmosferei de
încredere a organului de urmărire de natură a-l determina să vorbească, să facă
declaraţii veridice şi complete.
Atitudinea de bravură, obraznică – datorită mediului în care a trăit minorul
poate fi înlăturată prin cunoaşterea cauzelor ei printr-o comportare calmă, prin
apropierea de minor şi explicarea situaţiei lui şi a implicaţiilor poziţiei sale asupra
corecţiei soluţionării cauzei. De asemenea este necesar să se folosească un
vocabular pe înţelesul minorului, să ofere posibilitate acestuia să expună faptele
aşa cum le-a săvîrşit.
În consemnarea declaraţiilor, faptele, circumstanţele trebuie să fie redate în
ordinea în care au fost relatate, să fie respectate expresiile minorului, lexicul
acestuia să fie menţionate detaliile necesare verificărilor celor afirmate de către
minor.
c) Selectarea materialului probatoriu, determinarea şi verificarea stării de
funcţionare a mijloacelor tehnice preconizate pentru a fi aplicate în cadrul
interogării.

20
 Este indicat ca magnetofonul, videomagnetofonul şi alte mijloace ce vor fi
utilizate să fie probate anticipat, astfel să se excludă eventualele eşecuri pe
parcursul interogării.
Rezultatele pregătirii în vederea interogării bănuitului se vor materializa
într-un plan de interogare, la întocmirea căruia se va ţine cont de situaţia la care s-a
ajuns cu stabilirea împrejurărilor cauzei şi de eventuala comportare a celui ce
urmează a fi interogaţi, în special, de atitudinea acestuia faţă de fapta comisă şi de
urmările ei.
Plănuirea interogării bănuitului se poate de împărţit în două etape
principale:
1. Analizarea argumentelor şi probelor acumulate pe dosar.
2. Pregătirea planului interogării.
Analiza argumentelor şi probelor acumulate pe dosar. Cu acest scop se
studiază materialele dosarului şi datele bănuitului ce diferă de la unul la altul.
În literatura de specialitate au fost elaborate recomandări ce determină
analiza argumentelor şi probelor. La ele se referă:
1. Obţinerea informaţiei concrete despre circumstanţe, evenimente,
persoane.
2. Folosirea altor materiale, legate cu factorii principali, din care se poate
de obţinut informaţia, ce ne va sublinia informaţia posibilă de examinat.
3. Constatarea contradicţiilor şi problemelor în timpul studierii
materialelor.
4. Studierea materialelor pentru controlarea materialelor ce apoi poate fi
folosită la interogare.
Însemnătatea practică a acestei studieri constă în aceea, că ajută să se
stabilească cercul de împrejurări, unde e necesar să obţinem mărturii.
Dacă organul de urmărire nu are închipuire de aceste împrejurări,
interogarea se va obţine o formă haotică. Se vor obţine mărturii la întrebările ce n-
au fost de însemnătate pentru urmărire şi schimbul la pierderea unui mare volum
de informaţie necesară.

21
 Încă un moment important este acela că organul de urmărire nu trebuie să
fie încrezut că cunoaşte dosarul, fiindcă poate să greşească. E posibil să aibă nu 1-2
dosare, ci 10-15 şi chiar mai multe. Desigur nu este vorba că de orice dată cînd va
petrece interogarea să examineze iarăşi dosarul în întregime. Înainte de interogare
e suficient de studiat numai materialul necesar, pe care se va petrece interogarea.
Ca să economisim timpul e suficient să ne facem însemnări pe scurt, ce informaţii
posedă bănuitul ce trebuie interogat, ce întrebări vor fi adresate pe parcursul
interogării, aceste însemnări se pot completa.
După ce toată informaţia necesară a fost acumulată după destinaţie şi
analizată apare necesitatea de a lega toată informaţia primită într-un sistem ce va fi
terminarea logică a analizei săvîrşită pe dosar. Pe baza studierii amănunţite a
materialelor pe dosar se stabileşte scopul interogării.
Această împrejurare stabileşte direcţia de bază, linia principală, petrecerea
lui ce nu exclude, dar dimpotrivă pune în faţa interogării noi probleme ce sunt
legate de problema de bază aşa şi cu cele ce nu au însemnătate. În legătură cu acest
fel de pregătire pentru interogare organul de urmărire trebuie să stabilească direcţia
principală a petrecerii lui. În majoritatea cazurilor ele sunt:
1) Stabilirea împrejurărilor;
2) Aprecierea împrejurărilor de către bănuit;
3) Continuarea studierii personalităţii bănuitului;
4) Influenţa asupra bănuitului cu scopul de a primi mărturii juste;
5) Influenţa educativă.16
Un detaliu specific în activitatea organului de urmărire este că nu se poate
de ghicit rezultatul final. De aceea prognozarea se face pe etape. Ea are două părţi:
o parte la studierea dezvoltării dinamice a evenimentelor trecute, a doua îndreptată
spre presupunerea evenimentelor ce trebuie să se întîmple.
Prognozarea în interogare se petrece pe trei direcţii de bază:

16
В.Г. Лукашевич. Тактика общения следователя с учениками отдельных следственных действий. Киев,
1989, стр. 72

22
 1) Prognozarea de către organul de urmărire a acţiunilor şi comportărilor
personale.
2) Prognozarea şi ulterior organizarea direcţiei activităţii altor persoane
participante la interogare.
3) Direcţiile posibil prevăzute, de contrazicere din partea bănuitului.
Pregătindu-se de interogare, organul de urmărire trebuie să prevadă
posibilitatea, că pot apărea aşa situaţii, că trebuie pregătit atît bănuitul, chiar la
începutul interogării, fiindcă starea psihică poate influenţa mult asupra rezultatului
interogării.
Pregătirea planului interogării.
O condiţie necesară, pentru a petrece interogarea la un nivel înalt este
asigurarea tactică ce constă în sistematizarea materialului, alegerea metodei de
efectuare a interogării şi altele.
De obicei, planul conţine nu numai numărarea circumstanţelor, dar şi
concomitent şi lămurirea lui, pe ce se bazează o întrebare sau alta, fragmentele
materialelor ce au importanţă şi determină împrejurările. Este foarte important de
formulat clar întrebările ce trebuie acordate în timpul interogării.
Planul, bineînţeles, nu poate cuprinde toate elementele interogării. Deşi ele
stabilesc momentele de bază, însă odată cu apariţia unor evenimente neprevăzute
ele pot fi schimbate. Planul se întocmeşte în formă liberă. Diferite modele de plan
şi-au găsit răspîndire în literatura criminalistică şi în principiu puţin se deosebesc
unul de altul.
Planul interogării poate avea, de exemplu, aşa o structură:
Ce Informaţia de Poziţia pe care Întrebările ce Forma şi
circumstanţe care dispunem a ocupat-o trebuie modul de
trebuie bănuitul adresate prezentare a
clarificate mărturiilor

În partea a patra se are în vedere întrebările ce pot fi adresate după

povestirea liberă. Ele sunt îndreptate spre: concretizarea mărturiilor, obţinerea
informaţiei mai amănunţite pe întrebările ce ne interesează, verificarea dacă

23
mărturiile sunt juste, nu se contrazic cu cele ce deja le avem. Nu putem să
prevedem toate întrebările ce urmează a fi adresate, dar totuşi o parte le putem
presupune.
În frecvente cazuri bănuitul nu ne mărturiseşte un eveniment sau altul, nu
ne spune cine le poate confirma, nu ne spune cine l-a determinat să săvîrşească
infracţiunea etc. Este foarte important de-a înfăptui planul interogării pe lenta
magnetofonică sau înregistrarea video. În acest caz e nevoie să pregătim mijloace
tehnice de înregistrare, pentru îndeplinirea documentelor procesuale şi trebuie să
ne străduim să nu fie repetări. Este necesară plănuirea şi în cazurile cînd la
interogare se va folosi şi informaţia operativă. Planul interogării se poate de
schimbat. Cu atît mai mult mărturiile depline date de bănuit care pot determina ca
planul să nu ne mai servească. Dar şi în acest caz nu trebuie de considerat că
interogarea a fost petrecută fără plan. Interogarea petrecută fără plan va atrage
după sine, interogarea repetată fără sens, informaţia obţinută nu va fi completată şi-
i nesistematizată.
Organul de urmărire începînd înregistrarea trebuie să ştie cu ce s-o termine.
Înainte de a petrece interogarea se poate de verificat, cît sunt de corect alese
metodele şi direcţiile interogării.
Cunoaşterea personalităţii bănuitului.
Un factor important pentru pregătirea interogării este şi cunoaşterea
personalităţii bănuitului interogat. Succesul interogării depinde mult în ce măsură
organul de urmărire a înţeles psihologia interogatului, caracterul precum şi alte
calităţi ce-l va putea ajuta pe parcurs. De aceea, în timpul pregătirii pentru
petrecerea interogării trebuie de făcut o închipuire despre personalitatea bănuitului,
să se afle modul lui de a gîndi, activitatea de bază, locul de muncă, relaţiile lui cu
colectivul de muncă, precum şi cu alţi participanţi pe dosar şi alte date ce ar ajuta
să înfăptuim cît mai repede legătura psihologică ce ne va ajuta la obţinerea
mărturiilor cît mai complete şi juste.

24
 De multe ori organul de urmărire îşi face impresia după caracteristica
bănuitului dată de organele competente, deşi nu trebuie pusă la baza examinării
personalităţii, deoarece nu întotdeauna corespunde realităţii.
Sunt foarte juste şi indicaţiile A.R. Ratinova, că cercetarea personalităţii în
plan criminalistic este de competenţă procesuală, atît după volumul acumulat de
informaţii, cît şi după metodele prin care sunt acumulate.17
Cercetarea personalităţii interogatului se începe din momentul cînd este
încă martor. Iată de ce cercetarea se divizează în două etape:
1) pînă la petrecerea interogării;
2) în procesul petrecerii interogării.
În fine cercetarea personalităţii se face cu scopul de a putea mai uşor
înfăptui legătura psihologică şi să stabilim care metode tactice ar fi mai bine de a le
utiliza la petrecerea interogării.
Procesul urmării este legat cu concentrarea atenţiei asupra obiectului ce ne
interesează. În unele cazuri putem să ne facem impresii şi după exteriorul
persoanei; profesia, calităţile personale, studiile, starea lui interioară, după gesturi,
mimică. O altă metodă importantă frecvent utilizată este convorbirea. De acea
orice convorbire trebuie bine pregătită. Mai există şi o a treia metodă, fiind cea mai
complicată şi ia foarte mult timp – acumularea informaţiei despre persoana ce ne
interesează, de la diferite persoane, comportarea lui în diferite cazuri.

1.4. Procedeele tactice utilizate în procesul interogării bănuitului.

O mare importanţă, pentru descoperirea rapidă a infracţiunii are, obţinerea
depoziţiilor cît mai concrete şi cît mai corecte date de bănuit. Pentru a obţine
aceste mărturii o mare însemnătate o are, ajutorul acordat interogatului pentru
restabilirea în memorie a acţiunilor sale.
Este firesc că interogatul poate să uite o mare parte din informaţie ce pentru
organul de urmărire are o însemnătate foarte mare. Chiar dacă persoana povesteşte

17
N.I. Porubov, op. cit., p. 100

25
coerent cele întîmplate, de multe ori el unele evenimente le lasă în umbră sau nu le
redă aşa cum s-au întîmplat, fiindcă el poate să-şi închipuie cam cum ar fi fost.
Chiar dacă interogatul dă depoziţii cursiv, trebuie de luat seama că el putea să le
înveţe de acasă sau să fie învăţat de cineva. Conform statisticii, din informaţia
obţinută se poate utiliza următorul volum: partea feminină reţin evenimentele
corect şi le redau în 81,5%, dar bărbaţii numai 78,2%. Conform acestor date nu
trebuie să ne facem închipuirea că bărbaţii sunt mai slab dezvoltaţi în capacităţile
mentale, că ei în mai multe cazuri se străduie să ducă urmărirea în eroare.
De fapt, conform statisticii s-a constatat că la femei mai bine se
memorizează acţiunile şi numărul participanţilor. Exteriorul persoanelor tot mai
bine îl reţin femeile, 81% din depoziţii sunt corecte, la bărbaţi-numai 78%. Mai
multe erori au fost făcute cînd a fost vorba de culoarea vehiculului – 67%, culoarea
părului şi îmbrăcămintei – 83%. E ştiut că partea feminină este mai uşor influenţată
de evenimentele din jur decît partea masculină.18
Încă un aspect foarte important este că organul de urmărire trebuie să
posede răbdare să asculte persoanele interogate pînă la urmă. Fiindcă dacă bănuitul
va da depoziţii, doar organului de urmărire îi va părea că îl minte şi va utiliza
diferite metode tactice, atunci interogatul îşi va pierde încrederea şi posibil să
refuze să dea depoziţii.
Pe tot parcursul interogării, organul de urmărire trebuie corect să aprecieze
toată informaţia obţinută, să acorde ajutor interogatului de a-şi restabili în memorie
cele uitate.
A.N. Vasiliev propune următoarele metode tactice ce ne va permite de a
descoperi depoziţiile mincinoase sau încurcătura în care a intrat interogatul:
1. Aprecierea generală a mărturiilor.
2. Oferirea posibilităţii persoanelor interogate nemijlocit de a primi
argumentele în faţă.
3. Controlul pe părţi, separat a informaţiei.

18
В.И. Лукашевич. Тактика общения следователя с учениками отдельных следственных действий. Киев,
1989, стр. 47

26
 4. Compararea cu depoziţiile altor interogaţi sau probelor.
5. Să cerceteze şi să urmărească personal persoana interogată.19
Pentru apreciere se dă în primul rînd informaţia ce o considerăm ce e
corectă, dacă ea corespunde cu adevărul. Aprecierea se face în următorul mod,
informaţia obţinută o comparăm cu cea pe care deja o avem sau cu alte probe ce le
avem la dosar. Dacă informaţia obţinută nu corespunde cu depoziţiile date anterior
nu trebuie imediat să considerăm că nu este justă. Deoarece pot fi mincinoase
mărturiile pe care le-am apreciat.
De multe ori obţinem mărturii false atunci cînd asupra interogatului
influenţează unii factori, adică din unele condiţii de boală a unor organe de simţ,
neatenţia etc. Din această cauză trebuie de verificat dacă nu suferă de unele boli de
simţ sau dacă nu este debil.
Cînd bănuitul dă depoziţii e de dorit să-l lăsăm să povestească tot ce
cunoaşte, consecutiv şi nici într-un caz nu trebuie să-l întrerupem fără nici un
temei. În acest caz el poate uita unde a rămas, să omită ceva, sau intenţionat să sară
la alt eveniment, nepovestindu-le pe cele însemnate.
De a întrerupe povestirea cursivă a bănuitului se permite în cazurile:
1) dacă persoana interogată vădit se abate de la întrebarea acordată;
2) dacă a terminat să răspundă la o parte din întrebare şi nu continuă mai
departe;
3) dacă vorbeşte foarte încet şi neînţeles.
Această metodă este considerată efectivă, de aceea în timpul povestirii
libere nu se omit multe elemente, nu minte aşa de mult, ca atunci cînd răspunde la
întrebări.
Pentru a ajuta la restabilirea în memorie a evenimentelor se utilizează
următoarele metode:
1. Interogarea în diferite planuri; 2. Asocierea în timp; 3. Ascultarea
încrucişată; 4. Interogarea despre împrejurările însoţitoare ale infracţiunii; 5. După

19
А.Н. Василиев, Л.М. Карнеева. Тактика допроса на предварительном следствии. Москва, 1970

27
asemănare; 6. Prin amestec; 7. Contrariul; 8. Cauza anchetei; 9. Tactica
complexului de vinovăţie.20
10. Declararea probelor materiale ce se află în linie directă sau laterală
legată cu fapta dată.
11. Facerea cunoştinţei bănuitului cu materialele dosarului.21
12. Interogarea la faţa locului.22
13. Metoda “perifrază”.23

1.5. Fixarea rezultatelor interogării bănuitului.

Principala metodă de interogare şi păstrare a mărturiilor este întocmirea
procesului-verbal. Procesul-verbal al interogării este un act procesual, ce păstrează
desfăşurarea şi rezultatele interogării, ce servesc ca izvor de informaţie, ce conţin
depoziţiile interogatului şi prezintă înscrierea mărturiilor în formă de povestire şi
răspunsuri la întrebări. De asemenea, procesul-verbal este o formă scrisă a
informaţiei transmisă de interogat oral.
Procesul-verbal trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
1. Procesul-verbal se scrie de organul de urmărire penală ce petrece
interogarea. După întocmirea lui, de corectivitatea înregistrărilor semnează
interogatul şi persoana care a petrecut interogarea. Dacă interogatul refuză de-a
semna, despre aceasta se face însemnări în procesul-verbal (art. 104 C.P.P. R.M.).
Dacă bănuitul are neajunsuri fizice şi nu poate semna procesul-verbal, persoana ce
a constituit procesul cheamă orice persoană ce are capacitatea de exerciţiu şi de
folosinţă, care cu acordul interogatului certifică cu semnătura sa exactitatea
conţinutului procesului verbal. (art. 261 C.P.P. R.M.).
2. Procesul-verbal trebuie să fie întocmit obiectiv şi să cuprindă numai
acele depoziţii ce le-a dat bănuitul pe parcursul interogării. În caz de necesitate se
înregistrează întrebările şi răspunsurile obţinute la ele. Mărturiile trebuie

20
E. Stanciu. Criminalistica, Bucureşti, 1972, pag. 113
21
Т.Т. Доспулов. Психология допроса на предварительном следствии. Москва, 1976, стр. 74
22
А.Б. Соловьов. Допрос на предварительном следствии. Москва, 1986, стр. 80
23
А.А. Леонтьев. Психологический аспект объективной проблемы в работе советского суда. Москва, 1975

28
înregistrate în aşa mod, ca citindu-le, interogatul să se convingă că ele sunt corecte,
corespund cerinţelor sale, păstrînd limbajul, individualitatea, stilul redării. Nu
trebuie să permitem, ca în timpul întocmirii procesului verbal, unele depoziţii să fie
redate mai bine sau invers mai slab, ce neapărat ne arată comportarea subiectivă a
persoanei ce a întocmit procesul-verbal faţă de interogat şi mărturiile sale.
3. Mărturiile se scriu de la prima persoană şi după posibilitate cuvînt cu
cuvînt. Dar aceasta nu înseamnă că se înscrie tot ce vorbeşte interogatul. Se
înregistrează numai acele mărturii ce direct se referă la infracţiune, ce au
însemnătate pentru descoperirea rapidă şi justă a infracţiunii. Procesul-verbal
trebuie scris în aşa mod, ca persoana care îl va citi să poată liber închipui mersul
evenimentelor infracţiunii, emoţiile persoanei bănuite.
4. Depoziţiile interogatului trebuie să fie înscrise corect şi clar. Utilizarea în
procesul-verbal a cuvintelor şi expresiilor ce nu sunt folosite de interogat duce la
aceea, că el va refuza de ele în judecată. Procesul-verbal trebuie să fie scris cît mai
literar şi clar, în el nu trebuie să fie făcute corecţii, ştersături etc. În timpul
verificării depoziţiilor se permite de corectat frazele ce nu sunt construite corect şi
înlăturarea repetărilor.
Aşadar, simplitatea, claritatea, perfecţiunea şi în fine complectitatea
situaţiilor cît mai justă a demarării infracţiunii şi rezultatele interogării sunt
cerinţele de bază pentru întocmirea calitativă a procesului verbal.
Depoziţiile sunt înregistrate:
1) la sfîrşitul interogării;
2) în timpul interogării;
3) pe etape aparte.
Înregistrarea depoziţiilor la sfîrşitul interogării ne oferă următoarele
priorităţi:
1) Persoana ce efectuează interogarea se concentrează la petrecerea ei,
nederanjîndu-se.
2) Oferă posibilitate să se folosească mai efectiv metodele tactice, ca
“timpul forţat, chemarea, neaşteptarea (surprinderea)”.

29
 3) Oferă posibilitate să observăm comportarea, mimica, gesticularea,
reacţia la întrebările acordate;
4) Oferă posibilitatea ca pe parcursul interogării să se ţină legătura
psihologică cu bănuitul interogat. Această metodă de fixare a mărturiilor pe lîngă
părţile pozitive are şi părţi negative. Aceasta este legat cu riscul de a scăpa în
timpul înscrierii în procesul-verbal a unei părţi sau elemente, ţin depoziţii mai ales
în cazurile cînd e vorba de un volum mare de informaţii şi argumente.
Întocmirea procesului verbal în timpul interogării.
Se soluţionează practic concomitent cîteva probleme psihologice:
1) Se acordă atenţia la conţinut;
2) Analiza mărturiilor şi compararea lor cu cele ce deja le are;
3) Să selecteze din povestirea bănuitului acea informaţie ce poate avea
însemnătate şi legătură cu infracţiunea;
4) Să facă înscrieri în procesul-verbal cu expresiile interogatului;
5) Să acorde atenţie la compararea interogatului.
Unele persoane ce petrec interogarea se străduie să scrie depoziţiile după
dictarea interogatului. Aşa metodă a interogării duce la micşorarea legăturii
psihologice.24
Dacă înregistrarea mărturiilor se face pe episoade. Această metodă se
utilizează în special atunci, cînd interogarea se face întrebare-răspuns. La început
se înregistrează întrebarea, apoi răspunsul. Această metodă este efectivă deoarece
nu-i permite interogatului să se gîndească pentru a compune un răspuns mincinos.
Dacă bănuitul se căieşte de cele făcute şi hotărăşte să povestească sincer
totul, atunci procesul-verbal după posibilitate e de dorit să fie făcut cuvînt în
cuvînt, şi numaidecît să fie prezent esenţialul.
În procesul-verbal trebuie să indicăm cine dă depoziţii, data, locul, cînd
este întocmit, datele de anchetă a interogatului ca să nu-i dăm posibilitate
bănuitului să refuze de la depoziţiile date, motivînd că nu i-a fost făcută cunoştinţă

24
N.I. Porubov, Op. cit., pag. 147

30
cu procesul-verbal, neapărat trebuie să-i citească ce i-a indicat în procesul-verbal
sau să-i dea să citească singur, totodată obligîndu-l să semneze.
Dacă procesul-verbal a fost întocmit la locul săvîrşirii infracţiunii, pot fi
anexate diferite planuri, fotografii, care tot trebuie să fie semnate de interogat şi
persoana care l-a interogat. Uneori e folositor de anexat la procesul-verbal
schemele făcute de interogat. Schemele şi desenele fac depoziţiile mai încrezătoare
şi uşurează verificarea lor şi compararea lor cu altele.
În prezent pe lîngă procesul-verbal se mai utilizează şi alte metode de
înregistrare a depoziţiilor. Una din aceste metode este înregistrarea audio şi video.
Această metodă are unele avantaje comparativ cu tradiţionala metodă “procesul-
verbal”. Fixarea depoziţiilor pe banda magnetică reţine întreaga discuţie,
concomitent înregistrînd tonul, glasul, dacă interogarea s-a petrecut conform legii,
obligînd persoana ce o petrece să fie la un nivel tot mai înalt, iar pe interogat să se
comporte cît mai bine.
În procesul judiciar, înregistrarea pe bandă magnetofonică a depoziţiilor
creează o stare emoţională puternică, de asemenea bănuitul nu poate renunţa la ele.
Asemenea imposibilităţi de a renunţa la schiţele făcute sau scheme, desene ce sunt
făcute de ei şi-s semnate de el.
Conform art. 115 C.P.P. R.M. despre aplicarea înregistrării audio sau video
se comunică persoanei care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii.
Înregistrarea audio sau video trebuie să conţină datele despre persoana care este
audiată, persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie
consemnate în procesul-verbal al audierii conform cerinţelor art. 260-261 C.P.P.
R.M., precum şi întreaga desfăşurare a audierii. Nu se admite înregistrarea audio
sau video a unei părţi din audiere, precum şi repetarea specială pentru înregistrarea
audio sau video a declaraţiilor deja făcute. După terminarea audierii înregistrarea
audio sau video se reproduce în întregime în faţa persoanei audiate. Completările
la înregistrarea audio sau video a declaraţiilor făcute de persoana audiată se
înregistrează de asemenea pe caseta audio sau video. Înregistrarea audio sau video
se încheie cu declaraţia persoanei audiate care confirmă justeţea declaraţiilor.

31
Declaraţiile obţinute în timpul audierii cu aplicarea înregistrării sonore sau video
se consemnează în procesul-verbal al audierii. În cazul în care înregistrarea audio
sau video a declaraţiilor se reproduce în cadrul efectuării unei alte acţiuni de
urmărire penală, organul de urmărire penală este obligat să facă despre aceasta o
menţiune în procesul-verbal respectiv.
Cu ajutorul înregistrării video se poate de înregistrat nu numai situaţia,
atitudinea unuia faţă de altul, dar şi toate momentele, emoţiile, comportările
interogaţilor.
Este recomandabilă utilizarea camerei de filmat dacă:
1) În timpul interogării sunt demonstrate probe;
2) La interogarea cînd participă translatorul;
3) Cînd înregistrarea se poate petrece la faţa locului.
Deoarece în timpul urmăririi nu e esenţial acumularea unui volum mare de
informaţii, ci cercetarea amănunţită a ei, considerăm că e necesar o legătură logică
între procesul-verbal cu înregistrarea video şi audio.
Verificarea operativă şi temeinică a declaraţiilor bănuitului prezintă
importanţă pentru a se stabili dacă cele relatate sunt veridice, a se cunoaşte poziţia
pe care se situează făptuitorul în cadrul cercetărilor şi a-l determina să facă
declaraţii conform realităţii.
Declaraţiile bănuitului se verifică în primul rînd prin compararea
conţinutului lor cu datele şi probele verificate, administrate anterior.
Verificarea declaraţiilor bănuitului se realizează pe întreg parcursul
cercetării, efectuînd diverse acţiuni de urmărire penală: percheziţii la domiciliu,
ridicări de obiecte şi documente, ascultări de martori, confruntări, dispunerea unor
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize de reconstituire etc.
Analiza declaraţiilor bănuitului şi confruntarea datelor rezultate din
verificările efectuate cu probele existente în cauză, permit organului de urmărire
să-şi formeze propria convingere asupra bănuitului.
În aprecierea valorii probante a declaraţiilor bănuitului, organul de urmărire
nu trebuie să plece de la idei preconcepute, presupunerii sau versiunii neverificate.

32
El trebuie să dea idei de maximă obiectivitate, să aprecieze declaraţiile numai în
contextul celorlalte probe verificate, existente în cauză.
Necesitatea aprecierii în acest mod a declaraţiilor se explică, pe de o parte,
prin faptul că potrivit legii penale nu au valoare prestabilită, iar pe de altă parte
prin faptul că recunoaşterea bănuitului ca fiind învinuit privită izolat nu poate
constitui temei pentru tragerea acestuia la răspundere penală.

33
 CONCLUZII
Cercetînd semnificativa instituţiei a dreptului procesual-penal – statutul
juridic al bănuitului – ne-am străduit să conturăm în cadrul prezentei teze o
expunere analitică cît mai completă şi obiectivă a aspectelor teoretice şi practice
prin faptul că prin această linie de idei, să formulăm concluziile investigaţiilor
efectuate.
În plan doctrina teoretic – am analizat fundamentul şi rolul statutului
juridic al bănuitului, rolul lui pentru sistemul de drept al R.M. În special: am
propus o nouă definiţie mai adecvată a noţiunii de bănuit: “Bănuitul în procedura
judiciară penală se recunoaşte persoana fizică faţă de care organele de urmărire
penală au acumulat dovezi, care nu sunt suficiente pentru punerea sub învinuire,
însă care servesc temei pentru a-l interoga sau a aplica faţă de el o altă acţiune de
urmărire, totodată legată de aplicarea faţă de această persoană a măsurilor
preventive.” Despre recunoaşterea persoanei ca bănuit se emite o ordonanţă
motivată.
Încă odată devine clar, că despre noţiunea şi stabilirea bănuitului, ca un
participant destul de important al activităţii procesuale, nici în ştiinţa procesual-
penală, nici în legislaţie, cu atît mai mult nici în practică – nu se spune cuvîntul
final. Totodată însă legea este aprobată şi în vigoare, deci urmează a fi respectată şi
numai practica ne va demonstra cum vor fi consecinţele realizării acestei norme.
Deci, temeiul procesual de apariţie a bănuitului în procesul penal este
momentul reţinerii şi aplicarea faţă de el a măsurilor preventive.
Statutul juridic al bănuitului urmează a fi privit ca una din măsurile de
ocrotire a drepturilor şi intereselor legitime, dar nu ca măsură de constrîngere. Cu
statut juridic al bănuitului trebuie să fie înzestrată orice persoană, apartenenţa
căreia faţă de infracţiunea săvîrşită este verificată prin una din măsurile preventive.
În lucrarea dată detaliat sunt analizate temeiurile reţinerii a persoanei
bănuite de săvîrşirea infracţiunii. Este făcută concluzia că ordinea reglementării în

34
Codul de Procedură Penală a reţinerii este clar că nu este bine evidenţiată şi nu
răspunde în marea măsură la întrebările ce apar.
În plan normativ-legislativ optăm pentru următoarele:
1. Se propune necesitatea de a acorda o atenţie deosebită statutului
procesual al bănuitului, reglementarea lui procesuală, perspectivelor de dezvoltare
a figurii procesuale a bănuitului în condiţiile noilor forme a procedurii judiciare.
2. Să fie indicat direct în legislaţie termenul participării bănuitului în
procesul penal, deoarece din această cauză sunt puţine date cu privire la noţiunea
de bănuit.
3. Să fie prevăzut în legislaţie emiterea ordonanţei de reabilitare a
bănuitului, indicîndu-se în ea motivele reţinerii, scuzele organului de urmărire
pentru pricinuirea daunelor morale şi etice.
4. Să fie prevăzut direct în legislaţie noţiunea motivelor de reţinere, de
asemenea şi norme care ar reglementa vădit deosebirile dintre temeiurile şi
motivele de reţinere.
În plan practic investigaţiile efectuate, cît şi recomandările referitor la
aplicarea rezultatelor obţinute sunt susceptibile de noi meditaţii, căutări ştiinţifice
şi practice, ne exprimăm speranţe că prin prezenta temă am contribuit la găsirea
metodelor de soluţionare optime în realizarea uneia din multitudinea sarcinilor
reformei judiciare a unei importante instituţii a dreptului procesual penal – statutul
procesual al bănuitului.

35
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Literatura specială.
1. Березин М.Н.; Гуткин И.М.; Чувилев А.А. «Задержание в
советском уголовном Судопроизводстве». Москва, 1975.
2. Васильев А.Н.; Карнеева Л.М. «Тактика допроса на
предварительном следствии». М., 1970.
3. Вышинский А.Я. «Теория судебных доказательств в советском
праве». М., 1946.
4. Горский Г.Ф., Кокорев Л.Д. и Котов Д.П. «Судебная этика.
Некоторые проблемы нравственных начал советского
уголовного процесса». Воронеж, 1973.
5. Григорьев В.Н. «Задержание подозреваемого органами
внутренних дел. – Такент, 1989.
6. Гуткин И.М. «Актуальные вопросы уголовно-
процессуального задержания». – М., 1980.
7. Доснулов Т.Т. «Психология допроса по предварительном
следствии». М., 1976.
8. Дорохов В.Я. «Процессуальное положение подозреваемого. – В
книге «Практика применения уголовно-процессуального
законодательства». М., 1962.
9. Dicţionar de procedură penală “Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”,
Bucureşti, 1996.
10. История законодательства СССР и РСФСР по уголовному
процессу и организации суда и прокуратуры. М., 1955.
11. Кетрас И. «Тактика и психологические основы допроса». М.,
1995.
12. Конолова В.Е. «Тактика допроса свидетелей и обвиняемых»,
Харьков, 1956.
13. Лисагор И.Л. «Расширить условия признания лица
подозреваемым». «Учен. зан. ВНИИСЗ». М., 1970.
14. Леонтьев А. «Психологический аспект объективной
проблемы в работе советского суда. М., 1975.
15. Лукашевич В.Г. «Тактика общения следователя с
учениками отдельных следовательных действий». Киев,
1989.
16. Мартынчик Е.Г., Радьков В.П., Юрченко В.Е. «Охрана прав и
законных интересов личности в уголовном судопроизводстве».
Кишинев, 1982.

36
17. Mitrofan N.; Zdrenghea V.; Butoi T. “Psihologie judiciară”.
Bucureşti, 1997.
18. Петрухин И.Л. Правосудие: время реформ. М., 1991.
19. Порубов Н.И. «Научные основы допроса на
предварительном следствии, Высшая школа». Минск, 1978.
20. Ратинов А.Р. «Юридическая психология для следователя».
Москва, 1967.
21. Российское законодательство Х-ХХ веков. Т. 8, М., 1992.
22. Rusnac S. “Psihologia dreptului”. Chişinău, 2000.
23. Слонов А.Б. «Допрос на предварительном следствии». М.,
1986.
24. Савицкий В.М. «Насчет терминологии процессуального
закона // Совершенствование законодательства о суде и
правосудии. М., 1985.
25. Савицкий В.М. «Язык процессуального закона». М., 1987.
26. Советский уголовный процесс // Под редакцией В.П. Бошьева.
М., 1990.
27. Строгович М.С. «Уголовное преследование в советском
уголовном процессе». М., 1951.
28. Смыслов В.И. «Свидетель в советском уголовном
производстве». Москва, Высшая школа, 1973.
29. Слонов А.Б. «Допрос на предварительном следствии». М., 1986.
30. Сергеев А.И. “Задержание и допрос подозреваемого в
деятельности органов внутренних дел”, 1989.
31. Stancu E. Criminalistica. Bucureşti, 1972.
32. Улико И.С. «Профессиональные основы работы советской
милиции». Москва, 1975.
33.Чувилев А.А. «Институт подозреваемого в советском уголовном
процессе». Автореф. канд. дис. М., 1968.
34. Черданцев А.Ф. «Толкование советского права. М., 1979.
35. Чельцов М.А. «Советский уголовный процесс». М., 1951.
36. Тарасов – Радионов П.И. «Предварительное следствие. Пособие
для следователей. М., 1948.
37. Томин В.Т. «Острые углы уголовного судопроизводства». М.,
1991.

37