Țăranul în România Mare din perspectivă psiho-socială și culturală

După WW1 țăranul devine proprietar de pământ și de drepturi politice, intrând în

România interbelică drept cetățean. Noul său statut va antrena largi dezbateri cu privire la nevoia
de dezvoltare economică a țăranului și a lumii rurale mai largi.

Din perspectivă sociologică este dificilă definirea exactă a țăranului, fără trimitere la vreo
activitate profesională. Astfel, putem considera ca membru al aceste categorii sociale ca fiind
acel individ dependent de bunul său (pământ, gospodăria). În epocă s-au impus tot felul de opinii
care exagerează condiția spirituală a țăranului – considerat păstrător al valorilor strămoșești –
fără a ține cont că intrarea acestuia în lumea mai largă va duce și la o intruziunea a acestuia în
spațiul citadin, în multe instanțe pierzându-și propia condiție.

80% din populația Ro locuia la sat, acesta fiind grupat în jurul clădirilor semnificative –
biserica, clădirile cu rol administrativ – la margine se afla desigur cârciuma. Nu existau curent
electric, apă curentă sau canalizare. Pentru dezvoltarea culturală a țăranilor au fost ridicate
biblioteci sau cămine culturale – acestea devenind spații pentru sărbătorile rurale.

Reforma rurală nu va rezolva problemele sociale, deoarece țăranii – acum proprietari – nu

aveau resursele necesare pentru valorizarea reală a noului bun obținut. În 1938, în România
existau doar 4.685 tractoare, fapt care însemna 1 tractor la 2.436 ha, în timp ce media europeană
era de 1 tractor pentru 598 ha. Considerația țăranilor față de animalele lor susţinea însă raportul
disproporționat dintre tracțiunea animală (94.9%) și cea mecanică (5.1%). Lipsa de spații de
depozitare adecvată (silozuri) îl determina pe țăran să-și vândă recolta repede și ieftin, într-un
moment în care piața era saturată de produse. O mare problemă pentru lumea rurală în anii ’20,
adâncindu-se pe timpul crizei, a fost scăderea prețurilor la produsele agricole raportat la prețul
produselor manufacturate. Din punct de vedere economic țăranul suferă și din cauza împărțirii
tradiționale între copii. Venitul familiei rurale era 8000 de lei pe an, ceva mai mic decât cel al
unui muncitor urban și de 10 ori mai mic decât cel din Vest. Criza economică va duce la apariția
și larga răspândire a fenomenului cămătăriei.

Dincolo de sărăcie, țăranul trăia şi sub spaima față de autoritățile statului. Obligațiile
financiare impuse prin lege pentru achitarea loturilor obținute în 1921, taxele pe pământ
(fonciirea, impozitul funciar), impunerile de tot felul (sanitare, școlare și chiar politice, cu
participarea obligatorie la vot, absența copiilor de școală sau a țăranului de la scrutinul electoral
fiind pasibilă de amendă) au generat intruziunea uneori brutală și abuzivă a statului în lumea
satului; echipele formate din perceptor, primar şi jandarm care confiscau bunurile ţăranului ajuns
dator au devenit un loc comun în peisajul rural, mai ales extracarpatic și basarabean.

Din punct de vedere social, țăranii aveau case prost făcute, puține fiind din cărămidă,
majoritatea din chirpici, lemn sau chiar sub pământ. Podeaua rareori era din lemn, iar spațiul
locuibil era mic. Alimentația era una deficitară, fiind reprezentată de mămăligă, legume (ciorbă)
și fructe, carnea era rezervată sărbătorilor, unde, absența proteinelor face ca ingestia „excesivă” a
acestora de Crăciun și Paști să ducă la probleme medicale. Apa potabilă era și ea o problemă,
multe surse fiind contaminate sau având o calitate proastă. Se remarcă alcoolismul ca o mare
problemă.

Satul este un spațiu aglomerat și mizer, bolile răspândindu-se ușor. Încă din 1919, printr-
un decret lege din 18 aprilie, statul instituia în Vechiul Regat o administrație sanitară relativ
descentralizată, cu 7 regiuni conduse de un inspector sanitar. Ulterior, în 1921, era constituită
Direcția Generală a Serviciului Sanitar în cadrul Ministerului Muncii, Ocrotirilor Sociale și
Sănătății, pentru ca, prin legea administrativă din 1925, să se stabilească obligația comunei de a
întreține și a supraveghea spitalele comunale, dispensarele, infirmeriile, azilele pentru săraci, de
a susține personalul administrativ și sanitar necesar. Dată în iulie 1930, Legea Sanitară și de
ocrotire impunea necesitatea igienei preventive în mediul urban sau rural, precum și nevoia de
educație sanitară a românilor. Aplicarea acestor legi a fost restrânsă, fiind puțini medici.

Cu toate acestea, satul este și o lume „colorată” social, remarcându-se distracțiile

restrânse, existența socială unită, participarea la biserică, ritualul căsătoriei și înmormântării.

După 1918 o multitudine de factori schimbă lumea satului:

1. WW1 care traumatizează și șterge granițele dintre sate, crescând așteptările.

2. Obținerea drepturilor politice
3. Intruziunea partidelor în spațiul rural
4. Influența orașului
5. Acțiunea statului în acest spațiu – încercări de ridicare economică și culturală

După 1918, s-a produs un flux demografic semnificativ dinspre sat spre oraş, chiar dacă,
pe ansamblul populaţiei, populaţia rurală creşte procentual în perioadă. Pentru mulţi ţărani,
idealul economic devenise angajarea temporară, pentru un număr de ani, la oraş (ca necalificat
într-un atelier, la o fabrică) sau micul comerț de margine (locuirea în mahalale și vânzarea unor
produse agricole în marile piețe, pe stradă), pentru ca ulterior să se reîntoarcă în sat,
cumpărându-și pământ şi realizând o gospodărie mare. Foarte puțini dintre ei s-au întors cu
adevărat în mediul originar. Dar migrația oraş-sat a presupus un dublu transfer: unul demografic,
dinspre sat înspre oraş, şi un transfer de practici urbane, cel mai adesea de periferie, dinspre oraş
spre sat.

Noul țăran renunţă la portul său, refuză tot mai mult hainele făcute în casă, din lână, in,
cânepă (cămăşi, izmene), blană (căciulă), piele (opinci, bocanci) în favoarea hainelor „nemţeşti”,
achizionate de la târg, fabricate în oraş, funcţionale, chiar dacă nu mai bune sau mai frumoase.
Obiceiurile se adaptează la un alt ritm al vieţii, deși ciclul economic agrar și religios rămâne încă
determinant. Tinerii adoptă tot mai mult cântecele din lumea mahalalelor, cu o tramă legată de
gelozie, revolvere, cuțite și „sălbăticii”. Comportamentul lor faţă de bătrâni, autorităţi, familie se
schimbă de asemenea, numărul divorţurilor înregistrate în lumea satului depăşindu-l
semnificativ, în termeni absoluţi (nu procentuali), pe cel din mediul urban.