UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

VASILE CIOCODEICĂ

DOCTRINE SOCIOLOGICE

Petroşani, 2013
 2

CUPRINS

Pag.

IX Max Weber
9.1. Concepţia sociologică
9.2. Definirea obiectului sociologiei, formele acţiunii
sociale şi ale dominaţiei
9.3. Tipologii fundamentale ale activităţii sociale
9.4. Idei weberiene legate de reciprocitate şi relaţii
sociale. Birocraţia
9.5. Etica protestantă şi spiritul capitalismului
Test grila 9
X Sociologia cunoaşterii
10.1. Obiectul
10.2. Sociologia cunoaşterii la Max Scheler
10.3. Sociologia cunoaşterii la Karl Manheim
Test grilă 10
XI Scoala sociologică de la Chicago
11.1. Profilul şcolii
11.2. Charles Horton Cooley
11.3. William Isaac Thomas
11.4. Tipologii sociale
11.5. George Herbert Mead
Test grila 11
XII Teorii sociologice integraliaste
12.1. George Gurwitch. Obiectul sociologiei
12.2. Dialectica empirico-realistă sau hiperempirism
12.3. Raportul dintre dialectica empirico-realistă şi
dialectica lui Marx
12.4. Plurarismul sociologic
12.5. Tipologia colectivităţilor umane
Test grila 12
XIII Teoria sociologică integralistă dezvoltată de
Pitirim Sorokin
13.1. Realitatea psihosocială
13.2. Raportul filozofiei intuţioniste cu sociologia
Test grilă 13
 3

XIV Teoria acţiunii sociale. Talcott Parsons

14.1. Trăsături ale metodologiei dezvoltate de Parsons
14.2. Noţiunea de sistem
14.3. Problema integrării individului în structurile sociale
Test grilă 14
XV Teoria razei medii de generalizare. R.K. Merton
15.1. Teoria sociologică
15.2. Codificarea şi transpunerea sub formă de paradigmă
a teoriei sociologice
15.3. Relaţii reciproce între teoria sociologică şi
cercetarea empirică
15.4. Contribuţii la dezvoltarea unor teorii specifice
Test grilă 15
XVI Renaşterea interacţionismului în sociologia
actuală
16.1. Interacţionalismul simbolic
16.2. E. Goffman şi interacţionalismul
16.3. Etnometodologia
16.4. Etnometodologia şi rolul social
Test grilă 16
Bibliografie
 4

PARTEA a II-a

Cursul IX

Max Weber (1864-1920)

9.1.Concepţia sociologică

Ca şi Durkheim şi Pareto, Max Weber respinge pozitivismul naturalist,

respinge filozofia speculativă care postulează un sens imanent al istoriei şi încearcă să
elaboreze o teorie sociologică bazată pe cercetarea empirică, încearcă să elaboreze o
concepţie explicativă unitară, concepţie în cadrul căreia explicaţia, prin folosirea unor
procedee matematice sau logic formale, ca şi înţelegerea, comprehensiunea, formează
un tot indisolubil.
Preocupările lui Max Weber au fost foarte diverse. Si-a început activitatea
ca economist, a efectuat studii valoroase în domeniul dreptului, pentru ca în ultima
parte a vieţii să se preocupe de sociologie; a desfăşurat şi o vastă activitate politică în
partidul liberal.
Elementul pozitiv datorită căruia teoria weberiană este reluată de teoria
sociologică contemporană se referă mai ales la încercarea lui Weber de a defini
particularităţile acţiunii umane, de a elabora modele comportamentale, de a proceda
la o raţionalizare a acestor acţiuni. Weber face o disociere radicală între cunoaştere şi
acţiune, între ştiinţă şi politică, între valoare ş fapt, între voinţă şi cunoaştere.
Scopul, însă, nu este de a diminua, de exemplu, rolul politicii ci este ca,
disociindu-le (ştiinţa de politică) să le definească mai clar şi să stabilească raporturi
raţionale între ştiinţă şi politică. Stiinţa trebuie să raţionalizeze acţiunile şi în felul
acesta să creeze posibilitatea unei politici ştiinţifice.
Putem considera că elementul central al teoriei sale, noţiunea care unifică
într-un tot consideraţiile sociologice ale lui Weber este noţiunea de acţiune socială.
In legătură cu fundamentarea unei teorii generale a comportamentului
social, a acţiunii, a activităţii oamenilor, Weber arată că două sunt disciplinele care se
ocupă de acestea: pe de o parte este ştiinţa, adică sociologia, iar pe de altă parte este
politica. Politica este concepută ca o teorie dar şi ca o artă de alegere raţională a
soluţiilor, alternativelor elaborate de ştiinţă (sociologie). Stiinţa, sociologia, la rândul
ei, raţionalizează activitatea umană. Dar reuşeşte acest lucru numai în măsura în care
se detaşează, este oarecum autonomă în raporturile sale cu politica. Spre deosebire de
Durkheim, Weber susţine că sociologia nu trebuie să-şi propună scopuri pragmatice,
strict utilitare, ci analiza pură, riguroasă a realităţii. Politica este aceea care foloseşte
concluziile sociologice, alege, decide asupra soluţiilor pe care le consideră cele mai
raţionale.
 5

9.2.Definirea obiectului sociologiei, formele acţiunii sociale şi ale

dominaţiei

Noi numim sociologie, arată Weber, o ştiinţă al cărui obiect este

cunoaşterea prin interpretarea, înţelegerea (noţiunea de verstehende) acţiunii umane şi
explicarea cauzelor dezvoltării sociale, explicarea efectelor activităţii umane.
Deci, pentru a sesiza rolul, pentru a înţelege semnificaţiile multiple ale
proceselor sociale, Weber introduce noţiunea de comprehensiune, de înţelegere,
noţiune care, aplicată în mod diferenţiat, trebuie să conducă la sesizarea diferenţiată şi
complexă a sensului, semnificaţiilor proceselor sociale. In al doilea rând, pentru a
putea sesiza acest sens este necesară o folosire adecvată a modalităţilor de cunoaştere.
Pe această linie, Weber introduce distincţia dintre comprehensiunea, înţelegerea
actuală, imediată, care presupune o cunoaştere directă, o sesizare directă a procesului
şi comprehensiunea explicativă, care reprezintă o modalitate de cunoaştere indirectă,
întrucât se realizează prin activitatea de mediere a motivelor diverselor acte
comportamentale ale indivizilor.
Deci, într-un caz sesizăm direct realitatea, în alt caz, pornind de la sesizarea
motivelor, ajungem la explicaţia acţiunilor, conduitelor sociale.
Pentru a se realiza ca modalitate de cunoaştere, comprehensiunea
elaborează un număr de instrumente sau concepte, noţiuni abstracte, care poartă
denumirea de tipuri ideale. Spre deosebire de neokanteonişti, Weber subliniază
necesitatea de a fundamenta rezultatele cunoaşterii obţinute prin intermediul actului
comprehensiv, pe baza unor metode auxiliare, explicative, inclusiv explicaţia cauzală.
Sarcina principală a sociologiei rămâne de a descifra sensul proceselor sociale prin
intermediul intuiţiei. Acest sens descifrat prin intermediul intuiţiei trebuie confirmat
de analiza cauzală a proceselor sociale, analiză care să conducă la stabilirea de
regularităţi sau legi; trebuie confirmat, de asemenea, de observaţia statistică.
Ideea subliniată de Weber este că orice relaţie pentru a fi validă, trebuie să
poată fi explicată cauzal. Respinge orice explicaţie cu caracter profetic, orice
explicaţie care depăşeşte cadrul experimental, cadrul experienţei controlabile.
Cum am arătat, în analiza proceselor sociale, după Weber, fundamentală
este înţelegerea specifică a acţiunii. Prin acţiune Weber a înţeles un comportament
uman, un comportament interior sau un comportament exterior. Esenţial este ca în
cadrul acestor comportamente să se realizeze din partea indivizilor sau agenţilor, cum
îi numeşte Weber, acte de comunicaţie, să se realizeze comunicarea unui anumit sens
subiectiv urmărit de indivizi.
Prin comportament, activitatea socială, se înţelege acţiune cu intenţie,
conformă cu sensul vizat, modul cum este raportată acţiunea de individ sau agent la
comportamentul altuia. Întotdeauna activitatea socială propune o raportare, orientare
care poate să fie la un comportament trecut, prezent sau la comportamentul previzibil
al altui individ. In cadrul acestei activităţi, acţiuni comportamentale, indivizii
 6

desfăşoară câteva tipuri de activităţi clare, care condiţionează şi formarea unor tipuri
de comportament şi anume:
-activitatea afectivă, comportamentul voliţional este activitatea legată de
relaţiile existente între indivizi, mai exact este situaţia când agentul consideră că i se
cere un comportament bine determinat din partea altora;
-acţiunea raţională pe bază de valori este activitatea de raportare la
diversele valori existente în societate;
-activitatea tradiţională este activitatea orientată de norme şi valori
tradiţionale.
In cadrul relaţiilor sociale, sociologia percepe de fapt dominarea, o
dominare fondată pe o mulţime de interese (cum ar fi monopolul economic) sau pe
autoritate (puterea de a comanda). De aceea Weber adaugă la fiecare tip de activitate
(tradiţională, afectivă, raţională) un tip particular de dominare.
Weber defineşte dominarea ca o ,,ocazie de a găsi o persoană gata să se
supună unui ordin cu conţinut determinat’’. Dar orice dominare este în mod necesar
însoţită de o formă de legitimitate a cărui funcţie este de a normaliza ceea ce există.
Sociologul propune trei forme de dominare şi legitimitate tipice:
-Dominarea tradiţională îşi întemeiază legitimitatea pe caracterul sacru al
tradiţiei. De exemplu, puterea patriarhală în cadrul grupurilor familiale, puterea
seniorilor în societatea feudală sunt forme tipice de dominare tradiţională;
-Dominarea carismatică este generată de o personalitate cu o aură
excepţională. Puterea liderului carismatic se bazează pe forţa sa de convingere, pe
propagandă, pe capacitatea sa de a aduna şi mobiliza masele. Supunerea faţă de
asemenea lideri ţine de factori emoţionali pe care aceştia reuşesc să-i stimuleze, să-i
menţină şi să-i controleze. De-a lungul istoriei s-au perindat numeroşi lideri
carismatici, fie ei profeţi, întemeietori de imperii, mentori spirituali sau dictatori.
-dominarea legală se sprijină pe puterea dreptului abstract, care ţine de
funcţie şi nu de persoană. Puterea în organizaţiile moderne se justifică astfel prin
competenţă, prin raţionalitatea operaţiunilor şi nu prin virtuţi magice sau printr-un
drept ancestral. Dominarea legală se concretizează cel mai bine prin cod civil,
regulament interior.

9.3.Tipologii fundamentale ale activităţii sociale

Pentru a da un răspuns elastic la problema care a preocupat din totdeauna

pe sociologi, problema raportului dintre structura socială, dintre comunitate şi
individ, Max Weber introduce noţiunea de şansă care marchează caracterul
probabilistic al oricărei construcţii sociale, existenţa unor regularităţi probabilistice
proprii proceselor sociale. Regularităţile probabilistice sunt definite ca ,, şanse tipice
pentru a te aştepta la un anumit curs al acţiunii în prezenţa anumitor condiţii’’.
 7

Cum este explicată integrarea şi acţiunea prin intermediul noţiunii de

şansă ?
Activitatea socială este, prin excelenţă, o activitate comunitară. In cadrul
acestei activităţi comunitare, individul sau agentul îşi reglează conduita în speranţa că
alţi indivizi se vor comporta într-o manieră determinată. In reglarea conduitei pot să
se stabilească anumite acorduri între indivizi aflaţi în interacţiune, acorduri care pot
avea un caracter explicit sau implicit. Rolul acestor acorduri este de a reglementa
raporturile, relaţiile sociale dintre indivizi. In funcţie de tipul de acţiune, această
reglementare se poate realiza fie pe baza unor norme morale, etice, fie pe baza unor
valori, fie pe baza unor credinţe şi obiceiuri, a unor tradiţii.
Noţiunea de şansă care vrea să scoată în evidenţă caracterul probabilistic al
proceselor sociale, ne permite să apreciem şi durabilitatea structurilor sociale.
Aşadar, introducerea noţiunii probabilistice, de şansă, permite o explicaţie
mai complexă a vieţii sociale şi, în special, a elementului ei definitoriu, acţiunea,
activitatea oamenilor. Tocmai pe baza acestei noţiuni de şansă Weber arată cum
acţiunea socială se complică şi dă naştere la activitate.
In legătură cu această şansă care condiţionează în ultimă instanţă elaborarea
tipurilor acţionale, Weber încearcă să propună o tipologie fundamentală a activităţii
sociale. Deosebeşte în primul rând activitatea societară. La baza acestei activităţi se
află un acord explicit între membrii care constituie comunitatea. Ca exemplu pot fi
luate diferitele partide politice, organizate pe baza unui statut care reglementează
explicit raporturile dintre membrii acestora. Organizaţia va fi durabilă, va exista ca
atare atâta vreme cât membrii ei au interese comune.
Al doilea tip de acţiune este acţiunea prin înţelegere, prin armonie.
Acordul dintre indivizi nu se realizează prin intermediul unor statute ci, în primul
rând, prin respectul pe care şi-l poartă indivizii unii altora. La limita inferioară aceste
tipuri de acţiuni şi structuri au un caracter efemer; la limita superioară un asemenea
tip de acţiune are un caracter durabil. Ca exemplu pot fi date piaţa economică,
regulile de politeţe caracteristice diverselor grupuri sociale, reguli care sunt foarte
durabile în grupurile constituite şi care au un caracter relativ, efemer în grupurile
instabile, în grupurile sociale constituite ad-hoc.
Un al treilea tip fundamental de acţiune este acţiunea instituţională.
Această acţiune este reglementată de un statut ce nu depinde de individ. Ex: statutul
familial, cetăţean al unei ţări, al unui oraş. Individul, după Weber, trebuie să se
integreze, să se supună unui sistem de norme.
In fine, un alt tip de acţiune fundamentală este activitatea de grup. Este
vorba de acţiunea desfăşurată în cadrul structurilor sociale la care indivizii aderă fără
nici o obligaţie. Nu există o reglementare explicită a raporturilor dintre membrii
grupurilor respective. Trebuie să existe o anumită forţă coercitivă, o anumită
constrângere care să menţină unitatea. Deoarece nu există un statut, nu sunt norme
care să constrângă indivizii, această forţă este condiţionată de autoritatea unor mari
 8

personalităţi, de autoritatea liderului, de autoritatea profetului faţă de credincioşi, de

autoritatea şefului faţă de partizanii săi etc.
Este una din problemele cele mai interesante din concepţia lui Weber
pentru că încearcă să detaşeze aspecte foarte concrete ale modului cum se înfăptuieşte
autoritatea într-o anumită societate. Se cunosc la toate popoarele legende în legătură
cu marile personalităţi, legende care au apărut şi ca modalitate de orientare a acţiunii
oamenilor. La noi în ţară, cele mai interesante legende din acest punct de vedere,
prezente în cadrul acestui tip de activitate de grup, sunt legendele care au apărut în
legătură cu Cuza Vodă. Cuza Vodă nu a făcut acele acte de dreptate care sunt
povestite în diversele legende. Dar pentru mase, acte importante, ca cel de
împroprietărire, recunoaşterea naţională, puteau fi înfăptuite de un om bun, drept,
dârz şi hotărât.
Tipurile fundamentale pure amintite în realitate nu există întrucât indivizii
nu sunt membri numai ai unei comunităţi şi nu desfăşoară numai un tip de acţiune. Ei
sunt membri ai diverselor grupuri, structuri sociale; este membru al comunităţii
familiale, a unui grup socio-profesional, este cetăţean al statului, membru al unui
partid.
Scopul acestei tipologii nu este de a detaşa şi de a contrapune diversele
tipuri de acţiune din viaţa socială, ci de a descoperi modalităţi variate care să permită
evidenţierea, cunoaşterea unor trăsături esenţiale ale proceselor sociale. Tipurile
ideale sunt modele şi în această ipostază au toate calităţile şi limitele unui model
teoretic.

9.4.Idei weberiene legate de reciprocitate şi relaţii sociale. Birocraţia

S-a subliniat faptul că la originea tuturor relaţiilor sociale se află acţiunea

socială. Acţiunile sociale sunt definite de Weber ca raporturi semnificative după care
indivizii îşi orientează reciproc comportamentul. Vedem reluată noţiunea de
reciprocitate pe care am întâlnit-o la Simmel şi Von Wise. Fără un minim de
reciprocitate, arată Weber, nu există relaţii sociale, nu există orientare semnificativă a
comportamentelor. Evidenţiind existenţa acestei reciprocităţi ca bază a orientării
semnificative a comportamentelor, Weber o deosebeşte de noţiunea de solidaritate,
care presupune, printre altele, faptul că toţi indivizii acordă acelaşi conţinut,
semnificaţie actelor lor.
Reciprocitatea presupune, spre deosebire de solidaritate, existenţa a două
tipuri de relaţii de orientare: o orientare pozitivă şi una negativă. Aceasta înseamnă că
relaţiile de reciprocitate pt să existe numai între doi prieteni, doi tovarăşi de idei dar şi
între doi adversari.
Orice relaţie socială presupune un element de regularitate, un element de
constanţă a raportului. Deci, acţiunile între indivizi sunt sociale nu în general, nu la
modul abstract; sunt sociale acele acţiuni care au un caracter de regularitate.
 9

La un nivel imediat, nemijlocit, relaţiile sociale presupun existenţa unor

deprinderi, a rutinei. Aceste obiceiuri şi moravuri nu au un caracter absolut
obligatoriu. Există, de regulă, o supunere liber consimţită, o supunere în cadrul căreia
conceptul de onoare ocupă un loc de seamă. In acelaşi timp există raporturile
nemijlocite dintre indivizi.
In fine, există tipuri de raporturi legiferate prin intermediul dreptului,
legiferare care presupune, printre altele, şi intervenţia unor organisme speciale, care
au rolul de a menţine ordinea.
Deci, în viaţa socială, există o multitudine de structuri, generate tocmai de
multiplicitatea acţiunilor sociale. In principiu însă, oamenii se grupează în două mari
tipuri de relaţii sociale: sunt relaţiile de comunalizare şi relaţiile de socializare. In
cadrul relaţiilor sociale de comunalizare, activitatea socială este fondată pe
sentimentele subiective reciproce ale indivizilor. In cadrul relaţiilor de socializare,
activitatea unificatoare se realizează pe bază de compromis către interesele diverse
ale indivizilor şi grupurilor sociale sau pe baza coordonării acestor interese. Această
coordonare se efectuează prin elaborarea unor scheme raţionalizate de acţiunea
socială, scheme care ţin seama de valorile sociale din societate, de scopurile şi de
finalitatea activităţii sociale. Deci, şi într-un caz şi în celălalt, oamenii se află în
raporturi strânse. Dar dacă, în cadrul relaţiilor de comunalizare, interesele sunt în
genere apropiate, este specifică o participare afectivă, liber consimţită, este prezent un
sentiment de identificare a individului cu viaţa comunităţii respective, în cadrul
relaţiilor de socializare, tocmai datorită unor interese opuse, apare necesitatea
realizării unor compromisuri între interesele diverselor grupuri apare necesitatea
activităţii de cooperare, de corelare a tipurilor principale de acţiune, de activitate
socială.
In interiorul relaţiilor de socializare asistăm la o luptă permanentă dintre
grupurile sociale ale căror interese diferă. Cele mai importante forme ale
manifestărilor sociale sunt puterea politică, economică, religioasă şi dominaţia,
dominaţia care presupune comanda din partea şefului ierarhic, supunerea din partea
membrilor comunităţilor, grupurilor sociale.
Problematica teoretică a sociologiei weberiene este deosebit de vastă. De
aceea, s-a încercat să se detaşeze ideile care par a fi cele mai importante din concepţia
lui Max Weber.
Max Weber este unul din primii sociologi care au sesizat importanţa
fenomenului birocratic în societăţile moderne. Pentru el, administraţia birocratică
reprezintă tipul pur de dominare ,,legală’’. De aceea, este cea mai justă şi mai
eficientă formă de organizare.
Caracteristicile sale sunt următoarele:
-puterea sa se bazează pe ,,competenţă’’ şi nu pe tradiţie sau forţă;
-funcţionarea birocratică se înscrie în cadrul reglementării impersonale;
sunt excluse arbitrarul, clientelismul sau deciziile nefondate în drept;
 10

-atribuţiunile sunt îndeplinite în virtutea funcţiilor specializate, definite în

mod metodic;
-cariera depinde de criterii obiective, vechime, calificare.
Weber afirmă că dacă ne gândim la birocraţia indiană şi chineză, modul de
organizare birocratic nu este specific Occidentului.
Birocraţia este ,,aplicabilă’’ şi demonstrabilă din punct de vedere istoric la
întreprinderile economice de profit, la întreprinderile caritabile sau la orice altă
întreprindere cu scopuri private, ideale şi materiale. El exemplifică prin administraţia
birocratică a marilor întreprinderi capitaliste, partidelor politice şi a unor ordine
religioase.
După Weber, analiza puterii birocratice a devenit una din marile teme ale
sociologiei politice şi ale sociologiei organizaţiilor. Sub influenţa lucrărilor
sociologilor americani (Merton, Gouldner), cercetarea a avut în vedere analiza
funcţionării interne a organizaţiilor birocratice şi, în special, s-a străduit să depisteze
contradicţiile, efectele imense, disfuncţiile şi alte ,,iraţionalităţi’’ specifice acestui tip
de sistem.

9.5.Etica protestantă şi spiritul capitalismului

Lucrarea a provocat controverse prin punerea în corelaţie a două categorii

mari de fapte: religia şi dezvoltarea economică. La sfârşitul secolului XIX, Weber
verifică faptul că în regiunile germane în care coexistă catolici şi protestanţi, aceştia
din urmă deţin în majoritate pârghiile puterii industriale şi comerciale. Pornind de la
această evidenţă, Weber caută să explice nu numai legătura dintre etica puritană şi
spiritul capitalismului ci şi să prezinte, în termeni mai generali, procesul de
raţionalizare care, în Occident, modifică domenii diverse precum arta, politica, ştiinţa
sau dreptul.
Capitalismul modern nu a apărut mai devreme din pricina catolicismului
care a obstrucţionat această posibilitate. Capitalismul, ca tip de organizare
economică, a condus la o dezvoltarea fără precedent a societăţilor fiind considerat
drept singura cale de dezvoltare modernă.
Parafrazând paradigma marxistă, dezvoltarea economică şi socială ar fi
posibile dacă s-ar asigura o bază tehnică modernă, un volum suficient de mare de
capital, o forţă de muncă calificată şi competenţele manageriale necesare.
Realităţile multor ţări din Africa, America Latină şi Asia au dus la
concluzia că în dezvoltarea capitalismului intervin mult mai mulţi factori decât cei
avuţi în vedere în paradigma marxistă.
,,Spiritul capitalismului’’ presupune pentru ,,omul capitalist modern’’ că
munca este o datorie, un semn de virtute şi o sursă de satisfacţie personală. Acest
,,spirit al capitalismului’’ contrastează cu tipul de activitate pe care Weber îl defineşte
ca fiind ,,tradiţional’’ şi care se manifestă astfel: muncitorii preferă muncă mai puţină
 11

în loc de bani mai mulţi; în orele de muncă urmăresc maximum de confort şi

minimum de efort; nu se adaptează la noile metode de muncă.
Intreprinzătorul ,,tradiţional’’ dobândeşte câştigul prin camătă şi circulaţia
banilor, prin participarea la finanţarea unor tranzacţii politice cum ar fi revoluţiile,
războaiele, exploatarea colonială sau fiscală, utilizarea forţei de muncă aservite.
Câştigurile realizate din acest comportament depindeau foarte mult de fluctuaţiile
politice.
Deci, deosebirea dintre ,,spiritul capitalist’’ şi cel precapitalist nu constă în
faptul că ,,auri sacra fomes’’ (blestemata foame de bani) ar fi fost atunci sau ar fi şi
astăzi mai mică în afara capitalismului burghez decât în interiorul sferei specific
capitaliste, aşa cum îşi închipuie romanticii moderni.
Adversarul cu care trebuie să lupte în primul rând ,,spiritul capitalist’’ a
fost acel gen de simţire şi de comportament care ar putea fi numit tradiţionalism.
In contrast cu acest comportament tradiţional, capitalismul urmăreşte
câştigul în mod raţional, prin comercializarea continuă pe o piaţă liberă, dar dominată
de reguli şi legi, prin dezvoltarea de întreprinderi productive care folosesc conturi
contabile, prin operaţiile financiare, prin tranzacţiile speculative cu bunuri
standardizate, prin administrarea permanentă a organismelor politice, prin dezvoltarea
întreprinderilor orientate în funcţie de obţinerea profitului pe termen lung.
Indivizii care manifestă ,,spiritul capitalist’’ sunt cel puţin indiferenţi faţă
de biserică deoarece ideea cucernicei plictiseli a paradisului nu este ispititoare pentru
firea lor activă iar religia le apare ca un mijloc de a-l distrage pe om de la muncă.
Pentru ca noul comportament să se generalizeze în societate trebuie să
apară ceva comun tuturor membrilor societăţii. Acest ceva comun a fost, după Weber,
etica protestantismului.
In secolul XVI, în vestul Europei s-a înregistrat intensificarea activităţii
economice şi comerciale, iar pe de altă parte s-a intensificat în mod paradoxal
activitatea religioasă prin Reformă. Paradoxal, deoarece intensificarea activităţii
economice presupune indiferenţă religioasă. Dar societăţile care au îmbrăţişat
protestantismul au făcut excepţie de la aceste regularităţi istorice.
Părinţii Reformei nu au urmărit deliberat promovarea ,,capitalismului’’.
Weber afirmă doar că doctrinele protestante, care se caracterizează printr-un
ansamblu de valori precum înclinaţia pentru economisire, abstinenţă, refuzul luxului,
disciplina muncii şi conştiinţa profesională, conţin în mod implicit încurajări ale
noului tip de comportament economic. In acest context, Weber analizează doctrina
predestinării.
In doctrina catolică şi ortodoxă, Dumnezeu este bun şi îndurător. Pentru a fi
ales sau damnat, comportamentul indivizilor este determinant. In funcţie de acest
comportament chiar şi cele mai mari păcate pot fi iertate.
Protestantismul introduce o concepţie nouă asupra predestinării. Faptul de a
fi ales sau damnat este stabilit de Dumnezeu de la început şi pentru totdeauna. Omul
nu poate şti dacă a fost ales sau damnat pentru atunci ar negocia cu Dumnezeu şi s-ar
 12

pune sub semnul întrebării atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Ca urmare,

individul trăieşte o stare dramatică de permanentă incertitudine. Doctrina
predestinării elaborată de Calvin (1509-1564) oferă un răspuns la această nelinişte.
Conform acestei doctrine, ceea ce ştim este doar faptul că unii oameni sunt aleşi iar
alţii sunt damnaţi. In faţa acestei situaţii omul devine neputincios, nefiind ajutat nici
de Biserică, preot sau Dumnezeu. Soluţia oferită de calvin este ca omul să se
comporte ca şi cum ar fi ales şi să lucreze în permanenţă în slujba lui Dumnezeu,
ducând o viaţă ascetică.
In acest comportament al eticii protestante este identificată de către Weber
legătura dintre calvinism şi ,,spiritul capitalismului’’. Doctrina puritană argumentează
credincioşilor faptul că munca este singura apărare împotriva tentaţiilor, a îndoielilor.
Profitul şi bunăstarea sunt condamnabile numai dacă ele conduc la lenevie şi
delăsare. Atâta timp cât este rezultatul unui efort permanent, dobândirea de câştiguri
este o obligaţie, o datorie pentru întreprinzător. Orice cheltuială este suspectă din
punct de vedere moral dacă ea serveşte plăcerilor, deoarece omul este doar un servitor
care trebuie să dea socoteală pentru toate bunurile pe care Dumnezeu le-a pus la
dispoziţia sa.
Weber nu a făcut o analiză în sine a ideilor religioase. El s-a oprit asupra
moralei puritane şi modului de viaţă pentru un întreg grup de oameni. In acest sens a
făcut o analiză specială a comunităţilor sectare.
Sectele protestante şi asociaţiile voluntare din Statele Unite sunt folosite de
el ca explicaţii ale mecanismului social prin care structurile morale ale puritanilor au
putut fi introduse în societate. Credinciosul trebuie să facă proba în faţa celorlalţi
membri ai sectei, dar, în primul rând, trebuie să-şi probeze acest lucru sie însuşi, că
deţine calităţile pentru care a fost admis în sectă. Toată viaţa este pentru credincios o
permanentă probă.
Evitând reducţionismul, Weber arată că etica protestantă a fost doar unul
dintre multiplele fenomene care au dus la creşterea raţionalismului în diversele
aspecte ale vieţii sociale. Protestantismul nu a condus în mod necesar pretutindeni la
capitalism. De exemplu, calvinismul transpus de olandezi şi de hughenoţii francezi în
Africa de Sud, nu a condus la capitalism.
Teoria lui Weber este o teorie de explicaţie regională şi istorică,
necontrapunându-se altor teorii privind geneza capitalismului. Potrivit economistului
german Werner Sombart, puritanismul a avut doar o influenţă minoră asupra
dezvoltării capitalismului, spre deosebire de alte două religii, catolicismul şi mai ales
iudaismul. Sombart insistă asupra rolului moralei tomiste (care valorizează
raţionalizarea vieţii) şi asupra priorităţii cronologice a iudaismului în apariţia
spiritului capitalist. In opinia sa, iudaismul îşi are originea în raţionalizarea practicilor
economice în vederea speculării, practici care au fost cel puţin hotărâtoare pentru
naşterea capitalismului.
 13

TEST GRILA 9

1.Max Weber respinge:

a)organicismul
b)psihologismul
c)pozitivismul naturalist
2.Acţiunea instituţională este reglementată de un statut ce nu depinde de:
a)putere
b)armonie
c)individ
3.Impotriva tentaţiilor, a îndoielilor, potrivit doctrinei puritane, singura
formă de apărare este:
a)religia protestantă
b)munca
c)indiferenţa
 14

CURS X
SOCIOLOGIA CUNOASTERII

10.1.Obiectul

Sociologia cunoaşterii reprezintă în primul rând recunoaşterea explicită a

faptului că procesul complex al cunoaşterii umane, fie că este obiectul de analiză al
logicii, al psihologiei sau gnoseologiei, nu devine pe deplin inteligibil decât atunci
când este privit şi din punct de vedere sociologic.
Este o direcţie teoretică în sociologie al cărei program constă în analiza
contribuţiei factorilor sociali la producerea, structurarea, validarea, difuzarea
(eventual distorsionarea) cunoştinţelor umane.
Marxismul, cu teza sa despre funcţia şi stratificarea de clasă a ideilor, s-a
plasat în miezul problematic al sociologiei cunoaşterii. Dar el a substituit relativismul
şi pluralitatea valorilor din interiorul unei societăţi cu propriul monopol asupra
autenticităţii. Materialismul istoric a putut fi astfel prezentat ca singura filozofie
ştiinţifică, sociologia marxistă ca singura sociologie ştiinţifică. In mod similar a putut
fi acaparat şi sensul istoriei: evoluţia umanităţii până la revoluţia socialistă ar fi doar
pre-istorie, istoria autentică ar începe doar odată cu eliberarea proletariatului.
Obiectiv vorbind, diferenţierea cunoştinţelor, ideilor şi valorilor în funcţie de
structura socială e un fapt iar sociologia cunoaşterii e chemată tocmai să-l
conceptualizeze. Durkheim, Max Scheler, Max Weber şi mai ales Karl Mannheim au
adus contribuţii importante în această direcţie.
Sociologia cunoaşterii presupune două părţi:
-cercetarea concretă a determinării sociale a cunoaşterii de diferite genuri şi
nivele;
-formularea teoretică generală a tuturor trăsăturilor cunoaşterii care decurg
de aici; această a doua parte include în mod necesar cercetarea aspectului sociologic
al valabilităţii cunoştinţelor noastre, problema obiectivităţii lor, corelaţia dintre
caracterul partinic şi cel obiectiv al ideilor noastre.
Ne vom referi la câteva aspecte mai importante ale modului cum s-a
conturat sociologia cunoaşterii în cadrul sociologiei generale prin contribuţia a doi
dintre reprezentanţii ei de seamă, filozofii şi sociologii germani Max Scheler şi Karl
Manheim.

10.2.Sociologia cunoaşterii la Max Scheler (1874-1928)

Cu toate că a fost mai mult filozof decât sociolog, contribuţia sa la

dezvoltarea sociologiei cunoaşterii este deosebit de importantă şi fecundă.
 15

Din punct de vedere al concepţiei sale filozofice, el s-a aflat sub influenţa
directă a fenomenologiei lui Ed. Husserl, căreia i-a dat o interpretare originală.
Scheler a dezvoltat fenomenologia predecesorului său într-o ontologie
spiritualistă a valorilor şi, în genere, într-un idealism obiectiv religios, situând la baza
teoriei sale asupra existenţei, existenţa divinităţii.
După Scheler ontologia nu poate fi rezultatul analizelor gnoseologice; ea
este teoria existenţei ,,spiritului şi a lumii’’ şi premerge oricărei teorii a cunoaşterii.
In cadrul ontologiei lumea ia forma ,,sferelor principale ale existenţei şi
obiectivităţii’’, sfere care nu se deduc din subiectivitate ci există independent de
conştiinţa individuală.
Scheler distinge:
-sfera absolutului, realului şi valoricului-sfera ,,divinului’’;
-sfera ,,socialului’’, a istoriei;
-sfera lumii exterioare şi interioare (a specificului corpului omenesc şi a
lumii ce-l înconjoară);
-sfera a ceea ce este viu;
-sfera a ceea ce este mort.
Sfera ,,divinului’’ este superioară şi fundamentală. Concepţia sa despre om
poartă amprenta subordonării sferelor existenţei faţă de cea a divinului. Omul este om
pentru că posedă spirit. Lumea spiritului (de fapt, lumea socială) constituie factorul
determinant al activităţii umane. Intrucât individul valorează numai ca element al
colectivităţii, este necesar să analizăm amprenta pe care colectivitatea o pune asupra
tuturor actelor sale, inclusiv asupra actului de a reflecta realitatea. Astfel Max Scheler
ajunge la formularea tezei privitoare la necesitatea apariţiei unei noi discipline,
sociologia cunoaşterii, care să se ocupe cu analiza condiţionării sociale a conştiinţei, a
subiectului.
Dar cadrul social al subiectului la Scheler este înţeles în mod idealist
obiectiv, metafizic, esenţa omului şi a realităţii sociale fiind lipsite de caracter istoric,
fiind un simplu simbol, o schemă abstractă.
Ideile şi cunoştinţele, opiniile oamenilor asupra realităţii variază în funcţie
de tipurile de societate în care sunt elaborate. De exemplu, Max Scheler arată că în
societatea greacă a predominat cunoaşterea filozofică, în cea asiatică cea teologică, în
societatea europeană modernă predomină cunoaşterea tehnică. El admite că, în cadrul
aceluiaşi tip de societate, diferite clase şi teorii diferite ierarhizează diferit genurile de
cunoaştere. El pune însă aceste deosebiri nu pe seama existenţei unor deosebiri
esenţiale între tipurile de societate, între clase sau grupuri, ci pe seama existenţei unor
factori subiectivi ,,apriorici’’, proprii acestor cadre sociale (apriori – din ceea ce
precedă, termen desemnând cunoştinţele care, din punct de vedere gnoseologic, nu
provin din experienţa nemijlocită şi pentru explicaţia cărora simpla experienţă nu este
suficientă, deosebindu-se astfel de cunoştinţele aposteori).
Pentru a ajunge la cunoaşterea ansamblului realităţii este necesar să te
desprinzi de aceste idei apriorice care vin de la cadrele sociale. Sociologia cunoaşterii
 16

trebuie să stabilească acele căi care fac posibilă depăşirea acestor ,,apriori’’ de ordin
subiectiv, pentru a se putea ajunge la o cunoaştere absolută.
Grupul social capabil să se detaşeze de aceşti ,,apriori’’, de aceşti ,,idoli’’
subiectivi îl constituie ,,o elită intelectuală’’ care poate restabili ,,ordinea esenţială’’
între genurile de cunoaştere, ierarhia reală şi esenţială a ideilor şi cunoştinţelor
noastre.
Max Scheller a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării ulterioare
a sociologiei cunoaşterii. El a surprins şi formulat o latură importantă a problematicii
acesteia, aceea a posibilităţii de a se ivi o opoziţie între esenţa realităţii şi concepţiile,
opiniile oamenilor în legătură cu ea, cu alte cuvinte, problema cauzelor şi originilor
reflectării denaturate a realităţii, a ,,conştiinţei false’’, care au în mare măsură o
explicaţie sociologică.
Soluţia oferită de Max Scheller, accentul pus pe aptitudinile deosebite
ale ,,elitei intelectuale’’, a fost îmbrăţişată de mulţi dintre reprezentanţii sociologiei
cunoaşterii, printre care şi Karl Mannheim.

10.3.Sociologia cunoaşterii la Karl Mannheim

Din punct de vedere al problematicii îmbrăţişate, Manheim se menţine la

analiza, cu precădere, a fenomenelor sociale, iar dintre acestea are în vedere mai ales
sfera reflectării fenomenelor de ordin politic. In limitele acestui domeniu el încearcă
să descifreze legătura dintre idei şi ,,situaţia socială’’ a celui ce le elaborează în
vederea realizării sarcinilor ce stau în faţa sociologiei cunoaşterii; el va preconiza ca
metodă principală ,,reducţia ideologică’’ a concepţiilor oamenilor, ceea ce înseamnă
dezvăluirea influenţelor realităţii sociale asupra lor. Aceasta este suficient, după
Manheim, pentru a dovedi unilateralitatea şi chiar falsitatea oricăror puncte de vedere
particulare (de clasă sau grup) şi, în consecinţă, necesitatea depăşirii lor.
Ideologia semnifică în cadrul sistemului dezvoltat de Mannheim
,,conştiinţa falsă’’, interpretarea denaturată (conştientă sau involuntară) a realităţii
datorită interesului declanşat de o anumită poziţie socială.
In aceste condiţii orice interes de clasă sau de grup, în orice etapă istorică s-
ar afla, devine cauză devine cauză a caracterului eronat al cunoaşterii. Orice ideologie
este deci cu necesitate neadevărată întrucât ea denaturează realitatea în dublu sens: fie
că o prezintă în mod fals, fie că o prezintă unilateral (adică numai din unghiul de
vedere al unei anumite situaţii sociale) . Realitatea socială având aspectul unui ,,tot’’,
cunoaşterea ei nu se poate realiza de pe nici una dintre aceste poziţii particulare.
Pentru Manheim, sociologia cunoaşterii poate fi privită ca o disciplină
ştiinţifică numai atunci când se situează în afara oricărei clase. Aceasta deoarece
 17

orice idee este adoptată în virtutea utilităţii ei pentru o clasă sau un grup social şi deci
problema obiectivităţii cunoştinţelor nu se poate rezolva.
După părerea lui Manheim, disciplina care se ocupă cu studiul acestor
perspective, fără aşi pune problema adevărului lor, este teoria ideologiei. Ea nu poate
avea un caracter ştiinţific din cauza spiritului ei polemic, din cauza partinităţii ei.
Manheim afirmă deschis superioritatea concepţiei sale faţă de marxism,
care rămâne o teorie ideologică proletară, în timp ce sociologia sa a cunoaşterii va
,,transcede’’ toate punctele de vedere, toate perspectivele particulare, îndeplinind
condiţia necesară pentru a se întemeia ca ştiinţă.
Sociologia cunoaşterii deci nu va acorda privilegii nici unei clase, nici unui
partid, sau grup social. Sarcina ei va fi aceea de a analiza fără ,,spirit polemic’’ şi fără
a lua în consideraţie vre-o prejudecată inspirată de ,,spiritul de partid’’ toţi factorii
situaţiei sociale existente care influenţează gândirea. El nu situează sociologia
cunoaşterii în afara ,,prejudecăţilor partizane’’ deoarece tocmai aceste ,,prejudecăţi’’
sunt cele care constituie principala emanaţie distinctivă a poziţiei sociale a claselor
sau grupurilor.
De aceea Manheim consideră că obiectivitatea în sociologia cunoaşterii nu
se poate obţine decât pe o cale indirectă ale cărei principale etape sunt:
-particularizarea conştientă a propriului unghi de vedere, recunoaşterea
faptului că el nu poate avea o valabilitate absolută;
-depăşirea tuturor punctelor de vedere (inclusiv a celui propriu), aflarea
unui numitor comun pentru toate;
-sinteza acestor perspective, reconcilierea ideilor aflate în conflict dintr-o
perspectivă mai largă, de pe un plan superior.
Realizarea acestei sinteze, după Mannheim, se poate face de un grup social
care să nu fie prea strâns legat de realitatea socială, care să nu se afle în conflict cu
nici un grup şi care, în virtutea acestor trăsături, să nu-şi poată modifica continuu
perspectiva. Respinge ideea că sinteza ar putea fi realizată de o ,,clasă de mijloc’’
deoarece ea n-ar face decât să-şi protejeze avantajul de a critica şi de la stânga şi de la
dreapta.
Singurul grup de la care putem aştepta o sinteză progresivă este
intelectualitatea socialmente neataşată.
Ceea ce uneşte intelectualitatea nu este o situaţie socială anumită, bazată pe
interesele precise, ci ,,educaţia’’ ei superioară, aflată deasupra tendinţelor şi opiniilor
în conflict. ,,Educaţia modernă’’ oferă intelectualităţii acea supleţe a spiritului,
necesară pentru a înţelege şi concilia diferite idei şi concepţii opuse.
Putem conchide că la Mannheim independenţa sociologiei cunoaşterii faţă
de poziţia socială a celui ce o elaborează trebuie să fie condiţia esenţială a
transformării acesteia într-o disciplină ştiinţifică.

TEST GRILA 10
 18

1.Sociologia cunoaşterii la Max Scheler cuprinde şi sfera ,,divinului” care este:

a)de natură religioasă
b)de natură exterioară
c)superioară şi fundamentală
2.Ideologia la Manheim semnifică:
a)conştiinţa unui grup
b)interpretarea conştientă a realităţii
c)conştiinţa falsă
3.Obiectivitatea la Manheim, în sociologia cunoaşterii, se poate obţine pe o cale:
a)directă
b)indirectă
c)atât directă cât şi indirectă
 19

Cursul XI

Şcoala sociologică de la Chicago

11.1.Profilul şcolii

Istoria sociologiei americane din perioada interbelică este marcată de

activitatea şcolii sociologice de la Chicago. Personalitatea şi autoritatea pe care le-a
dobândit această şcoală se datorează noii direcţii imprimate sociologiei: cercetarea
empirică de teren.
Trebuie precizate două lucruri în legătură cu profilul sociologic personificat
de şcoala de la Chicago:
1.motivaţiile demersului sociologic sunt diagnoza şi, eventual, prognoza
socială ca instrumente ale controlului social;
2.cercetarea empirică de teren, diversificându-se în noi şi neaşteptate
proceduri, a dus la o amânare temporară a reflecţiei teoretice generalizatoare, fără a
minimaliza totuşi, rolul teoriei sociologice în modalitatea de abordare a acestui
curent.
Semnificaţia cercetărilor empirice lansate de şcoala de la Chicago păstrează
în istoria sociologiei americane semnificaţia unei poziţii protestatoare împotriva
racilelor societăţii şi a încercării de a o schimba. Acest aspect apare cu atât mai
evident, în contrapondere, cu specificul unui alt tip de cercetări empirice patronat de
Centrul de sociologie de la Harvard, respectiv ciclul de cercetări de sociologie
industrială întreprinse de Elton Mayo, dominat de o cu totul altă concepţie socială:
identificarea mijloacelor prin care se poate spori productivitatea muncii (în folosul
patronatului) prin perfecţionarea relaţiilor umane în cadrul întreprinderii.
In genere deci, epoca dintre cele două războaie mondiale este caracterizată
în istoria sociologiei americane prin mutaţia de la sociologia de catedră, la cercetarea
empirică de teren.
Sociologii noii generaţii, dotaţi cu spirit de frontieră şi vocaţie, conform
principiilor lor de ,,definire a situaţiei’’, s-au reorientat ferm către fapte, către date.
Sociologii de la Chicago au emis, elaborat şi dezvoltat două mari direcţii
metodologice: psihologia socială şi ecologia umană. Aceste puternice linii de forţă ale
sociologiei constituie aportul propriu al Scolii de la Chicago la patrimoniul
sociologiei americane, alături de o a treia orientare dezvoltată ulterior, în perioada
postbelică, de către alte centre, funcţionalismul.
Psihologia socială şi ecologia umană au fertilizat în mod pozitiv sociologia
americană a epocii.
In cadrul primei tendinţe, concepţia sociologică se dezvoltă sub forma apariţiei şi
elaborării teoriei intersecţiunii, cunoscută în istoria sociologiei moderne sub
 20

denumirea de teoria interacţiunii simbolice. Evoluţia ei este ilustrată cronologic de

H.Cooley, W.I. Thomas şi G.H. Mead.

11.2.Charles Horton Cooley (1864-1929)

După ce-şi susţine doctoratul de sociologie la Universitatea din Michigan,

înfiinţează aici o catedră şi o secţie de sociologie şi economie pe care o conduce până
la sfârşitul vieţii. Primele sale două lucrări, deşi angajate pe teme precise şi limitate
conform comenzii institutelor care le-au solicitat, ,,Teoria transporturilor’’ şi
,,Semnificaţia socială a căilor ferate din cadrul oraşelor’’, au căutat să depăşească un
punct de vedere strict tehnicist în abordarea acestor probleme şi tentativa de le corela
cu o viziune holistică (gr.holos întreg, modalitate de interpretare filozofică a
fenomenelor ca totalităţi ca sisteme în care părţile îşi pierd individualitatea şi se
subordonează întregului) asupra societalului, tendinţă care apare şi rămâne la Cooley
principala motivaţie logică şi epistemologică a ştiinţei despre societate.
Dacă gândirea teoretică americană este net anticarteziană (cartezianism-
concepţia filozofică a lui Descartes, după numele său latinizat, Cartesius şi a adepţilor
săi, caracterizată prin raţionalitate, mecanicism şi dualism). Cooley este printre primii
şi cei mai consecvenţi reprezentanţi ai acestei orientări.
Cooley se opune disjuncţiei carteziene dintre subiectul care cunoaşte şi
gândeşte şi lumea exterioară lui şi, în acelaşi timp, dualismului dintre natura fizică şi
cea spirituală a individului social.
Obiectele lumii reale sunt, după Cooley, părţi constitutive ale gândirii şi
personalităţii subiectului. Împotriva barajului ridicat de cartezianism între individ şi
societate, între lumea fizică şi cea psihică, Cooley subliniază întrepătrunderea şi
interdependenţa lor.
Relevând conţinutul subiectiv al fenomenului social, Cooley a încercat să
afirme două puncte de vedere, frecvente în modul de abordare a sociologiei epocii:
-în primul rând el se ridică împotriva supralicitării analogiei dintre viaţa şi
organismul animal şi viaţa socială şi fiinţa umană, operată şi patronată de influenţa
spenceriană, ce domina climatul şi mentalitatea intelectualilor vremii;
-în al doilea rând, el militează împotriva atomizării părţilor componente ale
societăţii, ale relaţiei dintre individ şi societate, promovând contra lor un punct de
vedere holistic, o viziune globală, cu caracter sistemic.
Cu această ocazie, Cooley pune în circulaţie conceptul inedit de grup
primar. Identificându-l la nivelul familiei, al grupului de joacă sau al vecinătăţii,
Cooley denumeşte grupul primar acele colectivităţi ,,caracterizate prin asociaţie
intimă şi directă şi prin cooperare’’.
Ele constituie unitatea primordială de socializare şi, în această ipostază,
independent de genul sau mărimea lor, ele sunt fundamentale pentru viaţa întregii
societăţi şi a individului. ,,Ele sunt primare în mai multe sensuri dar în special prin
 21

acela că sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi a idealurilor individului’’.

Cooley nu a considerat că unitatea grupului e bazată exclusiv pe simpatie, dragoste şi
armonie. El a subliniat că grupul adesea este o unitate competitivă, însă divergenţele
care pot să apară, pot să fie ,,socializate de simpatie’’ şi să devină sau să tindă a
deveni disciplinate de spiritul comun. Grupul primar este, în concepţia lui Cooley,
domeniul în care omul hoblesian nu are teren de acţiune (homo homini lupus-Thomas
Habbes sec.XVI), în care devotamentul faţă de totalitate şi faţă de ceilalţi prevalează
asupra maximizării interesului personal.
Procesul social. Dintre toate instanţele sub care societatea se permite
abordată, cea mai relevantă, în concepţia lui Cooley, este studierea procesului social..
In acest sens el se referă în mod direct la analiza opiniei publice ca proces social
specific. In măsura în care viaţa socială este o reţea de comunicaţii între actorii şi
grupele componente, opinia publică reprezintă o întruchipare a acestui proces care
consolidează legăturile sociale şi asigură consensul. Ea nu este o simplă sumă
totalizatoare a părerilor exprimate ci ,,un proces organic, produsul cooperativ al
comunicării şi influenţelor reciproce’’. Ea are propriile sale regularităţi şi nu
reprezintă acordul comun sau majoritar ci, dimpotrivă, acţiunea şi influenţa reciprocă
a unor idei individuale asupra altora, lupta şi ciocnirea ideilor în procesul de
comunicare. ,,Opinia publică matură’’, spre deosebire de ,,impresia populară’’ apare
din dezbatere. Ea nu este o medie între punctul de vedere minim şi maxim ci
rezultatul interferenţei dintre tendinţe de gândire opuse. Intr-o schemă de referinţă
dată, opinia publică este produsul dezacordului comunicat, rafinat prin dezbatere şi
confruntarea intelectuală. Aceeaşi interpretare este valabilă şi pentru alte procese
sociale, cum ar fi conflictul, pe care Cooley îl consideră neradicabil. De aceea Cooley
rămâne un apărător consecvent al virtuţilor democraţiei pe care o consideră ca un
mod de guvernare ajungând la unitatea morală nu prin suprimarea diferenţelor ci prin
acţionarea lor în forul opiniei publice.
Deşi nu s-a integrat în lupta politică curentă, Cooley s-a alăturat
radicalismului mişcărilor populiste şi al reformatorilor progresişti. Prin bunăstare,
control şi planificare, Cooley consideră că erodarea şi subminarea proceselor
democratice din SUA pot fi oprite.

11.3.William Isaac Thomas (1863-1947)

Cu studii iniţiale de filologie, devine interesat în studiul şi mai ales perspectiva

sociologică în urma închegării acestui departament la Universitatea din Chicago, pe
care o frecventase.
Spre deosebire de Durkheim, dar nu împotriva lui, ci mai curând preluând
şi dezvoltând, în condiţiile societăţii americane moderne, concepţia sa despre
societate, Thomas consideră că explicaţia unui fapt social nu are întotdeauna ca
antecedent generator un alt fapt social şi anume: modelul lui Durkheim, după care
 22

conştiinţa colectivă este modelul unic determinant al acţiunii sociale, model conform
căruia realitatea socială apare ca un circuit închis de fapte sociale interrelaţionate, nu
se verifică în cadrul experienţei concrete americane. Ceea ce aceasta demonstra în
acel moment era imaginea unei agitate fluctuaţii în care norme impecabile din punct
de vedere logic, juridic sau moral, se dovedeau ineficiente sau uneori cu efect
contradictoriu celui scontat, dereglând în loc să ordoneze relaţiile sociale. Renunţarea
la elaborarea de acte sociale normative nu reprezintă în cazul lui Thomas şi a Şcolii
de la Chicago în această perioadă o îndepărtare a sociologiei de politică ci mai curând
tendinţa unei dezvoltări de conţinut a sociologiei în aşa fel încât ea să devină efectiv
utilă politicii. Interesul imediat pe care Thomas îl acordă emigraţiei poloneze nu
izvorăşte din raţiuni direct şi imediat politice ci dintr-o motivaţie total sociologică.
Tot aşa precum Durkheim s-a preocupat de fenomenul sinuciderii nu pentru
semnificaţia sa în sine ci pentru posibilităţile pe care le oferea de a studia prin
intermediul său jocul regularităţilor sociale, Thomas consideră că emigraţia poloneză
îi prilejuieşte studierea aceluiaşi caz în condiţii de laborator. In scopul unei analize
complete, Thomas îşi asociază la această acţiune pe profesorul polonez Florian
Znaniecki, elaborând împreună un aparat metodologic propriu care să asigure
informaţia necesară. In lucrarea lor, ,,Ţăranul polonez în Europa şi America’’, apărute
pentru prima oară în cinci volume la Chicago, între 1918-1920, sunt redate selectiv
materiale din următoarele surse: arhive de ziare; scrisori care reprezintă
corespondenţa unor familii din emigraţia poloneză din Chicago cu restul familiei
aflate în Polonia şi invers; cererile de emigraţie primite de la Biroul special din
Varşovia, în care Znaniecki se angajase ca funcţionar; jurnalele de zi şi dările de
seamă ale parohiilor catolice din Chicago la care noii veniţi aderau imediat şi relativ
în masă; rapoartele societăţilor de binefacere în care erau înregistrate date cu privire
la familiile emigranţilor care primeau ajutor.
Lucrarea rămâne iniţiatoarea unei metodologii sociologice specifice:
analiza studiului de caz.
In celebra lor ,,Notă metodologică’’ se aduce un elogiu cercetării empirice
în sensul său ştiinţific. Se armonizează o serie de argumente critice atât împotriva
cercetărilor întreprinse pe baza unor norme aprioric stabilite (etică, religioase,
juridică) cât şi împotriva cercetărilor orientate de simţul comun şi considerate din
această cauză ca având asigurat criteriul realităţii.
Sarcina teoriei sociale şi a tehnicii sociale constă, după Thomas, în
stabilirea interrelaţiilor dintre lucruri şi fenomene şi a studierii situaţiilor critice în
contextul lor general, ca fenomene reale şi tot atât de fireşti ca fenomenele pozitive,
ca făcând parte integrantă din acelaşi sistem social. Astfel grevele, criminalitatea,
războiul, prostituţia nu vor mai apărea accidente marginale ci produse inevitabile ale
sistemului.
O cercetare empirică întreprinsă sub egida unei sociologii ştiinţifice trebuie,
conform părerii autorilor, să înlăture alte două prejudecăţi decurgând dintr-o orientare
normativă sau ghidată de simţul comun:
 23

a)prejudecata după care reacţia oamenilor este identică faţă de aceleaşi

influenţe sau evenimente externe;
b)prejudecata după care este de ajuns crearea unor condiţii externe, a unor
stimuli specifici pentru a deţine o identitate de reacţii sau reacţia dorită.
Exemplu: Aceleaşi condiţii materiale mizere pe care le cunoaşte ţăranul
polonez în Polonia şi în primii ani ai emigraţiei în America produce consecinţe total
diferite asupra vieţii de familie, a motivaţiilor şi comportamentului lor social. In
primul caz ele constituie cadrul unei vieţi normale, în al doilea ele constituie un
mediu al dezorganizării familiale, al criminalităţii, al devianţei.
Pentru ca teoria sociologică să devină fundamentul tehnicilor sociale ea
trebuie să se preocupe de principala problemă a realităţii sociale: raportul dintre
individ şi societate sau, cu alte cuvinte, de modul în care se poate produce, cu ajutorul
organizaţiei sociale, caracterele intelectuale şi morale cele mai favorabile şi invers,
cum se poate produce cu ajutorul capacităţilor morale şi intelectuale disponibile
modul de organizare socială dorit. Din această punere a problemei decurge
necesitatea ca ştiinţa socială să cerceteze şi să furnizeze date atât cu privire la
elementele obiective ale vieţii sociale cât şi la trăsăturile subiective ale membrilor
grupului social.

11.4.Tipologii sociale

Procedura de sesizare a interacţiunii sociale în totalitatea sa obiectivă şi

subiectivă constă, după Thomas şi Znaniecki, în încercarea de a stabili tipologii
sociale caracteristice. Conform schemei de organizare a vieţii, ei determină trei cazuri
tipice:
1.Filistinul a cărui organizare a vieţii exclude orice nouă atitudine.
2.Boemul a cărui schemă de organizare a vieţii este deschisă dar labilă şi
fluctuantă în măsura în care atitudinile sale sunt inegal dezvoltate, fie necorelate între
ele.
3.Individul creator a cărui schemă de organizare a vieţii este fermă dar în
acelaşi timp deschisă implicând necesitatea de dezvoltare, tendinţa de schimbare
controlată însă de planuri de activitate eficientă.
Primul tip va fi, de regulă, conformist şi inadaptabil, al doilea va fi marcat
de inconştienţă, al treilea adaptabil dar în acelaşi timp apt de o activitate superioară,
de a lărgi şi a modifica condiţiile date conform unor scopuri prestabilite (intelectuale,
estetice, practice). Atunci individul caută noi situaţii pentru a-şi lărgi controlul asupra
lor şi pentru a adapta scopurilor sale o sferă mereu crescândă a realităţii sociale.
Urmărind întruchiparea concretă a tipologiilor lor, autorii remarcă faptul că
o consecinţă indubitabilă a organizării sociale existente în prezent este aceea că
imensa majoritate a indivizilor este forţată să se comporte fie conform modelului
filistin, fie celui boem.
 24

Acceptarea valorii supreme a sistemului social dat – eficienţa – face ca o

seamă de capacităţi, energii şi disponibilităţi creatoare să fie subsumate acestui unic
scop şi astfel să se piardă pentru societate productivitatea de care aceasta este aptă,
scăzând sub nivelul limitelor sale posibile. Mai mult, aceasta impune şi un
comportament adecvat în care, pentru a avea o poziţie recunoscută, individul este silit
să adopte un set de atitudini alienate, străine personalităţii lui, frustrând capacităţile
care vizează alte domenii, acceptând şi însuşindu-şi o serie de ,,minciuni’’
convenţionale, false şi falsificatoare. Ipocrizia la care este silit să se conformeze omul
modern pentru a-şi afirma identitatea într-o societate de masă reprezintă o pierdere
irecuperabilă de energie atât pentru individ cât şi pentru societate. In aceste condiţii,
încercările de a adopta o altă organizare a vieţii, un alt sistem de valori devin un
comportament rebel care, neavând alt context de manifestare decât nonconformismul,
eşuează în comportamentul boem sau chiar antisocial în formă şi fond, producând
indivizi inadaptabili şi rebuturi sociale. Evoluţia naturală a societăţii moderne creează
şi accentuează clivajul dintre specializarea tot mai limitată şi mai intensă
(profesională, rezidenţială, educaţională) şi necesitatea nesatisfăcută de a participa
la ,,universul discursului’’ valorilor comune, globale care reprezintă civilizaţia în
totalitatea ei. De aici goana după divertisment, abundenţa de literatură de aventuri, de
filme şi, în bună măsură, extinderea alcoolismului.
Insatisfacţia nu ar proveni deci, după ei, din lipsurile materiale care sunt şi
vor fi întotdeauna relative, ci din imposibilitatea pe care societatea modernă o
condiţionează prin întregul său sistem dezvoltării multilaterale a personalităţii. O
societate care nu creează condiţii de dezvoltare a creativităţii individuale îşi semnează
verdictul propriei sale pieiri. Sarcina societăţii viitoare este, după autori, nu numai
înlăturarea impedimentelor din calea unei dezvoltări creatoare a personalităţii ci, mai
ales, de elaborare a unor sisteme deschise care să asigure, prin măsuri instituţionale,
apariţia şi extinderea unui asemenea tip de personalitate.
Lucrările lui Thomas şi Znienicki, ca şi întreaga producţie a Scolii de la
Chicago, deşi intenţionată ca un vast program de diagnoză şi control social, nu şi-a
atins acest obiectiv din cauza lipsei unei concepţii sociologice globale, unitare, asupra
ştiinţei şi a rolului sociologului şi, în aceiaşi măsură, din cauză că sociologia, deşi a
coborât până la participare în mediile studiate, nu s-a asociat cu o forţă politică aptă
de a elabora un program de perspectivă asupra dezvoltării sociale.
Direcţiile metodologice elaborate şi puse în practică de Şcoala de la
Chicago au rămas însă în patrimoniul sociologiei clasice.

11.5.George Herbert Mead

Cea mai marcantă personalitate care a ilustrat teoria interacţiunii simbolice

a fost filozoful, psihologul şi sociologul George Herbert Mead (1863-1931).
Mead devine ostil încă din adolescenţă când trebuia să-şi câştige singur
existenţa pentru a-ş continua studiile, spiritului dogmatic şi limitat al mentalităţii
 25

universitare din New England. Aceste convingeri îl fac să se ancoreze în puternicul

curent social critic şi social reformator care domina Şcoala de la Chicago în acea
epocă. Devine unul dintre reprezentanţii acestei şcoli prin concepţia şi activitatea sa
de profesor, timp de 38 de ani la acest centru universitar (şeful secţiei de filozofie).
Principala sa lucrare ,,Eu însămi şi societatea’’, apare postum iar articolele sale de
psihologie socială au fost publicate în volum abia în 1964 în lucrarea ,,Selected
writings’’.
Evoluţionismul darwinist este punctul de plecare al viziunii sociologice a
lui Mead în aceiaşi măsură şi formă în care serveşte ca premisă iniţială filozofiei
pragmatice. Omul apare nu ca o unitate izolată ci ca individ în societate, în
interrelaţia directă, permanentă şi constitutivă cu ceilalţi, care, în contextul dat,
formează enviramentul (mediul său) original. ,,Comportamentul individului poate fi
înţeles numai în termenii comportamentului întregului grup social al cărui membru
este. In afara societăţii concepută ca interrelaţie nu poate exista nici personalitatea,
nici conştiinţa acestei personalităţi şi nici comunicarea. La rândul său, societatea
trebuie concepută ca o structură provenind dintr-un proces continuu de acte sociale
comunicative, prin tranzacţii între persoane care sunt reciproc orientate una către
cealaltă. Principalul factor în procesul de comunicare îl constituie, după Mead,
gesticulaţia, al cărui mecanism de funcţionare asigură înţelegerea reciprocă şi apoi,
declanşarea acţiunii’’.
Mead distinge încă două tipuri de gesturi: non-semnificante, identificabile
şi la nivel animal, ţinând deci de instinct şi reflex şi gesturi semnificative,
caracteristice vieţii umane. Dacă în prima categorie suntem în prezenţa unui proces
simplu şi direct de stimul răspuns, în cea de-a doua categorie procesul se complică.
Intre stimul şi răspuns se intercalează o zonă inedită, a interpretării, a definirii
stimulilor în aşa fel încât răspunsul, în primul rând, devine alternativ şi, în al doilea
rând, poate avea de multe ori aspect aparent contradictoriu sensului stimulului,
Circuitul său se modifică urmând modelul unui feed-back. Care este elementul nou
care intervine în acest proces alternându-i prin complicare traiectoria? După Mead,
elementul de intervenţie îl constituie inepuizabila zonă a semnificaţiilor care, la
rândul ei, reprezintă implicaţia inerentă şi intrinsecă a societalului în activitatea
umană.
Existenţa simbolurilor şi a procesului de simbolizare ca element definitoriu
al vieţii sociale nu presupune numaidecât un înalt nivel de civilizaţie sau de
conştientizare a lor. Reduse, deteriorate, eronate sau total false, simbolurile pot fi
identificate în comportamentul oricărui membru al oricărei societăţi Folosirea
simbolurilor al cărui principal instrument îl constituie limbajul, se bazează sau
presupune un mecanism propriu şi anume posibilitatea fiecărui individ de a se
transpune în situaţia partenerului, a celorlalţi indivizi cu care intră în contact,
prevăzând sau anticipând reacţia lor, în conformitate cu care îşi reglează propria
acţiune.
 26

Gesturile semnificative implicând folosirea unor simboluri presupun

întotdeauna abilitatea fiecărui participant în procesul comunicativ de a imagina
propria sa performanţă din punctul de vedere al celorlalţi, de a lua rolul celorlalţi.
Conştiinţa nu este dată ci emergentă. Apariţia ei urmează deci un proces de
creştere şi de dezvoltare odată cu creşterea şi maturizarea individului şi se exprimă
prin generalizarea procesului de socializare şi internalizarea principalelor sale
mecanisme, norme şi valori. Acest proces este reprezentat de Mead prin analogie cu
teoria jocurilor, a jocurilor simple cu două personaje, a celor mai complicate în care
partenerii trebuie să ia rolurile unor personaje diverse şi deosebite. Cu acest prilej
elaborează Mead conceptul ,,celuilalt generalizat’’. Stadiul final al procesului de
maturizare, respectiv de socializare apare în momentul când individul preia ,,rolul
celuilalt generalizat’’ atitudinea întregii comunităţi. Eu-l matur apare atunci când
,,celălalt generalizat’ este internalizat (lăuntric) în aşa fel încât comunitatea să
exercite controlul asupra conduitei membrilor săi individuali.
Mead apare ca fondatorul incontestabil al teoriei rolurilor care, deşi mai
puţin dezvoltată în sistemul său decât în formele sale ulterioare la Parsons, Linton,
Merton, conţine unele expresii de o rară valoare şi actualitate teoretică cum ar fi, de
pildă, conceperea caracterului nonator, al posibilităţii de intervenţie creatoare a
personalităţii concepute ca element pozitiv intrinsec al interrelaţiei.
Modelul avansat de Mead asupra legăturii dintre personalitate, act,
interacţiune socială, obiecte şi acţiune comună sugerează şi imaginea sa globală
asupra societăţii umane. In opoziţie cu modul curent promovat de structuralismul
funcţionalist şi al altor teorii sociologice, explicaţia lui Mead insistă asupra felului în
care fiinţele umane tratează şi formează lumea lor şi nu asupra unor răspunsuri mai
mult sau mai puţin coerente faţă de anumiţi factori presupuşi. Procesul social şi
respectiv reflecţia sociologică sunt centrate pe preocuparea procesului de formare
socială.

TEST GRILA 11

1.Sociologii de la Chicago au dezvoltat următoarele direcţii metodologice:

a)psihologia socială
b)ecologia umană
c)psihologia socială şi ecologia umană
 27

2.Obiectivele lumii reale sunt, după Cooley, părţi constitutive ale:

a)gândirii colective
b)personalităţii
c)gândirii şi personalităţii subiectului
3.Analizând procesul social, Cooley se referă în mod direct la:
a)analiza relaţiilor sociale
b)dinamica socială
c)analiza opiniei publice
4.In concepţia lui W.I. Thomas, grevele, criminalitatea, războiul, prostituţia
sunt:
a)accidente marginale
b)o realitate socială
c)produse inevitabile ale sistemului
5.La G.H. Mead simbolurile au ca principal instrument:
a)norme şi valori
b)mecanisme sociale
c)limbajul
 28

Curs XII
Teorii sociologice integraliste

12.1.George Gurwitch..Obiectul sociologiei

In cadrul încercărilor de a explica procesele sociale pe baza unor teorii

generale, teorii care să ţină seama de faptele concrete, de realitatea empirică, un loc
important îl ocupă teoriile sociologice dezvoltate de G. Gurwitch, P. Sorokin, T.
Parsons.
Elementul comun al teoriilor sociologice analizate ar consta în faptul că
toţi, deşi din perspective diferite, adesea apuse, încearcă să realizeze o înţelegere
globală a vieţii sociale. In al doilea rând, acestor sociologi le este comună o atitudine
contradictorie faţă de teoria socială generală, atitudine care se exprimă în conceperea,
într-o manieră specială, a teoriei generale, când sub forma unei filozofii sociale, când
sub forma unei teorii sociologice ca ştiinţă pozitivă, cu un statut propriu. In acelaşi
timp, deosebim elemente de opoziţie, distincţii care merg până la conflicte cu caracter
teoretic.
Obiectul sociologiei
Gurwitch, sociolog francez de origine rusă, membru marcant al partidului
socialist revoluţionar, intră în conflict cu puterea sovietică şi emigrează după 1920 în
Europa. S-a stabilit în Franţa şi a ocupat postul de şef al catedrei de sociologie de la
Sorbona.
Vorbind despre teoria sociologică dezvoltată de Gurvitch precizăm că
aceasta nu este o teorie în maniera unei filozofii a istoriei ci reprezintă mai degrabă o
încercare de a degaja câteva principii explicative, de a fundamenta o sociologie a
cunoaşterii sociologice.
Gurwitch se declară împotriva filozofiei istoriei, socotită, de el, dogmatică.
Sociologia, arată Gurvitch, îşi va putea îndeplini funcţia cognitivă numai va renunţa
la pretenţiile caracteristice vechilor sisteme de filozofie socială, de filozofie a istoriei.
In al doilea rând, sociologia va reuşi să devină o ştiinţă autonomă numai în măsura în
care va realiza o joncţiune între teoria generală şi cercetarea empirică. Domeniul
sociologiei este realitatea socială luată în totalitatea elementelor sale, abordată
multidimensional, cercetată în profunzime. Metoda sociologică abordează toate
aspectele proprii fenomenelor sociale şi urmăreşte integrarea acestor aspecte în
fenomenele sociale totale. Gurwitch arată că, pentru sociologi, este specifică metoda
tipologică care ţine seama atât de aspectul particular cât şi de cel general al
fenomenelor sociale. Această metodă se deosebeşte, pe de o parte, de ştiinţa
generalizatoare proprie ştiinţelor naturii, iar pe de altă parte, se deosebeşte de metoda
individualizată, proprie, specifică ştiinţelor particulare: istoria, geografia, etnografia.
După aceste delimitări, Gurvitch procedează la o definiţie mai amplă a sociologiei.
 29

Sociologia, arată el, este o ştiinţă care studiază fenomenele sociale totale în
mişcarea lor perpetuă de structurare şi destructurare. Această structurare este proprie,
specifică tipurilor structurale principale existente în viaţa socială şi cu al căror studiu
se ocupă sociologia. Aceste tipuri sunt următoarele: 1.tipurile microsociologie;
2.grupurile şi clasele sociale; 3. societăţile globale. In conformitate cu aceste tipuri
fundamentale ale societăţii, analiza sociologică, utilizând tipologii specifice,
procedează la analiza tuturor aspectelor vieţii sociale. Pentru această analiză,
Gurwitch consideră a fi necesar să utilizăm toate metodele şi tehnicile de cercetare
începând cu metoda filozofică şi terminând cu diversele tehnici statistice, metoda
monografică, metodele explicative ş.a.

12.2.Dialectica empirico-realistă sau hiperempirism

Un loc central în fundamentarea teoriei sociologice îl ocupă filozofia şi în

mod deosebit, filozofia dialectică. Gurwitch propune o nouă formă a dialecticii
denumită hiperempirism. Funcţia esenţială a dialecticii empirico-realiste ar consta în
dedogmatizarea sociologiei şi în depăşirea empirismului.
Dialectica empirico-realistă ar fi unica modalitate de cunoaştere ştiinţifică.
Pătrunderea dialecticii în sociologie nu urmăreşte, în concepţia lui Gurwitch, crearea
unei noi filozofii.
Militând pentru eliberarea sociologiei de filozofie, Gurwitch subliniază, în
acelaşi timp, existenţa unor raporturi strânse între sociologie şi filozofie. Aplicarea
diferitelor procedee de cunoaştere a realităţii sociale nu este posibilă fără filozofie,
deoarece numai filozofia permite depistare, în realitatea socială, a fenomenelor
specifice ale cunoaşterii, ajută la elaborarea unor scheme clarificatoare, scheme ce
servesc drept puncte de reper pentru cercetarea empirică. Si invers, fără materialul
concret pus la dispoziţie de sociologie, filozofia riscă să se piardă în construcţii
dogmatice şi abstracte.
Raporturile care există, în concepţia lui Gurwitch, între filozofie, mai precis
între dialectica empirico-realistă şi sociologie:
-o primă relaţie este aşa numita relaţie de complementaritate care constă în
aceea că filozofia degajă din cadrul realităţii sociale faptele materiale, cognitive,
estetice şi altele iar sociologia asigură luarea în consideraţie de către filozofie a unor
manifestări concrete proprii faptelor sociale;
-a doua relaţie este o relaţie denumită implicaţie dialectivă. Filozofia, arată
Gurvitch, nu poate să cunoască subiectul actelor cognitive şi actelor morale. Acest
subiect sau aceşti subiecţi sunt ,,noi’’ (nous), grupurile şi clasele sociale şi societatea
globală. Deci, filozofia, pentru a rezolva anumite probleme legate de realitatea
socială, trebuie să ţină seama de aceste subiecte care sunt fundamentale pentru
sociologie;
 30

-O ultimă relaţie, denumită ambiguitatea dialectică (terminologia lui

Gurvitch este adesea şocantă). Prin acest termen Gurvitch încearcă să avertizeze pe
sociolog de pericolul care există când pornind, de la implicaţia dialectică, dizolvă
filozofia în sociologie şi sociologia în filozofie.
Dialectica empirico-realistă este concepută de Gurvitch în principal ca o
filozofie a realităţii sociale. Metoda sociologică presupune dialectica care permite
analiza ansamblului social, analiză care ia în considerare caracterul pluri-dimensional
al vieţii sociale, care analizează deci multiplele structurii proprii vieţii sociale.
Vorbind de organizarea fenomenelor sociale, de structurile posibile şi reale
ale acestor fenomene, Gurvitch distinge trei tipuri principale de fenomene:
fenomenele sociale astructurale, fenomenele sociale structurabile şi fenomenele
sociale structurate. Numai ca urmare a acestei analize pluri-dimensionale, efectuate
cu ajutorul instrumentelor dialecticii, este posibilă evidenţierea celor trei tipuri de
relaţii sociale, tipuri care în fapt nu reprezintă altceva decât nivele ierarhice de
organizare a vieţii sociale (am vorbit despre ,,nous’’, despre grupuri şi clase sociale şi
despre societatea globală). O sociologie în profunzime poate fi realizată numai în
măsura în care este delimitată realitatea socială în nivele, denumite de Gurvitch
paliere.

12.3.Raportul dintre dialectica empirico-realistă şi dialectica lui Marx

Apreciind dialectica lui Marx ca cea mai concretă, consideră nejuste unele
concepţii ale acestuia. Gurvitch susţine că Marx ar fi preluat de la Hegel nu numai
terminologia dar şi mistica sorţii istorice, mistică ce se reflectă în concepţia istoristă.
Conform acesteia, societatea umană se dezvoltă pe linie ascendentă. De asemenea,
reproşează lui Marx faptul că nu ar fi reuşit să se elibereze integral de filozofia
istoriei. Analizând dialectica lui Marx, Gurvitch evidenţiază existenţa următoarelor
momente importante:
1.dialectica sintezelor revoluţionare;
2.dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie;
3.dialectica claselor sociale şi a luptei de clasă;
4.dialectica înstrăinării, considerată ca aspectul cel mai pozitiv în filozofia lui
Marx deoarece a demonstrat existenţa înstrăinării în condiţiile capitalismului pornind
de la analiza riguroasă a acestuia. Totuşi, consideră că marxismul s-ar fi transformat
într-un utopism şi ar fi depăşit terenul filozofiei atunci când a încercat să demonstreze
posibilitatea înlăturării, odată cu înlăturarea orânduirii capitaliste, a înstrăinării din
viaţa socială;
5.dialectica vieţii economice;
6.dialectica raporturilor dintre structura socială şi manifestarea economică,
expresia economică a fenomenelor sociale totale. Afirmând că marxismul s-ar reduce
 31

la o interpretare economică a vieţii sociale, Gurvitch afirmă că Marx ar fi fost

promotor al economismului (vulgar) în ştiinţele sociale;
7.dialectica empirică sau empirismul marxist. Apreciind această latură a
dialecticii marxiste, Gurvitch susţine că analiza efectuată de Marx asupra vieţii
sociale ar fi avut un caracter dogmatic întrucât concluziile fundamentale ale teoriei
marxiste nu ar decurge din analiza riguroasă a realităţii concrete.
După prezentarea acestor momente, Gurvitch se referă în mod expres la
aspectele pozitive ale dialecticii lui Marx care trebuie incluse în dialectica empirico-
realistă. In primul rând este pozitivă analiza realistă şi empirică a realităţii sociale. Al
doilea element pozitiv îl reprezintă faptul că Marx şi-a îndreptat dialectica exclusiv
asupra realităţii sociale.

12.4.Pluralismul sociologic

Teoria sociologică trebuie să asigure cunoaşterea realităţii sociale în

profunzime. Sociologul, pentru a descrie şi cunoaşte profund fenomenul social,
trebuie să utilizeze tehnici şi metode multiple, simple şi complexe. Dar metodele şi
tehnicile pentru descrierea, clasificarea şi explicaţia fenomenelor sociale trebuie
utilizate numai după stabilirea domeniilor, a aspectelor specifice ale realităţii care,
după Gurvitch, sunt următoarele:
1.Morfologia şi econologia socială care se referă la formele materiale sub care
există realitatea socială.
2.Organizaţiile sociale fundamentale ierarhic organizate şi în interiorul cărora
îşi desfăşoară activitatea indivizii şi grupurile sociale.
3.Modelele sociale care, spre deosebire de organizaţiile ierarhizate, au un
caracter mult mai flexibil. E vorba de modele de activitate specifice omului,
grupurilor, claselor sociale, culturale, simbolice, tehnice.
4.Conduitele, comportamentele colective care nu depind de instituţiile
organizate.. Este vorba de conduitele sociale neinstituţionalizate şi permanente care
au în vedere următoarele fapte sociale: riturile, rutina în activităţile sociale, moda.
Mai există, spune Gurvitch, un număr de conduite care nu se integrează în modelele
şi conduitele acceptate de societate. Este vorba de grupuri umane nesubordonate,
denumite în sociologie ,,tipuri marginale’’ sau tipuri non-conformiste a căror
conduită nu numai că se situează în afara societăţii dar sunt îndreptate împotriva
modelelor proprii, structurilor sociale acceptate.
5.Ansamblul de roluri sociale specifice, caracteristice grupurilor, claselor
sociale, indivizilor.
6.Atitudinile colective.
7.Simbolurile sociale, simboluri cărora le sunt proprii doi poli. Pe de o parte,
simbolul semnifică ceva despre un fapt, un lucru particular, iar pe de altă parte,
simbolurile reprezintă instrumente de participare la viaţa colectivă. Gurvitch
 32

evidenţiază că simbolurile existente în viaţa socială pot să aibă o dominantă

intelectuală sau una emotiv-afectivă. In prima categorie se inserează categoriile
logice, aparatul conceptual al ştiinţei, limbajul. In dominanta emotiv-afectivă sunt
incluse dansurile, cântecele, diversele expresii de durere, drapelele, decoraţiile,
monumentele, ca şi noţiuni ca acelea de mag, erou, personalitate, tribun, tehnocrat.
8.Obiect al cercetării sociologice îl reprezintă şi conduitele creatoare,
inovatoare – este vorba de grupurile sociale care asigură dezvoltarea permanentă a
societăţii umane.
9.Ideile şi valorile proprii grupurilor, colectivităţilor umane.
10.Starea afectivă şi psihosocială caracteristică colectivităţilor, claselor şi
grupurilor sociale.
Tipologia colectivităţilor umane
Prin modalităţi specifice de cunoaştere sociologică, Gurvitch elaborează un
tablou al tipurilor sociale care poate fi utilizat în cercetările empirice ca sistem
tipologic descriptiv.
Sistemul tipologic elaborat de Gurvitch se bazează pe 15 criterii:
1.Fenomenele, tipurile sociale se elaborează după conţinut. Din punct de
vedere al conţinutului se disting următoarele tipuri sau grupuri: grupurile sau tipurile
unifuncţionale, multifuncţionale şi suprafuncţionale.
2.Numărul, anvergura participanţilor la activităţile sociale: există grupuri
reduse, restrânse, medii şi globale.
3.Criteriul duratei. După durată deosebeşte grupuri sau tipuri temporar durabile
şi permanente.
4.Ritmul activităţii sociale. După ritm deosebim grupuri sau tipuri cu cadenţă
lentă, medie şi rapidă.
5.Măsura. După acest criteriu distingem grupuri care conţin relaţii artificiale,
grupuri de relaţii periodice şi grupuri cu legături permanente.
6.Modalităţile de formare a grupurilor. Din acest punct de vedere deosebim
grupuri de fapt (de ex.: familia), grupuri voluntare (diverse asociaţii) şi grupuri
obligatorii.
7.Modalităţile de acces ale indivizilor în grupurile sociale. Avem grupuri
deschise (organizaţiile de masă), grupuri cu acces condiţionat şi grupuri închise (Ku-
Klux-Klanu-ul, Mafia).
8.Modalităţi de exteriorizare, de manifestare a grupurilor. Avem grupuri
organizate (care se împart în grupuri parţial organizate şi grupuri integral organizate)
şi grupuri neorganizate care au un caracter nestructurat (grupuri întâmplătoare:
călători în tren) sau structurat (grupul de prieteni).
9.Funcţionalitatea: grupuri de rudenie şi de afinitate, grupuri mistice.
10.Grupuri de orientare care pot avea scopuri şi interese comune sau opuse.
11.Modalităţi de pătrundere, de ascensiune în viaţa socială. Distingem: grupuri
refractare în opoziţie cu societatea globală; grupuri relativ supuse faţă de structurile
 33

globale ale societăţii care uneori devin nonconformiste; grupurile care se supun în
totalitate societăţilor globale.
12.Modalităţile de înţelegere între diversele grupuri. Aici evidenţiem grupuri
care se înţeleg parţial, grupuri care nu se înţeleg dar nici nu se exclud şi grupuri care
se resping reciproc.
13.Ansamblul de măsuri pentru realizare disciplinei în grupuri. Avem grupuri
condiţionale faţă de care se aplică sancţiuni dar condiţionale şi grupuri faţă de care se
aplică sancţiuni dar necondiţional, adică sunt permise orice măsuri în vederea
menţinerii disciplinei în cadrul grupului respectiv.
14.Principiul de conducere şi organizare a grupurilor. Din acest punct de
vedere se deosebesc grupuri de dominaţie şi grupuri de colaborare.
15.Modul de unificare a indivizilor în grupuri. Există grupuri unitare sau
independente, grupuri federale şi grupuri confederale.
Acest sistem tipologic este utilizabil în special la nivelul de clasificare ca
instrument euristic (metodele de descoperire).

TEST GRILA 12

1.G. Gurwitch socoteşte filosofia istoriei:

a)o necesitate
b)ştiinţifică
c)dogmatică
2.G Gurwitch denumeşte dialectica:
a)empirism
b)hiperempirism
c)fapte sociale
3.Pentru G. Gurwitch teoria sociologică trebuie să asigure:
a)cunoaşterea ştiinţifică
b)metodologia ştiinţifică
c)cunoaşterea realităţii sociale
 34

CURSUL XIII
Teoria sociologică integralistă dezvoltată de Pitirim Sorokin

13.1.Realitatea psihosocială

Pitirim Sorokin, sociolog american de origine rusă, născut în 1899, a

dominat sociologia americană mai ales în perioada interbelică. In 1922 emigrează în
America devenind profesor la Universitatea din Minnesota (1924-1930) şi conducător
al secţiei de sociologie a Universităţii Harward.
Sorokin a elaborat o teorie sociologică integralistă care are un scop dublu,
arată Sorokin: pe de o parte, teoria trebuie să asigure cadre necesare cercetării
empirice iar pe de altă parte, trebuie să asigure cadre necesare interpretării faptelor
sociale.
Aşa cum la Gurvitch dialectica pregăteşte cadrele teoretice, la Sorokin
filozofia permite interpretarea, înţelegerea realităţii sociale. Teoria integralistă
concepe realitatea socială sub forma unei realităţi psihologice complexe, multiforme,
dar unitare. In realitatea psihosocială deosebeşte câteva aspecte: aspectul sensibil,
aspectul raţional, aspectul suprasensibil şi supraraţional. Aceste aspecte nu au, în
concepţia lui Sorokin, o existenţă independentă. Primele două aspecte, sensibil şi
raţional, depind de posibilităţile de percepţie ca şi de raţiunea umană: instrumente
matematice, modele logice, filozofice, etice. Aceste nivele de realităţi sociale sunt
considerate de Sorokin ca fiind superficiale. Adevăratul nivel, nivelul profund al
realităţii psihosociale, îl reprezintă realitatea psihosocială suprasensibilă şi
supraraţională care nu este altceva decât ansamblul de creaţii ale marilor genii ale
omenirii. Adevărata realitate este creaţia lui Cristos, Platon, Newton, Shakespeare,
Michellangelo, Verdi.
Este o concepţie cultualist-idealistă care reduce întreaga activitate creatoare
a oamenilor la activitatea de creaţie culturală a geniilor dotate cu o capacitate unică:
revelaţia.
Realitatea socială variată poate fi înţeleasă sub aspectul semnificaţiilor sale
multiple. Cunoaşterea umană nu poate pretinde să descopere adevăruri.
Înţelegerea (vezi noţiune de ,,verstehenede’’) se realizează prin modalităţi
specifice. Realitatea materială, activitatea tehnico-productivă, poate fi cunoscută, în
concepţia lui Sorokin, prin intermediul observaţiei şi a percepţiei. Este nivelul prim,
cel mai elementar, cel mai superficial.
Urmează un etaj superior al acestei realităţi, constituite din totalitatea
legăturilor, relaţiilor existente între procesele sociale. Aceste relaţii sunt cunoscute
prin intermediul diverselor modalităţi raţionale puse la dispoziţie de logica formală şi
matematică.
 35

In fine, urmează ultimul etaj, cel mai profund al realităţii sociale (realitatea
psihosocială), aşa numitul aspect supraraţional şi suprasensibil, cunoscut prin
intermediul intuiţiei: realitatea suprasensibilă prin intuiţia suprasensibilă, realitatea
supraraţională prin intuiţia supraraţională. Numai prin intermediul intuiţiei se poate
detaşa sfera unor sensuri şi semnificaţii specifice, caracteristice prin excelenţă
acţiunii oamenilor.
Concepţia filozofică dezvoltată de Sorokin a influenţat teoria sociologică a
integralismului culturalist.

13.2.Raportul filozofiei intuţioniste cu sociologia

Dintre lucrările mai importante se menţionează: ,,Sistemul sociologic’’,

19102-1921, 2 volume de orientare psihologist-behavioristă, în 1927, ,,Mobilitatea
socială’’, în 1929 ,,Principii ale sociologiei rurale şi urbane’’, în 1939 ,,Surse ale
comportamentului uman’’, în 1947 ,,Societate, cultură şi personalitate’’. Lucrarea
care sintetizează însă concepţia sociologică din perioada antebelică şi care se remarcă
prin marea erudiţie a autorului este ,,Social and cultural dynamics’’. Este o lucrare
fundamentală unde teoria integralist-culturalistă este fundamentată pe un număr
impresionant de date din istoria culturii şi civilizaţiei.
Sorokin este unul dintre primii promotori ai cercetării empirice şi ai
cuantificării în sociologie.
Inspirat de plan metodologic de experienţele efectuate de Pavlov în vederea
studiului reflexelor condiţionate, insistă asupra importanţei metodelor riguroase în
sociologie în studiul comportamentelor, conduitelor umane.
Tendinţa behavioristă (consideră că obiectul psihologiei trebuie să se
reducă la studiul exclusiv al comportamentului exterior, eliminându-se conştiinţa –
datele subiective ale vieţii psihice interioare) prezentă în ,,Sistemul de sociologie’’
continuă să fie prezentă în lucrarea ,,Sociologia revoluţiei’’. Acţiunea şi influenţa
revoluţiilor asupra comportamentelor umane este concepută sub forma raportului
stimul-reacţie.
Pe planul teoriei sociologice şi politice Sorokin subliniază necesitatea
plasării pe un punct de vedere obiectiv, excluzând judecăţi de valoare din analiza
sociologică ca şi principiile ce nu decurg din analiza riguroasă, obiectivă a faptelor
sociale.
După 1930, Sorokin părăseşte treptat punctele de vedere unilaterale,
behavioriste.
O abordare ştiinţifică presupune cunoaşterea motivelor multiple şi
complexe care caracterizează comportamentul individual. Fenomenul social – spune
Sorokin – este o interacţiune umană, dar dotată cu o anumită semnificaţie. Această
semnificaţie este strâns legată de însăşi esenţa realităţii sociale care este sinonimă cu
activitatea de creare a culturii şi civilizaţiei.
 36

Cultura, civilizaţia au două aspecte principale . un aspect interior şi un

aspect exterior.
Aspectul interior se referă la experienţa interioară, ţine de domeniul
spiritului, al valorii, al semnificaţiei pe care o atribuie creatorul produsului cultural,
rezultat al activităţii de creativitate.
Un alt aspect este cel exterior şi el se compune din fenomenele fizice sau
organice, fenomene care – după expresia lui Sorokin – încorporează realitatea
materială. Acest fenomen exterior nu aparţine unui tip de civilizaţie, unei societăţi
concrete decât dacă reprezintă manifestarea aspectelor interioare specifice creatorului
de valori culturale.
Pe baza detaşării de psihologismul rudimentar Sorokin defineşte statutul
autonom al sociologiei în raport cu celelalte ştiinţe despre om. Generalizând domenii
şi fapte specifice, sociologia se constituie într-o ştiinţă independentă, de sine
stătătoare. Există un timp social, un spaţiu social, o cauzalitate socială şi categorii
corespunzătoare acestora, care diferă profund de timpul, spaţiul, cauzalitatea, proprii
realităţii fizice sau biologice.
Teza centrală a sociologiei lui Sorokin constă în aceea că viaţa socială se
dezvoltă prin ,,unde şi cicluri ritmice’’ ce pot deveni, datorită repetabilităţii lor, obiect
de studiu general. Acest studiu general se realizează prin rolul sociologiei care nu este
de a face numai descrieri, ci dea interpreta fenomenul ,,socio-cultural’’.
Interpretarea faptului ,,socio-cultural’’ trece prin toate stadiile succesive ale
cunoaşterii, stadii cărora le sunt specifice următoarele modalităţi sau forme de
cunoaştere: este metoda descriptivă care nu poate fi apreciată ca modalitate care să
permită înţelegerea fenomenului social; urmează apoi forma sau metoda psihologică
care reprezintă singura cale ce permite înţelegerea semnificaţiei datelor socio-
culturale; o ultimă modalitate o reprezintă interpretarea istorist-fenomenologică. Este
vorba de a proceda la integrarea produselor culturale în diverse structuri sociale, în
complexele mari culturale şi de a vedea în acest fel dacă aceste produse coincid cu
semnificaţiile sociale atribuite lor de indivizi, grupuri sociale.
Metoda sociologică integralistă vizează, în ultimă instanţă, să atingă
existenţa social-obiectivă a diverselor semnificaţii ale faptelor sociale, ale faptelor
culturale. Sorokin pretinde că ,,sociologia integralistă’’ a realizat o ,,profundă
revoluţie’’ în ştiinţele sociale întrucât ,,în loc să se dispenseze de orice e valoros în
sens cognitiv, în oricare din sistemele adevărului’’, le conţine pe toate şi este, deci,
mai deplină şi mai adecvată decât oricare dintre ele luate separat.

TEST GRILĂ 13
 37

1.Teoria integralistă la Sorokin concepe realitatea socială sub forma unei

realităţi:
a)psihologice simple
b)psihologice supraraţionale
c)psihologice complexe
2.Cunoaşterea socială la Sorokin nu poate pretinde:
a)să descopere adevăruri
b)să fie ştiinţifică
c)să descopere realitatea psihologică
3.Teza centrală a sociologiei lui Sorokin constă în aceea că viaţa socială se
dezvoltă prin:
a)unde şi cicluri ritmice
b)unde şi cicluri neritmice
c)unde şi cicluri istorice
 38

CURSUL XIV
Teoria acţiunii sociale. Talcott Parsons

14.1.Trăsături ale metodologiei dezvoltate de Parsons

Este cunoscut în sociologia contemporană ca unul dintre creatorii teoriei

acţiunii sociale şi promotorii structuralismului funcţionalist. Parsons procedează la o
critică radicală a empirismului în sociologie şi elaborează o schemă conceptuală
sinonimă cu teoria sociologică generală. Prin intermediul schemelor conceptuale,
explică realitatea ca fenomen social total.
Si-a început cariera ca elev al lui Sorokin dar, ulterior, s-a detaşat de acesta
pe plan teoretic şi metodologic.
Parsons a preluat ideea despre activitatea socială şi teoria tipurilor ideale
dezvoltate de M. Weber şi ideea durkheimistă a normei sociale. Dintre psihologi, a
fost influenţat în special de Freud.
Parsons încearcă să fundamenteze o teorie sociologică generală pornind de
la analiza empirică a realităţii sociale. In concepţia sa sociologică, locul central îl
ocupă teoria acţiunii sociale. El afirmă că sociologia este în mai puţină măsură o
teorie a faptelor sociale şi în mai mare măsură o teorie a acţiunilor sociale ale
oamenilor.
Pentru a înţelege diversele fapte sociale, Parsons delimitează nivelele
realităţii sociale de sistemul de referinţă. El recunoaşte specificitatea faptelor sociale,
inclusiv a faptelor de conştiinţă. Pentru a realiza o analiză sociologică ştiinţifică a
acţiunilor umane trebuie utilizate noţiuni care reflectă încercarea constantă a
individului de aşi reprezenta situaţiile concrete în care este pus să acţioneze.
Teoria acţiunii sociale îşi propune o analiză sociologică a procesului de
integrare a individului în strânsă legătură cu sistemul valoric propriu acestora.
Această integrare se realizează, în concepţia lui Parsons, prin aceea că oamenii
recunosc normele instituţiilor sociale, recunosc comunitatea scopurilor acţiunilor
sociale şi, în consecinţă, se integrează în diferite forme de autoexpresie, specifică
persoanelor umane.
Totalitatea manifestărilor, acţiunilor poate fi definită ca o integrarea a
oamenilor în strânsă legătură cu comunitatea valorilor recunoscute şi
instituţionalizate de către societate. Această integrare are un caracter dinamic şi se
soldează cu socializarea treptată a individului. In concordanţă cu aceste considerente,
temele principale dezbătute în cadrul teoriei sociologice a lui Parsons sunt: analiza
structurii sociale şi a funcţionalităţii acestor structuri; analiza dinamicii sociale şi, în
fine, analiza procesului de socializare, de formare a personalităţii umane. Se relevă
importanţa unor noţiuni care au lărgit aria problematicii, aria teoretică a sociologiei.
 39

In acest sens trebuie văzute noţiunile de unitate structurală, noţiunile de

funcţie, instituţie, statut şi rol, analiza unor structuri specifice şi a unor ansambluri de
roluri cum ar fi ocupaţia, profesia.
In sociologia americană contemporană în principal sunt dezvoltate două
tipuri de teorii care, în ciuda unor deosebiri, nu se exclud reciproc: pe de o parte este
teoria ,,razei medii de generalizare’’, elaborată de un elev al lui Parsons, R. Merton,
iar pe de altă parte, sunt teoriile sociologice integraliste (generale), Sorokin, Parsons.
Am putea să concepem teoria sociologică a lui Parsons şi ca o teorie comprehensivă
întrucât conceptul de înţelegere ,,verstehende’’ condiţionează înţelegerea proceselor
sociale şi de către Parsons, care consideră ca importante din punct de vedere
sociologic următoarele probleme:
1.Importanţa teoriei în cercetare;
2.Importanţa noţiunii de sistem;
3.Importanţa modalităţii structural-funcţionale de abordare a fenomenelor;
4.Necesitatea teoriei motivaţiei şi a instrumentelor metodelor prin
intermediul cărora să poată fi verificată această teorie;
5.In fine, necesitatea corelării analizei cantitative cu analiza calitativă,
pentru o cercetare riguroasă fiind luate în consideraţie aspectele calitative şi
cantitative ale proceselor sociale.
Teoria sociologică dezvoltată de Parsons joacă un dublu rol metodologic.
Pe de o parte, cu ajutorul schemelor conceptuale sau teoriei sociologice este
sistematizat şi codificat materialul concret, informaţiile empirice, fapt ce permite să
se treacă de la cercetări fragmentare la concluzii sistematice. Pe de altă parte, aceste
scheme trebuie să fie nu numai modele teoretice dar trebuie să joace rolul unui
instrument teoretic în cercetarea concretă, empirică (operaţionalitatea conceptelor).

14.2.Noţiunea de sistem

In afară de importanţa deosebită pe care o acordă teoriei, un loc central în

opera lui Parsons îl ocupă noţiunea de sistem.
Toate procesele, toate fenomenele sociale, inclusiv grupurile mici, sunt
cercetate în determinările lor obiective evidenţiindu-se raporturile complexe între
sistem şi elementele componente ale acestuia, evidenţiindu-se diversele nivele de
organizare structurală a societăţii.
In cadrul schemei teoretice a lui Parsons, sistemele şi subsistemele sunt
concepute ca fiind în interrelaţii, ca întrepătrunzându-se reciproc. Tocmai acest fapt
asigură şi funcţionalitatea, în ultimă instanţă, a sistemului social global.
Referindu-se la acţiunea sau conduita umană, individuală sau colectivă,
conştientă sau inconştientă, Parsons o situează simultan în patru contexte: 1.
contextul biologic (organismul biologic), cu nevoile şi exigenţele sale; 2.contextul
psihic sau al personalităţii, studiat de psihologie; 3.contextul social sau al
 40

interacţiunilor dintre actori sau grupuri sociale, studiat de sociologie; 4.contextul

cultural sau al normelor, modelelor, valorilor, ideologiilor şi cunoştinţelor ştiinţifice,
studiate, în principal, de antropologie. Cele patru sisteme, concepute ca sisteme
relativ autonome şi deschise, se află în raporturi de interdependenţă şi
complementaritate, fapt ce ne îndreptăţeşte să le considerăm ca patru subsisteme ale
unui sistem mai general – sistemul acţiunii care le uneşte într-un tot.
Sisteme inferioare (biologic, psihic) se situează la nivelul persoanei
(individului), sistemele superioare (social, cultural) se situează la nivelul
colectivităţilor umane. Sistemul social, după Parsons, se referă la ,,condiţiile
implicate în interacţiunea indivizilor umani reali, care formează colectivităţi concrete,
compuse din membrii determinaţi. Sistemul cultural este ansamblul aparatului
simbolic (valori, ideologii). Aceste două sisteme se întrepătrund şi se condiţionează
reciproc în toate comunităţile şi colectivităţile sociale, indiferent de dimensiunea sau
nivelul (micro sau macro) acestora. Instituţionalizarea, care constă în traducerea
elementelor culturale (valori, idei, simboluri) generale în norme ale acţiunilor şi
rolurilor membrilor colectivităţilor (valoare generală de justiţie; de ex.: se
instituţionalizează în rolul judecătorului, în aparatul judiciar, în corpul de legi
juridice) realizează joncţiunea dar şi distincţia dintre cele două sisteme (sistemul
social şi cultural).
După aceste precizări, câteva considerente generale în legătură cu o
problemă culturală a sociologiei lui Parsons:

14.3.Problema integrării individului în structurile sociale

Ceea ce este esenţial şi definitoriu pentru structura personalităţii umane, arată

Parsons, s-a format în procesul socializării, pe baza unor structuri interne, unor
sisteme sociale obiective, cu care individul a avut de-a face din momentul în care s-a
născut şi până în momentul în care este apt să îndeplinească roluri specifice. Procesul
de socializare trece printr-o serie de stadii, definite ca forme de pregătire a indivizilor
pentru îndeplinirea unor roluri în cadrul diverselor nivele de organizare ierarhică a
societăţii. Prin intermediul structurii sociale individul este pregătit să se dezvolte, să-
şi desfăşoare activitatea la nivelul tehnic, managerial, instituţional, societal.
Societatea este datoare să pregătească individul pentru o activitatea complexă.
Funcţionarea diverselor nivele, a diverselor structuri, este strâns legată de gardul de
pregătire, de competenţă a indivizilor pentru a îndeplinii funcţii specifice. O societate
este raţional organizată, numai în măsura în care există o concordanţă între pregătirea,
competenţa individului şi funcţia (rolul) pe care acesta o îndeplineşte într-o structură
socială dată, la un nivel de organizare concret.
Deci, societatea trebuie să asigure pregătirea de oameni competenţi, pentru
îndeplinirea unor roluri specifice diverselor nivele de organizare ierarhic-structurale a
societăţii. In consideraţiile teoretice, ca şi în activitatea de cercetare sociologică, în
 41

activitatea diverselor instituţii sociale din America, putem să evidenţiem rezultate

deosebite obţinute în pregătirea indivizilor pentru a îndeplini roluri bine determinate
în viaţa socială.
Teoria lui Parsons poartă amprenta politicii de socializare şi raţionalizare
desfăşurată de statul capitalist. Astfel este teoretizată necesitatea de a pregăti o
minoritate pentru funcţiile societale. In America funcţionează universităţi ca cea de la
Harward care pregăteşte o minoritate pentru îndeplinirea funcţiilor de comandă la
nivel societal. In procesul de socializare există stadii bine determinate, nivele
organizate ierarhic. Stadiul cel mai elementar îl constituie familia care asigură
educaţia, socializarea individului până la vârsta şcolară. Urmează un alt nivel, şcoala
elementară şi liceul. Şi, în fine, ultimul nivel care reprezintă o specializare pentru
îndeplinirea rolului pe un anumit nivel ierarhic sau altul – colegiile, universitatea,
şcolile profesionale.
In cadrul fiecărui stadiu, fiecărui nivel amintit, sunt evidenţiate subnivele.
Astfel, în familie Parsons deosebeşte un substadiu sau subnivel denumit identificarea
orală şi el se încheie, aproximativ, la sfârşitul primului an de viaţă a copilului. Acest
substadiu este considerat fundamental, fiind sinonim cu o protosocializare, deci, cu
baza pe care se va construi în viitor structura personalităţii umane. Modul cum se
desfăşoară procesul social de socializare în cadrul acestui prim stadiu condiţionează
şi caracterul pozitiv sau negativ al evoluţiei ulterioare a socializării. Urmează prima
atracţie pentru un anumit obiect, atracţia pentru mamă. Si, în fine, naşterea
sentimentului de ură faţă de tată, complexul lui Oedip. In acest al treilea substadiu,
caracterizat prin complexul lui Oedip, apare diferenţierea pe sexe, deci apare
posibilitatea îndeplinirii unor roluri diverse în viaţa socială, deşi individul încă nu a
căpătat predispoziţie spre a îndeplini asemenea roluri. Modul cum interpretează
substadiile primei etape de socializare a individului atestă persistenţa în teoria lui
Parsons a unor elemente psihologiste (în special, complexul lui Oedip).
In şcoala elementară sau liceu, individul, prin sistemul de valori promovat,
este pus în faţa unor probleme care converg spre acelaşi lucru – atingerea unui
asemenea statut social care să-i permită intrarea în colegiu, universitate sau şcoală
profesională. In şcoala elementară apar deosebiri hotărâtoare, individul devenind
conştient de existenţa a cel puţin două tipuri de roluri în societate – tipul consumator
şi tipul instrumental.
Pe ultimul stadiu se asigură specializarea şi pregătirea pentru îndeplinirea
unor roluri specifice diverselor nivele de organizare ierarhică a societăţii.
Teoria sociologică a lui Parsons exercită o influenţă mare asupra
sociologiei contemporane. Concepte ale teoriei sale sunt utilizate în cercetări
empirice. Sociologii contemporani, raportându-se la Parsons, nu preiau pur şi simplu
conceptele teoriei acţiunii sociale şi modelele de analiză structural-funcţională ci
utilizează mai ales anumite ipoteze care se degajă din consideraţiile teoretice şi
metodologice ale acestuia.
 42

In această situaţie se află sociologul Merton, elev al lui Parsons, care,

preluând concepte ale teoriei parsoniene, dezvoltă o variantă a teoriei sociologice
structural-funcţionaliste prin multe elemente opusă teoriei lui Parsons.

TEST GRILA 14

1.In concepţia sociologică a lui T. Parsons, locul central îl ocupă teoria:

a)faptelor sociale
b)acţiunii sociale
c)socializării
2.Societatea trebuie să asigure pregătirea de oameni competenţi pentru:
a)dezvoltarea societăţii
b)guvernarea societăţii
c)îndeplinirea de roluri specifice
3.In teoria lui Parsons persistă:
a)elemente psihologiste
b)elemente evoluţioniste
c)elemente instrumentale
 43

CURSUL XV
Teoria razei medii de generalizare. R.K. Merton

15.1.Teoria sociologică

Adversar al empirismului şi teoriilor sociale speculative, Merton dezvoltă o

teorie sociologică specifică pe care o denumeşte ,,teorie a razei medii de
generalizare’’. El manifestă un scepticism ponderat susţinând imposibilitatea
constituirii unei teorii sociologice generale în stadiul actual întrucât teoriile
contemporane nu sunt definite după criterii riguroase.
După Merton, aceste criterii, cărora ar trebui să le răspundă teoria
sociologică, sunt:
1.Să poată fi infirmată: în caz contrar ea nu poate fi calificată ca teorie;
2.Să aibă un grad suficient de generalitate pentru a fi aplicabilă tipurilor
variate de culturi şi societăţi;
3.Să fie creatoare pentru ca teoriile concrete (specifice) să decurgă din
teoria generală;
4.Să fie aplicabilă oricărui domeniu al culturii şi societăţii şi să nu se
reducă la analiza unor instituţii concrete (economice, politice, religioase);
5.Să ia forma unui sistem de concepte clare şi să nu se reducă la un moment
concret istoric din dezvoltarea sa.
Prin teorie sociologică, scrie Merton, înţelegem concepte logic înlănţuite
între ele şi nu de rază universală, ci de rază voluntar limitată. Noi încercăm să ne
centrăm atenţia asupra aceea ce s-ar putea numi ,,teorii de rază medie’’, adică ,,teorii
intermediare între ipoteze minore şi speculaţii largi’’ ce pornesc de la o schemă
conceptuală generală pe baza cărora se speră să se evidenţieze un număr mare de
regularităţi ale comportamentului social, accesibile observatorului.
Merton remarcă presiunea pe care o exercită oamenii politici şi de afaceri
prin formularea de cerinţe şi răspunderi, uneori extravagante, la toate problemele
sociale. Această presiune generează în rândul sociologilor convingerea eronată că
misiunea lor este să răspundă, într-o manieră sau alta (reală sau speculativ-abstractă),
la toate cerinţele, oricât de premature sau extravagante ar fi ele. Această convingere,
care are o funcţie psihologică determinată pentru un sociolog, după Merton, ,,este
bazată pe eroarea de a crede că, competenţa antrenează capacitatea de a răspunde
tuturor problemelor, justificate sau nejustificate, înţelepte sau stupide’’.
Merton susţine că sistemele sociologice contemporane trebuie să procedeze
la fel cum au procedat în epocile precedente teoria medicală, chimică sau fizică, adică
să dezvolte şi să aplice teorii specifice, mai puţin importante, dar mai solide din punct
de vedere ştiinţific. Sociologul contemporan trebuie să-şi desfăşoare activitatea într-o
dublă direcţie, simultană şi complementară:
 44

a)să furnizeze soluţii, oricât de limitate ar fi acestea, problemelor societăţii

moderne – războaie, exploatare, sărăcie, discriminare şi insecuritate socială.
b)să dezvolte teoria sociologică pe baza cercetării concrete a problemelor
sociale urmărind, pe de o parte, aportul teoriei sociologice la cercetarea empirică, iar
pe de altă parte, aportul cercetării empirice la maturizarea teoriei sociologice.
,,Eu cred, scrie Merton, că sarcina noastră majoră, astăzi, constă în
dezvoltarea teoriilor aplicabile la o gamă limitată de date, de exemplu, la cele
referitoare la dinamica claselor sociale, la presiuni şi conflicte sociale, la autoritate,
putere şi la exercitarea influenţei interpersonale şi nu în cercetarea imediată, pe baza
unui cadru conceptual ,,integrat’’, a problemelor sociale, cercetarea ce ar permite
derivarea tuturor acestor teorii’’ (se au în vedere teoriile specifice).
Evidenţiind ca primordială sarcina dezvoltării teoriilor specifice, Merton nu
le contrapune teoriei sociologice generale, ci le consideră momente esenţiale ale
procesului unic de constituire a sociologiei ca ştiinţă matură. Dezvoltându-se
progresiv şi corelativ, se asigură fundamentarea concluziilor pe serii de date,
informaţii (teoriile specifice) şi consolidarea ansamblelor teoretice particulare (teoria
generală sau schema conceptuală generală).Mai mult, el nu exclude posibilitatea unor
achiziţii pe care le poate obţine teoria sociologică generală astăzi. Asemenea achiziţii
există, dar ele trebuie apreciate la adevăratele lor proporţii printr-o analiză critică
riguroasă şi confruntare profundă cu realitatea socială. Merton consideră exagerată
aprecierea lui Parsons după care teoria sociologică generală ar fi repurtat ,,mari
progrese’’ datorită ,,convergenţei progresive a anumitor curente teoretice din
psihologia socială, etnologie şi sociologie’’. In realitate, ceea ce se numeşte astăzi
teorie sociologică reprezintă o suită generală de probleme concrete, ,,ce sugerează
care tip de variabile să fie luate mai mult sau mai puţin în consideraţie şi în mai mică
măsură reprezintă afirmaţii clare şi verificabile a relaţiilor dintre variabilele date.
Avem la dispoziţia noastră numeroase concepte, dar puţine teorii verificate; multe
opinii, dar puţine teoreme; numeroase ,,introduceri’’, dar puţine lucrări finite’’.

15.2.Codificarea şi transpunerea sub formă de paradigmă (model teoretic) a

teoriei sociologice

Aceasta reprezintă contribuţia remarcabilă a lui Merton la teoria, dar nu şi

la epistemologia şi metodologia sociologiei.
Pentru Merton, consolidarea teoriilor particulare se realizează prin
asamblarea coerentă a conceptelor sub formă de paradigmă (model teoretic) prin
intermediul codificării. Codificarea presupune reflexiunea disciplinată, ordonarea,
sistematizarea experienţelor profunde de cercetare, atât sub aspectul procedurilor cât
şi sub cel al rezultatelor substanţiale (concluziilor teoretice rezultate din cercetare).
Aşadar, codificarea apare ca instrument fundamental de elaborare a modelelor
teoretice adecvate cercetării, a paradigmei.
 45

Paradigma pune în deplină evidenţă ,,jocul complet al postulatelor,

conceptelor şi propoziţiilor esenţiale utilizate într-o analiză sociologică’’ şi, lucrul cel
mai important, permite, datorită codificării, definirea logicii operatorii, conceptelor
cheie şi relaţiilor între variabile.
Meseria de sociolog, scrie Merton, ,,constă în prezentarea logică a
propoziţiilor intim (logic) legate între ele şi verificabile empiric, asupra
comportamentului omului în relaţiile sale cu alţi oameni şi asupra consecinţelor
sociale ale acestui comportament’’. Paradigmele (o interpretarea serioasă în
sociologie presupune inevitabil câteva paradigme teoretice) sunt destinate să ajute
sociologul să-şi facă meseria sa.
Merton defineşte cinci funcţii ale paradigmelor analizei calitative în
sociologie:
1.Funcţia redacţională furnizează un model de redactare scurt şi condensat
pentru conceptele de bază şi interrelaţiile dintre ele (concepte utilizate în descripţie şi
analiză, model ce permite examenul simultan al tuturor termenilor analizei (vezi
importanţa simbolurilor matematice).
2.Formularea explicită a paradigmelor analitice; se evită astfel utilizarea
conceptelor depăşite şi a ipotezelor ad-hoc.
3.Permit îmbogăţirea fondului interpretărilor teoretice.
4.Suscită în special analiza şi nu descripţia concretă (de exemplu, se poate
orienta atenţia spre componentele comportamentului social şi tensiunile posibile între
acestea).
5.In fine, paradigmele contribuie la codificarea analizei calitative cu o
rigoare logică, similară analizei cantitative.
Cu toate că în prezent, spune Merton, numai teoriile specifice pot căpăta o
exprimare paradigmatică, explicaţia faptelor şi proceselor sociale nu apare completă
dacă se limitează la nivelul colectivităţilor instituţiilor de dimensiuni medii.
Asemenea microcolectivităţilor, ele devin inteligibile numai prin înţelegerea societăţii
ca sistem total. Spre exemplu, în societatea contemporană, colectivităţi sau
,,societăţi’’ de dimensiuni medii (de ex.: societatea rurală), deşi autonome, ,,locale’’,
suferă modificări structurale similare, datorită ,,presiunii’’ factorilor macrosociali.

15.3.Relaţii reciproce între teoria sociologică şi cercetarea empirică

Descifrând semnul ce se atribuie termenului de ,,teorie sociologică’’ în

sociologia contemporană, Merton distinge şapte tipuri de lucrări care, deşi distincte,
adesea se confundă cu teoria sociologică: 1.metodologie. 2.principii sociologice.
3.analiza conceptelor sociologice. 4.interpretări sociologice post factum.
5.generalizări empirice. 6.teoria sociologică. 7.derivaţie şi codificaţie.
1.Metodologia. Confundarea teoriei sociologice cu metodologia provine
din:
 46

a)faptul că instrumentele şi procedeele utilizate în cercetarea sociologică

trebuie să răspundă unor criterii metodologice, care în mod logic se bazează pe teorii
fundamentale şi din
b)faptul că instrumentele şi rezultatele experimentale ale oricărei ştiinţe
sunt impregnate de concepte şi teorii specifice
2.Principii sociologice. Merton subliniază importanţa principiilor
sociologice sau a ideilor directoare, a căror funcţie principală este de a furniza un
context general pentru anchetă, de a facilita elaborarea ipotezelor determinate,
specifice.
3.Analiza conceptelor. (teoria sociologică ca sistem de concept) Nu se
poate reduce la clasificarea conceptelor cheie: ea realizează înlănţuirea lor logică sub
forma unei scheme (model). Analiza conceptelor are următoarele funcţii principale:
a)reconstrucţia datelor (informaţiilor) prin reţinerea celor necesare şi
excluderea celor nesemnificative;
b)rezolvarea antimoniilor aparente constatate în descoperirile empirice prin
disocierea descoperirilor aparente de cele reale;
c)definirea indicilor observabili pentru datele supuse cercetării empirice sau
pentru construcţii simbolice a fenomenelor ce scapă observaţiei (de ex.: coeziunea
socială);
d)cunoaşterea (aprecierea) dacă un indice este ,,neutru’’ sau nu faţă de
mediul său; mai exact, analiza conceptuală permite să se verifice dacă un indice a fost
disociat de mediul său.
4.Interpretări ,,post factum’’. Interpretările, principiile ,,post factum’’
trebuie să explice datele observaţiilor şi din punct de vedere logic cu o funcţie diferită
de cea a principiilor, idei directoare, care, cum am văzut, îndeplineau un rol
fundamental în construirea unor ipoteze.
5.Generalizările empirice. Pentru Merton, regularităţi sociale sunt esenţiale
pentru cercetarea empirică dar asamblarea lor ,,nu poate da decât materialul primar al
sociologiei’’. Se impune un tip de propoziţii (principii) cu un grad superior de
generalitate constând în definirea raporturilor de interdependenţă dintre aceste
propoziţii şi descoperirea unor principi (propoziţii) explicative, calitativ diferite de
generalizările empirice primare.
6.Teoria sociologică. Al doilea tip de generalizare sociologică îl reprezintă,
în concepţia lui Merton, teoria sociologică (sinonimă cu un ansamblu de legi sociale)
care, pentru a fi acceptată, trebuie să răspundă unor criterii. După cum s-a văzut, nici
o teorie, după Merton, nu satisface în mod complet aceste criterii, iar teoriile ce pot să
fie exacte astăzi sunt teoriile specifice.
7.Derivaţie şi codificare: termenii corespund deducţiei şi inducţiei iar
preocuparea lui Merton este de a traduce aceste procedee logice în termeni apropiaţi
cercetării şi teoriei sociologice contemporane. In timp ce derivarea concentrează
atenţia cercetătorului asupra implicaţiilor unei teorii, codificarea încearcă să
 47

sistematizeze generalizările empirice sugerate de studiul comportamentelor aparent

diferite.
Teoria razei medii de generalizare a condus la operaţionalizarea
conceptelor şi a evidenţiat necesitatea adaptării teoriei unor mari ansambluri la
problemele sociale concrete. Această adaptare s-a realizat sau se realizează prin
reducerea numărului de modele utilizate în cercetare. Intr-un cuvânt, este vorba de
apropierea teoriei de realitatea concretă, de necesităţile cercetării empirice.
Cercetarea poate să aibă un caracter ştiinţific, metodic, orientat, numai în măsura în
care se desfăşoară pe baza teoriei. Rolul teoriei sociologice constă în crearea unor
cadre logice care să asigure codificarea, generalizarea concluziilor empirice rezultate
din analiza concretă a realităţii. Numai în acest mod poate fi dezvoltată teoria
sociologică, aptă, la rândul ei, să devină instrument metodologic eficient în cercetare.
Elaborându-şi teoria sociologică Merton porneşte de la aceeaşi schemă de
la care a pornit şi Parsons: raportul dintre mijloace şi scopuri în acţiunea socială.
Deci, şi teoria lui Merton ar putea fi apreciată ca o variantă a teoriei acţiunii sociale.
Se deosebeşte însă de Parsons prin modul cum apreciază posibilitatea elaborării
teoriei sociologice, mai precis, nivelele posibile de elaborare ale teoriei sociologice.
In timp ce Parsons este prea preocupat de elaborarea unei scheme integraliste care să
explice întregul sistem social, Merton se opreşte la nivelele inferioare, fapt ce permite
să avem o teorie a grupurilor şi claselor dar nu ne permite să dispunem încă de o
teorie care să explice funcţionarea sistemului social global. Cercetările la nivel mediu
sunt indispensabile dar ele reprezintă numai etape în cadrul procesului de cunoaştere
a faptelor sociale totale, a societăţii globale.

15.4.Contribuţii la dezvoltarea unor teorii specifice

a)Teoria anomiei

Unele teorii sociologice atribuiau fenomenele de dezorganizare socială,

,,anomia şi devianţa’’, insuficienţei controlului social asupra instinctelor biologice ale
omului. O asemenea explicaţie (teorie) nu poate fi acceptată, după Merton,
deoarece ,, rolul atribuit impulsurilor biologice nu explică pentru ce frecvenţa
comportamentului variază cu structurile sociale, nici pentru ce devianţele nu iau
aceeaşi formă în toate societăţile’’. Merton îşi propune să dezvolte teoria anomiei
pornind de la analiza surselor sociale şi culturale ale devianţei.
Două elemente ale structurii sociale condiţionează comportamentul,
echilibrul vieţii sociale:
1.Scopurile, intenţiile şi interesele definite prin civilizaţie şi care apar ca
,,obiective legitime propuse de societate membrilor săi’’. Aceste obiective sunt
integrate, mai mult sau mai puţin, într-o ierarhie de valori, sunt apreciate în raport cu
sentimentele şi aspiraţiile şi constituie modele pentru viaţa în societate.
 48

2.Mijloacele ,,legitime’’ pentru atingerea acestor scopuri, modalităţile, normele

pentru controlul comportamentelor: tipuri de comportament prescrise, preferate,
tolerate şi proscrise.
In cadrul activităţilor sociale se constată că, în general, sunt preferate
conduitele mai eficace conduitelor prescrise de instituţii. Cu cât acest decalaj se
accentuează societatea devine mai instabilă şi prezintă numeroase fenomene
denumite de Durkheim ,,anomie’’, absenţa normelor.
Merton prezintă două exemple, unul din domeniul ,,microsocietăţii’’ şi altul
din domeniul ,,macrosocietăţii’’ care ilustrează procesul ce conduce o societate la
anomie. Când în competiţiile sportive se pune problema ,,victoriei’’ cu orice preţ şi
nu a victoriei după regulile jocului, vor fi recompensate mijloacele ilegale, dar
eficace. In societatea americană este al doilea exemplu – valoarea supremă este banul
iar ,,succesul financiar’’ este fără limite. Societatea recompensează nu orice succes
financiar ci succesul cel mai eficace, care presupune, fără îndoială, încălcarea
normelor ,,legitime’’.

Tipologia modurilor de adaptare individuală

Moduri de adaptare Scopuri Mijloace

I Conformism + +
II Inovaţie + -
III Ritualism - +
IV Evaziune - -
V Rebeliune + +
- -

+ = acceptare
- = refuz
+
- = refuzul principalelor valori şi introducerea de valori noi

Contribuţia lui Merton la teoria anomiei şi devianţei constă în elaborarea unei

tipologii a modurilor de adaptare individuală. Tipurile prezentate de Merton se referă
la comportamentul individului în funcţie de rolul acestuia într-o situaţie dată şi nu în
funcţie de personalitatea sa: adică, sunt tipuri de reacţii mai mult sau mai puţin
favorabile şi nu modalităţi de organizare a personalităţii.
I. Conformismul presupune conformitatea simultană la scopuri şi mijloace. In
măsura în care o societate este stabilă, acesta este tipul cel mai răspândit iar
stabilitatea societăţii depinde de gradul în care indivizii sunt modelaţi de valorile
fundamentale ale societăţii, împărtăşesc aceste valori. Fără un fond de valori comune
unui grup de indivizi pot exista relaţii sociale, schimburi dezordonate între oameni
dar nu pot exista societăţi.
 49

II. Inovaţia. Importanţa mare pe care civilizaţia o acordă succesului incită

indivizii să utilizeze mijloace interzise, dar adesea eficace, pentru a obţine reuşita sub
forma bogăţiei şi puterii. Vorbind despre fenomenele anomice ale societăţii
americane, în special criminalitatea, Merton subliniază rădăcinile lor sociale.
Indivizii, scrie Merton, simt că recompensele sociale nu sunt acordate în
funcţie de valoarea individului, dar nu văd cum se petrece acest lucru. Cei care
descoperă originea socială a dificultăţilor personale de integrare pot să devină străini
acestei structuri şi să adopte modul I de adaptare.
Majoritatea, însă, atribuie dificultăţile unor cauze mistice şi nu sociale. De
regulă, şi ce care ,,reuşesc’’ şi cei care nu reuşesc, atribuie succesul (insuccesul)
şansei norocului. Dar, deşi şi unii şi alţii se referă la şansă, atitudinile lor sunt diferite.
Cei ,,ajunşi’’, indicând şansa, în nici un caz nu afirmă că ei nu ar avea nici un merit în
succesul obţinut. Doctrina şansei, invocată de omul ,,ajuns’’, are o dublă funcţie: pe
de o parte ea (doctrina) explică că recompensa nu corespunde totdeauna meritului; pe
de altă parte, previne orice eventuală critică la adresa structurii sociale ce permite
acest gen de succes.
Pentru cei ce văd că meritele lor nu sunt recompensate, doctrina şansei le
permite să conserve stima faţă de sine. In acest caz, doctrina şansei, din punct de
vedere sociologic, poate fi disfuncţională în măsura în care distrage pe aceşti oameni
de la activitatea pentru schimbarea structurii, în sensul unei mai mari echităţi sociale.
Printre cei ce nu aplică doctrina şanselor, conchide Merton, se află şi cinicul care
rezolvă contradicţia afirmând: ,,Nu-i important ceea ce cunoaşte (omul) ci cine-l
cunoaşte, cine-i important în viaţă’’.
III. Ritualismul este modul de adaptare care presupune abandonarea idealului
reuşitei financiare şi ascensiunii rapide şi limitarea la aspiraţiile ce pot fi satisfăcute.
Refuzând ,,să încerce să domine lumea’’, omul continuă să se supună, fără să vrea,
normelor sociale. Esenţa acestei filozofii rezidă în ideea că ambiţiile modeste procură
satisfacţie şi securitate. Acest tip de comportament este apreciat în general ca
nereprezentând o problemă socială. Merton constată că modul de adaptare ritualist
este caracteristic micilor funcţionari întrucât ,,în această clasă părinţii exercită asupra
copiilor o presiune constantă în vederea respectării comandamentelor morale ale
societăţii’’.
IV. Evaziunea. Deşi mai rari, indivizii evazionişti există şi, din punct de vedere
sociologic, ei sunt veritabili străini pentru societate. Ei abandonează scopurile
prescrise şi nu acţionează conform normelor sociale. In această categorie sunt incluşi:
deficienţii mintali, paria, exilaţii, nomazii, vagabonzii, drogaţii. Si originea acestei
forme de adaptare este de natură socială iar prezenţa lor pune multiple probleme.
Anumite mecanisme de evaziuni, defetismul, resemnarea, le permit să ,,eludeze’’
exigenţele societăţii. ,,dacă individul –scrie Merton – rezolvă propriul său conflict
abandonând în acelaşi timp scopurile şi mijloacele, evaziunea este completă,
 50

conflictul este eliminat şi individul devine asocial (dar drogaţii nu dezordini şi

conflicte ?).
Comportamentul evazionist este un comportament deviant, individul în această
situaţie este condamnat în viaţa reală dar el poate să găsească compensaţii într-o viaţă
imaginară. Deşi este un mod de adaptare mai mult individual decât colectiv, ce-i care-
l adoptă se unesc între ei ,,pentru a forma grupuri având în comun aceeaşi
subcultură’’.
V. Rebeliunea este tipul de adaptare care respinge pe indivizi în afara structurii
sociale şi-i incită să încerce să formeze o structură nouă. Indivizilor din acest tip le
sun străine scopurile şi mijloacele societăţii în care trăiesc. ,,In societatea noastră –
scrie Merton – mişcările organizate pentru rebeliune vizează să introducă o structură
socială în care să existe o corespondenţă mai strânsă între merit, efort şi recompensa
socială’’. Merton distinge rebeliunea de resentiment, noţiune introdusă de Nietzsche
şi reluată de M. Scheler: resentimentul, spre deosebire de rebeliune, ,,nu tinde spre o
veritabilă schimbare a valorilor’’ (vulpea din fabulă nu spune că-i dezgustată de orice
struguri ci numai că strugurii sunt prea verzi).
Dacă instituţiile sunt considerate ca un obstacol în calea realizării scopurilor
legitime, indivizii se revoltă contra lor. Pentru ca această revoltă să ia forma unei
acţiuni politice organizate nu-i suficient ca structura socială dată să pară a nu mai fi
legitimă; este necesar ca legitimitatea să fie transferată asupra unor grupuri noi,
antrenate de un mit social.
Merton evidenţiază dubla funcţiune a miturilor sociale: pe de o parte, mitul
cercetează în structura socială originea frustraţiilor colective iar pe de altă parte,
situează o structură socială în care omul de merit să nu fie frustrat.
Merton dezvoltă o concepţie progresistă şi democratică militând pentru
schimbarea structurilor disfuncţionale. Concepţiile conservatoare susţin că originea
frustraţiei colective nu trebuie cercetată în structura societăţii, ea aflându-se în natură
însăşi a lucrurilor. Conflictele sociale, şomajul, crizele financiare şi sociale n-ar putea
fi eliminate din viaţa socială.
Merton arată necesitatea reformelor şi măsurilor legislative în spiritul echităţii
sociale, pe care societatea americană contemporană trebuie să le transpună în practica
socială.

b)Teoria birocraţiei

Consideraţiile asupra birocraţiei se bazează pe analiza sistemului birocratic al

societăţii contemporane şi, în special, al celei americane, reprezentând în acelaşi timp
o reluare şi dezvoltare a ideilor lui Max Weber despre birocraţie. Dar în timp ce
Weber a analizat structura birocratică numai din punctul de vedere al efectelor sale
pozitive (precizie, regularitate, eficacitate), Merton analizează şi imperfecţiunile,
disfuncţiile birocraţiei.
 51

O structură socială organizată într-o manieră raţională şi formală – constată

Merton – cuprinde tipuri de activităţi clar definite, unde toate seriile de acţiuni sunt în
mod ideal funcţii ale scopurilor organizaţiei. O asemenea organizaţie se compune din
diferite birouri (servicii), cu structuri ierarhizate, conţinând obligaţii şi privilegii clar
definite prin regulamente specifice. Puterea de control şi autoritate, ce decurge din
poziţia ierarhică, aparţine biroului (serviciului) şi nu omului ce deţine funcţia socială.
Datorită faptului că relaţiile dintre diferitele servicii sunt prescrise, acest sistem
organizaţional atinge un grad înalt de formalism în raporturile sociale existente între
diverşi funcţionari. Acest formalism se traduce prin ritualuri sociale mai mult sau mai
puţin complexe, ritualuri ce simbolizează nivelul ierarhic al serviciului.
Structura birocratică. Birocraţia, ca tip ideal, a fost descrisă de M. Weber care
arată că ea implică o diviziune netă a activităţilor, fiecare dintre ele aflându-se sub
supravegherea unui sistem unic de controale şi sancţiuni şi reprezentând funcţia
particulară a unui serviciu. Repartiţia funcţiilor se face pe baza competenţelor tehnice
prin modalităţi procedurale impersonale (adică examene). Intrucât toate activităţile
,,experţilor salariaţi şi calificaţi’’ se desfăşoară în sânul structurii ierarhizate,
instrucţiunile specifice, pentru fiecare caz, devin inutile.
Funcţia nu este electivă, numirea depinzând fie de un superior, fie de un
concurs. Se poate obţine o anumită supleţe a organizaţiei când funcţiile superioare
sunt eligibile (de ex.: consiliul de administraţie). In absenţa unor factori perturbatori,
birocraţia poate să aibă o existenţă îndelungată şi aceasta întrucât pune un accent
deosebit pe securitate (securitatea funcţionarului, pensii, un salariu ce creşte constant,
un sistem de promovare regulat). Forţa şi meritul birocraţiei rezidă în eficacitatea sa
tehnică care se traduce prin precizie, rapiditate, control, continuitate, discreţie şi
randament. Dezvoltarea birocraţiei, scrie Merton, obligă la recunoaşterea faptului că
omul depinde aproape total de raporturile sale cu mijloacele de producţie. Individul
simte în tot mai mare măsură că angajarea sa în producţie, cu rare excepţii, depinde
de birocraţie (publică sau privată). In acest sens, scrie Merton, birocraţia marchează
separaţia individului de mijloacele de producţie. Acest lucru este valabil atât pentru
muncitor cât şi pentru savant. Nu este ceva curent, notează ironic Merton, să vezi un
fizician care să posede propriul său ciclotron.
Birocraţia, chiar când admite anumite discuţii asupra politicii sale, refuză orice
dezbatere asupra tehnicilor sale.
Disfuncţiile birocraţiei. Aspectele negative ale birocraţiei au fost analizate de
mulţi sociologi. Weber vorbeşte de ,,incapacitatea titrată’’, Devey de ,,psihoza
profesională’’, amândoi vizând aceeaşi rutină care influenţează asupra preferinţelor şi
antipatiilor funcţionarului.
Merton pune în evidenţă câteva racile esenţiale ale birocraţiei:
hiperconformismul generat de disciplina oarbă; timiditate, conservatorism şi
tehnicism; absenţa competitivităţii în interiorul sistemului; incapacitatea adaptării
birocratului datorită depersonalizării relaţiilor umane; conflicte cu clienţii generate de
 52

comportamentul stereotip, comportament ce nu permite luarea în consideraţie a

exigenţelor şi problemelor acestora; personalul guvernamental în loc de a fi în slujba
poporului se transformă în demnitari
Ne referim la două consideraţii făcute de Merton în legătură cu birocratismul:
a)interacţiunea birocraţie-personalitate;
b)locul intelectualului într-un sistem birocratic.
a)Interacţiunea birocraţie-personalitate. Studiul interacţiunii birocraţie-
personalitate, scrie Merton, ne-ar permite o mai bună înţelegere a structurii sociale.
Analiza sociologică trebuie să pună în evidenţă câteva probleme: măsura în care
diferitele forme ale birocraţiei modifică şi selecţionează tipurile de personalitate;
măsura în care birocraţia selectează personalităţi cu un caracter supus sau autoritar;
dacă birocraţia face să se accentueze tendinţa spre autoritarism în viaţa socială.
b)Intelectualul în sistemul birocratic. Interesul lui Merton pentru
intelectualitate este condiţionat şi de faptul că, dacă alte clase sau grupuri socio-
profesionale au fost cercetate, diversele categorii de intelectuali au fost neglijate de
sociologi. Or, scrie Merton, ,,intelectualii americani trebuie să se preocupe de rolul
lor real şi potenţial în politica socială’’: câteva probleme de interes major pentru
intelectualii americani; rolul îndeplinit în societate; conflictele şi frustraţiile
întâmpinate în îndeplinirea acestor roluri; presiunile instituţionale exercitate asupra
lor; cum îşi definesc problemele cercetării; care este efectul acestor cercetări asupra
politicii; care sunt efectele birocratizării.
Merton distinge două tipuri de frustraţie a intelectualilor americani:
1.Frustraţiile rezultate din conflictul de valori dintre intelectual şi politician:
intelectualul se vede forţat să accepte noi modele şi noi criterii de semnificaţie opuse
propriilor sale modele şi criterii; intelectualul poate să vadă că descoperirile sale
servesc unor scopuri opuse propriilor sale valori; specialiştii se simt frustraţi când
sunt obligaţi să lucreze în domenii străine competenţei lor, datorită faptului că
politicienii le confundă specialităţile.
2.Frustraţiile generate de organizaţia birocratică:
a)Birocraţiile al căror scop este acţiunea pun adesea în faţa intelectualilor
probleme ce nu pot căpăta un răspuns imediat. Sau, savanţii sunt confruntaţi cu
probleme imposibil de rezolvat într-un timp dat.
b)Frustraţiile se pot datora şi mijloacelor de telecomunicaţie dintre intelectuali
şi politicieni: politicienii ţin secrete informaţii referitoare la politica în curs fapt ce
face dificilă determinarea datelor semnificative; politicianul se află în faţa unei mase
de documente ce provin din diferite surse şi nu poate să aprecieze care sunt valabile
din punct de vedere ştiinţific; constatările intelectualului, înainte de a ajunge la
politician, pot fi denaturate de personalul intermediar (birocratic); intelectualul face
accesibile concluziile sale politicianului printr-un efort de simplificare care poate
duce la neglijarea unor descoperiri semnificative.
c)Intelectualul poate să vadă că concluziile sale nu sunt utilizate de destinatar.
 53

d)Anumiţi politicieni dispreţuiesc ştiinţele sociale, afirmând că practica lor

îndelungată le furnizează o cunoaştere a situaţiei mai justă decât cunoaşterea
savantului. Acest dispreţ, scrie Merton, reprezintă cel mai adesea reacţia la
modificările pe care intelectualul vrea să le introducă în rutina cotidiană activităţii
politicianului.
Aportul lui Merton este remarcabil şi în alte domenii: sociologia culturii,
sociologia ştiinţei, sociologia cunoaşterii. Preocupat de dezvoltarea teoriei şi
metodologiei sociologice, Merton desfăşoară în mod constant cercetări empirice în
cadrul cărora procedează la o confruntare metodică a conceptelor teoretice şi
procedurilor tehnice-metodologice cu exigenţele impuse de realitatea socială
concretă.

TEST GRILA 15

1.Prin teorie sociologică, scrie Merton, înţelegem:

a)concepte ştiinţifice
b)concepte de rază universală
c)concepte logic înlănţuite
2.Paradigemele, în concepţia lui Merton, sunt destinate să ajute:
a)elaborarea de teorii
b)analiza faptelor
c)sociologul în meseria sa
3.Derivaţie şi codificare, ca termeni, corespund:
a)deducţiei şi statisticii
b)inducţiei şi matematicii
c)deducţiei şi inducţiei
 54

CURSUL XVI
Renaşterea interacţionismului în sociologia actuală

16.1.Interacţionalismul simbolic

Moştenitori ai lui G. Simmel, G.H. Mead şi ai primei şcoli din Chicago,

sociologii care au reluat tema interacţiunii au o istorie ce se împarte în două momente
importante: interacţionalismul simbolic şi, mai recent, demersul etnometodologic.
Expresia ,,interacţiune simbolică’’, datând din 1937, aparţine lui H. Blumer,
sociolog american care a primit influenţa lui G.H. Mead. Anti-durkheimian convins,
Blumer recunoaşte doar realitatea individuală ca nivel social în care poate fi exprimat
un sens. Din acest punct de vedere indivizii nu sunt pacienţii faptelor sociale ci,
dimpotrivă, le produc fără încetare. Interpretând situaţia în care sunt angrenaţi, actorii
îşi concep şi îşi construiesc acţiunea dar fără ca aceasta să capete neapărat un caracter
extrem de raţional. Astfel viaţa de grup şi acţiunea colectivă pot avea sens căci, dintr-
o acţiune prealabilă, actorii deprind înţelegerea similară a situaţiei. Din această
concepţie despre lumea socială decurge concepţia despre ştiinţa socială: punctele de
vedere şi reprezentaţiile actorilor din lumea socială constituie obiectul principal al
sociologiei. Pe plan metodologic, susţine H. Blumer, anchetele prin chestionare sau
statisticile îndepărtează cercetătorul de lumea pe care vrea să o studieze. In schimb,
prin observaţie în situ, experienţa imediată şi punctul de vedere al actorilor care, prin
interacţiune atribuie sens obiectelor, situaţiilor şi simbolurilor, pot fi redate în mod
semnificativ. H. Blumer justifică în felul acesta sociologia inspirată din demersul
antropologic şi care îşi află, în studiile de comunitate, expresia operativităţii sale
ştiinţifice.

16.2.E. Goffman şi interacţionalismul

 55

Integrată în teoria etichetării, sociologia lui E. Goffman depăşeşte cu mult

graniţa ştiinţei sociale americane.
Lumea posedă o dublă caracteristică esenţială: este venerabilă şi vulnerabilă
în acelaşi timp.
Lumea socială este venerabilă. După Durkheim şi Simmel, Goffman
gândeşte relaţiile dintre indivizi în termeni de sacru şi ritual. A face parte din lumea
socială înseamnă a avea roluri sociale şi a juca în viaţă cape scenă. Relaţiile dintre
actori sun orânduite de rituri care nu mai sunt menite recunoaşterii zeilor, ele
organizează coerenţa acestora şi demonstrează că eul social (self) poate fi considerat
un loc de sacralitate care nu poate fi pângărit. Goffman întăreşte această intuiţie
printr-o referire la etologia animală. Fiecare individ posedă un teritoriu, o nişă
ecologică, un spaţiu personal cu legitimitate variabilă în funcţie de justificările locale:
astfel, este evident că a te aşeza lângă un necunoscut într-un loc practic pustiu
(metroul în orele moarte) este interpretat ca o imixtiune spre deosebire de perioada de
aglomeraţie când alăturarea cot la cot este justificabilă. Pentru a-şi asigura spaţiul de
libertate individul poate, în alte circumstanţe, să folosească ,,marcaje’’, obiecte (cum
ar fi un fular aruncat ostentativ pe fotoliu la cinema, un dulap care desparte două
birouri) menite să traseze, în maniera animalelor, limitele propriului teritoriu.
Lumea socială este, de asemenea, vulnerabilă.
Ca şi T. Parsons, E. Goffman crede că stabilitatea lumii sociale nu este
niciodată garantată. Mai precis, Goffman crede că relaţia socială de bază,
interacţiunea, este întotdeauna caracterizată de o ambivalenţă fundamentală a pariului
şi refugiului de siguranţă. Interacţiunea este un pariu în măsura în care, în orice
moment, individul riscă să-şi piardă prestigiul printr-un gest nepotrivit, jignindu-şi
verbal interlocutorul. De aceea, când un individ se află în prezenţa altor persoane,
acestea încearcă să obţină informaţii despre el. Informaţiile acestea, vehiculate prin
limbaj, gestică, contribuie la definirea situaţiei permiţându-le celorlalţi să prevadă ce
 56

aşteaptă partenerul lor de la ei şi invers, ce pot ei aştepta de la el. Această

incertitudine calitativă denotă că, în lumea interacţiunilor sociale, nu ne atingem
scopurile în viaţa de zi cu zi nici prin calcule statistice, nici prin metode ştiinţifice:
trăim în funcţie de ipoteze. Se aşteaptă din partea fiecărui participant să-şi exprime
sentimentele profunde imediate pentru a exprima o opinie despre situaţia pe care o
crede acceptabilă, măcar provizoriu, pentru interlocutorii săi. Menţiunea acestui acord
de suprafaţă este facilitată de faptul că fiecare îşi ascunde dorinţele personale în
spatele declaraţiilor care fac referire la valori şi norme pe care toate persoanele
prezente se simt obligate să le respecte. In acest fel se construiesc refugii de
siguranţă.

16.3.Etnometodologia

Harold Garfinkel (născut în 1917), sociolog format la Harvard alături de

Parsons, a predat până în 1988 la Universitatea din Los Angeles. Garfinkel a studiat
raţionamentele practice pe care indivizii le efectuează în permanenţă pentru a trăi în
lumea socială. Apare astfel etnometodologia: etno sugerează că un membru dispune
de cultură comună a societăţii sale, iar etnometodologia este ştiinţa etnometodelor
(raţionamente sociologice practice) şi nu, aşa cum ar putea să dea de înţeles această
denumire, o nouă metodă de anchetă sociologică.
Continuator a liniei fenomenologiei sociale şi a şcolilor din Chicago,
etnometodologia se ilustrează pentru prima oară în lucrările lui H. Garfinkel (Studii
în etnometodologie, 1967) şi A. Cicourel (Metodă şi Măsurare în Sociologie, 1964;
Sociologia cognitivă, 1972).
Garfinkel nu acceptă tradiţia pozitivistă care consideră societatea o realitate
obiectivă şi actorul un agent fără istorie şi pasiune şi închistat într-un ansamblu de
valori care îi determină comportările. Faptele sociale nu sunt lucruri ci ,,îndepliniri
 57

practice’’. Socialul este un proces, este rodul activităţii permanente a membrilor

societăţii. Aceştia au un simţ comun şi un depozit de cunoştinţe practice pe care le
pun în aplicare pentru a comunica, a lua decizii, a raţiona în chip natural şi regulat în
cele mai banale activităţi din viaţa de zi cu zi. In primul rând, trebuie să li se dea
atenţie acestor activităţi, forme de ,,îndeplinire practică’’ fără a accepta tezele
funcţionaliste care reduc faptele sociale la statutul de lucruri. Din acest motiv,
etnometodologia manifestă interes pentru actele din viaţa de zi cu zi, care ni se par
cum nu se poate mai banale, pentru a sesiza în ele procedurile şi interacţiunile
implicate în construirea actelor sociale. Ei preferă un demers etnografic (observaţia
directă, observaţia participantă, interviuri, studiul dosarelor administrative şi şcolare,
înregistrări video, interviuri cu actorii pentru a verifica concordanţa procedurilor
observate) care nu implică neapărat emiterea de ipoteze de lucru înainte de ancheta pe
teren.
In al doilea rând, etnometodologia secularizează sociologia. Susţinătorii săi
estimează că ,,sociologia profesională’’ funcţionează după aceleaşi scheme ca şi
,,sociologia profană’’: construirea lumii sociale este posibilă datorită îndemânării,
procedurilor şi regulilor de conduită pe care şi le însuşesc indivizii şi pentru
cunoaşterea cărora sociologul nu deţine monopolul. Mai mult, toţi actorii sociali sunt
sociologi pentru că limbajul pe care-l utilizează ei descrie şi organizează socialul în
acelaşi timp. Etnometodologii cred că viaţa socială se constituie în mare parte prin
intermediul limbajului, legătură care permite indivizilor să-şi coordoneze şi să dea
sens acţiunilor lor, să construiască o lume comună.

16.4.Etnometodologia şi rolul social

Pentru înţelegerea acestei problematici, A. Cicourel a propus o sinteză

interesantă între etnometodologie şi teoria statului şi rolului. Ca şi E. Goffman, el
 58

observă că în lumea socială actorul îşi construieşte rolul şi încearcă să pătrundă în

sistemul rolului pe care îl joacă celălalt în interacţiunea cu el. Pentru Cicourel analiza
rămâne însă incompletă atâta vreme cât cercetătorul nu actualizează ceea ce, în
lingvistică, se numesc structuri profunde. Cicourel numeşte aceste structuri profunde
ale interacţiunii, procedee interpretative. El înţelege prin aceasta proprietăţile
invariabile care guvernează o interacţiune şi care indică ,,natura condiţiilor minimale
care permit actorului şi observatorului să decidă dacă acea interacţiune este una
,,normală’’ şi poate fi efectuată.
A. Cicourel a descoperit mai multe procedee interpretative:
-reciprocitatea perspectivelor;
-subrutina (capacitatea actorului de a înţelege chiar şi un termen lexical
ambiguu);
-formele normale (existenţa unui ansamblu comun preconstruit de
cunoştinţe);
-sensul retrospectiv-prospectiv (capacitatea de a înţelege, prin momentele
de linişte sau prin ezitări, un context care nu este exprimat în conţinutul discursiv
al interacţiunii);
-vocabularele descriptive (întrebuinţarea unui repertoriu de subînţelesuri).
Limbajul, piatra de încercare a interacţiunii, apare aici ca un fenomen în
care se întrepătrund mai multe niveluri de informaţii semnificative. Comunicarea
poate fi lingvistică şi extra-lingvistică (limbajul corpului, al contextului) şi tocmai
complexitatea acestor diverse manifestări stă la baza legăturii sociale. Fără să
recurgă la determinismul sociologiei structuro-funcţionaliste, A. Cicourel reuşeşte
să convingă că interacţiunile necoordonate creează ordinea socială.

TEST GRILA 16
 59

1.In viziunea lui Goffman lumea posedă o dublă caracteristică esenţială:

a)este venerabilă şi dinamică
b)este vulnerabilă şi dinamică
c)este venerabilă şi vulnerabilă
2.Etnometodologia, în viziunea lui H. Garfinkel, manifestă interes pentru:
a)actele sociale
b)actele raţionale
c)actele din viaţa de zi cu zi

3.Etnometodologii cred că viaţa socială se constituie în mare parte prin:

a)acţiuni practice
b)intermediul reţelelor sociale
c)intermediul limbajului
 60

Bibliografie selectivă

1. Achim Mihu Antropologie culturală, Editura Managerul, Cluj-

Napoca,2002
2. Andrei Petre Sociologia generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997
3. Aron Raymond Les etapes de la pensee sociologiques, Edition
Galimord, 1967
4. Bădescu Ilie Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996
5. Boudon Raymond Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997
6. Dahrendorf Ralph Conflictul social modern, Editura Humanitas,
Bucureşti 1966
7. Durkheim Emile Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1982
8. Herseni Traian Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
9. Husserl Edmund Meditaţii carteziene, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994
10. Iluţ Petru Abordarea calitativă a socioumanului, Editura
Polirom, Iaşi, 1997
11. Iordăchel Ion Curs de teorii sociologice contemporane,
Universitatea Bucureşti, 1970
12. Lallement Michel Istoria ideilor sociologice, Editura Antet, Bucureşti,
1997
13. Lyotard Jean Francois Fenomenologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
14. Simmel George Cultura filozofică, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998
15. Rotariu Traian, Iluţ Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996
Petru
16. Weber Max Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993
17. Weber Max Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima,
Bucureşti, 1992