Conflictualismul

Să arăt ca aici am preluat din cursul Perspective în sociologie- Sociologie Generală

Se regăseşte în concepţiile lui Karl Marx, Georg Simmel, Ralf Dahrendorf, Wright Mills,
Lewis Coser şi Randall Collins ceea ce nu-l face o perspectivă sociologică omogenă. Principalul
său reprezentant este K.Marx care şi-a concentrat întreaga analiză sociologică asupra conflictelor
dintre clasele sociale. Conflictul este determinat, sau are ca bază de pornire insuficienta şi injusta
împărţire a resurselor şi bogăţiilor din societate. Marx a conceput comunismul ca o formă de
organizare socială ce va pune capăt ciclului stabilitate– conflict–revoluţie deoarece prin
instaurarea modului de producţie comunist s-ar suprima conflictele sociale prin eliminarea
exploatării, deci a claselor sociale. Este o concepţie în care consensul social este privit ca o
iluzie, ca ceva ce nu poate fi obţinut decât prin constrângere.
G.Simmel susţine că situaţiile conflictuale fac parte din viaţă, el eliminând acţiunea politică
de pe această poziţie. În momentul actual, reprezentanţii acestei perspective, insistă asupra
conflictelor ce izbucnesc între diferitele grupe de vârstă, sex, naţionalităţi, minorităţi etnice,
religioase sau sexuale etc. Se ridică o întrebare: dacă în societate există în permanenţă conflicte,
cum mai poate ea să existe pe mai departe? Conflictualiştii au dat două răspunsuri: primul, ia în
calcul dominarea societăţii de către o categorie socială, care îşi impune regulile astfel încât
constrânge pe ceilalţi la ascultare. Cel de-al doilea răspuns este dat în următorii termeni: în
societate există foarte multe grupuri sociale, fiecare dintre noi făcând simultan parte din mai
multe grupuri (familiale, de muncă, de divertisment, religioase, etnice, de instruire etc) ceea ce
are un efect benefic, reducând posibilitatea împărţirii membrilor societăţii în două tabere
exclusive şi în permanent război. Lewis Coser, influenţat de către Simmel, vorbeşte chiar de
valenţele pozitive ale conflictului, doar acesta putând ajuta la clarificarea anumitor valori cheie
pentru societate. Criticii teoriei conflictualiste au incriminat preocuparea acesteia asupra
aspectelor contradictorii şi dezbinătoare din societate, ignorând procesele consensuale şi
armonioase care îi leagă pe membrii societăţii unul de celălalt (I.Mihăilescu, op.cit.,p.20;
N.Goodman, op.cit., pp.24-25).
Am dori să subliniem caracteristica marxismului în opinia lui A.Giddens, care nu vede în el
(ca generator principal al teoriei conflictualiste) o abordare sociologică ci mai curând nişte
„scrieri” care au existat de-a lungul istoriei şi care au teoretizat asupra deosebirilor de clasă
(A.Giddens, op.cit., p.608).
Chiar şi aşa, indiferent de părerea lui Giddens, mai mult sau mai puţin fundamentată, Marx nu
poate fi ocolit în nicio analiză serioasă în privinţa conflictelor dintre diferitele clase sociale care
au ca temei lupta pentru resursele economice ale societăţii.
Pentru o bună înţelegere a acestei perspective, inclusiv din punct de vedere istoric şi
cronologic, ne propunem să arătăm că în conformitate cu Petre Andrei, cel care a făcut pentru
prima dată vorbire despre clasele sociale ca elemente reale ale societăţii din perspectiva
existenţei proprietăţii private a fost economistul, şi deopotrivă sociologul, Lorenz von Stein, pe
nedrept uitat. El chiar a definit clasa socială extrem de sugestiv: este compusă din toţi cei care au
o situaţie economică asemănătoare. Lorenz von Stein este cel care susţine existenţa a trei faze în
devenirea societăţii aşa cum o cunoaştem azi. Prima fază este cea a societăţii primitive în care nu
există deosebiri între cei care o compun, căci nu există acumulări materiale care să se regăsească
sub forma averilor. În cea de-a doua fază, chiar dacă apariţia proprietăţii private este un fenomen
real, ea nu este atât de accentuată încât să provoace inegalităţi. Cea de-a treia fază, şi ultima, este
cea în care proprietatea privată este sinonimă cu averea şi cu includerea celui care o are într-o
categorie economică, adică o clasă socială.
Foarte aplicat von Stein consideră că la baza claselor sociale există două criterii. Unul
cantitativ, care este recunoscut după mărimea averii şi care face ca în societate să existe trei
clase:a) clasa celor care nu au bunuri nici pentru satisfacerea celor mai minimale trebuinţe; b)
clasa celor care au tot ce le trebuie; c) clasa celor care au peste ce le trebuie.
Din perspectivă calitativă, şi aici este deosebit de interesant atunci când facem trimiterea la
presupusa influenţă unilaterală sau bilaterală dintre von Stein şi Marx, avem: a) clasa celor care
au materia de lucru (capitaliştii); b) clasa celor care au mâna de lucru (proletariatul) (P.Andrei,
Opere sociologice, vol.II, 1975, pp.124-125).
Între von Stein şi Marx pot fi stabilite anumite legături de influenţă (mai ales că amândoi
reprezintă concepţia economică a claselor sociale), dar ele sunt unele care indică mai curând
influenţa lui Stein asupra lui Marx, decât invers căci Marx este cel care l-a amintit pe von Stein
în scrierile lui (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lorenz_von_Stein).
Pentru Marx ideea că oamenii pot să fie împărţiţi în clase după izvoarele de câştig este una
care-l nemulţumeşte. Marx este convins că clasele sociale sunt alcătuite din indivizi în funcţie de
raporturile pe care aceştia le au cu procesul de producţie adică au în posesie mijloace de
producţie sau doar forţa lor de muncă. Cele spuse fac din clasa socială un fenomen istoric ce
depinde de procesul economic. Chiar şi aşa nu este suficient pentru a vorbi despre o clasă socială
(efect doar al diferenţierii economice şi de producţie) până când nu se ajunge la dobândirea unei
conştiinţe de clasă, adică de interese. În acest fel clasele dobândesc identitate de poziţie şi îşi
devin ostile unele altora. În societatea contemporană lui Marx a deosebit iniţial trei clase: a
proprietarilor (în special de pământ), a capitaliştilor (ce dispun de mijloace de producţie sau
finanţe) şi cea a lucrătorilor (este vorba de proletariat care dispune de propria forţă de muncă pe
care o vinde în schimbul banilor). Desigur că cele trei clase sociale au în interiorul lor o mulţime
de subclase, cunoscute şi ca pături sociale, pentru că, de exemplu, în clasa capitaliştilor unii sunt
mai bogaţi, alţii mai puţin bogaţi şi tot aşa (P.Andrei, op.cit., pp.125-126). Rezumate erau totuşi
două: burghezia şi proletariatul. Ulterior Marx a rafinat analiza sa asupra claselor rezultând un
număr de şapte astfel de categorii sociale: aristocraţia, clerul, burghezia, mica burghezie,
funcţionarii, ţărănimea şi proletariatul. Care, în funcţie de interesele şi alianţele de moment se
vor rezuma tot la două: burghezia şi proletariatul (J.F.Dortier, Ştiinţele umaniste. O panoramă a
cunoaşterii, 2006, p.240). Iar numărul lor creşte în final la opt: burghezia financiară, burghezia
industrială, burghezia comercială, mica burghezie, grupul tehno-birocrato-militar, ţărănimea,
proletariatul, lumpenproletariatul. Concepţia lui Marx, de altfel, este una care arata variabilitatea
claselor sociale în funcţie de condiţiile istorice (M. Lallement, Istoria ideilor sociologice, 1993,
p.95).
Ideile conflictualiste ale lui Marx încep să fie cu adevărat exprimate atunci când pentru el
lupta dintre clase (lupta de clasă) se constituie în generatorul istoriei umane. În urma conflictelor
de clasă, pe parcursul istoriei, statul evoluează dar el rămâne în esenţa sa mereu acelaşi: statul de
clasă. În fapt, statul a fost tot timpul istoriei un instrument de opresiune în mâna clasei
dominante care şi-a impus stăpânirea împotriva celor mai puţin privilegiaţi. Pentru Marx lupta de
clasă nu este una redusă doar la aspectul pur economic ci ea este dublată de lupta politică.
Sfârşitul acestei lupte este postulată de aşa numita dictatură proletară temporară când clasa
muncitoare va deveni clasă dominantă iar proprietatea privată va fi desfiinţată. În acest fel toate
vechile raporturi de producţie a bunurilor şi de distribuire a lor vor fi anulate ceea ce va avea ca
efect final distrugerea condiţiilor de existenţă a claselor sociale (P.Andrei, op.cit., pp.133-134).
E necesar să aprofundăm ideea statului de clasă pentru a înţelege cât mai bine conflictualismul
promovat de Marx şi care sunt bazele lui. Marx a fost un discipol al lui Hegel aderând la metoda
dialectică promovată de acesta. Cu timpul Marx se întoarce împotriva celui care l-a inspirat
afirmând: „Metoda mea dialectică nu numai că este deosebită de cea a lui Hegel, dar este exact
contrariul ei” (T.Herseni, Prolegomene la teoria sociologică, 1969, p.98). Marx consideră ca
Hegel subestimează societatea civilă în favoarea statului. Pentru Hegel, cel criticat de Marx,
societatea (civilă) este structurată pe trei niveluri:
a)Familia. Aceasta apare ca formă imediată şi naturală de existenţă a individului uman. Statul
face trecerea de la concubinaj (ca stare de satisfacere naturala a dorinţei sexuale) la căsătorie (în
interiorul căreia dorinţa sexuală are acceptul societăţii);
b)Societatea civilă. Este tărâmul satisfacerii trebuinţelor fiecăruia dintre noi dar în acelaşi timp şi
al confruntărilor dintre diferitele interese particulare;
c)Statul. Pentru Hegel statul este expresia voinţei lui Dumnezeu pe pământ, căci statul este cel
care armonizează toate interesele divergente protejându-şi cetăţenii.
Lui Marx îi displac explicaţiile lui Hegel considerând că în lipsa statului, capitaliştii (pe care
îi consideră o clasă de „parşivi”) nu ar fi în stare să-şi apere interesele. Dar statul intervine din
oficiu devenind astfel cel mai mare capitalist, sau reprezentant al clasei dominante care este cea a
capitaliştilor, căci le apără interesele camuflate sub formula statului legal. O astfel de concepţie
contradictorie lui Hegel nu este una rezumată la a sta într-un sertar sau raft de bibliotecă. Ea a
reuşit să revoluţioneze concepţia despre lume şi viaţă a celor care credeau în ura şi lupta de clasă.
Nici nu avea cum altfel atât timp cât Marx realizează transmutaţia de la rolul definitoriu al
funcţionarului statului, după Hegel, asupra proletariatului, ce devine astfel creator de istorie
(M. Lallement, op.cit., p.85).
Aflat în opoziţie cu dialectica lui Hegel analiza literaturii de specialitate scoate în evidenţă
legile dialecticii marxiste, aşa după cum le preia Herseni după Georges Politzer:
1.Legea schimbării autodinamice. Această lege trebuie înţeleasă prin aceea că toate stările sunt
trecătoare, că nimic nu este stabil, că totul este supus transformării. Transformarea dialectică este
una generata de forţe interne, nu una de tip mecanic ce presupune exercitarea unor forţe externe;
2.Legea acţiunii reciproce. Niciun proces nu este singular. El este rezultatul unor procese
anterioare şi este concomitent cu alte multe procese. La rândul lui va sta la baza unui alt proces,
în mod singular dar cel mai probabil împreună cu unul sau mai multe alte procese;
3.Legea contradicţiei. Este considerată drept marea lege a dialecticii. Înţelegerea acestei legi stă
în acceptarea faptului că în fiecare eveniment, fenomen sau proces există forţe opuse, adică teza
şi antiteza. Evoluţia, adică schimbarea, presupune eliminarea contradicţiilor. În acest fel moare
conflictul intern;
4.Legea progresului prin salturi. Potrivit acestei legi schimbarea nu este una continuă dominată
de acumulări line. Există un moment critic în care schimbarea se face printr-un salt brusc numit
revoluţie.
Ce mai trebuie arătat, cel puţin din perspectiva conflictualismului promovat de către Marx
este că el face parte din ceea ce putem numi sociologia integralistă (T.Herseni, Prolegomene la
teoria sociologică, 1969, pp.98-102; p.106). O precizare care realizează o binemeritată încadrare
în tabloul paradigmatic printre multe alte abordări.
Nu doar Marx a fost un reprezentant al concepţiei economice asupra claselor. La rândul lui
Werner Sombart se poziţionează de aceeaşi parte a conceperii claselor din punct de vedere
economic. Tocmai din această cauză există şi multe asemănări între cele două concepţii (cu
precizarea de rigoare că Marx este cel care e posibil să influenţeze, şi nu invers) cum ar fi cea a
conştiinţei (de clasă) ce se dezvoltă pe baza conştientizării interesului comun, iar acest interes
este unul exclusiv economic. Pentru Sombart clasa deşi este formată din indivizi de profesii
diferite este caracterizată de interese comune.
Concepţia sociologică asupra claselor este cea în care apare din nou conceptul de interese. La
baza formării claselor stă diviziunea extrapolată şi asupra muncii dar şi asupra activităţii sociale
(întâlnim la Marx această idee). Pentru un sociolog ca Durkheim definitorie este însă diviziunea
funcţiilor sociale în stabilirea claselor sociale. Durkheim concepe funcţia socială înţeleasă ca tot,
deci ireductibilă doar la profesie sau la mijlocele de producţie (P.Andrei, op.cit., pp.126-127).
Apariţia claselor sociale este un proces de durată şi se regăseşte ca punct de plecare chiar în
comuna primitivă. Primele diferenţieri au avut loc pe baza unor calităţi personale. Pe măsura
trecerii timpului, odată cu complexificarea relaţiilor sociale şi acumulările economice apar
adevăratele clase sociale. Câte clase sociale sunt însă în societate? În trecut s-a susţinut existenţa
a două clase generate de diviziunea muncii şi a rolului fiecăreia în producţia muncii. S-a admis
apoi existenţa a trei clase: clasa de sus (burghezia capitalistă sau marea burghezie), clasa de
mijloc (mica burghezie: micii comercianţi, meseriaşii, proprietarii de mici loturi de pământ) şi
clasa de jos (proletariatul).
Realitatea claselor sociale este una care nu poate să fie combătută. Dar care sunt relaţiile care
se stabilesc între ele? Chiar dacă cel mai des întâlnită este cea conflictuală (de luptă), nu sunt
excluse nici relaţiile de colaborare, de dependenţă sau de indiferenţă. Lupta de clasă izvorăşte din
ura de clasă care la început este individuală (angajatul îşi urăşte patronul) dar mai apoi se
generalizează determinând conştiinţa de clasă căci se conştientizează interesul de clasă
(P.Andrei, op.cit., pp.131-132).
 Dar mult invocata luptă de clasă nu trebuie să fie un scop în sine ci doar un mijloc de evoluţie
socială, căci ea este doar o forţă dintre multe altele care determină modernizarea societăţii. O
greşeală ar fi să rezumăm lupta de clasă doar la interese de natură economică. S-a observat ca
acumularea de putere economică generează dorinţa clasei superioare de acaparare a puterii şi în
alte domenii precum cel politic sau juridic. Între clase nu poate să fie mereu lupte. După
realizarea intereselor se instalează perioade de acalmie, de pace socială, care durează până când
apar noi interese contrare între clase care se cer rezolvate. După rezolvare se instalează ordinea
socială care constă în echilibrul unor forţe contrare.
Chiar dacă Marx postulează ideea statului de clasă totuşi statul este mai mult decât clasa
dominantă căci clasele nu sunt în luptă decât între ele iar nu cu societatea faţă de care sunt
subordonate. Acest fapt este posibil pentru că actualele clase sociale nu sunt similare cu castele
sau stările care erau sortite îngheţului. Ele sunt supuse transformărilor şi adaptării, luptele dintre
clase fiind un ferment al evoluţiei societăţii (P.Andrei, op.cit., pp.136-137).
Nu trebuie să reducem paradigma conflictuală doar la ciocnirea dintre două interese
economice de clasă. Această paradigmă a dovedit că este valabilă din punct de vedere explicativ
şi la scară redusă: între sexe, între etnii sau între reprezentanţii unor sectoare diferite ale aceleiaşi
organizaţii (E.Babbie, Practica cercetării sociale, 2010, pp.70-71).