CAP.

1 CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Definiţii

Transferul de căldură este ştiinţa proceselor spontane, ireversibile,

de propagare a căldurii în spaţiu şi reprezintă schimbul de energie termică
între două corpuri, două regiuni ale unui corp sau două fluide sub acţiunea
unei diferenţe de temperatură.
Transferul de căldură face parte din ştiinţa mai largă a studiului
căldurii, el respectând cele două principii ale termodinamicii: primul
principiu care exprimă legea conservării energiei termice în procesele de
transfer şi cel de al doilea principiu potrivit căruia transferul de căldură se
realizează întotdeauna de la o temperatură mai ridicată către o temperatură
mai coborâtă.

1.1.1. Câmpul de temperatură

Temperatura caracterizează starea termică a unui corp, caracterizând

gradul de încălzire a acestuia.
În fiecare punct M (x,y,z) dintr-un corp solid, lichid sau gazos se
poate defini o temperatură, funcţie scalară de coordonatele punctului şi de
timp:
T= T (x,y,z,τ ) (1.1)

Câmpul de temperatură definit de relaţia (1.1) este tridimensional şi

nestaţionar. Dacă temperatura nu depinde de timp, câmpul de temperatură
este staţionar sau permanent. Cel mai simplu câmp de temperatură, care
va fi utilizat cel mai des în acest curs este câmpul staţionar unidirecţional:

T = T (x). (1.2)
2 Bazele transferului de căldură şi masă

1.1.2. Suprafaţa izotermă

Suprafaţa izotermă este locul geometric al punctelor din spaţiu care

la un moment dat au aceeaşi temperatură. În regim nestaţionar suprafeţele
izoterme sunt mobile şi deformabile; în regim staţionar ele sunt invariabile.
Suprafeţele izoterme nu se pot intersecta, acelaşi punct din spaţiu, la acelaşi
moment de timp, neputând avea temperaturi diferite.
Unitatea de măsură pentru temperatură este gradul Kelvin [Κ] ,
definit ca 1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
In sistemul internaţional de unităţi de măsură este tolerat şi gradul Celsius
[°C], care are aceeaşi măsură cu gradul Kelvin, diferind doar originea scării
de măsură. Din aceste considerente vom utiliza în lucrare atât K cât şi °C.

1.1.3. Gradientul de temperatură

Câmpul de temperatură fiind o funcţie derivabilă se poate defini în

orice punct M, la fiecare moment τ un vector al gradientului de
temperatură în direcţia normală la suprafaţa izotermă care trece prin acel
punct (1.1):
∂t ∆T
grad T = = lim ⋅ [K/m] . (1.3)
∂ n ∆ n→ 0 ∆ n
n

T+∆ ∆ ∆x
t n

Fig.1.1 Gradientul de temperatură

Consideraţii generale 3

1.1.4. Fluxul termic

Fluxul termic este cantitatea de căldură care trece printr-o suprafaţă

izotermă în unitatea de timp:
∆Q ⋅
Q= [W] . (1.4)
∆τ
unde: ∆Q este cantitatea de căldură, în J; ∆τ este intervalul de timp în
s.

1.1.5. Fluxuri termice unitare

Fluxul termic unitar de suprafaţă (densitatea fluxului termic)

reprezintă fluxul termic care este transmis prin unitatea de suprafaţă:
Q [W/m2] . (1.5)
qs =
S
Fluxul termic unitar linear este fluxul termic transmis prin unitatea
de lungime a unei suprafeţe:
Q
ql = [W/m] (1.6)
L
Fluxul termic unitar volumic este fluxul termic emis sau absorbit
de unitatea de volum dintr-un corp:

Q
qv = [W/m3] . (1.7)
V

1.1.6 Linii şi tub de curent

Liniile de curent sunt tangentele la vectorii densităţii fluxului termic

→
qs⋅
Ansamblul liniilor de curent pentru un contur dat formează tubul de
curent.
4 Bazele transferului de căldură şi masă

1.2. Analogia electrică a

transferului de căldură

Două fenomene sunt analoge dacă diferă ca natură dar au ecuaţii

care le caracterizează identice ca formă.
În cazul transferului de căldură există o analogie a acestuia cu
fenomenul de trecere a curentului electric printr-un circuit:
∆T ∆U
qs = [W/m2], respectiv: I = [A],
Rt Re
(1.8)
unde: Rt , Re sunt rezistenţele termice, respectiv electrice, în (m2⋅ K)/W,
respectiv Ω ; ∆T – diferenţa de temperatură, în K; ∆U – diferenţa de
potenţial, în V; I – curentul electric, în A; qs –fluxul termic unitar de
suprafaţă, în W/(m2 K).
În baza acestei analogii, se pot aplica problemelor de transfer de
căldură o serie de concepte din teoria curentului electric, pentru un proces
de transfer termic putând construi un circuit electric echivalent , pentru care
calculul rezistenţei termice totală se face cu aceleaşi reguli ca la circuitele
electrice.

1.3. Modurile fundamentale

de transfer al căldurii

Transferul de energie termică se poate realiza prin trei moduri

fundamentale distincte: conducţia termică , convecţia termică şi radiaţia
termică.

1.3.1. Conducţia termică este procesul de transfer al căldurii dintr-o

zonă cu o temperatură mai ridicată către una cu temperatură mai coborâtă,
în interiorul unui corp (solid, lichid sau gazos) sau între corpuri solide
diferite aflate în contact fizic direct, fără existenţa unei deplasări aparente a
particulelor care alcătuiesc corpurile respective [ 1 ] .
Consideraţii generale 5

Mecanismul conducţiei termice este legat de cinetica moleculară, de

interacţiunea energetică între microparticulele care alcătuiesc corpurile
(molecule, atomi, electroni).
În corpurile solide nemetalice , conducţia se realizează prin
transferul energiei vibraţiilor atomilor. Purtătorii asociaţi acestor unde
longitudinale şi transversale sunt fononi (teoria statistică Bose-Einstein şi
Debye) [ 11 ] .
În cazul metalelor conducţia termică se realizează atât prin fononi
cât şi prin electroni liberi (teoria statistică Fermi-Dirac). În acest caz
ponderea electronilor liberi este de 10 – 30 ori mai mare decât cea a
fononilor.
În cazul gazelor macroscopic imobile, conducţia termică se
efectuează prin schimbul de energie de translaţie, de rotaţie şi vibraţie a
moleculelor (teoria cineticii gazelor, statistica Maxwell-Boltzmann).
Pentru lichide există două mecanisme de propagare a căldurii prin
conducţia: ciocnirile elastice legate de mişcarea de mică amplitudine a
moleculelor în jurul poziţiilor lor de echilibru şi deplasarea electronilor
liberi (potenţialul Van der Waals).
Ecuaţia fundamentală a conducţiei termice este ecuaţia legii lui
Fourier (1822):

dT
Q = −λS [W]. (1.9)
dx
sau:
q s = −λgradT [W/m2] ,
(1.10)

unde: λ este conductivitatea termică, în W/(mK); S – suprafaţa, în m2;

Q, q s – fluxul termic, respectiv fluxul termic unitar de suprafaţă, în W,
respectiv W/m2; T – temperatura, în K.
Ecuaţia legii lui Fourier este valabilă pentru conducţia termică
unidirecţională în regim staţionar, prin corpuri omogene şi izotropă, fără
surse interioare de căldură.
Semnul minus din ecuaţia (1.1) şi (1.2) ţine seama că fluxul termic
se propagă de la o temperatură mai ridicată către una mai coborâtă, având
sens invers gradientului de temperatură.

1.3.2. Convecţia termică

6 Bazele transferului de căldură şi masă

Convecţia termică reprezintă procesul de transfer de căldură între un

perete şi un fluid în mişcare, sub acţiunea unei diferenţe de temperatură
între perete şi fluid.
Convecţia presupune acţiunea combinată a conducţiei termice în
stratul limită de fluid de lângă perete, a acumulării de energie internă şi a
mişcării de amestec a particulelor de fluid.
Intensitatea procesului de convecţie depinde în măsură esenţială de
mişcarea de amestec a fluidului. După natura mişcării se disting două tipuri
de mişcare cărora le corespund două tipuri de convecţie: liberă sau naturală
şi forţată. Mişcarea liberă este datorată variaţiei densităţii fluidului cu
temperatură. La încălzirea fluidului densitatea lui scade şi el se ridică; la
răcire, densitatea creşte şi fluidul coboară pe lângă suprafaţa de schimb de
căldură. Intensitatea mişcării libere este determinată de natura fluidului,
diferenţa de temperatură între fluid şi perete, volumul ocupat de fluid şi
câmpul gravitaţional.
Mişcarea forţată a unui fluid este determinată de o forţă exterioară
care îl deplasează (pompă, ventilator, diferenţă de nivel, etc.).
Ecuaţia fundamentală a convecţiei termice este dată de formula lui
Newton (1701):

Q = αS / T f − T p / = αS∆T [W] , (1.11)

sau:

q s = α∆T [ W/m2] . (1.12)

unde: α este coeficientul de convecţie, în W/(m2⋅ K); T f ,T p –

temperaturile fluidului, respective a peretelui, în K; S – suprafaţa, în m2.
Coeficientul de convecţie α , caracterizează intensitatea transferului
de căldură convectiv. El este diferit de legea lui Newton ca fluxul termic
transmis prin convecţie prin unitatea de suprafaţă izotermă la o diferenţă de
temperatură de 1 K.
Coeficientul de convecţie se poate modifica în lungul suprafeţei de
transfer de căldură. Valoarea sa într-un anumit punct se numeşte locală. În
calculele termice se utilizează de obicei valoarea medie în lungul suprafeţei
a coeficientului de convecţie.
Valoarea coeficientului de convecţie depinde de numeroşi factori:
natura fluidului, viteza fluidului, presiune, temperatură, starea de agregare,
geometria suprafeţei, etc.
Consideraţii generale 7

În tabelul 1.1 sunt prezentate ordinele de mărime a coeficientului de

convecţie pentru diferite fluide [39].

Tabelul 1.1
Ordinul de mărime a coeficientului de convecţie α
Fluidul şi tipul convecţiei α , în W/(m2⋅ K)
Gaze, convecţie liberă 6 - 30
Gaze, convecţie forţată 30 - 300
Ulei, convecţie forţată 60 - 1800
Apă, convecţie forţată 500 - 40.000
Apă, fierbere 3000 - 60.000
Abur, condensare 6000 - 120.000

1.3.3 Radiaţia termică

Radiaţia termică este procesul de transfer de căldură între corpuri cu

temperaturi diferite separate în spaţiu.
Orice corp S emite prin radiaţii electromagnetice energie.
Transportul se realizează prin fotoni, care se deplasează în spaţiu cu viteza
luminii. Energia transportată de aceştia este în funcţie de lungimea de undă
a radiaţiei.
Transferul de căldură prin radiaţie se realizează de la distanţă.
Fenomenul are dublu sens: un corp radiază energie către altele, dar la rândul
său primeşte energie emisă sau reflectată de corpurile înconjurătoare. Dacă
avem două corpuri S şi S′ , corpul S emite energie prin radiaţie către corpul
S′ dar şi primeşte radiaţie de la corpul S′ , emisă sau reflectată de acesta.
Dacă Ts >Ts ' , pe ansamblu apare un flux termic net transmis de corpul S
către corpul S′ .
Relaţia de bază a transferului de căldură prin radiaţie a fost stabilită
experimental de Stefan în 1879 şi teoretic de Boltzmann în 1984. Ecuaţia
Stefan – Boltzmann exprimă fluxul termic emis de un corp negru absolut
sub forma:
Q = σ0 ST 4 [W] (1.13)
8 Bazele transferului de căldură şi masă

−8
unde: σ 0 este coeficientul de radiaţie a corpului negru ( σ0 = 5,67 ⋅10 W/
(m2⋅ K4); S, T – suprafaţa, respective temperatura, în m2, respective K.