IPLT „Nicolae Iorga”

REFERAT

„ AMINTIRI DIN COPILĂRIE”

de Ion CREANGĂ

A elaborat: eleva clasei Vd

GĂLUŞCĂ ANA-MARIA

Coordonator: profesor
HOLMACOVSCHI ADRIANA

Chişinău 2021
 Cuprins

1. Introducere ………………………………pag 1

2. Partea I......................................................pag 2-3

3. Partea II.......................................................pag 4-5

4. Partea III......................................................pag 6

5. Partea IV......................................................pag 7-8

6. Înche iere..........................................................pag 9

Introducere
 Amintiri din copilărie reprezintă principala operă a lui Ion Creangă.
Reprezintă primul roman a copilăriei ţărăneşti din literatura romană.
Spre deosebire de alţi scriitori, care şi-au evocat copilăria (Negruzzi, Alecsandri,
Russo), Ion Creangă a reuşit să-şi retrăiască copilăria.
Scrise la vârsta maturităţii, autorul reuşeste să intre în rezonanţă cu timpul
trecut şi să ne facă să trăim alături de el anii fericiţi ai copilăriei în frumosul ţinut
al Humuleştiului.
Evocarea lui Ion Creangă este plină de nostalgie, duioşie, cand se refera la
satul natal şi la părinţi; este plină de umor, cand reconstituie aventurile copilăriei.
Evocarea se incărca cu elemente de satira, cand se refera le defecte omeneşti
şi la instituţiile vremii
Unii critici literari au considerat Amintiri din copilarie un bildungs-roman în
sensul că prezintă formarea unui caracter de la anii copilăriei pană la părăsirea
satului natal.
Farmecul amintirilor rezultă din sinceritatea cu care autorul poveşteşte şi din
umorul poznelor povestite. Călinescu spunea că în Amintiri din copilărie Creangă
evocă copilăria copilului universal; aceasta înseamnă că autorul evocă poznele
copilului din totdeauna şi de peste tot; cu toate acestea amintirile redau copilăria
autorului, evoluţia sa spirituala într-un mediu specific, acela a satului moldovean
de la jumătatea secolului al XIX-lea.
Din toate acestea rezultă că amintirile au o dublă valoare: biografică şi
documentară.
Incontestabil, amintirile au şi o valoare literar-artistică, rezultat în primul
rând al excepţionalului talent de povestitor a lui Ion Creangă.
Nu întâmplător fiecare parte a amintirilor începe cu descrierea satului natal
sau a familiei. Autorul construieşte un spaţiu ideal faţă de care îşi exprimă constant
fidelitatea şi dragostea. Ruperea de acest spaţiu ideal înseamnă înstrăinarea,
îndepărtarea de nişte valori eterne.
Afectivitatea îl face pe omul matur să idealizeze ţinutul natal.

-Partea I.-
 Amintirile încep cu descrierea satului: sat mare şi vesel, vechi, razăşesc,
întemeiat în toată puterea cuvântului.
Caracteristica acestui sat este hărnicia oamenilor fiind surprinşi în timpul
muncii şi al jocului: cu gospodari tot unul şi unul care ştiau a învarti şi hora dar şi
suveica.
Îmbinarea suveica, vuia şi vatale sugerează dinamism şi vitalitate.
Satul are biserică, şcoală, preot şi dascăl, care fac mare cinste locului.
Autorul foloşeste imperfectul evocării pentru a crea senzaţia de durată.
Determinarea temporală este vagă, pe vremea aceea, proiectând în fond satul pe
dimensiunile eternităţii.
Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime
de băieţi şi fete, printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de
umbra mea”. Copiii nu înţeleg rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea părintele
Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le aduce ca „dar de şcoală nouă”, pentru a-i sili
spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf. Nicolai”. „Calul Bălan” era un „scaun nou
şi lung”, iar „sfântul Nicolai” fusese botezat, după hramul bisericii, un „biciuşor de
curele, împletit frumos” de moş Fotea, cojocarul satului.
Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la
lecţiile predate în săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie
„mângâiaţi” cu sfântul Nicolai, în funcţie de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica
preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei prescripţii şi este imediat poftită pe
Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dânsa”. Ca
urmare, toţi şcolarii s-au apucat să înveţe „şi treaba mergea strună”.
Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (…)
câte zece-două zeci de suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile
însângerate, „ne pofti pe fiecare la Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai
pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor bondari”.
Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are
să treacă vodă pe acolo. Bădiţa Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor.
Această acţiune nu fusese decât un pretext pentru a-i lua pe flăcăi în armată, pe
care-i prindeau cu arcanul, le puneau cătuşe şi-i duceau la Piatra Neamţ.
Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele Ioan
să găsească alt dascăl, unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată
mare” n-a mai aflat. Pentru a urma şcoala, Nică este împins de mama sa,
Smaranda, care „era în stare să toarcă în furcă şi să învăţ mai departe”, deşi Ştefan
a Petrii era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi […], n-ar mai ave cine să ne
tragă ciubotele”.
Şcoala de la Broşteni
 Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la
şcoala lui Alecu Baloş din Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra
satului. Călătoria a avut loc într-o dimineaţă de iarnă, în care „era un pui de ger de
crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-o lume complet nouă, necunoscută,
căreia copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie de întâmplări inedite:
căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple de
râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe
Bistriţa.
În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la
şcoala din Broşteni, spre uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese
tuns chilug este un prilej de distracţie pentru fetele „mai drăcoase”, care strigau
după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după dânsul!”.

-Partea II.-
 Începutul părţii a doua evocă casa părintească. Autorul reconstituie spaţiul
domestic, familiar în care domnea înţelegerea, veselia, buna-starea. Tot fragmenul
exprimă nostalgia omului matur, după anii fericiţi ai copilăriei în mijlocul
părinţilor, fraţilor, surorilor.
În această parte scriitorul narează câteva din întâmplările foarte cunoscute
ale copilăriei sale: La cireșe, Pupăza din tei, La scăldat.
          La cireșe – Într-o vară prin luna iunie Nică se hotărăște să se ducă la moș
Vasile, fratele cel mare al tatălui său pentru a fura cireșe. S-a dus la el acasă și s-a
prefăcut că îl caută pe vărul lui, Ion, ca să meargă la scăldat. Mătușa Mărioara i-a
spus că e plecat cu tatăl său la adus de sumani. Bucuros de cele auzite, Nică își ia
rămas bun de la mătușă, după care se strecoară în grădina casei și se urcă în cireș.
A început să-și umple cămașa cu cireșe până când l-a văzut mătușa Mărioara cu o
jordie în mână. Atunci, repede, băiatul sare repede din pom direct în stratul de
cânepă. Mătușa a început să fugă și ea tot prin cânepă. Într-un moment în care
mătușa se împiedică și cade, băiatul sare gardul casei și fige acasă. Spre seară a
venit moș Vasile împreună cu vornicul și paznicul la părinții lui Nică pentru a cere
daune pentru cânepă și cireșe. La sfârșit băiatul primește o bătaie zdravănă de la
tatăl său pentru stricăciunile produse de el.
          Pupăza din tei – Sătul să fie trezit în fiecare zi cu noaptea în cap, Nică îi
puse gând rău unei pupeze care era ceasornicul satului. Pasărea avea ciubul într-un
tei din curtea lui moș Andrei, unchiul băiatului. Într-o zi, când mama îl trimise cu
de mâncare la țiganii pe care-i aveau la sapă, Nică se gândi să fure pupăza. Se urcă
în copac, găsi scorbura dar nu reuși să o prindă decât la întoarcere. Duse pupăza
acasă și o ascunse în pod. După ce apare mătușa Măriuca, supărată foc și îi spuse
Smarandei că Nică a furat pasărea, copilul, speriat, fuge cu pupăza la târg. Acolo
încearcă să o vândă, dar un moș cu vițica de funie a luat-o și i-a dar drumul.
Pasărea a zburat direct în teiul ei și a început să cânte din nou. Băiatul, de frică să
nu-l prindă tatăl său la târg, fugi acasă și stătu cuminte toată ziua. După ce pupăza
începu din nou să cânte trezind oamenii dimineața, mama lui Nică face masă mare
și o chemă și pe mătușa Măriuca. Cele se împăcaseră iar Nică scăpă basma curată.
          La scăldat – În acest episod este vorba de Nică, care pleacă la scăldat, fără
să asculte de mama sa. Deși aceasta l-a rugat să legene copilul deoarece ea avea o
mulțime de alte treburi: de țesut, de cusut, de făcut mâncare; băiatul sta pe gânduri.
A stat el o vreme, dar era așa de cald și senin că nu putu rezista și a fugit la baltă, la
scăldat. Când își dădu seama că Nică a fugit, mama lui a început să-l strige cât se
poate de tare. Aceasta a lăsat totul baltă și a plecat la baltă după băiat, că știa că
acolo s-a dus. Nică stătea în pielea goală întins pe nisip, apoi într-un picior, arunca
cu pietre în apă și la urmă sărea să el și se scufunda. În tot acest timp mama sa l-a
privit cum petreceam, după care s-a furișat și i-a luat hainele și l-a lăsat acolo în
pielea goală. Fetele de pe la râu, văzând asta, au început să râdă de el. Într-un
târziu, când fetele erau ocupate cu clătitul pânzelor în apă, Nică a luat-o la fugă
spre casă, luând-o prin grădinile  oamenilor ca să nu-l vadă cineva. Ajuns în
grădina lui, băiatul a mers prin porumb până la gardul ogrăzii. Acolo își vede
mama cum alerga să facă trabă, când afară când afară, când în casă. Nică și-a făcut
curaj și a sărit în ogradă. Apoi i-a luat cu silă mâna mamei și a sărutat-o, i-a cerut
iertare și i-a zis să-i facă ce-o vrea, numai să-i dea de mâncare, că moare de foame.
Mamei i-a fost milă și ia dat să mănânce dar i-a spus că încă nu-l va ierta. Băiatul a
promis să nu mai iasă din cuvântul ei și a început să o ajute la treburile casei.

-Partea III.-
 Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său
cuget încărcat de aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu
ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul
Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând referiri şi la istoria acestor locuri, cu
domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul Moldovei” şi care „au trebuit
să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.
Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu
Neamţului, apoi pe cele de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat
se realizează pentru o perioadă mai lungă, urmărind procesul formării lui Nică,
raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de şcoală, între care Ion Mogorogea,
vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea în gazdă la Pavel
Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă şi se îngrijeau iarna de lemne de
foc.
Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din
Fălticeni, spre deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau
monahale, spre manualele şcolare aride şi spre învăţarea mecanică, un „cumplit
meşteşug de tâmpenie”, care dau tabloului o imagine realistă asupra şcolii
româneşti din acea perioadă .
De la bun început autorul precizează că Humuleştiul nu este un sat oarecare,
lăturalnic, mocit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate.
Dimpotrivă, satul este aşezat la încrucişarea marilor drumuri, care duc spre
mănastiri: Agapia, Varatec, Seac (Secu), Neamt, spre cetatea de scaun a Moldovei
şi spre Tărgu Neamţ.
Humuleşti este definit de data aceasta în relaţie cu aşezările învecinate.
Autorul insista asupra georgafiei economice şi spirituale a ţinutului: astfel oamenii
sunt definiţi prin ocupaţiile şi psihologia lor: vânătorii Neamţului sunt sămânţa de
viteji, pentru ca s-au luptat cu armatele lui Sobieski; cei din Boiştea sunt bogati şi
cinstiţi; cei din Blebea sunt generoşi.
Aceste ţinuturi sunt definite prin elemente de permanenţa din istoria
Moldovei: mănăstiri, cetăţi, domnitori, mitropoliti.
Aflăm date interesante şi despre ocupaţiile localnicilor: stuparitul, oieritul,
prelucrarea lânii, creşterea animalelor.
Exista o prezentare gradată, care culmineaza cu exclamaţia din final: Lume
şi iar lume!
În acest fragment sunt prezentate coordonatele unui sat etern ai cărui oameni
întruchipează virţuti şi calităţi morale, legate de munca şi de viaţa familiei.

-Partea IV.-
 Partea a patra începe cu descrierea Ozanei, în care se oglindesc vechile
ziduri ale cetăţii Neamţului. Autorul evocă concentrat, recapitulând lumea
ţărăneasca de la munte, familia, jocurile copilăriei fericite. Viziunea este din nou
nostalgică.
Amintiri din copilarie ne oferă preţioase informaţii despre modul de viaţă al
humuleştenilor; aceştia sunt razeşi fără pamanturi, antrenaţi într-o industrie de tip
casnic, bazată pe prelucrarea lânei şi a pielii.
Flăcăii torc şi ei în rând cu fetele şi se ocupă cu ţesutul şi croitul sumanelor,
a iţariilor, a ştergarilor de borangic pe care le vindeau la iarmaroacele de la
Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos.
Căci trebuie să vă spun că la Humulesti torc şi fetele şi baieţii, şi femeile şi
bărbaţii; se fac multe giguri de sumani, şi lai, şi de noatem, care se vând şi panura,
şi cusute; şi acolo pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins din alte târguri:
Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, şi de pe aiurea, precum şi pe la
iarmaroacele în toate părţile. Cu asta se hranesc mai mult humuleştenii, răzaşi fără
pământuri, şi cu negusoria din picioare: vite, cai, porci, oi, branza, lana, oloi, sare
şi făina de păpuşoi; sumane mari, genunchere şi sardace; iţari, berneveci,
camesoare, laicere şi scorţuri înflorite; ştergare de borangic şi alte lucruri ce le
ducea lumea în târg de vânzare sau joia pe la mănăstirile de maici, cărora le vine
cam peste mâna targul.
Oamenii îşi lucrează singuri încalţamintea şi îmbrăcamintea. De exemplu
bunicul David Creangă din Pipirig îşi croieşte singur încălţamintea dintr-un piele
de porc sălbatic.
Humuleştenii se ocupau şi cu comerţul, ceea ce implica şi o terminologie
monetară specifică epocii: bani, lei, huşasi, icusari, irmilici.
Creangă ne oferă informaţii preţioase şi despre mesţeşugarile practicate de
Humuleşteni: astfel găsim o mulţime de termeni de specialitate în fragmentul în
care este prezentat Pavel Ciubotarul, gazda lui Nica: m-am aşezat în gazda la Pavel
Ciubotarul din uliţa Radaşeni, unde erau şi ceilalţi tovarăşi ai mei. Catineul care
făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la scoală. Noi, dacă
vedeam aşa, ne duceam şi mai rar; dar nebunii ştiu că făceam de-ajuns. Pavel era
holteiu, şi casa lui destul de încăpătoare: laiţi şi patui de jur împrejur; lănga soba,
altul, şi toate erau prinse. Iară gazda, robotînd zi şi noapte, se proselăvea pe cuptor,
între sănuri, calupuri, astragaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri taioase, muşcea,
piedeca, hasca şi chin, ace sule, cleşte, pila, ciocan, ghint, piele, aţa, harbul cu
calacau, leiu şi tot ce trebuie unui ciubotar.

Astfel de termeni găsim şi în prezentarea moşului Chiorpec ciubotarul, care

ungea ciubotele cu dohot de cel bun care face pielea moale cum îi bumbacul.
 Oamenii sunt harnici, buni gospodari, muncesc din greu dar ştiu să se bucure
şi să petreacă la sărbători: se aduna la şezător şi la claci, spun poveşti, cânta şi juca
dansuri specifice zonei, ca măriuţa, corabiceasca, alivencile şi horodinca.
Semnificative în acest sens sunt fragmentele în care Creangă prezinta figura
lui moş Bodrănga, care le cănta tinerilor din fluier.
În timpul sărbătorilor oamenii respectă obiceiuri, traditii vechi. De Craciun
copii merg la colindat, iar de bobotează însoţesc preotul, primind daruri de la
oamenii din sat, la înmormântări copiii primesc nuci, mere şi covrigi.
Imaginea vieţii se completează şi prin multe detalii, privind mâncările
specifice moldoveneşti: Costite de porc afumate, chişte şi buft umplut, trandafiri
usturoieti şi slănina de cea subţire, făcute de casa, tăiate la un loc, fripte bine cu
tigaie şi cu mămăliguţa caldă, se duc unse pe gât.
Şcolile funcţionau pe lângă biserici, înfiinţate de preoti. şcoala din
Humuleşti este patronată de preotul Ioan Humeleşcu, iar copiii sunt învăţati de
Badiţa Vasile, aplicandu-se sistemul monitorial, se aplicau şi metode coercitive
(bătaia). Scrisul şi cititul se învaţau pe ceasloave.
La şcoala din Broşteni şi din Falticeni se punea accentul pe memorizare, pe
învăţatul mecanic. Creangă, el însuşi autor de manuale, găseşte prilejul să critice
gramatica lui Măcărescu pentru definiţiile grele, aproape imposibile de reţinut;
semnificativ în acest sens este fragmentul în care Trăsnea învaţa pronumele.
Deasemenea Creangă critica dascălii de la fabrica de popi din Fălticeni, care
dădeau mai rar pe la şcoală, preocupaţi mai ales de câştig şi de jocurile de cărţi.
Creangă precizează luarea la oaste cu arcanul a lui Badiţa Vasile, prin organizarea
unei clăci mincinoase. Creangă apreciază în mod deosebit străduinţa unor dascăli,
preoţi, implicaţi în viaţa satului, de exemplu Ioan Humuleşcu, alteori satirizează
preoţii lacomi, puşi pe îmbogăţire: Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţa şi
pântece de iapa se cer unui pop şi nimic alta ceva.
În alte parte unul din personaje notează ca popa are mâna de luat şi nu de
dat, el ia şi de pe viu şi de pe mort.
În general traiul oamenilor este modest, ei reuşind să se ridice deasupra
nevoii. Satul Broşteni este mic, alcătuit din case împrăştiate printre munţi. Avea o
cocioabă veche de barne cu ferestrile cât palma. Tot avutul Irinucăi se reduce la
două capre slabe şi răioase. Irinuca şi bărbatul ei robotesc toată săptămâna pentru a
câştiga cele necesare traiului.Oamenii practicau medicina populară; găsim o
întreagă terminologie medicală; astfel moş Vasile tandura îi trateaza pe bolnavi cu
hostine de său şi oţet de leuştean.

Încheiere
 ”Amintiri din copilărie” constituie opera de maturitate a lui Creangă -
acest ”Homer al nostru” - cum l-a numit Garabet Ibraileanu.
Între toate personajele universului infantil din ”Amintiri”, un loc aparte îl ocupă
chipul mamei, evocat cu dragoste, recunoștință și respect.
Figura luminoasă a mamei este vazută dintr-o dublă perspectivă: pe de o
parte este evocarea nostalgică, duioasă, facută peste ani de omul matur, iar pe de
alta - evocarea glumeața, făcută cu ochii copilului de atunci: ”Asa era mama in
vremea copilariei mele, plina de minunatii, pe cat mi-aduc aminte: si-mi aduc
bine aminte, caci bratele ei m-au leganat.Si sange din sangele ei si carne din
carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Scriitorul nu-i creioneaza portretul fizic, ci pune accent pe trasaturile de caracter,
facandu-i un induiosator portret moral.
Oralitatea stilului lui Ion Creangăeste dată de impresia de spunere a
întâmplărilor în faţa unui public care ascultă şi nu cititorilor. Umorul în proza lui
Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului, de
jovialitatea, verva şi plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia
„ascultătorilor”. Absenţa satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de
comicul lui Caragiale, povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele
omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o
atare îndreptare a defectelor umane.
G. Ibraileanu spunea ca scriitorul humulestean este unicul prozator român al
cărui stil se caracterizează prin economie de mijloace stilistice, prin lipsa
metaforelor.
Pentru mai multă expresivitate, Creangă foloseste comparația. Astfel după
încălecarea ”Calului bălan” Smărăndița ”plângea ca o mireasă”, badița Vasile
era ”rușinos ca o fată mare”, humuleștenii n-au trait ”ca în bârlogul ursului”,
iar Davidica avea plete ”ca pana corbului” , ochi ” ca murele” și
scânteietori ”ca fulgerul”, obraji ”ca doi bujori”, și era mlădios ”ca un
mesteacăn”.
Referindu-se la opera lui Creangă, Iorgu Iordan spunea ca acesta a reusit să-i
egaleze pe doi mari artiști ai cuvântului românesc, care sunt Eminescu si Caragiale.
El se impune ca un mare povestitor roman, continuându-l pe I.Neculce și
pregătindu-i drum lui Sadoveanu.
Nicolae Iorga considera că dacă n-ar fi scris în felul său original, Creangă
n-ar mai fi fost ”o minune de povestitor, scriind în cea mai frumoasa limba
românească”.