UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Specializarea KINETOTERAPIE

BAZELE GENERALE ALE KINETOTERAPIEI

Note de curs

Lect. Univ. Dr. Elena Sîrbu

Doctor în ştiinţe medicale
 CUPRINS

Scurt istoric
Capitolul I Bazele fizice ale mişcării
Capitolul II Bazele fizice şi anatomo-funcţionale ale mişcării
Capitolul III Tehnici kinetologice de bază
Capitolul IV Tehnici FNP
Capitolul V Mijloace specifice ale kinetologiei
Capitolul VI Strechingul muscular

2
 SCURT ISTORIC

Kinetologia este „o ştiinţă biologică interdisciplinară” care se ocupă cu studiul mişcării

corpului omenesc, a elementelor funcţionale care concură la realizarea acesteia şi a
modalităţilor de compensare a perturbărilor reversibile, parţial reversibile şi ireversibile.
Vechimea acestei terapii provine din trecutul îndepartat al omului, de aproape 5000 de ani şi
este un argument că fiinţa umană sesizase cu mult timp înainte beneficiile exerciţiului fizic şi
ale mişcării.
Primele referiri se găsesc în scrierile chinezeşti de acum 4700 de ani. Este vorba de
sistemul Kung Fu de calmare a durerilor şi a altor simptome din entorse, deviaţii de coloană;
În „Vedele” indiene de acum aproape 3000 de ani se vorbeşte de exerciţiul terapeutic
ca fiind recomandat în reumatismul cronic şi în alte boli.
În grecia antică considerată leagănul exerciţiului fizic, al gimnasticii profilactice şi
terapeutice, exista o preocupare permanentă pentru cultivarea caltăţilor fizice ale corpului
omenesc, iar participarea la diverse jocuri sportive era esenţială.
Herodicus, profesorul lui Hipocrat este primul medic grec care se ocupă şi scrie despre
valoarea exerciţiului fizic, metodă pe care şi-a aplicat-o lui însuşi vindecîndu-se de o boală
incurabilă.
Hipocrat, la rândul lui, este primul care sesizează relaţiile mişcare –muşchi, imobilizare-
atrofie musculară, valoarea exerciţiului fizic pentru refacerea forţei musculare.
Fondatorul kineziologiei, Aristotel, priveşte mişcarea umană ca pe o interacţiune între muşchi
şi forţele externe ale mediului.
Roma antică, a avut însă o atitudine inexplicabilă de reţinere în faţa exerciţiului fizic, a
sportului. Romanii socoteau că exerciţiului fizic este bun doar pentru sclavi, fiind destinat
gladiatorilor.
Creştinismul a preluat această idee de reţinere faţă de exerciţiul fizic, căci dădea prea
multă importanţă corpului, în detrimentul spiritului. Astfel, Asclepiade, părintele gimnasticii
terapeutice la Roma, recomandă mişcarea în cazul insomniilor şi a ascitei.
Caelius Aurelianus analizează valoarea hidrokinetoterapiei şi descrie:
- tehnicile de scripetoterapie, exerciţiile de suspendare şi cele cu contragreutăţi;
- tehnicile terapeutice recomandate în paralizii, reumatism, postoperator etc;

3
 - stabileşte şi ritmul exerciţiilor, valoarea lor, momentul introducerii repausului,
ordinea exerciţiilor pasive şi active;
- introduce noţiunea de analepsie care s-ar traduce prin acţiunea de restabilire adică
de recuperare.
În evul mediu, atenţia deosebită acordată forţei şi frumuseţii era criticată de către
biserică. Odată cu apariţia tiparului în secolul al XV-lea au fost publicate două cărţi despre
igienă şi despre valoarea exerciţiului fizic.
Profesorul Hieronymus Mercurialis în cartea sa „De arte gymnastica” dezvoltă unele
idei precum :
- orice individ sănătos trebuie să-şi execute în mod regulat exerciţiile (ideea
profilaxiei);
- pentru bolnavi trebuie alese exerciţii care să nu agraveze boala (ideea selecţionării
exerciţiilor);
- exerciţiile sunt deosebit de utile în perioada convalescenţei bolilor (ideea
recuperării funcţionale);
- exerciţiile se vor prescrie fiecărui individ în parte (ideea individualizării);
- pentru sedentari exerciţiile sunt obligatorii;
- exerciţiile trebuie făcute pentru fiecare parte a corpului (ideea unităţii de mişcare a
organismului).
În secolul al XVII-lea apar numeroase studii de aprofundare a kinetologiei, studii
despre mecanica muşchilor şi a mişcării. Curentul mecanicist era interesat de mişcare, de
exerciţiul fizic, pe care-l studia prin prisma matematicii şi a legilor mecanicii.
Secolul XVIII- lea promovează prin cartea lui Hoffmann, „Dizertaţie fizico-medicale”,
o suită de idei extraordinare pentru acea perioadă:
- nimic nu favorizează circulaţia atît de bine ca şi mişcarea (contracţia muşchilor
contractă vasele, în special venele);
- în staţiunile balneare, mişcarea pe care o face pacientul până la izvoarele de apă
minerale are o valoare mai mare pentru sănătate decat însăşi apa băută;
- colica biliară este tratată cel mai bine prin exerciţiul fizic;
- exerciţiile potenţează efectul unor medicamente până într-atât încât în absenţa lor

4
medicaţia devine ineficientă;
- exerciţiul fizic şi mişcarea previn guta;
- mişcările ocupaţionale (de muncă) fac parte din exerciţiile terapeutice, prelungind
viaţa.
Joseph Clement Tissot aduce schimbări conceptuale în kinetologia tradiţională, el nu
mai este adeptul unor exerciţii care se adresează întregului corp ci este adeptul cunoaşterii
aprofundate a anatomiei pentru a prescrie exerciţii ortopedice. El indică activităţi gestuale
specifice pentru fiecare deficienţă în parte a membrelor sau a coloanei, pentru întinderea unui
muşchi retractat, sau pentru amelioarea unei redori într-o anumită direcţie de mişcare. De
asemenea, introduce exerciţii de gimnastică respiratorie, cu scopul mobilizării sistemului
toraco-pulmonar în timpul mişcărilor respiratorii. În plus, aduce argumente împotriva unui
repaus prelungit nejustificat după o intervenţie chirurgicală.
În secolul al XIX – lea, profesorul Ling (şcoala sudeză) stabileşte că orice exerciţiu
trebuie să aibă trei părţi: poziţia de pornire, actul dinamic al mişcării propriu-zise şi atitudinea
impusă la sfărşitul mişcării. El descrie contracţia musculară cu şi fără rezistenţă, contracţia
excentrică şi cea concentrică.
Metoda sudeză este criticată deoarece se baza doar pe elemente anatomice şi deloc
fiziologice şi nervoase.
Tot în acest secol ia naştere mecanoterapia, ca metodă de ameliorare a travaliului
muscular fiziologic şi de asuplizare articulară. Astfel, au apărut o suită de aparate mecanice,
acţionate de forţa musculară a pacientului prin intermediul pârghiilor şi a contragreutăţilor sau
de o forţă motrică externă.
Hirschberg este printr-e primii care a fost preocupat recuperarea bolnavilor hemiplegici pe
etape:
- prima etapă imediat după accident necesită repaus total,
- în a doua etapă, după prima săptămănă se începe mobilizarea pasivă,
- în a treia etapă se începe reeducarea musculară şi mersul cu ajutorul unor exerciţii analitice
precise.
Secolul al XX-lea debutează cu apariţia binecunoscutelor exerciţii ale lui Rudolph
Klapp pt reeducarea scoliozelor care se practică şi azi în aproape toate sălile de gimnastică
medicală. Tot în această perioadă apar noi tehnici pentru reeducarea funcţională a mersului

5
bolnavilor cu sechele de poliomielită, tehnica utilizării membrelor superioare în timpul
mersului cu cârje de către bolnavii paraplegici şi hidrogimnastica ( exerciţii în apă pentru
copii paralizaţi).
Apar tehnici de facilitare neuromusculară descrise de Kabath, Vos, Bobath şi
Brunnstrom, care au la bază accelerarea răspunsului motor voluntar prin stimularea
proprioceptorilor din muşchi, tendoane şi articulaţii.
Americanul Bob Anderson descrie tehnica strechingului ca fiind cea mai răspândită
tehnică atât în recuperarea medicală, în kinetoprofilaxie cât şi în pregătirea sportivilor.
Strechingul reprezintă tehnica de bază în kinetoterapia de recuperare a deficitului de
mobilitate articulară determinată de scurtările adaptative ale ţesutului moale şi constă în
întinderea acestuia şi menţinerea acestei întinderi o perioadă de timp.

Ultimii 10-20 de ani, nu au mai cunoscut apariţii spectaculare în practica

kinetoterapiei. În schimb, aceşti ani au reprezentat un progres în problemele teoretice de bază
ale mişcării, contracţiei musculare, controlului motor ca şi asupra activităţii aerobice cu
urmările induse de aceasta asupra organismului.

6
 CAPITOLUL I
BAZELE FIZICE ALE MIŞCĂRII

Mişcarea sistemului viu este acţiunea de deplasare a corpului sau a segmentelor sale în
spaţiu faţă de un sistem de referinţă, acţiune datorată interacţiunii diferitelor forţe interne şi
externe. În cele ce urmează vom prezenta cele mai importante noţiuni şi legi fizice care
guvernează mişcarea.

I.1. Mecanica mişcării

Mecanica este ştiinţa despre mişcarea corpurilor sub influenţa forţelor. Vom prezenta în
continuare principalele legi ale mişcării precum şi câteva noţiuni de biomecanică care stau la
baza mişcării.

I.1.1. Legile lui Newton

Prima lege de mişcare – principiul inerţiei
Orice corp îşi menţine, pe baza propriei mase, starea de repaus sau de mişcare rectilinie
uniformă, numită inerţie, atâta timp cât asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice
această stare.
Inerţia unui corp este direct proporţională cu masa lui. Cu cât masa este mai mare cu
atât creşte inerţia dar şi forţa care va modifica această stare.
În recuperare aplicăm des acest principiu: de exemplu, muşchii cu forţă scăzută deşi se pot
contracta nu pot învinge inerţia membrului asupra căruia acţionează. În această situaţie
kinetoterapeutul trebuie să iniţieze mişcarea şi să determine muşchiul slab să o menţină.
Odată ce mişcarea a fost iniţiată pacientul va putea nu numai să o menţină aplicând în
continuare o forţă pe direcţia mişcării realizate ci va fi capabil să o oprească prin contracţia
muşchiului antagonist sau încetarea contracţiei grupului muscular agonist.
Forţa este cauza modificării stării de repaus sau mişcare a unui corp.
După efectele induse forţele sunt statice şi dinamice:
- acţiunea statică: dacă o forţă exercită asupra unui corp o apăsare sau o
tracţiune corpul îşi modifică forma sau volumul. Această modificare se numeşte deformaţie;

7
 - acţiunea dinamică: dacă o forţă acţionează asupra unui corp care se mişcă
liber aceasta va imprima corpului o acceleraţie. Dacă forţa acţionează asupra unui corp în
repaus el va fi îngreunat în mişcare.
După originea lor forţele pot fi:
- forţe interne: forţele musculare;
- forţe externe: gravitaţia, forţele de frecare, forţele electrice, forţele
magnetice, forţele centrifuge.
Forţa elastică este acea forţă ce apare într-un corp care se deformează, această forţă se
opune deformării şi este direct proporţională cu gradul de deformare.
Forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin: mărime, direcţie, sens şi punct de
aplicare. Modificarea oricăreia dintre aceste caracteristici se va repercuta asupra efectelor
forţei. Reprezentarea vectorială permite explicarea acţiunii unor forţe diferite. Prin calcule
vectoriale, aplicând regula paralelogramului, se poate afla suma acestor forţe.
În kinetologie întâlnim următoarele situaţii:
 dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă mişcarea se va produce în sensul
forţei;
 dacă asupra unui corp acţionează pe aceeaşi direcţie două forţe în acelaşi sens,
într-un punct comun acestea vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma
mărimilor forţelor individuale;
 dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite pe aceeaşi direcţie dar în
sensuri diferite, se va produce mişcarea în sensul forţei puternice;
 dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale pe aceeaşi direcţia dar în
sensuri opuse va rezulta o stare de echilibru.
Velocitatea – este viteza pe o anumită direcţie; variază direct proporţional cu valoarea
forţei care produce mişcarea:
 dacă forţa acţionează în sensul mişcării, va creşte viteza de mişcare a corpului,
adică va accelera;
 dacă forţa acţionează în sens invers mişcării, viteza va descreşte, ca urmare corpul
va decelera.
Viteza este uniformă, când un obiect parcurge aceeaşi distanţă în timpul fiecărei

8
secunde şi variabilă în funcţie de orientarea forţelor care acţionează asupra corpului în
mişcare. Viteza de mişcare a unui membru sau a unor segmente de membru poate fi variată
prin contracţia mai rapidă sau mai lentă a muşchilor agonişti şi antagonişti.
Masa reprezintă baza materiei, proprietatea ei fundamentală şi corespunde unei
aglomerări de substanţe solide, fluide şi volatile.
Gravitaţia este forţa prin care toate corpurile sunt atrase spre pământ. Este orientată
spre centrul pământului. Direcţia este verticală şi sensul este de sus în jos.
Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul pri câmpul
său gravitaţional asupra unui corp. Greutatea unui corp depinde de masa corpului şi de
acceleraţia gravitaţională care acţionează asupra sa:
G=mxg
unde G = greutatea, m = masa, g = acceleraţia gravitaţională (g = 9,81 m/s2).
Forţa de atracţie a pământului poate fi folosită în kinetoterapie şi kinetoprofilaxie ca
mijloc de:
 uşurare (facilitare) a mişcării, când aceasta se desfăşoară în sens gravitaţional (de
sus în jos);
 îngreunarea, când mişcarea se efectuează în sens antigravitaţional (de jos în sus);
 echilibru, când greutatea unui membru sau a corpului este susţinută în întregime,
forţa de susţinere fiind egală cu forţa gravitaţională.
Forţele gravitaţionale acţionează într-un punct al masei corpului numit centru de
greutate sau de gravitaţie. În poziţie ortostatică centrul de greutate al corpului este situat în
dreptul vertebrei sacrale 2 (S2).
Linia de gravitaţie este verticala care trecând prin centrul de greutate al corpului şi
se proiectează în interiorul bazei de susţinere. În ortostatism are următoarea traiectorie:
trece uşor posterior faţă de vârful suturii fronto-parietale - conductul auditiv extern - apofiza
odontoidă a axisului - corpurile vertebrelor cervicale- intersectează vertebra cervicală C 7 -
anterior faţă de vertebrele toracale - intersectează curbura lombară la nivelul vertebrei L 2 - prin
corpurile ultimelor vertebre lombare - prin vertebra a 2-a sacrală - trece uşor posterior faţă de
centrul articulaţiei şoldului şi anterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului - articulaţia
cuboido-calcaneană.
Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau obiect. În cazul

9
corpului uman este o suprafaţa de formă geometrică delimitată anterior de vârful picioarelor,
lateral de marginea lor externă şi posterior de linia călcâielor.
Pentru menţinerea echilibrului unei poziţii este obligatoriu ca centrul de greutate al
corpului să se proiecteze în interiorul bazei de susţinere.
Se cunosc trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent.
1. Echilibrul stabil se realizează când prin modificarea poziţiei corpului, proiecţia
centrului de greutate rămâne în interiorul bazei de susţinere (de exemplu: poziţia de decubit
dorsal). Centrul de greutate este situat cât mai jos, iar proiecţia lui se află în centrul unei baze
de susţinere mari.
2. Echilibrul instabil se realizează când prin modificarea poziţiei corpului, centrul
de greutate tinde să se proiecteze în afara bazei de susţinere. O poziţie de echilibru instabil are
centrul de greutate situat foarte sus (înalt) şi o bază de susţinere mică.
3. Echilibrul indiferent: se realizează când corpul este dezechilibrat, dar înălţimea
şi poziţia centrului de greutate rămân nemodificate. O poziţie de echilibru instabil are centrul
de gravitaţie situat foarte sus (înalt) şi o bază de susţinere mică (de exemplu: în mişcările de
rostogolire şi de rotaţie ale membrelor superioare şi inferioare executate din decubit dorsal).

A doua lege de mişcare a lui Newton - legea acceleraţiei

Când o forţă acţionează asupra unui corp pe direcţia şi în sensul mişcării acestuia apare
acceleraţia (a) direct proporţională cu forţa (F) şi invers proporţională cu masa (m):
a=F/m →F=mxa
Producând o deplasare forţa F efectuează un lucru mecanic. Dacă pe direcţia de
mişcare se aplică o forţă egală şi de sens contrar cu forţa care a produs mişcarea, corpul se
opreşte şi se produce deceleraţia. În procesul de recuperare această situaţie se întâlneşte
frecvent, mişcarea unui segment articular fiind oprită de durerea sau contractura muşchilor
antagonişti şi de deficitul forţei muşchilor agonişti, care nu pot efectua mişcarea la o
amplitudine maximă.
Prin efectuarea unui lucru mecanic un corp în mişcare cu o anumită viteză îşi modifică
starea mecanică. Fiecărei stări mecanice îi corespunde o anumită energie cinetică
Odată iniţiată de kinetoterapeut mişcarea poate fi continuată de pacient, datorită
impulsului dat, după care viteza de execuţie scade iar efortul pacientului creşte ceea ce face

10
necesară reintervenţia kinetoterapeutului. O mare importanţă mare o are ritmul de execuţie al
mişcărilor pe baza căruia efortul poate fi gradat, prin măsurarea în timp a numărului de
repetiţii. Astfel se poate sesiza apariţia stării de oboseală.

A treia lege a lui Newton – principiul acţiunii reciproce sau al acţiunii şi

reacţiunii
Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită de acţiune cel de- al doilea
corp acţionează asupra primului cu o altă forţă de aceeaşi valoare, pe aceeaşi direcţie dar în
sens opus, forţă numită reacţiune.
De exemplu: aplicaţiile acestei legi în menţinerea ortostatismului – forţa de acţiune este
exercitată prin suprafaţa plantară şi apasă de sus în jos. Suprafaţa pe care se sprijină piciorul
(sol, podea) prezintă o forţă de reacţiune egală ca mărime, pe aceeaşi direcţie dar cu sens opus
forţei de acţiune.

I.1.2. Pârghii şi pârghii osoase

Pârghia este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct de sprijin şi asupra căreia
acţionează două forţe: forţa care trebuie învinsă numită forţă rezistentă (R) şi forţa cu ajutorul
căreia este învinsă forţa rezistentă numită forţa activă (F).
Pârghiile osoase (biologice) sunt formate de două oase vecine articulate mobil (cuplu
cinematic) şi legate printr-un muşchi. Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se
comportă ca pârghiile.
O pârghie osoasă prezintă 3 elemente importante:
- punctul de sprijin S – reprezintă axa biomecanică a mişcării sau punctul de sprijin
pe sol ;
- forţa rezistentă R – reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se
deplasează şi la care se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat ;
- forţa activă F – este reprezentată de forţa muşchiului care realizează mişcarea.
Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul forţei.
Din punct de vedere mecanic, o pârghie este în echilibru atunci când :
F x l = R x r,

11
 unde F = forţa activă, l = braţul forţei, R = rezistenţa, r = braţul rezistenţei;
Orice pârghia are 2 puncte în care se aplică forţele statice S, R şi un punct în care se aplică
forţa motorie F.
În funcţie de raportul dintre aceste puncte pârghiile se împart în:

1. Pârghii de gradul I – în care sprijinul este la mijloc între

punctul de rezistenţă şi cel de forţă. Acestea sunt pârghii de
echilibru.
De exemplu: articulaţia atlantooccipitală, coxofemurală.

2. Pârghii de gradul II în care cu rezistenţa este situată la mijloc între punctul de sprijin şi cel
de forţă. Acestea sunt pârghii de forţă.
Un astfel de exemplu îl constituie articulaţia talocrurală în poziţia stând pe vârful
piciorului. Este singura pârghie de gradul II întâlnită în corpul uman, situaţie în care:
punctul de sprijin (S) este vârful piciorului, punctul de
rezistenţă (R) este articulaţia tibiotarsiană iar punctul de forţă
(F) este reprezentat de inserţia pe calcaneu a muşchiului
triceps sural.

12
3. Pârghii de gradul III în care forţa este aplicată la mijloc între punctul de rezistenţă şi cel de
sprijin. Acestea sunt pârghii de viteză. Sunt cele mai răspândite
în organism ; acţionează cu pierdere de forţă şi câştig de
deplasare. Din această categorie face parte şi articulaţia cotului,
în care : punctul de rezistenţă (R) este greutatea susţinută de
forţa palmară, punctul de sprijin este articulaţia cotului (S) iar
punctul de forţă este inserţia bicepsului pe tuberozitatea
radiusului.
Alte exemple de pârghii de gradul III: gamba în mişcare de extensie, flexia coapsei, braţul
în mişcare de abducţie etc.
Pentru pârghiile de gradul III, locul de aplicare al punctului de forţă are o importanţă
foarte mare.
Când forţa F acţionează la mijlocul distanţei dintre punctele de aplicare a sprijinului S
şi rezistenţei R pârghia acţionează cu o forţă şi o viteză medie. Acestea sunt pârghii de
echilibru.

Când forţa F este mai aproape de punctul de sprijin S atunci pârghia acţionează cu
forţă şi cu viteză mare. Aceste pârghii sunt pârghii de viteză.

Când forţa F este mai apropiată de punctul de aplicare al rezistenţei R pârghia

acţionează cu forţă mărită şi cu viteză scăzută. Aceste pârghii sunt pârghii de forţă.

I.1.3. Scripeţii
Scripeţii, spre deosebire de pârghii scripeţii asigură o mişcare de rotaţie continuă.

13
 Scripetele este format dintr-o roată cu şanţ pe muchie, mobilă în jurul axului care trece
prin centrul său. Axul este montat la o furcă prevăzută cu un cârlig. Prin şanţul scripetelui
trece un cablu sau o coardă.
Scripetele poate funcţiona: fix sau mobil
Scripetele fix are cârligul acroşat în punct fix. La un capăt al corzii acţionează forţa
activă F reprezentată de muşchiul care realizează mişcarea, iar la celălalt capăt acţioneză forţa
de rezistenţă R reprezentată de greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează (sau o
greutate standard). În momentul echilibrului forţa activă este egală cu forţa de rezistenţă.
Scripetele mobil are cârligul fixat de segmentul de membru care trebuie mobilizat (R),
coarda are un capăt fixat într-un punct de acroşaj iar la celălat capăt acţioneză forţa activă (F).
Se pot realiza asocieri între un scripete fix şi unul mobil obţinând un scripete compus
care prezintă avantajele scripetelui mobil.

I.1.4. Planul înclinat

Planul înclinat prezintă avantajul descompunerii forţei de greutate G a corpului (sau a
segmentului) după o direcţie paralelă Gt = F cu planul şi una perpendiculară Gn pe acesta.
Este necesară doar învingerea componentei tangenţiale a greutăţii faţă de întreaga
greutate.
Greutatea corpului G se descompune în Gt =greutatea tangenţială şi Gn =greutatea
normală pe plan.
Gt = m x g x sin α , unde m = masa corpului, g = acceleraţia gravitaţională, α =
unghiul planului înclinat, sin α < 1.
În acest caz este necesară învingerea unei forţe mai mici decât greutatea corpului sau
segmentelor de mobilizat. Planul înclinat se foloseşte ca mijloc de scădere a intensităţii
efortului.

14
 CAPITOLUL II
BAZELE FIZICE ŞI ANATOMO-FUNCŢIONALE ALE MIŞCĂRII

2.1. Planuri şi axe de mişcare

Planurile şi axele de mişcare se raportează la poziţia anatomică: stând cu membrele

superioare apropiate de părţile laterale ale trunchiului, coatele extinse, mâinile în supinaţie,
degetele (inclusiv policele) extinse, membrele inferioare apropiate, genunchii extinşi,
picioarele în unghi drept pe gambe, călcâiele apropiate, vârfurile apropiate sau depărtate la
unghi de maxim 45º.
Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul sub o anumită
incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică a corpului se descriu 3 planuri:
 frontal – dispus paralel cu fruntea, împarte corpul într-o parte anterioară şi o parte
posterioară;
 sagital – dispus vertical şi antero-posterior, împarte corpul într-o parte dreaptă şi una
stângă;
 transversal – dispus orizontal şi paralel cu solul, împarte corpul într-o parte superioară
şi una inferioară.
Planurile medii ale corpului: medio-frontal, medio-sagital, medio-transversal sunt planuri
principale. La intersecţia celor trei planuri medii se găseşte centrul de greutate al corpului.
Axele se formează prin intersectarea a două planuri. Astfel, se descriu:
 axul vertical – la intersecţia planului frontal cu cel sagital;
 axul sagital (antero-posterior) – la intersecţia planului sagital cu cel transversal;
 axul frontal (transversal) – la intersecţia planului frontal cu cel transversal.
Toate articulaţiile distale permit efectuarea unor mişcări pure, într-un singur ax. Articulaţiile
proximale (umăr, şold) permit efectuarea mişcărilor în mai multe axe simultan. Articulaţiile
intermediare, cot (respectiv articulaţiile humeroulnară, humeroradială, radioulnară proximală)
şi genunchi realizează mişcări în două axe. În unul din aceste axe se produce rotaţia.

15
 Exemple:
 la cot mişcarea de rotaţie se execută în jurul axului longitudinal al antebraţului: ulna
este imobilă şi mişcarea este realizată doar de radius. Rotaţiile la nivelul antebraţului
se numesc:
- pronaţie – mişcarea prin care faţa palmară devine posterioară şi policele medial;
- supinaţie – mişcarea prin care faţa palmară devine anterioară şi policele lateral;
 la genunchi mişcările de rotaţie însoţesc mişcările de flexie şi extensie, datorită
inegalităţii condililor femurali şi a intervenţiei ligamentelor încrucişate:
- flexia peste 700 se asociază cu rotaţia internă a gambei prin care vârful piciorului este
orientat medial. Amplitudinea rotaţiei este de până la 20º;
- extensia maximă se însoţeşte de rotaţia externă a gambei prin care vârful piciorului este
orientat lateral;
Din punct de vedere biomecanic mişcările se produc astfel:
- în plan sagital şi ax frontal (transversal): flexia şi extensia;
- în plan frontal şi ax sagital: abducţia şi adducţia;
- în plan transversal şi ax vertical – rotaţia internă şi externă.
Mişcările posibile într-o articulaţie sunt:
 Flexia – este mişcarea prin care 2 segmente articulate între ele se apropie unul de
celălalt;.
 Extensia – este mişcarea inversă celei de flexie, prin care 2 segmente articulate între
ele se îndepărtează unul de celălalt;
La umăr mişcarea de flexie mai este denumită proiecţie înainte sau anteducţie, iar cea de
extensie proiecţie înapoi sau retroducţie.
La articulaţia gleznei avem flexie dorsală = flexia piciorului şi flexia plantară = extensia
piciorului.
 Abducţia – este mişcarea prin care segmentul respectiv se îndepărtează de linia
mediană a corpului;
 Adducţia – este mişcarea prin care segmentul se apropie de linia mediană a corpului;
 Rotaţiile – se execută în jurul axei lungi a segmentului. Ele pot fi interne şi externe. La
nivelul antebraţului vorbim de pronaţie = rotaţie internă şi supinaţie = rotaţie externă;

16
  Circumducţia – este mişcarea care se execută concomitent pe mai multe planuri,
mişcare prin care segmentul descrie un con al cărui vârf este reprezentat de axa
articulaţiei.

2.2. Motricitatea voluntară

Mişcarea voluntară este aleasă de subiect şi adaptată unui scop precis. Pentru aceasta,
muşchii trebuie să acţioneaze ca: agonişti, antagonişti, sinergişti şi fixatori.
Agoniştii sunt muşchii care iniţiază şi produc mişcarea, motiv pentru care se mai
numesc „motorul primar”.
Antagoniştii se opun mişcării produse de agonişti; au rol frenator, reprezentând frâna
elastică musculară, care intervine de obicei înaintea celei ligamentare sau osoase.
Muşchii agonişti şi antagonişti acţionează totdeauna simultan dar rolul lor este opus:
- când agoniştii lucrează, tensiunea lor de contracţie este egalată de relaxarea
antagoniştilor, care controlează efectuarea uniformă şi lină a mişcării, prin reglarea vitezei,
amplitudinii şi direcţiei;
- când tensiunea antagoniştilor creşte, mişcarea iniţială produsă de agonişti încetează;
Agoniştii şi antagoniştii desemnează o mişcare concretă, dar acţiunea lor se poate inversa în
funcţie de grupul muscular considerat.
Interacţiunea dintre agonişti şi antagonişti măreşte precizia mişcării, cu atât mai mult cu cât
angrenează un număr mai mare de muşchi. Cu cât relaxarea antagoniştilor este mai mare, cu
atât mişcarea este mai rapidă şi mai puternică.
Sinergiştii sunt muşchii care se contractă împreună pentru a realiza o anumită mişcare;
prin contracţia lor acţiunea agoniştilor devine mai puternică. Acest lucru se observă în cazul
agoniştilor biarticulari sau poliarticulari. Sinergiştii conferă şi ei precizie mişcării prevenind
apariţia mişcărilor adiţionale (secundare) pe care agoniştii au tendinţa să le producă simultan
cu acţiunile lor principale.
Fixatori acţionează involuntar şi au rolul de a fixa acţiunea agoniştilor, antagoniştilor
şi sinergiştilor. Fixarea nu se realizează continuu, pe întreaga cursă de mişcare a unui muşchi.
Fixatorii, au mai curând rol dinamic, ca şi sinergiştii. Muşchii pot lucra cu sau fără producerea
mişcării, realizând contracţii izotonice sau izometrice.

17
 2.3. Motricitatea reflexă

Mişcarea reflexă este realizată prin contracţie musculară involuntară (dar

conştientizată) ca răspuns la un stimul senzitiv-senzorial adecvat. Se bazează pe arcul reflex,
care este organizat în sistem de buclă închisă, fiecare mişcare activă fiind controlată de
sistemul aferent prin feed-back.
Arcul reflex este format din:
 receptor specific diferenţiat sau terminaţie nervoasă liberă;
 cale aferentă (senzitivă) reprezentată de fibre senzitive (dendrite) care culeg
informaţii le de la receptorii periferici şi se îndreaptă către unul sau mai mulţi neuroni
senzitivi. Rolul acesteia este de a transporta influxul nervos exteroceptiv cutanat şi
proprioceptiv (conştient şi inconştient) provenit de la receptorii musculari, tendinoşi, osoşi şi
articulari.
 centrii nervoşi, situaţi în coarnele anterioare ale măduvei spinării, reprezentaţi de
motoneuronii α şi γ ;
 cale eferentă (motorie) reprezentată de fibre motorii, axoni care transmit comanda
la organul efector;
 organul efector – muşchiul.
Atitudinea (postura) de ansamblu a corpului omenesc se realizează prin reflexe statice
şi statokinetice.

1. Reflexele statice:
 reacţiile de adaptare statică (reflexele de postură) intervin pentru menţinerea
poziţiei verticale opunându-se forţelor dezechilibrante (presiuni, tracţiuni) care se exercită pe
trunchi şi cap, poziţionând trunchiul şi membrele în raport cu capul.
 reacţiile de echilibrare sau reflexele de redresare: intervin când reflexele statice
sunt depăşite. Au punct de plecare în tegument, structuri articulare, muşchi, labirint şi
printr-un joc continu de contracţii musculare se opun forţelor dezechilibrante (presiuni,
tracţiuni) menţinând aliniamentul ortostatic. Aceste reacţii produc mişcări bruşte ale
membrelor, care pot fi utilizate în reeducarea funcţională.

18
 2. Reflexele statokinetice:
Reflexele statokinetice sunt mai rapide decât precedentele.
Ele sunt reprezentate de adaptări ale tonusului muscular secundare informaţiilor primite de la
diverşi receptori, în principal de la cei vestibulari.
Au ca scop menţinerea poziţiei corpului şi a segmentelor lui în timpul deplasării liniare sau
unghiulare, active sau pasive.
Asigură stabilitatea organismului în mişcare adaptând tonusul muscular şi poziţia membrelor
Reflexele statokinetice includ:
 reflexele de acceleraţie şi deceleraţie liniară – apar în timpul deplasării într-un
vehicul care accelerează sau frânează brusc ;
 reacţia liftului constă în flexia membrelor inferioare la coborâre;
 reacţia de aterizare constă din adoptarea poziţiei pregătitoare unei sărituri.

19
 CAPITOLUL III
TEHNICI KINETOLOGICE DE BAZĂ

Clasificarea tehnicilor kinetologice pleacă de la recunoaşterea celor trei proprietăţi sau

caracteristici funamentale ale aparatului locomotor: activitatea sa motorie, capacitatea de a
putea fi mişcat pasiv şi starea de repaus.

1. AKINETICE Imobilizarea: Posturarea:

- de punere în repaus; - corectivă;
- de contenţie; - de facilitare;
- de corecţie;
2. KINETICE Statice: Dinamice:
- contracţia izometrică; Active: Pasive:
- relaxarea musculară; - reflexe; - tracţiuni;
- voluntare; - prin asistenţă;
- sub anestezie;
- autopasivă;
- pasivo-activă;
- prin manipulare;

IV.1. TEHNICI AKINETICE

Tehnicile akinetice au la bază ideea suprimării mişcării articulare şi a contracţiilor

voluntare.

IV.1.1. Imobilizarea
Imobililizarea este o tehnică akinetică ce se caracterizează prin menţinerea şi fixarea
artificială, pentru anumite perioade de timp a corpului în întregime sau doar a unei părţi într-o
poziţie determinată, cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate.

20
 Imobilizarea suspendă, în primul rând, mişcarea articulară, ca şi contracţia voluntară,
dar permite efectuarea contracţiilor izometrice a muşchilor din jurul articulaţiei respective.
Imobilizarea poate fi totală, dacă antrenează întregul corp, sau poate fi regională,
segmentară, locală, dacă implică părţi ale corpului.
a) Imobilizarea totală are ca scop obţinerea repausului general în: politraumatisme,
arsuri întinse, boli cardio-vasculare grave, paralizii etc. În general se realizează cu ajutorul
unor paturi speciale.
b) Imobilizările regionale, segmentare sau locale realizează imobilizarea completă a
unor părţi ale corpului, concomitent cu păstrarea libertăţii de mişcare a restului organismului.
În funcţie de scopul urmărit, pot fi:
 Imobilizare de punere în repaus – indicate în: traumatisme craniocerebrale,
medulare, toracice, procese inflamatorii localizate (artrite, tendinite, miozite,
arsuri, flebite etc) precum şi în alte procese care determină dureri la
mobilizarea segmentului respectiv. Imobilizarea se face pentru segmentul
respectiv şi se realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eşarfe etc.
 Imobilizare de contenţie – constă în menţinerea „cap la cap” a suprafeţelor
articulare sau a fragmentelor osoase (se blochează un segment sau o parte
dintr-un segment într-un sistem de fixaţie externă - aparat gipsat, atelă, orteze,
corsete). Tehnica este utilizată pt consolidarea fracturilor, în luxaţii, artrite,
discopatii etc.
 Imobilizarea de corecţie constă în menţinerea pt anumite perioade de timp a
unor poziţii corecte, corective şi hipercorective în vederea corectării unor
atitudini deficiente sau deviaţii ale coloanei vertebrale în plan frontal sau
sagital. Imobilizarea de corecţie se realizează cu acelaşi sisteme ca şi cea de
contenţie.
Atenţie! Nu pot fi corectate decat posturile defectuoase, care ţin de ţesuturi moi
(capsulă, tendon, muşchi) şi niciodată de os. Doar când osul este în creştere, anumite tipuri de
imobilizare pot influenţa forma sa.

21
 IV.1. 2. Posturile
Posturile sunt atitudini impuse corpului întreg sau doar a unor părţi ale lui în scop
terapeutic sau profilactic pentru a corecta sau preveni instalarea unor devieri de statică şi
poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.
a) Posturile corective sunt cele mai utilizate în kinetologia terapeutică sau de
recuperare. În multe cazuri se recomadă preventiv în boli a căror evoluţie este previzibilă,
determinând mari disfuncţionalităţi.
Din patologie amintim câteva afecţiuni în care posturarea reprezintă o tehnică de bază
kinetologică: reumatismul inflamator cronic, coxartroza, lombosacralgia cronică, deviaţii de
coloană sau ale altor segmente.
Posturările corective se adresează doar părţilor moi, ale căror ţesut conjunctiv poate fi
influenţat. Corectarea devierilor osoase nu este posibilă decât la copiii şi adolescenţii în
creştere.
Din punct de vedere tehnic, posturile corective pot fi:
- libere (posturi corective sau autocorective),
- liber-ajutate (prin suluri, perne, chingi sau realizate manual),
- fixate (cu ajutorul unor aparate sau instalaţii).
 Posturările libere sunt atitudini impuse pacientului şi adoptate voluntar de acesta,
pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare. Sunt indicate, mai ales, în
retracţiile musculo-tendinoase.
Caracteristici:
- nu necesită aparate sau instalaţii,
- solicită participarea pacientului la actul recuperator; el trebuie conştientizat asupra
atitudinii vicioase pentru a-şi însuşi efectuarea corectă a posturii chiar daca ea este
neconfortabilă;
- se utilizează mai ales pentru membrul inferior;
- şedinţele se completează cu masajul părţilor moi, crioterapie etc.
Exemplu: pentru reducerea flexumului genunchiului se utilizează posturările
segmentare menţinute prin greutatea membrului inferior (se efectuează din decubit ventral,
subiectul fiind poziţionat cu genunchiul în afara mesei de sprijin , postura menţinându-se 2-3
ore).

22
  Posturările liber-ajutate impun:
- cunoaşterea şi respectarea biomecanicii articulare;
- fixarea segmentului de membru nemobilizabil, pt a evita intervenţia compensatorie a
acestuia, fixarea se poate realiza manual, pe un plan înclinat (pt braţ sau pumn), în
chingi, manşoane rigide etc.
Posturările manuale reprezintă tehnici de elecţie pentru articulaţiile membrului
superior (pumn, degete, police) şi pentru cele ale membrului inferior (articulaţiile
tibiotarsoiene, mediotarsiene şi subastragaliene).
 Posturările fixate restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăţi (încărcături):
- directe (săculeţi de nisip, suluri, perne) plasate proximal sau distal de articulaţia
mobilizată;
- indirecte, aplicate prin intermediul montajelor cu scripeţi.
Aceste posturări solicită intens articulaţia, de aceea se folosesc mai ales pentru
articulaţiile mari (genunchi, şold etc).Menţinerea durează 15-20 min.

b) Posturări de facilitare
Posturările induc efecte de facilitare asupra organelor interne. De exemplu:
 Posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular:
- antideclive: facilitează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică la nivelul
extremităţilor şi au rol benefic în edemele de stază;
- declive (antigravitaţionale): facilitează circulaţia arterială în capilare şi se obţin prin
menţinerea articulaţiilor în sens gravitaţional.
 Posturările cu efect asupra aparatului respirator:
- Profilactice – previn instalarea unor afecţiuni pulmonare secundare ventilaţiei
ineficiente a plămânilor. Astfel, în imobilizările la pat, trunchiul se va ridica treptat cu
ajutorul unor perne sau se vor adopta poziţii de decubit lateral.
- Terapeutice, de drenaj bronşic – favorizează eliminarea secreţiilor bronşice din lobii şi
segmentele pulmonare afectate în caz de bronşite cronice, bronşiectazii, abces
pulmonar etc.

23
 IV.2. TEHNICI KINETICE

Tehnicile kinetice au la bază mişcarea şi/sau contracţia musculară. Ele pot fi statice
sau dinamice.

IV.2.1. Tehnici kinetice statice

Tehnicile kinetice statice se caracterizează prin modificarea tonusului muscular fără să
determine mişcarea segmentului.

A. Contracţia izometrică reprezintă o contracţie musculară în care lungimea fibrei

musculare rămâne constantă, în timp ce tensiunea musculară atinge valori maxime.
Contracţia izometrică se realizează fără deplasarea segmentelor, contra unei rezistenţe
egale cu forţa maximă a muşchiului respectiv sau când se lucrează contra unei greutăţi mai
mari decât forţa subiectului.
Pe măsură ce rezistenţa opusă unui muşchi creşte, un număr tot mai mare de unităţi
motorii sunt recrutate în efortul de a învinge această rezistenţă.
În contracţia izometrică rezistenţa este maximă şi toate fibrele musculare sunt puse în
tensiune. Tensiunea musculară este maximă, ceea ce duce la creşterea forţei musculare.
Contracţia izometrică se execută la diverse lungimi ale muşchiului. Lungimea
muşchiului la care se execută izometria are o deosebită importanţă. S-a constatat că în poziţia
„lungă” a muşchiului, izometria dă rezultatele cele mai bune.

Exemple de contracţii izometrice realizate contra unei rezistenţei opuse:

1. Contracţia izometrică a muşchilor flexori ai cotului, în zona lungă a acestora
Se realizează priza în treimea distală a antebraţului, pe faţa anterioară şi contrapriza pe faţa
anterioară a braţului, proximal de cot şi se cere pacientului să flecteze cotul în ciuda
rezistenţei opuse.
2. Contracţia izometrică a muşchilor flexori ai pumnului
Subiectul este aşezat pe scaun în faţa unei mese, antebraţul supinat, cotul flectat la 90º,
pumnul extins, faţa palmară a mâinii şi degetelor pe marginea inferioară a mesei. Se cere
flexia pumnului.

24
 3. Contracţia izometrică a muşchilor extensori ai cotului, în zona lungă a acestora
Se realizează priza în treimea distală a antebraţului, pe faţa posterioară şi contrapriza pe faţa
anterioară a braţului, proximal de cot şi se cere pacientului să extindă cotul în ciuda rezistenţei
opuse.
4. Contracţia izometrică a muşchilor flexori ai genunchiului, în zona scurtă a acestora
Pacientul este în decubit heterolateral, genunchiul de deasupra fiind flectat. Se realizează priza
în treimea distală a gambei, pe faţa sa posterioară, iar contrapriza pe faţa posterioară a coapsei,
proximal de genunchi. Se cere pacientului să flecteze genunchiul.
5. Contracţia izometrică a muşchilor extensori ai genunchiului, în zona medie a
acestora.
Pacientul este aşezat, gambele atârnând la marginea patului; priza se realizează în treimea
distală a gambei, pe faţa anterioară şi contrapriza pe faţa posterioară a coapsei, proximal de
genunchi. Se cere pacientului să extindă genunchiul.
6. Contracţia izometrică a muşchilor extensori ai şoldului
Pacientul în decubit dorsal, i se cere să extindă şoldul.

B. Relaxarea musculară se realizează când tensiunea de contracţie a muşchiului

scade, muşchiul se decontracturează.
Chiar şi în stare maximă de relaxare, un muşchi îşi păstrează o tensiune de contracţie
denumită „tonus muscular” şi care este menţinută în permanenţă de fibrele intrafusale, în timp
ce fibrele extrafusale sunt relaxate.
Relaxarea reprezintă un proces psihomatic, pentru că se adresează concomitent şi stării
psihice tensionate.
Relaxarea musculară constituie un obiectiv kinetologic important ce implică metode
complexe de realizare.
Relaxarea musculară poate fi:
- generală a întregului corp în strânsă legătură cu relaxarea psihică;
- locală – se referă la un grup muscular.
Există mai multe metode de a o realiza, cele mai utilizate fiind:
- conştientizarea stării de relaxare ca stare inversă contracţiei musculare;

25
 - posturarea segmentului, în sprijin absolut pe un plan orizontal sau în chingi, astfel
încât activitatea muscuară în segmentul respectiv să fie abolită;
- masaj blând, vibrator deasupa muşchiului contractat.
La baza relaxării musculare stă inducerea conştientă a decontracturării muşchiului, cu
realizarea senzaţiei kinestezice a unei astfel de stări, în contrast cu cea de contracţie.

IV.2.2. Tehnici kinetice dinamice

Tehnicile kinetice dinamice se realizează cu sau fără contracţie musculară şi pot fi:
active şi pasive.
Înainte de începerea oricărei mişcări active sau pasive este strict necesar să se evalueze
capacitatea funcţională a muşchiului ce urmează a fi mobilizat, respectiv forţa sa musculară.
În acest sens, la ora actuală cea mai utilizată metodă de evaluare a forţei unui muşchi sau a
unei grupe musculare o constituie testingul muscular (bilanţul muscular).
Scopul acestui bilanţ este multiplu:
- ajută atât la elaborarea diagnosticului complet funcţional, cât şi la precizarea
nivelului lezional (măduvă, plex, trunchi nervos);
- stă la baza alcătuirii programului de recuperare şi stabileşte,
secvenţial, rezultatele obţinute prin aplicarea acestui program;
- determină tipul unor intervenţii chirurgicale de transpoziţii tendomusculare;
- conturează deseori prognosticul funcţional al pacientului.
Condiţiile pentru executarea unui bilanţ muscular corect sunt următoarele:
1. Testatorul trebuie să fie un bun cunoscător al anatomiei funcţionale a
sistemului muscular, bine antrenat în aceste manevre.
2. Bilanţul muscular este prin definiţie un proces activ, deci este necesar o bună
colaborare din partea pacientului.
3. Va fi precedat întotdeauna de bilanţul articular, deoarece starea articulaţiei (redoare,
dureri) poate influenţa precizia bilanţului muscular.
4. Să nu obosească bolnavul (se fac şedinţe succesive).
5. Să fie executat în condiţii de confort (cameră caldă, linişte etc).
6. Retestările să fie executate de acelaşi testator, ceea ce reduce mult din gradul
de subiectivism pe care-l implică orice bilanţ muscular.

26
 7. Înregistrarea rezultatelor testului muscular să fie exprimată într-un sistem de cotare
internaţional (la noi în ţară sistemul cotat de la 0 la 5).
Testingul muscular etalează unanim admis (Medical Research Council 1976),
următorul model care înscrie o scală cu cinci trepte de la 0 la 5 după cum urmează:
- 0 : absenţa contracţiei musculare (0%);
- 1 : contracţie musculară fibrilară, fără deplasarea segmentelor (10%);
- 2 : contracţie musculară cu deplasare de segmente, dar fără a învinge
gravitaţia (25%);
- 3 : contracţie musculară cu deplasare de segmente, ce poate învinge
gravitaţia sau o rezistenţă uşoară impusă de examinator (50%);
- 4 : contracţie musculară ce poate învinge rezistenţe mari (75%);
- 5 : contracţie musculară de forţă normală (100%).

IV.2.2.1. Mişcarea activă

Mobilizarea activă se caracterizează prin implicarea contracţiei musculare proprii

segmentului ce se mobilizează. Poate fi : reflexă sau voluntară.

 Mişcarea activă reflexă este realizată de contracţii musculare reflexe,

necontrolate şi necomandate voluntar de pacienţi; mişcările apar ca răspuns la un stimul
senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii.
Contracţia reflexă se poate produce prin reflexe medulare şi supramedulare.
Principalele reflexe medulare sunt:
- reflexul miotatic (reflexul de întindere),
- reflexul de tendon,
- reflexul flexor de apărare.

a. Reflexul miotatic (reflexul de întindere)

Întinderea rapidă şi bruscă a muşchiului agonist declanşează strech-reflexul, prin
stimularea terminaţiilor senzitive primare Ia şi excită motoneuronul alfa I, care comadă
contracţia fibrelor extrafusale ale muşchiului agonist şi relaxarea fibrelor extrafusale ale

27
muşchiului antagonist. Rezultatul este un efect facilitator pe muşchiul agonsit al cărui tonus
muscular creşte. În acelaşi timp, excitaţiile ajung, prin intermediul unor neuroni intercalari, la
nivelul motoneuronilor alfa ai muşchilor antagonişti pe care-i inhibă.

b. Reflexul de tendon
La nivelul joncţiunii musculo-tendinoase există un receptor proprioceptiv, numit
organul Golgi, de la care pleacă fibre senzitive, mielinizate de tip Ib. Acest receptor detectează
orice schimbare în starea de tensiune a muşchiului, în analogie cu fusul muscular care
depistează orice mişcare în lungimea muşchiului. Creşterea tensiunii musculare produce o
excitaţie a organului Golgi. Acesta va transmite informaţia la nivelul măduvei unui neuron
intercalar inhibitor care face conexiune cu motoneuronul alfa, transmitându-i acestuia
informaţia de inhibiţie motorie.
Întinderea unui muşchi va declanşa deci, prin excitaţia fusală, o contracţie în acel
muşchi (creştere de tensiune), iar concomitent, mărind excitaţia în organul Golgi, se produce
inhibiţia motoneuronului alfa.
Uneori, când tensiunea de contracţie a unui muşchi devine extremă, impulsul inhibitor
tendinos poate fi atât de intens şi de brutal, încât să determine brusca relaxare a muşchiului –
„reacţie de alungire” – considerat ca un mecanism protectiv împotriva smulgerii tendonului
sau deşirării lui.

c. Reflexul flexor (nociceptiv)

Un stimul senzitiv (dureros) la un membru determină retracţia în flexie a membrului
respectiv. Acest mecanism are la bază excitaţia exteroceptivă de la nivelul pielii. Informaţia
este condusă la măduvă la cel puţin 4-5 neuroni intercalari iar apoi este concentrată spre un
motoneuron alfa.
La 0,2-0,5 secunde după ce reflexul de flexie a fost declanşat într-un membru, apare în
membrul opus o extensie – reflexul extensor încrucişat.
Stimulul exteroceptiv ajuns în măduvă, în afară de reflexul flexor homolateral şi
reflexul extensor heterolateral, determină şi un efect inhibitor (inhibiţie reciprocă) asupra
extensorilor homolaterali şi flexorilor heterolaterali.

28
 Aşadar, o excitaţie exteroceptivă determină un reflex de apărare care se realizează prin
contracţia unui grup muscular, simultan cu relaxarea grupului muscular antagonist, de aceeaşi
parte, şi cu fenomene musculare inverse, în partea opusă.
Principalele reflexe supramedulare sunt:
- reflexele tonice ale gâtului,
- reflexele labirintice,
- reflexele de redresare.

a) Reflexele tonice ale gâtului se declanşează prin mişcarea şi poziţia capului şi

gâtului, care determină stimularea terminaţiilor senzitive proprioceptive din extremitatea
superioară cervicală.
Există două tipuri de răspuns al reflexului tonic al gâtului:
- Răspunsul tonic asimetric;
- Răspunsul tonic simetric.
Răspunsul tonic asimetric este iniţiat de înclinarea sau rotaţia capului spre o parte
având ca rezultat creşterea tonusului extensorilor membrelor de partea bărbiei şi creşterea
tonusului muşchilor flexori din membrele aflate de partea occiputului. Efectul este mult mai
evident la nivelul membrelor superioare decât la cele inferioare.
Reflexul tonic simetric – se dezvoltă în timpul mişcării de flexie-extensie a gâtului,
flexia gâtului se asociază cu flexia membrelor superioare, flexia lombară şi extensia
membrelor inferioare. Extensia gâtului determină creşteri de tonus muscular inverse.

b) Reflexele labirintice
Reflexul tonic labirintic simetric declanşează în cazul poziţiei de extensie a capului
(când corpul este în decubit dorsal) o creştere a tonusului extensorilor în extremităţi. În
schimb, în decubit ventral, dacă menţinem capul în flexie, se declanşează o creştere a
tonusului flexorilor în membre.
Reflexul tonic asimetric labirintic apare în decubit lateral, cu creşterea tonusului
flexorilor la membrele heterolaterale (de deasupra) şi cu creşterea tonusului extensorilor la
membrele homolaterale (în contact cu suprafaţa de sprijin).

29
 c) Reacţiile de echilibru
Au ca punct de plecare în tegument, structuri articulare, muşchi, labirint şi, printr-un
joc continuu de contracţii musculare, se opun forţelor dezechilibrante, menţinând astfel
aliniamentul ortostatic.
Sunt mişcări reflexe care încearcă să menţină centrul de greutate al corpului în
interiorul bazei de susţinere; se declanşează în vederea restabilirii echilibrului corpului.

 Mişcarea activă voluntară

Se caracterizează prin mişcarea voluntară, comandată ce se realizează prin contracţie
musculară şi consum energetic.
În mişcarea voluntară, mişcarea este izotonică, dinamică, muşchiul modificâdu-şi
lungimea prin apropierea sau depărtarea capetelor de inserţie.
Obiectivele urmărite prin moblizarea activă voluntară, sunt:
- creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcării unei articulaţii;
- creşterea sau menţinerea forţei musculare;
- recăpătarea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare.
Modalităţile tehnice de mobilizare activă voluntară sunt:
a. Mobilizarea liberă (activă pură) – mişcarea este executată fără nici o intervenţie
facilitatoare sau opozantă exterioară, în afara eventual a gravitaţiei.
b. Mobilizarea activă asistată
Când forţa musculară are o valoare între coeficienţii 2-3, mişcarea activă va fi ajutată.
Mişcarea este ajutată de forţe externe reprezentate de : gravitaţie, kinetoterapeut,
profesor, montaje cu scripeţi etc, fără ca acestea să se substituie forţei musculare
mobilizatoare.
Mişcarea este denumită activo-pasivă atunci când pacientul iniţiază activ mişcarea,
însă nu o poate efectua pe toată amplitudinea şi de aceea necesită intervenţia unui ajutor spre
finalul mişcării.
Mişcarea pasivo-activă esta acea mişcare în care pacientul nu poate iniţia activ
mişcarea, dar odată ce este ajutat, execută liber restul amplitudinii de mişcare.
Se utilizează:
- când forţa musculară este insuficientă pentru a mobiliza segmentul contra gravitaţiei,

30
 - când mişcarea activă liberă se produce pe direcţii deviate, datorită rotaţiei capetelor
osoase articulare sau suferinţelor neurologice care perturbă mecanismul mişcării;
- când pacientul se teme să-şi mobilizeze segmentul, din cauza durerii sau inhibiţiei
psihice.
Condiţiile de bază pentru mobilizarea activă asistată sunt:
- Forţa exterioară să nu se substituie forţei proprii, ci doar să o ajute;
- Forţa exterioară va fi aplicată pe direcţia acţiunii muşchiului asistat;
- Forţa de asistare nu este aceeaşi pe toată amplitudinea;
- Asistarea mişcării active trebuie să elimine orice alt travaliu muscular, în afara
celui necesar mişcării dorite.
Forţa exterioară din mobilizarea activă asistată poate fi realizată prin:
- ajutor manual dat de profesor sau kinetoterapeut,
- corzi elastice sau contragreutăţile instalaţiilor cu scripeţi,
- autoasistare, utilizând o instalaţie cu scripete, baston sau chiar cu membrul celălalt
sănătos,
- executarea în apă a mişcării active,
- suspendarea în chingi a unui membru.
c. Mobilizarea activă cu rezistenţă – în acest caz forţa exterioară se opune parţial forţei
mobilizatoare proprii. În acest fel musculatura va dezvolta un travaliu mai crescut decât ar
cere-o mişcarea segmentului. Tensiunea în muşchi este mărită şi drept urmare forţa acestuia
va creşte odată cu hipertrofierea lui.
Tehnica mobilizării active cu rezistenţă are ca obiectiv principal creşterea forţei şi/sau
rezistenţei musculare.
În aplicarea rezistenţei se ţine seama de următoarele reguli:
- Rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării active;
- Valoarea rezistenţei este mai mică decât forţa muşchilor ce se contractă pentru
realizarea mişcării;
- Rezistenţa să fie aplicată pe faţa de mişcare a segmentului influenţând astfel prin
presiune şi exteroceptorii, cu efect stimulant asupra mişcării;

31
 - Ritmul mişcării active cu rezistenţă – este conform regulii „rezistenţă mare – ritm
rar; rezistenţă mică – ritm rapid”;
- Este foarte importantă stabilizarea segmentului pe care îşi are originea muşchiul ce
se contractă.

 Contracţia izotonică
Este o contracţie dinamică prin care se produce modificarea lungimii muşchiului
determinând mişcarea articulară. Pe tot parcursul mişcării, deci al contracţiei izotonice,
tensiunea de contracţie rămâne aceeaşi.
Modificarea lungimii muşchiului se poate face în două sensuri: prin apropierea
capetelor sale, deci prin scurtare (contracţie dinamică concentrică) şi prin îndepărtarea
capetelor de inserţie, deci prin alungire (contracţie musculară excentrică).
Mişcarea dinamică (izotonică) cu rezistenţă este cel mai utilizat tip de efort muscular
pentru creşterea forţei şi obţinerea hipertrofiei musculare. După unele studii contracţia
excentrică este cea mai eficientă pentru câştigul de forţă musculară dar este deseori evitată
deoarece poate aduce degradări serioase citoscheletului muscular când se depăşesc duratele şi
tensiunile de contracţie. Alte studii arată că deşi exerciţiul excentric determină o forţă mai
mare într-un timp mai scurt decât exerciţiul concentric, totuşi forţa utilizabilă pe contracţia
concentrică este mai mare dacă executăm exerciţii concentrice decât exerciţii excentrice. Spre
exemplu, săritura în sus de pe poziţia cu genunchii flectaţi este mai puternică dacă am antrenat
muşchii cvadricepşi prin exerciţiu concentric, nu excentric.
Există şi alte diferenţe între contracţiile statice (izometrice) şi cele dinamice cu
rezistenţă. Ultimele determină o mai bună coordonare nervoasă, cu rapiditate de acţiune, cu
antrenarea egală a tuturor fibrelor musculare la toate unghiurile de mişcare ale segmentului.
Imaginea motorie este păstrată sau recâştigată numai prin contracţie dinamică. În plus, în
funcţie de rezisteţa aplicată, se poate realiza o participare mai bogată a grupelor musculare, a
fixatorilor şi sinergisştilor, alături de agonişti. Pentru a obţine creşterea forţei, rezistenţei şi
hipertrofia musculară, trebuie să se lucreze multe minute cu repetate contracţii dinamice
rezistive.

32
 Exerciţiile izotone cu rezistenţă au şi o serie de dezavantaje cum ar fi: solicită
articulaţia, pot determina dureri nu numai articulare dar şi musculare prin ischemie, pot
declanşa sinovite traumatice, pot prejudicia osul etc.
În metoda dinamică de creştere a forţei, un rol important îl joacă valoarea rezistenţei.
Există două variante:
- Rezistenţa maximă, în care încărcătura este maximă (se testează progresiv greutatea
maximă care poate fi ridicată şi menţinută 5 sec). Un astfel de efort nu se poate repeta decât de
2-3 ori dacă subiectul este într-o stare emoţională favorabilă şi nu este obosit. Efortul trebuie
făcut pe toată amplitudinea mişcării şi se foloseşte mai ales la sportivii de performanţă.
- Rezisteţa moderată (35-40% din cea maximă, crescând treptat la 60-70%), dar cu
repetări ale efortului până la oboseala musculară. Metoda este utilizată atât în profilaxie, cât şi
în terapie sau în recuperarea medicală.
Mişcările active cu rezistenţă (gravitaţia, mâna kinetoterapeutului, greutăţi, arcuri) pot
fi realizate în:
 Cursă internă, sau interiorul segmentului de contracţie – când agoniştii lucrează
între punctele de inserţie normală. Mişcarea executată în interiorul segmentului
de contracţie se realizează atunci când muşchiul se contractă şi din poziţia lui
normală de întindere se scurtează apropiind pârghiile osoase de care este fixat.
O astfel de contracţie scurtează muşchiul şi-i măreşte volumul.
 Cursa externă, sau în exteriorul segmentului de contracţie – când agoniştii
lucrează dincolo de punctele de inserţie normală, în segmentul de contracţie
pentru antagonişti. Mişcarea în afara segmentului de contracţie se realizează
numai cu acei muşchi care pot fi întinşi peste limita de repaus. Este cazul
mişcărilor ce se fac în articulaţiile: şold, umăr, picior şi coloană vertebrală. O
astfel de contracţie dezvoltă elasticitatea, lungeşte muşchiul şi măreşte
amplitudinea mişcării. Limita dintre curse se găseşte la punctul zero anatomic,
în care unghiul dintre segmente este zero, agoniştii sunt maxim alungiţi (zona
lungă) iar antagoniştii maxim scurtaţi (zona scurtată).
 Cursa medie, când agoniştii au o lungime medie, situată la jumătatea
amplitudinii maxime, pentru o mişcare dată.
Contracţia izotonică poate fi: concentrică şi excentrică.

33
 a) Contracţia izotonică concentrică
Spunem că o contracţie este concentrică atunci când agoniştii înving o rezistenţa
externă şi muşchiul se contractă pentru a învinge această rezistenţă, se scurtează apropiindu-şi
atât capetele de inserţie, cât şi segmentele osoase asupra cărora acţionează. Acest fel de
contracţie scurtează muşchiul dezvoltându-i tonusul şi forţa.
Contracţiile concentrice se execută în:
 Interiorul segmentului de contracţie, când mişcarea respectivă este iniţiată din
punctul zero anatomic sau din diverse unghiuri articulare pozitive, în sens
fiziologic (muşchiul se scurtează reuşind să învingă rezistenţa). Pe parcursul
mişcării, agoniştii îşi apropie capetele de inserţie, se scurtează progresiv, pentru
ca la sfârşitul cursei de mişcare să fie maxim scurtaţi.
 Exteriorul segmentului de contracţie, când mişcarea respectivă, iniţiată din
diverse unghiuri articulare ale mişcării opuse, numite unghiuri negative, se
desfăşoară în sens fiziologic şi se opreşte la unghiuri articulare negative mai
mici sau la punctul zero anatomic.
Prin repetare, mişcările concentrice produc hipertrofie musculară, urmată de creşterea
forţei, iar la nivel articular cresc stabilitatea.

 Exemple de contracţii concentrice, rezistenţa fiind data doar de greutatea

segmentului respectiv ce trebuie să învingă gravitaţia:

1. Contracţia concentrică a muşchilor flexori ai braţului (deltoid-fascicul anterior,

coracobrahial):
 în interiorul segmentului de contracţie – pacientul aşezat pe scaun, tălpile pe
sol; face flexia braţului pe trunchi (ridicarea braţului prin înainte în sus);
 în exteriorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit dorsal, face
flexia braţului pe trunchi până la poziţia 0 (ridicarea braţului prin înainte în
sus).

34
 2. Contracţia concentrică a muşchilor extensori ai braţului (dorsalul mare, deltoid
posterior, rotund mare):
 în interiorul segmentului de contracţie - pacientul aşezat pe scaun, tălpile pe
sol; face extensia braţului pe trunchi (ducerea braţului înapoi);
 în exteriorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit ventral (culcat
facial), face extensia braţului pe trunchi până la poziţia 0 (ridicarea braţului
prin înapoi).
3. Contracţia concentrică a muşchilor abductori ai braţului (deltoid mijlociu,
supraspinos):
 în interiorul segmentului de contracţie - pacientul aşezat pe scaun, tălpile pe
sol, face abducţia braţului (ridicarea braţului prin lateral sus);
 în exteriorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit heterolateral,
braţul addus pe trunchi, face abducţia braţului până la poziţia 0 (ducerea
braţului la poziţia 0);
4. Contracţia concentrică a muşchilor adductori ai braţului (coracobrahialul, rotund
mare, rotund mic, subscapular, dorsal mare, pectoral mare):
 în interiorul segmentului de contracţie – pacientul în ortostatism, face adducţia
braţului pe trunchi (încrucişarea braţului peste linia mediană);
 în exteriorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit heterolateral,
braţul abdus, face adducţia braţului pe trunchi până la 90º(pacientul culcat pe
partea opusă, braţul fiind sus, ridică braţul lateral);
5. Contracţia concentrică a muşchilor rotatori interni ai umărului (subscapular,
pectoral mare, dorsal mare, rotund mare):
 în interiorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit ventral la
marginea patului, braţul abdus la 90º şi antebraţul flectat la 90º, face rotaţia
internă a braţului (ridicarea antebraţului prin înapoi);
 în exteriorul segmentului de contracţie - pacientul în decubit dorsal la marginea
patului, braţul abdus la 90º şi rotat extern, antebraţul fiind flectat la 90º,
pacientul face rotaţia internă a braţului până la poziţia 0.
6. Contracţia concentrică a muşchilor rotatori externa ai umărului (infraspinos, rotund
mic):

35
  în interiorul segmentului de contracţie – pacientul aşezat, braţul abdus la 90º,
cotul flectat la 90º, face rotaţia externă a braţului (ridicarea antebraţului sus);
 în exteriorul segmentului de contracţie - pacientul aşezat, braţul abdus la 90º şi
rotat intern, cotul flectat la 90º, face rotaţia externă a braţului până la poziţia 0
(ridicarea antebraţului înainte);

 Exemple de contracţii concentrice, rezistenţa fiind opusă de kinetoterapeut

Se presupune că pacientul are o forţă musculară suficientă pentru a realiza mişcarea

contra gravitaţiei. În cazul în care forţa musculară nu învinge gravitaţioa. Pacientul este
poziţionat astfel încât mişcările să nu se efectueze împotriva gravitaţiei.
1. Contracţia concentrică pentru muşchii flexori ai gâtului (scaleni,
sternocleidomastoidieni):
 în interiorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit dorsal;
kinetoterapeutul realizează priză pe frunte şi contrapriza pe partea superioară a
coastelor, stabilizând astfel toracele. Se cere pacientului să facă flexia coloanei
cervicale (nu i se permite pacientului să ridice umerii de pe planul patului);
 în exteriorul segmentului de contracţie – pacientul aşezat cu gâtul extins;
kinetoterapeutul, realizează priză pe frunte şi contrapriză pe partea superioară a
coastelor pacientului, stabilizând toracele. Se cere pacientului să facă flexia
coloanei cervicale până la poziţia 0.
2. Contracţia concentrică pentru muşchii extensori ai gâtului (longissimus cervical,
semispinal cervical, iliocostali cervical, splenius cervical):
 în interiorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit ventral, cu capul
în afara mesei; kinetoterapeutul lateral de pacient îi susţine capul cu o mână
plasată pe bărbie, iar cu cealaltă mână opune rezistenţă la nivelul zonei
occipitale. Se cere ca pacientului să facă extensia coloanei cervicale fără să
ridice umerii de pe pat.
 în exteriorul segmentului de contracţie – pacientul aşezat, gâtul flectat;
kinetoterapeutul lateral de acesta realizează priză pe occiput şi contrapriză pe

36
 partea dorsală a toracelui. Se cere ca pacientul să facă extensia coloanei
cervicale până la poziţia 0.

3. Contracţia concentrică pentru muşchii rotatori cervicali (sternocleidomastoidieni,

trapez superior, longissimus, semispinal, oblic superior, lung al capului, scaleni etc):
 în interiorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit dorsal;
kinetoterapeutul homolateral de pacient, face priză pe partea temporo-frontală
şi contrapriza pe partea antero-superioară a centurii scapulare. Se cere
pacientului să facă rotaţia coloanei cervicale.
 în exteriorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit dorsal cu capul
rotat; kinetoterapeutul face priză pe partea temporo-frontală a capului şi
contrapriza pe umărul de partea căruia este poziţionat capul în rotaţie. Se cere
rotaţia coloanei cervicale până la poziţia 0.
4. Contracţia concentrică pentru muşchii rotatori interni ai şoldului (fesier mic şi
mijlociu, tensor al fasciei lata):
 în interiorul segmentului de contracţie – pacientul aşezat, gambele atârnând la
marginea mesei; Kinetoterapeutul, în poziţia de stând ghemuit sau pe genunchi,
medial de membru căruia îi va opune rezistenţa, realizează priza pe maleola
internă şi contrapriza în treimea distală a coapsei, pe partea antero-medială. Se
cere pacientului să facă rotaţia internă a şoldului (nu se permite ridicarea
pelvisului sau înclinarea trunchiului;.
 în exteriorul segmentului de contracţie – pacientul în decubit ventral, şoldul
este rotat extern, genunchiul fiinf flectat la 90º. Kinetoterapeutul homolateral
de pacient, realizează priza pe maleola externă şi contrapriza cu antebraţul pe
bazin. Se cere pacientului să facă rotaţia internă a şoldului până la poziţia 0.
5. Contracţia concentrică pentru muşchii flexori ai cotului (biceps brahial, brahial,
coracobrahial):
Pacientul este aşezat; Kinetoterapeutul homolateral de acesta, cu o mână
stabilizează braţul pacientului, făcând priza pe partea postero-laterală a cotului, iar
cu cealaltă mână opune rezistenţă pe partea anterioară a antebraţului în treimea
distală. Se cere pacientului să facă flexia antebraţului pe braţ.

37
 b) Contracţia izotonică excentrică
Este acea contracţie care se realizează atunci când agoniştii, deşi se contractă, sunt
învinşi de rezistenţa externă (rezistenţa > forţa musculară).
Contracţia excentrică se realizează atunci când muşchiul fiind contractat şi scurtat
cedează treptat unei forţe care-l întinde şi-i îndepărtează atât capetele de inserţie, cât şi
segmentele osoase asupra cărora lucrează muşchiul respectiv.
Prin acţiunea ei se dezvoltă elasticitatea şi rezistenţa muşchiului.
Contracţiile excentrice se execută în:
 Interiorul segmentului de contracţie, când mişcarea respectivă, iniţiată din
diverse unghiuri pozitive se desfăşoară în sens opus celui fiziologic (rezistenţa
externă învinge muşchiul, care se alungeşte treptat) şi se opreşte la unghiuri
articulare mai mici sau la punctul zero anatomic. Pe parcursul mişcării,
agoniştii îşi îndepărtează capetele de inserţie, se alungesc progresiv, în punctul
zero anatomic fiind maxim alungiţi.
 Exteriorul segmentului de contracţie, când mişcarea respectivă, iniţiată din
punctul zero anatomic sau din diverse unghiuri negative, se desfăşoară în sens
opus celui fiziologic şi se opreşte la unghiuri negative mai mari.
Prin repetare, contracţiile excentrice produc lucru muscular rezistent sau negativ, cresc
elasticitatea musculară, iar la nivel articular cresc mobilitatea.

 Exemple de contracţii excentrice, rezistenţa fiind dată doar de greutatea

segmentului respectiv

1. Contracţie excentrică pentru muşchii flexori ai şoldului din CF (iliopsoas)

 în interiorul segmentului de contracţie: pacientul în decubit dorsal, membrul
inferior flectat; se cere pacientului să facă extensia membrului inferior din CF
(coborârea membrului inferior prin înapoi jos);

38
  în exteriorul segmentului de contracţie: pacientul este în decubit dorsal la
marginea patului; se cere pacientului să facă extensia membrului inferior din
CF (coborârea membrului inferior);
2. Contracţia excentrică pentru muşchii extensori ai şoldului din CF(fesier mare,
ischiogambieri)
 în interiorul segmentului de contracţie: pacientul în ortostatism, membrul
inferior extins din CF. Din această poziţie, se cere pacientului să facă flexia
membrului până la poziţia 0;
 în exteriorul segmentului de contracţie: pacientul este în decubit ventral la
marginea patului. Din această poziţie, se cere pacientului să facă flexia
membrului inferior (coborârea membrului inferior prin înainte în jos);
3. Contracţia excentrică pentru muşchii abductori ai şoldului din CF (fesier mijlociu şi
mic):
 în interiorul segmentului de contracţie: pacientul în decubit lateral heterolateral
cu membrul inferior abdus din CF; Se cere pacientului să facă adducţia
membrului inferior din CF până la poziţia 0;
 în exteriorul segmentului de contracţie: pacientul în decubit heterolateral,
partea inferioară a corpului în afara suprafeţei de susţinere şi membrul inferior
heterolateral abdus. Se cere pacientului să facă adducţia membrului inferior din
CF.
4. Contracţia excentrică pentru muşchii adductori ai şoldului din CF (adductori,
pectineu)
 în interiorul segmentului de contracţie: pacientul în decubit lateral homolateral,
jumătatea inferioară a corpului în afara suprafeţei de susţinere, membrul
inferior addus, celălalt flectat. Se cere pacientului să facă abducţia membrului
inferior din CF până la poziţia 0 (coborârea membrului inferior până la poziţia
0);
 în exteriorul segmentului de contracţie: pacientul în decubit homolateral,
jumătatea inferioară a corpului în afara suprafeţei de sprijin, membrul inferior
heterolateral fiind flectat. Se cere pacientului să facă abducţia membrului
inferior din CF (coborarea membrului inferior);

39
 5. Contracţia excentrică pentru muşchii flexori ai trunchiului (drepţi abdominali)
 în interiorul segmentului de contracţie: pacientul aşezat, gambele atârnând la
marginea patului. Se cere pacientului să facă extensia trunchiului (îndoirea
trunchiului înapoi);
 în exteriorul segmentului de contracţie: pacientul în decubit dorsal, trunchiul
în afara suprafeţei de sprijin. Se cere pacientului să facă extensia trunchiului.
6. Contracţia excentrică pentru muşchii extensori ai trunchiului (paravertebrali)
 în interiorul segmentului de contracţie: pacientul în decubit ventral, trunchiul
extins; Se cere pacientului să facă flexia trunchiului (coborârea trunchiului);
 în exteriorul segmentului de contracţie: pacientul este în ortostatism şi face
flexia trunchiului (îndoirea trunchiului înainte);

 Exemple de contracţii excentrice, rezistenţa fiind opusă de kinetoterapeut

1. Contracţie excentrică pentru muşchii extensori ai cotului (triceps):

 Pacientul aşezat; kinetoterapeutul homolateral de pacient, cu o mână
stabilizează braţul pacientului pe partea postero-laterală a cotului, iar cu
cealaltă mână realizează priza opunând rezistenţă pe partea posterioară a
antebraţului, în treimea distală; Se cere pacientului să facă flexia
antebraţului pe braţ;
2. Contracţie excentrică pentru muşchii extensori ai genunchiului (cvadriceps):
 Pacientul în decubit heterolateral; kinetoterapeutul înaintea pacientului,
realizează priza pe treimea distală a gambei, pe faţa anterioară şi cu cealaltă
mână susţine coapsa, prin apucare pe deasupra în treimea distală. Se cere
pacientului să facă flexia gambei pe coapsă.
3. Contracţie excentrică pentru muşchii flexori ai genunchiului(ischiogambieri):
 Pacientul în decubit ventral, genunchiul flectat; kinetoterapeutul
homolateral de pacient, realizează priza pe treimea distală a coapsei, pe faţa
posterioară, iar cu cealaltă mână stabilizează coapsa, printr-o presiune
aplicată înspre masă, pe partea postero-distală a coapsei. Se cere
pacientului să facă extensia genunchiului.

40
 4.Contracţie excentrică pentru muşchii flexori ai pumnului (flexor radial şi ulnar al
carpului):
 în interiorul segmentului de contracţie: pacientul aşezat, antebraţul sprijinit
pe masă, pumnul flectat; kinetoterapeutul face priză pe partea palmară a
metacarpienelor pacientului şi contrapriza în treimea distală a antebraţului,
pe partea anterioară. Se cere pacientului să facă extensia pumnului până la
poziţia 0.
 în exteriorul segmentului de contracţie: pacientul aşezat, antebraţul sprijinit
pe masă, mâna în afara mesei; kinetoterapeutul homolateral de pacient,
realizează priza pe partea palmară a mâinii pacientului şi contrapriza în
treimea distală a antebraţului, pe partea anterioară. Se cere pacientului să
facă extensia pumnului.
5.Contracţie excentrică pentru muşchii extensori ai pumnului (extensorul lung şi
scurt radial al carpului, extensor ulnar al carpului):
 în interiorul segmentului de contracţie: pacientul aşezat, antebraţul pronat,
sprijinit pe masă, pumnul extins; kinetoterapeutul homolateral de pacient,
realizează priza pe partea dorsală şi distală a metacarpienelor pacientului şi
contrapriza în treimea distală a antebraţului, pe partea posterioară. Se cere
pacientului să facă flexia pumnului până la poziţia 0.
 în exteriorul segmentului de contracţie: pacientul aşezat, antebraţul pronat,
sprijinit pe masă, mâna în afara mesei; Kinetoterapeutul homolateral de
pacient, realizează priza pe partea dorsală şi distală a metacarpienelor
pacientului şi contrapriza în treimea distală a antebraţului, pe partea
posterioară. Se cere pacientului să facă flexia pumnului.

Dacă luăm în considerare cele 3 tipuri de efort muscular generatoare de forţă

musculară (izometric, izotonic concentric şi excentric cu rezistenţă), raportul dintre acestea
este după cum urmează:
A) În funcţie de capacitatea de a genera forţă există ordinea:
Contracţia excentrică > contracţia izometrică > contracţia concentrică;
B) În funcţie de raportul dintre efect şi consumul energetic există ordinea:

41
 Randament izometric > randament excentric > randament concentric;
C) Sub raportul presiunilor determinate în articulaţie:
Contracţia excentrică > contracţia concentrică > contracţia izometrică.

O sistematizare a contracţiilor musculare descrise mai sus se prezintă astfel:

Contracţia concentrică Contracţia excentrică
Interiorul segmentului Mişcarea este iniţiată din punctul Mişcarea, iniţiată din diverse
de contracţie zero anatomic sau din diverse unghiuri pozitive se desfăşoară în
unghiuri articulare pozitive, în sens opus celui fiziologic şi se
sens fiziologic (muşchiul se opreşte la unghiuri articulare mai
scurtează reuşind să învingă mici sau la punctul zero anatomic
rezistenţa). (muşchiul se alungeşte).

Exteriorul segmentului Mişcarea, iniţiată din diverse Mişcarea, iniţiată din punctul zero
de contracţie unghiuri articulare ale mişcării anatomic sau din diverse unghiuri
opuse, numite unghiuri negative, negative, se desfăşoară în sens opus
se desfăşoară în sens fiziologic şi celui fiziologic şi se opreşte la
se opreşte la unghiuri articulare unghiuri negative mai mari.
negative mai mici sau la punctul
zero anatomic.

IV.2. 2. 2. Mişcarea pasivă

Mişcările pasive se fac cu ajutorul unei forţe exterioare, subiectul neefectuând travaliu
muscular. Mobilizarea pasivă se utilizează numai în kinetologia terapeutică şi de recuperare
(neavând rost în exerciţiul fizic).
Condiţiile de realizare a mişcărilor pasive sunt:
- cunoaşterea exactă a suferinţelor pacientului, a diagnosticului anatomic şi funcţional;
- pacientul să fie plasat în poziţii relaxante, alese în funcţie de articulaţia mobilizată şi
tipul leziunii;

42
 - mobilizarea să fie analitică, adică să antreneze pe rând câte o articulaţie, într-un sens
de mişcare; se va evita mobilizarea unei articulaţii prin intermediul alteia;
- mişcarea se execută pe direcţiile fiziologice, cu amplitudine maximă;
- prizele utilizează cel mai mare braţ al pârghiei mobilizate iar contrapriza este în
apropierea articulaţiei;
- nu trebuie să provoace durere pentru a nu declanşa „reflexe de apărarare” musculară,
care ar limita si mai mult mobilitatea articulară;
- se va pregăti regiunea respectivă prin proceduri de acţiune analgezică şi de încălzire
(căldură, masaj, electroterapie, parafină etc).
Mobilizările pasive provoacă efecte asupra unor sisteme precum cel articular,
muscular, circulator sau generează efecte la distanţă.
 Asupra articulaţiilor:
- efecte mecanice (de asuplizare a capsulelor şi ligamentelor articulare, de rupere a
aderenţelor),
- cresc amplitudinea articulară ca urmare a efectelor mecanice,
- cresc secreţia sinovială,
- favorizează formarea de cartilaj la nivelul suprafeţelor articulare.
 Asupra muşchilor:
- menţin sau cresc excitabilitatea musculară proporţional cu gradul de întindere al
muşchiului,
- în funcţie de modul de realizare a întinderii muşchiului (rapid sau lent) se declanşează
strech-.reflexul cu efecte excitatorii sau inhibitorii asupra musculaturii agoniste.
 Asupra circulaţiei locale:
- efectele se produc pe cale reflexă, mecanică, şi endocrină,
- golesc conţinutul capilarelor din muşchi în timpul mobilizării,
- în perioada de relaxare permit dilatarea şi reumplerea capilarelor,
- executate ritmic au efecte mecanice de pompă asupra vaselor mici musculare
favorizând eliminarea produşilor toxici proveniţi în urma contracţiei musculare,
- favorizează circulaţia venolimfatică prevenind instalarea tromboflebitelor,

43
 - scade riscul apariţiei tromboflebitelor postoperatorii (intervenţii pe şold, genunchi) în
cazul aplicării precoce a mobilizărilor pasive,
- produc hiperemie locală.
 Efecte la distanţă:
- menţin „memoria kinestezică” pentru segmentul respectiv. În absenţa prelungită a
mişcării imaginile motorii devin dezordonate apoi se şterg şi sunt mai greu de evocat.
- în cazul paraliziilor – efecte pozitive asupra psihicului pacientului care observă un cât
de mic câştig funcţional sau simpla posibilitate de a vizualiza mobilizarea pasivă a
articulaţiilor pe toată amplitudinea de mişcare,
- stimulează sistemul endocrin direct prin mişcare sau printr-o serie de relee senzitive,
senzoriale, circulatorii, nervoase care controlează secreţia endocrină,
- cresc volumul toracelui şi amplitudinea mişcărilor respiratorii,
- accelerează tranzitul intestinal,
- măresc schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular.
Modalităţile tehnice de realizare ale mişcării pasive sunt:
- tracţiunile;
- sub anestezie;
- pură asistată;
- pasivo-activă;
- prin manipulare.

A) Tracţiunile reprezintă întinderi ale părţilor moi ale aparatului locomotor; se fac în
axul segmentului sau articulaţiei, putându-se executa manual sau prin diverse instalaţii.
 Tracţiunile continue (extensii continue) se excută cu instalaţii cu contragreutăţi,
arcuri, scripeţi, plan înclinat etc.
Sunt utilizate mai ales în serviciile de ortopedie, pentru realinierea osului fracturat sau
pentru deplasări ale capetelor articulare, în serviciile de recuperare, în cazul articulaţiilor
blocate şi deviate în flexie. Un efect important este obţinerea decoaptării articulare
determinate de contractura musculară puternică. Presiunea crescută intraarticular este
generatoare de durere, iar tracţiunea continuă întinde muşchii, decontractându-i.

44
 Aplicarea tracţiunii continue se face fie prin broşe transosoase, fie prin benzi adezive
la piele, fie prin corsete de fixaţie etc.
 Tracţiunile discontinue se pot efectua atât cu mâna (de către terapeut), cât şi cu
ajutorul unor instalaţii (scripeţi).
Se indică în:
- articulaţii cu redori ce nu ating poziţia anatomică,
- articulaţii dureroase cu contractură musculară,
- discopatii (tracţiuni vertebrale),
- procese inflamatorii articulare – se realizează tracţiuni cu forţă moderată, care au şi
rolul de a imobiliza.
 Tracţiunile – fixaţii alternante: sunt mai mult o variantă a tehnicii de posturare
exteroceptivă, dar se menţin pe perioade mai lungi. Tehnica se aseamănă şi cu ortezele
progresive pentru corecţia devierilor determinate de cicatrici retractile sau redori articulare
generate de retracturi de ţesuturi moi.
Tracţiunea nu se execută în ax, ci oblic, pe segmentele adiacente articulaţiei. Sistemul
de tracţionare este realizat prin tije cu şurub sau alte sisteme de tracţionare treptată, prinse în
aparate rigide amovibile, confecţionate din plastic, piele sau chiar gips. Reglajele progresive
de tracţiune cresc la un interval de cca 48 de ore.
Tehnica este utilizată pentru corecţia devierilor determinate de cicatrici retractile sau redori
articulare generate de retracturi de ţesuturi moi.

B) Mobilizarea forţată sub anestezie

Este o tehnică executată în general de specialistul ortoped. Prin anestezie generală se
realizează o mai bună relaxare musculară, care permite, fără opoziţie, forţarea redorilor
articulare, cu ruperea aderenţelor din părţile moi.
Această tehnică se execută în etape succesive, la un interval de câteva zile, fiecare
etapă fiind urmată de fixarea unei atele gipsate pentru menţinerea nivelului de amplitudine
câştigat.
Mobilizările sub anestezie comportă numeroase riscuri: fracturi de epifize (mai ales la
copii), smulgeri de ligamente şi chiar rupturi cutanate.

45
 Odată făcută mobilizarea şi articulaţia fixată în poziţia maximă obţinută, după circa 48
de ore se va începe mobilizarea activo-pasivă. În aceste 48 de ore se va combate edemul local
articular cu comprese resorbtive, antiinflamatorii, antalgice. După câteva zile de kinetoterapie
intensă se poate practica o nouă mobilizare forţată.

C) Mobilizarea pasivă pură asistată

Este cea mai obişnuită tehnică de mobilizare pasivă executată de mâinile
kinetoterapeutului, în timp ce pacientul îşi relaxează voluntar musculatura.
Kinetoterapeutul iniţiază, conduce şi încheie mişcarea cu presiuni sau tensiuni lente,
dar insistente, pentru a ajunge la limitele reale ale mobilităţii. Mişcările pasive cu tensiuni
finale ating de obicei amplitudini mai mari decât mişcările active.
În realizarea acestei tehnici trebuie să se aibă în vedere următoarele:
 Poziţia pacientului: este importantă atât pentru a permite confortul şi relaxarea sa, cât
şi pentru o cât mai bună abordare a segmentului de mobilizat. Pacientul poate fi poziţionat în
decubit dorsal, decubit ventral sau aşezat.
Poziţia kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţie, pentru a nu fi modificată cea a
bolnavului, dar trebuie să fie comodă, neobositoare, pentru a permite un maximum de
eficienţă.
 Prizele şi contraprizele – respectiv poziţia mâinii pe segmentul care va fi mobilizat şi
poziţia celeilalte mâini care va fixa segmentul imediat proximal acestuia.
Priza în general este distanţată de articulaţia de mobilizat, pentru a crea un braţ de pârghie mai
lung, iar contrapriza este făcută cât mai aproape de articulaţia de mobilizat.
Priza (poziţia mâinii pe segmentul distal) se realizează la diverse distanţe de articulaţia
de mobilizat în funcţie de afecţiune:
- în redorile postfractură se folosesc prize scurte, apropiate de articulaţia respectivă,
pentru a nu solicita focarul de consolidare,
- în redorile de origine articulară se utilizează braţe mari ale pârghiei prin plasarea cât
mai distală a prizei ceea ce permite realizarea unei mobilizări eficiente, fără efort.
Contrapriza (poziţia mâinii pe segmentul proximal), are rolul de fixare a segmentului
proximal. În general se aplică deasupra articulaţiei de mobilizat pentru ca mobilizarea
segmentului distal să nu angreneze şi articulaţiile supraiacente.

46
 Deoarece segmentul care urmează să fie mobilizat trebuie perfect relaxat şi suspendat,
priza cere destulă forţă din partea terapeutului, mai ales pt trunchi şi segmentele grele.
 Forţa şi ritmul de mobilizare
Forţa aplicată de către terapeut la nivelul maxim de amplitudine este de obicei dozată
în funcţie de apariţia durerii, dar şi de experienţa acestuia în cazurile unor pacienţi cu praguri
la durere fie prea înalte, fie prea coborâte.
Viteza imprimată mişcării este în funcţie de scopul urmărit: mişcarea lentă şi insistentă
scade tonusul muscular, pe când mişcarea rapidă creşte acest tonus.
Ritmul mişcării poate fi simplu, pendular (în 2, sau în 4 timpi), la capetele cursei
menţinându-se întinderea.
Durata unei mişcări este de aproximativ 1-2 secunde iar menţinerea întinderii la
capătul excursiei, de 10-15 secunde.
O şedinţă de mobilizare pasivă a unei articulaţii durează maxim 10 min, în funcţie de
suportabilitatea bolnavului. Şedinţa se repetă de 2-3 ori pe zi.
Este indicat ca înainte de începerea mobilizării pasive, regiunea de mobilizat să fie
pregătită prin căldură, masaj, electroterapie antalgică, eventual prin infiltraţii locale. De
asemenea, în timpul executării mişcărilor pasive poate fi continuată aplicarea de căldură şi,
din când în când, oprită mişcarea pentru un masaj de 1-2 minute.
Când apar reacţii locale: durere, contractură, pierdere de amplitudine sau generale:
febră, stare de oboseală, pauza dintre şedinţe va fi mai mare sau chiar se vor suspenda câteva
zile.

D) Modalităţi de realizare a mişcărilor pasive asistate

Se cunosc mai multe modalităţi de realizare a mişcărilor pasive, şi anume din
poziţia de decubit dorsal, ventral precum şi din poziţia aşezat.
Mişcarea pasivă a capului
 Din decubit dorsal (DD):
Pacientul este în decubit dorsal, capul în afara suprafeţei de sprijin; Kt. lateral de
pacient cu o mână realizează priza sub mandibulă, iar cealaltă mână este plasată la nivelul
regiunii occipitale. Se realizează flexia şi extensia capului.

47
  Din decubit ventral (DV):
Pacientul este în decubit ventral; Kt. homolateral de pacient, cu o mână realizează
priza pe frunte, iar cu cealaltă mână realizează contrapriza la nivelul regiunii occipitale. Se
realizează flexia şi extensia capului.
 Din aşezat – idem ca la poziţia DD.
Mişcarea pasivă a gâtului
 Din decubit dorsal (DD) 
Pacientul este în decubit dorsal cu gâtul în afara suprafeţei de sprijin; Kt. homolateral
de pacient, cu o mână realizează priza la nivelul regiunii occipitale în timp ce cealaltă mână îşi
schimbă poziţia în funcţie de mişcarea efectuată. Terapeutul execută flexia şi extensia gâtului,
proiecţia înainte-înapoi (cu o mână sub mandibulă menţinând-o în plan vertical), rotaţia
dreapta-stânga, flexia laterală dreapta-stânga (o mână în regiunea temporală superioară, iar
cealaltă mână pe partea opusă a feţei, pe bărbie).
 Din decubit ventral (DV) 
Pacientul este în decubit ventral; Kt. homolateral de pacient, cu o mână realizează
priza pe frunte, iar cealaltă mână îşi schimbă poziţia în funcţie de mişcarea efectuată.
Terapeutul execută flexia şi extensia gâtului, proiecţia înapoi a gâtului (cu o mână sub
mandibulă menţinând-o în plan vertical), rotaţia dreapta-stânga, flexia laterală dreapta-stânga
(o mână pe partea supero-laterală a feţei, cealaltă mână pe partea opusă a feţei, pe bărbie).
 Din aşezat – idem ca la poziţia DD.
Mobilizarea omoplatului
 Din aşezat
Pacientul este aşezat pe un taburet, braţele pe lîngă corp. Kinetoterapeutul (Kt), plasat
în spatele pacientului, realizează contrapriza la nivelul umărului şi priza la nivelul unghiului
inferior al omoplatului. Din această poziţie terapeutul execută ridicarea şi coborârea pasivă a
omoplatului.
 Din decubit lateral (DL)
Pacientul este în DL cu genunchii flectaţi. Kinetoterapeutul, plasat în faţa acestuia,
cu o mână realizează contrapriza la nivelul umărului (în dreptul muşchiului trapez), iar cu
cealaltă mână o trece pe sub antebraţul pacientului pentru a face priza cu policele în axilă,

48
degetele 2-5 fiind pe latura medială a scapulei. Se execută pasiv ridicarea , coborărea,
abducţia, adducţia şi bascularea omoplatului.
Mişcarea pasivă a umărului
 Poziţia decubit dorsal (DD) 
Pacientul este în DD. Kinetoterapeutul, homolateral de pacient, cu o mână
realizează priza la nivelul paletei humerale, iar contrapriza, la nivelul epifizei distale a
humerusului. În timpul realizării mişcărilor pasive, cotul pacientului se menţine uşor flectat,
iar antebraţul acestuia se stabilizează, fie prin plasarea în plica cotului a eminenţei tenare a kt-
ului, fie prin menţinerea antebraţului pacientului contra corpului terapeutului.
Kinetoterapeutul execută pasiv flexia, extensia, abducţia şi adducţia braţului.
În cazul rotaţiilor, priza se realizează la nivelul antebraţului, cotul pacientului fiind flectat la
90° şi se execută rotaţia internă şi cea externă.
 Poziţia aşezat 
Pacientul este aşezat pe scaun, tăpile pe sol, în faţa unei oglinzi. Kinetoterapeutul (Kt),
în spatele pacientului, cu o mână realizează contrapriza pe umăr, iar cu cealaltă mână
realizează priza la nivelul extremităţii distale a braţului pacientului. În timpul mişcărilor
pasive, kinetoterapeutul menţine cotul pacientului uşor flectat, sprijinindu-l pe antebraţul său.
Din această poziţie kt. execută lent flexia şi extensia braţului, în timp ce pentru execuţia
abducţiei, adducţiei, rotaţiei externe şi interne este necesar ca acesta să mute priza spre faţa
internă a antebraţului.
Mobilizarea cotului
 Din decubit dorsal
Pacientul este în decubit dorsal, kinetoterapeutul homolateral de acesta realizează priza
la nivelul părţii distale a antebraţului, iar contrapriza pe partea posterioară a braţului, la nivelul
olecranului. Terapeutul executa lent flexia şi extensia cotului. În realizarea pronaţiei şi a
supinaţiei este recomandat ca cotul să fie flectat la 90°.
 Poziţia aşezat
Pacientul este aşezat pe scaun, braţul afectat fiind întins pe masa de consultaţie
cu palma în supinaţie. Kinetoterapeutul este în lateral şi realizează priza pe treimea distală a
antebraţului iar contrapriza pe treimea distală a braţului. Se executa lent flexia şi extensia
antebraţului pe braţ. Pentru realizarea pronaţiei şi a supinaţiei se mută priza la nivelul mâinii.

49
 Mobilizarea pasivă a pumnului
 Din decubit dorsal :
Pacientul este în decubit dorsal, cotul fiind flectat la 90°; Kinetoterapeutul homolateral
de acesta, realizează contrapriza la nivelul extremităţii distale a antebraţului, iar priza pe
mână, având degetele pe partea dorsală şi policele pe partea palmară a metacarpienelor
pacientului.
Se execută pasiv flexia, extensia, adducţia (înclinarea cubitală), abducţia (înclinarea radială) şi
circumducţia.
 Din aşezat :
Pacientul este aşezat pe scaun, cu antebraţul sprijinit pe masă în poziţie neutră şi cu
mâna în extensie în afara planului mesei. Kinetoterapeutul, plasat lateral de pacient,
realizează contrapriza pe treimea distală a antebraţului iar priza pe faţa palmară a mâinii
acestuia. Se execută pasiv flexia, extensia, adducţia, abducţia şi circumducţia.
Mobilizarea pasivă a metacarpienelor
Pacientul este aşezat pe scaun, braţul afectat fiind întins pe masa de consultaţie
cu faţa palmară a mâinii îndreptată în jos. Kinetoterapeutul apucă cu cele două mâini – una de
partea cubitală şi cealaltă de partea radială – mâna pacientului, policele fiind plasat pe faţa
dorsală a celui de-al treilea metacarpian. Indexul terapeutului este situat pe faţa palmară a
mâinii pacientului şi formeazâ împreună cu policele, o concavitate la nivelul metacarpului. Se
mobilizează simultan oasele metacarpiene (« în evantai ») sau se pot mobiliza unu câte unu în
direcţie antero-posterioară.
Mobilizarea pasivă a degetelor
 Din decubit dorsal :
Pacientul este în decubit dorsal; terapeutul homolateral de acesta, realizează
contrapriza prin apucare a mâinii, având degetele pe faţa palmară iar policele pe partea dorsală
a mâinii. Cu cealaltă mână prinde între police şi index, falanga proximală a degetului II al
pacientului şi execută lent abducţia, adducţia, flexia şi extensia acestuia.
În continuare kinetoterapeutul schimbă prizele, stabilizând falanga proximală cu o
mână, iar cu policele şi indicele celeilalte mâini, face priza la nivelul falangei medii a
degetului pacientului, realizând flexia şi extensia articulaţiei interfalangiene proximale.

50
 În acelaşi fel se mobilizează articulaţia interfalangiană distală şi se mobilizează apoi pe
rând şi celelalte degete III, IV şi V.
 Din poziţia aşezat :
Pacientul este aşezat pe scaun cu antebraţul sprijinit pe masă în supinaţie.
Kinetoterapeutul este plasat în lateral, realizează priza pe faţa dorsală a degetelor II-V, iar
policele cuprinde degetele pacientului pe faţa palmară. Contrapriza este la nivelul treimii
distale a antebraţului. Se execută flexia şi extensia degetelor de la nivelul falangei I, cu
menţinerea în extensie a falangelor II şi III. Flexia şi extensia degetelor se execută analitic
pentru fiecare deget şi articulaţie dar se pot executa aceleaşi mişcări şi grupând câte două
degete.
În poziţia aşezat pacientul este cu mâna în flexie la nivelul pumnului şi cu antebraţul în
pronaţie pe masă. Kinetoterapeutul cuprinde mâna pacientului şi realizează contrapriza la
nivelul metacarpienelor pe faţa palmară, policele său fiind situat pe faţa dorsală a mâinii
pacientului. Priza nu este fixă ci se schimbă alternativ de la o falangă la alta după cum
urmează să fie mobilizată.
Pentru a realiza abducţia pasivă a degetelor, pacientul este aşezat, cu antebraţul
sprijinit pe masă, palma în pronaţie şi degetele lipite. Kinetoterapeutul, plasat în faţă face
contrapriza la nivelul antebraţului pacientului, iar priza la nivelul ultimelor falange ale
policelui şi indexului. Se execută abducţia pasivă a degetelor (indexul şi mediusul, trecând
treptat la median şi inelar, apoi la inelar şi auricular).
Mişcarea de adducţie pasivă a degetelor se face tot din poziţia sezând, pacientul fiind
aşezat cu antebraţul sprijinit pe masă, palma în pronaţie şi degetele în abducţie.
Kinetoterapeutul, plasat în faţă realizează priza la nivelul primelor falange ale degetelor
pacientului.
Mobilizarea pasivă a policelui
 Din decubit dorsal :
Pacientul este în DD; Kinetoterapeutul homolateral de pacient, realizează contrapriza
prin apucarea mâinii, având degetele pe partea dorsală şi policele pe partea palmară a
metacarpienelor pacientului. Cu cealaltă mână prinde între police şi index falanga proximală a
policelui pacientului şi execută lent flexia, extensia, adducţia, abducţia, opoziţia şi
circumducţia.

51
 În continuare kinteoterapeutul schimbă prizele, menţinând falanga proximală a
policelui cu o mână, în timp ce cu policele şi indexul celeilalte mâini realizează flexia şi
extensia articulaţiei interfalangiene.
 Din aşezat:
Pacientul este aşezat pe scaun cu antebraţul sprijinit pe masă în supinaţie.
Kinetoterapeutul, plasat în faţă cuprinde policele pacientului la nivelul primei falange
şi execută mişcări de flexie, extensie, abducţie şi adducţie. Contrapriza este fixată în regiunea
distală a antebraţului pacientului.
Pentru realizarea mişcării de opozabilitate a policelui, pacientul este aşezat pe scaun cu
antebraţul sprijinit pe masă în supinaţie şi palma cu degetele în abducţie.
Kinetoterapeutul, plasat în faţă realizează priza pe police cu degetele 1-4, iar cu cealaltă mână,
contrapriza pe index cu degetele 1-4.
Mobilizarea pasivă a şoldului
 Din decubit dorsal :
Pacientul este în decubit dorsal; Kinetoterapeutul, homolateral de pacient, cu o mână
stabilizează pelvisul şi realizează contrapriza pe partea laterală a osului coxal. Cealaltă mână,
trece pe sub gamba pacientului (faţa posterioară a gambei se sprijină pe antebraţul
terapeutului) şi realizează priza la nivelul spaţiului popliteu. Se execută flexia coapsei, rotaţia
interna şi externă.
Pentru realizarea mişcării de abducţie, respectiv adducţie, terapeutul stabilizează
pelvisul pacientului realizând contrapriza pe spina iliacă antero-superioară heterolaterală. Se
prinde apoi glezna pacientului şi se execută abducţia/adducţia membrului inferior la
amplitudinea maximă pemisă de articulaţie.
Pentru realizarea mişcărilor de rotaţie internă şi externă, pacientul este în decubit
dorsal cu şoldul şi genunchiul flectate la 90°. Terapeutul, homolateral de pacient, susţine
gamba pacientului (faţa posterioară) care se sprijină pe antebraţul său şi realizează priza la
nivelul feţei interne a genunchiului. Cealaltă mână a terapeutului este situată la nivelul
extremităţii distale a coapsei, în regiunea anterioară, deasupra genunchiului. Atât coapsa cât şi
gamba pacientului sunt menţinute contra corpului terapeutului.

52
 Este bine ca amplitudinea rotaţiei să fie testate şi cu coapsa în extensie. Astfel, cu
pacientul culcat în DD şi coapsa în extensie, kinetoterapeutul apucă extremitatea inferioară a
gambei şi o roteşte extern sau intern.
 Din decubit lateral
Pacientul este în decubit lateral la marginea patului. Kinetoterapeutul, în spatele
pacientului, stabilizează şoldul acestuia pe care-l menţine prin fixare pe trunchiul său şi
realizează contrapriza pe partea laterală a osului coxal. Cealaltă mână apucă dispre lateral
treimea distală a coapsei. Se execută mişcarea pasivă de abducţie, respectiv adducţie.
Pentru realizarea mişcării de flexie – extensie, pacientul este tot în decubit lateral la
marginea patului, cu genunchii uşor flectaţi. Terapeutul, în spatele pacientului, susţine gamba
acestuia care se sprijină pe antebraţul său realizeazând priza pe faţa internă a coapsei.
 Din decubit ventral
Pacientul este în decubit ventral; Kinetoterapeutul homolateral de pacient, cu o mână
stabilizează pelvisul, realizând contrapriza la nivelul tuberozităţii ischiadice, iar cu cealaltă
mână apucă dinspre lateral coapsa în treimea distală. Kinetoterapeutul execută lent extensia
şoldului şi abducţia sa. În continuare se flectează genunchiul la 90° şi se mută priza la nivelul
extremităţii distale a gambei, realizându-se rotaţia internă şi externă a şoldului.
Mobilizarea pasivă a rotulei
Pacientul este în DD, Kinetoterapeutul homolateral de acesta prinde între police şi
index rotula şi o mobilizează în sens transversal sau longitudinal.
Mobilizarea pasivă a genunchiului
 Din decubit dorsal
Pacientul este în decubit dorsal; Kinetoterapeutul, homolateral de pacient, cu o mână
realizează contrapriza la nivelul extremităţii distale a coapsei, pe faţa anterioară, deasupra
genunchiului. Cealaltă mână, trece pe sub gamba pacientului (faţă posterioară a gambei se
sprijină pe antebraţul terapeutului) şi realizează priza la nivelul spaţiului popliteu. Se execută
pasiv flexia şi extensia genunchiului.
Pentru realizarea flexiei pe toată amplitudinea de mişcare terapeutul mută priza la
nivelul extremităţii distale a gambei.
Pentru realizarea mişcării de rotaţie internă, respectiv externă, genunchiul este flectat
la 90° iar priza se realizează prin apucarea piciorului, la nivelul calcaneului.

53
  Din decubit ventral
Pacientul este în decubit ventral; Kinetoterapeutul homolateral de pacient realizează
contrapriza pe faţa posterioară a coapsei, în treimea distală şi priza prin apucare dinspre lateral
a gleznei. Se execută lent flexia şi extensia genunchiului.
 Din aşezat
Pacientul este aşezat, gambele atârnând la marginea mesei; Kinetoterapeutul
homolateral de pacient, cu o mână realizează contrapriza pe partea antero-distală a coapsei, iar
cu cealaltă apucă dinspre lateral partea distală a gambei. Se execută pasiv flexia şi extensia
genunchiului, rotaţia internă şi externă.
Mobilizarea pasivă a gleznei
 Din decubit dorsal
Pacientul este în decubit dorsal; Kinetoterapeutul, homolateral de pacient, cu o mână
apucă piciorul, degetele sale fiind pe faţa dorsală şi policele pe faţa plantară, iar cu cealaltă
mână realizează priza prin apucarea calcaneului. Terapeutul ridică membrul inferior al
pacientului astfel încât să aibă o poziţie confortabilă pentru a-l mobiliza şi execută flexia,
extensia, adducţia, abducţia, supinaţia, pronaţia, inversia, eversia şi circumducţia gleznei.
Alte variante de realizarea a extensiei gleznei:
- pacientul în decubit dorsal, cu un sul sub gleznă ; kinetoterapeutul fixează cu o
mână extremitatea inferioară a gambei, iar cu cealată mână realizează priza pe faţa dorsală a
piciorului, policele fiind orientat spre exterior iar degetele spre interior ;
- pacientul în decubit dorsal, şoldul şi genunchiul uşor flectaţi, iar planta
piciorului în sprijin pe pat. Kinetoterapeutul se aşează la marginea mesei de consultaţie pe
antepiciorul pacientului şi apucă cu cele două mâini calcaneul acestuia încercând să-l ridice de
pe planul patului.
Pentru mişcarea de flexie mai există şi posibilitatea realizării prizei prin apucarea
dinspre medial a piciorului, planta fiind sprijinită pe antebraţul terapeutului. Cealaltă mână
realizează contrapriza prin apucarea dinspre medial a treimii distale a gambei. Se stabilizează
genunchiul pacientului (flectat la 90°) prin menţinerea sa contra corpului terapeutului. Se
execută pasiv mişcarea de flexie a articulaţiei gleznei.
 Din decubit ventral
Pacientul este în decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°; Kinetoterapeutul

54
homolateral de pacient, realizează contrapriza pe faţa posterioară a gambei, în treimea distală
şi priza prin apucare a piciorului, cu degetele pe faţa dorsală şi policele pe faţa plantară.
Terapeutul execută lent flexia, extensia, adducţia, abducţia, supinaţia, pronaţia, inversia,
eversia şi circumducţia gleznei.
Mobilizarea pasivă a metatarsienelor
 Din decubit dorsal
Pacientul este în DD; Terapeutul, în picioare sau aşezat, apucă dinspre medial piciorul
pacientului având policele situat pe faţa dorsală a metatarsienelor, iar celelalte patru degete pe
planta pacientului. Cealaltă mână este plasată pe marginea laterală a piciorului pacientului. Se
mobilizează pe rând oasele metatarsiene unu câte unu în direcţie antero-posterioară.
Oasele metarsiene pot fi mobilizate şi simultan (“ în evantai”) atunci când terapeutul
apucă dinspre medial şi lateral piciorul pacientului şi îşi plasează eminenţele tenare pe faţa
dorsală a metarsienelor.
Mobilizarea pasivă a degetelor piciorului
 Din decubit dorsal
Pacientul este în decubit dorsal; Terapeutul homolateral de acesta, realizează
contrapriza prin apucare a părţii distale a piciorului, având degetele pe faţa plantară iar
policele pe faţa dorsală. Cu cealaltă mână prinde între police şi index, falanga proximală a
degetului II al pacientului şi execută lent flexia, extensia, abducţia, adducţia şi rotaţia acesteia.
În continuare kinetoterapeutul schimbă prizele, stabilizând falanga proximală cu o
mână, iar cu policele şi indexul celeilalte mâini, apucă falanga medie a degetului pacientului,
realizând flexia şi extensia articulaţiei interfalangiene proximale.
În acelaşi fel se mobilizează articulaţia interfalangiană distală şi se mobilizează apoi pe
rând şi celelalte degete III, IV şi V.
 Din decubit ventral
Pacientul este în decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°. Se continuă ca şi din
poziţia DD.
Mobilizarea pasivă a halucelui
 Din decubit dorsal
Pacientul este în DD ; Kinetoterapeutul homolateral de pacient, realizează contrapriza

55
prin apucare a părţii distale a piciorului, având degetele pe faţa plantară şi policele pe faţa
dorsală a metatarsienelor pacientului, iar cu cealaltă mână prinde între police şi index falanga
proximală a halucelui pacientului. Se execută lent flexia, extensia, adducţia, abducţia şi
circumducţia.
În continuare terapeutul schimbă prizele, menţinând falanga proximală cu o mână, iar
cu policele şi indexul celeilalte mâini, apucă falanga distală a halucelui pacientului. Se
realizează flexia şi extensia articulaţiei interfalangiene.
 Din decubit ventral
Pacientul este în decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°. Se continuă ca şi din
poziţia DD.

E) Mobilizarea autopasivă
Este o mobilizare pasivă executată direct de subiect cu ajutorul unei părţi a corpului
sau indirect prin intermediul unor instalaţii (circuite cu scripeţi).
Este indicată în redorile articulare indiferent de cauză.
Prezintă numeroase avantaje precum:
- este lipsită de riscuri, pacientul poate întrerupe mobilizarea când apar semne de
intoleranţă (durere),
- se pot executa şedinţe repetate şi prelungite cu suferinţe minime şi rezultate maxime,
- impune supraveghere minimă – se poate executa la domiciliul bolnavului,
- solicită interesul pacientului,
Poate fi executată fie manual, fie prin circuite cu scripeţi sau fie prin sprijin corector.
 manual
- cu ajutorul membrului superior sănătos (heterolateral =de partea opusă) care poate
mobiliza membrul bolnav,
- cu membrul inferior de aceeaşi parte (homolateral),
- cu membrul inferior de partea opusă (heterolateral).
 prin circuite cu scripeţi
 prin sprijin corector – adică prin presiuni ale corpului sau ale unui segment asupra
altui segment ( exemplu în redorile de la nivelul articulaţiei pumnului pacientul îşi
întinde pasiv articulaţia prin sprijin puternic al mâinii pe un plan dur).

56
 F) Mobilizarea pasivo-activă
Este o formă a mobilizării pasive aplicabilă în cazul muşchilor cu forţă musculară
scăzută, care nu pot învinge nici inerţia membrului asupra căruia acţionează. În cazul unei
forţe musculare de valoare sub 2, când muşchiul se contractă fără să poată deplasa segmentul,
eventual în afara gravitaţiei, mobilizarea pasivo-activă se indică pentru a ajuta la efectuarea
unei mişcări sau a întregii amplitudini de mişcare, conservând capacitatea de contracţie pentru
un număr mai mare de repetiţii.
Metoda este utilizată pentru reeducarea forţei musculare, ca şi pentru reeducarea unui
muşchi transplantat, în vederea perfecţionării funcţiei lui.

G) Manipularea
Este o formă pasivă de mobilizare, dar prin particularităţile de manevrare şi de tehnică
este considerată ca făcând parte din grupul metodelor şi tehnicilor speciale.
Manipularea este o metodă care urmăreşte creşterea amplitudinii de mişcare articulară, pe care
terapeutul o realizează printr-o mobilizare forţată, peste jocul articular obişnuit până la limita
jocului anatomic posibil, bolnavul neputând opri această mobilizare.

57
 CAPITOLUL IV
TEHNICI DE FACILITARE NEUROMUSCULARĂ PROPRIOCEPTIVĂ (FNP)

Facilitarea neuromusculară proprioceptivă reprezintă uşurarea, încurajarea sau

accelerarea răspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din muşchi, tendoane
şi articulaţii. Tehnicile FNP se împart în funcţie de cele patru stadii ale controlului motor
(mobilitate, stabilitate, mobilitate controlată şi abilitate), fiecărui stadiu revenindu-i un set de
tehnici specifice. Tehnicile FNP pot fi generale sau speciale.

IV.1. TEHNICILE FNP GENERALE

1. Inversarea lentă (IL) şi inversarea lentă cu opunere (ILO)

IL reprezintă contracţii concentrice ale tuturor agoniştilor şi antagoniştilor dintr-o
schemă de mişcare, fără pauză între inversări.Treptat se introduce şi se creşte rezistenţa
aplicată mişcărilor, dar având grijă ca mişcarea să se poată executa pe toată amplitudinea şi să
recruteze un număr maxim de motoneuroni.
ILO este o variantă a tehnicii IL, în care se introduce contracţia izometrică la sfârşitul
amplitudinii mişcării (atât pe agonist cât şi pe antagonist).
Raţiunea acestei tehnici este dată de «legea inducţiei succesive a lui Sherrington: o
mişcare este facilitată de contracţia imediat precedentă a antagonistului ei ».Rezistenţa la
mişcare ce se aplică determină o influenţă inhibitorie a reflexului Golgi asupra
motoneuronului agonistului, dar facilitează prin acţiune reciprocă antagonistul.
Exemplu : Pacientul aşezat, kt –ul homolateral de acesta, realizeazâ contrapriza lateral,
la nivelul părţii distale a braţului iar priza pe partea anterioară a antebraţului, în treimea
distală. Dacă musculatura extensoare a cotului este slabă, tehnica IL se aplică pe muşchii
flexori. Se cere pacientului să facă flexia cotului, iar apoi kt. schimbă prizele pe partea
posterioară a antebraţului şi cere pacientului să extindă braţul.

2. Contracţiile repetate (CR)

Se execută numai pe musculatura unei direcţii de mişcare, care este slabă.
Tehnica CR se aplică în trei situaţii diferite:

58
 A) Când muşchii schemei de mişcare sunt de forţă 0 sau 1: la nivelul zonei de lungime
maximă se fac pasiv şi repetat, întinderi ample, rapide ale agonistului, pentru a declanşa
reflexul miotatic extern. Ultima întindere este însoţită de o comandă verbală fermă de
contracţie a muşchiului respectiv. Dacă apare o mişcare voluntară, acesteia i se opune o
rezistenţă maximală.
B) Când muşchii sunt de forţă 2 sau 3: în timpul mişcării izotonice se aplică întinderi
rapide în diverse puncte ale arcului de mişcare.
C) Când muşchii sunt activi pe toată schema de mişcare, dar fără să aibă o forţă egală
peste tot: în acel loc se realizează întâi o contracţie izometrică, urmată de o relaxare şi apoi
imediat de o suită de întinderi manuale, după care se reia mişcarea izotonică cu rezistenţă,
până la capătul amplitudinii de mişcare.
Înainte de a începe CR este bine să se realizeze contracţii izotonice pe musculatura
antagonistă „normală”, pentru a facilita musculatura agonistă, slabă, prin inducţie succesivă.

3. Secvenţialitatea pentru întărire (SI)

Este o tehnică uilizată atunci când una din componentele dintr-o schemă de mişcare
este slabă.
Se execută o contracţie izometrică maximă în punctul optim al musculaturii puternice
normale; această grupă se alege din grupul muşchilor care intră în lanţul kinetic ce efectuează
aceeaşi diagonală Kabat cu muşchiul vizat. Odată ce această contracţie izometrică s-a
maximalizat, se menţine izometria, adaugându-se contracţia izotonă (împotriva unei rezistenţe
maximale) a musculaturii slabe (vizate).
Ca regulă generală: pentru flexori, punctul optim este în zona mijlocie a arcului de
mişcare, iar pt extensori în zona scurtată.
Tehnica SI se bazează pe principiul facilitării musculaturii slabe de către
superimpulsul creat de izometrie. Se poate constata o creştere a mtoneuronilor alfa şi gama
datorită rezistenţei aplicate.
Exemplu: Pacientul este aşezat, braţul flectat la 30°, antebraţul sprijint pe masă; kt
hoşolateral de P realizează priza pe partea anterioară a braţului în partea distală, iar
contrapriza la nivelul antebraţului în partea distală. Se menţine braţul (se realizează izometrie)
şi se cere pacientului să flecteze cotul. Apoi se cere flexia cotului şi menţinerea umărului.

59
 4. Inversarea agonistică (I.A)
Este o tehnică care utilizează atât contracţia concentrică cât şi pe cea excentrică pe o
anumită schemă de mişcare.. Se execută una din aceste mişcări pe toată amplitudinea, contra
unei rezistenţe tolerate. Vom avea o secvenţă ritmică de contracţie excentrică, apoi
concentrică, apoi excentrică etc a aceluiaşi grup de muşchi.
Bazele neurofiziologice: efectul contracţiei excentrice care promovează şi întinderea
extrafuzală, şi pe cea intrafuzală, ceea ce măreşte influxul aferenţelor fuzale.

IV.2. TEHNICI FNP SPECIFICE

A. Tehnici pentru promovarea mobilităţii

1. Iniţierea ritmică (IR)

Se realizează mişcări lente, ritmice, mai întâi pasiv, apoi treptat pasivo-activ şi activ pe
întreaga amplitudine a unei scheme de mişcare; tehnica se face atât în caz de hipertonie cât şi
în caz de hipotonie.În cazul hipertoniei, scopul este obţinerea relaxării, iar când există o
hipotonie se urmăreşte păstrarea amplitudinii de mişcare şi menţinere memoriei kinestezice.

2. Mişcarea activă de relaxare – opunere (MARO)

Se aplică în cazurile cu hipotonii musculare care nu permit mişcarea pe o direcţie.
Pe direcţia musculaturii slabe, în zona medie spre scurtată, se execută o contracţie
izometrică. Când se simte că această rezistenţă a ajuns maximă, se solicită pacientului o
relaxare bruscă, după care kt. execută rapid o mişcare pasivă spre zona alungită a
musculaturii slabe, aplicând şi câteva întinderi rapide în această zonă. Urmează o contracţie
izotonică cu rezistenţă pe toată amplitudinea posibilă.

3. Relaxare-opunere (RO)
Este o tehnică pur izometrică, utilizată când amplitudinea unei mişcări este limitată de
hipertonie musculară sau când durerea este cauza limitării mişcării (durerea fiind asociată
hipertoniei).

60
 Tehnica RO are două variante:
1) RO agonistică: se face izometria pe muşchiul care face mişcarea limitată
(considerat muşchi agonist);
2) RO antagonistică: izometria se face pe muşchiul hiperton (antagonist);
În ambele variante izometria se va executa în punctul de limitare a mişcării; după
menţinerea timp de 5-8 secunde a une izometrii de intensitate maximă se va cere pacientului o
relaxare lentă. Odată relaxarea făcută, pacientul în mod activ va încerca să treacă de punctul
iniţial de limitare a mişcării (contracţie izotonică a agonistului, fără rezistenţă din partea kt).
Se va ajunge la un nou nivel de limitare , unde se va aplica o nouă contracţie izometrică etc.

4. Relaxare-contracţie (R.C)
Se aplică numai antagonistului, adică celui care limitează mişcarea, fiind o asociere
între contracţia izometrică şi cea izotonică,
La punctul de limitare a mişcării se realizează o izometrie pe muşchiul hiperton şi
concomitent o izotonie executată lent şi pe toată amplitudinea de mişcare din articulaţi
respectivă (la început rotaţia se face pasiv, apoi pasivo-activ, activ şi activ cu rezistenţă).

5. Stabilizarea ritmică (S.R)

Se execută contracţii izometrice pe agonişti şi pe antagonişti, în punctul de limitare a
mişcării; între contracţia AG şi cea a ANT nu se permite relaxarea (cocontracţie).
Tehnica are două variante: simultan (într-o poziţie de amplitudine maximă), apoi alternativ,
contracţii izometrice şi pe agonişti şi pe antagonişti .

6. Rotaţia ritmică (R.R)

Se execută lent rotaţii ritmice stânga-dreapta (lateral-medial), pasiv sau pasivo-activ în
axul segmentului, lent, timp de 10 sec. Comada este „relaxează-te şi lasă-mă pe mine să-ţi
mişc!”. Este o tehnică indicată în special în cazurile de hipertonie cu dificultăţi de mişcarea
activă.
În recâştigarea amplitudinii mişcărilor un rol important îl au: RO, RC, SR, RR.

B. Tehnici pentru promovarea stabilităţii

61
 1. Contracţia izometrică în zona scurtată (CIS)
Pentru musculatura tuturor direcţiilor de mişcare articulară se execută contracţii
izometrice repetate, la nivel de scurtare a musculaturii, cu pauze între repetări.
Rezistenţa este dată de mâna kt.
Dacă această tehnică este dificilă , se începe IL urmată de ILO.

2. Izometria alternantă (IzA)

Se execută contracţii izometrice scurte, alternative, pe agonişti şi pe antagonişti fără să
se schimbe poziţia segmentului (articulaţiei) şi fără pauză între contracţii. Se realizează pe
rând în tote punctele arcului de mişcare şi pe toate direcţiile de mişcare.

C. Tehnici penrtu promovarea mobilităţii controlate

În cadrul acestei etape se urmăresc următoarele obiective:

- tonifierea musculară pe parcursul mişcării disponibile,
- obişnuirea pacientului cu amplitudinea funcţională de mişcare,
- antrenarea pacientului de a-şi lua singur diferite posturi etc.

D. Tehnici pentru promovarea abilităţii

- câştigarea abilităţii în cadrul mişcărilor în afara posturii, în locomoţie şi în cadrul
manipulărilor din mediul înconjurător. Rolul principal il vor avea extremităţile în timp de
trunchiul este în poziţie ortostatică.
- poz de lucru: şezând, în genunchi, ortostatism, DD etc.

1. Inversarea agonistică (IA)

2. Progresia cu rezistenţă (PR)

Reprezintă opoziţia făcută de Kt unei forme de locomoţie pacientului (târâre, mers în
patrupedie, pe palme, pe palme şi tălpi, mers în ortostatism); printr-o rezistenţă maximală la
mişcările de avansare (prizele se fac la nivelul centrului de greutate dar se pot face – în

62
ortostatism de exemplu - şi la nivelul umerilor, sau pe un umăr şi pe hemibazinul
contralateral).

3. Secvenţialitatea normală (SN)

Este o tehnică prin care se urmăreşte coordonarea componentelor unei scheme de
mişcare care are forţă adecvată pentru executare dar secvenţialitatea nu este corectă. În cadrul
schemei de mişcare se lucrează de la segmentul distal spre cel proximal.

IV.3. “ELEMENTELE” FACILITATORII SAU INHIBITORII

“Elementele” reprezintă o serie de manevre care declanşează stimuli senzitivi meniţi să

mărească sau să reducă răspunsul motor. Elementele se vor clasifica în funcţie de receptorii
puşi în acţiune, de unde pornesc semnalele senzitive.
1. Elementele proprioceptive: Întinderea (“stretch”), Rezistenţa, Vibraţia (100-200Hz),
Telescoparea, Tracţiunea, Acceleraţia (liniară şi angulară), Rostogolirea;
2. Elemente exteroceptive: Atingerea uşoară, Periajul, Temperatura, Tapotarea uşoară
paravertebrală;
3. Elemente combinate proprio şi exteroceptive: Contactele manuale, Presiunea pe
tendoanele lungi;
4. Elementele telereceptive: Văzul, Auzul, Olfacţia;
5. Element interoceptiv: stimularea sinusului carotidian.

1. Elementele proprioceptive
A) Întinderea (“stretch”) este o manevră care se poate executa în 2 modalităţi.
Întinderea rapidă (manevră cunoscută pentru reflexele miotatice sau osteotendinoase). Lovirea
uşoară în masa muşchiului sau pe tendoane determină o contracţie bruscă. Întinderea rapidă
facilitează sau amplifică mişcarea.Circuitele neurofiziologice posibile sunt următoarele:
- excitarea fusului - aferenţele primare - motoneuronul alfa agonist şi sinergist =
facilitare;

63
- excitarea fusului - aferenţele primare - neuron intercalar - motoneuronul alfa
antagonist = inhibare;
Întinderea prelungită are un efect inhibitor pentru agonişti. Fenomenul este explicat
prin intrarea în joc a receptorilor periferici din organul tendinos Golgi ca şi din fusul
muscular, prin aferenţele secundare.
La acestea este posibil să se adauge şi stimularea mecanoreceptorilor articulari la mişcarea
pasivă (care întinde agonistul şi determină influxuri inhibitorii spre acesta). Fibrele IB de la
organul Golgi, prin întinderea tendonului, determină un răspuns autogen inhibitor pentru
agonişti + sinergişti şi unul facilitator pentru antagonişti prin facilitare reciprocă.

Acţiunea inhibitorie este mai accentuată pe muşchii tonicii decât pe cei fazici. Întinderea pe
muşchii fazici produce mai curând o facilitare decât o inhibiţie, prin excitarea ambelor
aferenţe - primare şi secundare ale fusului. Pentru a obţine inhibiţia la acest gen de muşchi
trebuie să menţinem întinderea pe o perioadă foarte lungă ( de zile ), numai aşa reuşim o
adaptare a aferenţelor fusului. Întinderea prelungită a muşchilor fazici se realizează cu ajutorul
ortezelor sau gipsurilor, menţinute câteva zile.
B) Rezistenţa unei mişcări creşte recrutarea de motoneuroni alfa şi gama. Mărimea şi
durata rezistenţei depinde de muşchiul şi de calitatea tonusului existent. La muşchii posturali
hipotoni, utilizarea unei rezistenţe mai mari duce la scăderea tonusului.
Asocierea a 2 impulsuri - cum ar fi întinderea şi rezistenţa - aplicată muşchilor
hipotoni, prăbuşesc brusc tonusul (colaps muscular). Aceasta se datorează predominanţei
impulsurilor inhibitorii spre motoneuroni, prin excitarea aferenţelor secundare ale fusului.
Pentru prevenirea predominanţei inhibitorii, trebuie să facem ca influenţele facilitatorii ale
aferenţelor primare să predomine faţă de influenţele inhibitorii ale aferenţelor secundare.
Metoda cea mai eficace în acest sens, constă în aplicarea unei contracţii izometrice de
forţă redusă în zona de scurtare musculară (CIS), care facilitează neuronul gama static.
Acesta va întinde fibrele musculare intrafusale, cu refacerea sensibilităţii la întindere a
muşchiului respectiv.
Aplicarea rezistenţei trebuie tatonată, şi dacă nu se obţine un rezultat pozitiv se trece
la o rezistenţă minimă. Cei mai sensibili la aceast element sunt muşchii posturali extensori.
Cei fazici sunt mai puţin sensibili datorită efectelor facilitatorii ale receptorilor secundari
fuzali.

64
 C) Vibraţia
În toată musculatura scheletală există un reflex de vibraţie tonic, care are ca efect
facilitarea muşchiului vibrat şi inhibiţia muşchiului antagonist.
Efectul este similar cu cel produs prin reflexul de întindere (“stretch-reflex”). Reflexul
de vibraţie este un reflex polisinaptic, de reverberaţie cu control supraspinal. Dacă se aplică
concomitent cu vibraţia şi o întindere, atunci reflexul de vibraţie elimină sau inhibă “stretch-
reflex-ul”.
Se consideră că vibraţia deasupra corpului muscular influenţează recrutarea neuronilor
gama şi contracţia fibrelor intrafuzale. Cea mai favorabilă frecvenţă pentru un răspuns
facilitator este de 100-200Hz.
Reflexul vibrator poate fi folosit şi pentru efectele lui inhibitorii asupra muşchiului
antagonist hiperton, dar nu datorită leziunilor de neuron motor central.
D) Telescoparea (compresiunea) reprezintă “elementul” prin care se realizează o
presiune fermă pe suprafeţele articulare. Tehnic se realizează atât prin compresiune efectuată
de Kt. în lungul membrului, dinspre distal spre proximal, cât şi prin posturare ( de exemplu
ortostatismul, pentru membrele inferioare sau patrupedia, pentru cele superioare).
Telescoparea are ca scop creşterea stabilităţii (de exemplu contracţia fesierului
mijlociu prezintă un reflex facilitator ce pleacă din ligamentul femoris capitis, reflex ce este
activat prin telescoparea articulaţiei şoldului).
E) Tracţiunea este un element invers telescopării. Se realizează de către
kinetoterapeut, care tracţionează membrul în ax.. Scopul acestui element este mărirea
amplitudinii de mişcare, deoarece durerea articulară scade în momentul tracţiunii.
F) Acceleraţia (liniară şi angulară) are la bază funcţia sistemului vestibular cu
receptorii ei, canale semicirculare şi otoliţii saculei.
Acest element este utilizat pentru creşterea tonusului muscular ca şi pentru creşterea
abilităţii.
G) Rotaţia ritmică, repetată, diminuează impulsurile venite prin sistemul reticular
activator, cu efect de relaxare. Exercitarea efectelor se produce tot prin intermediul sistemului
vestibular. Rularea, pendularea, legănarea, balansarea, rostogolirea unui segment sau a
întregului corp (aflat de preferinţă şi într-o postură facilitatorie – relaxantă, cum este poziţia
fetală), exercită efecte relaxante.

65
 2. “Elemente” exteroceptive
A) Atingerea uşoară (manual sau cu calup de gheaţă)
De la receptori exteroceptivi tegumentari informaţia ajunge prin fibrele A groase la
centrii subcorticali. De aici, prin căile descendente spinale, impulsurile ajung la motoneuronii
segmentari ce activează muşchiul respectiv. Atingerea uşoară se utilizează pentru a mări un
răspuns fazic din partea musculaturii feţei şi a musculaturii distale a membrelor.
B) Periajul
Se utilizează o perie electrică la baterie (metoda Rood), aplicânduse pe pielea de
deasupra muşchiului care trebuie facilitat. Periajul se execută dinspre proximal spre distal,
adică în direcţia creşterii părului. Astfel se creşte cantitatea de impulsuri în SNC, cu
generalizarea excitaţiilor. Periajul se contraindică la copii şi pe regiunea paravertebrală
deoarece pot influenţa lanţul ganglionar simpatic.
Periajul se utilizează în 3 scopuri:
 Pentru scăderea intensităţii durerii
Conform teoriei lui Melzak şi Wall periajul “închide poarta”, la nivelul fibrelor C. Se
produce inhibiţia presinaptică dintre celulele laminei III şi IV , blocând astfel stimuli la
nivelul măduvei.
 Pentru creşterea reflexului miotatic
Acesta se produce prin circuite ce duc stimulii la talamus, apoi pe căile descendente
(formaţiunea reticulară) sunt activaţi motoneuronii medulari segmentari gama statici,
rezultând creşterea tonusului muscular.
În concluzie periajul; realizează la muşchii posturali, ca şi în contracţia contrată , punerea în
tensiune a buclei gama.
 Pentru reducerea secreţiei sudorale
În zonele distale ale membrelor, aplicând un periaj de 2-3 ori pe zi câte 5 minute, este
influenţat hipotalamusul, cu obţinerea efectului dorit.
C) Temperatura
Căldura neutră fixează organismul în starea de homeostazie, determinând scăderea
durerii, relaxarea musculară fără teama de rebound.

66
 D) Tapotarea uşoară paravertebrală se realizează cu o mână pe o latură a coloanei şi
cealaltă mână pe latura opusă. Se începe de la cervical şi când se ajunge spre sacru (coccis),
se începe cu cealaltă mână, fără nici o pauză timp de 3-4 minute. Efectul este de scădere a
tonusului muscular şi de calmare în general.

3. Elemente combinate proprio şi exteroceptive

A) Contactele manuale
Se au în vedere parametrii acestora : durata, locul şi presiunea exercitată de
kinototerapeut. Dacă mişcarea trebuie întreţinută şi executată într-o anumită direcţie,
poziţionarea mâinilor se face deasupra agoniştilor pentru mişcarea respectivă .
B) Presiunea pe tendoanele lungi
Dacă se menţine ferm o presiune cu mâna pe tendonul lung al unui muşchi, realizăm o
scădere a tensiunii musculare a respectivului muşchi, la pacienţii cu hipertonii.

4. Elemente telereceptive
Văzul este cel mai important din acest punct de vedere, fiind aproape indispensabil
pentru învăţarea exerciţiilor kinetoterapice.
Olfacţia poate (influenţa), facilita sistemul nervos vegetativ (SNV).

5. Elemente interoceptive
Stimularea sinusului carotidian: are un efect depresor asupra centrilor medulari şi
scade tonusul muscular, este depresor asupra TA şi creşte frecvenţa impulsurilor aferente.
Aceast element se obţine în poziţia patrupedă, prin aplecarea capului sau în decubit ventral,
prin aşezarea capului sub nivelul patului. se foloseşte (la copii în special) şi în combinaţie cu
pendularea întregului corp (prin apucarea de către Kt. a gambelor P-lui).

Principii fiziologice de utilizare a căldurii

Căldura se foloseşte în principal pentru a schimba proprietăţile fizice ale ţesuturilor şi în
unele cazuri, pentru a reduce durera. Frigul este folosit de obicei pentru a reduce edemul,
spasmul muscular, spasticitatea şi durerea.

67
 Căldura uşoară care nu trece de 40 oC, în mod obişnuit, produce răspunsuri moderate
în ceea ce priveşte relaxarea şi un efect de alinare (a durerilor). Deasemenea iniţiază creşteri
moderate ale fluxului sangvin.
Aplicaţiile locale de căldură ridicată provoacă un efect mărit de irigare sangvină, prin
vasodilataţie, ce duce implicit la creşterea consumului metabolic, cu eliminarea metaboliţilor,
dar şi la o oxigenare mai bună a ţesuturilor. Aceleaşi efecte fiziologice apar şi ca rezultat a
unei inflamaţii locale, atunci când corpul depune eforturi pentru a creşte temperatura în acea
zonă.
În mod normal, organismul creşte temperatura în inflamaţii acute sau în traume şi de aceea
folosirea căldurii este indicată doar în fazele subacute şi cronice, Prin folosirea temperaturii
terapeutice maxime se pot produce creşteri în alungirea ţesuturilor până la 2 % din lungimea
iniţială. Temperatura indicată ar fi de 45 oC.
Trebuie să avem în vedere atunci când aplicăm energia ce va creşte temperatura locală,
faptul că această energie este disipată prin convecţia realizată de sânge, prin conducţia spre
ţesuturile adiacente şi prin radiaţia de la suprafaţa corpului. Pentru a obţine şi menţine
temperatura terapeutică maximă, însă sub pragul de durere, trebuie să se găsească acea doză
optimă de energie, ce trebuie aplicată nici prea brusc, pentru a nu duce la atingerea punctului
de durere înainte ca tratamentul să se termine, dar nici prea încet, pentru ca energia să nu fie
disipată mai repede decât este absorbită.
Pentru producerea căldurii se foloseşte energia obţinută prin radiaţii infraroşii, radiaţii
electromagnetice şi ultrasunete. Alegerea uneia din cele trei depinde de obiectivele
tratamentului, deoarece fiecare dintre ele produce un patern diferit de încălzire a ţesuturilor.
În ariile unde există foarte puţin ţesut moale acoperitor, ca în articulaţiile mici a mâinii
şi piciorului, sunt folosite sursele infraroşii (lămpi, împachetări calde, parafină, imersia în apă
caldă) pentru creşterea temperaturii ţesuturilor.
Atunci când obiectivul este încălzirea ţesutului muscular, cea mai bună modalitate este
folosirea diaterapiei cu unde scurte, ce provoacă o încălzire musculară superficială de pâna la
2 - 3 cm. în adîncime.
Ultrasunetele sunt selectiv absorbite de os, acesta fiind şi un indicator al intensităţii.
Astfel, atunci când pacientul simte o presiune sau o senzaţie de uşoară durere în periost, este
un semn că s-a ajuns la temperatura maximă. De la acest punct intensitatea poate fi redusă cu

68
15-20 %. Ultrasunetele produc o încălzire profundă a ţesuturilor şi sunt contraindicate în
inflamaţiile acute, în ariile cutanate unde senzaţia de temperatură şi durere este limitată şi în
implanturile articulare.

Principii fiziologice de utilizare a temperaturii scăzute

Răspunsurile fiziologice la aplicarea temperaturii scăzute sunt: vasocontricţie iniţială,
reducerea metabolismului tisular, descreşterea vitezei de conducere nervoasă, reducerea
răspunsului aferenţelor musculare, vasodilataţie secundară şi o creştere a forţei musculare
după tratament. Aplicaţiile de frig care nu scad temperatura tisulară locală pot produce efecte
la distanţă cum ar fi: vasodilataţia generalizată şi o reducerea senzaţiei de durere.
Crioterapia se foloseşte în traumatismele acute şi în fazele inflamatorii acute, deoarece,
prin vasoconstricţia produsă, se reduce fluxul sangvin şi în consecinţă se reduce edemul şi
hemoragia. Acest mecanism se explică prin blocarea eliminării histaminei, care la rândul ei
este responsabilă pentru producerea vasodilataţiei şi formarea exudatului. Folosirea pe o
perioadă mai lungă a crioterapiei, ca de exemplu în luxaţiile gleznei (în special când doar
ligamentele sunt întinse sau parţial rupte), accelerează recuperarea. Scăderea temperaturii
ţesuturilor trebuie controlată vis-a-vis de producerea vasodiliataţiei, ca un rezultat al răcirii
prelungite. Atunci când ţesuturile ajung la aprox.l5 oC apare vasodilataţia, pentru a evita
necroza, ca un răspuns de supravieţuire.
Conducerea senzaţiei de durere este eliminată prin scăderea temperaturii ţesutului până
la 10-15 oC, la această valoare rezultând un efect analgetic prin reducerea excitabilităţii
aferenţelor musculare. Spasmul muscular, produs iniţial pentru a imobiliza şi proteja zona
traumatizată, este de obicei o contracţie involuntară, susţinută, ce utilizează o mare cantitate
de substanţe nutritive şi în acelaşi timp, prin compresiunea vaselor sangvine intramusculare,
crează o arie de ischemie. Ischemia musculară de durată, produce alte leziuni şi distrucţii
tisulare, care vor cauza o durere în plus şi astfel indirect spasmul muscular va creşte. În
concluzie, eliminând durerea şi/sau spasmul, se îmbunătăţeşte condiţia fizică a pacientului.
Crioterapia în cazul spasticităţii nu are un efect de lungă durată. Scăderea excitabilităţii
SNC se face atât prin informaţiile de la receptorii cutanaţi, cât şi printr-un reflex ce
influenţează fusul muscular. Efectul analgezic este atribuit scăderii excitabilităţii terminaţiilor
nervoase libere şi a nervilor periferici.

69
 Margaret Rood descrie două tehnici de aplicare a stimulărilor cu gheaţă. Tehnica "C-
icing" constă în presarea unor cuburi de gheaţă, timp de 3-5 secunde, pe pielea de deasupra
unui muşchi. Prin această tehnică vor fi stimulate fibrele nervoase senzitive de tip "C", cu prag
ridicat de excitabilitate, a căror descărcare în căile polisinaptice, determină o creştere a
activităţii eferenţelor gama. Astfel, prin influenţatarea indirectă a fusurilor neuromusculare, se
acţionează asupra tonusului postural. Efectul de stimulare are un maximum de eficienţă după
30-40 de minute de la aplicare.
Tehnica "A-icing" constă în efectuarea unor lovituri rapide şi puternice cu cubul de
gheaţă, pe tegumentul ce acoperă muşchiul de stimulat. Astfel, se activează fibrele nervoase
cu prag de excitabilitate scăzută de tip "A" şi se provoacă reflex o contracţie musculară.
Aplicarea "C-icingului" precede aplicarea "A-icingului", datorită efectului întîrziat şi
prelungit al primului tip de stimulare. Deoarece se presupune că efectul acestor stimulări este
bilateral, în cazul hemiplegiilor de exemplu, este utilă stimularea părţii sănătoase înaintea
părţii afectate.
Contraindicaţiile crioterapiei se referă la ţesuturile ischemice, la cazurile de lezare a
sensibilităţii termoanalgezice, la bolile de colagen (în care factorii reumatici pot creşte
simptomele de durere şi redoare articulară), la cazurile de alergii la frig. În crioterapie, trebuie
să se acorde atenţie la efectul analgezic al frigului, ce poate masca mecanismul de protecţie
reprezentat de durere, putându-se genera astfel noi leziuni.

70
 CAPITOLUL V
MIJLOACE SPECIFICE ALE KINETOLOGIEI

V.1. Exerciţiul fizic terapeutic

Exerciţiul fizic reprezintă repetarea sistematică a unor cicluri de mişcări care au drept
scop influenţarea dezvoltării fizice şi a capacităţii de mişcare a individului, fără producerea
unor modificări morfologice vizibile. Prin exerciţiul fizic cresc capacităţile coordinative:
echilibrul, orientarea în spaţiu, precizia etc.
Obiectivele exerciţiului fizic terapeutic se clasifică după efectele induse asupra structurilor
morfologice, funcţionale, neuro-psihice şi social-educative.
 morfologice
- favorizează procesele de creştere şi dezvoltare fizică,
- previn atitudinile incorecte ale corpului,
- corectează atitudinile şi deficienţele corpului.
 funcţionale
- creşterea capacităţii generale de efort,
- creşterea capacităţii funcţionale a aparatului cardiovascular (debit sistolic, VO2
max),
- creşterea capacităţii funcţionale a aparatului respirator (volume şi capacităţi
pulmonare),
- creşterea capacităţii funcţionale a aparatului locomotor (amplitudini articulare,
proprietăţi musculare),
- creşterea capacităţii funcţionale a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului.
 neuropsihice
- dezvoltarea capacităţii de relaxare fizică (musculară, funcţională) şi psihică,
- dezvoltarea capacităţilor cognitive,
- dezvoltarea capacităţilor de învăţare motrică, a expresivităţii şi cursivităţii mişcărilor.
 social-educaţionale

71
 - favorizează integrarea şi reintegrarea în grupuri sociale (familie, colectiv de muncă,
echipă),
- formează obişnuinţa de a practica sistematic exerciţii fizice în scop profilactic şi
terapeutic,
- contribuie la formarea reflexului de atitudine corectă a corpului.
Există câteva principiile de bază ale exerciţiului fizic, de care trebuie să se tină seama:
- Exerciţiile se execută lent, ritmic, fără miscari bruşte.
- Exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile, solide, menite să
faciliteze travaliul muşchilor şi să permită apoi o recuperare cât mai bună a acestui travaliu.
- Progresivitatea exerciţiilor va fi lentă, de la stadiile cele mai joase de forţă
musculară, redoare sau incoordonare trecându-se treptat spre exerciţiile care cer forţă,
amplitudine sau coordonare aproape normale.
- Se va urmări ca exerciţiile de tonifiere musculară să se execute întotdeauna pe
toată amplitudinea de mişcare articulară posibilă.
- Cu cât un exerciţiu a cerut o contracţie musculară mai intensă, cu atât pauza de
relaxare care urmează va fi mai lungă, pentru a asigura refacerea. Din alternanţa exerciţiu-
relaxare se creează ritmul exerciţiului.
- Orice exerciţiu trebuie să se execute în limitele maxime posibile ale unghiului de
mişcare a segmentului. Numai în acest fel vor intra în acţiune toate fibrele musculare iar
amplitudinea mişcării se va menţine sau va redeveni normală
Dintre aceste principii cele mai importante sunt poziţia de start şi principiul
progresivităţii.

 Poziţia de start
S-a demonstrat că o mare parte a insucceselor sau a întârzierilor efectelor pozitive ale
exerciţiilor fizice terapeutice sunt consecinţa poziţiilor inadecvate de pornire. De aceea
crearea unei perfecte stabilităţi a corpului şi/sau a segmentului în timpul exerciţiului fizic este
o condiţie de bază.
Astfel, poziţia de „stând cu picioarele îndepărtate” este mult mai stabilă decât cea de
„stând cu picioarele apropiate”, pentru orice exerciţiu de trunchi sau membre. Dacă în cadrul

72
exerciţiului sunt necesare mişcări spre înainte ale braţelor stabilitatea se obţine dacă se duce
un picior mai în faţă.
Excepţia de la acest principiu o reprezină exerciţiile de coordonare neuromusculară, când
poziţia de start este aleasă astfel încât să creeze dificultăţi de menţinere a echilibrului,
deoarece prin dezechilibrări şi reechilibrări succesive se obţine în final coordonarea.

 Principiul progresivităţii reprezintă necesitatea şi modalitatea exerciţiilor fizice de a fi

în continuu în corelaţie cu capacitatea funcţională a structurilor implicate în mişcare,
capacitate care poate fi crescută treptat, odată cu aplicarea repetată a exerciţiilor.
Principiul progresivităţii se aplică în exerciţiile pentru tonifierea musculară, pentru creşterea
amplitudinii mişcării, ca şi pentru coordonare.
Progresivitatea pentru tonifierea musculară se realizează prin mai multe metode:
a) creşterea progresivă a lungimii sau a rezistenţei aplicate miscarii;
Exemple de exerciţii:
- tonifierea extensorilor toracolombari – din decubit ventral, cu braţele pe lângă corp, cu
braţele la ceafă, cu braţele întinse pe lângă cap – sunt 3 trepte de progresivitate;
- tonifierea rotatorilor trunchiului – din decubit dorsal, cu bascularea stânga – dreapta a
unui membru inferior ridicat la verticală, bascularea ambelor membre inferioare – sunt 2
trepte de progresivitate.
Aceeaşi metodă se foloseşte şi la exerciţiile simple cu rezistenţă, în care rezistenţa se
aplică treptat tot mai distal de articulaţia în mişcare. Exemplu – în flexia cotului rezistenţa
aplicată la mijlocul antebraţului este mai mică decât cea aplicată la extremitatea distală.
În concluzie, o rezistenţă este cu atât mai mare cu cât punctul de aplicare este mai
distal de centrul de mişcare.
b) scoaterea treptată a ajutorului dat unei mişcări de musculatura accesorie;
Exemplu: tonifierea musculaturii abdominale - decubit dorsal, membrele inferioare
răsturnate peste cap, vârfurile degetelor picioarelor ating podeaua; membrele superioare se
sprijină cu palmele pe podea, membrele superioare se ridică de pe podea, membrele
superioare ajung la verticală.
Se constată ca atunci când palmele se sprijină pe podea, marele dorsal, rotundul mare
şi pectoralul mare ajutau la menţinerea flexiei coloanei toracolombare; când membrele

73
superioare au ajuns la verticală efortul de flexie a coloanei este realizat de musculatura
abdominală
c) creşterea amplitudinii unei mişcări executate contra gravitaţiei sau cu o greutate
adăugată;
Exemplu: tonifierea musculaturii abdominale – decubit dorsal, forfecarea pe verticală a
membrelor inferioare, se creşte amplitudinea de forfecare
d) asocierea unor mişcări la un exerciţiu care antrenează grupul muscular principal;
Exemplu: tonifierea musculaturii dorsolombare – decubit ventral, ridicarea trunchiului;
se asociază şi ridicarea unui membru inferior, apoi ridicarea ambelor membre inferioare –
etape de solicitare tot mai mare pentru musculatura paravertebrală.
e) modificarea ritmului unei mişcări;
- în cazul unei contracţii excentrice – o mişcare lentă solicită mai mult musculatura
decât aceeaşi mişcare executată rapid;
- în cazul unei contracţii concentrice – orice schimbare de ritm (lent sau rapid) care se
abate de la ritmul optim, natural al mişcării respective creşte solicitarea musculară
f) succesiunea contracţie statică → contracţie dinamică:
Exemplu: în cazul tonifierii cvadricepsului se începe cu izometria cvadricepsului; apoi
cu un sul sub genunchi (care să asigure o flexie de 30 0 a genunchiului) se execută extensia
gambei.
g) succesiunea mişcare în poziţie fără efectul gravitaţiei → mişcare cu implicarea
gravitaţiei (se aplică în cazul muşchilor cu forţă între 2 şi 3);
h) creşterea greutăţii (sarcinii) care reprezintă rezistenţa aplicată - creşterea se face în
general cu 150-250 g;
i) prelungirea duratei în timp a exerciţiului după ce se trece de perioada de adaptare,
când apare impresia că efortul este din ce în ce mai uşor.
Progresivitatea pentru amplitudine se realizează în următoarele moduri:
- modificarea ritmului mişcărilor care se execută pe toată amplitudinea posibilă,
- adăugarea unei serii de mişcări mici şi ritmice la limitele sectorului de
mobilitate articulară,
- introducerea unor tensiuni prelungite pe direcţia mişcării ce trebuie recuperată
(această forţare nu trebuie să producă durere importantă).

74
 Progresivitatea pentru coordonare se poate realiza astfel:
a) se trece progresiv de la mişcări ale articulaţiilor mari spre mişcări ale articulaţiilor mai
mici (mişcările articulaţiilor mici necesită un control coordonator mai mare decât mişcările
articulaţiilor mari);
b) creşterea preciziei în executarea unei mişcări;
Exemplu: la un pacient hemiplegic, de la o flexie necoordonată a membrului superior
se ajunge la ducerea mâinii la gură, apoi a mâinii cu o lingură la gură.
c) combinarea mişcărilor diverselor articulaţii şi segmente;
Exemple: genuflexiune, cu ridicarea braţului homolateral sau genuflexiune, cu
ridicarea braţului heterolateral;
Aceste 3 modalităţi pot fi aplicate la orice grup de articulaţii. La acestea se adaugă metode
specifice utilizate în coordonarea membrelor inferioare şi a trunchiului.
d) diminuarea treptată a poligonului de susţinere. Exemple:
 picioarele depărtate – apropiate – ridicarea pe vârfuri – stând într-un picior - stând într-
un picior pe vârf;
 mers pe o bancă de gimnastică – mers pe partea îngustă a băncii de gimnastică;
e) creşterea dificultăţii de a menţine în echilibru o poziţie prin:
- ridicarea centrului de greutate al corpului (braţele deasupra capului);
- mişcarea liberă a diverselor articulaţii ale membrelor superioare perturbând echilibrul;
- ridicarea înălţimii bârnei sau a băncii de gimnastică pe care se merge (efect psihologic
care perturbă echilibrul).
f) utilizarea de sărituri uşoare pe un picior, alternativ cu opriri bruşte în anumite poziţii sau
paşi înainte, lateral, în spate (ca la dans) cu flexia şi extensia câte unui genunchi;

V.2. Poziţiile fundamentale şi derivate ale exerciţiului fizic

Exerciţiul fizic este iniţiat şi finalizat din poziţiile de pornire sau de start care pot fi
fundamentale şi derivate.

A) Poziţii fundamentale:

75
 Există cinci poziţii fundamentale: ortostatică, în şezând, pe genunchi, culcat şi în
atârnat.

1. Poziţia stând ( poziţie ortostatică): poziţia este verticală, bărbia orizontală, privirea
înainte, umerii relaxaţi, trunchiul drept, braţele relaxate pe lângă corp, mâinile în poziţie
intermediară de pronosupinaţie, coapsele şi genunchii în extensie, picioarele apropiate;
variantă călcâiele apropiate şi vârfurile depărtate la un unghi maxim de 45º
Această poziţie are următoarele caracteristici:
- are cea mai mică bază de susţinere;
- centrul de greutate este în poziţia cea mai înaltă şi se proiectează în mijlocul bazei de
susţinere;
- este cea mai instabilă poziţie fundamentală, care solicită musculatura posturală şi
reflexele respective;
- favorizează mişcări ample izotonice ale membrelor superioare şi contracţia izometrică
a membrelor inferioare, trunchiului, capului şi gâtului;
- este indicată în reeducarea: deficienţelor fizice globale şi segmentare, a mersului şi
echilibrului
2. Poziţia aşezat:
Pacientul este aşezat pe un scaun, a cărui dimensiuni trebuie să asigure flexia la 90 0 a
articulaţiilor şoldurilor şi genunchilor; genunchii sunt uşor depărtaţi, picioarele se sprijină cu
plantele pe sol orientate anterior, călcâiele şi vârfurile sunt apropiate; variantă - călcâiele
apropiate şi vârfurile depărtate la un unghi maxim de 450
Capul, trunchiul şi membrele superioare sunt menţinute ca la poziţia stând.
Trunchiul se sprijină pe tuberozităţile ischiadice (regiunea fesieră) şi parţial pe feţele
posterioare ale coapselor.
Caracteristici:
- bază de susţinere mai mare;
- poziţie fixatoare pentru coloana lombară şi bazin;
- centrul de greutate este situat mai jos, este o poziţie comodă, odihnitoare, care este
menţinută cu consum mininim de energie.

76
 3. Poziţia” pe genunchi”: trunchiul este drept, bărbia orizontală, privirea anterior,
umerii relaxaţi, membrele superioare relaxate pe lângă corp, mâinile în poziţie intermediară de
pronosupinaţie, degetele uşor flectate şi genunchii flectaţi, sprijinul realizează pe faţa
anterioară a gambelor şi pe faţa dorsală a picioarelor menţinute în extensie maximă.
Caracteristici:
- bază de susţinere mare;
- centrul de greutate situat jos, menţinerea poziţiei este destul de dificilă;
- trunchiul inferior şi bazinul pot fi mobilizate cu uşurinţă.
4. Poziţia decubit dorsal:
Pacientul este culcat cu membrele inferioare apropiate, extinse din şold şi
genunchi, picioarele cu vârfurile orientate în sus, membrele superioare pe lângă corp, palmele
în pronaţie sau pronosupinaţie. Punctele de sprijin sunt reprezentate de:regiunea occipitală,
partea dorsală superioară a trunchiului, regiunea fesieră şi călcâie.
Caracteristici:
- bază de susţinere mare;
- centrul de greutate foarte aproape de suprafaţa de sprijin;
- este poziţia cea mai odihnitoare, relaxantă, în care corpul are cea mai mare stabilitate;
- menţinerea ei pe o perioadă îndelungată induce efecte osteoporotice generale.
5. Poziţia atârnat:
Corpul este menţinut în rectitudine, membrele superioare abduse peste 900 din umeri,
coatele extinse, mâinile prind bara fie în pronaţie, fie în supinaţie, iar membrele inferioare
apropiate, extinse din şold, genunchi şi picioare, nu ating solul.
Caracteristici:
- centrul de greutate este situat sub suprafaţa de sprijin (în acest caz de susţinere);
- menţinerea poziţiei necesită un efort mare;
- menţine coastele ridicate şi trunchiul uşor extins;
- blochează respiraţia în inspir şi stânjeneşte circulaţia motiv pentru care este
contraindicată bolnavilor pulmonari şi cardiovasculari.

B. Poziţii derivate

77
 Poziţiile derivate se obţin din poziţiile fundamentale prin modificarea:
- bazei de susţinere (suprafeţei de sprijin),
- poziţiei trunchiului şi/sau a capului,
- poziţiei membrelor superioare,
- poziţiei membrelor inferioare,
- combinaţii parţiale sau totale ale posibilităţilor anterioare, realizând modificări
complexe.
1. Derivate din poziţia stând:
a) modificarea bazei de susţinere: stând pe vârfuri, pe călcâie, pe
marginea internă sau externă a piciorului; stând cu un picior în faţa celuilalt; stând
depărtat;
b) modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului: stând cu trunchiul
înclinat anterior până la 300, cu capul în extensie; stând cu trunchiul aplecat până la 900
; stând cu trunchiul îndoit anterior peste 900; stând cu trunchiul şi capul în extensie;
stând cu trunchiul înclinat sau răsucit stânga sau dreapta etc;
c) modificarea poziţiei membrelor superioare:
- membrele superioare cu coatele extinse se menţin lateral (abducţie din
articulaţia umărului); membrele superioare cu coatele extinse se menţin anterior (flexie
din articulaţia umărului);
- membrele superioare cu flexia antebraţului pe braţ şi mâinile menţinute
pe umeri, la ceafă sau pe vertex;
- membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează anterior sau
posterior.
d) modificarea poziţiei membrelor inferioare – constă în modificarea
suprafeţei de sprijin;
e) modificări complexe: stând pe vârfuri, genunchii în extensie, capul
menţinut la verticală, mâinile pe şolduri (la nivelul crestelor iliace), coatele flectate,
braţele abduse, trunchiul înclinat dreapta sau stânga.

2. Derivate din poziţia aşezat:

a) modificarea suprafeţei de sprijin: aşezat la marginea mesei de

78
reeducare; aşezat pe o fesă (hemiaşezat); aşezat pe podea etc;
b) modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului: aşezat pe scaun cu
trunchiul şi capul în extensie; aşezat pe scaun cu trunchiul aplecat peste coapse între
coapse etc;
c) modificarea poziţiei membrelor superioare: idem poziţia stând;
d) modificarea poziţiei membrelor inferioare: aşezat pe podea cu
coapsele şi genunchii flectaţi; aşezat pe podea cu un genunchi flectat şi celălalt extins;
aşezat pe podea cu membrele inferioare depărtate etc;
e) modificări complexe:
- aşezat pe podea cu sprijin posterior pe antebraţe şi anterior pe plante,
membrele inferioare fiind flectate din articulaţiile genunchilor şi şoldurilor, trunchiul şi
capul în extensie;
- aşezat pe podea cu sprijin posterior pe mâini şi anterior pe plante, un
membru inferior extins din genunchi iar celălalt flectat şi sprijinit pe plantă, trunchiul
şi capul în rectitudine;

3. Derivate din poziţia” pe genunchi”:

a) modificarea suprafeţei de sprijin: pe genunchi cu sprijin pe palme
(coate sau antebraţe), trunchiul la orizontală (sub sau deasupra ei), poziţie numită
patrupedie.
b) modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului: pe genunchi cu
trunchiul înclinat anterior, capul menţinut în rectitudine; pe genunchi cu trunchiul şi
capul înclinate lateral dreapta sau stânga;
c) modificarea poziţiei membrelor superioare: membrele superioare cu
coatele extinse se menţin lateral (abducţie din articulaţia umărului) sau anterior (flexie
din articulaţia umărului); se face flexia antebraţului pe braţ şi mâinile se menţin pe
umeri, la ceafă sau pe vertex;
d) modificarea poziţiei membrelor inferioare:pe genunchi cu membrele
inferioare depărtate sau cu un genunchi anterior faţă de celălalt etc;
e) modificări complexe:
- pe genunchi cu sprijin pe palme, cu trunchiul deasupra orizontalei,

79
capul flectat, mâna şi genunchiul de aceeaşi parte (homolateral) sau de partea opusă
(hetero- sau contralateral) situate anterior;
- pe genunchi cu sprijin pe coate, trunchiul sub orizontală, capul flectat;
- pe un genunchi, sprijin pe palme, celălalt membru inferior extins din
şold şi genunchi, capul şi trunchiul în extensie;
- pe genunchi depărtat cu trunchiul în extensie;
- pe genunchi în sprijin pe antebraţe, gâtul în extensie.

4. Derivate din poziţia decubit dorsal:

a) modificarea suprafeţei de sprijin:
- decubit lateral – este o poziţie stabilă pentru că are bază mare de
susţinere şi centrul de greutate situat jos. Este folosită în reeducarea neuromotorie a
marilor disabilitaţi pe care îi pregăteşte pentru activităţi uzuale (îmbrăcat, mişcări
libere în pat);
- decubit ventral: are o bază mare de susţinere (menton sau partea laterală
a feţei, faţa anterioară a toracelui, coapselor, gambelor, faţa dorsală a picioarelor) şi
centrul de greutate este aproape de suprafaţa de sprijin;
b) modificarea poziţiei trunchiului: culcat rezemat cu trunchiul la
diferite grade de extensie sau culcat rezemat cu trunchiul la diferite grade de flexie;
c) modificarea poziţiei membrelor superioare:
- decubit dorsal, membrele superioare cu coatele extinse, braţele
depărtate de trunchi (abduse);
- decubit dorsal cu mâinile pe vertex, pe umeri, sub axile, pe şold;
- decubit dorsal cu membrele superioare încrucişate anterior;
d) modificarea poziţiei membrelor inferioare: decubit dorsal cu
membrele inferioare depărtate (abduse) la diverse amplitudini;
e) modificări complexe:
- decubit lateral cu genunchii flectaţi, trunchiul în rectitudine, capul
flectat, sprijinit pe antebraţul de partea decubitului, cotul fiind flectat;
- decubit dorsal cu genunchii flectaţi, sprijin pe plante, membrele

80
 superioare cu mâinile la ceafă;
- decubit lateral cu membrul inferior contralateral (heterolateral) în
flexie, trunchiul în rectitudine, capul în extensie;
- decubit ventral cu sprijin pe coate, trunchiul şi capul în extensie se
numeşte „postura păpuşii” şi este folosită în reeducarea neuromotorie pentru tonifierea
muşchilor extensori ai cefei, spatelui şi şoldului.

5. Derivate din poziţia atârnat:

a) modificarea suprafeţei de sprijin – constă în modificarea prizei:
sprijinul se realizează cu o mână orientată în pronaţie sau în supinaţie sau cu ambele
mâini, dar cu menţinerea coatelor în flexie; se mai poate folosi sprijinul pe vârful
picioarelor sau pe călcâie;
b) modificarea poziţiei trunchiului:atârnat cu faţa la scara fixă, mâinile
în pronaţie, trunchiul extins, înclinat sau răsucit stânga – dreapta;
c) modificarea poziţiei membrelor superioare – reprezintă modificarea
suprafeţei de sprijin;
d) modificarea poziţiei membrelor inferioare: atârnat cu membrele
inferioare depărtate (abduse), încrucişate (adduse), flectate din şold şi genunchi;
atârnat cu membrele inferioare extinse din genunchi şi flectate la 900 din şold;
e) modificări complexe:
- atârnat cu mâinile în supinaţie, trunchiul flectat, capul în rectitudine,
membrele inferioare adduse;
- atârnat cu mâinile în pronaţie, trunchiul şi capul răsucite stânga-dreapta,
membrele inferioare cu genunchii şi şoldurile flectate la 90º;

V.3. Structura exerciţiului fizic terapeutic

Exerciţiul fizic terapeutic are următoarea structură:

 poziţia de start – reprezentată de o poziţie fundamentală sau derivată;
 execuţia mişcării – prin contracţia concentrică a agoniştilor, excentrică a antagoniştilor
şi statică a fixatorilor;

81
  menţinerea poziţiei obţinute – prin contracţie statică, izometrică;
 revenirea în poziţie de start – prin inversarea agoniştilor şi antagoniştilor.
a) Poziţia de start este foarte importantă în programul de recuperare, iar alegerea ei
depinde de starea funcţională a pacientului şi de mişcările ce urmează să fie efectuate.
Pentru a facilita activitatea musculară o poziţie de start corectă trebuie să respecte
următoarele aspecte:
- să fie stabilă,
- suprafaţa bazei de susţinere a corpului să fie cât mai mare,
- perpendiculara din centrul de greutate să se proiecteze în centrul suprafeţei de sprijin,
- distanţa dintre centrul de greutate al corpului şi suprafaţa de susţinere să fie cât mai
mică,
- greutatea corpului să fie suportată de un număr cât mai mare de articulaţii.
De asemenea, trebuie să ţină cont de tipul contracţiei musculare. Astfel, pentru
contracţiile izometrice se aleg poziţii care încarcă articulaţia prin greutatea corpului sau care
permit terapeutului compresiunea în ax a segmentelor. În cazul contracţiilor izotonice se
folosesc poziţii care lasă articulaţiile libere şi care permit tracţiuni uşoare în ax ale
segmentelor.
Excepţia de la condiţia de stabilitate este cazul exerciţiilor de coordonare
nuromusculară, situaţie în care poziţia de start va fi aleasă în aşa fel încât să creeze dificultăţi
în menţinerea echilibrului, pentru ca prin dezechilibrări şi reechilibrări succesive să se obţină
în final coordonarea.
b) Execuţia mişcării la rândul ei este influenţată de:
- numărul articulaţiilor ce intră în schema de mişcare,
- lungimea braţului pârghiei utilizată pentru amplificarea forţei,
- modificările de tonus muscular care sunt induse reflex de mişcarea respectivă. În
funcţie de scopul urmărit pot fi stimulate sau inhibate următoarele reflexe: miotatic, de
tendon, reflexele statice posturale generale sau de echilibru;
La sfârşitul unei mişcări, corpul sau segmentele sale se află în echilibru instabil, pe
care grupele musculare încearcă să-l restabilească prin intrarea în funcţiune a musculaturii de
fixare, care susţine segmentul în poziţia cea mai utilă şi conferă forţă mişcării;

82
 c) Menţinerea poziţiei obţinute este realizată prin contracţia statică, izometrică a
grupelor musculare ce acţionează împotriva gravitaţiei sau a unei rezistenţe ce se opune
mişcării.
Contracţia izometrică se efectuează la diferite nivele de lungime ale muşchilor şi
anume zona „scurtă”, „medie” sau „lungă”:
- pentru muşchii tonici, posturali, antigravitaţionali, care se contractă lent, se preferă
poziţionarea în mod normal în zona medie spre scurtă;
- pentru muşchii fazici, flexori, care se contractă rapid şi obosesc greu, se preferă
poziţionarea în zona lungă spre medie, pentru că influenţele reflexului miotatic la acest
nivel facilitează contracţia
Când forţa musculară este scăzută rezistenţa se aplică în zona scurtă pentru că reflexul
de întindere este facilitat la acest nivel. Aplicarea rezistenţei când muşchiul se găseşte în zona
lungă va scădea şi mai mult forţa musculară, reflexul de întindere fiind inhibat.
d) Revenirea în poziţia de start se realizează prin contracţia excentrică a agoniştilor,
concentrică a antagoniştilor şi statică a fixatorilor.
Exerciţiul fizic urmăreşte fie creşterea forţei musculare, fie mobilizarea articulară, fie
coordonarea neuromotorie sau abilitatea.

V.4. Tipuri de exerciţii fizice

V.4.1. Exerciţii fizice cu suspensie

Exerciţiile fizice cu suspensie sunt alături de exerciţiile cu scripeţi forme de
mecanoterapie şi constau din mobilizări pasive, autopasive şi active cu rezistenţă.
Prin suspensie se suprimă în scop terapeutic forţa gravitaţională care acţionează asupra
corpului sau a segmentelor sale.
Exerciţiile cu suspensie necesită:
 puncte fixe de suspensie (cârlige de agăţare);
 elemente de suspensie reglabile: extensibile (arcuri elastice, resorturi, benzi sau
cordoane elastice) şi inextensibile (corzi);
 elemente de susţinere confortabilă a membrelor sau a corpului (chingi, eşarfe etc).
Exerciţiile cu suspensie angrenează întregul corp (suspensii generale) sau doar

83
segmentele acestuia (suspensii segmentare).

a) Exerciţii fizice cu suspensie segmentară (suspensoterapie) sunt iniţiate din poziţii

de repaus şi se realizează în următoarele moduri:
 „lansată”:
- pacientul deplasează segmentul de membru prin contracţia muşchilor agonişti;
- îl lasă să revină pasiv la poziţia iniţială de repaus.
 „întreţinută”:
- pacientul deplasează segmentul de membru prin contracţia muşchilor agonişti;
- îl lasă să revină pasiv la poziţia iniţială de repaus;
- printr-o contracţie a antagoniştilor depăşeşte poziţia de repaus;
- revine pasiv la poziţia iniţială de repaus.
 „condusă”:
- pacientul deplasează segmentul de membru prin contracţia muşchilor agonişti;
- printr-o contracţie a antagoniştilor depăşeşte poziţia de repaus;
- exerciţiul se repetă de mai multe ori fără pauze.
În toate situaţiile trebuie respectate unele principii metodice:
- segmentul se suspendă în poziţie orizontală, poziţie din care poate fi mobilizat
numai într-un plan paralel cu suprafaţa de sprijin;
- articulaţia mobilizată trebuie să aibă cel puţin două grade de libertate pentru că atât
menţinerea cât şi mobilizarea presupun realizarea unei mişcări de „ridicare” a
segmentului, care are loc într-un plan perpendicular pe planul mişcării pentru care
s-a efectuat suspensia;
- muşchii care „ridică” segmentul trebuie să aibă valori suficient de mari ale forţei.

b) Exerciţii fizice cu suspensie generală

Exerciţiile fizice cu suspensie generală constau din atârnarea întregului corp în unul
sau mai multe puncte de suspensie.

84
 Chingile se plasează la nivelul: capului, trunchiului, bazinului, şoldurilor, genunchilor,
gleznelor, umerilor, coatelor, mâinilor şi prin intermediul corzilor sau resorturilor se fixează în
punctul sau punctele de suspensie realizând:
- suspensie stabilă – când fiecare coardă se fixează în câte un punct;
- suspensie instabilă – când toate corzile converg într-un punct.
Exerciţiile fizice cu suspensie generală au ca scop:
- Relaxarea întregului corp ca urmare a unor mişcări de balansare executate în
direcţie cranio-caudală sau se impune suspensia membrelor superioare. Testarea
relaxării generale se realizează prin imprimarea unor mişcări laterale, de pendulare
la nivelul membrelor inferioare, care se vor propaga până la extremitatea cranială.
- Stimularea circulaţiei se induce prin mişcări de balansare executate dinspre
membrele inferioare spre cap şi dinspre umeri spre membrele inferioare. În acest
fel picioarele şi capul se plasează alternativ în punctele cele mai înalte.
- Pregătirea pentru poziţia stând se obţine prin sprijinul picioarelor pe bazinul sau
coapsele terapeutului realizând o poziţie oblică din care pacientul îşi poate flecta şi
extinde genunchii.
- Antrenarea funcţiei de sprijin a braţelor se realizează prin balansări ale corpului cu
flexia-extensia cotului.
- Stabilizarea generală a întregului corp se realizează prin aceleaşi mişcări ca şi
relaxarea numai că viteza lor este mai mare
Exerciţiile fizice cu suspensie generală sunt indicate în diverse afecţiuni precum:
 politraumatisme,
 convalescenţă după intervenţii chirurgicale generale,
 osteoporoză,
 distrofie musculară spinală,
 afecţiuni ale măduvei spinării cu secţiune medulară completă sau
incompletă.

V.4.2. Exerciţii cu scripeţi

Se efectuează prin intermediul circuitelor reprezentate de montaje compuse din
scripeţi, corzi, sisteme de prindere şi greutăţi.

85
 Scripeţii sunt ficşi sau mobili şi permit teoretic modificarea direcţiei unei forţe cu
menţinerea constantă a mărimii ei şi a poziţiei subiectului.
Coarda are o lungime medie de 2-4 m, în funcţie de gradul de mobilitate al articulaţiei,
lungimea braţului pârghiei, poziţia pe care dorim să o imprimăm.
Sistemele de prindere sunt reprezentate de dispozitive speciale pentru mână, picior sau
chingi pentru alte articulaţii. Dacă între articulaţia de mobilizat şi sistemul de prindere se
interpun articulaţii intermediare acestea trebuie fixate.
Greutăţile sunt reprezentate de:
- greutăţi metalice cu valori fixe,
- saci cu nisip,
- greutatea segmentului mobilizator în automobilizări.
În practică se recomandă asocierea circuitelor cu scripeţi, cu suspensia segmentară sau
generală.
În circuitele cu un scripete la un capăt al corzii se găseşte segmentul de membru ce
trebuie mobilizat şi la celălalt capăt forţa de tracţiune reprezentată de forţa segmentului
mobilizator sau contragreutatea etalonată.
Scripetele fix este acroşat în punctul de suspensie şi trebuie plasat în planul mişcării
segmentului de mobilizat. Atunci când segmentul de membru mobilizează o greutate, este
vorba de o mişcare activă rezistivă, iar când greutatea mobilizează segmentul mişcarea este
pasivă
Scripetele mobil are avantajul că forţa necesară ridicării segmentului de membru sau a
contragreutăţii este jumătate din valoarea greutăţii acestora.
În cazul unui circuit care este format din mai mulţi scripeţi avem următoarele situaţii:
- primul scripete care vine în contact cu segmentul de membru ce va fi mobilizat se
numeşte scripete de recepţie sau de tracţiune,
- următorii scripeţi se numesc scripeţi de transmisie,
- prin mărirea numărului de scripeţi mobili scade efortul de ridicare.

V.4.3. Exerciţii fizice cu obiecte

Alegerea obiectelor utilizate în alcătuirea programelor de exerciţii depinde de: scop,
obiective, stare de sănătate, vârstă, sex, capacitate de efort.

86
 Se pot folosi: bastoane, măciuci, mingi, inele, cercuri, săculeţi cu nisip, benzi, frânghii
etc. Mânuirea acestor obiecte prin prindere, aruncare, menţinere solicită atenţia şi interesul
pacientului.
În funcţie de mărimea, greutatea şi materialul din care sunt confecţionate permit
efectuarea unor exerciţii de:
- rezistenţă,
- creştere a forţei musculare,
- creştere a vitezei,
- creştere a amplitudinii articulare,
- creştere a prehensiunii,
- dezvoltare a coordonării.
Pacientul trebuie să aibă o acuitate vizuală în limite normale, un echilibru static şi
dinamic bun, percepţie cutanată şi coordonare.
Poziţiile de start se aleg în funcţie de scopul urmărit:
- pentru exerciţii de forţă şi tonifiere locală, poziţiile vor limita mişcarea la un
segment sau la un număr mic de articulaţii;
- pentru exerciţii de tonifiere generală şi mobilizare, poziţiile vor permite mobilizări
ale tuturor segmentelor articulare.
Exerciţiile se execută de cele mai multe ori sub formă de jocuri, pe echipe, pe perechi
sau individual.
a) Bastoanele pot fi confecţionate cel mai frecvent din lemn, netede pe toată
suprafaţa, rotunjite la capete, lungi de 1-1,5 m şi cu diametru de 20-30 mm.
Exerciţiile cu bastoane se execută în toate planurile anatomice, de obicei simultan cu
ambele membre, cu prize simetrice sau asimetrice.
Efectele exerciţiilor cu bastoane sunt extrem de variate şi anume:
- cresc rezistenţa externă prin îngreunarea mişcării, determinând creşterea forţei
musculare,
- cresc mobilitatea articulară prin tensiuni finale,
- corectează tulburările de coordonare,

87
 - în cazul hemiplegiilor flasce - facilitează mobilizările autopasive efectuate cu
membrul superior sănătos,
- dezvoltă prehensiune de forţă,
- corectează tulburările aliniamentului normal al corpului (cifoze, scolioze, înfundări
şi asimetrii ale toracelui, asimetrii ale umerilor şi bazinului, picior plat),
- când mişcările sunt ample executate lent, cu tensiuni finale relaxează structurile
mobilizate,
- educă sau reeducă mersul şi participă în cazul amputării membrelor la formarea
unor stereotipuri motrice noi.
b) Măciucile, la rândul lor, sunt confecţionate din lemn, metal sau material plastic.
Dimensiunile şi greutatea lor variază în funcţie de talia subiectului şi de scopul urmărit.
În plus, datorită formei lor pot fi manevrate cu uşurinţă şi favorizează acţiunea asupra
elementelor periarticulare şi musculare.
Mişcările constau din: balansări (în sens anterior şi posterior), pendulări (în sens
lateral, stânga – dreapta), circumducţii, prinderi şi aruncări.
Exerciţiile se pot executa cu unul sau cu ambele membre, simultan sau alternativ,
simetric sau asimetric.
Ca efecte pozitive ale acestora amintim:
- creşterea forţei musculară prin creşterea rezistenţei externe care îngreunează
mişcarea;
- ameliorarea amplitudinii mişcărilor prin creşterea forţei centrifuge în mişcările de
circumducţie, balansări, pendulări şi prin tensiuni finale induse de inerţie;
- corectarea tulburărilor de coordonare;
- corectarea aliniamentului normal al corpului.
c) Ganterele sunt confecţionate din metal sau material plastic.Dimensiunile şi
greutatea lor variază în funcţie de vârsta subiectului şi de scopul urmărit. Cel mai frecvent se
folosesc gantere uşoare având greutaea cuprinsă între 100 g şi 5 kg.
Ganterele permit executarea unor exerciţii, constând din ridicarea unor greutăţi variabile,
menţinerea în diverse poziţii, pendulări şi circumducţii.
Exerciţiile efectuate cu ajutorul ganterelor cresc forţa musculară prin:

88
 - ridicarea unor greutăţi variabile, cu respectarea principiului progresivităţii şi
regresivităţii efortului,
- contracţii de tip izometric (la diverse nivele de lungime a muşchiului – scurtă,
medie şi lungă),
- mărirea amplitudinii mişcărilor, prin creşterea forţei centrifuge în mişcările de
balansare, pendulare şi circumducţie precum şi prin tensiuni finale induse de
inerţie.
d) Mingile sunt confecţionate din materiale rigide (lemn sau material plastic),
semirigide (cauciuc, piele şi material plastic), moi şi elastice. Dimensiunile şi greutatea
variază în funcţie de vârsta şi sexul subiectului, materialul din care este confecţionată şi de
scopul urmărit.
În cazul mingilor medicale, copiii sub 7 ani folosesc mingi cu greutăţi între 300 şi 500
g, adulţii neantrenaţi folosesc mingi cu greutăţi de 2-3 kg, iar sportivii folosesc mingi cu
greutăţi de 4-5 kg
Mingile aerate mari , numite baloane au diametre de 42-53 cm, în cazul copiilor, şi de
65 cm, în cazul adulţilor.Adesea se folosesc pentru posturări şi exerciţii aerobe.
Exerciţiile cu mingi sunt extrem de variate şi constau din: prinderi şi aruncări,
rostogoliri, menţineri şi loviri.
Aceste tipuri de exerciţii cu mingi pot fi clasificate astfel:
- exerciţii de forţă,
- exerciţii de viteză,
- exerciţii de asuplizare,
- exerciţii de echilibru,
- exerciţii de târâre,
- exerciţii de coordonare,
- exerciţii de prehensiune,
- exerciţii de educare şi reeducare a mersului.
Exerciţiile se execută individual sau în grup sub formă de jocuri şi au efecte benefice
precum:

89
 - creşterea forţei musculare prin exerciţii dinamice, dar şi prin contracţii izometrice
ale muşchiului la diverse unghiuri articulare şi/sau poziţii antigravitaţionale;
- creşterea vitezei de reacţie, în momentul prinderii, după lovirea de un corp dur
(perete, podea);
- asuplizarea elementelor periarticulare prin întinderi, târâre şi lovire executate cu
diferite părţi ale corpului;
- stimularea apariţiei reacţiilor posturale de redresare, activ sau prin posturări
asistate pe mingi mari;
- asigurarea coordonării mişcărilor prin: prinderi şi aruncări la punc fix, evitarea
contactului cu mingea în mişcare, precum şi prin ocolire sau slalom printre mingi;
- stimularea prehensiunii de forţă şi de precizie (mingi moi şi elastice);
- favorizarea educării şi reeducării mersului prin loviri alternative ale mingii cu
picioarele;
- efecte psihice şi sociale când se execută în grup sub formă de jocuri.
e) Cercurile sunt confecţionate din materiale uşoare – lemn sau material plastic. Au
dimensiuni variabile în funcţie de tipul exerciţiului, vârsta şi talia subiectului,
Exerciţiile constau în: prinderi, aruncări, rostogoliri, menţineri în mişcări de rotaţie,
sărituri, treceri prin şi printre cercuri etc.
Aceste exerciţii se pot executa individual sau în grup şi au ca efecte favorabile:
- dezvoltarea coordonarii: pentru membrele superioare prin prinderi şi aruncări la
punct fix, dar şi pentru membrele inferioare prin exerciţii de mers – păşiri în jurul
marginilor cercului;
- stimularea echilibrului – când subiectul trece prin sau printre cercuri;
- dezvoltarea prehensiunii, în special pe cea de forţă;
- creşterea vitezei de reacţie prin prinderi.
f) Frânghiile sau corzile sunt confecţionate din cânepă, iar dimensiunile şi greutatea
acestora diferă în funcţie de activităţile individuale sau de grup. Astfel, pentru uzul individual
lungimea este de 2 m, iar pentru activităţile de grup lungimea este mai mare de 2 m.
Diametrul este între 1-5 cm dar poate fi şi mai mare.
Exerciţiile constau din: tracţiuni şi căţărări, sărituri individuale sau pe grupe de
subiecţi, sub forma ştafetelor.

90
 În urma acestor exerciţii se constată creşterea coordonării şi echilibrului, prin sărituri:
- ritmul lent sau rapid impune sincronizarea mişcărilor membrelor inferioare şi
superioare;
- când frânghia este folosită ca obstacol subiectul trebuie să sară peste ea (sau peste
mai multe frânghii aşezate la anumite distanţe)
De asemenea se constată o asuplizare a elementelor articulare şi periarticulare prin
tracţiuni efectuate individual sau sub formă de întreceri.
g) Săculeţii sunt confecţionaţi din bumbac şi dublaţi de alte materiale textile. Au
dimensiuni de 20-30 cm, greutate variabilă şi conţin nisip sau boabe vegetale (fasole).
Săculeţii cu nisip favorizează menţinerea unor posturi corective ale unor segmente ale
corpului.
Săculeţii cu boabe sunt utilizaţi în exerciţiile individuale sau de grup şi constau din:
prinderi, aruncări, treceri ale boabelor dintr-o parte în alta ca şi cum ar fi separate de
impurităţi.
Efectele favorabile ale acestora sunt:
- dezvoltarea prehensiunii prin manevrarea boabelor vegetale;
- tonifierea musculaturii extensoare a degetelor prin prinderea şi lăsarea săculţilor;
- dezvoltarea stereognoziei.
Alte obiecte ce mai pot fi folosite în sălile de recuperare sunt:
- rulourile cilindrice şi semicilindrice (pentru poziţionări),
- planşete balansoare (pentru dezvoltarea echilibrului),
- planşete cu bile sau cuburi (pentru reeducarea prehensiunii),
- scări fixe şi trambuline

V.5. Efectele exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice induc provoacă asupra organismului diverse efecte pe care le
enumerăm în continuare.
Efectele morfogenetice influenţează în special elementele componente ale aparatului
locomotor: oase, periost, articulaţii, muşchi, tendoane, fascii etc.
a) la nivelul oaselor:
- stimulează osteogeneza prin creşterea afluxului sangvin,

91
 - influenţează forma şi structura intimă a oaselor prin orientarea trabeculelor pe
direcţia forţelor mecanice care acţionează asupra osului,
- previn osteoporoza de inactivitate manifestată prin deteriorări microstructurale ale
ţesutului osos.
Aceste efecte justifică importanţa practicării exerciţiilor fizice în scop: profilactic,
pentru dezvoltarea fizică armonioasă, păstrarea unei posturi corecte a corpului, prevenirea
osteoporozei, cât şi în scop terapeutic, în corectarea deformărilor apărute în perioada de
creştere.
Exerciţiile statice, de forţă şi rezistenţă exercită cele mai puternice efecte morfogenetice.
b) la nivelul articulaţiilor:
- stimulează condrogeneza,
- cresc rezistenţa şi elasticitatea capsulo-ligamentară prevenind dezorganizarea
fibrelor de colagen şi scăderea elastinei,
- influenţează structura şi orientarea sistemului fibros periarticular pe direcţia
solicitărilor mecanice.
c) la nivelul muşchilor:
- produc hipertrofie musculară prin crşterea volumului fiecărei fibre, ca urmare a
creşterii volumului sarcoplasmei, ceea ce are ca efect funcţional creşterea forţei
musculare
Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor reprezintă baza kinetologiei medicale şi au
ca consecinţă: menţinerea şi corectarea posturii corpului, creşterea sau menţinerea forţei şi
rezistenţei musculare, dezvoltarea funcţiilor motorii normale şi recuperarea celor afectate.
Cele mai eficiente exerciţii pentru muşchi sunt cele în care se realizează un efort
maxim repetat de mai puţine ori mai mult decât cele care solicită un efort minim repetat des,
chiar dacă suma activităţilor este identică în cele două cazuri (se preferă ridicarea unei greutăţi
de 10 kg de 5 ori decât una de 5 kg de 10 ori).
Efectele funcţionale sunt consecinţa efectelor morfogenetice. Şi anume:
a) la nivelul unităţii neuromioartrokinetice:
- menţin mobilitatea şi stabilitatea articulară,
- ameliorează proprietăţile muşchilor (elasticitatea, excitabilitatea, contractilitatea şi
troficitate),

92
 - cresc debitul sangvin muscular de la 4 la 80 ml/min/100g muşchi atât prin
mobilizarea capilarelor de rezervă cât şi prin dilatarea capilarelor ce irigă muşchiul
în repaus,
- produc importante modificări biochimice (scad cantitatea de potasiu, cresc
cantităţile de sodiu, calciu, magneziu şi fier, cresc cantităţile de glicogen,
fosfolipide, fosfocreatină),
- asigură coordonarea mişcării şi a preciziei gesturilor,
- promovează secvenţialitatea normală a mişcării contribuind la formarea schemei
motorii corticale.
b) asupra aparatului respirator:
- intensifică schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular,
- cresc volumele şi capacităţile pulmonare,
- cresc elasticitatea toracică şi complianţa pulmonară,
- ameliorează indicii funcţionali,
- cresc frecvenţa respiratorie,
- cresc amplitudinea mişcărilor respiratorii dela 5-7 la 9-15 cm,
- restructurează actul respirator prin reglarea conştientă a respiraţiei: cresc
posibilitatea trecerii rapide de la respiraţia diafragmatică la cea toracică şi invers;
reglează apariţia expiraţiei după încetarea contracţiei muşchilor inspiratori; crează
conexiuni reflex-condiţionate noi adaptând astfel respiraţia la tipul de exerciţiu
fizic.
c) asupra aparatului cardio-vascular:
- cresc viteza de circulaţie a sângelui arterial şi venos,
- cresc debitul sistolic,
- stimulează deschiderea unor capilare de rezervă, favorizând circulaţia profundă şi
eliminarea produşilor toxici de metabolism,
- cresc frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială, în timp însă datorită modificărilor
adaptative se instalează bradicardia, hipotensiunea şi hipertrofia cardiacă.
Efectele educative se produc în toate perioadele vieţii, dar cele mai puternice şi stabile
se obţin în perioada de creştere şi dezvoltare fizică şi psihică.

93
După practicarea sistematică a exerciţiilor fizice atitudinea corpului, mişcările şi gesturile
devin mai corecte şi adaptate solicitărilor.
Exerciţiile fizice influenţează pozitiv funcţiile intelectuale şi afective contribuind la formarea
caracterului şi la desăvârşirea personalităţii.
Efectele profilactice sunt consecinţa practicării sistematice a exerciţiilor fizice şi
constau în: menţinerea stării de sănătate, creşterea şi perfecţionarea funcţiilor organismului,
creşterea capacităţii de apărare şi prevenire a îmbolnăvirilor.
Exerciţiile fizice cu caracter profilactic trebuie efectuate în mod curent sub formă de
gimnastică, jogging, jocuri sau turism.
Efectele terapeutice sunt consecinţa programelor de exerciţii bine alese şi dozate în
funcţie de stadiul bolii, vârstă, sex, temperament, boli asociate etc.
Ele pot fi împărţite în specifice şi nespecifice.
Specifice:
- refacerea volumului şi proprietăţilor muşchilor,
- creşterea mobilităţii articulare,
- educarea şi reeducarea neuromotorie,
- recuperarea tulburărilor de coordonare şi echilibru,
- corectarea posturii şi aliniamentului corpului
Nespecifice: stimulatoare sau relaxante asupra marilor funcţii organice şi psihice,
Efectele psihice constau în: încrederea în sine, în posibilităţile proprii de recuperare,
încrederea în terapeut şi în echipa medicală.
Efectele sociale constau în reintegrarea subiectului în mediul familial, socio-
profesional sau sportiv. Aceste efecte pot fi induse în condiţiile corectării prin exerciţii fizice,
a deficienţelor instalate, precum şi prin limitarea infirmităţilor şi recuperarea capacităţii
generale de efort.

94
 CAPITOLUL VI
STRECHINGUL MUSCULAR

Strechingul reprezintă tehnica de bază utilizată în recuperarea deficitului de mobilitate

articulară determinată de scurtările adaptative ale ţesutului moale şi constă în întinderea
(elongarea) acestuia şi menţinerea acestei întinderi o perioadă de timp.
Limitarea de mobilitate ce are la bază afectarea ţesuturilor moi se numeşte contractură.
Ţesutul moale este reprezentat pe de o parte de muşchii alcătuiţi din ţesut muscular şi din
schelet fibros, necontractil şi pe de altă parte de structuri necontractile (piele, capsulă,
ligament, tendon).
Contractura de natură musculară se numeşte contractură miostatică şi limitarea
amplitudinii de mişcare articulară de cauză musculară, poate avea ca substrat interesarea
numai a ţesutului contractil muscular sau interesarea concomitentă a ţesutului contractil şi a
celui necontractil muscular.
Principalul parametru influenţat de exerciţiile de streching este flexibilitatea şi de
aceea ne vom referi în continuare la acesta.

I. Flexibilitatea
Flexibilitatea este definită ca amplitudinea maximă într-o articulaţie, care poate fi
atinsă la un moment dat, cu ajutorul unui terapeut sau al unui echipament. Noţiunea contrară
flexibilităţii este redoarea sau rigiditatea („stifness”, în engleză).
Există mai multe tipuri de flexibilitate:
 Flexibilitatea dinamică (sau kinetică) reprezintă amplitudinea maximă obţinută printr-o
mişcare activă;
 Flexibilitatea stato-kinetică (sau activă) reprezintă amplitudinea maximă de mişcare
realizată printr-o mişcare activă menţinută voluntar la acest nivel prin contracţia
muşchilor agonişti şi sinergişti şi prin întinderea antagoniştilor;

95
  Flexibilitatea stato-pasivă (sau pasivă) reprezintă amplitudinea maximă de mişcare,
menţinută într-o poziţie extremă prin propria greutate corporală, cu ajutorul unui
asistent sau al unui echipament.
Pe de altă parte este important de ştiut că flexibilitatea este dependentă de o serie
de factori externi şi interni dintre care amintim:

Factorii interni:
- tipul articulaţiei (unele articulaţii sunt mai rigide decâ altele);
- modificări structurale articulare;
- elasticitatea musculară;
- elasticitatea structurilor conjunctive (tendoane , ligamente) – ligamentele
se întind foarte puţin, iar tendoanele deloc;
- elasticitatea pielii;
- capacitatea muşchiului de a se contracta şi relaxa pentru a permite o
amplitudine maximă de mişcare;
- excesul de grăsime;
- temperatura ţesuturilor (creşterea temperaturii cu 1-2ºC măreşte
semnificativ flexibilitatea);
- nivelul de hidratare creşte flexibilitatea.

Factorii externi:
- vârsta (flexibilitatea scade cu vârsta);
- sexul (femeile sunt mai flexibile, din cauze hormonale);
- temperatura mediului unde se desfăşoară antrenamentul (temperatura
crescută în cameră determină o flexibilitate mai mare);
- momentul din zi (dimineaţa flexibilitatea este mai mare redusă; după orele
14-16 flexibilitatea devine mai mare);
- stadiul vindecării tisulare după diversele leziuni;
- abilitatea individuală de a efectua diverse mişcări (exerciţii);
- restricţia sau lejeritatea hainelor.
Masa musculară bine dezvoltată (de ex. în cazul culturiştilor sau a halterofililor)

96
poate constitui un factor limitativ pentru ameliorarea flexibilităţii, deoarece este redusă
amplitudinea mişcării la nivelul unor articulaţii. Acest lucru nu înseamnă că o persoană cu
musculatura bine dezvoltată nu ar trebui să facă exerciţii de streching.
Rezistenţa la întindere a unei grupe musculare depinde esenţial de structurile
conjunctive care o înconjoară. Când un muşchi este elongat, ţesuturile conjunctive din
vecinătate sunt puse în tensiune. Inactivitatea prelungită sau lipsa utilizării pentru un timp a
unei grupe musculare sau a unei articulaţii produce modificări biochimice la nivelul ţesutului
conjunctiv, care duce la limitarea flexibilităţii.
Creşterea flexibilităţii este determinată în special de acţiunea fasciei musculare
deoarece aceasta este o structură mai elastică decât ligamentele şi tendoanele.
Flexibilitatea poate fi limitată atât prin lipsa de solicitare la nivelul ţesutului
conjunctiv, ceea ce duce la creşterea rezistenţei, cat şi prin solicitare excesivă, urmată de
deteriorarea structurii şi rupturi. De aceea, este important ca exerciţiile să nu fie exagerate şi
să nu se forţeze trecerea peste capacitatea fiziologică de întindere, să fie progresive, în salturi
mici şi mai ales fără pericolul accidentării.
Printr-un antrenament adecvat, flexibilitatea poate fi ameliorată la orice vârstă, însă nu
în aceeaşi măsură şi nu în aceeaşi perioadă de timp. Vârstnicii au nevoie de o perioadă de timp
mai lungă pentru obţinerea unor rezultate în urma exerciţiilor de streching.
Acest lucru se datorează faptului că ţesuturile şi în special ţesutul conjunctiv este mai puţin
hidratat. Pe lângă aceasta, la persoanele vârstnice există depuneri de calciu, modificări ale
structurii altor ţesuturi, înlocuirea unor celulele musculare cu celule adipoase sau fibre de
colagen. Strechingul stimulează şi favorizează retenţia substanţelor cu rol lubrefiant între
fibrele ţesutului conjunctiv, prevenind astfel formarea aderenţelor.

II. Principii de bază

În rândul sportivilor care practică sportul de masă sau performanţă, antrenarea
mobilităţii a fost mult timp neglijată. Toată atenţia s-a acordat numai antrenamentului de
pregătire fizică şi de dezvoltare a forţei, iar în vederea menţinerii unui corp în formă, trebuie
să se acorde atenţie tuturor celor trei factori: forţă, condiţie fizică şi mobilitate.
Această metodă este folosită de foarte mult timp în gimnastica medicală, iar în ultimul
timp este preluată din ce în ce mai mult şi de către antrenori şi profesorii de educaţie fizică.

97
 În continuare, vă prezentăm principiile pe care se bazează stretchingul muscular:
1. Contracţia muşchiului sau grupei musculare prin împingere, cu toată forţa, contra
unei rezistenţe fără ca muşchiul să fie scurtat (contracţia statică / izometrică). Menţinerea
poziţiei timp de 10-30 secunde.
2. Relaxarea maximum 2-3 secunde.
3. Stretching - întindere lentă a muşchiului într-un timp cât mai lung posibil şi
menţinerea poziţiei un timp echivalent cu contracţia (10-30 secunde).

III. Flexibilitate şi forţă

Concepţia că un individ care se antrenează pentru creşterea forţei sau a masei
musculare ar trebui să evite strechingul, şi invers cei care urmăresc dezvoltarea mobilităţii nu
trebuie să facă exerciţii cu greutăţi, este o concepţie greşită.
În antrenamentul cu greutăţi, musculatura este solicitată intens şi se instalează
oboseala; muşchii rămân într-o stare de tensiune, manifestată printr-o uşoară contractură. În
interiorul muşchilor este acumulat acidul lactic şi alţi produşi metabolici. Strechingul static
ajută la eliminarea acidului lactic şi a celorlalţi metaboliţi. În plus, în urma efortului fizic
intens, la nivelul ţesuturilor, se produc mici leziuni care se vindecă în 1-2 zile, în procesul de
vindecare apărând cicatrici microscopice, care, cumulate, pot reduce capacitatea de alungire a
ţesuturilor (mai ales a celui conjunctiv). Strechingul previne această scurtare, de aceea se
recomandă să fie efectuat imediat după terminarea unui antrenament de forţă.
În situaţia în care se înregistrează o flexibilitate nativă accentuată, aceasta se poate
traduce printr-o stabilitate precară, ceea ce creşte riscul accidentărilor. Aceste persoane trebuie
să urmeze un program de antrenament cu greutăţi, pentru a tonifia musculatura adiacentă
articulaţiilor importante.
În momentul în care un muşchi a atins pragul maxim de întindere, orice încercare
de a-l mai alungi suplimentar va solicita ligamentele şi tendoanele, structuri fără o bună
capacitate de întindere. Ligamentele vor fi lezate, dacă efortul de întindere le alungeşte cu mai
mult de 6% din lungimea lor normală. Chiar dacă ligamentele şi tendoanele nu se rup cu
uşurinţă, întinderea lor excesivă poate conduce la apariţia instabilităţii articulare.

98
 IV. Tipuri de streching
 Strechingul balistic se realizează activ cu utilizarea muşchiului întins ca pe un
resort, care va „arunca” partea corpului (segmentul) în direcţie opusă (de exemplu, exerciţiile
de flexie-extensie ale unui membru, efectuate în forţă, încercând să se treacă brutal şi rapid
peste amplitudinea maximă pasivă). Este un tip de streching utilizat mai mult în sport. În
timpul strechingului balistic tensiunea musculară este de două ori mai mare decât în cazul unei
întinderi lente şi există pericolul producerii unor leziuni musculare.
 Strechingul dinamic se realizează prin mişcări voluntare lente ale segmentului,
încercând să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii posibile de mişcare. Se creşte
gradat amplitudinea sau viteza, sau ambele, spre deosebire de strechingul balistic în care se
forţează trecerea peste pragul maxim. Se fac 8-10 repetări, oprindu-ne în momentul oboselii
muşchiului care reduce amplitudinea de mişcare. Strechingul dinamic ameliorează
flexibilitatea şi reprezintă o foarte bună tehnică de încălzire înainte de exerciţiile aerobe.
 Strechingul activ (stato-activ) se efectuează tot prin mişcare voluntară pentru a
atinge amplitudinea maximă de mişcare, poziţie în care segmentul este menţinut 10-15
secunde prin contracţia maximă a agoniştilor fără vreun ajutor exterior.
Tensiunea crescută în muşchii agonişti va induce reflex „prin inducţie reciprocă”
relaxarea antgoniştilor. Această metodă măreşte flexibilitatea şi forţa muşchilor agonişti şi se
foloseşte frecvent în exerciţiile de yoga.
 Strechingul static, denumit şi pasiv, fiind realizat printr-o forţă exterioară (părţi
ale corpului sau propria greutate corporală sau cu ajutorul unui partener sau a unui
echipament). În cazul în care mişcarea este realizată cu ajutorul unui partener, se execută o
mişcare pasivă de întindere a musculaturii de partea opusă direcţiei de mişcare. Este un
exerciţiu bun pentru relaxarea spasmului muscular, ca şi pentru a reduce oboseala şi durerea în
perioada de revenire după un efort. Strechingul static trebuie să dureze 10 secunde şi maxim 1
minut, cu o medie optimă de 20 de secunde.
O serie de studii au precizat, ca metodologie de antrenament, seturi de 2-5 repetări cu 15-20
secunde repaus între întindere.

99
 În cazul muşchilor multiarticulari strechingul se aplică mai întâi analitic, începându-se
cu articulaţia distală şi încheindu-se cu un streching global pentru toate articulaţiile.
 Strechingul izometric reprezintă combinarea strechingului static cu o contracţie
izometrică în poziţia de întindere pasivă.
Bob Anderson, părintele strechingului din antrenamentul sportiv, recomandă
următoarea formulă de streching:
- în poziţia maximă de întindere pasivă pacientul face o contracţie izometrică a
muşchiului întins (rezistenţa o poate asigura şi o altă persoană) şi se menţine maxim 6 secunde
la o intensitate maximă;
- relaxare 3-4 secunde;
- streching pasiv (20-30 sec), executat la limita de durere.
Strechingul izometric este o metodă rapidă de dezvoltare a flexibilităţii, mai eficientă
decât strechingul activ sau pasiv singur. De asemenea, are capacitatea de a creşte forţa
musculară.
De obicei nu se face decât o şedinţă de streching izometric pentru un grup muscular,
pe zi. Se recomandă efectuarea de streching dinamic înainte de a trece la exerciţii de streching
izometric.
Diverse studii din literatură au arătat că aplicarea tehnicilor de streching manual asupra
coloanei, respectiv a coloanei cervicale, determină ameliorarea amplitudinii de mişcare la
nivelul membrelor inferioare, de exemplu creşterea flexiei şoldului.

100
101