Marţi

E: (Erickson începe şedinţa punând un student să completeze o foaie de hârtie cu datele

personale. Apoi, îi spune lui Christine că are două nepoate pe care le cheamă “Christine”.)
Christine: este neobişnuit să aveţi două cu acelaşi nume.
E: acum o să fac nişte schimbări în modul cum sunteţi aşezaţi. (I se adresează Rosei) Vedeţi
cum încearcă să-mi evite privirea? (Îi vorbeşte direct Rosei) Fiindcă tu urmezi.
(Erickson o pune pe Rosa să se mute în scaunul verde. Ea nu vorbeşte engleza foarte bine.) mi-ai
tot evitat privirea.
Rosa: Nu, nu vă pot vede prea bine. Sufăr de prezbitism. (pauză)
E: (Erickson ia o jucărie, o caracatiţă purpurie făcută din material textil şi o aşează în scaunul
lui cu rotile, la stânga sa.) Atunci când eram foarte mici eram dornici să învăţăm. Pe
măsură ce creştem, ne punem din ce în ce mai multe limite nouă înşine. O să vă dau un
exemplu în acest sens. (Erickson se înclină către stânga sa. Rosa se înclină, apropiindu-se
de Erickson)
Şapte. Zece. Unu. Cinci. Doi. Patru. Şase. Trei. Opt. Nouă. (Erickson se adresează
grupului) Ce am făcut?
Anna: aţi numărat invers.
Siegfried: aţi rostit numere.
E: O voi face din nou. Nouă. Cinci. Trei. Şase. Doi. Unu. Şapte. Zece. Opt. (pauză) Câţi dintre
voi au auzit un copil numărând pe degete de la unu la zece? Patru. Şapte. Zece. Nouă. Opt.
Trei. Cinci. Doi. Unu. Şapte. (pe măsură ce spune numerele, Erickson arată către degetele
de la mâinile sale) Durează foarte mult ca să înveţi să numeri de la unu la zece. Mai întâi,
copilul învaţă numerele. Ştie ce înseamnă să numere până la zece, dar nu ştie care-i ordinea
corectă.
(I se adresează Rosei) Câte degete ai?
Rosa: Douăzeci. Zece la mâini şi zece la picioare.
E: Descrucişează-ţi picioarele! Puneţi mâinile pe genunchi! E vreo diferenţă dacă le numeri
din partea asta? (Erickson arată către degetele ei, de la stânga la dreapta)
Rosa: Mie?
E: E vreo diferenţă?
Rosa: Nu.
E: Dacă le numeri din partea cealaltă (Erickson arată de la dreapta la stânga) răspunsul va fi
acelaşi?
Rosa: Da. (nesigură) Sunt tot zece.
E: Dacă aduni degetele de la mâna asta cu degetele de la mâna asta (Erickson arată întâi către
mâna ei stângă, apoi către mâna dreaptă), vei obţine numărul corect?
Rosa: Cinci plus cinci?
E: Tocmai ţi-am pus o întrebare. Dacă aduni degetele astea cu degetele astea (Erickson arată
către mâna lui stângă, apoi către mâna dreaptă) vei obţine numărul corect?
Rosa: M-aţi întrebat care ar fi numărul corect dacă aş aduna degetele astea la degetele astea?
Zece. (Ea arată către mâna ei stângă, apoi către dreapta.)
E: Eşti sigură?
Rosa: Nu sunt sigură, dar cred că … Aşa credeam, până acum. (Râde)
E: (râde) Şi zici că ai zece degete.
Rosa: Da.
E: Eu cred că ai unsprezece.
Rosa: Unsprezece. OK, vă cred. (Dă din cap că nu)
E: Mă crezi? (râsete)
Rosa: Desigur. Eu nu văd decât zece.
E: Poţi să-ţi tragi scunul mai aproape?
Rosa: (îşi trage scunul mai aproape de Erickson)
E: Acum numără-le.
Rosa: Unu. Doi. Trei. …
E: Nu, eu arăt către degetele tale, iar tu le numeri.
Rosa: Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci. Şase. Şapte. Opt. Nouă. Zece.
E: Aşa le numeri tu. Ai fost deja de acord că le poţi număra în felul acesta sau în felul acesta.
(Erickson arată de la mâna stângă către dreapta sau de la mana dreaptă către stânga.) Ai
fost deja de acord că degetele astea adunate cu degetele astea (Erickson arată către mâna lui
stângă,apoi către dreapta) îţi dau numărul corect.
Rosa: Numărul corect.
E: Acum, o să le număr eu. Zece, nouă, opt, şapte, şase (Erickson numără degetele de la mâna
ei stângă şi apoi arată către mâna dreaptă) cu cinci, fac unsprezece. (toată lumea râde)
Rosa: Aşa e. Acum le pot spune prietenilor mei că am unsprezece degete.
E: Iar acum, ştii care e mâna ta dreaptă şi care este stânga?
Rosa: Mi s-a spus că asta e mâna dreaptă. (îşi mişcă mâna dreaptă)
E: Şi tu ai crezut?
Rosa: Da.
E: Pune mâna asta la spate. (Ea îşi pune mâna stângă la spate) Ei, ce mână ţi-a mai rămas? 1
(Erickson râde)
Rosa: Asta-i o glumă.
E: Da, dar este o tehnică minunată pentru lucrul cu copiii.
Rosa: În limba engleză merge, dar în italiană nu.
E: De ce?
Rosa: Fiindcă în italiană “stânga” nu înseamnă două lucruri. Nu înseamnă “ceea ce rămâne aici”.
În engleză, prin “stânga” spuneţi două lucruri diferite, aşa că, în altă limbă nu merge. Păcat.
E: Vrei să spui că englezii au o mână dreaptă care e, de fapt, stânga.
Rosa: Cum?
E: Vrei să spui că englezii au o mână dreaptă care poate fi stângă. (râsete)
Rosa: Da.
E: (dă din cap şi zâmbeşte) Diferenţele acestea naţionale sunt uimitoare.
Bun, ieri am accentuat importanţa înţelegerii cuvintelor pacienţilor; a înţelegerii cu
adevărat a cuvintelor lor. Nu interpretezi cuvintele pacientului în funcţie de limbajul tău. Şi ea
tocmai a demonstrat că, în engleză, mâna dreaptă poate fi mâna stângă. Dar nu poate fi mâna
stângă în italiană.
De regulă, fiecare cuvânt, în orice limbă, are o mulţime de sensuri diferite. Cuvântul “run” are în
jur de 142 de înţelesuri.
Siegfried: “Run”?

1
“Now, which hand is left? “ Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, “left” înseamnă “stânga”, dar şi “a
rămâne”. (n.t.)
E: Da, “run”. Guvernul poate “conduce”. “Ghinion” la jocul de cărţi. Fata poate “alerga”.
“Banc” de peşti. Unei doamne “i s-a dus” firul de la ciorap. O şosea “urcă” şi “coboară”.O sută
patruzeci şi două de sensuri pentru un cuvânt.
În germană spuneţi “Machen Sie das Pferd los”. Aşa este? (I se adresează lui Siegfried şi
lui Cheristine. Amandoi confirmă) În engleză spui “Dezleagă calul”. Germanii aşează verbul într-
un fel, englezii, în alt fel. Şi astfel, ar trebui să vă familiarizaţi cu pattern-ul lingvistic al pacienţilor
voştri. Cu toţii avem propriile pattern-uri lingvistice, propriile noastre moduri de a înţelege.
Am fost invitat în St. Louis, ca să ţin o prelegere pentru Societatea Medicală. Preşedintele
şi soţia sa urmau să-mi fie gazde, iar ea m-a întrebat “Dre. Erickson, aş vrea să pregătesc o cină
gustoasă şi mi-ar plăcea să gătesc felurile de mâncare care vă plac cel mai mult”. Iar eu i-am spus
“Eu sunt cu carnea şi cartofii. Orice fel de carne, orice fel de cartofi. Puteţi să fierbeţi cartofii. Dar
dacăchiar vreţi să mă trataţi regeşte, aş dori să mănânc un sos de lapte”.
(către grup) âtiţi toţi ce este sosul de lapte? (toată lumea spune “nu”.) Lapte fiert cu făină.
Sosul de lapte este foarte gustos.
Si când eu am spus “Dar dacă chiar vreţi să mă trataţi regeşte, aş dori să mănânc un sos de lapte”,
soţul ei s-a prăbuşit pe canapea hohotind. Nevastă-sa a rămas în picioare, încremenită, cu faţa
foarte, foarte roşie. Soţul ei continua să hohotească. În cele din urmă, şi-a controlat hohotele de râs
şi a zis “Timp de 25 de ani o tot rog pe soţia mea, o implor să-mi facă sos de lapte şi, de fiecare
dată îmi zice ‘Sosul de lapte este pentru lichele albe şi sărăntoace. Dar în seara aceasta o să
mănânc sos de lapte”. (rasete de grup)
Şi eu şi soţul ei am crescut la ţară, aşa că amândoi ştiam cât de bun este sosul de lapte. Ea crescuse
la oraş şi pentru ea sosul de lapte era doar pentru lichele albe şi sărăntoace.
Deci, pacienţii vin la voi şi vă împărtăşesc problemele lor. Dar vă spun ei problemele lor,
sau vă spun ceea ce cred ei că sunt problemele lor? Iar lucrurile despre care ei vă vorbesc sunt
neapărat probleme, doar fiindcă ei cred asta?
O mamă a venit la mine cu fiica ei de 11 ani. De îndată ce am auzit cuvintele “pipi în pat”,
am trimis-o pe mamă afară şi am ascultat-o pe fetiţă – o fetiţă înaltă, blondă şi tare frumuşică.
Povestea ei era că la o lună de la naştere a făcut o infecţie a vezicii urinare. Infecţia
respectivă a fost tratată de urologi. I-au făcut citoscopie zi de zi, săptămână de săptămână, lună de
lună, an de an. În cele din urmă, i-au examinat pelvisul şi fiecare rinichi cu ajutorul unei endoscop,
introdus prin vezica urinară, în pelvis şi în rinichi. S-a găsit focarul de infecţie într-unul din rinichi,
aşa că a fost operată şi a scăpat de infecţie. Dar, fusese supusă citoscopiei … Sper că cunoaşteţi cu
toţii acest cuvânt. Da? (către Rosa) Ştii ce-i acela un citoscop? … de atât de multe ori încât
sfincterul vezicii se dilatase foarte mult şi, în somn, de îndată ce se relaxa, făcea în pat. În stare de
veghe reuşea să se controleze şi să nu urineze, dar asta cerea un efort conştient din partea ei, pe
toată durata zilei. Când ceva o făcea să râdă, corpul se relaxa şi ea făcea în pantaloni.
De vreme ce avea deja 11 ani şi nu mai suferea de infecţie de câţiva ani, părinţii ei erau
nerăbdători. Era cazul să înveţe să se controleze şi să nu mai ude patul în fiecare noapte. Fetiţa
avea trei surori mai mici care râdeu de ea şi o insultau. Toţi vecinii ştiau că ea făcea în pat şi în
pantaloni. Toţi cei două sau trei mii de copii de la şcoală ştiau că ea făcea în pat şi le făcea mare
păcere s-o facă să râdă, pentru ca ea să-şi ude pantalonii. Pentru ea viaţa nu era prea plăcută. Am
întrebat-o dacă a mai văzut şi alţi doctori, iar ea a zis că a fost la o grămadă de doctori şi că a
înghiţit un butoi de pastile. Nimic nu i-a fost de folos. În cele din urmă mama ei a adus-o la mine
ca s-o ajut.
Haide să vedem, cum ai trata acest caz? (Erickson se uită la Rosa)
Rosa: Eu? (Erickson confirmă din cap) Aş fi chemat întreaga familie odată; tata, mama şi
surorile.
E: Terapie de familie. (se uită la Carol, faţă-în-faţă cu el.) Tu ce ai face? (pauză) De fapt, cum
aţi proceda cu toţii … şi nu începeţi să vorbiţi toţi deodată.
Anna: Eu aş fi verificat planul fiziologic mai întâi. Să văd dacă existau probleme la nivel
fiziologic. De îndată ce aflam asta, aş fi mers pe linia terapiei de familie şi a terapiei individuale,
pentru a vedea care erau beneficile pe care le obţinea necontrolându-se.
E: Cât timp estimezi că ar dura?
Anna: Cât timp? Probabil că v-aş putea spune asta după ce am văzut toată familia şi mi-am dat
seama ce e întâmplă. … Ar putea fi, mai degrabă vina familiei decât a fetei.
E: Altcineva.
Carol: Eu aş încerca prin hipnoza.
E: Şi ce i-ai spune?
Carol: Păi, aş încerca să lucrez cu ea pe problema râsului şi a controlului conştient al vezicii; să
înveţe să-şi dea drumul, conştient, apoi să încerce să preia controlul şi tot aşa.
E: Ce crezi că a făcut în ultimii patru ani?
Dan: Ce ziceţi despre o regresie la vârsta la care a fost învăţată să facă la oliţă şi să înveţe din
nou? Eu n-am folosit hipnoza niciodată, iar primul meu gând a fost că aş trimite-o la dvs. (râsete)
Jane: (Jane este un terapeut din NewYork) Aş căuta să văd dacă sfincterul ei poate fi strâmtat.
E: Cum ai face asta?
Jane: Aş întreba un medic specialist dacă este posibil. Aş trimite-o la un fizioterapeut, care ar
învăţa-o cum să controleze muşchiul respectiv, sau poate că prin exerciţii aş putea-o învăţa să facă
asta.
E: Cât anticipezi că ar dura cura terapeutică?
Jane: Nu ştiu cât timp e necesar pentru ca un muşchi să funcţioneze, din nou cum trebuie.
Christine: Mă gândesc la o altă abordare, similară cu a ei. Paote că în hipnoză, ca s-o motivezi
şi s-o înveţi să …
E: (întrerupe) Nu crezi că a ţi se spune “pişăcios” timp de 11 ani te motivează îndeajuns?
Christine: OK. Atunci aş începe în alt fel. Aş pune-o să se antreneze în contractarea vezicăi,
înainte de golire, astfel încât să nu-i dea voie să se golească complet. Acest lucru ar învăţa-o cum
să sporească tonusul muscular.
E: Cât timp ţi-ar lua?
Christine: Fără hipnoză, cred că ar lua mult timp. Dar, cu un antrenament hipnotic, cu sugestii
hipnotice ar fi mai rapid. Şi, de asemenea, ar fi capabilă să înţeleagă mai bine ceea ce
încerci să-i spui.
E: Bine.
Christine: (continuând şi întrerupându-l pe Erickson) Mi se pare că chiar aţi menţionat faptul
că muşchiul era vătămat.
E: Da.
Christine: Şi că este nevoie să înveţe cum să contracte muşchii sfincterului.
E: Nu crezi că în ultimii 11 ani a tot încercat să-şi exerseze aceşti muşchi?
Christine: Sunt sigură că da, dar nu sunt sigură că şi ştie cum s-o facă.
E: Cum i-ai explica tu modul în care s-o facă?
Christine: Să încerce să reţină urina, cât de mult poate, înainte de a merge la baie voluntar. Să
înveţe s-o reţină - să-i dea drumul; să exerseze asta.
E: Bun. Toţi cunoaşteţi răspunsul, doar că nu ştiţi că-l cunoaşteţi. Eu I-am spus fetei ‘Sunt ca
toţi ceilalţi doctori. Nici eu nu te pot ajuta. Dar există ceva ce tu cunoşti, dar nu şti că
cunoşti. De îndată ce descoperi ce anume ştii, dar nu şti că ştii, vei putea începe să ai patul
uscat. Ei bine, ce anume ştia ea, dar nu ştia că ştie?
Christine: În timpul zilei, îşi putea reţine urina, voluntar, în marea majoritate a timpului.
E: Prin “marea majoritate a timpului” înţelegi că ea îşi putea reţine urina o parte din timp dar,
nu tot timpul. Nu te ajută prea mult să ştii că, o parte din timp, nu te poţi ţine.
Cu toţii creştem şi învăţăm că atunci când golim vezica, o golim complet. Am crescut ştiind
acest lucru. Îl luăm drept bun şi-l practicăm în fiecare zi.
Aşadar, i-m spus fetei “Uită-te la prespapierul de pe biroul meu”; i-am spus să nu mişte, să nu
vorbească. “Ţineţi ochii deschişi şi uită-te la prespapier!”. I-am amintit despre prima oară când s-a
dus la şcoală ca să înveţe să scrie literele alfabetului; cât de greu a fost – toate acele forme şi
contururi diferite; litere de tipar şi litere de mână, litere mari şi litere mici… Dar, în cele din urmă
şi-a format o imagine vizual-mentală localizată undeva în creierul ei, pentru totdeauna. Chiar dacă
ea nu ştia că o avea, acea imagine mentală era acolo pentru totdeauna.
Apoi i-am spus “Continuă să te uiţi la prespapier, aşa că nu te mişca, nu vorbi! Ritmul inimii tale s-
a schimbat, respiraţia ta s-a schimbat, presiunea sângelui şi tonusul muscular s-au schimbat şi
reflexele tale s-au schimbat. Acestea nu sunt ceva important - ţi le spun doar aşa.
Iar acum, o să-ţi pun o întrebare foarte simplă şi vreau un răspuns foarte simplu. Să presupunem că
ai fi în baie, urinând şi că un străin ar întredeschide uşa şi şi-ar băga capul înauntru. Ce ai face?”
Ea a zis “Aş înlemni”.
Eu am zis “Aşa este, ai înlemni şi te-ai opri din urinat. Iar de îndată ce străinul ar pleca, ai putea să
urinezi din nou. Tot ceea ce trebuie să faci tu este să exersezi pornitul şi opritul, pornitul şi opritul.
Nu ai nevoie de un străin care să se uite la tine. Poţi să faci acest lucru singură. În unele zile vei
uita să exersezi. E în regulă. Coprul tău va fi îngăduitor cu tine şi îţi va da întotdeauna mai multe
posibilităţi de a exersa. Iar în unele zile ai putea uita să exersezi. Foarte bine. Corpul tău va fi bun
cu tine.
Iar acum, ca să ajungi să ai primul tău pat uscat, îţi poate lua două săptămâni. Foarte bine. E nevoie
să exersei opritul şi pornitul. Ca să ai patul uscat de două ori la rând, asta e mult mai greu. Ca să-l
ai uscat de trei ori la rând, este tot foarte greu. Ca să-l ai uscat de patru ori la rând, este tot foarte
greu. După asta, devine mai uşor. A cincea oară, a şasea oară, a şaptea oară şi tot aşa până când vei
avea patul uscat timp de o săptămână. După ce ai avut patul uscat timp de o săptămană, îl vei mai
avea încă o săptămană.
Acum, m-ar surprinde foarte tare dacă ai avea patul uscat, permanent, timp de trei luni. De
asemenea, m-ar surprinde foarte tare, dacă nu ai avea patul uscat, permanent, timp de şase luni”.
Şase luni mai târziu, rămânea peste noapte la prieteni, dând petreceri în pijamale. Tot ceea
ce trebuia să ştie era că se putea opri dn urinat oricând, dacă avea stimulul potrivit. Acesta-i un
adevăr pe care îl ştiţi cu toţii. Dar cu toţii îl trecem cu vederea.
Creştem mari gândindu-ne că trebuie să terminăm. Nu-i adevărat. Şi aşa …
Anna: Ce trecem cu vederea?
E: Gândind că trebuie să continuăm până când terminăm. Asta nu-i adevărat. Ne putem
oricând întrerupe, dacă ne este dat stimulul adecvat. Şi cu toţii ştiţi ce se întâmplă atunci când stai
şi urinezi, iar un străin sau o străină intră peste tine în baie. Te opreşti. (Erickson râde) Aşadar,
cum ea era doar o fetiţă, de 11 ani, am petrecut cu ea 90 de minute întregi … şi asta a fost tot.
Cât despre terapia de familie, ei bine, am considerat că va fi sarcina tatălui şi a mamei să se
obişnuiască cu patul uscat. (râsete) M-am gândit că va fi neşansa surorilor să se obişnuiască cu
faptul că sora lor cea mare nu mai face în pat. M-am gândit că va fi ghinionul copiilor de la şcoală
să piardă un mod de şicană aşa de valoros. Eu m-am gândit că pacientul era singurul care avea
nevoie de tratament.
Aşadar, cam vreo 10 zile mai târziu, mi-a adus aceasta jucărie, ca simbol al faptului că era
pentru prima oară în viaţa ei când făcea cuiva un cadou, ştiind că nu mai făcea în pat. (Erickson
râde şi arată grupului o caracatiţă purpurie confecţionată din material textil, pe care fata o făcuse
pentru el.) Iar primul pat uscat a apărut în două săptămâni.
De ce m-aş deranja s-o văd şi a doua oară? Care ar fi scopul în a vedea-o încă o dată?
De ce te ascunzi acolo în spate? (Erickson se întoarce şi se adresează unei femei care intră
în camera de aşteptare pe uşa de la cabinet, prin spatele lui Erickson. Ieri, nu a fost prezentă, iar
astăzi evident, este în întârziere. Este o blondă înaltă şi atrăgătoare, poartă blugi şi o cămaşă care
acoperă neglijenţă o bluză mulată. A parcurs toţi paşii necesari pentru obţinerea doctoratului în
psihologie, cu excepţia dizertaţiei.)
Sally: Aşteptam un moment propice ca să întrerup. Să văd dacă pot găsi un scaun.
E: Îmi pot relua ideea oricând, aşa că întră şi găseşte-ţi un scaun.
Sally: E vreun scaun liber acolo în spate?
E: (vorbind către Rosa, care stă în scaunul verde) Scaunul ăsta nu poate fi dat mai încolo? Poţi
pune un alt scaun chiar aici. (arată către un spaţiu, imediat în stânga sa) Daţi-i un scaun. (un
bărbat pune un scaun pliant chiar în stânga lui Erickson. Sally se aşează lângă Erickson şi
îşi încrucişează picioarele)
E: Nu e nevoie să-ţi încrucişezi picioarele.
Sally: (râde) M-am gândit eu că o să faceţi un comentariu referitor la asta. OK. (Îşi dezcrucişează
picioarele)
E: Vizitatorii noştri din ţări străine poate că nu ştiu rima “un dolărel, un dolar / un mic
şcolar”1, dar tu o cunoşti, nu?
Sally: Nu.
E: (sceptic) Nu ai auzit niciodată despre “un dolărel, un dolar / un mic şcolar”?
Sally: Nu cunosc continuarea.
E: Sincer, nici eu. (ea râde) Te simţi confortabil?
Sally: Nu. De fapt, eu am picat în mijlocul lucrurilor şi sunt … eu …
E: Şi eu nu te-am mai întâlnit până acum.
Sally: Mmm … v-am întâlnit o dată, vara trecută. Am venit cu un grup.
E: Ai intrat in transă?
Sally: Cred că da, mda. (dă din cap)
E: Nu şti?
Sally: Cred că da. (dă din cap)
E: Doar crezi? E doar o părere?
Sally: Îhm.
E: O părere şi nu o realitate?
Sally: E cam acelaşi lucru.
E: (sceptic) O părere este o realitate?
Sally: Câteodată.
E: Câteodată. Părerea asta a ta, că ai intrat în transă, este o realitate sau o părere? (Sally râde şi
îşi drege glasul. Pare a fi stânjenită şi intimidată.)
Sally: Mai contează? (râsete de grup)
1
A dillar, a dollar, a ten o’clock scolar. (engl.)
E: Asta-i o altă întrebare. Întrebarea mea era: este părerea ta o presupunere sau o realitate?
Sally: Cred că amândouă.
E: O părere poate fi o fantasmă şi poate şi o realitate, iar părerea ta este şi fantasmă şi
realitate?
Sally: Nu. Este şi părere şi realitate. (Dă din cap pentrua întări cele spuse)
E: Vrei să spui că este atât o părere care poate fi o realitate, cât şi o fantasmă? Şi mai este şi
realitate? Care din ele este? (Sally râde)
Sally: În momentul acesta, chiar nu ştiu ce este.
E: Ei bine, de ce ţi-a luat atâta timp ca să-mi spui asta? (Sally râde)
Sally: Nici asta nu ştiu.
E: Te simţi confortabil?
Sally: Mda, mă simt mai bine. ( vorbeşte încetişor) Sper că pe cei de aici nu i-a deranjat faptul că
am intrat şi am întrerupt seminarul.
E: Nu te simţi intimidată?
Sally: Mm … cred că m-aş şimţi mai bine dacă aş sta în spate, dar …
E: Ca să nu te vadă nimeni?
Sally: Ca să nu mă vadă nimeni? Mda, poate.
E: Ce spui?
Sally: Aproape inobservabilă.
E: Deci, nu-ţi place să fii observată?
Sally: Ah. (râde şi, din nou, pare intimidată. Îşi duce mâna stângă la gură şi îşi drege glasul) Nu
…ăă … îhm.
E: Nu-ţi place ce-ţi fac acum?
Sally: Mm …nu. Ei bine, e cam amestecat ce simt. Mă simt flatată de atenţie şi sunt curioasă să
văd ce spuneţi.
E: (vorbind în acelaşi timp cu ea) Şi îţi doreşti să termin dracului o dată! (râsete)
Sally: Mmm, e cam amestecat ce simt. (confirmă din cap) Dacă doar vorbeam cu dvs. şi nu v-aş fi
întrerupt, ăsta ar fi un lucru, dar …
E: Deci, eşti îngrijorată de ce zic ceilalţi.
Sally: Păi, da, eu …
E: Îhm.
Sally: … timpul lor aici … şi eu am mâncat din timpul lor..
E: (privind către podea, în faţa sa) Acum haideţi sa îngropăm o altă convingere fermă şi
anume că în psihoterapie ar trebui să-ţi faci pacienţii să se simtă în largul lor. Eu am făcut tot ce-
am putut pentruca ea să nu se simtă în largul ei, să se simtă observată şi jenată; iar acesta (către
grup), acesta nu este un mod de a începe o relaţie terapeutică bună, nu-I aşa? (Erickson se uită la
Sally, îi apucă mâna dreaptă de încheietură şi o ridică încetişor.) Închide ochii! (Ea se uită la el,
zâmbeşte, apoi priveşte în jos la mâna ei dreaptă şi închide ochii) Şi ţîne-i închişi. (Erickson îşi
desprinde degetele de încheietură şi lasă mâna ei dreaptă suspendată cataleptic.) Intră într-o transă
profundă. (Erickson îi apucă încheietura mâinii cu degetele. Braţul ei se apleacă puţin. Apoi,
Erickson îi împinge uşor, treptat mâna în jos. Erickson vorbeşte rar şi metodic.) Şi simte-te foarte
confortabil, foarte în largul tău şi bucură-te că te simţi foarte confortabil … atât de confortabil …
poţi uita de orice cu excepţia acestui minunat sentiment de confort.
Iar după o vreme, ţi se va părea că mintea îţi părăseşte corpul şi pluteşte în spaţiu – se
întoarce în timp. (pauză) Nu mai suntem in 1979, nici chiar în 1978. Iar anul 1975 este în viitor
(Erickson se apleacă către Sally.) Şi la fel, anul 1970. Şi timpul curge înapoi. În curând va fi 1960,
în curând 1955 … şi apoi vei şti că este 1953 …şi vei şti că eşti copil. E plăcut să fii copil. Şi poate
că aştepţi cu nerăbdare petrecerea de ziua ta de naştere sau să mergi undeva – să mergi s-o vizitezi
pe bunica … sau să mergi la şcoală … Şi, poate chiar acum, stai în bancă la şcoală şi-ţi priveşti
învăţătorul sau poate că te joci în curtea şcolii, sau poate că eşti în vacanţă. (Erickson îşi reia
poziţia) Şi te distrezi de minune. Vreau să te bucuri simţindu-te o fetiţă, care, într-o bună zi, va
creşte mare. (Erickson se apleacă înspre Sally.) Şi poate că ţi-ar plăcea să te gândeşti la ce vei fi
când te vei face mare. Poate că ai vrea să te gândeşti la ce vei face atunci când vei fi mare. Mă
întreb dacă îţi va plăcea la liceu, iar tu poţi să te întrebi acelaşi lucru.
Iar vocea mea te însoţeşte pretutindeni şi se transformă în vocea părinţilor tăi, a profesorilor
tăi, a colegilor tăi de joacă şi în glasul vântului şi al ploii.
Poate că eşti în grădină şi culegi flori. Şi cândva, când vei fi mare, o să întâlneşti mai mulţi oameni
şi le vei povesti ceva lucruri vesele despre atunci când erai mică. Şi cu cât te simţi mai confortabil,
cu atât te simţi şi mai mult copil; asta fiindcă eşti copil.
(Vorbind într-un ritm vioi) Eu nu ştiu unde locuieşti, dar poate că îţi place să mergi în picioarele
goale. Poate că îţi place să stai în piscină şi să-ţi bălăbăni picioarele în apă, dorindu-ţi să ştii să
înoţi. (Sally zâmbeşte un pic) Ai vrea, chiar acum, să mănânci bomboana ta preferată? (Sally
zâmbeşte şi dă uşor din cap) Iat-o! O simţi în gură şi-ţi face plăcere. (Erickson îi atinge mâna.
Pauză lungă. Erickson îşi reia poziţia) Cândva, cand vei fi mare, vei povesti mai multor străini
despre bomboana ta preferata, atunci cand erai copil.
Şi sunt multe lucruri de învăţat. O mulţime de lucruri de învăţat. O să-ţi arăt chiar acum
unul dintre aceste lucruri. O să te prind de mână. (Erickson ridică mână ei stângă) O să o ridic. O
să o pun pe umărul tău. (Erickson îi ridică încetişor mâna stângă de încheietură şi i-o pune pe parte
superioară a braţului drept.) Chiar aici. Vreau ca braţul tău să fie paralizat, aşa încât să nu-l poţi
mişca. Nu-l poţi mişca până când nu-ţi voi spune eu să-l mişti. Nici măcar atunci când eşti mare,
nici măcar atunci când eşti adult. Nu îţi poţi mişca mâna stângă şi braţul stâng până când nu îţi voi
spune eu să faci asta.
Acum, vreau să te trezeşti de al gât în sus, în timp ce corpul tău se adânceşte tot mai mult în
somn … te vei trezi de la gât în sus. Este greu, dar poţi s-o faci. (pauză) Este plăcut să-ţi simţi
corpul dormind dus, braţul paralizat. (Sally zâmbeşte şi pleoapele ei tremură) Fii trează de la gât în
sus!
Câţi ani ai? (pauză Sally zâmbeşte) Câţi ani ai? … Câţi ani ai? (Erickson se apleacă către Sally.)
Sally: (încetişor) Ăă …34.
E: (dă din cap) Bine. (Erickson îşi reia poziţia în scaun) Ai 35 de ani. De ce îţi ţii ochii
închişi?
Sally: Mi-e bine aşa.
E: Ei bine, eu cred că ochii tăi or să se deschidă. (Sally zâmbeşte şi continuă să ţină ochii
închişi) Se deschid, nu-i aşa? (Sally îşi drege glasul) O să se deschidă şi o să rămână
deschişi. (Sally zâmbeşte, îşi umezeşte buzele cu limba, deschide ochii şi clipeşte) Am avut
dreptate. (Sally priveşte fix înainte) Unde eşti?
Sally: Cred că sunt aici.
E: Eşti aici?
Sally: Îhm.
E: Ceva din amintirile de când erai mică? Ceva ce poţi împărtăşi cu străinii. (Erickson se
apleacă către Sally.)
Sally: Mmm.
E: Mai tare.
Sally: (îşi drege glasul) Eu, ăă, îmi amintesc, ăă, un copac şi o curte în spatele casei şi hm …
E: Te-ai urcat în vreunul din copacii aceia?
Sally: (vorbind încetişor) Nu, erau nişte plante mici. Hm, şi o alee.
E: Unde?
Sally: O alee între rândurile de case. Şi toţi copii se jucau în curtea din spate şi pe aleea din
spatele caselor. Se jucau, ăă …
E: Cine erau acei copii?
Sally: Numele lor? Vă referiţi la numele lor?
E: Îhmm.
Sally: Ah, păi, ăă … (Sally continuă să privescă fix în dreapta ei sau să se uite la Erickson.
Erickson se apleacă către ea. Mâna îi este încă pe umăr şi nu stabileşte contact vizual cu nimeni din
cameră.) Păi, îmi amintesc de Maria şi de Eileen şi de David şi Giuseppe.
E: Becky?
Sally: (vorbind mai tare) Giuseppe.
E: Şi când erai mică, ce credeai că o să fii atunci când te vei face mare?
Sally: Credeam, ăă, că o să fiu astronom sau scriitoare. (Se strâmbă)
E: Crezi că se va întâmpla asta?
Sally: Cred că una din ele se va întâmpla. (pauză) Sunt … mâna mea stângă nu s-a mişcat.
(zâmbeşte) Asta mă miră foarte tare. (râde)
E: Eşti un pic surprinsă că mâna ta nu se mişcă.
Sally: Îmi amintesc că aţi spus că n-o să se mişte şi, ăă …
E: M-ai crezut?
Sally: Bănuiesc că da. (zâmbeşte)
E: Doar bănuieşti. (Sally râde)
Sally: Eu, ăă …se pare că nu s-a mişcat.
E: Aşadar e mai mult decât o bânuială? (Sally râde)
Sally: Hmm …da. (încetişor) Eu … e foarte surprinzător şi faptul că te poti trezi de la gât în sus,
dar nu şi de la gât în jos.
E: E surprinzător, ce?
Sally: Că poţi, ăă … că corpul tău poate fi adormit de la gât în jos, iar că tu poţi să vorbeşti … şi
să fii treaz. Că îţi poţi simţi corpul atăt de amorţit. (râde)
E: Cu alte cuvinte, nu poţi merge.
Sally: Ei bine, nu chiar în clipa asta. (Dă din cap că nu)
E: Nu chiar acum.
Sally: (oftează) Ăă, hm, nu chiar acum.
E: Acum, orice obstetrician din acest grup ştie cum să producă o anestezie … a corpului.
(Erickson o priveşte pe Sally, în expectativă) (Sally ddă din cap în semn că da şi apoi că nu.
Continuă să se uite fix la dreapta sa. Îşi drege glasul.) Cum este să ai 35 de ani şi să nu poţi mergi?
Sally: (corectându-l pe Erickson) 34.
E: 34. (zâmbeşte)
Sally: Ăă … este … ăă …în acest moment, e plăcut.
E: Foarte plăcut.
Sally: Îhm
E: Spune-mi, când ai intrat în cameră, ţi-a plăcut atitudinea de badjocură pe care am avut-o
faţă de tine?
Sally: Propabil că da.
E: Probabil că da?
Sally: Da, probabil că da.
E: Sau probabil că nu?
Sally: Da, poate că aşa. (Sally râde)
E: (zâmbind) Acum este momentul adevărului.
Sally: Hm? (râde)
E: Acum este momentul adevărului.
Sally: Mda, eram nedumerită în privinţa a ceea ce simţeam. (râde)
E: Spui “nedumerită”. Foarte nedumerită?
Sally: Păi, mda, ba-mi plăcea, ba nu-mi plăcea.
E: Foarte, foarte nedumerită?
Sally: Ăă, nu ştiu dacă pot să fac diferenţa.
E: Nu ţi-ai dorit al dracului de tare să nu fi venit?
Sally: Aaa, nu, sunt sunt foarte bucuroasă c-am venit. (îşi muşcă buza de jos)
E: Da. Şi venind aici ai învăţat cum să nu mergi.
Sally: (râde) Mda, să nu mă mişc de la gât în jos. (dând din cap)
E: Cum era bomboana?
Sally: (încetişor) Oo, foarte bună, dar …ăă … am avut … era de mai multe feluri.
E: (zâmbeşte) Aşadar ai mâncat bomboane.
Sally: Îhm. (zâmbeşte)
E: Cine ţi-a dat-o?
Sally: Dumneavoastră.
E: (Dă din cap că da) Am fost generos, nu?
Sally: Da, a fost foarte plăcut. (zâmbeşte)
E: Ţi-a plăcut bomboana?
Sally: Îhm, da.
E: Iar filozofii toţi spun că realitatea este doar în capul nostru. (zâmbeşte) Cine sunt aceşti
oameni? (Sally priveşte in jur. Erickson se apleacă, către Sally.)
Sally: Nu am nici cea mai vagă idee.
E: Spune-mi părerea ta sinceră despre ei!
Sally: Ei bine, arată cu toţii … diferit.
E: Arată diferit.
Sally: Mda, arată cu toţii diferit. (îşi drege glasul) toţi arată bine. Arată diferit … unul de celălalt.
E: Nici un om nu seamănă cu altul. (Sally râde intimidată, îşi drege glasul şi oftează.) Unde
este Eileen acum?
Sally: Aa, nu ştiu. Ăă …
E: Cât a trecut de când nu te-ai mai gândit la Eileen?
Sally: Aa, păi, ăă … cam multişor. Ăă, ea, ăă, sora ei era Maria. Era mai apropiată de vârsta mea
şi, ăă, ea era sora mai mică şi, ăă, îmi amintesc de ele, ştiţi; sunt persoane din tinereţea mea,
de care îmi amintesc, dar la care mă gândesc rareori.
E: Unde era căminul tău?
Sally: Ăă, în Philadelphia.
E: Şi tu erai în curtea din spate.
Sally: Îhm.
E: În Philadelphia.
Sally: Îhm.
E: Cum ai ajuns acolo?
Sally: (râde) Ăă, poate că doar m-am gândit că sunt aolo.
E: observă! El îşi mişcă piciorul, el îşi mişcă talpa piciorului şi degetele de la picioare, iar ea,
la fel. (arată către oamenii din cameră) Tu de ce stai aşa de nemişcată?
Sally: Păi, îmi amintesc că aţi spus ceva despre … ăă …
E: Întotdeauna faci ceea ce spun eu?
Sally: (dă din cap că nu) E chiar neobişnuit faptul că accept instrucţiuni.
E: (întrerupând) Ai spune că eşti o fată neobişnuită?
Sally: Nu, e neobişnuit pentru mine sa urmez instrucţiuni. Niciodată nu fac asta.
E: Niciodată?
Sally: Nu pot spune ‘niciodată’. Adesea. (zâmbeşte)
E: Eşti sigură că niciodată nu urmezi instrucţiuni?
Sally: Nu, cred că tocmai am urmat una. (râde şi îşi drege glasul)
E: Urmezi şi sugestii ridicole?
Sally: (râde) Hm … păi, probabil că m-aş putea mişca.
E: Hmm?
Sally: Probabil că m-aş putea mişca, dacă chiar m-aş hotărâ să fac asta.
E: Uitându-te în jurul tău, la fiecare din cei de aici, cine crezi tu că este următorea persoană
care va intra în transă? Priveşte-i pe fiecare în parte.
Sally: (Se uită în jurul ei ) Ăă … poate că femeia de aici, cea cu inelul pe deget. (Arată către
Anna)
E: care din ele?
Sally: (încetişor) Ăă … cea din faţa noastră, care are inelul pe degetul stâng. Are ochelarii pe
cap. (Erickson se apleacă foarte aproape)
E: Ce altceva?
Sally: Ce altceva? Cred că cred că este următoarea persoană care va intra în transă.
E: Eşti sigură că nu ai trecut cu vederea pe cineva?
Sally: Ei bine, am mai avut impresia că încă vreo două persoane … barbatul de lângă ea.
E: Altcineva?
Sally: Ăă … da, şi altcineva.
E: Hm?
Sally: Altcineva. (zâmbeşte)
E: Ce zici de fata care stă în stânga ta? (indicând-o pe Rosa)
Sally: Mda.
E: Cât timp crezi că îi va lua ca să îşi descrucişeze picioarele şi să închidă închidă ochii?
(Rosa îşi ţine mâinile şi picioarele încrucişate. Ea stă în scaunul verde, dar nu pe partea
dinspre Erickson)
Sally: Ăă, nu prea mult timp.
E: Ei bine, priveşte-o. (Rosa nu îşi descrucişează picioarele. Se uită la Erickson, după aceea
priveşte în jos. Ridică capul şi zâmbeşte, apoi se uită în jurul ei)
Rosa: Nu am chef să le descrucişez. (Rosa ridică din umeri)
E: Eu nu ţi-am spus să te simţi inconfortabil. Nimeni nu ţi-a spus să te simţi inconfortabil.
(Rosa dă din cap) Am întrebat-o doar pe această fată cât timp îţi va lua ca să îţi descrucişezi
picioarele, să închizi ochii şi să intri în transă. (Rosa confirmă din cap. Pauză. Erickson priveşte, în
expectativă. Vorbeşte către Sally, în imdiata sa apropiere.) Urmăreşte-o. (pauză. Rosa închide şi
deschide ochii.) A închis ochii şi i-a deschis. Cât timp va mai dura până când tu îi va închide (sic)
şi îi vei ţine închişi? (pauză. Erickson se uită la Rosa. Rosa clipeşte.) Îi este din ce în ce mai greu
să-şi ţină ochii deschişi. (Apoi Rosa închide ochii, îşi muşcă buza şi deschide ochii. Pauză. Sally
închide ochii.) Încearcă din greu să se joace cu mine, dar pierde. (pauză) Şi nu ştie cât de aproape
este de a fi în transă. Aşadar, închide ochii, acum! Şi ţine-i închişi, acum! (Rosa clipeşte o dată şi
încă o dată, mai lung.) E în regulă, nu te grăbi, ia-ţi tot timpul de care ai nevoie. (Rosa clipeşte din
nou) Dar îi vei închide. (Rosa clipeşte din nou.) Şi când se vor închide din nou, lasă-i să rămână
închişi. (Pauză. Rosa închide ochii şi îi deschide, şi, din nou, îi închide şi-i deschide) Şi începi să
ştii că se vor închide. Te lupţi din greu să-i ţii deschişi şi nu şti de ce mă iau de tine. (Rosa închide
ochii şi îi deschide, îi închide şi îi dechide.) foarte bine. (Închide ochii, iar ei rămân închişi.) Foarte
bine.
Ei bine, ceea ce vroiam eu să vedeţi este tocmai faptul că a cooperat. Din când în când un pacient
poate opune rezistenţă şi chiar va opune rezistenţă. Iar eu m-am gândit că ea va rezista şi am
ilustrat rezistenţa, într-un mod plăcut. Ea nu ştie încă, dar e pe cale să-şi descurcişeze picioarele.
Dar vrea să arate că nu este obligată s-o facă. Foarte bine. Atunci când aveţi de-a-face cu pacienţi
observaţi că aceştia doresc întotdeauna să se agaţe de ceva. În calitate de terapeuţi, ar trbeui să-i
lăsaţi. (Pauză. Rosa se mişcă în scun şi se apleacă înainte, dar îşi ţine în continuare picioarele
încrucişate.) Deoarece pacientul nu este sclavul vostru. Voi încercaţi să-l ajutaţi, îi cereţi să facă
diverse lucruri, dar noi, cu toţii creştem cu sentimentul: “Nu sunt sclavul nimănui. Nu sunt obligat
să fac asta”. Voi folosiţi hipnoza pentru ca pacietul să descopere că poate face diverse lucruri.
Chiar lucrurile care crede că sunt împotriva dorinţelor sale. (Rosa deschide ochii. Sally tuşeşte.
Erickson i se adresează Rosei.) Ei, cum te simţi acum cu faptul că m-am luat de tine?
Rosa: Vroiam doar să văd dacă pot rezista cuvintelor dvs.
E: Da. (Sally tuşeşte)
Rosa: Adică, aş putea să-mi descrucişez picioarele. (îşi descrucişează picioarele şi apoi le
încrucişează. Sally râde şi tuşeşte. Erickson face o pauză)
E: Iar eu ţi-am spus că îţi vei descrucişa picioarele.
Rosa: Hmm?
E: Iar eu ţi-am spus că îţi vei descrucişa picioarele.
Rosa: Da, pot.
Sally: (Tuşeşte. Tusea o face să-şi mişte mâna stângă. Un bărbat îi dă un sirop contra tusei, sau o
bomboană de mentă, iar ea o bagă în gură. Apoi îşi deschide braţele şi ridică din umeri) Aţi
spus cumva că o să tuşesc? (Râde, îl atinge pe Erickson şi tuşeşte din nou.)
E: Ia uitaţi, ce mod plăcut şi ocolit … (Sally tuşeşte şi îşi acoperă gura) un mod plăcut,
inteligent şi ocolit de a prelua controlul asupra … mâinii sale stângi! (Sally Sally râde şi
confirmă din cap)
Sally: Să dezvolţi un simptom.
E: Ai scăpat de paralizia braţului şi ai făcut-o tuşind. (Sally dă din cap si tuşeşte) Şi-a mers,
nu-I aşa? (Sally râde şi tuşeşte) Nu eşti chiar o sclavă.
Sally: Se pare că nu.
E: Ai obosit să-ţi tot ţii mâna stângă sus şi, cum puteai s-o cobori?! Tuşeşti suficient … (Sally
râde) … şi o cobori. (Sally oftează şi râde)
Christine: Aş putea să vă pun o întrebare despre această senzaţie de oboseală pe care o
resimţea atunci când ţinea braţul ridicat? Credeam că în transă nu te simţi obosit, indiferent
de cât de ciudată este poziţia în care stai. Am înţeles greşit? Braţul tău chiar a obosit … să
stea sus? Sau, te-ai trezit suficient şi te-ai simţit incomod în acea poziţie?
Sally: Ăă, am simţit, ăă … am trăit-o ca pe … poate … doar ca pe o senzaţie diferită şi
conştientizam tensiunea, dar, ăă … probabil că … aş fi putut sta aşa mai mult timp.
Christine: Ai fi putut?
Sally: Simţeam că aş fi putut. Mda … să stau aşa mai mult timp …ăă. Ştii, era cam ciudat , eu …
(Erickson întrerupe şi i se adresează Rosei)
E: Numele tău este Carol, nu ?
Rosa: Poftim?
E: Numele tău este Carol.
Rosa: Numele meu? Nu.
E: Dar care este?
Rosa: Vreţi să ştiţi care este numele meu? (Erickson dă din cap) Rosa.
Erickson: (cu curiozitate) Rosa?
Rosa: Ca şi Rose.
E: Bine. Deci, am pus-o pe Rose să ne ilustreze rezistenţa, iar Rose a reuşit de minune. Rose a
făcut o demonstraţie a rezistenţei, dar şi a consimţirii, fiindcă ochii ei s-au închis. Care este
numele tău?
Sally: Sally.
E: Sally. Eu am pus-o pe Rose să ne ilustreze rezistenţa, dar şi totuşi, să se supună. (Sally
zâmbeşte) Sally, aici de faţă, a dezvoltat o tuse, ca să se poată elibera şi ca să opună, de
asemenea, rezistenţă. (către Rosa) Tu ai servit drept exemplu pentru ca Sally să-şi elibereze
braţul.
Rosa: Eu am închis ochii pentru că, în acel moment m-am gândit că îmi era mai uşor aşa. Altfel,
aţi fi continuat să-mi spuneţi să-i închid. Mi-am zis “ OK, o să-i închid, ca să nu-mi mai tot
ceară să-I închid”.
E: Îhm. Dar i-ai închis. Iar Sally ţi-a urmat exemplul de rezistenţă. A făcut-o indirect, tuşind.
(Sally zâmbeşte) Deşteaptă fată! (Sally tuşeşte şi îşi drege glasul)
(către Sally) Ei, dar cum o să-ţi eliberezi picioarele? (Sally râde)
Sally: Ăă, o să le oblig. (Erickson aşteaptă) OK, priviţi. (Sally priveşte în jur înainte de a-şi mişca
picioarele. Erickson se uită către picioarele ei şi aşteaptă.)
E: Ei bine, ce-a făcut? Mai întâi, s-a folosit de repere vizuale. S-a uitat după un alt loc în care
să-şi pună piciorul. A trecut prin încă un proces senzorial pentru a obţine un răspuns
muscular. (către Sally) Ei, dar cum o să te ridici în picioare?
Sally: Păi, pur şi simplu, o să mă ridic. (mai întâi priveşte în jos, râde, apoi îşi împinge corpul
înainte şi se ridică în picioare)
E: În mod obişnuit, îţi ia atât de mult efort? (Sally tuşeşte şi îşi drege glasul) Eşti sigură că ai
mâncat bomboane?
Sally: Acum, sau înainte?
E: Înainte.
Sally: Păi, mda. Dar îmi amintesc că era o sugestie.
E: (Se apleacă înainte şi se apropie de Sally) Crezi că, acum, eşti complet trează?
Sally: (râde) Mda, cred că sunt destul de trează.
E: Destul de trează. Eşti trează?
Sally: Da, sunt trează.
E: Eşti sigură?
Sally: (râde) Mda.
E: (Îi ridică încetişor mâna stângă. Mâinile ei sunt împreunate, cu degetele încrucişate, iar el le
separă încetişor, apoi îi prinde încheietura mâinii stângi şi îi ridică braţul. )
Sally: Nu pare că este al meu.
E: Ce spui?
Sally: Nu pare a fi al meu … când faceţi asta. (Erickson lasă braţul lui Sally suspendat cataleptic.
El râde. Sally râde.)
E: Eşti mai puţin sigură de faptul că eşti treză.
Sally: (Zâmbeşte) Mai puţin sigură, da. Ăă, nu simt nici o senzaţie de greutate în braţul stâng.
E: Nu simte nici o senzaţie de greutate. Asta îţi răspunde la întrebare, nu-I aşa? (I se adresează
lui Christine, care a pus o întrebare referitoare la poziţia inconfortabilă în care o persoană
îşi poate ţine braţul în hipnoză. Către Sally.) Îl poţi ţine aici, sau se va ridica până la nivelul
feţei? (Erickson îşi ridică mâna stângă până la nivelul feţei)
Sally: Ăă. Probabil că-l pot ţine aici, la acest nivel.
E: Priveşte! Cred că o să se ridice.
Sally: Ăă … nu. (dă din cap că nu)
E: Se va ridica în mici salturi bruşte. (Pauză. Sally se uită înainte, absentă, apoi se uită la
Erickson. dă din cap că nu) Poate că ai simţit deja saltul mâinii. Se ridică. (Sally îşi priveşe
mâna.) Vezi saltul acesta?
Sally: Când vorbiţi despre el, chiar îl simt.
E: Hmm?
Sally: Când vorbiţi despre el, chiar îl simt.
E: Nu simţi toate salturile.
Sally: Hmmm.
E: (Erickson îi împinge braţul în jos, cu mişcări treptate, ţinându-şi degetele pe încheietura
mâinii ei. Apoi îşi retrage mâna) Ai opus rezistenţă când ţi-a fost coborâtă mâna, nu-i aşa?
Sally: Îhm.
E: De ce?
Sally: Stătea bine aşa cum era. (râzând)
E: (Zâmbeşte) Stătea bine … în poziţia în care era.

(privind către podea) Un tânăr, de 30 de ani, un fost membru al Corpului Marinei şi

luptător în al doilea război mondial, s-a întors acasă. În ciuda faptului că fusese pe câmpul de
luptă, nu a fost niciodată rănit.
Mama şi tatăl său au fost bucuroşi să-l vadă. Mama s-a hotărât să fie foarte bună cu băiatul ei, iar
tata, la fel. Aşadar, mama a început să-i spună ce să mănânce la micul dejun, ce să mănânce la
prânz şi ce să mănânce la cină. Mama a început să-i spună ce haine trebuia să poarte zi de zi.
Tatălui i se părea că fiul lucrează din greu şi că ar trebuie să se mai şi recreeze, aşa că tata culegea
povestioarele din Saturday Evening Post, pentru ca Will să le citească.
Will era un băiat tare cuminte. Mânca şi se îmbrăca precum îi zicea mama. Citea poveestirile pe
care i le dădea tata să le citească. Era băieţelul cel cuminte al părinţilor. Dar Will s-a săturat până-n
gât să tot facă doar lucrurile pe care i le indicau mama şi tata. Şi chiar îi dădeau indicaţii, în tot ce
facea. Singurele momente de libertate de care se bucura era când lucra la o firmă care comercializa
maşini la mâna a doua.
Şi a decoperit că nu putea să traverseze strada Van Buren. Firma. Firma la care lucra era pe strada
Van Buren. A mai descoperit şi că nu putea conduce maşina pe North Central Avenue, ca să
ajungă la serviciu. Acolo se afla un restaurant, Golden Drumstick, care aveea o mulţime de ferestre
şi lui îi era frică să treacă pe lângă restaurant, aşa că făcea un ocol de câteva blocuri. Şi apoi, a
descoperit că nu putea merge cu liftul, că nu putea merge pe o scară rulantă şi că erau o grămadă
de străzi pe care îi era frică să le traverseze.
Neplăcandu-i situaţia de acasă, a venit la mine pentru terapie. Când am aflat că Will nu
paote trece cu maşina pe lângă Golden Drumstick, i-am spus lui Will “Will, o să ne scoţi la cină,
pe mine şi pe d-na Erickson, iar eu o să aleg restaurantul”. El a zis “Că doar n-o să alegeţi Golden
Drumstick?!” Eu am zis “Will, eu şi d-na Erickson vom fi invitaţii tăi. Aşa că, normal, vei vrea să
le faci pe plac oaspeţilor tăi şi nu le vei spune tu unde nu pot merge; vei vrea să-I duci acolo unde
doresc ei să meargă”.
Apoi i-am spus “Şi îţi este frică de femei. Chiar când vinzi maşini uzate, ai mare grijă să te uiţi în
pământ şi să nu te uiţi niciodată la femei. Îţi este frică de femei. Şi, de vreme ce ne scoţi pe d-na
Erickson şi pe mine la cină, cred că ar fi foate plăcut dacă ai avea o parteneră. Ei bine, eu nu ştiu ce
tip de parteneră ţi-ai dori, aşa că spune-mi ce tip de femeie nu ţi-ar plăcea să inviţi”. El a zis “Nu
mi-ar plăcea să invit la restaurant o fată drăguţă şi necăsătorită”. Eu am zis “Poate fi ceva mai rău
decât o fată drăguţă şi necăsătorită?” El a zis “Oh, da, o femeie divorţată, care e drăguţă – aşa ar fi
mult mai rău decât să invit o fată necăsătorită.” Eu am zis “Bun, ce altă femeie ai prefera să nu
inviţi la restaurant?” El a zis “Nu vreau să invit tinere văduve”. Am ajuns, în cele din urmă şi la
întrebarea “Dacă este să ai o parteneră la restaurant, ce tip de femeie eşti dispus să inviţi?” El a zis
“Ah, dacă ar trebui să invit o femeie, aş vrea să aibă, cel puţin 86 de ani”. Eu am spus “Bine, vino
aici, marţea viitoare, la ora 18:00, pregătit să ne scoţi la cină pe d-na Erickson, pe mine şi pe încă o
femeie”. Will a zis (temător) “Nu cred că pot”. Eu am zis “Will, să fii aici, marţea viitoare la ora
şase; asta poţi s-o faci”.
Will a venit marţea următoare, la ora şase fix, îmbrăcat frumos şi transpirând abundent. I-a fost
foarte greu să stea liniştit pe canapea. Eu am zis “Femeia pe care am invitat-o să te însoţească nu a
sosit încă, aşa că ne vom simţi bine aşteptând-o”. Dar Will nu s-a simţit bine deloc. Se tot foia pe
canapea, se uita către uşă şi privea, cu toată speranţa la d-na Erickson şi la mine. Am vorbit noi
despre lucruri banale şi, în cele din urmă, o fată foarte frumoasă apare, cu 20 de minute întârziere.
Will a părut şocat şi îngrozit. Am făcut prezentările spunând “Will, fă cunoştinţă cu Keech. Keech,
Will ne invită pe toţi la cină”. Keech a bătut din palme de fericire şi a zâmbit încântată. Eu am zis
“Apropo, Keech, de câte ori ai fost măritată?” Keech a răspuns “Ah, de şase ori”. Eu am întrebat
“Şi divorţată?” Ea a răspuns “De şase ori”. (Erickson râde) Will era foarte palid.
Eu am spus “Will, întreab-o pe Keech unde ar dori să ia cina”. Keech a spus “Ah, Will, aş
vrea să merg la Golden Drunstick, pe North Central”. D-na Erickson a zis “Şi eu aş vrea tot acolo”.
Eu am zis “E un restaurant bun, Will”. El s-a cutremurat. Eu am zis “Să mergem. E nevoie să te
iau de braţ, Will?” El a zis “Nu, pot merge. Mi-e teamă că o să leşin”. Eu am zis “După uşa de la
intrare urmează trei trepte. Să nu leşini pe trepte. Te vei lovi de caldarâm. Aşteptă până când vei fi
pe peluză. Apoi, poţi leşina acolo”. Will a zis “Nu vreau să leşin. Poate că o să reuşesc să ajung la
maşină”.
Când a ajuns la maşină – era maşina mea şi ştiam că eu urma să conduc – Will a zis “ Să mă ţin
bine de maşină. O să leşin”. Eu am zis “Eşti în siguranţă dacă leşini aici”. Iar Keech a zis “Ah,
Will, intră şi stai în spate cu mine”. Will s-a urcat în maşină tremurând.
Am ajuns în parcarea restaurantului, iar eu am parcat în locul cel mai îndepărtat de restaurant. Am
zis “Will, după ce cobori din maşină, poţi leşina aici în parcare.” Will a zis “Nu vreau să leşin
aici”.
 Keech şi d-na Erickson au coborât şi, la fel şi eu. Am început să mergem către restaurant.
Tot drumul i-am arătat (Erickson gesticulează) “Iată un loc bun ca să leşini, iată un loc bun ca să
leşini, iată un alt loc bun ca să leşini, iată altul … “
A ajuns la uşa restaurantului iar eu I-am zis “Vrei să leşini în faţa restaurantului sau în restaurant?”
El a zis “Nu vreau să leşin afară”. Eu am zis “Bine, hai să intrăm şi poţi leşina înăuntru”.
Şi când am ajuns înăuntru i-am zis “Ce masă doreşti, Will?” El a zis “Una aproape de uşă”. Eu am
zis “În cealaltă parte a restaurantului este un balcon şi acolo au nişte separeuri drăguţe”. Haide să
luăm masa acolo, aşa vom putea avea o vedere asupra întregului restaurant”. Will a zis “O să leşin
înainte de a ajunge acolo”. Eu am zis “E în regulă. Poţi (Erickson gesticulează) leşina lângă masa
asta, sau lângă masa aceea, sau masa aceea”. Will continua să meargă, trecând de fiecare masă.
Dna Erickson s-a aşezat; Keech a zis “Will, tu treci acolo” şi s-a aşezat lângă el. Dna
Erickson s-a aşezat şi ea lângă Will, iar eu stăteam pe scaunul din margine. În acel separeu, Will
era flancat de cele două femei.
Ospătăriţa a venit să ne ia comenzile şi ceva din ceea ce ne-a zis m-a deranjat. Eu i-am
vorbit aspru iar ea mi-a răspuns înfuriată, şi uite-aşa ne-am trezit că ţipăm unul la altul. Tot
restaurantul de uita la noi iar Will încerca să se ascundă sub masă. Dna Erickson îl ţinea de braţ şi
îi zicea “Mai bine să fim atenţi la ei”. În cele din urmă, ospătăriţa, foarte înfuriată a plecat şi, în
locul ei a venit şeful restaurantului. Vroia să ştie care era necazul. Aşa că am început să mă cert şi
cu el şi, peste puţin timp, ţipam unul la celălalt. Într-un final a plecat.
Ospătăriţa s-a întors şi ne-a zis “Ce doriţi să comandaţi?” D-na Erickson a dat comanda
prima, apoi eu. Ospătăriţa s-a întors către Keech şi a zis “Comanda dvs, vă rog”. Keech a zis
“Prietenul meu, domnul de lângă mine doreşte carne, numai de pui. Mai vrea un cartof copt, nici
prea mare, nici prea mic. Vrea smântână şi arpagic. La capitolul legume, cred că cel mai bine
pentru el este să mănânce morcovi înăbuşiţi. Şi mai vreau pentru Will chiflele acelea foarte
crocante”. Apoi, a comandat şi pentru ea. În timpul cinei, Keech îi spunea mereu lui Will ce să
mănânce, din ce să guste în continuare şi supraveghea fiecare înghiţitură de-a lui. Mie şi lui Betty
ne-a priit cina; lui Keech, la fel. Pentru Will însă, a fost iadul pe pământ.
Şi când am cerut nota Keech a zis “Will, bineînţeles, tu eşti cel care va plăti şi, Will, cred
că ar trebui să-i laşi ospătăriţei bacşiş gras. A fost o cină foarte plăcută, aşa că dă-i …” şi i-a spus
cât să fie bacşişul.
Pe când ieşeam, eu continuam să-l sfătuiesc pe Will “Iată o masă numai bună de leşinat
lângă ea”. I-am arătat toate locurile în care putea leşina până când am ajuns la maşină şi s-a urcat
în ea.
Ne-am întors acasă iar Keech a zis “Will, haide să intrăm şi să mai stăm un pic cu domnul
şi doamna Erickson”. L-a luat de braţ şi, practic l-a târât înăuntru. Şi după câteva replici banale,
Keech a zis “Mi-ar plăcea să dansez”. Will a zis triumfător “Eu nu ştiu să dansez.” Iar Keech a zis
“Asta-i minunat. Nimic nu-mi place mai mult decât să învăţ pe cineva să danseze. Chiar dacă toată
podeaua este acoperită de covor … aveţi casetofon, dre Erickson, puneţi nişte casete şi eu îl învăţ
pe Will să dnseze”. L-a luat pe Will pe ‘ringul de dans’ şi, într-un final a zis “zău, Will, dar eşti un
dansator înnăscut! Haide să mergem la o sală de dans şi să ne petrecem seara dansând”. Aşadar,
vrând-nevrând, Will a plecat cu ea şi au dansat până la trei dimineaţa, după care Will a condus-o
acasă.
În dimineaţa următoare, mama lui a început să-i servească micul dejun, iar Will i-a zis “Nu
vreau ouă moi. Vreau un ou prăjit şi mai vreau trei felii de şuncă şi două felii de pâine prăjită.
Vreau un pahar cu suc de portocale”. Mama i-a zis (încetişor) “Dar, Will … “ Iar el ”Nici un
‘dar’ mamă, ştiu prea bine ce vreau”.
S-a întors acasă în acea noapte, iar tatăl lui i-a zis “Am găsit o povestire frumoasă pentru tine în
Saturday Evening Post”. Will a zis “Am adus Police Gazette. O să citesc asta”. (către grup) Police
Gazette – cum aţi descrie această revistă pentru aceia dintre voi care sunt străini? E cam obscenă.
Găseşti acolo crime de tot felul, mai ales crime sexuale. Tatăl lui era îngrozit. Will îi zice “Iar
săptămâna viitoare mă mut de aici. O să locuiesc în propriul meu apartament. O să fac exact ceea
ce-mi doresc”.
A sunat-o pe Keech şi a invitat-o la cină şi la dans, duminică. Şi au continuat să se întâlnească timp
de trei luni. Apoi, Will a venit la mine şi mi-a zis “Ce se va întâmpla dacă nu-mi mai dau întâlnire
cu Keech?” Eu am zis “A divorţat de şase ori. O să fie în stare să suporte dacă vei ieşi şi tu din
viaţa ei”. El a zis “Asta intenţionez să fac”. Nu s-a mai văzut cu Keech şi a început să-şi dea
întâlnire cu alte fete. Mi i-a trimis ca pacienţi pe sora, pe cumnatul lui şi încă un verişor.
Într-o bună zi, a apărut cu o tânără şi mi-a zis “Drei M îi este frică să vorbeasca, îi este
frică să meargă în diverse locuri. Stă doar acasă şi vine la serviciu şi nu vrea să vorbească.
săptămâna viitoare, vreau s-o iau cu mine la o petrecere pe care o dau prietenii mei, iar ea nu vrea
să vină. Vreau s-o faceţi dumneavoastră să meargă”. Şi Will a plecat.
Eu am zis “Dră M, se pare că Will vă place”. Ea a zis “Da, dar mie mi-e fircă de bărbaţi.
Mi-este frică de oamen şi nu vreau să merg la petrecerea aceea. Nu ştiu ce să spun, pur şi simplu
nu pot vorbi cu străini”. Eu am zis “Dră M, cunosc toate persoanele care vor merge la această
petrecere. Tuturor le place să vorbească şi chiar vorbesc. Şi n-o să fie nici măcar un singur
ascultător bun la această petrecere. Aşadar, dumneata o să fii cel mai valoros oaspete acolo căci
veţi fi ascultătorul de care va avea fiecare nevoie”.
Acum, Will şi dra M sunt căsătoriţi. Will a zburat cu avionul la Yuma şi a luat-o cu el şi pe dra M.
A zburat la Tucson cu dra M; a zburat la Flagstaff cu ea, ca să ia cina. A folosit toate lifturile şi
toate scările rulante din Phoenix. Acum, este şeful unei noi afaceri cu automobile. Experienţa cu
restaurantul Golden Drumstick l-a învăţat pe Will că poate intra într-un restaurant, într-o farmacie,
într-o clădire în care erau scări rulante sau lift. L-a învăţat că-şi putea da o întâlnire cu o femeie şi
că nu putea leşina oriunde. (Erickson chicoteşte) Şi Will a fost cel care i-a spus mamei sale ceea ce
urma să mănânce şi Will a fost cel care i-a spus tatălui său despre ceea ce prefera să citească … şi
tot el le-a spus părinţilor săi unde urma să trăiască.
Tot ceea ce-am făcut eu a fost să aranjez o ieşire la restaurant şi să mă înţeleg cu ospătăriţa
şi cu şeful de restaurant ca să ne certăm ca la carte. Eu cu şeful de restaurant şi cu chelneriţa ne-
am distrat de minune iar Will a descoperit că poate supravieţui certei. (Erickson zâmbeşte) Că
putea supravieţui faptului de a-şi da întâlnire cu o femeie divorţată, de şase ori. În plus, n-a trebuit
să trecem prin mai multe săptămâni de psihoterapie. Era nevoie de psihoterapie de familie, dar l-
am lăsat pe Will să o facă. Tot ce-am făcut eu a fost să-I demonstrez lui Will că n-o să moară.
(Erickson râde) Şi m-am distrat de minune făcând asta.
Cu toate astea, foarte mulţi terapuţi citesc cărţi şi, pornind de la ele, fac psihoterapie.
Săptămâna aceasta facem atât, în felul acesta; săptămâna viitoare facem atât, în alt fel. Respectă
toate regulile … atât săptămâna asta, atât săptămâna viitoare, atât luna asta, atât luna viitoare.
Singurul lucru de care avea nevoie Will era să descopere că putea traversa strada, că putea intra
într-un restaurant. El făcea un ocol de câteva blocuri, ca să nu vadă restaurantul. Eu i-am arătat
toate locurile numai bune pentru leşinat. N-a putut s-o facă. I-am dat posibilitatea de a leşina, de a
a muri … (Erickson râde) Dar el a descoperit că viaţa era prea bună. Şi el singur a făcut restul
terapiei.
Acum, dra M este mama mai multor copii şi duce o viaţă socială foarte bună. Fiindcă oricine are
nevoie de cineva care să ştie să asculte.
 Vedeţi voi, eu nu cred îm psihanaliza freudiană. Freud a contribuit cu multe idei bune la
dezvoltarea psihiatriei şi a psihologiei. O grămadă de idei pe care psihologii şi psihiatrii ar fi
trebuit să le fi descoperit singuri şi nu să aştepte să vină Freud să le spună. Dar el a mai inventat şi
acea religie numită “psihanaliză” – această religie sau terapie se potriveşte tuturor oamenilor, de
orice sex, de toate vârstele, din orice cultură, indiferent de situaţie. Chiar şi atunci când situaţiile
erau de aşa natură încât nici Freud însuşi nu ştia despre ce era vorba.
Psihanaliza poate fi aplicată pentru orice problemă, în toate vremurile. Freud l-a analizat pe
Moise. Şi pun pariu pe orice că Freud n-a avut nici un contact, de nici un fel cu Moise. Nici măcar
nu ştia cum arată, totuşi l-a analizat. Viaţa, în vremea lui Moise era cu totul diferită de cea din
vremea lui Freud. Freud l-a analizat şi pe Edgar Alan Poe, pe bază scrierilor acestuia din urmă, a
scrisorilor lui şi a poveştilor din ziare. Eu cred că orice doctor care încearcă să pună un diagnostic
de apendicită, pe baza scrierilor unui autor, a scrisorilor adresate prietenilor săi şi a poveştilor din
ziare, ar trebuie să fie băgat în închisoare. (Erickson râde) Cu toate astea, Freud l-a analizat pe
Edgar Alan Poe pe baza scrierilor sale, din auzite şi din bârfe. Nu ştia nimic despre Edgar Alan
Poe – omul. Discipolii lui Freud au analizat Alice în Ţara Minunilor. Alice în Ţara Minunilor e pe
de-a-ntregul ficţiune. Totuşi, au analizat-o.
În psihologia freudiană, dacă eşti singurul copil la părinţi ai tot atâtea rivalităţi frăţeşti cât şi
un copil care are zece fraţi Şi surori. Se vorbeşte despre o fixaţie asupra mamei şi una asupra
tatălui, chiar dacă copilul nu-şi cunoaşte tatăl. Se vorbeşte întotdeauna despre o fixaţie orală, o
fixaţie anală, un complex al lui Oedip, un complex al Electrei. Simplul adevăr nu înseamnă nimic.
Este o religie. Eu îi sunt recunoscător lui Freud pentru conceptele cu care a îmbogăţit psihologia şi
psihiatria. Tot el a descoperit că cocaina era un foarte bun anestezic pentru ochi. (Erickson se uită
la femeia din stânga sa.)
Acum, psihologia adleriană ne învaţă că toţi stângacii scriu mai bine decât dreptacii. Vedeţi voi,
Adler şi-a bazat teoria, în mare parte, pe inferioritatea organală şi pe dominaţia bărbaţilor asupra
femeilor. Nu s-a uitat nici măcar o dată pe scrisul multor persoane dreptace şi stângace şi nici nu
le-a analizat scrisul ca să vadă care din ele scriau mai frumos. Mă pot gândi la mulţi doctori
dreptaci care … nu mulţi, toţi doctorii scriu îngrozitor. Cred că cei stângaci scriu la fel de
îngrozitor ca cei dreaptaci.
Adolph Meyer, pe care îl admiram foarte mult, avea o teorie generală asupra bolii mintale.
Era doar o chestiune de energie. Ei bine, admit faptul că fiecare pacient, bolnav mental dispune de
o anumtă cantitate de energie şi că această energie se poate exprima în nenumărate feluri, dar nu
poţi folosi energia ca şi criteriu de clasificare a pacienţilor bolnavi mental.
Eu cred că ar trebuie să ştim cu toţii că fiecare individ este unic. (Sally deschide ochii, apoi
îi închide ) Nu există duplicate. În cele trei milioane şi jumătate de ani de când omul e pe Pâmănt,
cred că pot afirma cu certitudine că nu există două amprente la fel şi nici doi indivizi la fel.
Gemenii monozigoţi sunt foarte, foarte diferiţi în ceea ce priveşte amprentele, rezistenţa la boală,
structura psihică şi personalitatea.
Chiar aş vrea ca toţi terapeuţii rogersieni, gestaltişti, cei din orientarea analiză tranzacţională şi
toate odraslele diverselor teorii, să recunoască sincer că nici măcar unul din ei nu recunoaşte, cu
adevărat, faptul că ceea ce înseamnă psihoterapie pentru persoana #1, nu este şi psihoterapie pentru
persoana #2. Eu tratez multe afecţiuni şi mereu inventez un alt tratament. în concordanţă cu
personalitatea fiecărui pacient. Ştiu că atunci când invit oameni la cină în oraş, îmi las oaspeţii să
aleagă mâncarea, fiindcă eu nu ştiu ce le place. Eu cred că oamenii ar trebui să se îmbrace aşa cum
doresc ei. Şi sunt sigur că voi toţi ştiţi că eu mă îmbrac aşa cum vreau. (Erickson râde) Eu cred că
psihoterapia este un proces individual.
 Ei, v-am povestit cum am corectat acel enurezis. Pentru că n-aveam prea multe de făcut în
acea zi, am stat cu fetiţa timp de o oră şi jumătate. Chiar mai mult timp decât ar fi avut nevoie. Ştiu
că o mulţime dintre colegii mei terapeuţi ar fi petrecut doi, trei, patru sau cinci ani. Un psihanalist
ar fi putut face terapie cu ea timp de zece ani.
Îmi amintesc despre un fost rezident de-al meu, în psihiatrie, foarte deştept. Îi intrase în cap
că vrea să facă psihanaliză, aşa că s-a dus la Dr. S, un discipol de-al lui Freud. În Detroit erai doi
psihanalişti de marcă: Dr. B şi Dr. S. Aceia dintre noi care nu agreau psihanaliza, îl poreclisem pe
Dr. B “Papa” şi pe Dr. S “Micul Isus”. Aşa că rezidentul meu cel strălucit s-a dus la “Micul Isus”.
De fapt, trei dintre rezidenţii mei au făcut asta.
Dr. S i-a zis celui mai strălucit rezident al meu, chiar din prima şedinţă, că va trebuie să fie
analizat timp de şase ani. De cinci ori pe săptămână, timp de şase ani. Şi-apoi i-a explicat că
trebuie să facă încă şase ani de analiză formativă. Aşa că, din prima şedinţă i-a zis lui Alex: ‘12
ani’. Şi i-a mai spus lui Alex, că soţia acestuia, pe care “Micul Isus” n-o văzuse niciodată, trebuia
să facă şi ea 6 ani de analiză. Deci, rezidentul meu a făcut 12 ani de analiză, iar soţia lui 6. “Micul
Isus” le-a zis că nu pot avea un copil până când nu le va spune el. Părerea mea era că Alex este un
tânăr psihatru foarte, foarte inteligent.
Dr. S zicea că el practică o psianaliză ortodoxă, întocmai cum făcea Freud. Şi avea trei
rezidenţi, A, B şi C. Rezidentul A trebuia să-şi parcheze maşina în parcarea A; rezidentul B trebuia
să-şi parcheze maşina în parcarea B; iar rezidentul C trebuia să-şi parcheze maşina în parcarea C.
A sosea la ora 13:00 şi pleca la ora 13:50. Intra pe uşă şi “Micul Isus” dădea mâna cu el. Se aşeza
pe canapea, iar “Micul Isus” îşi muta scaunul în partea stângă a canapelei, 45 de cm în spatele lui
Alex şi la 35 de cm distanţă de canapea. Atunci când sosea analizandul B, acesta intra pe o uşă şi
ieşea pe alta. Se întindea pe canapea , iar “Micul Isus” stătea la 45 de cm în spatele lui şi la 35 de
cm în stânga canapelei.
Toţi cei trei analizanţi erau trataţi în acelaşi mod – Alex, timp de şase ani; B, timp de cinci ani şi C,
timp de cinci ani. Şi mă gândesc ce crimă era asta! Fiindcă Alex şi soţia lui se iubeau foarte mult,
iar faptul că “Micul Isus” le-a spus să aştepte 12 ani ca să devină părinţi, e scandalos!
Iată acum un alt caz. Un băiat de 12 ani a venit la mine fiindcă făcea pipi în pat – 12 ani, 1,
80 m, un băiat foarte robust, puternic. Părinţii lui au venit cu el şi mi-au povestit cum l-au pedepsit
pentru că făcea în pat. L-au băgat cu nasul în cearşeful ud, îl privau de desert, nu-l lăsau să se joace
cu prietenii. Îl ocărau. Îl băteau la fund. Îl puneau să-şi spele singur cearşaful, să-şi facă singur
patul şi nu-i mai dădeau apă începând cu ora prânzului. Joe mergea la culcare în fiecare noapte,
timp de 12 ani şi, tot aşa, în fiecare noapte, timp de 12 ani, făcea în pat.
In cele din urmă, în prima săptămână a lunii ianuarie, părinţii lui l-au adus la mine. Eu am
zis” Joe, acum eşti băiat mare. Vreau să auzi ceea ce le voi spune părinţilor tăi. Părinţi, Joe este
pacientul meu şi nimeni nu se bagă între mine şi pacientul meu. Mamă, tu îi vei spăla patul lui Joe!
Nu îl vei mai certa. Nu îl vei mai priva de nimic. Nu vei mai spune nimic despre patul său ud. Iar
tu, tată, nu îl vei mai pedepsi şi nu îl vei mai priva de nimic! Să îl trataţi ca şi cum nu ar face în pat,
ca şi cum ar fi un fiu model.”
Lam pus pe Joe într-o transă uşoară şi i-am spus “Joe, ascultă-mă bine. Tu faci în pat de 12
ani, iar a învăţa să nu mai faci în pat ia timp, oricăruia dintre noi. În cazul tău, mai mult timp decât
de obicei. Foarte bine. Ai tot dreptul să nu te grăbeşti. Acum suntem în prima săptămână din
ianuarie. Nu cred că ar fi înţelept din partea ta să ai patul uscat în mai puţin de o lună; februarie
este o lună scurtă, aşa că nu ştiu dacă vrei să încetezi să mai faci în pat, începând cu Ziua
Păcălelilor, în aprilie”.
 Pentru un copil de 12 ani, din prima săptămână a lunii ianuarie şi până de Ziua Sf. Patrick,
sau de Ziua Păcălelilor mai este foarte mult timp. Adică pentru o minte de copil. Apoi i-am zis
“Joe, nu e treaba nimănui dacă tu încetezi să mai faci în pat începând cu Ziua Sf. Patrick sau cu
Ziua Păcălelilor. Nu e nici măcar treaba mea. Este un secret care îţi aparţine ţie”.
În iunie, mama lui a venit la mine şi a zis “Joe nu mai face în pat de nu ştiu când! De-abia
astăzi mi-am dat seama că patul lui e uscat de nu ştiu cam multă vreme”. Nu ştia când a început
Joe să aibă patul uscat. Nici eu. Poate că de Ziua Sf. Patrick. Poate că de Ziua Păcălelilor. Acesta
este secretul lui Joe. Mama şi tatăl lui n-au ştiut de patul uscat până în iunie.
Un alt caz al unui băiat de 12 ani care făcea în pat vreme de 12 ani lungi. Tatăl lui îl
respingea, nici măcar nu vorbea cu el. Când mama l-a adus la mine, l-am pus pe Jim să stea în
camera de aşteptare, în timp ce mama îmi spunea povestea lui. Ea mi-a dat două informaţii
valoroase. Tata făcuse în pat până la vârsta de 19 ani. Mama băiatului făcuse în pat până la vârsta
de 18 ani.
Mama se arăta plină de înţelegere faţă de fiu. Se gândea că poate a moştenit faptul de a face în pat.
Aşa că i-am spus mamei “Voi vorbi cu Jim în prezenţa ta. Ascultă cu atenţie tot ce spun! Şi fă tot
ce îţi spun eu să faci! Jim va face tot ce îi voi spune eu să facă”.
L-am chemat pe Jim şi i-am zis “Jim, am aflat de la mama ta că faci în pat şi ştiu că nu vrei
să mai continui. Asta e ceva ce trebuie să înveţi să faci. Iar eu cunosc o cale sigură pentru ca tu să
ai patul uscat. Ştiu că îţi doreşti asta suficient de mult cât să depui eforturi, tot aşa cum a trebuit să
munceşti din greu ca să înveţi să scrii. Ei bine, iată ceea ce am să-ţi cer ţie şi familiei tale să faceţi.
Mama ta zice că familia voastră se trezeşte la ora şapte dimineaţa. Bun, i-am spus mamei tale să
pună ceasul să sune la ora cinci dimineaţa, să vină în dormitorul tău şi să verifice patul. Dcă patul e
ud, te va trezi, veţi merge în bucătărie şi veţi aprinde luminile, iar tu vei începe să copiezi o carte.
Poţi alege tu cartea”. El a ales Prinţ şi Cerşetor.
“Mamă, ţie îţi place să tricotezi, să croşetezi, să coşi şi să faci cuverturi din petice. Vei sta
în bucătărie cu Jim în timp ce el copiază cartea pe care a ales-o. Vei sta liniştită, croşetând sau
tricotând, de la ora cinci dimineaţa până la ora şapte. Asta pentru ca Jim să aibă suficient timp ca
să să se îmbrace şi tatăl lui, la fel. Apoi vei pregăti micul dejun şi o zi obişnuită va începe. În
fiecare dimineaţa, la ora cinci vei verifica patul lui Jim. Dacă este ud, îl vei trezi pe Jim, îl vei
duce în bucătăie, fără să scoţi un cuvânt şi vei începe să coşi, iar Jim va incepe să copieze din
carte. Şi în fiecare sâmbătă îmi vei aduce caietul cu ceea ce a copiat Jim din carte”.
L-am trimis afară pe Jim şi am zis “Acum, mamă, ai auzit ceea ce am zis. Iată un lucru pe
care nu l-am spus “Jim m-a auzit spunându-ţi să îi verifici patul în fiecare dimineaţă, iar dacă e ud
să-l trezeşti şi să-l duci în bucătăie ca să copieze din carte. Într-o dimineaţă, patul lui Jim va fi
uscat. Te vei întoarce in linişte în camera ta şi vei dormi până la ora şapte. Te trezeşt, îl trezeşti şi
pe Jim şi îţi ceri scuze că ai dormit prea mult”.
Într-o săptămână, mama a găsit patul uscat, aşa că s-a întors în camera ei iar la ora şapte s-a
scuzat că a dormit prea mult. Pe băiat l-am văzut la întâi iulie, la sfârşitul lui iulie Jim avea patul
uscat în fiecare noapte. Mama lui a continuat să nu-l trezească, fiincă ea “Nu a reuşit să se
tezească”.
Pentru că eu transmisesem mesajul: “mama va veni să verifice patul şi dacă-l găseşte ud ‘Te vei
scula din pat şi vei copia din carte!’ “ Dacă vă uitaţi cu atenţie la această propoziţie, ea are
următorul sens: “mama ta va verifica patul şi dacă este ud, te vei scula şi vei copia în caiet”. Sensul
opus, care se subînţelege este: “Dacă patul este uscat, nu te vei scula”. Aşadar, o lună mai târziu,
Jim nu mai făcea în pat. Şi tatăl lui l-a luat cu el la pescuit, ocupaţia favorită a tatălui.
 Aici trebuia făcută terapie de familie. Eu am pus-o pe mama să coase. Era plină de
înţelegere. Şi fiindcă stătea acolo în bucătărie şi cosea, Jim nu a putut să privească faptul că era
trezit şi pus să copieze o carte, ca pe o pedeapsă. El învăţa ceva.
Apoi, l-am chemat pe Jim la cabinet. Am scos toate paginile pe care le copiase şi le-am ordonat
cronologic. Jim s-a uitat la prima pagină şi a zis “Asta-i groaznică! Am mâncat câteva cuvinte iar
pe altele le-am scris greşit. Am mâncat linii întregi. Am scris îngrozitor”. Şi pe măsură ce
întorceam paginile, aranjate cronologic, Jim era din ce în ce mai mulţumit. Scria mai frumos şi
ortografia se îmbunătăţise. Nu a mai mâncat cuvinte sau propoziţii. Când a ajuns la sfârşitul
paginilor, era foarte încântat.
La vreo două-trei săptămâni după ce s-a întors la şcoală, i-am telefonat şi l-am întrebat cum
îi mergea la şcoală. el a zis “Ştiţi e ciudat. Înainte nimănui nu-i plăcea de mine. Nimeni nu se juca
cu mine. Eram foarte necăjit şi luam note mici. Dar anul acesta sunt căpitanul echipei de baschet şi
iau 9 şi 10 în loc de 6 şi 7”. Tot ceea ce eu am făcut a fost să-l reorientez pe Jim către Jim.
Iar tatăl lui Jim, pe care eu nu-l întâlnisem niciodată, îl lua pe Jim cu el la pescuit, după ce, ani de
zile îl renegase. Avea rezultate proaste la şcoală – a descoperit că chiar putea să scrie bine, să
copieze bine, aşa că a luat cu el la şcoală acest lucru, de curând decoperit. Ştia că era bun la scris,
şi astfel a fost capabil să descopere că era bun şi la joacă.
Aceasta a reprezentat o terapie pentru Jim.
Acum, să vă povestesc despre un alt băiat, în primul an de liceu: cu doi ani înainte îi
apăruse un coş în frunte şi el şi l-a stors. Şi ca toţi copii cu coşuri, trebuie să şi le stoarcă! Kenny
şi-a tot zgândărit coşul, timp de doi ani, iar coşul s-a transformat într-un mare buboi. Părinţii lui
erau furioşi pe el şi l-au dus la un doctor. Doctorul i-a pus un bandaj cu nitroceluloză, foarte strâns,
dar Kenny, fără să-şi dea seama, îşi băga degetele pe sub bandaj şi îşi zgândărea coşul. Doctorul l-
a ameninţat că va face cancer. Părinţii l-au pedepsit în toate felurile la care s-au putut gândi: l-au
plesnit, l-au bătut, l-au privat de jucării şi i-au interzis să iasă din curte. Iar la şcoală Kenny lua
note de 5 şi 6 şi profesorii îl certau. În cele din urmă, părinţii l-au ameninţat că o să-l ducă la un
doctor de nebuni, iar asta l-a făcut pe Kenny mai furios ca niciodată. Câteodată la cină îi dădeau
doar pâini şi apă, niciodată nu primea desert, îngheţată sau prăjitură. Îi dădeau o conservă de fasole
cu costiţă, rece. Nu mânca la fel ca sora, mama sau tatăl lui. Ei îi spuneau că trebuie să înceteze,
să-şi lase în pace buboiul din frunte. Kenny zicea că o făcea fără să-şi dea seama, că nu o făcea
intenţionat.
Cum nu i-a lăsat pe părinţii lui să-l aducă la mine, le-am făcut eu o vizită, iarr Kenny era acasă.
când am intrat mi-a aruncat o privire duşmănoasă. Eu am zis “Kenny, tu nu vrei că eu să fiu
doctorul tău, aşa e?” Kenny a zis “Poţi să fii sigur!” Eu am zis “Înţeleg că nu vrei ca eu să fiu
doctorul tău. Totuşi, ascultă ce le voi spune părinţilor tăi”.
Le-am spus tatălui şi mamei “Să-l trataţi pe Kenny ca şi pe sora lui! Kenny va mânca aceeaşi
mâncare ca şi restul familiei! O să-i inapoiaţi bâta de baseball, arcul şi săgeţile, guma BB, toba şi
toate jucăriile pe care i le-aţi luat. Kenny este acum pacientul meu şi eu sunt cel care prescrie
tratamentul. Voi să-l trataţi pe Kenny aşa cum orice părinte se poartă cu copilul lui! Acum, Kenny,
vrei să fii pacientul meu?” Kenny a zis “Ba bine că nu!” (râsete)
Eu am zis “Kenny, ţie nu-ţi face plăcere pacostea aia din frunte şi nici mie nu-mi place. De fapt,
nimănui nu-i place. Aşadar, o să-l tratez în felul meu. asta înseamnă muncă multă. Dar, cred eu, tu
eşti dispus să faci acest efort. El constă în următoarele: în fiecare săptămână, vei copia această
propoziţie de o mie de ori ‘Sunt în totalitate de acord cu doctorul Erickson şi înţeleg că nu este
nici bine, nici înţelept, nici de dorit să mă tot iau de pacostea de coş din frunte’. Şi vei scrie asta
timp de patru sătămâni, de o mie de ori în fiecare săptămână”. Pacostea s-a vindecat în două
săptămâni. (Erickson zâmbeşte)
Iar părinţii lui au zis “Slavă Domnului că acum nu mai trebuie să copiezi propoziţia asta!” Iar
Kenny a zis “Doctorul Erickson a zis să nu vă băgaţi. Doctorul Erickson mi-a spus să fac asta timp
de patru săptămâni, iar eu o s-o fac timp de patru săptămâni”. Şi aşa a făcut. În fiecare săptămână
venea şi-mi aducea munca lui. După patru săptămâni am zis “E foarte bine, Kenny. Vreau să-mi
faci o vizită de sâmbătă într-o lună”. Kenny a zis “Desigur” şi a venit la mine.
Am aranjat în ordine cronologică toate foile pe care le scrisese. S-a uitat la prima foaie şi a zis :
“Asta-i groaznică. Am cuvinte scrise greşit. Am mâncat cuvintele. N-am scris drept”. Am întors
pagină după pagină. Kenny a făcut ohii mari şi a zis: “Scriu din ce în ce mai frumos şi mai bine.
Nu am mai greşit şi nici nu am mai mâncat literele”. Eu am zis “Încă ceva, Kenny. Cum sunt
notele tale la şcoală?” El a zis “Păi, în ultima lună am luat 9 şi 10. N-am mai luat 9 şi 10 până
atunci”.
(Erickson îşi ridică privirea către Carol şi alţi memnbri ai grupului) Când iei energia
pacientului, care este prost orientată şi o reorientezi, acesta se vindecă şi, desigur, situaţia lui
familială s-a îmbunătăţit. (Erickson râde) Şi situaţia de la şcoală, de asemenea.
Iată acum un alt copil care face în pat: Jerry, în vârstă de 10 ani, făcea în pat în fiecare
noapte. Avea un frate ami mic, de opt ani, care era mai mare şi mai puternic decât el, iar acest frate
de opt ani nu făcea niciodată în pat. Jerry, care avea 10 ani, era făcut de râs. Părinţii lui îl băteau şi
îl trimiteau la culcare fără să-i dea de mâncare. Aparţineau de o biserică mică. Îi puneau pe
enoriaşi să se roage, cu voce tare, pentru ca Jerry să nu mai facă în pat. Îl puneau să poarte două
cartoane, în faţă şi în spate, legate peste umeri, pe care scria “Fac pipi în pat”. Îi aplicaseră lui Jerry
toate pedepsele care le-au trecut prin cap şi, cu toate astea, el încă făcea în pat.
I-am interogat foarte atent. Am aflat că erau foarte religioşi şi că aparţineau unei biserici
mici. Le-am spus părinţilor să-l aducă pe Jerry la mine la cabinet. Aşa au făcut. L-au apucat tata
de-o mână, mama de cealaltă, l-au târât în cabinet şi l-au pus să stea culcat pe jos, cu faţa la podea.
I-am trimis afară din cameră şi am închis uşa; Jerry plângea şi ţipa.
Ei bine, tot plângând, la un moment dat rămâi fără răsuflare. Am aşteptat răbdător şi când Jerry a
făcut o pauză şi a inspirat adânc, am ţipat eu. Jerry era surprins. Eu am zis “Era rândul meu. acum
e rândul tău”. Aşa că Jerry a ţipat din nou. S-a oprit ca să inspire şi iar a venit rândul meu. Am tot
ţipat noi, fiecare când i-a venit rândul, iar în cele din urmă am spus “Acum e rândul meu să stau pe
scaun”. Şi Jerry, la rândul lui, s-a aşezat pe un alt scaun. Apoi am vorbit cu Jerry.
Eu am zis “Ştiu că ţi-ar plăcea să joci baseball. Dar ştii câte ceva despre baseball? Trebuie
să-ţi coordonezi văzul cu mişcările braţelor şi ale mâinilor şi să-ţi ţii corpul în echilibru. E chiar un
joc ştiinţific. Trebuie să joci prin coordonare, punând văzul şi auzul tău să lucreze împreună. Şi
trebuie să-ţi încordezi muşchii exact cât trbuie. În fotbal nu ai nevoie decât oase şi muşchi şi îţi faci
drum printre ceilalţi doborându-i.” Fratele lui de opt ani juca fotbal. (Erickson râde) Am discutat
despre ştiinţa de a juca baseball, iar Jerry era încântat de felul în care îi descriam lucrurile
complicate care apar atunci când joci baseball.
Ştiam că Jerry se juca şi cu arcul şi săgeţile. I-am arătat cum, în acest joc trebuie să-ţi foloseşti
forţa exact cât e necesar. Trebuie să-ţi foloseşti vederea foarte precis. Trebuie să fii atent la vânt, la
distanţă, la înălţimea la care ţii arcul, în aşa fel încât să nimereşti centrul ţintei. “E un joc
ştiinţific”, I-am spus. “Numele obişnuit pentru acest joc este tragerea cu arcul, iar numele ştiinţific
este tir cu arcul”. Şi l-am lăudat pe Jerry că joacă atât de bine baseball şi trage atat de bine cu
arcul!
Sâmbăta viitoare, a venit la mine, fără programare, şi am mai avut încă o discuţie despre baseball
şi tragerea cu arcul. A revenit sâmbăta următoare, din proprie voinţă, fără programare. În a patra
sâmbătă, a zis triumfător “Mami nu se poate lăsa de fumat”. Asta este tot ceea ce s-a spus între noi.
Jerry se lăsase de obiceiul său. (Erickson râde)
Şi, de-alungul anilor de şcoală generală şi de liceu, Jerry venea, de regulă săptămânal şi-mi făcea
câte o vizită. Vorbeam despre diverse lucruri, iar eu niciodată nu am pronunţat cuvintele “a face în
pat” de faţă cu el. Eu am vorbit doar despre ceea ce el putea face.
Eu ştiam că Jerry îşi doreşte patul uscat. L-am lăudat pentru coordonarea muşchilor, cea vizuală,
cea senzorială iar el a extins această coordonare la toată existenţa sa. (Erickson zâmbeşte)
Trebuie să vă trataţi pacienţii ca şi personalităţi distincte.
Un doctor, căsătorit cu o soră medicală, a devenit foarte îngrijorat pentru fiul lor de şase
ani. Îşi sugea degetul ce mare. Când nu-şi sugea degetul, îşi rodea unghiile. Părinţii l-au pedepsit,
l-au pălmuit, l-au bătut, l-au lăsat fără mâncare, l-au pedepsit să stea pe scun în timp ce sora lui se
juca. Într-un final i-au spus micuţului Jackie că o să cheme un doctor ţicnit, care tratează oameni
nebuni.
Când am ajuns acasă la ei, Jackie stătea în picioare, cu pumnii strânşi şi prinvindu-mă duşmănos.
Eu am zis “Jackie, tatăl şi mama ta doresc ca eu să te tratez, pentru că îţi sugi degetul şi îţi rozi
unghiile. Tatăl şi mama ta m-au rugat să fiu doctorul tău. Dar, eu ştiu că tu nu doreşti ca eu să fiu
doctorul tău, aşa că doar ascultă ceea ce le voi spune părinţilor tăi. Şi ascultă cu atenţie”. M-am
întors către doctor şi către soţia sa, soră medicală şi am zis “Unii părinţi nu înţeleg ceea ce un
băieţel simte nevoia să facă. Fiecare copil de şase ani simte nevoia de a-şi suge degetul şi simte
nevoia de a-şi ronţăi unghiile. Iar, Jackie, eu vreau ca tu să-ţi sugi degetul şi să-ţi rozi unghiile cât
doreşti tu de mult. Şi părinţii tăi nu-ţi vor reproşa nimic. Tatăl tău este doctor şi ştie că un doctor
nu-şi bagă nasul niciodată în treburile altui doctor. Iar tu eşti pacientul meu, aşa că el nu se poate
opune modului în care eu te tratez. O soră medicală, de asemenea, nu se amestecă niciodată în
treburile unui doctor. Deci, Jackie, nu-ţi face nici o problemă! Poţi să-ţi sugi degetul şi să-ţi rozi
unghiile, fiindcă orice băieţel de şase ani simte nevoia să facă asta. Desigur, atunci când vei fi băiat
mare, la şapte ani, vei fi prea mare să-ţi mai sugi degetul sau să-ţi rozi unghiile”.
Ziua de naştere a lui Jackie era peste două luni. Pentru un copil de şase ani, două luni sunt o
veşnicie. Ziua lui de naştere era într-un viitor foarte, foarte îndepărtat. Jackie a fost de acord cu
mine. Fiecare băieţel de şase ani îşi doreşte să fie un băiat mare, de şapte ani. Iar Jackie a încetat
să-şi mai sugă degetul şi să-şi mai roadă unghiile cu două săptămâni înainte de ziua lui. Eu doar
am făcut apel la capacitatea de înţelegere a băieţelului.
Vă adaptaţi terapia în aşa fel încât să veniţi în întâmpinarea nevoilor fiecărui pacient în
parte.
(Către Sally) Stai cam nemişcată pentru o tânără care e trează. Cred că m-ai ascultat ca şi
cum ai fi fost în transă. Şi observ că toţi ceilalţi au făcut la fel. (câtre Ana) şi tu eşti cea mai
conştientă de acest lucru.
Ce oră e?
Jane: Trei fără zece.
E: Trei fără zece. Ieri, v-am întrebat dacă credeţi în lampa lui Alladin, cea din care iese duhul.
Ei bine, câţi dintre voi credeţi că un duh poate ieşi dintr-o lampă? (Către Stu) Ştii acea poveste din
copilărie, nu? Povestea despre Aladin şi lampa lui fermecată? Eu am o lampă a lui Aladin şi este
modernizată. Nu e nevoie să o frec. O bag doar în priză şi duhul iese – un duh adevărat. Ce credeţi,
vă spun poveşti sau vă spun adevărul? Hm?
Stu: Depinde cum arată duhul.
E: Ei bine, duhul e o ea; sărută, zâmbeşte şi face cu ochiul.
Aţi vrea să cunoaşteţi o aşa frumuseţe de duh?
Stu: Pardon?!
E: Aţi vrea să cunoaşteţi o aşa frumuseţe de duh?
Stu: Pu sigur c-aş vrea, dar cred că este vorba despre soţia dvs. (râsete)
E: Nu, nu este soţia mea.
Stu: Eu aş vrea să cunosc duhul.
E: Este un duh adevărat, care iese dintr-un bec. (I se adresează Annei) Ei, eşti sigură că ai vrea
s-o vezi?
Anna: Da.
E: Crezi că spun adevărul? Sau că vă spun poveşti?
Anna: Eu cred că spuneţi adevărul şi mai cred că este o păcăleală.
E: O păcăleală? Nu zici despre o fată frumoasă că e o păcăleală, nu-i aşa?
Anna: Păi, dacă iese din lampa lui Aladin, da.
E: Dar, nu uitaţi! Ea este duhul meu şi nu vreau să încerce nimeni s-o ia de lângă mine. Iar
soţia mea nu este geloasă pe ea!
Acum vă rog, treceţi al dezinsecţie! (Erickson arată către microfoanele care vor trebui
îndepărtate.)

Erickson conduce grupul în casă, pentru a vedea lampa lui Aladin şi colecţiile lui. Lampa
lui Aladin este un cadou din partea unuia din studenţii lui Erickson. Este holograma unei femei.
Atunci când becul este aprins, se poate vedea imaginea tridimensională a unei femei. Dacă
imaginea holografică este mişcată, femeia face cu ochiul, zâmbeşte şi trimite un sărut celui care o
priveşte.
Erickson e foarte mândru să le arate vizitatorilor săi colecţia lui de sculpturi din lemn de tec
şi să le vorbească despre acestea. Colecţia lui de sculpturi Seri Indiene este mare şi umple toată
sufrageria. Erickson are multe cadouri interesante pe care le arătă studenţilor. Se foloseşte de
aceste cadouri pentru a continua să demonstreze unele din principiile psihologice despre care a
discutat în cadrul seminariilor.