Intervenţii de stimulare a motivaţiei

Interviul motivational este o forma de consiliere avansata, centrata pe

pacient, avand ca scop facilitarea schimbarii in comportamentul cu implicare in
sanatate. Principiul de baza fundamental al abordarii este negocierea mai
degraba decat conflictul.
Interviul motivational a fost conceput cand Bill Miller, un psiholog din SUA,
in timp ce statea cu colegii din Norvegia descria ce fel de abordari terapeutice
functioneaza pentru oamenii cu probleme cu alcoolul. Procesul de descoperire a
fost asemanator cu tehnica insasi: un proces gradat de ascultare reflectand
verificarea intelegerii si clarificarea. Odata ce forma a fost cristalizata, ea a fost
subiectul unei analize academice detailate. Intrebarile referitoare la care, cum,
cand, de ce si pentru cine au fost studiate. Abordarea a fost masurata
comparativ cu diferitele modele teoretice legate de procesele interpersonale si
schimbarea de comportament. Tehnica rezultata a fost descrisa intr-o carte
scrisa in asociere cu Steve Rollnick, un psiholog sud-african ce lucra in Wales
(Miller si Rollnick, 1991). Antrenarea internationala a avut ca scop larga
diseminare si evaluare in diferite locuri.

Ce este interviul motivational?

Interviul motivational este un stil de consiliere directiv, centrat pe pacient
care are ca scop sa ajute pacientii sa exploreze si sa rezolve propria
ambivalenta legata de schimbarea comportamentului. Aceasta combina
elemente de stil (caldura si empatie) cu tehnici (de ex.: ascultare reflexiva
focusata si dezvoltarea discrepantei).
Un principiu de baza al tehnicii este acela ca motivatia pacientului pentru
schimbare este amplificata daca exista un proces bland de negociere in care
pacientul si nu terapeutul exprima beneficiile si costurile implicate. Un principiu
puternic al acestei abordari este acela ca situatia de conflict este nefolositoare si
ca o relatie de colaborare intre terapeut si pacient in care acestia ataca
problema impreuna este esentiala.
Cele 4 principii centrale ale interviului motivational:
-1.Exprima empatia utilizand ascultarea reflexiva pentru a trasmite
intelegerea asupra punctului de vedere al pacientului si al pulsiunilor subiacente.
 -2.Dezvolta discrepanta intre valorile pe care pacientul le detine
cele mai profunde si comportamentul lor curent (de ex.: ironizeaza, necajeste
sau cai de a necaji, de a ironiza, de a tachina prin care comportamentele
nesanatoase obisnuite se afla in conflict cu dorinta de a fii bine – sau sa fie vazut
ca fiind bun).
-3.Depasirea rezistentei prin raspunderea la empatie si intelegere
mai degraba decat confruntarea.
-4.Sprijina autoeficienta prin construirea increderii pacientului ca
schimbarea este posibila.
Rollnick si Miller, 1995, au definit comportamentele specifice care au putut
fii invatate de catre terapeuti, ceea ce ei au simtit ca a condus la o mai buna
alianta terapeutica si un rezultat mai bun.
Abilitatile unui bun terapeut motivational. :
-1.Intelegerea cadrului de referinta al altei persoane.
-2.a.Filtreaza gandurile altei persoane in asa fel incat afirmatiile
sau enunturile care incurajeaza schimbarea sunt amplificate, iar cele care
reflecta starea actuala sunt date la o parte.
b.Extrage din enunturile pacientului pe acelea care incurajeaza
schimbarea cum sunt: expresiile de recunoastere a problemei, ingrijorare,
dorinta, intentie de schimbare si abilitate de a schimba.
c.Potriveste procesele utilizate in teorie cu stadiul schimbarii.
d.Asigura-te ca acestea nu vor trece nebagate in seama de
pacient ,nu le va pierde din vedere.
e.Exprima acceptare si raspunsuri afirmative.
f.Confirma libertatea de a alege a pacientului si de a se
autodirectiona.

Primii 4 itemi exploreaza motivele ce sustin comportamentul si au ca scop

ajutarea schimbarii pacientului in balansul decizional dintre elementele pro si
contra in directia schimbarii. Ultimii 2 itemi din lista cuprind aspectele
interpersonale ale relatiei. Terapeutul furnizeaza caldura si optimism si ia o
pozitie de subordonare nonputere ce subliniaza autonomia pacientului si dreptul
de a alege daca sa accepte si sa se foloseasca de cunostintele si abilitatile
terapeutului. In loc sa incerce sa rezolve problema de sanatate a pacientului prin
instructiuni de forta, terapeutul e nevoie sa utilizeze caldura si respectul pentru a
impinge prin persuasiune pacientul sa vrea schimbarea. Procesul interventiei
motivationale este rezumat in Figura 1.

Figura1.Cum functioneaza terapia motivationala

Cresterea importantei Sprijinirea increderii

schimbarii in schimbare

Terapeutul tine o oglinda Terapeutul tine imaginea Acesta este aratat de

ce reflecta discrepantele pozitiva a eficientei empatie, acceptare,
clientului intre ce exista in clientului si a stimei sale. interes, reducerea
mod obisnuit si ideal si ostilitatii.
incita la discutii despre
schimbare.

Clientii castiga abilitatea Aceasta pozitiveaza:

de a se vedea pe sine -sprijina autonomia
asa cum ei ar dori sa fie clientului
vazuti de ceilalti. -ofera feedback
-ingrijeste autoreflectarea
ofera alternative
-reimprospateaza
implicarea in schimbare
-incurajeaza pasii mici

Scopul este dublu: sa creasca importanta schimbarii si sa sprijine

increderea pacientului ca schimbarea poate avea loc. Terapeutii motivationali
trebuie sa fie capabili sa suprime orice propensiune pe care o pot avea pentru a
arata “reflexele de corectare”. De ex.:sa incerce sa rezolve problema si sa
aranjeze treburile (acest lucru nu este usor deoarece profesionistii in sanatate
sunt pusi intr-o incurcatura, deoarece ei doresc in mod activ sa-i ajute pe ceilalti).
Terapeutii motivationali trebuie sa fie flexibili si sa fie capabili sa aiba o balanta
adecvata intre acceptare si pulsiunea de schimbare. Intervievarea motivationala
ajuta la schimbarea pattern-urilor de comportament care au devenit obiceiuri.
Actioneaza in doze reduse pentru a produce un efect larg. Pare sa actioneze prin
reducerea comportamentelor pacientului ce interfera cu terapia. Atributele
pacientilor recunoscute ca markeri ai unui prognostic prost, cum sunt: furia si
motivatia scazuta sunt obstacole mai grele in interviul motivational.

Dovezile clinice.
Miller si grupul sau de la CENTRUL PENTRU ALCOOLISM, ABUZ DE
SUBSTANTE SI ADICTII (CASA A) din ALBUQUERQUE au demonstrat ca stilul
interactiunii terapeutului este o componenta semnificativa in facilitarea schimbarii
(pentru o trecere in revista a acestei literaturi vezi Miller, 1995). Asteptarile
terapeutilor relativ la schimbarea in pacientii lor influenteaza aderenta si
rezultatele pacientilor. Rata de rezistenta a pacientilor variaza ca raspuns la stilul
terapeutic: confruntarea produce nivele inalte de rezistenta in timp ce abordarea
centrata pe pacient reduce opozitia.
Miller a dezvoltat o interventie de scurta durata (verificarea
consumatorului) care face operationala o parte din factorii care sunt gasiti ca fiind
de folos in cresterea motivatiei. Feed-back-ul motivational utilizand acest
instrument a fost comparat cu feed-back-ul utilizat in abordarea bazata pe
confruntare standard. Rezultatul in termeni de bautura un an mai tarziu a fost mai
scazut in grupul pacientilor care au primit feed-back confruntational (Miller et al,
1993). Intr-un studiu urmator s-a gasit ca, daca feed-back-ul motivational al
Verificarii Bautorului (The Drinker’s Check-up) a fost efectuat inainte, ca
interventie initiala, inaintea admiterii intr-o clinica cu pacienti internati, atunci
rezultatele au fost imbunatatite (rata abstinentei la 3 luni dupa externare s-a
dublat la 57%, comparativ cu 29%, fara interventie). Terapeutii (care nu sunt
constienti de repartitia grupului) au raportat ca pacientii, datorita acestei
interventii, au participat mai complet in tratament in tratament si au aparut a fi
mult mai motivati (Bien et al., 1993; Brown & Miller, 1993). Abordarea a fost
modificata pentru femeile insarcinate care beau. O interventie similara,
dezvoltata pentru politoxicomanie a fost gasita ca fiind eficienta in studiile pilot.
Cu toate acestea, acest rezultat nu a fost replicat intr-un studiu complet ulterior.
Explicarea acestui fapt a fost evidenta din analizele transcrierilor sesiunilor.
Nevoia finalizarii procesului de implicare spre schimbare in cursul unei sesiuni a
interferat cu dezvoltarea motivatiei pacientului, si unii terapeuti s-au grabit,
comparativ cu pacientul, in incercarea finalizarii protocolului (Miller et al., 2003).

Proiectul MATCH: utilizarea inadecvata a alcoolului.

Interviul motivational a fost dezvoltat intr-o interventie terapeutica gandita
in 4 sesiuni, care a fost numita terapie de crestere a motivatiei pentru probleme
determinate de consumul de alcool (Miller et al., 1994). Acesta a fost utilizat
pentru interventia de interviu motivational in proiectul MATCH, Box 3, cel mai
mare trial clinic care a fost condus vreodata pentru studiul metodelor de
tratament ale alcoolismului. In acest studiu in colaborare, implicand 9 sit-uri
clinice din USA, 1726 de pacienti au fost repartizati in mod aleator pentru una din
cele 3 tipuri de interventie: 12 sesiuni a cate 12 trepte de terapie de facilitare, sau
4 sesiuni de terapie de crestere motivationala, sau 12 sesiuni de antrenament al
abilitatilor cognitiv-comportamental. 5 sit-uri au tratat pacienti in ambulator, in
timp ce alte 5 au furnizat tratament intensiv intraspitalicesc. In concluzie, cele 3
modalitati de tratament au furnizat rezultate substantiale si echivalente pe o
perioada mai mare de 1 an ce a urmat tratamentului (Grupul de cercetare al
proiectului MATCH, 1998).
Scopul primar al acestui proicet a fost acela de a examina daca este de
ajutor sa potrivesti pacientii unei anumite forme specifice de interventie. In
decursul a 3 ani a perioadei de urmarire s-a descoperit ca pacientii cu niveluri
crescute de furie, atat ca stare ori trasatura, au raspuns mai bine terapiei de
crestere motivationala (Grupul de cercetare al proiectului MATCH, 1997).
Proiectul a concluzionat ca interviul motivational este o tehnica cost eficienta ce
faciliteaza schimbarea in pacientii ce pot fi rezistenti la tratament.

Alte comportamente problema.

 Manualele de terapie de crestere motivationala sunt valabile deasemenea
pentrul uzul de canabis, politoxicomanii (Miller, 2003) si bulimia nervoasa
(Treasure and Schmidt, 1997). Interviul motivational a fost gasit ca fiind eficient
pentru forme variate de schimbari de comportament (pentru detalii complete
trecerea in revista a lui DUNN et al., 2001 si Burke et al., 2003). Adaptari ale
interviului motivational au fost gasite ca fiind eficiente la persoanele ale caror
probleme implica alcoolul, drogurile, diabetul, diagnosticul dual si bulimia.
Rezultatele amestecate au fost gasite in legatura cu eficienta pentru fumat. Efect
terapeutic moderat cuprins intre 0,25 si 0,57 a fost gasit pentru adaptarile
interviului motivational. O bibliografie up – data-ta cu regularitate, detailata,
referitoare la aplicarea interviului motivational pentru variate conditii clinice pot fi
gasite la http://www .motivationalinterview.org. In conditiile actuale este aplicata
mult mai frecvent in psihiatrie pentru cazurile de aderenta scazuta la tratament in
conditii cum este psihoza (HEALEY et al., 1998), tulburarile de alimentatie
(Treasure & Schmidt, 1997) si comorbitati cu droguri si consum de alcool
(Barrowclough et al., 2001). Poate fi deasemenea utilizata pentru imbunatatirea
starii de sanatate generala a pacientilor cu tulburari psihiatrice prin focalizarea pe
elementele maladaptive ale stilului lor de viata, de ex.: fumat, crestere in greutate
si un program de exercitii fizice inadecvat.

Modelul de educatie interactiva a pacientului

• 1.Problemele de sanatate ale societatii contemporane.
• Stilul de viata contribuie semnificativ la jumatate din decese in SUA
• Avand in vedere ca bolile cardiovasculare si in special boala coronariana
este cauza majora de mortalitate, exista o concentrare a atentiei asupra
factorilor de risc cv dar si asupra abordarilor medicinei comportamentale
pentru modificarea acestora

• 2.Mentinerea starii de sanatate, furnizarea de ingrijiri de sanatate.

I.PROMOVAREA SANATATII SI STRATEGII PREVENTIVE Conceptul de
profilaxie, desi este un concept foarte vechi ( de peste doua milenii) a
 cunoscut in ultimele decenii o reactualizare, devenind o preocupare
dominanta a multor societati si guverne din tarile dezvoltate.
• Factorii ce au dus la aceasta reactualizare au fost: Observatia ca
tehnologiile medicale noi, de varf, dezvoltarea unei medicini
supraspecializate nu au avut efectul scontat in imbunatatirea starii de
sanatate a populatiei.
• Cheltuielile pentru ocrotirea sanatatii au crescut mult, intr-un ritm mai
mare decat produsul national brut al tarilor , iar rezultatele in domeniul
sanatatii nu au fost pe masura investitiilor. Tarile nu mai puteau face fata
cresterii cheltuielilor datorate imbatranirii populatiei, cresterii supravietuirii
bolnavilor cu afectiuni cronice, factori care au dus la cresterea volumului
ingrijirilor medicale care au devenit si mai costisitoare.
• Unele ameliorari ale starii de sanatate au aparut inainte de introducerea in
practica a unor tehnologii foarte scumpe( rolul altor factori decat cei
sanitari in ameliorarea starii de sanatate).
• Inechitati ale starii de sanatate intre diferite populatii definite geografic sau
socioeconomic, medicina moderna neavand o influenta satisfacatoare.
Prin profilaxie se intelege ansamblul masurilor luate de individ, familie,
societate si stat (ca putere) care are drept scopuri:
• sa promoveze sanatatea;
• sa ocroteasca sanatatea;
• sa previna bolile;
• sa reduca consecintele acestora (incapacitatea, invaliditatea);
• sa evite decesele premature.
• Conceptul de profilaxie este aplicabil atat in medicina clinica (intalnit si
sub numele de medicina preventiva), cat si in sanatatea publica
Obiectivele principale in medicina preventiva
• Ernest Winder defineste drept obiectiv principal al medicinii preventive:
“sa faci populatia sa decedeze cat mai tarziu posibil, dar valida”
R.Doll defineste doua obiective:
• -prelungirea vietii prin cresterea longevitatii (a duratei medii a vietii);
• -scaderea incapacitatii.
 • O varianta a celor doua obiective enuntate mai sus intalnim in strategia
europeana privind “Sanatatea pentru toti pana in anul 2000” si anume
sunt formulate trei obiective:
• A da viata anilor (prin masuri de control al morbiditatii si incapacitatii);
• A da sanatate vietii (prin promovarea sanatatii);
• A da ani vietii (prin reducerea numarului deceselor premature si prin
cresterea duratei medii a vietii).
• Modificarile sociale inregistrate in ultimul secol in tarile dezvoltate
(schimbari in domeniul nutritiei, in dimensiunea familiei, cresterea nivelului
de educatie, asimilarea de catre populatie a unor cunostinte stiintifice in
domeniul medicinii) si aplicarea unor masuri preventive in practica au
condus la inregistrarea unor succese importante in promovarea sanatatii,
succese marcate prin scaderea mortalitatii la tineri (sub 45 ani), ca de
exemplu in Anglia, unde ponderea deceselor inregistrate la varste mai
mici de 45 ani a scazut de la 48% la 4-6% sau prin excesul mortalitatii la
varste mai mari de 75 ani.
• In conditiile cunostintelor actuale, medicina isi poate propune
cresterea duratei medii a vietii pana in jurul varstei de 85 de ani prin
reducerea deceselor la varste cuprinse intre 55-74 ani.

• 2.Reducerea incapacitatii este al doilea obiectiv principal al strategiilor

preventive
Este importanta pentru ca ea va face sa scada povara sarcinilor pe care le are
societatea in conditiile cresterii longevitatii, deoarece cresterea longevitatii duce
si la cresterea diferitelor grade de incapacitate. -Rezulta necesitatea dezvoltarii
unor servicii noi. Furnizarea de ingrijire
• Peste tot in lume familia ramane piatra de temelie a ingrijirii persoanelor in
varsta care si-au pierdut capacitatea de trai independent, fie ca rezultat al
dementei, fie al altor tulburari mentale. Oricum, exista o gramada de
stereotipuri care au un potential de a induce in eroare
• Astfel, in tarile dezvoltate cu sistemele lor de ingrijire de sanatate si
sociale cuprinzatoare, rolul vital de ingrijire al familiilor si nevoia lor de
suport este adesea supraestimata. Acest fapt este un adevar, de exemplu,
 in Marea Britanie, unde, in pofida structurii nucleare a familiei si contrar
acestei supozitii, exista o traditie puternica ce persista si astazi pentru
copiii din regiune sa asigure suportul parintilor lor infirmi.
• In schimb, in tarile in curs de dezvoltare, veridicitatea si universalitatea
sistemului de ingrijire a familiei este adesea supraestimat. Persoanele in
varsta sunt printre cele mai vulnerabile grupuri in tarile in curs de
dezvoltare, in parte datorita continarii mitului legat de locul lor in societate.
Este adesea presupus ca starea lor de bine este asigurata de existenta
familiei extinse. Discutabil, cel mai mare obstacol pentru obtinerea unui
suport efectiv si o ingrijire pentru persoanele varstnice este lipsa
constientizarii problemei printre cei ce dezvolta politici de sanatate,
furnizorii de ingrijiri de sanatate si comunitate. Mitologizarea rolului de
ingrijitor al familiei, in mod evident, duce la riscuri ale perpetuarii unei
autolinistiri false.

3.Rolul medicului in reducerea factorilor de risc; barierele in implicarea medicului

in reducerea factorilor de risc.
Devine din ce in ce mai evident ca medicul are posibilitatea de a juca un
rol f.important in domeniul preventiei bolii si promovarea sanatatii, in mod special
in reducerea factorilor de risc pentru bolile cardiovasculare si mentinerea starii de
sanatate. Peste 75% din populatie contacteaza un doctor cel putin o data in
decursul unui an iar in decurs de 5 ani mai mult de 95% din populatie, ceea ce
face ca medicii sa aiba oportunitatea de a interveni in cazul unui numar vast de
indivizi la risc pentru boli cardiovasculare sau alte boli. Pacientii considera ca
medicii lor au o mare putere de influenta in legatura cu comportamentul lor de
preventie. Educatia si consilierea furnizata de medic pacientului sau poate
conduce la imbunatatirea aderentei pacientului la regimul de tratament (Inui,
Yourtee,Williamson,1976; Mullen, Green, Persinger, 1985).
Cu toate acestea doar un procent redus de medici furnizeaza informatii, dau
sfaturi asupra interventiilor de reducere a factorilor de risc pentru aparitia
diverselor boli(Mullen,1985).
Bariere in implicarea medicului in reducerea factorilor de risc:
Bariere legate de medic :
- bagaj insuficient de cunostinte
- abilitati reduse
- convingeri si credinte ale medicului.
Bariere administrative- organizatorice:
- limitarea utilizarii diferitelor sisteme
- remuneratia redusa sau absenta remuneratiei pentru serviciile de
preventie
- coordonarea redusa cu auto ingrijirea si programele de tratament
comportamental
- implicarea redusa sau absenta cu personalul programului de tratament
Modelul de educatie interactiva a pacientului
• nivelul de educatie al pacientului/ interactiunea doctor-patient
1. nivelul cognitiv- evaluarea constientizarii, a bagajului de cunostinte, a
diferitelor concepte
information Explica datel concrete, clarifica,
furnizeaza informatii.
-2. nivelul attitudinal evalueaza atitudini, convingeri, intentii
de pregatire pentru schimbare.
Aduce la cunostinta sentimente, construieste
determinarea, decizia.

3. nivelul instrumental evalueaza aptitudinile instrumentale

Aptitudinile instrumentale instruieste si aplica abiltatile necesare
-4. nivelul comportamental evalueaza caracteristicile comportamentale,
Comportamentul de coping consecintele si conditionarile;
Abilitatile de coping evalueaza abilitatile de coping, descopera factorii
de reimprospatare si de recompensa
incentives, reinforcements; invata abilitatile
comportamentale;
-5. nivelul social evalueaza suportul social, mobilizeaza resursele de
suport, sprijina suportul social
Self-Change Model(Prochaska, DiClemente, 1986)
• Precontemplation->Contemplation->
->Action->Maintenance->Termination
\->Relapse
\->Contemplation…

Stage of change
• Precontemplation= stage of unawareness or denial of the problem or
condition
• Contemplation is a stage of ambivalence, when pros and cons for change
are weighed without definite definite commitment to taking action.
• Action=individuals have made a commitment to change and are actively
attempting to change their behavior.
• Maintenance=individual has successfully made a change but but still
needs to monitor behavior behavior to prevent slips or relapses.

A patient-centered approach to risk factor intervention

• Assessment
1.Provide information about risk
2.Assess awareness and build commitment
-Intervention
3.Give advice and instruction
4.Negotiate implementation plan
-Follow-up
5.Arrange follow-up

Proiectul MATCH: utilizarea daunatoare a alcoolului

Interviu terapeutic in patru sesiuni, numit terapie de amplificare motivationala
pentru alcool(Miller et al, 1994)
Proiectul MATCH =cel mai mare trial clinic care a studiat metodele de
tratament in alcoolism.
 Studiu colaborativ, 9 site-uri clinice
Randomizat, 3. interventii:1.12 sesiuni cu 12 trepte de terapii de facilitare,2. 4
sesiuni de terapii de amplificare motivationala,3. 12 sesiuni de antrenare a
abilitatilor cognitiv-comportamentale.
Rezultate similare dupa un an.
Dupa 3 ani, pacientii cu furie crescuta atat stare cat si trasatura au raspuns
cel mai bine laterapia de amplificare a motivatiei.
S-a concluzionat ca este o tehnica eficienta d.p.d.v. al costului in facilitarea
schimbarii la pacientii ce pot deveni rezistenti la tratament.
Alte probleme comportamentale:utilizarea canabis, politoxicomanii, bulimia
nervoasa, DZ,diagnostic dual. Rezultat contradictoriu in fumat.
Folosit tot mai frecvent in cresterea aderentei la tratament in psihoze,
tulburari ale alimentatiei, diagnostic dual, imbunatatirea sanatatii generale
prin concentrarea pe elementele maladaptative ale stilului lor de viata.

Psihiatrie transculturala
• Sindroame legate de cultura: amok, koro, latah, piblokto, windigo.
• Durerea ca perceptie prezinta variatii culturale, coloratura etnica.

Normalitate, anormalitate si boala psihica

Problemele care se pun atunci cand trebuie circumscrisa starea de boala psihica
sunt legate de definirea notiunilor de normalitate si sanatate si respectiv
anormalitate si boala.
Sanatatea se defineste ca o stare de echilibru dinamic si de bine biologic si
psihologic a persoanei umane in contextul incadrarii sale optime in normele vietii
sociale si culturale, cu mentinerea potentialului de dezvoltare si creatie.
Problema sanatatii este incadrata de problema mai larga si mai generala a
normalitatii.
Normalitatea
Exista mai multe categorii de definitii ale normalitatii:
1. Norma statistica= cu atat mai “ normal” cu cat se conformeaza mai mult
mediei statistice sau frecventei maxime a modurilor de manifestare ale
indivizilor din cadrul grupului respectiv. Pe masura ce se indeparteaza de
aceasta masura se considera ca fiind “anormal”. Cantitativ, aceasta
anormalitate poate fii in exces, anormalitate pozitiva( de ex.geniu) sau in
insuficienta, anormalitate negativa( de ex. oligofren). Punctul slab al
acestei categorii de definitii: importanta punctului de referinta fata de care
ne raportam.......riu cu adancimea medie de 20 cm/ QI =70 in zona
endemica- gusa prin lipsa iod..
2. norma ideala= acel model care prin definitie este considerat cel mai bun
pentru grupul respectiv. Freud- “ca orice ideal, nu poate fii atins”; omul
este cu atat mai “normal” cu cat se apropie mai mult de norma ideala. Intr-
o anumita societate aceste idealuri nu sunt de obicei formulate explicit,
concret, totusi acestea sunt prezente prin diferitele modele educationale,
eroii, vedetele, starurile promovate de societate. Deci norma ideala difera
in functie de societate, de cultura.
3. norma responsiva=buna capacitate a individului de a face fata statuturilor
si rolurilor sociale dintr-o societate data, capacitatea de a se comporta
adecvat asteptarilor comunitatii.
4. normalitatea ca procese tranzactionale; dependenta de stadiul de
dezvoltare; normalitatea trebuie inteleasa si evaluata in raport cu varsta.
Ilikibiologie/ ilikipsihologie... Parhon.. psihologia varstelor. Normlitatea este
un proces continuu ce presupune tensiune si efort din partea subiectului.

Anormalitatea psihica poate fii inteleasa atat din perspectiva structurii

caracteriale cat si din cea a unor trairi circumstantiale.
Persoanele particulare, anormale au unele caracteristici tipologice
accentuate care atrag atentia celor din jur, indepartandu-se atat de norma
statistica cat si cea ideala. Relationarea lor sociala si integrarea in
comunitate, exercitarea rolurilor sociale pot fii defectuoase. Aceste variante
particulare de personalitate sunt diferentiate de cazurile cu grave deficiente
de inteligenta= oligofreni, de relationare sociala=autisti si cei cu marcat
caracter dizarmonic= personalitati psihopatice ( stari defective, anevolutive).
O mentiune speciala merita unele cazuri care par foarte normale, “
hipernormale”; copil foarte cuminte, ascultator, linistit, serios, constiincios,
muncitor, ordonat, care indeplinesc cu strictete tot ceea ce se cere,
respectand intru totul normele si regulile. Lipsiti de spontaneitate si initiativa,
de sociabilitate, de bucuria jocului si a relaxarii, inventivitate si indrazneala de
a risca. De fapt acesta este o persoana fragila, vulnerabila, ce-si ascunde
vulnerabilitatea in spatele indeplinirii corecte a normelor si rolurilor sociale si
care, sub actiunea diferitilor factori situationali se pot decompensa
psihopatologic( normopatie).
Anormalitatea psihica situationala se refera la starile reactive si de
dezadaptare. De obicei sunt tranzitorii si necesita asistenta psihiatrica doar
cand ating o intensitate semnificativa sau apar la persoane vulnerabile.
Boala psihica este o stare de durata variata, in cadrul careia apar
importante modificari psihice negative atat in planul trairilor subiective, cat si
al expresiilor si comportamentului. Constiinta si intreaga structura psihica a
persoanei sunt denivelate si dezorganizate, in asa fel incat apar trairi si
manifestari diferite de cele ale existentei normale. Concomitent este prezenta
o reducere a capacitatii de autocontrol constient si de manifestare a vointei
libere si responsabile. Consecutiv rezulta o grava perturbare a relationarii
interpersonale, a integrarii si randamentului social. Boala psihica se manifesta
de obicei in episoade care se instaleaza progresiv sau brusc, pot dura
saptamani, luni sau ani. La ora actuala marea majoritate a bolilor psihice se
pot remite total sau partial, in urma tratamentului psihiatric. Episoadele pot
reapare. In cazul remisiunilor partiale raman stari defective psihice de lunga
durata cu persistenta simptomelor din cursul episodului sau se poate produce
o modificare a personalitatii, sau doar un defect energetic, astenic, sau deficit
in planul relatiilor si performantelor sociale
 Definirea conceptelor de normalitate si anormalitate psihica reprezinta un
demers util si necesar psihiatriei si principiilor psihiatrice comunitare.
Structurarea acestora a permis crearea cadrului necesar unei profilaxii primare,
secundare si tertiare psihiatrice cat mai eficiente.
Doctrina psihiatrica comunitara promoveaza dezinstitutionalizarea si
transinstitutionalizarea, cu scaderea duratei spitalizarii si dezvoltarea retelei de
suport social, munca in echipa multidisciplinara formata si din personal
nonmedical si subdivizata in grupe de activitate centrate pe activitati sociale
specifice.
In acelasi context se inscrie- 1.monitorizarea cazuisticii, -2.asigurarea
conditiilor de continuitate a asistentei, -3.stimularea adresabilitatii la reteaua
serviciilor psihiatrice cu accent pe categorii sociale defavorizate.
In esenta obiectivele psihiatriei comunitare vizeaza atitudinea profilactica
si ingrijirea extraspitaliceasca a pacientului psihic .
Intre persoana si lume exista fie armonie, fie dezacord sau conflictualitate,
la un moment dat.
Factorii social-istorici, culturali, etnici si religiosi indeplinesc un rol
predispozant, declansant sau patoplastic.
Binomul normalitate-anormalitate, abordabil statistic dupa “generalitatea”
unor norme si legi il depaseste in complexitate pe cel sanatate-boala, mai
dependent de “concretul” cazuisticii. Psihiatria poate apela la trei categorii de
norme care stau la baza normalitatii: norma statistica care implica evidentierea
particularitatilor atitudinale si expresive aferente elementului social cultural si
istoric; norma valorica, intangibila, corespunzand idealului individual si colectiv in
sensul in care comunitatea considera ca acesta “ar trebui sa fie”: norma
functionala care reflecta masura in care o componenta isi indeplineste rolul
atribuit si asumat in cadrul unei optime functionalitati a ansamblului.
Normalitatea presupune deci – cu inerenta referire la persoana umana –
apartenenta simultana la norma statistica si la cea ideala intr-un anumit context
socio-cultural, individual, indeplinandu-si corespunzator functiile in cadrul
comunitatii.
Anormalitatea sau din punct de vedere patologic, indepartarea de la
norma in sens negativ, inseamna un deficit de integritate si de integrare a
persoanei in ambianta. Ea se realizeaza in toate acceptiunile mentionate ale
normei.
Intr-o perspectiva comunitara, aferent careia individul constient sau/si
constientizat devine parte integranta a unui sistem cu valente dominant
preventive si reabilitative, abordarea conceptelor de referinta poate fi facuta
pornindu-se de la inegalitatea de principiu a persoanelor din punctul de vedere al
diversitatii si nivelului valoric existential. Aceasta diversitate individuala care se
interconditioneaza reciproc cu complexitatea compozitionala a ambiantei trebuie
sa constituie, in context comunitar, un factor optimizant al sociabilitatii si nu unul
perturbator al acesteia.
Astfel, conditia de normalitate este asigurata atunci cand in cadrul unui
demers constient persoana reuseste ca prin cunoastere, comunicare si
creativitate sa-si asigure starea de echilibru contribuind simultan la echilibrul
colectiv. “Surplusul” de implicare personala in problematica existentiala
comunitara trebuie dirijat in mod responsabil spre compensarea dezechilibrului
semenilor aflati la periferia sau in afara existentei comunitare. Normalitatea
presupune o adaptare, conformism dar si implicare, initiativa, originalitate
creatoare, o doza de non-conformism distantata insa de sensurile sale
peiorative.
In acest context anormalitatea inseamna intr-o prima instanta un deficit de
empatie in raporturile interpersonale si unul de angajare dezinteresata in
asistarea si reabilitarea destinelor individuale perturbate in sens psihopatologic.
Ea poate reprezenta deasemenea un deficit de informatie medicala cu ignorarea
sau evitarea consecutiva a situatiilor existentiale potential stresante.
Alaturi de carentele educative deficientele activismului profesional,(cu
toate consecintele lui, de la cel de natura materiala pana la cele morale),
contribuie la plasarea intr-o pozitie extracomunitara. In acelasi context se
situeaza nesubordonarea scopurilor personale celor colective cu alterarea
atributelor de reciprocitate si solidaritate interumana.
Conceptul de anormalitate in sens comunitar poate fi discutat si prin
prisma mentalitatii colective care dezavantajeaza si rejeteaza deseori bolnavul
psihic chiar aflat in faza remisionala. Perturbarea si sub acest aspect a reabilitarii
care insemna in perspectiva abordata un deficit de socializare, insotit de
modalitati de reactie si de expresie dezavantajante augmenteaza vulnerabilitatea
individuala. Socializarea ondulanta ca si izolarea de lume sunt intotdeauna
factori majori psihopatogenetici.
Coordonatele preventiva si reabilitativa ale asistentei de tip comunitar isi
pot pierde din continut si in cazul deficientei resurselor tehnico-materiale ca si
aferent scepticismului asupra statutului stiintific sau tensiunilor interdisciplinare.
Faptul ca, in sens comunitar, boala nu mai este privita ca o problema
personala ci ca una colectiva, trebuie sa se rasfranga in mod pozitiv asupra
discrepantei dintre aspiratiile individuale si cele colective pana la identificarea lor,
modelele culturale si experienta grupului social fiind mereu implicate.
Saracirea lumii valorilor si perturbarea categoriilor morale individuale
completeaza conditia de anormalitate care in contextul de referinta si intr-unul
antropologic depaseste rolul dintre prioritatea biologica si suprematia
psihologica.
Cele doua concepte abordate nu sunt net delimitate deseori si datorita
faptului ca anormalitatea nu este mereu neobisnuita, in afara tiparelor comunitare
sau mereu imorala. Ea ramane in permanenta mai dificil de definit decat
normalitatea, faptul pledand pentru geniul comuniunii si pentru aspiratiile de bine,
frumos si adevar care anima persoana umana.

[Prelipceanu, 23,40]
Normalitatea este pentru psihiatrie un “calcai al lui Ahile”. Ea ii releva, pe
de o parte, limitele propriilor instrumente (nu exista criterii pentru normalitate, asa
cum exista pentru afectiunile psihice) si, pe de alta parte, recursul la metoda altor
stiinte (psihiatria este interdisciplinara in multe dintre domeniile sale aplicative).
Acest fapt a fost evidentiat si la noi in ultimii ani, datorandu-se in buna masura si
unei supralicitari a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma, mai in serios, se
solicita de exemplu psihiatriei – in diverse circumstante cu impact public
considerabil – sa precizeze competenta psihica a unei persoane publice sau
chiar sa se sesizeze din oficiu in unele cazuri. Dincolo de provocarea teribilista a
unor astfel de solicitari, ramane intrebarea daca stim unde incepe si unde se
termina normalitatea psihica. Inainte de a da un raspuns transant la o intrebare
ce se cere atent nuantata, ne propunem, in paginile urmatoare, sa trecem in
revista cateva acceptiuni traditionale ale psihiatriei clasice asupra problemei, fara
pretentia de a o epuiza.
Normalitatea este o notiune limita a psihiatriei si psihologiei. Ancorandu-se
conceptual in axiologie ea trimite la referinte din sfera stiintelor normative, de la
etica la drept si sociologie. Psihiatrul resimte cel mai acut nevoia unei definitii a
normalitatii cand se afla in ipostaza de expert judiciar si trebuie sa convinga
instanta de judecata/procurorul/anchetatorul ca o persoana in conflict cu legea
sufera/ sau nu sufera de o afectiune psihica. Alte situatii in care starea de
normalitate (sau sanatate) psihica face parte din inventarul diagnostic al
psihiatrului sunt: participarea unei capacitati specifice a unei persoane (de a
satisface serviciul militar, de a incheia un act/ o casatorie, de munca, de port-
arma etc.), de a exercita o anumita profesiune (mecanic de locomotiva, pilot
etc.). Demersul de a o evalua pare insa de-a dreptul sisific, avand in vedere
dificultatile metodologice ce-si au sorgintea in contradictia “originara” a
conceptului insusi, ambivalent si abstract pentru ca incearca sa defineasca omul
(fiinta “biologica”, dar si “spirituala”) in limitele (sau din perspectiva) idealului
normativ, etic, axiologic. Pe de alta parte exista o permanenta si implicita
raportare la normalitate in existenta curenta care ne obliga sa-i cautam repere in
sfera imediatului. Ne referim la normalitate pentru a intelege lumea in care traim
si pe noi insine, pentru a alege sau a ne lasa alesi. Aceasta permanenta
“aspiratie” spre normalitate este pana la urma un proces pe care il parcurgem de-
a lungul istoriei noastre individuale si de specie printr-o continua “ajustare,
armonizare la evolutiile spatiului si timpului in care existam, la rigorile culturii,
logosului caruia ii apartinem, proces ce poate fi generic denumit adaptare.
“Cine poate spune unde inceteaza normalul si unde incepe anormalul?
Poti tu insuti sa definesti aceste concepte de normalitate si anormalitate? Nimeni
nu a rezolvat aceasta problema inca, medical sau filosofic. Ar trebui sa stii asta”.
(E. Ionescu, 1960, cit. de Offer, Sabshin, 1966, p.IX).
Intr-adevar medicina, si mai ales psihiatria au descoperit dupa o intreaga
istorie a descriptiilor si clasificarilor, ca nu au o definitie a normalitatii. Medicina
somatica a evoluat multe secole, psihiatria mult mai putin, bazandu-se pe traditia
definirii sanatatii ca echivalentul implicit al normalitatii, si ambele ca absenta a
bolii, a simptomelor. Fiind un demers indelungat, dezvoltat din nevoia imperativa
de a face bine, ceea ce a presupus un lung sir de descoperiri, unele epocale
(Harwey, Koch, Pasteur, Fleming s.a.), normalitatea sau sanatatea au ramas si
chiar raman deziderate tangibile, usor de afirmat atata vreme cat patologicul
poate fi anihilat, vindecat. Asa cum vom putea constata, odata cu schimbarea
paradigmei medicinii moderne de la obiectivul, prioritar si focalizat pe individ, de
a trata, la strategia sanatatii publice de a prevenii, dihotomia boala – sanatate
(dupa modelul antinomic boala – normalitate) a devenit insuficienta. Modelul
medical ideal (si confortabil pentru a raspunde intrebarii unde inceteaza normalul
si unde incepe patologicul) a fost cel al bolii infectioase, conform caruia normalul
(sanatosul) inseamna absenta bacteriemiei, viremiei sau a unui focar infectios
sau eradicarea lui. Aceasta definitie negativa a normalitatii/sanatatii, transanta si,
de aceea, confortabila este _ asa cum vom vedea – insuficienta pentru sfera
normalitatii psihice/sanatatii mintale in care, pe langaafectiunile majore, exista
stari aflate in zona de granita dintre normalul si patologicul psihic (tulburarile de
dezvoltare a personalitatii sau tulburarile de adaptare).
De ce este greu de definit normalitatea psihica? Din mai multe tipuri de
motive.
In primul rand datorita multitudinii de perspective din care poate fi privita
persoana: psihologica (inzestrare cognitiva, aptitudinala, emotionala, volitionala,
comportamentala), socio-educationala, socio-culturala, interrelationala. Se poate
vorbi de normalitate din fiecare dintre aceste perspective; ele nu sunt insa
congruente la un individ decat intr-o eventualitate a unui ins uman armonios
inzestrat, cultivat si integrat social. Ar fi atunci de precizat ca de fiecare data
cand evaluam normalitatea cuiva trebuie precizata perspectiva din care
privim,precum si criteriile adecvate: “din punct de vedere al comportamentului in
societate X este perfect normal” sau “Y are niste obiceiuri absolut normale” etc.
In al doilea rand, fie ca este vorba de o definitie soft, de uz curent, fie ca
incercam o definitie bazata pe o evaluare mai riguroasa, aceasta va fi incarcata
de subiectivitatea celui care o face, incat normalul astfel definit nu este altceva
decat normalul asa cum il concepe cel care face aprecierea. S-a spus in repetate
randuri de catre multi autori ca normalul comportamental (psihic) este saturat de
conotatii valorice. Rezulta de aici ca evitarea aprecierii valorice in definirea
normalului psihic ar fi calea ce trebuie urmata. Numai ca, asa cum vom vedea,
acest lucru nu este posibil.
In al treilea rand, asa cum vom putea constata pe parcursul paginilor care
urmeaza, oricare perspectiva din care normalitatea poate fi abordata se
intersecteaza cu celelalte.
Normalitatea este un “concept relativ” (Laughlin, Levine), o “fictiune
ideala” (Freud; citati de Cavenar si Walker, 1983) pe care sociologia, medicina in
general si psihiatria in special, psihologia, stiintele normative, dar si opinia
comuna incearca sa il defineasca si al carui sens denotativ implica delimitarea de
anormalitate, de devianta, de boala, de urat si rau, de nefiresc. Fatalmente
fragmentata conceptual (se poate vorbi de normalitate la nivelul morfologiei si
fiziologiei, de una a grupurilor mici sau mari, de una etno-culturala, a unei epoci
sau a unei perioade a vietii individului sau de alta legata de sex, de cea statistica
si valorica etc.) normalitatea se leaga de problematica libertatii umane (Ey,1979)
si defineste in sens filozofic “ceva care este cum trebuie sa fie” constituind un
“sinonim atenuat” al lui “bun si just” (Haynal,1980). Anormalitatea, genul proxim
al normalitatii, se constituie pentru A. Comte (ibid.) din variatiile superioare si
inferioare ale acesteia. Se poate vorbi de mai multe sensuri conotative ale
normalitatii derivate din sensul general filozofic, dupa perspectiva din care este
conceputa. Un prim sens conotativ trimite in medicina la normalitatea somatica si
psihica. Numai ca despre normalitatea biologica se poate vorbi azi “in termeni
relativ rigurosi, ceea ce, deocamdata, nu putem spune despre normalitatea
psihica” (Stossel, Ogodescu, 1972, p.38). Pentru psihiatrie, mai mult decat in
restul disciplinelor medicale, normalitatea este un concept dificil, intrucat se
confrunta cu variabilitatea infinita a formelor individuale ale psihismului, a
tipologiilor si variantelor normalului si a formelor de tranzitie spre marginal,
variabilitatea fiind definitorie naturii umane, “concept biologic fundamental” al
acesteia (Ryle, cit. de Cavenar si Walker, 1983). Diversitatea asigura culoarea,
nota particulara a fiecarui individ si rezulta din confruntarea echilibrata a
tendintelor individuale cu ambianta sa sociala si cu un “ideal al normei (K.
Hildebrandt, cit. de Kolle,1961) pe care si acesta il promoveaza, depinzand – asa
cum spunea Kolle (ibid.) – de forta si structura persoanei fiecaruia in parte.
Individul ideal, “eroul” teoretizat de Hildebrandt, nu este o medie a diverselor
temperamente existente, ci o sinteza a unor functiuni psihice si extreme,
temperamental-caracteriale sudate prin “puterea de creatie”, esenta a “normei
ideale”. Aceasta “putere de creatie” care traverseaza si unifica diferitele trasaturi
temperamentale si de caracter ale “eroului” lipseste – asa cum comenteaza
polemic K. Kolle (ibid.) – “tocmai nenorocitului asa – zis normal de care fac caz
multi psihiatri”. Daca aceasta afirmatie a fost vreodata adevarata, ea necesita azi
oricum un corectiv care tine de o epoca istorica si de o anumita distantare
obiectiva fata de realitatea umana, a psihiatriei si psihiatrilor: “puterea de creatie”
este astazi demitizata, ea exercitandu-se cotidian de un foarte mare numar de
oameni in diferite ipostaze, de la laboratoarele si mesele de lucru ale laureatilor
premiului Nobel la plansetele inventatorilor, iar “omul normal” privit mai putin ca
“o medie, o mediocritate sau un conformism mecanic” (Ey,1979) si mai mult ca o
celula vie, functionala a unui sistem social. Pentru psihiatru, anormalitatea nu
este doar o variatie, o “indepartare” pur cantitativa de normalitate ca medie
statistica: un individ nu poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru ca este
vehementin apararea i ideilor proprii, exaltat prin convingerile sale, genial prin
creativitatea sa, raufacator prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin
pervesiunile sale (Ey, ibid.). Daca aceste comportamente pot insa uneori
apartine si unui individ bolnav, ele se pot inscrie de cele mai multe ori in zonele
marginalitatii psihice, dar pot fi si rezultatul unei variatii comportamentale mai
mult sau mai putin intampltoare in existenta individului (ca de exemplu comiterea
unui delict) sau al probabilitatii unui mod de existenta (ca genialitatea). Daca, asa
cum observa K.Kolle (1961,1963), la majoritatea oamenilor exista o dorinta, mai
mult sau mai putin constienta, de a tinde spre si de a se conforma unui standard
al normalului, si acesta mai mult sau mai putin vizibil sau exprimabil, dependent
pana la un punct de mode, este tot atat de adevarat ca “normalul” in general
exercita asupra opiniei comune o adevarata fascinatie, care tine probabil de
aceasta aspiratie intima a fiecaruia spre un prototip al perfectiunii, ca si de
anumite proiectii inconstiente in cazul “evaluarii” normalitatii altuia, in cadrul
careia o autoimplicare narcisista nu poate fi totdeauna exclusa. Pe aceasta curba
ascendenta, care se aproprie asimptomatic de ideal, se inscrie normalitatea
statistica, zona maximei probabilitati de a exista in cadrul normei unui individ.
Aceasta norma constituie latura obiectiva si definitorie din punct de vedere social
(dar si psihologic, comportamental) al normalitatii. Individul aflat in zona
normalitatii statistice se va raporta, sau nu, la un “tip normo-ideal” catre care
tinde eventual in plan intim, subiectiv. Acest tip depinde de “Weltanschauung-ul
fiecaruia” (Hildebrandt, cit. de Kolle,1961), parametru subiectiv al normalitatii,
prin care filtreaza tipul “normo-ideal”, raportandu-se la acesta si delimitandu-se
pe sine. De aceea, medicul va concepe diferenta normal-anormal la nivelul
“umanitatii, si nu la cel al vitalitatii umane” (Beorhave, cit. de Ey,1979), iar
diferenta specifica dintre normalitatea-anormalitatea psihica nu va putea fi
definita decat prin intermediul disocierilor conotative multiple ale primei.
Aceste sensuri realizeaza o definire a normalitatii drept atibut al integritatii
organismului si al adaptarii homeostazice a acestuia la mediu(Haynal, 1989),
singura orientare operanta si in cadrul careia norma functionala ocupa pozitia
privilegioata, asa cum vom vedea.
Formulari diferite elaborate de autori diferiti converg catre un aparent
consens al acceptiunilor normalitatii. Offer si Sabshin (1966) inventariaza careva.
Edwards (1935) enumera patru categorii de indivizi umani (mediu, normal,
adaptat si eficient) care par a fi, de fapt, unul si acelasi. Wolff (1950) accepta trei
sensuri ale normalitatii: media statistica, sensul normativ (bazat pe principii
morale) si cel clinic sau functional (“normalul” este individul care functioneaza
adecvat in propriul sau mediu). Ruesch si Bateson (1951) enumera trei
acceptiuni care stau la baza conceptului psihiatric de “patologie”, normalitatea
fiind deci derivata conotativ din patologic: acceptiunea statistica (deviatia de la
normal), functionarea optima si clasificarea diagnostica dupa criterii prestabilite.
Normalul ar fi astfel dedus ipotetic ca o medie opusa patologicului evaluat cu
mijloace clinice. Offer si Sabshin (1966) stabilesc ca nota comuna, pe buna
dreptate, perspectiva functionala, propunand propria lor clasificare: “normalitatea
ca sanatate”, “normalitatea ca utopie”, “normalitatea ca medie” si ca “proces”. Sa
le examinam pe scurt pe fiecare.
“Normalitatea ca sanatate” reprezinta, pentru autorii citati, abordarea
medicala traditionala, medicina fiind perceputa ca definirea patologiei, ceea ce
ramane nedefinit fiind un “reziduu aproape universal de normalitate sau
sanatate”. Normalitatea ocupa asadar “portiunea majoritara a unui continuum in
cadrul caruia patologicul este portiunea minoritara” (ibid., p.99). Sanatatea
devine mai curand ceva “rezonabil” decat “starea optimala de functionare” (ibid.,
p. 100), iar aceasta perspectiva ar fi premisa medicinei preventive, interesata de
prevenirea aparitiei simptomelor care “interfereaza cu functionarea optima a
pacientului” (ibid.). Individul sanatos ar fi acela care este liber de dureri
neobisnuite, disabilitati si nu ar trai o senzatie majora de disconfort (Romano,
1950).
Aceasta abordare a “normalitatii ca sanatate” ofera avantajul metodologic
al obiectivitatii pentru ca patologicul poate fi mai usor definit decat “starea
pozitiva de sanatate”, observa cei doi autori citati.
S-au invocat doua argumente pentru a sustine “normalitatea ca utopie”.
Primul ar fi relativismul cultural (un ins clasificabil ca bolnav mintal de un
psihiatru dintr-o tara din cultura vestica, ar putea fi normal pentru o societate
tribala) si al doilea psihanaliza (conform careia armonia ego-ului,
“selfactualizarea” raman idealuri, intrucat nu exista ins fara defense nevrotice).
Normalitatea ideala pare sa fie astfel idealul platonic, de neatins al “psihoterapiei
optimale” (Rogers, 1959) prin care s-ar realiza “persoana pe deplin functionala”
la finele curei terapeutice. Abordarea de catre medicina preventiva a sferei
patologicului di stadiile sale precoce, inainte chiar ca boala sa se declare, prin
reducerea factorilor de risc, a facut ca unele boli sa se manifeste atenuat ceea ce
inseamna, dupa Offer si Sabshin (1966) ca “normalitatea ca utopie” poate deveni
in viitor mai putin utopica. Este o viziune ce trebuie nuantata dupa mai bine de un
sfert de secol, pentru ca civilizatia naste boli noi in locul celor eradicate (asa
numitele “boli ale civilizatiei”, dependenta de TV, sedentarismul, sindromul post-
Vietnam si mai nou, post razboiului din Golf).
“Normalitatea ca medie” este perspectiva cel mai larg acceptata in stiintele
biologice si sociale, intrucat variatiile individuale ale unui numar mare de subiecti
respecta distributia normala a oricarui fenomen statistic. Aceasta este redata de
curba normal configurata descrisa de Gauss si care are bine cunoscuta forma de
clopot. Spre deosebire de primele doua perspective enuntate, pentru care
normalitatea – anormalitatea formau un continuum, perspectiva “mediei” situeaza
normalitatea spre partea medie a clopotului, ambele extreme ale sale situandu-
se in afara mediei, adica in zona rangurilor joase si constituand cele doua zone
ale normalitatii, cea de sub si respectiv de deasupra rangului mediu statistic.
Daca se evalueaza QI la un numar semnificativ statistic de indivizi, spre
exemplu, vom avea doua zone deviante, cea inferioara stanga a indivizilor
subanzestrati si cea inferioara dreapta a celor supradotati, ambele continand un
numar scazut, relativ egal, de indivizi. Evident ca si aceasta perspectiva isi are
criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si Sabshin (1966) atrage atentia asupra
pericolului “etichetarii” ca devianti a celor care se situeaza sub rangul mediei intr-
o anumita societate si cand se considera ab initio ca aceasta medie reprezinta
normalul, ipostaza de neignorat in cazul unei societati nedemocratice. Mai mult,
am adauga noi, o evaluare statistica se face urmarind un set limitat de variabile,
iar normalitatea psihica nu poate fi evaluata decat printr-o multitudine de criterii,
de naturi diferite (teste de inteligenta si personalitate, scoruri pe scale, valori
simbolice neevaluabile cantitativ) daca dorim sa nu cadem in pacatul
etichetarilor. In mod curent insa, normalitatea nu se masoara, ci se apreciaza, se
aproximeaza. Chiar in ipostaza de expert, psihiatrul nu pune diagnosticul de
normalitate, ci de absenta a ei si chiar si asta cu rezervele de rigoare, sugerate
explicit de formula cel mai des uzitata: “fara tulburari psihice clinic manifeste in
momentul examinarii”. Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare
lucru, nici in materie de normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste niste
prime conditii obligatorii. Este evident ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici
genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care scalele si testele nu
l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi descopera
geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului statistic
nu pare sa ne duca prea departe pe calea definirii normalitatii.
“Normalitatea ca proces” (sau ca interactiune sistemica) incearca sa
rezolve imperfectiunile celorlalte trei perspective punand normalitatea sub
semnul devenirii personalitatii ca o “progresie in timp” care ar antrena o crestere
progresiva a capacitatii de adaptare a individului. Comportamentul uman ar
interactiona sistemic de-a lungul existentei individului cu mediul social si cultural
in care individul traieste. Orientarile recente care integreaza teoria vulnerabilitate
– stres cu datele de dezvoltare socio – educationala si familiala pledeaza fara
doar si poate pentru o viziune sistemic – integrativa asupra bolii psihice si deci a
“non-bolii”, a normalitatii. De altfel, individul trebuie sa ramana “normal” de-a
lungul intregii biografii, chiar si atunci cand in jurul lui totul se schimba. Un ins
care in 1990 avea 65 de ani si traia in estul Europei a trebuit sa se adapteze in
decursul biografiei sale la vreo 3 – 4 tipuri de regimuri economico – politice,
istoria oferindu-I ocazia sa parcurga distante imense pe scara sociala (de la
conditia de cetatean respectabil la cea de detinut politic si in final, la varsta a
treia, de inalta notabilitate in stat). La sfarsitul unei astfel de cariere biografice,
daca supravietuiesti si nu innebunesti, poti eventual deveni intelept (un calificativ
posibil al normalitatii).
De altfel, conceptul de epigeneza a dezvoltarii personalitatii (Erikson,
1959) sustine chiar aceasta evolutie prin cele 7 stadii de dezvoltare pe care
individul la parcurge pana la cel de maturitate, adica de functionare optima.
Intreaga existenta constituie un proces adaptativ pe parcursul caruia
personalitatea se autoconstruieste integrandu-se in “nisa” sa ecologica printr-un
lung sir de crize de viata pe care individul invata sa le rezolve.
Vom trece in revista in paginile urmatoare principalele abordari ale
conceptului de normalitate pornind de la modelul etiologic bio-psiho-social
(Branzei, 1974, Engel, 1977) acceptat astazi in literatura psihiatrica. Demersul
descriptiv, analog celui din nosografie, poate fi criticabil intr-o discutie despre
normalitate (care este altceva decat boala), dar ofera totusi beneficiul de a fi o
cale sistematica de apropriere a unui subiect controversat.

Perspectiva psihologica
Aceasta perspectiva comporta acceptiunea normalitatii individuale si a
celei colective (definita prin norma statistica). Prima vizeaza individul ca entitate
unica si irepetabila, a doua aproximeaza, cu mijloacele psihometriei, limitele mai
mult sau mai putin obiective ale unei normalitati general valabile pentru o
anumita populatie.
Normalitatea individuala are drept limita inferioara norma statistica si drept
limita superioara normalitatea ideala. Individul normal este individul nonbolnav,
fara simptome si care corespunde unor criterii cantitative (inteligenta si trasaturi
de personalitate ce pot fi evaluate), dar si valorice (ale normei sau mediei
statistice). Dincolo de aceasta limita inferioara se afla domeniul iluzoriu al
normalitatii ideale definibila prin grila psihanalitica (ego armonios, echilibrat) si
superpozabil peste modele cultural-simbolice (“idealul clasic al omului”). Numai
ca in conformitate cu preceptele psihanalitice nu exista individ liber de defense
nevrotice, deci nici normalitate ideala (Freud, 1937 cit. Offer, Sabshin, 1980).
Sunt autori care implica procesul de socializare in construirea normalitatii
ideale. Rogers (1963) evoca “personalitatea pe deplin functionala” pe care o
asociaza, pe langa conditii ce tin de “self-actualizarea” atat de draga
psihanalistilor (capacitatea de a simboliza experientele cu acuratete in constiinta,
nevoia de apreciere si autoapreciere pozitiva, congruenta propriei experiente cu
pripria parere despre sine etc.) si unor conditii de sorginte mai curand socio-
genetica. Acestea ar fi: “self-structura” personalitatii sa fie flexibila, predispusa
schimbarii prin asimilarea de noi experiente, individul sa aiba capacitate de
“adaptare creativa” la noutatea fiecarei situatii si de testare efectiva a realitatii,
chiar atunci cand nu are date suficiente despre acea realitate sau ii este chiar
nefavorabila, sa atraga aprecierea pozitiva a semenilor si sa aiba relatii
armonioase cu aestia etc.
Maslow (1970, pag. 98) afirma, pe de alta parte, ca “o trebuinta este cu
atat mai specific umana, cu cat este mai inalta” si situeaza in bine cunoscuta sa
piramida, la nivelele superioare, trebuintele de armonie interioara, de simetrie si
autorealizare, de a sti, a intelege, a invata si a descoperi, care sunt in stransa
interrelatie cu dimensiunea sociala si culturala a omului.
Normativitatea constituie suma conditiilor care asigura libertatea unui
individ de a exista in normalitate si nu poate fi cuantificata, ea neavand o limita
superioara, ci doar una inferioara(Ey, ibid.), statistic definibila prin Q.I. de
exemplu, caci conditia individuala cea mai generala a libertatii de a fi normal este
prezumtia unei inteligente acceptabile.
Dupa Ey (ibid.) analiza clinica pe care o efectueaza psihiatrul este o
evaluare a normativitatii. Norma ideala, norma-valoare sau axiologica definita de
stiintele normative (etica, estetica, logica, epistemologie) este pentru K.
Schneider ceea ce corespunde idealului subiectiv personal. Individul opteaza
pentru un model normo – ideal conform aspiratiilor sale. K. Schneider (1950)
spune: “pentru unul este normal Goethe, pentru altul Bismark, pentru al treilea
Sf. Francisc”. Anormalul valoric va fi pentru individ tot ce contrazice figura ideala.
Mezger (cit. Petrilowitch, 1966) sesizeaza infiltrarea invariabila a judecatii de
valoare si in norma statistica, fapt care dovedeste relativitatea oricarei
absolutizari in materie de definire a normalitatii, chiar si norma statistica
ingloband in mod necesar valente ale normei sociale (care este preponderent
valorica). O rezolvare a acestei situatii dilematice o poate oferi conceptul de
norma responsiva (Grote, cit. de K. Kolle, 1961) corespunzatoare definitiei
normei functionale (Hollingsworth, ibid.). Norma responsiva se referea la modul
in care inima, de exemplu, corespunde sau nu necesitatilor functionale
homeostazice ale individului si nu la faptul daca ea este sau nu normala din
punct de vedere statistic. Obiectia de principiu a acestui model normativ este ca
el poate conduce la dizolvarea conceptului de normalitate, inlocuindu-l cu
normalul particular al unui individ dat. Se poate insa presupune sau chiar postula
ca, in general, toate inimile care satisfac cerintele homeostazice circulatorii ale
posesorilor lor vor avea caracteristici morfo-functionale apropiate, fiind distribuite
in cadrul unei multimi suficient de omogene pentru a putea caracteriza un model
unitar bine definit al inimii normale. Ceea ce in ultima instanta se va referi tot la o
norma statistica. Tinand seama de determinismul mult mai complex al persoanei,
I se poate extrapola acest rationament pentru a ingloba norma statistica
perspectivei responsivitatii adaptative (in cadrul unui context socio-cultural
definitiv). Se poate ajunge in acest fel la o definire sistemica si cu atat mai
operanta a normei conceputa ca norma functionala (Hollingswort, cit. Kolle,
1961), deziderat spre care tind “multiplele intrebari nerezolvate” legate de
normalitate si care va depinde de modelul conceptual al functionarii
organismului, ca si de telenomia pe care I-o atribuim (Haynal, 1989).
Mentinandu-se in perspectiva unei integralitati a organismului si a homeostaziei
acestuia cu mediul sau, norma functionala trimite la un model regresiv al bolii
psihice, fie ca vorbim de o disolutie a unor functii ierarhizate (Sherrington,
Jackson, Ey), de regresiunea in sens freudian, sau de “defectul de comunicare”
(Pamfil, Ogodescu, 1974).
Normalitatea, ca notiune, ramane insa la fel de indefinibila, chiar daca
acceptam norma functionala. Presupunand “coexistenta echilibrata a identitatii vii
si a metarmofozei persoanei” (ibid.), ea se sustrage de la definirea valida din
punct de vedere practic, dar lasa loc elaborarii unor suficient de precise cadre
nosologice pentru ca acestea sa fie utile in domeniul actiunii practice a
psihiatrului.

Perspectiva trans-culturala
Aceasta abordare incearca sa defineasca normalitatea sub aspectul
modului de viata sincronic si diacronic al unui popor, determinismul cultural fiind
implicit celui social. Remanenta culturilor este mult mai mare insa decat a
structurilor si fenomenelor sociale care le genereaza. Societatile se schimba
periodic, puterea, controlul social si sistemul normativ-valoric modificandu-se
consecutiv, dar folclorul, obiceiurile religioase, spiritualitatea unei populatii sau
ale unui popor persista nenumarate generatii, alcatuind o veritabila “ereditate”
socio-culturala a acelui popor, o mostenire culturala internalizata de individ prin
enculturatie. Trebuie precizat ca enculturatia este in antropologie procesul
analog socializarii din sociologie. Pentru E.F. Tylor (1871) citat de I. Badescu
(1993, p.150), cultura este “ansamblul complex al cunostintelor, credintelor
religioase, al artei, moralei, obiceiurilor si al tuturor celorlalte capacitati si
obisnuinte, pe care le dobandeste omul ca membru al societatii”.

Acceptiunea sociologica
Aceasta perspectiva este esentiala pentru tentativa de a defini
normalitatea psihica. S-a reprosat, totusi, acestei abordari subiectivismul ce
decurge din judecata valorica pe care o implica, care ar duce in extremis la
echivalarea imoralitatii cu anormalitatea sau cu boala, ceea ce conduce inevitabil
la etichetarea bolnavului, si -in consecinta - la segregarea si marginalizarea sa
sociala.
Nu este de fapt vorba de a defini exclusivist normalitatea din perspectiva
sociologica, ci doar de a-i recunoaste aceste abordari ceea ce nu-I poate fi
negat, anume conotatia valorica din orice definitie a normalitatii psihice, care
rezida din chiar relatia dintre cel care defineste si obiectul de definit: cine
defineste in fond si ce defineste? Este definit un set de comportamente si
atitudini ale unui individ sau mai multi (de catre un grup). Reperul la care se va
raporta definitia normalitatii va fi chiar modul de a o concepe al acestui grup de
oameni, intrucat orice colectivitate isi impune regulile si controleaza respectarea
lor. Grupul sau societatea exercita astfel o presiune asupra individului, care, in
decursul procesului de socializare, isi insuseste modul de viata, normele si
valorile grupului caruia-I apartine pentru a fi acceptat de acesta, pentru a I se
integra. Aceste reguli sunt insusite prin invatare, proces indelungat ce incepe in
copilarie si dureaza toata existenta individului, atata timp cat el respecta si
accepta regula jocului. Vorbim de conformism (acceptarea, subsumarea si
urmarea de catre individ a prescriptiilor si normelor sociale) sau nonconformism
(inlocuirea regulilor sociale cu peopriile criterii si opinii si atitudinea critica fata de
presiunea sociala externa).

Normalitate, comunicare si adaptare

Stossel si Ogodescu (1972) afirma: “Una dintre cele mai promitatoare si
esentiale perspective de a surprinde normalitatea sau patologia psihica, cu cota
lor parte de ordine si dezordine este studiul comunicarii umane” (p. 30).
Propagand o abordare interdisciplinara, autorii discuta problema normalitatii de
pe pozitia aplicativa a teoriei comunicarii. Pentru autorii citati normalitatea “se
largeste astfel spre internormalitate”, ea fiind “interindividuala si, prin definitie…
<contagioasa>”. Modalitatea de a trata in acest fel normalitatea presupune
acceptarea caracterului ei sistemic, de proces (asa cum au propus si Offer si
Sabshin, 1976), ceea ce presupune continua elaborare, “construire” prin “inductia
reciproca la toate nivelele dintre indivizi” (ibid.).
Normalitatea ar fi asadar armonia homeostazica a sistemului constituit din
diferite nivele de subsisteme (individuale, familiale, gupale etc.). Fluxul input-
urilor si output-urilor informationale ar oscila si interactiona dinamic si permanent
mentinand o homeostazie care ar fi, dupa Enatescu (1987), chiar normalitatea
sau sanatatea. Prin opozitie, boala este dezechilibrul care produce dezordinea,
dezorganizarea sistemului. Prin comunicare, “filon al contagiunii normalitatii”
(Pamfil, 1972), aceasta normalitate homeostazica se disipeaza pana devine un
“ocean de normalitate” care se automentine si se autogenereaza. Astazi se
vorbeste atat de feed-back, mecanismul de autoreglare al oricarui sistem, ca si
de feed-forward, care genereaza un proces homeoretic (Waddington, 1970), ce
permite ca sistemul sa recupereze ceea ce a pierdut prin diversele perturbari, si
sa ajunga finalmente acolo unde ar fi facut-o daca nu ar fi fost perturbat.

De la normalitatea psihica la sanatatea mintala

Definitiile functionale sunt singurele operationale pentru evaluarea
normalitatii unei persoane. Ele depasesc polarizarea transanta, simplificatoare a
definitiei negative (normalitatea echivaleaza cu starea de bine, satisfactie, fericire
etc.). Astfel, Menninger (1945, p.2) defineste normalitatea prin capacitatea de
“ajustare a fiintei umane la lumea in care traieste, dar si la ceilalti, cu maximum
de eficienta, satisfactie si fericire, prin acceptarea regulilor jocului, prin atitudine
si dispozitie calma, inteligenta alerta si comportament socialmente acceptabil”.
Pentru Glover (1956) cit. de Offer si Sabshin (1966, p.42), persoana normala
este “libera de simptome si conflicte psihice, demonstreaza capacitate de munca
si este capabila sa-I iubeasca si pe altii, in afara de sine”.
Pentru aceste evaluari se utilizeaza in prezent conceptul de sanatate
mintala, echivalent cu definitiile functional-adaptative ale normalitatii. Klineberg
(1954), citat de Enachescu (1996) crede ca sanatatea mintala este o stare de
dezvoltare intelectuala si emotionala optima care face individul compatibil cu
semenii sai. Ruesch (1980) enumera premisele sanatatii mintale: capacitate de
percepere si cunoastere a realitatii, de a lua decizii si a le implementa in actiuni,
de autoexprimare prin limbaj verbal si nonverbal, de a raspunde la mesajele
altora. Definitia binecunoscuta a OMS afirma ca sanatatea mintala este o “stare
pozitiva de bine, credinta in propria valoare a individului, in demnitatea si
valoarea celorlalti, abilitatea individului de a0si gestiona lumea interioara de
gandiri si sentimente, de a-si organiza viata si asuma riscuri, de a initia, dezvolta
si sustine relatii personale mutuale satisfacatoare si capacitatea psihismului de a
se adapta si de a-si reveni dupa socuri si stresuri” (Jenkins, Culloch, Parker,
1998, p. 1).
Tulburările psihice au următoarele cinci dimensiuni :
o dimensiunea organică, care se poate extinde de la alterări fine
metabolice
şi morfologice, biochimice-fiziologice, până la leziuni macroscopice, foarte
diferite de la un pacient la altul ;
o dimensiunea funcţională şi fiziologică este caracterizată prin
modificări neuro-vegetative, senzoriale, senzitive, motorii, ale reflexelor şi
ale altor organe şi aparate cu elemente disfuncţionale ;
o dimensiunea psihologică, exteriorizată prin perturbări ale funcţiilor
psihice, conduitelor comportamentale ce pot fi evaluate prin psiho-texte şi
scale ;
o dimensiunea personală, exprimată prin faptul că tulburările psihice sunt
foarte strâns legate de ; structura personalităţii trecute şi prezente împreună
cu ansamblu istoriei sale longitudinale şi transversale, individuale, sociale şi
chiar de inconştientul său, Altfel spus, icterul sau hernia inghinală sunt
independente de situaţiile sociale, educaţie, mentalitate şi de caracterul
pacientului,nu acelaş lucru se poate afirma despre maladiile psihice care se
află într-o dependenţă semnificativă de elementele mai sus menţionate.
Majoritatea bolilor psihice sunt tranzitorii , prezentându-se sub forma unor
episoade : psihotice, depresive,nevrotice,discomportamentale etc. şi alteori,
sub forma unor tulburări cu evoluţie de lungă durată (schizofrenia), sau
definitive (demenţa), iar simptomatologia şi desfăşurarea bolii se leagă atât
de predispoziţiile şi structura personalităţii pacientului cât şi de condiţiile
ambientale calitatea procesului terapeutic şi a suportlui social ;
o dimensiunea socială se caracterizează prin faptul că tulburările psihice
se exprimă doar în cadrul unor termeni de relaţie ale pacientului cu ceilalţi
şi chiar cu el însuşi ( anorexia – bulimia). În cadrul acestei patologii socio-
relaţionale pacientul devine un fel de a fi particular în societate motiv
pentru care societatea nu-l acceptă, şi astfel boala psihică poate fi
considerată ca tranziţia unei patologii personale de conflict la o patologie
de relaţie socială.
Ajustarea la ambientul biologic si social
Stres. Factori psihostresori. Scala Rahe-Holmes. Evenimente de viata cu rol
determinant/ predispozant/ patoplastic in definirea unui anumit tip de patogenie.
Vulnerabilitate si predispozitie.
Ipoteza stress/ vulnerabilitate in psihopatologie

“Sa cercetam cele care s-au petrecut ca sa cunoastem cele prezente si sa

prevedem cele ce se vor intampla” (Hipocrate).
DSM IV-TR
 TULBURARI DE AJUSTARE (READAPTARE)= reactii maladaptative fata
de un stres al vietii bine definit.
 Se impart in subtipuri, in functie de simptome:
 cu anxietate, cu dispozitie depresiva, mixte= cu anxietate si dispozitie
depresiva, cu perturbarea conduitei si cu perturbarea mixta a emotiilor si
conduitei.

Stresori psihosociali identificabili

 Tulburare de ajustare= reactie disproportionata fata de natura stresorului
sau functionarea sociala sau ocupationala trebuie sa fie afectata
semnificativ.

Rangurile primilor 10 stresori prin schimbarea de viata-Rahe-Holmes,1994

1.decesul partenerului de viata.
2.divort.
3.decesul unui membru apropiat al familiei.
4.separare maritala
5.ranire sau boala personala severa.
6.pierderea serviciului.
7. condamnare la detentie.
8.decesul unui prieten apropiat.
9. sarcina.
10.reajustare in afaceri.
Criterii de diagnostic DSM-IV-TR pentru factori psihosociali care afecteaza conditia
medicala
 Este prezenta o conditie medicala generala.
 Factorii psihologici afecteaza advers conditia medicala generala intr-unul din
urmatoarele moduri:
1. influenteaza evolutia(asociere stransa in timp),
2. interfereaza cu tratamentul,
3. constituie riscuri de sanatate aditionale,
4.raspunsurile fiziologice legate de stres precipita sau exacerbeaza
simptomele unei cond. medicale generale.

Natura factorilor psihologici

• Simptome depresive/ anxietate,
• Trasaturi de personalitate,mecanisme de defensa sau stil de coping,
comportamente maladaptative.

Conceptul de stress
• Evenimente sau situatii ce pot avea efecte nefavorabile asupra
persoanei.= factori de stres( fizici, psihologici si sociali)=>termen extins
uneori la eveniment, care in momentul producerii nu este resimtit ca
advers, dar pe termen lung efect nefavorabil(ex. Competitie stransa).
• Efecte adverse induse , modificari psihologice sau fiziologice= reactie de
stres(include un raspuns nervos vegetativ-ex.HTA, unul endocrin-
adrenalina ,unul psihologic- incordare

Conceptul de reactie psihica

• Suferinta psihica poate aparea ca reactie la evenimente neplacute; uneori
asocierea eveniment-suferinta este evidenta.
• SOMMER,1890 -REACTIE PSIHOGENA
 Definitia stresului-”Webster’s New Collegiate Dictionary”-1981
• “Factor fizic, chimic sau emotional care induce tensiuni corporale sau
mintale si poate fi un factor inductor de boli”
• Notiunea de stres este rezultanta dezvoltarii logice a conceptului de
“homeostazie”, elaborat de Claude Bernard1865 si Cannon1926.
• Organismul isi mentine echilibrul intr-un mod dinamic si nu static, termenul
de homeochineza putand fi considerat mai adecvat; stresul=raspunsul
organismului la f. stresanti, ce tind sa produca perturbari homeochinetice.
• Alta definitie= sdr. Specific aflat intr-un sistem biologic.

Allostazia versus homeostazie in dependenta si rolul sistemelor cerbrale

ale stresului
• Allostazia= procesul de achizitionare a stabilitatii prin schimbare.
• Stare allostatica= stare cronica de deviatie a sistemelor regulatorii de la
nivelul operational (homeostatic) normal.
• La origine a fost formulata ca o ipoteza ce explica bazele fiziologice pentru
schimbarile in paternurile de morbiditate si mortalitate umana asociate cu
viata moderna.
• HTA si alte patologii legate de disruptia sociala prin interactiunile creier-
corp…..1155

Cannon ,1915
• Cannon- consecintele somatice ale trairilor emotional-tensionate; orice
conditie care ameninta echilibrul marilor functii ale organismului(frig,
caldura,hipoglicemie, emotiile, traumatismele, hipoxia,..) impuse din
exterior sau din interiorul sau sunt factori stresanti.
• =>toate circumstantele prin care se provoaca mobilizarea simpatica
intensa si neobisnuita cu scop compensator dar si consecinte viscerale
generalizate.
• Limitele adaptarii functionarii normale=homeostazia
 Selye, 1936
• Raspuns specific, caracteristic procesului in cauza,
• Celalalt raspuns depinzand de intensitatea si anormalitatea stimulilor,
nespecific

Surse generale de stres

• Conditii grele de munca. Suprasolicitare profesionala,
• Presiunea timpului. Primejdii fizice
• Ambiguitatea. Conflictualitatea
• Responsabilitatea pentru sine si altii. Promovarea/ nepromovarea
• Lipsa securitatii profesionale . Ambitii nerealizate
• Dificultati in luarea deciziilor
• Efectuarea de activitati nedorite, inferioare competentei profesionale
• Dificultati financiare. Probleme familiale
• Pierderi de diferite tipuri. Imbolnaviri
• Nesiguranta zilei de maine

Caracteristici individuale
• Nivel de anxietate
• Nivel de nevroticism
• Toleranta la ambiguitate
• Tip paternal de comportament

Simptome
• Tensiune diastolica
• Colesterolemie crescuta
• Tahicardie
• Fumat
• Dispozitie depresiva
• Refugiu in consum de alcool
• Reducerea aspiratiilor
• Insatisfactie profesionala
• Etc.
 Maladii
• Psihosomatice( cardiocoronariene, digestive, endocrinologice,..)
• Mentale( depresive).

Studiul evenimentelor de viata

• Modelele epidemiologice au fost folosite in studii sociale referitoare la
asociatii dintre unele afectiuni si anumite tipuri de evenimente din viata
unui om.
• Wolff,1962 a facut studii de morbiditate si a gasit o frecventa mult mai
mare a episoadelor de boala in momentele in care in viata persoanei se
producea o modificare.
• Rahe si Holmes, 1967- cuantificare.
• Brown si Harris, 1978- unele circumstante,fara a prezenta prin ele insele
un stress, pot creste vulnerabilitatea persoanei/ fie sa o protejeze de acele
evenimente care sunt intr-adevar factori de risc.

Factori de protectie
• Unii oameni nu se imbolnavesc chiar daca sunt expusi unor adversitati
puternice.
• Studiul efectelor factorilor familiali nefavorabili asupra copiilor(Rutter1985)

CAUZELE TULBURARILOR PSIHICE

• Factori predispozanti= factori a caror actiune incepe de obicei in primii ani
de viata si care determina vulnerabilitatea persoanei fata de agentii
etiologicicare, mai tarziu vor insoti aparitia bolii(zestrea genetica, viata
intrauterina, factorii fizici, psihologici si sociali ce actioneaza asupra
sugarului si in prima copilarie). Termenul de “Constitutie”= ansamblul
structurat de trasaturi fizice si psihice ale unei persoane in oricare moment
din viata sa.
• Personalitatea este intotdeauna un factor esential in abordarea etiologiei
fiecarui caz.
 Factori precipitanti
• Factori sau evenimente ce se petrec cu putin timp inaintea debutului unei
tulburari si care par sa fi produs tulburarea respectiva
• F.fizici= ex. Tumora cerebrala, medicament.
• F. psihologici= ex pierderea slujbei, modificari ale obisnuintelor de zi cu zi.
• F. sociali= ex. modificarea statutului

Factori de intretinere
• Prelungesc cursul unei tulburari dupa ce ea a fost provocata.=ex.
Demoralizarea secundara, izolarea sociala…

Ipoteza vulnerabilitate- stres

• In schizofrenie
• In depresie
• Capacitatea persoanei de”a face fata stressului”=capacitate de coping
• Tema ciclurilor vietii

Capacitatea de coping
• Sugereaza un domeniu psihologico-psihopatologic cu expresivitate in
psihologia sociala care se refera la urmatoarele aspecte:
• A) capacitatea de a rezolva situatii problematice(identificarea situatiei,
definirea afectarii, intentia de angajare in rezolvare, definirea mijloacelor si
strategiilor “clar si explicit”).

B)Capacitatea de a antrena pe altii in rezolvarea problemelor

• Cazuri in care nu este necesar si cazuri in care solutionarea este altfel
imposibila.
• Problema disponibilitatilor circumstantiale de contact si relationarii sociale
• Capacitate crescuta inseamna un plus in directia capacitatilor de coping.
 C)Capacitatea de a controla stresul
• Partea centrala a temei in discutie
• Stres=solicitare excesiva cantitativ(psiho-fiziologic)si sens negativ(resimtit
subiectiv) al evenimentului trait.
• 1.identificarea situatiei si eventual evitarea ei/ 2.daca evitarea e
imposibila- rezolvarea cat mai rapida prin antrenarea si a altor persoane/
3.daca nu poate controla, reduce expunerea la stres(diminuare timp,
devalorizare, minimalizare sau ignorare asituatiei/ 4.dupa episod practica
tehnici de relaxare, destindere, care produc satisfactie, diminuand efectele
stresului.

Corelatia cu ciclurile vietii

• Ciclul cronologic
• Ciclul familial
• Ciclul locativ-gospodaresc
• Ciclul instructiv
• Ciclul profesional
• Ciclurile vietii sociale

Mecanisme de aparare
• (KAPLAN & SADOCK: MANUAL DE BUZUNAR DE PSIHIATRIE
CLINICA:)
• acting out. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin actiuni, si nu prin reflectii sau sentimente. Aceasta
definitie este mai larga decat conceptul initial, cre se referea la acting out
–ul simtamintelor sau dorintelor transferentiale din cursul psihoterapiei, si
incearca sa includa comportamentele care apar atat in cadrul cat si in
afara relatiei de transfer. Ca defensa, trecerea la act nu este sinonima cu
“comportament rau”, pentru ca necesita dovada ca respectivul
comportament este legat de conflicte emotionale.
• altruism. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin dedicarea fata de satisfacerea nevoilor altora. Spre
deosebire de sacrificiul de sine, caracteristic uneori pentru formarea de
 reactie, persoana care face uz de altruism primeste gratificare fie
vicariant, fie prin raspunsul celorlalti
• anticipare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin trairea de reactii emotionale inaintea unor posibile
evenimente viitoare sau anticipand consecintele acestora si cu luarea in
considerare a unor raspunsuri sau solutii realiste.
• deplasare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin transferarea unui simtamant sau raspuns fata de un obiect
asupra unui alt obiect substitut (de regula mai putin amenintator).
• desfacere (undoing). Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin cuvinte sau comportament menit sa
nege sau sa repare (amendeze) simbolic ganduri, sentimente sau actiuni
inacceptabile.
• disociere. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi printr-o ruptura in functiile, de regula integrate, ale
constientei, memoriei, perceperii de sine sau a mediului, sau ale
comportamentului senzorial motor.
• formare de reactie (sau-formatiune reactiva, reaction formation).
Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni sau
externi prin substituirea de comportamente, ganduri, sau sentimente
diametral opuse propriilor ganduri sau simtaminte inacceptabile (de
regula, survine in conjunctie cu represiunea acestora din urma).
• idealizare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin atribuirea de calitati pozitive exagerate altor persoane.
• identificare proiectiva. Ca si in proiectie (vezi), persoana face fata
conflictului emotional sau stresorilor interni sau externi atribuind altora, in
mod fals, propriile sale sentimente, impulsuri sau ganduri inacceptabile.
Spre deosebire de proiectia simpla, persoana nu reneaga cu totul ceea ce
proiecteaza, ramanand constienta de propriile afecte sau impulsuri, dar
atribuindu-le eronat – drept reactii justificate – celeilalte persoane. Nu
arareori, persoana induce altora tocmai sentimentele pe care a crezut
initial – eronat ca aceia le au despre ea, facand dificil de clarificat cine si
ce a facut mai intai celuilalt
• intelectualizare. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin folosirea excesiva a gandirii abstracte
sau prin elaborarea de generalizari, pentru a controla sau a reduce la
minimum sentimentele tulburatoare.
• izolare a afectului. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin separarea ideilor de simtamintele
asociate initial cu ele. Persoana pierde contactul cu simtamintele asociate
unei idei date (de ex.: un eveniment traumatizant), ramanand constienta
de elementele ei cognitive (de ex.: detaliile descriptive).
• negare (denial). Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin refuzul de a recunoaste un anumit
aspect dureros al realitatii externe sau al trairii subiective, aspect care
este vizibil pentru altii. Termenul negare psihotica se foloseste atunci cand
este prezenta o alterare majora a testarii realitatii.
• omnipotenta. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi simtind sau actionand ca si cum ar
poseda puteri sau abilitati speciale si ar fi superioara altora.
• proiectie. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi atribuind altuia, in mod fals, propriile sale sentimente,
impulsuri, sau ganduri inacceptabile.
• rationalizare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi ascunzand motivatiile reale ale gandurilor, actiunilor
sau sentimentelor sale prin elaborarea de explicatii reasiguratoare sau
care servesc propriei cauze (self – serving), dar care sunt incorecte.
• represiune. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi prin expulzarea din campul constiintei a dorintelor,
gandurilor sau trairilor perturbatoare. Componenta afectiva a acestora
poate sa ramana constienta, detasata de ideile care i se aociaza.
• scindare (splitting). Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin compartimentalizarea starilor afective
opuse si neintegrarea in imagini coerente a calitatilor pozitive si negative
proprii si ale altora. Dat fiind ca subiectul poate trai simultan afectele
ambivalente, punctele de vedere si expectatiile mai echilibrate despre sine
 si ceilalti sunt excluse din constiinta emotionala. Imaginile de sine si cele
obiectuale tind sa alterneze polar: exclusiv iubitor, puternic, valoros,
protector si bland – sau exclusiv rau, dusmanos, manios, distructiv,
rejectant sau lipsit de valoare.
• sublimare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi canalizandu-si simtamintele sau impulsurile potential
maladaptive in comportamente acceptabile social (de ex.: sporturi “de
contact” [“dure”] pentru canalizarea impulsurilor de manie).
• supresiune. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi evitand intentionant sa se gandeasca la probleme,
dorinte, simtiri sau trairi perturbatoare.
• umor. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor externi
punand accentul pe aspectele amuzante sau ironice ale conflictului sau
stresorului.

Clasificarea antidepresivelor Poldinger1990

A. triciclice:derivati iminodibenzilici (antideprin,anafranil),
iminostilbenzenici(opipramol), dibenzocicloheptadienici(amitriptilina,
nortriptilin), dibenzocicloheptatrienici(protriptilina), antracenici(melitracen),
dibenzodiazepinici(dibenzepina), dibenzotiazepinici(dosulepina, doxepina).
B.tetraciclice-maprotilina, mianserina.
Eficienta recunoscuta, reactii adverse( predominant anticolinergice)
diminueaza complianta.
a. Triciclice
C. cu structura ciclica atipica(mono- sau biciclice) non-triciclice, non-
tetraciclice, non-IMAO: dibenzoxazepina, buspirona, viloxapina, trazodona,
modifoxamina.
D.cu structura atipica si actiune dopaminergica:nomifensina, amineptina.
Inhibitori ai monoaminooxidazelor
A. clasice:iproniazida, nialamida, tranilcypromina.
• B. selective:IMAO-A:toloxalona, clorgylina. IMAO-B:deprenyl.
• C. inhibitori selectivi si reversibili ai IMAO-A: moclobemide
 Antidepresive ciclice “atipice”, inhibitia selectiva a recaptarii neurotransmitatorilor
• A. serotonina ISRS:flovoxamina, fluoxetina,citalopram, sertralona,
paroxetina.
• B. noradrenalinei NARI: reboxetina.
• C.

PSIHOZE ASOCIATE CONSUMULUI DE ALCOOL

• Psihoze secundare cu predominanta aparitiei halucinatiilor in legatura cu
diferitele conditii asociate consumului de alcool, inclusiv
• intoxicatia acuta,
• dupa reducerea acuta a consumului de alcool
• si in intoxicatia idiosincratica de alcool.
• Alcoolul=neurotoxina ce afecteaza creierul intr-o maniera complexa in
decursul unei expuneri prelungite si abstinente repetate, rezultand o
morbiditate si mortalitate semnificativa.
• Psihoza legata de consumul de alcool este adesea un indicator de
alcoolism cronic.
• De asemenea este asociata cu complicatii medicale, neurologice si
psihosociale.
• In mod spontan se amelioreaza, clarifica, odata cu discontinuarea utilizarii
alcoolului

PSIHOLOGIE MEDICALA
Psihologie:
Orice stiinta pentru a fi definita trebuie sa aiba:
a)un domeniu de cercetare specific, coerent si unitar;
b)metode specifice de cercetare;
c)un sistem de afirmatii si descrieri care sa faca inteles in mod rational domeniul
specific;
d)afirmatii care sa poata fi verificate.
 a)un domeniu de cercetare specific, coerent si unitar
 Orice demers stiintific are in amonte un temei filozofic si in aval o
interpretare filozofica.
 Psihicul uman (viata psihica, viata sufleteasca, procese psihice, functii
psihice).
 Unicitatea vietii psihice.
La o abordare elementara, la fel ca si in biologie (unde omul are: inima,
plamani, oase, muschi, creier, …) si in psihologie fiecare om poate percepe
vizual, auditiv, tactil, poate memora, printr-un efort de concentrare isi poate
imbunatati performantele perceptive, ale memoriei, gandurile.
 => Psihologia are un domeniu al sau.
 In cadrul stiintelor antropologice, psihologia trebuie sa ocupe un loc
central prin simplul fapt ca viata noastra psihica este cea care da sens existentei
noastre.
 Multimea posibilitatilor de aplicare a cunostintelor psihologice si a
tehnicilor stiintifice a generat compartimentari ale acesteia.
 Compartimentarile pot fi considerate ca si hiperspecializari : -psihologia
sociala, -psihologia artei, -psihologia muncii...
 In psihiatrie avem dezvoltarea psihologiei in psihopatologie,
psihofarmacologie si psihoterapie.
 In practica medicala generala avem psihosomatica si epifenomenologia
psihica insotitoare a bolilor somatice.
DEFINITIE
• Concepem PSIHOLOGIA MEDICALA ca pe o baza completa de cunostinte
psihologice care sa fie apte de a fundamenta psihologic actul medical, in toata
complexitatea sa, iar actul medical sa vizeze medicul, bolnavul, familia acestuia
si societatea in ansamblul ei.
 Fundamentarea psihologica a actului medical
Depind, in mare masura, de credibilitatea medicului in fata pacientului sau.
 Credibilitatea rezulta din interactiunea personalitatii unice a medicului cu
diverse tipuri de personalitati ale bolnavilor, fiecare cu alta, la care adaugam
profesionalismul tehnic prin care medicul isi influenteaza pe cale psihica
pacientul, influentand astfel evolutia bolii.
 Se stie ca inclusiv efectul farmacologic al diverselor substante depinde
aproape in proportie de un sfert de asa-zisul efect PLACEBO, de sugestie si
autosugestie, de fapt.
 Pe de alta parte, aceasta interactiune e continua si de neevitat, ducand la
tocirea sensibilitatii celui in cauza, la o aplatizare reactiva, ceea ce, in mod
nejustificat, distorsioneaza gandirea medicala, scazandu-i performantele, in
primul rand terapeutice.
 Pentru a iesi din capcana, trebuie sa constientizezi (cunoastere), apoi sa
te antrenezi sa rezisti (tehnici speciale de psihoterapie, tehnici de dezvoltare
personala).
 Pentru a-si putea despotmoli psihic pacientii, terapeutii trebuie sa se
despotmoleasca intai pe ei insisi.
 Fiecare terapeut de succes stie ca fundamentul succesului lui depinde
de starea psihologica a pacientilor lui, de aceea ii acorda atentia cuvenita iar
apoi, pe acest teren pregatit vine stiinta specialitatii lui, care incununeaza
ceea ce a inceput si nu inceteaza nici o clipa psihologul din el.
 In concluzie, vom afirma ca psihologia medicala analizeaza, pentru a
trage concluzii pertinente, factorii psihologici care influenteaza patogeneza si
evolutia unei boli, precum si tot ceea ce capaciteaza un terapeut de a
influenta vindecarea sau ameliorarea bolii pe care o trateaza.
 Continutul ei reprezinta totalitatea cunostintelor psihologice si
psihopatologice, care pot fi aplicate la patul unui bolnav somatic, de catre un
medic somatician.
 In plus, psihiatrii si psihoterapeutii au parte de o pregatire speciala care
inglobeaza in mod difuz toate cunostintele psihologiei medicale.
 Hipocrate, parintele medicinii si al psihiatriei afirma:
 “Succesul terapeutic depinde de trei factori:
 a) lamurirea bolnavului asupra propriei boli si a tratamentului;
b) insuflarea increderii in puterea leacurilor si insinuarea vindecarii;
c) prescrierea leacurilor in functie de caracteristicile si istoricul bolnavului. “
 In acelasi timp afirma:
 “Nu se cade unui medic sa incerce sa vindece ceea ce este rau prin
natura”. (Atitudinea fata de viata, moarte, fata de demnitatea care trebuie sa
caracterizeze suferinta.)
 “Medicina - - - se abtine de a ingrijii bolnavii deja dominati de catre boala,
pentru ca se stie ca in acest caz nu are nici o putere”.
 Critica lui Michel Foucault despre nasterea si dezvoltarea sistemului de
sanatate mentala demonstreaza cum clasificarea si masuratorile pot elimina
umanitatea.
 Oamenii doresc servicii competente din punct de vedere tehnic, dar de
asemenea, in mod crucial, sa fie tratati ca oameni, cu respect, demnitate si
curtoazie si, de asemenea, corespunzator identitatii lor culturale.
 Profesorul Kamlesh Patel (Anglia) pune intrebarea cruciala: “Daca tu nu
stii cine sunt, cum o sa poti sa-mi poti oferi un bagaj de ingrijire (cum o sa
poti sa-mi gasesti sa-mi dai acel bagaj)?
 Cand nu stii cat de importanta este credinta mea, ce limba vorbesc, de
unde vin, cum o sa poti sa ma ajuti sa fac fata bolii mele mentale?
 John Swinton (Aberdeen University): “Spiritualitatea si serviciile de
sanatate mentala”; redescoperirea unei dimensiuni uitate.
Obiectivul psihologiei medicale
 Raporturile teoretice si clinice intre psihologia medicala si stiintele medicale
si in mod particular psihiatria
OBIECTIVE GENERALE
 -Psihologia medicala este considerata acea compartimentare a multiplelor
posibilitati de aplicare a cunostintelor psihologice si a tehnicilor stiintifice de
care beneficiaza practica medicala iar obiectivul acestui curs este acela de
a fundamenta psihologic actul medical.
 -In practica medicala generala avem psihosomatica si epifenomenologia
psihica insotitoare a bolilor somatice;
 In psihiatrie avem dezvoltarea psihologiei atat in
 psihopatologie,
 cat si psihofarmacologie
 si psihoterapie.
OBIECTIVE SPECIFICE
 -Concepem Psihologia Medicala ca pe o baza completa de cunostinte
psihologice care sa fie apte de a fundamenta psihologic actul medical, in
toata complexitatea sa --actul medical sa vizeze atat pacientul cat si
medicul, fara a uita de grupul de suport social, familia acestuia si
comunitatea din care pacientul face parte
 Un obiectiv este acela de sublinia importanta increderii in medic,
importanta interactiunii personalitatii medicului cu diversele tipuri de
personalitate ale pacientilor, adaugat profesionalismului tehnic prin care
medicul influenteaza evolutia bolii.
 De asemenea obtinerea cunostintelor despre conceptul de normalitate in
psihiatria actuala; dobandirea cunostintelor integrate somatic, psihic, social;
recunoasterea proceselor psihice si a alterarii acestora; notiuni elementare
de neuropsihologie clinica si evaluare intelectuala, date psihometrice,
evaluari neuropsihologice elementare.
Introducere, date istorice, delimitarea psihologiei ca stiinta autonoma.
• “PSIHOLOGIE”- termen realizat de GODENIUS (1590) prin asocierea
urmatoarelor doua cuvinte “psyche” – suflet si “logos” – studiu, iar
denumirea a intrat in literatura de specialitate odata cu lucrarile lui WOLFF
(1732 si 1734)
• Preocuparile de inceput ale psihologiei au fost de ordin filosofic, moral
si umanist,
• si sunt extrem de vechi, fiind implicate in cultura orala si scrisa a
persoanelor din timpuri imemorabile,
• iar ca disciplina stiintifica se constituie in sec. XIX pe baza stiintelor
biologico-sociale si uzand de metode pozitive de cercetare .
• S-a dezvoltat in mod vertiginos in sec. XX si este si actualmente cea mai
raspandita si importanta stiinta despre functiile psihice ale omului.
• Principalele domenii aplicative: invatamant, medicina, armata, industrie,
transporturi, sport, comert etc
 • psihologia s-a instituit ca o stiinta caracteristica pentru civilizatia moderna
si ca un important mijloc al progresului social si umanist
• Principiile acesteia au fost instituite de marii oameni de stiinta ai antichitatii
(HIPOCRATE 460-380), iar PLATON sustinea ca medicul nu ofera
remediul sau decat dupa ce bolnavului i s-au dat explicatiile necesare si
acesta fiind convins de efectele pozitive ale administrarii lor.
Platon
Mai mult decat atat, in lucrarea sa “Banchetul”, referandu-se la relatia “medic-
bolnav”, fundamenteaza (chiar si pentru generatiile actuale, modul de a intelege
prietenia si iubirea), dialogul in cursul caruia sunt vehiculate aceste idei si relatii
interumane.
• In anul 1845 a fost tinut la Berlin primul curs de “Psihologie medicala” de
catre ISSENSEE,
• la baza caruia se aflau ideile scolii morale si spirituale germane sustinand
ca medicul trebuie sa intervina printr-o comunicare binevoitoare si in
educarea morala si profilactica a pacientului.
Etapele constituirii psihologiei medicale
• Etapa antica de intuitie si sesizare generala, dar ambigua a realitatii
psiholologizarii actului medical;
• Etapa post-romantica, de ordonare pe criterii stiintifice moderne a
problemelor specifice;
• Etapa contributiilor aduse de bio-psiho-tipologie ;
• Etapa contributiei psiho-somaticii ;
• Etapa contributiei adusa de medicul Balint ; si
• Etapa contemporana de sistematizare coerenta a seturilor de cunostinte
indubitabile si utile in clinicile medicale, a caror neglijare distorsioneaza
aceasta activitate pragmatica sau in caz extrem, converteste vindecarea
in imbolnavire.
Psihologia
• definita ca o stiinta a carui obiect de studiu sunt procesele si fenomenele
psihice la diferite nivele de manifestare a acestora, apeland in acest scop
la diferite metode si tehnici specializate.
• Altfel spus, ea studiaza activitatile psihice ale omului, a starii relationale si
a insusirilor psihice, legitatea proceselor psihice (cognitive, afective,
volitionale etc.), structura psihica a unui individ, a unei colectivitati; iar in
functie de elementele esentiale pe care le abordeaza, putem delimita o
serie de discipline psihologice, cum ar fi :
• Psihologia sociala, disciplina a vietii spirituale a relatiilor interpersonale,
comunicarea interumana, a comunitatilor mari si mici, comportamentul
colectivitatilor umane etc.;
• Psihologia religiei, disciplina ce abordeaza studiul particularitatilor psihice
ale credinciosilor si de aspectele psihologice ale credintelor religioase;
• Psihologia conduitei comportamentale, abordeaza “studiul omului in raport
cu universul si mai ales in raporturile sale cu ceilalti oameni, sau altfel
spus stiinta actiunii umane.
• Psihologia copilului si adolescentului, studiaza aspectele psihogenezei
punand accentul pe legile acesteia in raport cu varsta;
• Psihologia persoanei, capitol integrativ al psihologiei general-umane se
ocupa de sistemul psihic al personalitatii;
• Psihologia popoarelor, disciplina de studiu in psihologia sociala;
• Psihologia varstelor, care inglobeaza si psihologia copilului si
adolescentului
• Psihologia cibernetica, are ca element de baza precizari neurocibernetice
care stau la baza diferitelor procese psihice, cu ajutorul unor modele de
tipul sistemelor informationale si deservirea cibernetica a principalelor
forme de manifestare a activitatii psihice;
• Psihologia existentiala, abordeaza continuturile pure ale constiintei din
punct de vedere al relatiei dintre parti si intreg, prin descoperirea si
relevarea structurii subiective;
• Psihologia generala, este o disciplina psihologica centrala care reprezinta
punctul de plecare si totodata punctul de sosire pentru toate celelalte
ramuri ale psihologiei; adica sistemul teoriei, legilor si fenomenelor de
insemnatate fundamentala.
• Psihologia experimentala, este ramura de cercetare psihologica care
abordeaza in principal de metode experimentale si prin extensiune de
 toata metodologia psihologica, urmarind toate procesele, tehnicile si
metodele prin care pot fi investigate diferite procese, fenomene si functiuni
psihice;
• Psihologia functionala are drept concept central functia considerata ca
elementul de baza in unitatea fenomenelor ei fiziologice si psihice;
• Psihologia genetica este o disciplina care nu se limiteaza la a inregistra
starea functiilor mintale la adult, ci incearca sa le explice prin dezvoltarea
lor in copilarie.
Psihologia medicala
• obiect de studiu este omul cu diferite probleme de sanatate psiho-fizice si
socio-relationale, adica raporturile care il leaga ca subiect sau persoana
de lumea sa in raport cu ambientul sau.
• Cu alte cuvinte este stiinta functiilor, operatiilor, comportamentelor, ideilor,
si necesitatilor a caror dezvoltare si organizare constituie modalitatile
adaptarii sale la mediul fizic, social si cultural in care isi desfasoara
existenta.
• Din cele expuse se intelege ca psihologia medicala este atrasa in sens
invers uneori spre neurofiziologie, alteori spre sociologie unde se pierde
pentru ca omul ca om al psihologiei este fiinta existenta in masura in care
este organizat in mod specific si individual pentru a convietui in relatii
bune cu mediul sau, adica mediul care il inconjoara si pe care el si-l
creeaza.
• De altfel tocmai aceasta organizare a omului ca persoana este vizata de
psihologie.
• medicul a carui stiinta si actiune constau in a cunoaste omul bolnav pentru
a-l ingriji, trebuie sa considere psihologia ca fiind stiinta “corpului psihic”,
• Conceputa in acest fel, psihologia este stiinta incarcaturii psihosomatice,
adica este o stiinta de baza a medicinei.
Concluziv,
• putem spune ca psihologia clinico-medicala abordeaza studiul
comportamentului personajelor implicate in actul medical, a omului bolnav
si a echipei terapeutice, iar observarea conduitelor comportamentale ale
bolnavilor si interviurile, mai mult sau mai putin semistructurate, prin
 intermediul carora se obtin informatii privind aspecte mai profunde ale
personalitatii, au constituit principiile psihologiei clinice.
• Totodata, remarcam faptul ca psihologia medicala a fost practicata odata
cu practicarea insasi a medicinei, de la care a imprumutat unele din
metodele de investigare, metoda clinica de exemplu.
Hiperspecializari in psihologia medicala
• Dupa cum se poate deduce din cele de mai sus, exista o serie
semnificativ de mare de hiperspecializari, printre care exista si cateva de
care beneficiaza si medicina (cum sunt de pilda: psihologia clinica,
individuala si familiala, a copilului, genetica, experimentala, existentiala,
profesionala etc.) si in mod special psihiatria (psihologia generala,
psihopatologia, psihoterapiile, psihofarmacologia etc.).
• Astfel, se explica de ce primii psihologi clinicieni au fost medici, care au
cautat sa analizeze, sa inteleaga mai bine, si sa poata interpreta si explica
comportamentul deviat al bolnavului, comportament pe care sa-l poata
corecta printr-o terapie individualizata in care un rol semnificativ revine
psihoterapiei
Activitatea psihologului medical
• Aparitia testelor psihologice si aplicarea lor in spitale a imbunatatit nivelul
si calitatea observatiilor fenomenologice ale bolii, introducand totodata si o
serie de psihoteste prin aplicarea carora putem cunoaste atat severitatea
fenomenelor patologice, cat si aprecierea mai buna a efectelor terapeutice
• deriva din insusi obiectivele de studiu ale psihologiei expuse mai sus.
Analiza comportamentului prin observatie, interviuri si aplicarea
psihotestelor ii delimiteaza activitatea de evaluare si psihodiagnostic.
Intelegerea si incercarile de explicare a comportamentului apartin, de
asemenea, cercetarii in timp ce modificarea lui este obtinuta prin
psihoterapie. Desi, continutul si sfera de actiune a psihologiei clinice sunt
recunoscute, termenul este destul de frecvent controversat.
• Astfel, in timp ce autorii englezi prefera sa vorbeasca de o psihologie
clinica, autorii francofoni utilizeaza termenul “Psihologie medicala”. Deci,
psihologia medicala este disciplina care abordeaza psihologia bolnavilor si
a relatiilor acestora cu ambianta, legaturile lor subiective cu personalul
 medico-sanitar, folosind in acest scop un ansamblu de metode si tehnici
standardizate.
Abordari psihoterapeutice
Psihanaliza.
• Freud se impune prin introducerea unui nou criteriu al mentalului, care
contesta identificarea carteziana, de mult timp statornicita, a vietuirii
sufletesti cu constiinta.
• Focalizandu-si demersul asupra vietii intrapsihice, Freud introduce in
ecuatia psihicului subconstientul, ca treapta intermediara intre inconstient
si constient.
• Abia in contextul extensiei universului psihic (prin recuperarea
nivelurilor sale primare) poate fi perceput, efectiv, miezul psihanalizei.
• Aceasta rezulta din concentrarea spre diacronia vietii psihice, spre
temporalitatea individuala a trairilor constiente derivate din impulsurile
subconstiente ale acestora.
• Forta dinamizatoare a constientului este subconstientul, mai exact
dezechilibrele constientului deriva din perturbarile subconstientului.
• Diacronia psihismului uman este insa, s-a observat in timp, mult mai
complexa, ideea impunandu-se prin nevoia de a imagina psihicul in
actiune si de a percepe dinamismul intrapsihic prin manifestari
(observabile in exterior) ale individului uman.

Mecanisme de aparare/ strategii de coping

• Inconstiente / constiente
behaviorism.
• Actionalismul psihic este exprimat in cea mai limpede forma prin
behaviorism.
• J.B.Watson si B.F.Skinner: activitatea psihica poate fi definita in termeni
de date comportamentale. (Gilbert Ryle, “The concept of mind”, Fantoma
din masina).
Terapii comportamentale
• Modelul schimbarii comportamentului- Prochaska si DiClemente, 1986
• Interviul motivational-Rollnick si Miller, 1995
 In PSIHIATRIE avem dezvoltarea psihologiei atat in
• psihopatologie,
• cat si psihofarmacologie
• si psihoterapie.
• Din fundamentarea filozofica a vietii psihice, a psihologiei, se desprind in
psihiatrie trei abordari posibile ale maladiilor mentale (daca echivalam
pentru moment psihicul cu mentalul):
a)abordarea organicista;
b)abordarea psihoanalitica;
c)abordarea sociala.
• a)abordarea organicista= boli ale creierului => ce duc la tratamente
medicale clasice;
• b) abordarea psihanalitica = stare de perturbare afectiva legata de
istoria (preponderent infantila) a subiectului,=> ceea ce duce la folosirea
de tehnici de psihoterapie;
• c)abordarea sociala= cu abordarea sistemica, ceea ce duce la concluzia
ca maladia mentala este consecinta comunicarii familiale sau microsociale
patogene, ceea ce duce la etichete de maladii mentale avand drept functie
sa stigmatizeze si sa pedepseasca comportamentul deviant al unor
indivizi (in raport cu normele societatii);
• d)cu o abordare politica care duce la disfunctii mentale semnificand o
maladie sociala, izvorata din oprimarea si alienarea individului.
• In intalnirea dintre medic si bolnav, in calitatea lor de oameni, deseori
este in totalitate ignorata personalitatea.
• In procesul de diagnosticare si tratament al bolilor se realizeaza o
comuniune empatica in care psihiatrul indeplineste functia de alter-ego
pentrul omul suferind.
• Gandirea psihiatrului se sprijina pe o continua raportare la normalitate si
anormalitate, cu atat mai mult cu cat nu este posibila experimentarea
directa a ceea ce s-ar numi abateri de la normalitatea psihica.
 Anormalitate, boala
• Dar in realitatea omeneasca intalnim mereu ceva care echivaleaza
anormalitatea= BOALA
• Anormalitatea bolii echivaleaza cu un experiment natural, asupra caruia
putem interveni. Fenomenele realizate de boala ne ofera contrastul cu
sanatatea psihica si faciliteaza aspectele legice ale abaterii de la
normalitate.
• Cata vreme SANATAREA PSIHICA poate fi definita din perspectiva
antropologica, prin creatie, libertate si solidaritate, a fi BOLNAV PSIHIC
inseamna disparitia creativitatii si autodeterminarii axiologice a persoanei
umane.
• Pastrarea traiectoriei insului in toate conditiile existentei si desfasurarii
constiintei.
• Sentimentul adecvarii la lume necesita integrarea continua a tuturor
sectoarelor activitatii mentale.
1.Psihopatologie ateoretica
• Ideea crearii unei psihopatologii in cadrul careia descrierea diverselor
tulburari (nosologia) sa fie ateoretica a aparut in Statele Unite ale Americii
in cursul dezbaterilor si lucrarilor care au condus la elaborarea celei de-a
doua si ulterior celei de-a treia editii a Manualului diagnostic si statistic al
tulburarilor mintale, cunoscut sub numele de DSM (Spitzer,1985). [pg21]
• Procesul de elaborare a DSM III (American Psychiatric Association, 1980)
a inceput in 1974, cand Asociatia americana de psihiatrie (APA) a creat un
“Grup de lucru asupra nomenclaturii si statisticilor” care a functionat ca un
veritabil comitet de orientare ce superviza elaborarea noii lucrari. Este
important de subliniat faptul ca printre obiectivele pe care membrii grupului
de lucru s-au angajat sa le atinga figura si acela de a “determina clinicienii
si cercetatorii sa accepte orientari teoretice diferite” (Spitzer,1985).
• Dupa o serie de etape inclizand pe de o parte dezbateri organizate cu
ocazia unor reuniuni profesionale, iar pe de alta parte studii de teren, DSM
III este aprobat in mai 1979 de catre adunarea APA si de Consiliul pentru
cercetare si dezvoltare (care constituie ina din sectiunile APA), iar in luna
 iunie a aceluiasi an, de catre comitetul de referinta si de consiliul de
administratie al APA (Spitzer,1985). [pg21,22]
DESCRIEREA ELEMENTELOR FUNDAMENTALE ALE DSM IV
Evaluare multiaxiala
• Modelul multiaxial de diagnostic nu este nou in psihiatrie (Skodol &
Spitzer, 1985). Originile sale se gasesc in cercetarile conduse in Suedia
de catre Essen – Moller & Wohlfahrt (1947), Essen – Moller (1971),
Ottoson & Perris (1973), pecum si in unele cercetari efectuate in cadrul
OMS (Stengel, 1959; Rutter et al., 1969; 1973).
• In cazul DSM III, adoptarea unui sistem multiaxial este o consecinta
logica a ateorismului etiologic, care face necesara inregistrarea
ansamblului informatiilor disponibile (Pichot & Guelfi, 1985). Acest sistem
asigura o evaluare minutioasa din punct de vedere psihologic, biologic si
social (Skodol & Spitzer, 1985).
• In evaluarea multiaxiala, fiecare axa se raporteaza la o categorie de
informatii diferita.
• Primele trei axe sunt tipologice, implica categorii ultimele doua sunt
dimensionale (Mezzich, 1980; cf. Klerman, 1985).
• Gisselmann et al. (1985) subliniaza valoarea axelor IV si V, care aduc
alaturi de bolnav mediul acestuia, notiune care conditioneaza adesea si in
mare masura prognosticul.
2. Psihopatologie behaviorista
• Articolul lui Watson, intitulat “Psihologia asa cum o vede un
behaviorist”, considerat a fi manifestul a ceea ce avea sa devina unul din
curentele importante ale psihologiei, a aparut in 1913.
• In cele aproape noua decenii care s-au scurs de atunci, dezvoltarea
behaviorismului si, prin urmare, a abordarii behavioriste asupra
psihopatologiei a urmat mai multe directii, dintre care trei sunt mai
importante.
• Prima orientare in dezvoltarea behaviorismului este bazata pe studiile
asupra conditionarii clasice, legate de cercetarile lui Ivan Petrovici Pavlov.
 3. Psihopatologie biologica
• Adaptind o definitie data de Pichot (1987) psihiatriei biologice, putem
afirma ca psihopatologia biologica desemneaza o orientare specifica a
conceptiilor si cercetarilor in care accentul este pus in principal pe
influenta modificarilor morfologice sau functionale ale sistemului nervos
asupra genezei tulburarilor mintale.
4. Psihopatologie cognitivista
• Originea conceptului de cognitie se situeaza, dupa cum ne reaminteste
Hardy (1986), in divizarea platoniciana a psyche-ului in trei domenii:
emotia, cognitia (sau exercitarea gandirii constiente si rationale) si conatia
(notiune ce se refera la motivatie, vointa si actiune).
• Dezvoltarea psihologiei si a psihopatologiei cognitiviste, extrem de
importanta incepand cu anii ’60, a determinat o largire a conceptului de
cognitie, care se refera acum la ansamblul de procese prin care o
persoana dobandeste informatii despre sine si mediul sau si le asimileaza
pentru a-si regla comportamentul (Hardy,1986).
• Acest lucru este exprimat intr-o maniera sintetica de unul dintre psihologii
cognitivisti, Neisser (1976), atunci cand defineste cognitia ca fiind
dobandirea, organizarea si utilizarea cunostintelor.
A.TEORIILE COGNITIVISTE PRIVIND DEPRESIA
• Doua dintre teoriile cognitiviste explica aparitia depresiei: teoria lui Beck
(1967) si teoria elaborata de Abramson et al. (1978).
• Daca Peterson si Seligman (1984) considerau ca studiile disponibile
demonstreaza validitatea teoriilor cognitiviste ale depresiei, alti autori cum
ar fi Coyne si Gotlib (1983) ajung la concluzia contrara. Constatand acest
dezacord, Abramson et al. (1988) considera ca nu este posibila evaluarea
validitatii teoriilor cognitiviste asupra depresiei pe baza studiilor realizate
pana in prezent.
 Teoria lui Beck
• Aceasta teorie poate fi schematizata sub forma unui lant cauzal
secvential care merge de la cauze contributive distale la cauze
contributive proximale si conduce la cauza suficienta proximala a
depresiei.
• In teoria lui Beck, cauzele contributive distale sunt diateza cognitiva si
stresul produs de evenimentele negative din viata. Conform lui Beck
(1967), exista o diateza (o dispozitie) care face ca anumite persoane sa
aiba tendinta de a prezenta mai frecvent decat altele distorsiuni cognitive
cu privire la sine, la lume si viitor.
• In teoria lui Beck, diateza cognitiva este constituita de ceea ce el
numeste o schema.
• La fel ca si psihologii cognitivisti (de exemplu Neisser, 1967), Beck
defineste schema ca fiind o reprezentare organizata a cunostintelor
anterioare care orienteaza tratarea informatiei actuale.
B.APORTUL CERCETATORILOR PRIVIND TRATAMENTUL
INCONSTIENT AL INFORMATIEI
5.Psihopatologia din perspectiva dezvoltarii umane
• Constituirea unei astfel de abordari in psihopatologie este rezultatul mai
multor contributii. Printre acestea, un loc important il ocupa cercetarile
initiate la inceputul anilor ’60 de Edward Zigler si colaboratorii sai. Un
capitol publicat in Manuel de psychologie de l’enfant al lui Mussen
(Rutter&Garmezy, 1983), doua articole aparute in 1984 in revista Child
Development (Ciccheti,1984; Stroufe & Rutter,1984) si mai ales volumul
lui Edward Zigler si Marion Glick (1986), Une approche developpe-
mentale de la psycho-pathologie adulte, atesta importanta contributiilor
scolii lui Zigler.
A.O CLASIFICARE A SIMPTOMELOR DIN PERSPECTIVA
DEZVOLTARII
• Sindromurile psihiatrice traditionale sunt definite prin constelatii de
simptome a caror grupare se bazeaza pe observatiile clinicienilor (iar mai
recent, pe rezultatul analizelor statistice), care arata ca anumite simptome,
spre deosebire de altele, apar in acelasi timp.
 Clasificarea simptomelor in functie de dimensiunile Actiune si
Gandire
• Clasificarea simptomelor in functie de dimensiunile actiune si gandire
porneste de la constatarea ca actiunea este anterioara, din punct de
vedere ontogenetic, gandirii. In 1961, Phillips si Zigler clasifica simptomele
in functie de dimensiunile actiune si gandire, formuland ipoteza ca aceasta
clasificare este legata de nivelul de maturitate evaluat prin scorurile de
competenta premorbida.
• Simptomele prezentate la internare de 793 de pacienti (480 de barbati si
313 de femei) au fost clasificate in categoria actiune (acuzatii de crima,
tentativa de agresiune, tulburari de comportament, ingestie de bauturi,
tentative de suicid etc.) sau in categoria gandire (suspiciune, fobii,
obsesii, idei suicidare, depersonalizari).
• Cei 793 de pacienti au fost ulterior impartiti in trei grupuri: “actiune pura”,
“gandire pura” si mixt.
• Primele doua grupuri erau constituite din pacienti prezentand fie doar
simptome de tip actiune, fie doar simptome de tip gandire. Cei care
manifestau, in proportie egala, simptome ale categoriilor actiune si gandire
erau repartizati in grupul mixt, constituit din 136 de subiecti. 429 de
pacienti (54% din populatia totala) prezentau fie simptome de tip actiune,
fie simptome de tip gandire. Aceasta indica faptul ca gruparea
simptomelor in cele doua clase este departe de a fi intamplatoare.
6.Psihopatologie ecosistemica
• La inceput, clinicienii, cercetatori si praticieni, au privilegiat doua orientari
pe care Ekehammar (1974) le numeste personalism si situationism.
• Daca in primul caz clinicianul se concentreaza asupra persoanei si
factorilor individuali, in al doilea, interesul sau este indreptat catre mediu si
factorii situationali.
• O sinteza dialectica a acestor doua pozitii contradictorii a condus la
aparitia interactionismului (Kantor, 1924; Lewin, 1935) care, admitand
rolul, contributiile persoanei si situatiei, tine cont de un al treilea factor
important:
• interactiunea sau relatia dintre persoana si situatie.
 A.UN MODEL INTERACTIONIST AL PSIHOPATOLOGIEI
• 1967, Marsella incepe o serie de studii privind un model interactionist
care ar putea fi aplicat la diferite tipuri de tulburari mintale.
• primele cercetari privind subiectii filipinezi care locuiau in mediul urban
(Marsella et al., 1969,1972,1975) si pana la modificarile aduse modelului
initial (Marsella & Snyder,1981) = sistem conceptual conform caruia
diferitele tipuri de psihopatologie sunt o functie a interactiunii stresului cu
resursele de care dispune persoana pentru a face fata stresului.
• Adaptari ale acestui model au fost propuse de Cobb (1976), Dean si Lin
(1977), Zubin si Spring (1977), Andrews et al. (1978), Johnson si Sarason
(1979). Dupa cum noteaza Marsella (1984), componente ale modelului
sunt prezente in DSM III.
Modelul interactionist al lui Marsella are patru componente de baza:
• 1.Componenta “persoana”, reprezentata de dimensiunea “a face
fata”, care include toate aspectele (biologice, psihologice sau sociologice)
ale functionarii umane, care sunt mediatorii factorilor stresanti. Diferentele
individuale privind aceasta dimensiune “a face fata” explica consecintele
foarte diverse ale unui acelasi factor stresant.
• La nivel biologic, starea de sanatate a organismului este foarte
importanta, iar oboseala excesiva, malnutritia sau insuficientele diverselor
organe pot fi sursa a numeroase probleme, in special in fata factorilor
stresanti severi. Energia si rezistenta necesare pentru a face fata agentilor
stresanti sunt grav afectate si limitate atunci cand exista probleme
fiziologice. Este clar ca aceasta capacitate biologica de a face fata este o
parte importanta a ceea ce se intampla atunci cand trebuie infruntati
factori de stres
rolul medierii cognitive a stresului.
• La un nivel psihologic, este important de inteles rolul medierii cognitive a
stresului.
• Marsella et al. (1972) au aratat ca indivizii tind sa utilizeze patru tipuri
diferite de asa-numite “filozofii de viata pentru a face fata stresului”:
• religia,
• comportamentul orientat spre sine,
• proiectia si un fatalism optimist.
• Capacitatea subiectilor de a explica agentii stresanti pe care ii intalnesc
constituie o parte critica a raspunsului lor la acesti agenti. Procesele
perceptive ii fac pe indivizi capabili sa “dezamorseze” factorii de stres
potential daunatori, permitand ca acestia sa fie considerati intr-un mod
care sa faca posibila, prin procese constiente sau inconstiente, reducerea
severitatii factorilor respectivi, precum si a implicatiilor negative ale
acestora. Toate acestea indica faptul ca medierea psihologica a factorilor
de stres permite infruntarea lor cu succes.
• Sprijinul pentru a infrunta factorii de stres existenti exista si la nivelul
social al functionarii persoanei. Acest aspect poate fi discutat in termeni
de familie, prieteni, retele sau sisteme de sprijin de tipul bunavointei
sociale (Gottlieb,1981).
• Rezultatele cercetarilor au indicat, de asemenea, ca sistemele de sprijin
social sunt determinanti importanti ai evolutiei si rezultatelor tulburarilor
psihiatrice severe, cum ar fi schizofrenia, depresia si tulburarile nevrotice
(Beels, 1981; Hammer, 1981; Henderson et al., 1981; Marsella & Snyder,
1981
2.Componenta de mediu reprezentata de factorii de stres. Marsella
(1984) defineste drept factor de stres “orice eveniment, obiect sau proces
care suscita o stare de schimbare intr-un sistem organismic”. Dupa
Marsella, pot fi investigate trei dimensiuni ale agentilor stresanti
(categoria, continutul si descriptorii):
trei dimensiuni ale agentilor stresanti
• Categoria -domeniul specific de unde provine factorul de stres: locuinta,
loc de munca, sanatate, viata de cuplu, educarea unui copil, timp liber,
nutritie, relatii interpersonale etc. Este evident ca daca una sau alta dintre
categorii constituie sursa majora a factorilor de stres, alte categorii pot fi
de asemenea implicate.
• Continutul -tipul specific de factor de stres care intervine pornind de la
una dintre categoriile mentionate. Poate fi vorba, de exemplu, de
pierderea sotiei, a locului de munca sau averii, de dezacordul intre
aspiratii si realizari referitoare la locul de munca, locuinta, viata de cuplu
 etc. Continutul este centrat in primul rand pe calitatea caracteristicilor
“solicitarii” factorului de stres. In acest context, cotinutul poate fi considerat
ca fiind in legatura cu anumite pattern-uri de raspunsuri.
• Descriptorii se refera la diferitii parametri masurabili ai factorilor de stres.
Printre acestia, cei mai importanti sunt: frecventa, intensitatea, durata,
forma sau configuratia (sporadica, continua, ascendenta, descendenta,
liniara, curbilinie etc), complexitatea (aditiva, multiplicativa), faptul de a fi
discriminabil sau identificabil, faptul de a putea fi controlat (prin raspunsuri
personale sau sociale), familiaritatea, predictibilitatea, conflictul pe care il
poate genera faptul ca factorul de stres poate avea valente pozitive si
negative.
3.Componenta interactiva, reprezentata de dimensiunea stare de
stres. Aceasta stare este produsa de interactiunea factorilor de stres cu
resursele organismului.
• Starile de stres sunt traite la niveluri de functionare biologice, psihologice
si sociologice.
• Doua dimensiuni ale starilor de stres sunt deosebit de importante in
modelul propus de Marsella: continutul si parametrii (sau descriptorii) starii
de stres. Parametrii considerati sunt in numar de trei: incarcarea
sistemului, tip de experienta si nivel de activare.
• In functie de caracteriticile acestor parametri, examenul continutului starii
de stres permite descrierea diferitelor configuratii care pot fi puse in relatie
cu pattern-uri psihopatologice. De exemplu, o stare de stres care implica o
puternica incarcare a sistemului, o experienta negativa si un nivel ridicat
de activare poate conditiona un profil psihopatologic confuz, delirant si
agitat. In schimb, o stare de stres al carei continut este caracterizat de o
subancarcare a sistemului, o experienta negativa si o slaba activare poate
conditiona un profil psihopatologic “tern”, caracterizat prin retragere,
apatie, halucinatii.
• 4.Componenta “psihopatologie”. Hans Selye, cercetator a carui
contributie la studiul stresului este capitala, a descris “sindromul general
de adaptare”, considerat ca un raspuns uman universal si invariabil,
oricare ar fi stresorul care il genereaza.
• Pornind de la studii facute asupra stresului biologic la sobolani, Seyle
descrie, in 1936, sindromul general de adaptare, sau S.G.A., care
cuprinde trei faze (Seyle, 1936,1962,1978). In faza de alarma au loc
modificari biologice caracteristice, consecutive unei prime expuneri la
factorul de stres. In cursul fazei de rezistenta, organismul se lupta
impotriva factorului de stres. Mecanismele de aparare sunt solicitate la
maximum, iar organismul apeleaza la rezervele sale. Faza de epuizare
apare atunci cand organismul este expus in mod prelungit la factorul de
stres respectiv. Organismul nu mai dispune de resurse energetice pentru
a face fata situatiei in care se gaseste. Semnele de reactie de alarma,
care apar din nou, devin ireversibile, iar aceasta antreneaza moartea.
[pg115,118]
B.PSIHOPATOLOGIE SI RETELE SOCIALE
• Reteaua psihosociala constituie o matrice sociala fundamentala care
poate determina sanatatea sau patologia.
• Acest fapt decurge din numeroasele functii ale retelei sociale: functii
instrumentale (de asistenta), functii afective si normative, faptul de a oferi
modele de roluri si de a genera, la membrii retelei, sentimentele de
apartenenta la grup si de responsabilitate in raport cu ceilalti membri. [
• Reteaua persoanei normale cuprinde intre 25 si 30 de persoane, cu 5-6
persoane in fiecare dintre cele patru subgrupe mentionate: familie, rude,
prieteni-vecini, colegi. In aceasta retea, subiectul are frecvente contacte
cu majoritatea membrilor retelei, iar investitia sa emotionala este pozitiva
si intensa.
• Reteaua de tip nevrotic, diferita de precedenta, este intalnita la
persoanele ce prezinta tulburari nevrotice, la alcoolici, la heroinomani si la
alte persoane non-psihotice care manifesta un comportament inadaptat de
lunga durata. Acest tip de retea nu contine decat circa 15 persoane, dintre
care unele sunt vazute destul de rar sau deloc
• Reteaua de tip psihotic, comuna la persoanele care prezinta o
schizofrenie acuta sau cronica si la cele cu tulburari afective majore, are o
configuratie diferita de a retelei persoanei normale. Ea este constituita din
10-12 persoane, aproape toate in interactiune unele cu celelaltele
 7.Etnopsihopatologie
• =studiul raportului existent intre tulburarile psihopatologice si cultura de
origine a pacientului.
• Interesul acordat acestei abordari se explica prin faptul ca practicienii sunt
din ce in ce mai frecvent nevoiti sa diagnosticheze si sa trateze persoane
apartinand unor culturi diferite, ca urmare a migratiilor economice, a
refugierilor, efectuarii studiilor in strainatate, dar si eterogenitatii (legata de
multiculturalism si diferentele socio-economice) societatilor occidentale.
• De asemenea, crearea in tarile in curs de dezvoltare a unor retele de
asistenta psihiatrica si psihologica, precum si punerea la punct a unor
programe de cercetare in acest domeniu, explica si ele cresterea
interesului pentru etnopsihopatologie
A.SINDROAME CU SPECIFICITATE CULTURALA
• Sindroamele cu “specificitate culturala” sau “legate de cultura” reprezinta
entitati clinice descrise la persoane apartinand unor anumite comunitati
culturale si care, in consecinta, nu apar decat in zone geografice bine
definite. Glosarul elaborat de Hugues pentru lucrarea consacrata
sindromurilor legate de cultura (Simons & Hugues,1985) cuprinde 182 de
nume de entitati, dintre care unele desemneaza ansambluri de simptome
care se aseamana in mod frapant. Astfel, latah, mali-mali, bah-tsche si
imu sunt denumiri locale pentru acelasi fenomen, la fel ca si koro si
shookyong. Simons propune ca sindromurile similare ce apar in medii
culturale diferite sa fie grupate sub acelasi nume si sugereaza, pentru
exemplele citate, “sindromul gruparii tresarire/frica” sau “sindromuri de
retractie genitala”
• Unul dintre cele mai cunoscute sindroame cu specificitate culturala este
latah sau, dupa cum afirma Ellenberger si Murphy (1978), starile de tip
latah, categorie care regrupeaza tulburari minore descrise in diferite
regiuni ale lumii: in Malaezia, Indonezia, Siberia, in nordul Japoniei, in
Africa de Nord. [pg128]
• Un alt sindrom specific cultural este koro. Ellenberger si Murphy
(1978) situeaza aceasta afectiune in cadrul nevrozelor sexuale cele mai
raspandite in Asia, impreuna cu jiryan, prezent in nordul Indiei si cu
 shookyong, intalnit la chinezi si tailandezi, descris mai recent sub forma
de epidemii scurte in Singapore si in nordul Tailandei. In cazul jiryan, este
vorba despre teama ca forta vitala sa fie pierduta prin sperma, in cursul
raporturilor sexuale, al masturbarii sau ejacularilor nocturne. Shookyong,
care se aseamana cu koro (teama ca organele genitale se atrofiaza,
producand moartea), aduce mai mult, in forma sa epidemica, cu isteria
epidemica referitoare la infectia imaginara sau teama de fantome. [pg129]
• Un al treilea sindrom, foarte cunoscut, este amok, sindrom de tip
psihotic (Ellenberger & Murphy, 1978) care afecteaza aproape
intotdeauna barbatii. Descris inca din secolul al XIX-lea (Ellis, 1983;
Abraham, 1912), el reapare, dupa o perioada de disparitie, in anii ’60, mai
ales in Indochina. Pacientul nu prezinta, de obicei, nici un semn de
tulburare mintala. Dupa o frustrare minora care nu conduce la nici o
reactie (cu exceptia unei tristeti pentru catva timp), pacientul incepe brusc
sa atace persoanele pe care le intalneste. Acest atac este realizat de
catre subiect fara vreo grija pentru propria-i viata, uneori chiar cu ochii
inchisi, folosind in general o sabie scurta numita Kris. Incepand cu 1959
se noteaza, in Laos, utilizarea grenadelor (Westermeyer, 1973).
B.MARI STUDII TRANSCULTURALE ALE ORGANIZATIEI MONDIALE
A SANATATII (OMS)
 1.Studiul tulburarilor depresive
 2.Schizofrenia: psihoza etnica sau tulburare universala?
 Intr-un articol privind”Originile sociale ale schizofreniei” aparut in
L’Information psychiatrique (1965) si reluat ulterior in Essais
d’ethnopsychiatrie generale (1977), sub titlul “Schizofrenia, psihoza
etnica sau schizofrenia fara lacrimi”, Devereux scria ca aceasta
entitate este psihoza cea mai raspandita in societatea moderna si ca
schizofrenia asa-zis “nucleara” nu este observata niciodata in randul
populatiilor realmente primitive.
 C.PROBLEME PUSE DE DIAGNOSTIC
1.Vindecatorul si pacientul sau: procesul diagnostic
• In eseul sau intitulat “Diagnosticul in psihiatria primitiva: teoria generala a
diagnosticului”, Devereux (1977) constata raritatea studiilor privind
metodele diagnostice ale vindecatorilor.
2.Aspecte legate de variabilitatea diagnosticului
• Intr-un context caracterizat prin opozitia, adesea foarte neta, intre
tendintele etica si emica, cercetatorul din sfera etnopsihopatologiei ajunge
sa examineze mai multe aspecte legate de ceea ce am putea numi
variabilitatea diagnosticului.
3.Echivalenta instrumentelor de evaluare diagnostica
• S-a observat de multa vreme ca apartenenta subiectului la un grup etnic
diferit influenteaza rezultatele sale la diferitele teste utilizate in clinica.
Este cazul, in special, al instrumentelor de tip inventar, cum ar fi MMPI,
Inventarul Multifazic de personalitate Minnesota (Baughman & Dahlstrom,
1972; Jones, 1978). S-a constatat, de exemplu, ca subiectii apartinand
minoritatii negrilor sau altor grupuri minoritare din Statele Unite tind sa
obtina scoruri usor mai mari la scala schizofrenie (Sc) a MMPI.
a.Echivalenta continuturilor
b.Echivalenta semantica
c.Echivalenta tehnica
d.Echivalenta de criteriu
e.Echivalenta conceptuala
4.Psihopatologie etologica
• Creat in 1859 de catre Isidore Geoffroy Saint-Hilaire, termenul “etologie” a
fost reinventat in 1931 de catre Konrad Lorenz (Provost,1985). Definita de
Tinbergen (1951) ca fiind “studiul biologic al comportamentului”, etologia
este considerata astazi de majoritatea cercetatorilor ca fiind studiul
comportamentelor speciilor animale in mediul lor natural.
elaborarea teoriei atasamentului
• Aparitia unei abordari etologice a psihopatologiei – sau a psihiatriei,
anumite cercetari referindu-se la interventii terapeutice – este legata, in
mare masura, de elaborarea teoriei atasamentului.
• Rezultata din lucrarile lui Harry F. Harlow (etolog american specializat in
studiul puilor de maimuta) si ale lui John Bowlby, psihanalist englez
cunoscut pentru studiile sale asupra carentei ingrijirilor materne
(Harlow,1958; Bowlby,1958,1969,1973), teoria atasamentului arata ca
anumite modele ale comportamentului animal sunt valabile pentru prima
copilarie a fiintei umane:
• (a) copilul se ataseaza de mama sa si de mediul sau prin mecanisme
analoge sau asemanatoare celor intalnite la animal:
• (b) ruptura legaturilor, lipsa ingrijirilor materne provoaca la animale
tulburari asemanatoare sau analoge celor cunoscute la fiinta umana.
UN EXEMPLU CLINIC: ENUREZIA
• Formularea cea mai elaborata a unei ipoteze etologice privind enurezia ne
este oferita de Bourguiignon si Guillon (1977). Pentru acesti autori,
enurezia ar constitui rezultanta actiunii conjugate a trei variabile:
• (a) o predispozitie ereditara facilitand dereprimarea patologica a unui
comportament innascut ce prezinta analogii (fara omologie) cu marcarea
teritoriului;
• (b) regresia Eului in timpul fazei a IV-a al somnului;
• (c) conflictul psihic legat de o punere in discutie a spatiului personal al
subiectului.
Psihopatologie existentialista
• In Franta, dar si in tarile de limba engleza exista oarecare confuzie intre
gandirea fenomenologica si abordarea existentialista. Aceasta se explica
(cel putin in parte) prin traducerea termenului Daseinsanalyse, utilizat
pentru a denumi metoda elaborata de Binswanger in cadrul curentului
fenomenologic prin “analiza existentiala” sau existential analysis. Aceasta
traducere acopera conceptii diferite asupra existentei umane si o serie de
metode terapeutice care sunt, adesea, in opozitie clara (Boss &
Condreau, 1975).
A.TREI CONCEPTE FUNDAMENTALE
1.Vointa
• Existentialistii si-au orientat atentia asupra vointei si deciziei umane. Ca
miscare, existentialismul a constituit de altfel o reactie la valul de
 conformism, de colectivism, la nasterea omului – robot, fenomene la care
existentialistii opun credo-ul lor, conform caruia fiinta umana poate, intr-o
maniera oarecare, sa influenteze relatia sa cu destinul.
2.Angoasa
• Angoasa existentialista reprezinta nu atat teama de un pericol precis, cat
sentimentul viu de a fi fost aruncat in lume fara sa fi dorit, constrans la
optiuni ale caror consecinte nu pot fi percepute in intregime si care sunt
dificil de justificat (Foulquie,1968).
3.Moartea
B.PACIENTUL CA FIINTA-IN-LUME
• Conceptul de pacient ca fiinta-in-lume este fundamental pentru abordarea
existentialista. Aceasta implica faptul ca pacientul insusi trebuie sa
descopere propria sa fiinta, ajutat in acest demers de psiholog sau
psihiatru. Aceasta descoperire este esentiala, caci fiinta pacientului este
cea care a cazut in ceea ce May numeste “complicatiile si blocajele care
conduc la simptome”.
Psihopatologie experimentala
• Daca folosim drept criteriu gradul de control exercitat asupra situatiei
cercetate si a fenomenelor observate, metodele stiintifice de dobandire a
cunostiintelor se plaseaza pe un continuum definit la un capat de
metodele istorice, iar la celalalt, de metoda experimentala. Intre aceste
doua grupe se afla metodele descriptive (Sabourin,1988).
• Asa cum a fost utilizata de Claude Bernard, metoda experimentala clasica
implica mentinerea constanta a tuturor conditiilor cu exceptia uneia
singura, al carei efect asupra fenomenului studiat poate, in acest context,
sa fie pus in evidenta fara ambiguitate. Utilizarea metodei experimentale
face posibila stabilirea unor relatii de cauzalitate intre evenimente si
permite explicarea fenomenelor studiate. Pe baza relatiilor de cauzalitate
stabilite, ea permite, de asemenea, predictia aparitiei evenimentelor.
 CATATONIA EXPERIMENTALA
• Proprietatile bulbocapninei au inceput sa fie studiate cu mult inainte ca
aceasta substanta sa fie utilizata pentru realizarea experimentala a
catatoniei (Baruk,1964). Intr-adevar, fiziologia bulbocapninei este studiata
de Mode in 1892 si, doisprezece ani mai tarziu, de Peters.
Psihopatologie fenomenologica
• Psihopatologia fenomenologica isi are originea in filozofia germana
omonima, mai precis in opera lui Husserl si Heidegger. Aceste origini sunt
descrise detailat in mai multe lucrari fundamentale, printre care cele ale lui
Lanteri-Laura (1963) si Lyotard (1964). Aportul fenomenologiei a condus
la o pluralitate de puncte de vedere in psihopatologie, fapt ce reiese in
mod evident din contributiile lui Jaspers, Minkowski, Binswanger sau von
Gebsattel.
• DEZVOLTARI RECENTE: STUDIUL FENOMENOLOGIC AL
SPITALIZARII IN PSIHIATRIE
• FUNDAMENTE ALE METODEI FENOMENOLOGICE DE CERCETARE
• La fel ca si celelalte metode de cercetare calitative, metoda
fenomenologica se caracterizeaza prin faptul ca utilizeaza o abordare
holistica, foloseste o analiza inductiva si se deruleaza sub forma unei
anchete naturaliste (Patton,1983).
• Utilizarea unei abordari holistice corespunde faptului ca cercetatorul
incearca sa inteleaga fenomenele si situatiile intr-o maniera globala, fara a
limita numarul aspectelor de studiat.
Psihopatologie psihanalitica
• Abordarea psihanalitica are o importanta capitala. Sustinatorii ei identifica,
de fapt, ansamblul psihopatologiei cu psihanaliza. Pe de alta parte, pentru
detractorii sai, psihanaliza reprezinta fie tinta unor atacuri permanente, fie
o abordare condamnata la o conjuratie a tacerii. In fine, pentru cei care se
situeaza intre aceste doua pozitii extreme, psihanaliza este importanta
prin calitatile sale euristice si merita o atentie deosebita in contextul in
care se incearca validarea conceptelor sale cruciale prin metode proprii
altor abordari ale psihopatologiei.
 Psihopatologie sociala
• Expresia psihopatologie sociala este foarte putin utilizata, iar domeniul
specific al acestei abodari este inclus in mod implicit, de majoritatea
autorilor, in cel al psihiatriei sociale. In publicatiile de limba franceza,
doar doi autori utilizeaza expresia de psihopatologie sociala sau o formula
similara. Primul este Bastide (1965), care, atunci cand propune
diferentierea psihiatriei sociale de sociologia bolilor mintale si de
etnopsihiatrie indica fara ambiguitate ca prima dintre aceste trei stiinte
poate fi numita si psihopatologie sociala.
Psihopatologie structuralista
• Aparitia si dezvoltarea unei abordari structuraliste a psihopatologiei sunt
legate de amploarea extinderii structuralismului, important curent de
gandire al secolului XX.
• un numitor comun si anume cautarea explicatiilor prin notiunea de
structura (Birou,1966).
• Centrandu-se pe aspectele pozitive ale notiunii de structura, Piaget (1970)
noteaza doua aspecte comune tuturor structuralismelor:
• -“pe de o parte IDEALUL, sau SPERANTELE de inteligibilitate intrinsecă,
fondate pe postulatul că o structură îşi este sieşi suficientă şi nu necesită,
pentru a fi sesizată, recurgerea la tot felul de elemente străine naturii sale;
• pe de altă parte REALIZARILE, in masura in care s-a ajuns sa se
cunoasca efectiv anumite structuri si in care utilizarea lor pune in evidenta
unele caractere generale si aparent necesare pe care le prezinta toate, in
ciuda varietatilor lor”.
SINDROMUL DE BURN-OUT
Definitia sdr. BURN-OUT
• 1974 Freudenberger H.J., Triada:
• 1.retragere, detasare emotionala;
• 2. relatii interumane dezumanizate;
• 3.sentimentul esecului profesional.
• 1994, KARAZMAN aplica aceasta definitie personalului medical.
Subliniaza urmatoarele notiuni: stima de sine, stress, frica de ceilalti,
 calitatea vietii, neajutorare dobandita, vulnerabilitate, autocunoastere, rolul
managerului, psihoterapie.
• Obstacole frecvente generatoare de secatuire, epuizare sunt
suprasolicitarea intr-o munca de rutina, compromisurile, climatul
managerial, absenta spiritului de corp, conflict, neputinta, stress
organizational,informational si social.
Metode de masurare burn-out
• Maslach 1996:
• -1. EPUIZAREA
• este cel mai frecvent raportata,
• este calitatea centrala a acestui sindrom si
• manifestarea sa cea mai evidenta.
• Dar nu si suficienta;
• determina=> 2.INDEPARTAREA EMOTIONALĂ si COGNITIVĂ a unei
persoane faţă de munca sa, probabil cu scopul de a face faţă încărcării,
responsabilităţii de la locul respectiv de muncă.
Burn-out -Maslach 1996
• 2.INDEPARTAREA EMOTIONALĂ si COGNITIVĂ fata de munca sa, cu
scopul de a face fata incarcarii, responsabilitatii de la locul respectiv de
munca.
• munci ce implica relationarea interumana: cerintele emotionale de la locul
de munca pot obosi capacitatea de implicare a unui furnizor de servicii
precum si responsivitatea acestuia la nevoile recipientului de servicii.
• Depersonalizarea este o încercare de a pune distanţă între sine şi
recipientul serviciilor prin ignorarea activă a calităţilor ce-i fac persoane
unice şi angajate în acţiune. Cererile acestora sunt mai uşor de îndeplinit
atunci când sunt consideraţi ca şi obiecte impersonale de la locul de
muncă al fiecăruia.
• În afara serviciilor sociale, interumane, oamenii utilizează distanţarea
cognitivă prin dezvoltarea unei atitudini indiferente sau cinice când sunt
epuizaţi sau descurajaţi.
 • Distanţarea este o reacţie imediată la epuizare care a fost observată în
studiile de burn-out prin strânsă legătură EPUIZARE-> CINISM,
DEPERSONALIZARE.
• 3.INEFICACITATEA, reducerea capacităţii de finalizare a sarcinii
• -se află într-o relaţie complexă cu celelalte două;
• =>sentimentul eşecului profesional.
VICTOR EFTIMIU
• VRABIA SI SORICELUL
Soricelul zice vrabiei:
• -surioara, cat imi esti de draga! Esti tot asa de micuta ca mine si de
aceeasi culoare. De cate ori te vad coborand din pom dupa graunte, mi se
pare ca sunt eu, cand mi-or creste aripioare.
• - n –or sa-ti creasca aripi niciodata! Ii raspunse vrabia, cu dispret.
• Eu nu sunt sora ta, si te rog sa nu-mi mai spui asa. Se prea poate sa fiu
tot asa de micuta ca tine, sa mananc aceleasi graunte si sa am aceeasi
culoare, dar nu uita ca eu zbor, cata vreme tu esti un soricel nevrednic.
• Pe noi nu ne leaga nimic, nu ne apropie macar. Si n-o sa fim alaturi
niciodata!
• MORALA
• Am uitat sa va spun ca aceasta convorbire avea loc in stomacul unei
pisici.

POCKET HANDBOOK OF CLINICAL PSYCHIATRY

Second Edition
HAROLD I. KAPLAN, M.D.
BENJAMIN J. SADOCK, M.D.

Bereavement and Death

DOLIUL SI TRAVALIUL DE DOLIU
Stadii John Bowlby
1 amortire sau protest. Se caracterizeaza prin suferinta, frica si
m>nie. Socul poate sa dureze momente, zile sau luni.

2 dorul si cautarea dupa figura pierduta. Lumea pare goala si

 lipsita de sens dar stima de sine ramane intacta. Se caracterizeaza
prin preocupare cu persoana pierduta, neliniste fizica, plans,
ma>nie. Poate sa dureze cateva luni sau chiar ani.

3 Dezorganizare si disperare. Neliniste si lipsa de scop. Cresterea

preocuparilor somatice, retragere, introversie si iritabilitate. Retrairi
repetate ale amintirilor.

4 Reorganizare. Odata cu formarea unor noi paternuri, obiective si

scopuri, doliul cedeaza si este inlocuit de amintiri dragi. Se produce
identificarea sanatoasa cu decedatul.

Stadii C. M. Parkes
1 Alarma. Stare de stres caracterizata prin modificari fiziologice, de
ex. cresterea TA si a pulsului, similar cu stadiul I descris de
Bowlby.

2 Amortire. Persoana pare doar superficial afectata de pierdere dar

in realitatese protejeaza pe sine de suferinta acuta.

3 Nostalgie (cautare). Cauta sau isi aminteste persoana pierduta.

Similar cu stadiul al II- lea Bowlby.

4 Depresie. Persoana se simte lipsita de speranteasupra viitorului,

simte ca nu poate continua sa traiasca si se retrage fata de familie
si prieteni.

5 Recuperare si reorganizare. Persoana realizeaza ca viata sa va

continua, cu noi ajustari si scopuri diferite.

DOLIUL LA PARINTI SI LA COPII

Pierderea unui parinte
faza de protest . Copilul isi doreste cu putere parintele pierdut-decedat.

faza de disperare. Copilul experimenteaza sentimentul de lipsa de speranta,

retragere si apatie.

faza de detasare. Copilul elibereaza atasamentul emotional fata de parintele

decedat.

copilul poate transfera nevoia sa pentru parinte asupra unuia sau mai multor
adulti.

Pierderea unui copil

poate fi o traire mai intensa decat pierdera unui adult.

Sentimentele de vinovatie si neajutorare pot fi coplesitoare.

apar stadiile de soc, negare, ma>nie, negociere-(targuiala) si acceptare..

Manifestarile de doliu pot sa dureze toata viata.

Pana la 50% din casatoriile in care un copil a decedat se sfarsesc prin divort.

TABLE 22-3
GRIEFF VERSUS DEPRESSION
Grief
Normal identification with deceased. Little ambivalence toward deceased.

Crying, weight loss, decreased libido, withdrawal, insomnia, irritability, decreased

concentration and attention.

Suicidal ideas rare.

Self-blame relates to how deceased was treated. No global feelings of
worthlessness.

Evokes empathy and sympathy.

Symptoms abate with time. Self-limited. Usually clears within 6 months to 1 year.

Vulnerable to physical illness.

Responds to reassurance and social contacts.

Not helped by antidepressant medication.

Depression
Abnormal overidentification with deceased. Increased ambivalence and
unconscious anger toward deceased.

Similar.

Suicidal ideas common.

Self-blame is global. Person thinks he or she is generaly bad or worthness.

Usually evokes interpersonal annoyonce or initation.

Symptoms do not abate and may wonen. May still be present after years.

Vulnerable to physical illness.

Does not respond to reassurance and pushes away social contacts.

Helped by antidepressant medication.

TABLE 2-4
RISK FACTORS FOR MAJOR DEPRESSIVE EPISODE AFTER DEATH OF A
SPOUSE
History of depression: major depressive disorder, dysthymic disorder, depressive
personality disorder, bipolar disorder.

Under 30 years of age.

Poor general healthy.

Limited social support system.

Unemployment.

Poor adaptation to the loss.

DECESUL SI MOARTEA( Reactiile pacientilor terminali)

( Elisabeth Kubler-Ross)
Stadiul I Soc si negare. Reactia initiala a bolnavului este sicul, urmat de negarea
faptului ca ceva ar fi in neregula. Unii bolnavi nu trec de acest stadiu si pot sa
mearga de la un doctor la altul, pana cand gasesc unul care le sprijina pozitia.
Stadiul 2. Ma>nie. Pacientii devin frustrati, iritabili si ma>niosi pentru ca sunt
bolnavi, intreaba “ de ce eu?”. Managementul bolnavilor in acest stadiu este
dificil, pentru ca ma>nia este plasata asupra medicilor, personalului spitalului si
familiei.uneori ma>nia este directionata asupra lor insisi, din credinta ca boala a
aparut ca pedeapsa pentru rele.
Stadiul 3. Negociere. Pacientul poate sa incerce sa negocieze cu medicii,
prietenii sau chiar cu Dumnezeu ca, in schimbul vindecarii sa indeplineasca una
sau mai multe promisiuni.
Stadiul 4. Depresie. Pacientul manifesta semne clinice de depresie, retragere,
incetinire psihomotorie, tulburari de somn, lipsa de speranta,si , posibil, ideatie
suicidara.depresia poate fi o reactie la efectele bolii asupra vietii personale sau
poate sa fie o anticipare a pierderii reale a vietii, care va avea loc in curand.
Stadiul 5. Acceptare. Persoana realizeaza ca moartea este inevitabila si accepta
universalitatea ei.

LEARNING THEORY

ARTHUR J. BACHRACH, Ph.D.

INTRODUCTION

It has always been assumed in psychology and psychiatry that learned

experiences form the basis of much of human and animal behavior and that
these experiences, stored as memory, determine much of current perception and
performance. For laboratory scientists and clinical practitioners alike, the ways in
which learning occurs provide a crucial source of theory and research, and as
Richard Thompson said at the Society of Neuroscience meetings in 1983,
“Without memory there can be no mind”.

THE DEFINITION OF LEARNING

One group of definitions of learning relate learning to measurable, observable

events in the physical world (what Kimble referred to as “factual” definitions),
whereas another type of definition (Kimble’s “theoretical”) is concerned with
describing basic processes that the theorist believes to be necessary for learning
to take place. Proponents of an experimental analysis of behavior, such as
Skinner, have approached the definition of learning with an emphasis on
observable changes in the organism’s behavior, defining learning as a change in
the probability of a specific response’s occurring, given specific environmental
conditions under which the response was established and may recur. Learning,
for this group, is clearly a precisely specified observable behavior. In contrast to
this definition is the approach of neurophysiologically oriented theorists, following
early definitions by Hebb and others, who view learning as a change in the
direction of neural messages in the central nervous system (CNS). Recent work
in the neurochemistry of learning and memory dealing with such events as
hormonal modulation of these processes lends support to the definition of
learning and memory as physicochemical events.
No matter what the approach, there appears to be a general agreement
among theorists that learning is a change in behavior that results from practice,
whether this practice reflects encoded neural pathways or a strengthening of
certain responses. Moreover, learning is viewed as an intervening process or
variable that links organismic states before and after a change in behavior
occurs. There is also a general assumption that learning represents a long-term
change in behavior and is separate from changes induced by such factors as
fatigue and maturation.

LEARNING VERSUS PERFORMANCE

REINFORCEMENT

CONDITIONING
CLASSICAL CONDITIONING

STIMULUS GENERALIZATION AND DISCRIMINATION

INSTRUMENTAL CONDITIONING

MOTIVATION

ROBERT B. MALMO, Ph., LL.D

INTRODUCTION

Motivation is an internal energizer that varies in intensity in its interaction with

external stimulation and supports persistent goal-directed behavior.
Some aspects of motivation are distinctly human, whereas others are
present in infrahuman animals far down the phylogenetic scale. Human
motivation is qualitatively distinct because of language and human social
structure. Quantitatively, major goals in human life take longer periods of time to
reach than those of animal goal-directed sequences. Animal research on
motivation is most relevant in relation to a basic tissue need, such as thirst, which
depends on phylogenetically old neural mechanisms that are nearly the same for
human and infrahuman mammals.
One must recognize and constantly respect different levels of scientific
description in working toward an understanding of motivation. In concrete
experimental terms, this means dealing with a wide range of data, running the
gamut from neurophysiology to social psychology. In one section it is impossible
to do justice to all aspects of motivation; therefore, this account will discuss
motivation in relation to some problems of special interest for psychiatry.

PSYCHOPHYSIOLOGY OF MOTIVATION

Degree of involvement, effort, or motivation is reflected in physiological

activation, which can be measured under laboratory conditions. Four innovatively
designed conditions of an experiment by Stennett revealed four different levels of
muscle tension that corresponded to four different degrees of involvement in
manual performance. In Figure 4.4-1, note that as the degree of involvement
increased from condition to condition, the tension level reached became
progressively higher.

Performance efficiency Performance efficiency is determined by multiple

factors, of which activation level is only one. With a divided attention condition,
tracking performance was impaired, relative to that of a unified attention
condition, in the absence of any change in the physiological measures of
activation level that were recorded simultaneously. The difference between the
conditions was not one of difficulty, because the task was exactly the same under
both conditions. The only difference was the subject’s expectancy of a later shift
to a more difficult task in the divided attention condition; this expectancy turned
out to have an impairing effect on performance. This example is one of few
exceptions to the rule that differences in performance are generally accompanied
by differences in physiological levels.
Evidently, purely cognitive factors of set and attention are capable of
impairing performance without affecting the mechanisms of activation. There is
evidence suggesting that the impairment shown by most schizophrenics on
various tasks may be such a phenomenon, being mainly cognitive (like divided
attention), rather than motivational in nature. Psychophysiological experiments
with chronic schizophrenics found activation mechanisms to be relatively intact,
although their performances on tasks were grossly impaired. Evidence for the
importance of divided set in schizophrenic impairment has emerged from the
well-known research of Shakow.
In Stockholm, Frankenhaeuser and colleagues have been concerned with
advancing knowledge about relations between the sympathetic-adrenal
medullary system and activation, together with other aspects of behavior. These
investigations have shown that both pleasant and unpleasant emotional events
are usually accompanied by increased adrenalin output and that, under relaxing
conditions, adrenalin secretion falls below baseline. Adrenalin output showed
habituation to repeated stimulation and progressive lowering of subjectively
perceived activation. (Thayer and others have developed self-reporting
techniques to quantify the level of activation). Among normal persons observed
during performances, those with relatively higher catecholamine excretion levels
performed better than those with lower levels.
The relation between performance and activation level is curvilinear, in the
form of an inverted U. Usually, one sees the ascending linear portion of the
curve; however, with extraordinarily high motivating conditions, sometimes the
optimal point on the curve is exceeded and performance decrement is observed
(Figure 4.4-1).
Psychologists in the U.S. Army have studied efficiency levels of men
performing skilled tasks, such as mending telephones, in situations where the
men felt that they were in real danger. The men were led to believe that they
were being fire on accidentally by artillery, or that they were almost surrounded
by a forest fire. Under these conditions, performance declined.
 A related finding, from Broadbent’s laboratory, came from research on the
effects of noise on performance. It was found that noise reduced the efficiency
only when the men were working under high incentive, and not if they were
relatively bored and unmotivated; thus, the factors of noise and incentive

Normalitate, anormalitate si boala psihica

Normal-anormal-boala
• Problemele care se pun atunci cand trebuie circumscrisa starea de
boala psihica sunt legate de definirea notiunilor de normalitate si sanatate
si respectiv anormalitate si boala.
• Sanatatea se defineste ca o stare de echilibru dinamic si de bine
biologic si psihologic a persoanei umane in contextul incdrarii sale optime
in normele vietii sociale si culturale, cu mentinerea potentialului de
dezvoltare si creatie.
• Problema sanatatii este incadrata de problema mai larga si mai
generala a normalitatii.
OMUL NORMAL
• Din punct de vedere bio-psiho-social, omul prezinta un aspect complex:
• - pe planul structurilor interne (psihoindividual);
• - pe planul relational extern (psiho – social).
• Din aceasta cauza, apare dificultatea in a da o definitie unitara a omului.
FR. NIETSZCHE spunea ca: “omul este animalul care nu poate fi
definit niciodata”.
IMMANUEL KANT sistematizeaza problema filosofica a omului sub
mai multe aspecte care se pot concretiza in urmatoarele 4 intrebari:
“Ce pot cunoaste ?”
2. “Ce trebuie sa fac ?”
3. “Ce pot spera ?”
4. “Ce este omul?”
MIHAI RALEA deosebeste 3 grupuri de definitii pentru om:
a) – definitii rationaliste;
b) – definitii sociale;
c) – definitii pragamatice.
a). Definitiile rationaliste.
Aceste definitii accentueaza latura inteligent – rationala a omului,
caracteristica unica ce-I ofera acestuia suprematia.
ARISTOTEL formuleaza prima definitie rationalista a omului: “omul este
un animal rational”, de fapt primul animal care gandeste.
HERACLIT spune ca omul are posibilitatea de a se autocunoaste si de a
gandi rational.
ANAXAGORAS afirma ca “omul este cel mai intelept dintre fiinte,
deoarece poseda maini”.
CICERO sustinea ca, omul, fiind dotat cu ratiune:
- poate asocia lucrurile;
- le poate vedea cauza;
- le poate vedea esenta;
- poate vedea consecinta evenimentelor;
- poate sesiza asemanarile;
- poate lega trecutul de prezent,
reusind pe acesta cale sa cerceteze si sa discearna adevarul.
KLAGES afirma ca omul este un “animal periculos”.
VOLTAIRE – pentru el fiinta umana este dotata cu:
- ratiune;
- maini, capabile de a crea unelte;
- o minte, capabila de a generaliza idei;
- un limbaj suplu, capabil de a exprima aceste idei.
SCHELLER – adept al conceptiei antropologiei fenomenologice, afirma
ca: “omul este o fiinta esentialmente slaba, dar aeasta slabiciune este
compensata prin inteligenta”.
Toate teoriile prezentate pana aici pot fi considerate drept doctrine
vitaliste, care se axeaza pe:
- demnitatea si frumusetea persoanei umane;
- puterea de spirit;
- vigoarea instinctelor;
- demnitatea morala;
 - valoarea “Sine – lui”;
- unicitate,
situand in buna parte omul in cadrul colectivitatii sociale.
B. PASCAL, recunoaste atat maretia, cat si mizeria fintei umane,
demnitatea acestei fiinte stand de fapt in gandire.
PICO della MIRANDOLA surprinde si el constiinta acestei inegalitati a
structurii umane, inegalitate cu caracter opozitional.
MIHAI RALEA – arata ca omenescul reprezinta “toata acea tesatura de
afecte, de sentimente subtile ori josnice, de pasiuni, obsesii, de complicatii
sentimentale, de credinte ori indoieli, de sperante, de dorinte ori de renuntari,
intr-un cuvant structura globala a unui suflet omenesc, cu logica si
contradictia, cu claritatea si obscuritatea lui”.
b). Definitiile sociale.
Definitiile sociale pun accentul pe caracterul comunitar al existentei. Din
acest punct de vedere, ARISTOTEL a vazut a II-a latura a omului, aceea de
animal social, ZOON POLITIKON.
Omul este animalul care traieste in grupuri sociale organizate, sanctionate
de legi si dominate de institutii. In acest sens, caracteristica sa este
participarea activa la viata comunitara.
Referitor la insertia omului in dinamica relatiilor sociale si la raporturile
sale cu institutiile, E. SPRANGER – insista asupra capacitatii acestuia de a
lua cunostinta de sine insusi, capacitate prin care se concretizeaza natura
omului, locul sau in nivers, valorile si datoriile sale, in ultima instanta natura
tipologiei sale sociale.
c). Definitiile pragmatice.
Definitiile pragmatice se bazeaza pe capacitatea omului de actiune, dar,
mai cu seama, pe activitatea productiva a omului, om capabil de a crea
bunuri materiale.
BENJAMIN FRANKLIN arata ca omul este “animalul care creeaza si
foloseste unelte”.
MIHAI RALEA considera ca omul produce unelte, pentru indeplinirea
actiunilor sale practice. Din acest punct de vedere el este HOMO FABER.
 Uneltele ii prelungesc si ii amplifica puterea fizica si, in acelasi timp, ii
confera posibilitatea nebanuita de a actiona biruitor in lupta cu natura.
“Abilitatea sa tehnologica, dibacia sa practica – toate acestea il ac sa-si alieze
natura neinsufletita in atingerea scopurilor sale”.
• A. PELLETIER si F. J. GORDON considera ca omul se situeaza astfel
in centrul civilizatiei materiale si al culturii spirituale ale societatii.
• K. JASPERS, sistematizand definitiile date omului spunea ca “omul
este fiinta dotata cu limbaj si gandire” – ZOON LOGON ECHON – care
actioneaza intr-o societate data, in conformitate cu unele legi stabilite –
ZOON POLITIKON – si produce unelte cu ajutorul carora lucreaza –
HOMO LABORANS – asigurandu-si existenta in conformitate cu o
lanificare comunitara – HOMO ECONOMICUS.
4 perspective ale normalitatii
• Normalitatea ca Sanatate
• Normalitatea ca Utopie
• Normalitatea ca Medie
• Normalitatea ca Proces
• Prima perspectiva este la baza abordarii traditionale medicale psihiatrice
asupra sanatatii si bolii.
• Normalitatea este asimilata cu sanatatea iar sanatatea este un fenomen
aproape universal.
• Comportamentul este presupus a fi in limite normale cand nu exista o
psihopatologie manifesta. Daca toate comportamentele ar fi puse pe o
scala, normalitatea ar reprezenta cea mai mare parte a continuumului si
anormalitatea ar fi o mica parte ramasa.
2. norma ideala= acel model care prin definitie este considerat cel mai bun
pentru grupul respectiv. Freud- “ca orice ideal, nu poate fi atins”; omul
este cu atat mai “normal” cu cat se apropie mai mult de norma ideala. Intr-
o anumita societate aceste idealuri nu sunt de obicei formulate explicit,
concret, totusi acestea sunt prezente prin diferitele modele educationale,
eroii, vedetele, starurile promovate de societate. Deci norma ideala difera
in functie de societate, de cultura.
 3. norma responsiva=buna capacitate a individului de a face fata
statuturilor si rolurilor sociale dintr-o societate data, capacitatea de a se
comporta adecvat asteptarilor comunitatii.
• Norma statistica= cu atat mai “ normal” cu cat se conformeaza mai mult
mediei statistice sau frecventei maxime a modurilor de manifestare ale
indivizilor din cadrul grupului respectiv. Pe masura ce se indeparteaza de
aceasta masura se considera ca fiind “anormal”. Cantitativ, aceasta
anormalitate poate fi in exces, anormalitate pozitiva( de ex.geniu) sau in
insuficienta, anormalitate negativa( de ex. oligofren). Punctul slab al
acestei categorii de definitii: importanta punctului de referinta fata de care
ne raportam.......riu cu adancimea medie de 20 cm/ QI =70 in zona
endemica- gusa prin lipsa iod..
4. normalitatea ca procese tranzactionale; dependenta de stadiul de
dezvoltare; normalitatea trebuie inteleasa si evaluata in raport cu varsta.
Ilikibiologie/ ilikipsihologie... Parhon.. psihologia varstelor. Normlitatea este
un proces continuu ce presupune tensiune si efort din partea subiectului.
• O mentiune speciala merita unele cazuri care par foarte normale, “
hipernormale”; copil foarte cuminte, ascultator, linistit, serios, constiincios,
muncitor, ordonat, care indeplinesc cu strictete tot ceea ce se cere,
respectand intru totul normele si regulile. Lipsiti de spontaneitate si
initiativa, de sociabilitate, de bucuria jocului si a relaxarii, inventivitate si
indrazneala de a risca. De fapt acesta este o persoana fragila, vulnerabila,
ce-si ascunde vulnerabilitatea in spatele indeplinirii corecte a normelor si
rolurilor sociale si care, sub actiunea diferitilor factori situationali se pot
decompensa psihopatologic( normopatie).
• Anormalitatea psihica poate fi inteleasa atat din perspectiva structurii
caracteriale cat si din cea a unor trairi circumstantiale.
• Persoanele particulare, anormale au unele caracteristici tipologice
accentuate care atrag atentia celor din jur, indepartandu-se atat de norma
statistica cat si cea ideala. Relationarea lor sociala si integrarea in
comunitate, exercitarea rolurilor sociale pot fii defectuoase. Aceste
variante particulare de personalitate sunt diferentiate de cazurile cu grave
deficiente de inteligenta= oligofreni, de relationare sociala=autisti si cei cu
 marcat caracter dizarmonic= personalitati psihopatice ( stari defective,
anevolutive).
• Anormalitatea psihica situationala se refera la starile reactive si de
dezadaptare. De obicei sunt tranzitorii si necesita asistenta psihiatrica
doar cand ating o intensitate semnificativa sau apar la persoane
vulnerabile.
• Boala psihica este o stare de durata variata, in cadrul careia apar
importante modificari psihice negative atat in planul trairilor subiective, cat
si al expresiilor si comportamentului. Constiinta si intreaga structura
psihica a persoanei sunt denivelate si dezorganizate, in asa fel incat apar
trairi si manifestari diferite de cele ale existentei normale. Concomitent
este prezenta o reducere a capacitatii de autocontrol constient si de
manifestare a vointei libere si responsabile.
• Consecutiv rezulta o grava perturbare a relationarii interpersonale, a
integrarii si randamentului social. Boala psihica se manifesta de obicei in
episoade care se instaleaza progresiv sau brusc, pot dura saptamani, luni
sau ani. La ora actuala marea majoritate a bolilor psihice se pot remite
total sau partial, in urma tratamentului psihiatric. Episoadele pot reapare.
In cazul remisiunilor partiale raman stari defective psihice de lunga durata
cu persistenta simptomelor din cursul episodului sau se poate produce o
modificare a personalitatii, sau doar un defct energetic, astenic, sau deficit
in planul relatiilor si performantelor sociale
• Definirea conceptelor de normalitate si anormalitate psihica reprezinta un
demers util si necesar psihiatriei si principiilor psihiatrice comunitare.
• Structurarea acestora a permis crearea cadrului necesar unei profilaxii
primare, secundare si tertiare psihiatrice cat mai eficiente.
• Doctrina psihiatrica comunitara promoveaza dezinstitutionalizarea si
transinstitutionalizarea, cu scaderea duratei spitalizarii si dezvoltarea
retelei de suport social, munca in echipa multidisciplinara formata si din
personal nonmedical si subdivizata in grupe de activitate centrate pe
activitati sociale specifice.
• In acelasi context se inscrie- 1.monitorizarea cazuisticii, -2.asigurarea
conditiilor de continuitate a asistentei, -3.stimularea adresabilitatii la
reteaua serviciilor psihiatrice cu accent pe categorii sociale defavorizate.
• In esenta obiectivele psihiatriei comunitare vizeaza atitudinea profilactica
si ingrijirea extraspitaliceasca a pacientului psihic .
• Intre persoana si lume exista fie armonie, fie dezacord sau
conflictualitate, la un moment dat.
• Factorii social-istorici, culturali, etnici si religiosi indeplinesc un rol
predispozant, declansant sau patoplastic.
• Binomul normalitate-anormalitate, abordabil statistic dupa
“generalitatea” unor norme si legi il depaseste in complexitate pe cel
sanatate-boala, mai dependent de “concretul” cazuisticii.
• Psihiatria poate apela la trei categorii de norme care stau la baza
normalitatii: norma statistica care implica evidentierea particularitatilor
atitudinale si expresive aferente elementului social cultural si istoric;
norma valorica, intangibila, corespunzand idealului individual si colectiv in
sensul in care comunitatea considera ca acesta “ar trebui sa fie”: norma
functionala care reflecta masura in care o componenta isi indeplineste
rolul atribuit si asumat in cadrul unei optime functionalitati a ansamblului.
• Normalitatea presupune deci – cu inerenta referire la persoana umana
– apartenenta simultana la norma statistica si la cea ideala intr-un anumit
context socio-cultural, individual, indeplinandu-si corespunzator functiile in
cadrul comunitatii.
• Anormalitatea sau din punct de vedere patologic, indepartarea de la
norma in sens negativ, inseamna un deficit de integritate si de integrare a
persoanei in ambianta. Ea se realizeaza in toate acceptiunile mentionate
ale normei.
• Intr-o perspectiva comunitara, aferent careia individul constient sau/si
constientizat devine parte integranta a unui sistem cu valente dominant
preventive si reabilitative, abordarea conceptelor de referinta poate fi
facuta pornindu-se de la inegalitatea de principiu a persoanelor din
punctul de vedere al diversitatii si nivelului valoric existential.
• Aceasta diversitate individuala care se interconditioneaza reciproc cu
complexitatea compozitionala a ambiantei trebuie sa constituie, in context
comunitar, un factor optimizant al sociabilitatii si nu unul perturbator al
acesteia.
• Astfel, conditia de normalitate este asigurata atunci cand in cadrul unui
demers constient persoana reuseste ca prin cunoastere, comunicare si
creativitate sa-si asigure starea de echilibru contribuind simultan la
echilibrul colectiv.
• “Surplusul” de implicare personala in problematica existentiala
comunitara trebuie dirijat in mod responsabil spre compensarea
dezechilibrului semenilor aflati la periferia sau in afara existentei
comunitare.
• Normalitatea presupune o adaptare, conformism dar si implicare,
initiativa, originalitate creatoare, o doza de non-conformism distantata insa
de sensurile sale peiorative.
• In acest context anormalitatea inseamna intr-o prima instanta un deficit
de empatie in raporturile interpersonale si unul de angajare dezinteresata
in asistarea si reabilitarea destinelor individuale perturbate in sens
psihopatologic. Ea poate reprezenta deasemenea un deficit de informatie
medicala cu ignorarea sau evitarea consecutiva a situatiilor existentiale
potential stresante.
• Alaturi de carentele educative deficientele activismului profesional,(cu
toate consecintele lui, de la cel de natura materiala pana la cele morale),
contribuie la plasarea intr-o pozitie extracomunitara. In acelasi context se
situeaza nesubordonarea scopurilor personale celor colective cu alterarea
atributelor de reciprocitate si solidaritate interumana.
• Conceptul de anormalitate in sens comunitar poate fi discutat si prin
prisma mentalitatii colective care dezavantajeaza si rejeteaza deseori
bolnavul psihic chiar aflat in faza remisionala.
• Perturbarea si sub acest aspect a reabilitarii care insemna in
perspectiva abordata un deficit de socializare, insotit de modalitati de
reactie si de expresie dezavantajante augmenteaza vulnerabilitatea
 individuala. Socializarea ondulanta ca si izolarea de lume sunt
intotdeauna factori majori psihopatogenetici.
• Faptul ca, in sens comunitar, boala nu mai este privita ca o problema
personala ci ca una colectiva, trebuie sa se rasfranga in mod pozitiv
asupra discrepantei dintre aspiratiile individuale si cele colective pana la
identificarea lor, modelele culturale si experienta grupului social fiind
mereu implicate.
• Saracirea lumii valorilor si perturbarea categoriilor morale individuale
completeaza conditia de anormalitate care in contextul de referinta si intr-
unul antropologic depaseste rolul dintre prioritatea biologica si suprematia
psihologica.
• Cele doua concepte abordate nu sunt net delimitate deseori si datorita
faptului ca anormalitatea nu este mereu neobisnuita, in afara tiparelor
comunitare sau mereu imorala. Ea ramane in permanenta mai dificil de
definit decat normalitatea, faptul pledand pentru geniul comuniunii si
pentru aspiratiile de bine, frumos si adevar care anima persoana umana.
• [Prelipceanu, 23,40] Normalitatea este pentru psihiatrie un “calcai al lui
Ahile”. Ea ii releva, pe de o parte, limitele propriilor instrumente (nu exista
criterii pentru normalitate, asa cum exista pentru afectiunile psihice) si, pe
de alta parte, recursul la metoda altor stiinte (psihiatria este
interdisciplinara in multe dintre domeniile sale aplicative).
• Acest fapt a fost evidentiat si la noi in ultimii ani, datorandu-se in buna
masura si unei supralicitari a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma,
mai in serios, se solicita de exemplu psihiatriei – in diverse circumstante
cu impact public considerabil – sa precizeze competenta psihica a unei
persoane publice sau chiar sa se sesizeze din oficiu in unele cazuri.
Dincolo de provocarea teribilista a unor astfel de solicitari, ramane
intrebarea daca stim unde incepe si unde se termina normalitatea psihica.
• Normalitatea este o notiune limita a psihiatriei si psihologiei. Ancorandu-
se conceptual in axiologie ea trimite la referinte din sfera stiintelor
normative, de la etica la drept si sociologie. Psihiatrul resimte cel mai acut
nevoia unei definitii a normalitatii cand se afla in ipostaza de expert
judiciar si trebuie sa convinga instanta de judecata/procurorul/anchetatorul
 ca o persoana in conflict cu legea sufera/ sau nu sufera de o afectiune
psihica. Alte situatii in care starea de normalitate (sau sanatate) psihica
face parte din inventarul diagnostic al psihiatrului sunt: participarea unei
capacitati specifice a unei persoane (de a satisface serviciul militar, de a
incheia un act/ o casatorie, de munca, de port-arma etc.), de a exercita o
anumita profesiune (mecanic de locomotiva, pilot etc.). Demersul de a o
evalua pare insa de-a dreptul sisific, avand in vedere dificultatile
metodologice ce-si au sorgintea in contradictia “originara” a conceptului
insusi, ambivalent si abstract pentru ca incearca sa defineasca omul (fiinta
“biologica”, dar si “spirituala”) in limitele (sau din perspectiva) idealului
normativ, etic, axiologic.
• Pe de alta parte exista o permanenta si implicita raportare la normalitate
in existenta curenta care ne obliga sa-i cautam repere in sfera imediatului.
Ne referim la normalitate pentru a intelege lumea in care traim si pe noi
insine, pentru a alege sau a ne lasa alesi. Aceasta permanenta “aspiratie”
spre normalitate este pana la urma un proces pe care il parcurgem de-a
lungul istoriei noastre individuale si de specie printr-o continua “ajustare,
armonizare la evolutiile spatiului si timpului in care existam, la rigorile
culturii, logosului caruia ii apartinem, proces ce poate fi generic denumit
adaptare.
• “Cine poate spune unde inceteaza normalul si unde incepe anormalul?
Poti tu insuti sa definesti aceste concepte de normalitate si anormalitate?
Nimeni nu a rezolvat aceasta problema inca, medical sau filosofic. Ar
trebui sa stii asta”. (E. Ionescu, 1960, cit. de Offer, Sabshin, 1966, p.IX).
• Intr-adevar medicina, si mai ales psihiatria au descoperit dupa o
intreaga istorie a descriptiilor si clasificarilor, ca nu au o definitie a
normalitatii. Medicina somatica a evoluat multe secole, psihiatria mult mai
putin, bazandu-se pe traditia definirii sanatatii ca echivalentul implicit al
normalitatii, si ambele ca absenta a bolii, a simptomelor. Fiind un demers
indelungat, dezvoltat din nevoia imperativa de a face bine, ceea ce a
presupus un lung sir de descoperiri, unele epocale (Harwey, Koch,
Pasteur, Fleming s.a.), normalitatea sau sanatatea au ramas si chiar
 raman deziderate tangibile, usor de afirmat atata vreme cat patologicul
poate fi anihilat, vindecat.
• Asa cum vom putea constata, odata cu schimbarea paradigmei
medicinii moderne de la obiectivul, prioritar si focalizat pe individ, de a
trata, la strategia sanatatii publice de a prevenii, dihotomia boala –
sanatate (dupa modelul antinomic boala – normalitate) a devenit
insuficienta. Modelul medical ideal (si confortabil pentru a raspunde
intrebarii unde inceteaza normalul si unde incepe patologicul) a fost cel al
bolii infectioase, conform caruia normalul (sanatosul) inseamna absenta
bacteriemiei, viremiei sau a unui focar infectios sau eradicarea lui.
Aceasta definitie negativa a normalitatii/sanatatii, transanta si, de aceea,
confortabila este _ asa cum vom vedea – insuficienta pentru sfera
normalitatii psihice/sanatatii mintale in care, pe langaafectiunile majore,
exista stari aflate in zona de granita dintre normalul si patologicul psihic
(tulburarile de dezvoltare a personalitatii sau tulburarile de adaptare).
• De ce este greu de definit normalitatea psihica? Din mai multe tipuri de
motive.
• In primul rand datorita multitudinii de perspective din care poate fi privita
persoana: psihologica (inzestrare cognitiva, aptitudinala, emotionala,
volitionala, comportamentala), socio-educationala, socio-culturala,
interrelationala.
• Se poate vorbi de normalitate din fiecare dintre aceste perspective; ele
nu sunt insa congruente la un individ decat intr-o eventualitate a unui ins
uman armonios inzestrat, cultivat si integrat social. Ar fi atunci de precizat
ca de fiecare data cand evaluam normalitatea cuiva trebuie precizata
perspectiva din care privim,precum si criteriile adecvate: “din punct de
vedere al comportamentului in societate X este perfect normal” sau “Y are
niste obiceiuri absolut normale” etc.
• In al doilea rand, fie ca este vorba de o definitie soft, de uz curent, fie ca
incercam o definitie bazata pe o evaluare mai riguroasa, aceasta va fi
incarcata de subiectivitatea celui care o face, incat normalul astfel definit
nu este altceva decat normalul asa cum il concepe cel care face
aprecierea. S-a spus in repetate randuri de catre multi autori ca normalul
 comportamental (psihic) este saturat de conotatii valorice. Rezulta de aici
ca evitarea aprecierii valorice in definirea normalului psihic ar fi calea ce
trebuie urmata. Numai ca, asa cum vom vedea, acest lucru nu este
posibil.
• In al treilea rand, asa cum vom putea constata pe parcursul paginilor
care urmeaza, oricare perspectiva din care normalitatea poate fi abordata
se intersecteaza cu celelalte.
• Normalitatea este un “concept relativ” (Laughlin, Levine), o “fictiune
ideala” (Freud; citati de Cavenar si Walker, 1983) pe care sociologia,
medicina in general si psihiatria in special, psihologia, stiintele normative,
dar si opinia comuna incearca sa il defineasca si al carui sens denotativ
implica delimitarea de anormalitate, de devianta, de boala, de urat si rau,
de nefiresc. Fatalmente fragmentata conceptual (se poate vorbi de
normalitate la nivelul morfologiei si fiziologiei, de una a grupurilor mici sau
mari, de una etno-culturala, a unei epoci sau a unei perioade a vietii
individului sau de alta legata de sex, de cea statistica si valorica etc.)
normalitatea se leaga de problematica libertatii umane (Ey,1979) si
defineste in sens filozofic “ceva care este cum trebuie sa fie” constituind
un “sinonim atenuat” al lui “bun si just” (Haynal,1980).
• Anormalitatea, genul proxim al normalitatii, se constituie pentru A.
Comte (ibid.) din variatiile superioare si inferioare ale acesteia. Se poate
vorbi de mai multe sensuri conotative ale normalitatii derivate din sensul
general filozofic, dupa perspectiva din care este conceputa. Un prim sens
conotativ trimite in medicina la normalitatea somatica si psihica. Numai ca
despre normalitatea biologica se poate vorbi azi “in termeni relativ rigurosi,
ceea ce, deocamdata, nu putem spune despre normalitatea psihica”
(Stossel, Ogodescu, 1972, p.38).
• Pentru psihiatrie, mai mult decat in restul disciplinelor medicale,
normalitatea este un concept dificil, intrucat se confrunta cu variabilitatea
infinita a formelor individuale ale psihismului, a tipologiilor si variantelor
normalului si a formelor de tranzitie spre marginal, variabilitatea fiind
definitorie naturii umane, “concept biologic fundamental” al acesteia (Ryle,
cit. de Cavenar si Walker, 1983).
• Diversitatea asigura culoarea, nota particulara a fiecarui individ si
rezulta din confruntarea echilibrata a tendintelor individuale cu ambianta
sa sociala si cu un “ideal al normei (K. Hildebrandt, cit. de Kolle,1961) pe
care si acesta il promoveaza, depinzand – asa cum spunea Kolle (ibid.) –
de forta si structura persoanei fiecaruia in parte. Individul ideal, “eroul”
teoretizat de Hildebrandt, nu este o medie a diverselor temperamente
existente, ci o sinteza a unor functiuni psihice si extreme, temperamental-
caracteriale sudate prin “puterea de creatie”, esenta a “normei ideale”.
• Aceasta “putere de creatie” care traverseaza si unifica diferitele
trasaturi temperamentale si de caracter ale “eroului” lipseste – asa cum
comenteaza polemic K. Kolle (ibid.) – “tocmai nenorocitului asa – zis
normal de care fac caz multi psihiatri”. Daca aceasta afirmatie a fost
vreodata adevarata, ea necesita azi oricum un corectiv care tine de o
epoca istorica si de o anumita distantare obiectiva fata de realitatea
umana, a psihiatriei si psihiatrilor: “puterea de creatie” este astazi
demitizata, ea exercitandu-se cotidian de un foarte mare numar de
oameni in diferite ipostaze, de la laboratoarele si mesele de lucru ale
laureatilor premiului Nobel la plansetele inventatorilor, iar “omul normal”
privit mai putin ca “o medie, o mediocritate sau un conformism mecanic”
(Ey,1979) si mai mult ca o celula vie, functionala a unui sistem social.
• Pentru psihiatru, anormalitatea nu este doar o variatie, o “indepartare”
pur cantitativa de normalitate ca medie statistica: un individ nu poate fi
categorisit ca bolnav psihic doar pentru ca este vehementin apararea
ideilor proprii, exaltat prin convingerile sale, genial prin creativitatea sa,
raufacator prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin
pervesiunile sale (Ey, ibid.).
• Daca aceste comportamente pot insa uneori apartine si unui individ
bolnav, ele se pot inscrie de cele mai multe ori in zonele marginalitatii
psihice, dar pot fi si rezultatul unei variatii comportamentale mai mult sau
mai putin intampltoare in existenta individului (ca de exemplu comiterea
unui delict) sau al probabilitatii unui mod de existenta (ca genialitatea).
Daca, asa cum observa K.Kolle (1961,1963), la majoritatea oamenilor
exista o dorinta, mai mult sau mai putin constienta, de a tinde spre si de a
 se conforma unui standard al normalului, si acesta mai mult sau mai putin
vizibil sau exprimabil, dependent pana la un punct de mode, este tot atat
de adevarat ca “normalul” in general exercita asupra opiniei comune o
adevarata fascinatie, care tine probabil de aceasta aspiratie intima a
fiecaruia spre un prototip al perfectiunii
• Pe aceasta curba ascendenta, care se aproprie asimptomatic de ideal,
se inscrie normalitatea statistica, zona maximei probabilitati de a exista in
cadrul normei unui individ. Aceasta norma constituie latura obiectiva si
definitorie din punct de vedere social (dar si psihologic, comportamental)
al normalitatii. Individul aflat in zona normalitatii statistice se va raporta,
sau nu, la un “tip normo-ideal” catre care tinde eventual in plan intim,
subiectiv. Acest tip depinde de “Weltanschauung-ul fiecaruia”
(Hildebrandt, cit. de Kolle,1961), parametru subiectiv al normalitatii, prin
care filtreaza tipul “normo-ideal”, raportandu-se la acesta si delimitandu-se
pe sine. De aceea, medicul va concepe diferenta normal-anormal la
nivelul “umanitatii, si nu la cel al vitalitatii umane” (Beorhave, cit. de
Ey,1979), iar diferenta specifica dintre normalitatea-anormalitatea psihica
nu va putea fi definita decat prin intermediul disocierilor conotative multiple
ale primei.
• Edwards (1935) enumera patru categorii de indivizi umani (mediu,
normal, adaptat si eficient) care par a fi, de fapt, unul si acelasi. Wolff
(1950) accepta trei sensuri ale normalitatii: media statistica, sensul
normativ (bazat pe principii morale) si cel clinic sau functional (“normalul”
este individul care functioneaza adecvat in propriul sau mediu). Ruesch si
Bateson (1951) enumera trei acceptiuni care stau la baza conceptului
psihiatric de “patologie”, normalitatea fiind deci derivata conotativ din
patologic: acceptiunea statistica (deviatia de la normal), functionarea
optima si clasificarea diagnostica dupa criterii prestabilite. Normalul ar fi
astfel dedus ipotetic ca o medie opusa patologicului evaluat cu mijloace
clinice.
• Offer si Sabshin (1966) stabilesc ca nota comuna, pe buna dreptate,
perspectiva functionala, propunand propria lor clasificare: “normalitatea ca
 sanatate”, “normalitatea ca utopie”, “normalitatea ca medie” si ca “proces”.
Sa le examinam pe scurt pe fiecare.
• “Normalitatea ca sanatate” reprezinta, pentru autorii citati, abordarea
medicala traditionala, medicina fiind perceputa ca definirea patologiei,
ceea ce ramane nedefinit fiind un “reziduu aproape universal de
normalitate sau sanatate”. Normalitatea ocupa asadar “portiunea
majoritara a unui continuum in cadrul caruia patologicul este portiunea
minoritara” (ibid., p.99). Sanatatea devine mai curand ceva “rezonabil”
decat “starea optimala de functionare” (ibid., p. 100), iar aceasta
perspectiva ar fi premisa medicinei preventive, interesata de prevenirea
aparitiei simptomelor care “interfereaza cu functionarea optima a
pacientului” (ibid.). Individul sanatos ar fi acela care este liber de dureri
neobisnuite, disabilitati si nu ar trai o senzatie majora de disconfort
(Romano, 1950).
• Aceasta abordare a “normalitatii ca sanatate” ofera avantajul
metodologic al obiectivitatii pentru ca patologicul poate fi mai usor definit
decat “starea pozitiva de sanatate”, observa cei doi autori citati.
• S-au invocat doua argumente pentru a sustine “normalitatea ca utopie”.
Primul ar fi relativismul cultural (un ins clasificabil ca bolnav mintal de un
psihiatru dintr-o tara din cultura vestica, ar putea fi normal pentru o
societate tribala) si al doilea psihanaliza (conform careia armonia ego-ului,
“selfactualizarea” raman idealuri, intrucat nu exista ins fara defense
nevrotice). Normalitatea ideala pare sa fie astfel idealul platonic, de
neatins al “psihoterapiei optimale” (Rogers, 1959) prin care s-ar realiza
“persoana pe deplin functionala” la finele curei terapeutice. Abordarea de
catre medicina preventiva a sferei patologicului di stadiile sale precoce,
inainte chiar ca boala sa se declare, prin reducerea factorilor de risc, a
facut ca unele boli sa se manifeste atenuat ceea ce inseamna, dupa Offer
si Sabshin (1966) ca “normalitatea ca utopie” poate deveni in viitor mai
putin utopica. Este o viziune ce trebuie nuantata dupa mai bine de un sfert
de secol, pentru ca civilizatia naste boli noi in locul celor eradicate (asa
numitele “boli ale civilizatiei”, dependenta de TV, sedentarismul, sindromul
post-Vietnam si mai nou, post razboiului din Golf).
• “Normalitatea ca medie” este perspectiva cel mai larg acceptata in
stiintele biologice si sociale, intrucat variatiile individuale ale unui numar
mare de subiecti respecta distributia normala a oricarui fenomen statistic.
Aceasta este redata de curba normal configurata descrisa de Gauss si
care are bine cunoscuta forma de clopot. Spre deosebire de primele doua
perspective enuntate, pentru care normalitatea – anormalitatea formau un
continuum, perspectiva “mediei” situeaza normalitatea spre partea medie
a clopotului, ambele extreme ale sale situandu-se in afara mediei, adica in
zona rangurilor joase si constituand cele doua zone ale normalitatii, cea
de sub si respectiv de deasupra rangului mediu statistic. Daca se
evalueaza QI la un numar semnificativ statistic de indivizi, spre exemplu,
vom avea doua zone deviante, cea inferioara stanga a indivizilor
subanzestrati si cea inferioara dreapta a celor supradotati, ambele
continand un numar scazut, relativ egal, de indivizi. Evident ca si aceasta
perspectiva isi are criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si Sabshin (1966)
atrage atentia asupra pericolului “etichetarii” ca devianti a celor care se
situeaza sub rangul mediei intr-o anumita societate si cand se considera
ab initio ca aceasta medie reprezinta normalul, ipostaza de neignorat in
cazul unei societati nedemocratice. Mai mult, am adauga noi, o evaluare
statistica se face urmarind un set limitat de variabile, iar normalitatea
psihica nu poate fi evaluata decat printr-o multitudine de criterii, de naturi
diferite (teste de inteligenta si personalitate, scoruri pe scale, valori
simbolice neevaluabile cantitativ) daca dorim sa nu cadem in pacatul
etichetarilor. In mod curent insa, normalitatea nu se masoara, ci se
apreciaza, se aproximeaza. Chiar in ipostaza de expert, psihiatrul nu pune
diagnosticul de normalitate, ci de absenta a ei si chiar si asta cu rezervele
de rigoare, sugerate explicit de formula cel mai des uzitata: “fara tulburari
psihice clinic manifeste in momentul examinarii”. Simpla evaluare
cantitativa nu spune pana la urma mare lucru, nici in materie de
normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste niste prime conditii
obligatorii. Este evident ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici genial
cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care scalele si testele nu
l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi
 descopera geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea”
normalului statistic nu pare sa ne duca prea departe pe calea definirii
normalitatii.
• Evident ca si aceasta perspectiva isi are criticii sai. Cohen (1959) cit. de
Offer si Sabshin (1966) atrage atentia asupra pericolului “etichetarii” ca
devianti a celor care se situeaza sub rangul mediei intr-o anumita
societate si cand se considera ab initio ca aceasta medie reprezinta
normalul, ipostaza de neignorat in cazul unei societati nedemocratice. Mai
mult, am adauga noi, o evaluare statistica se face urmarind un set limitat
de variabile, iar normalitatea psihica nu poate fi evaluata decat printr-o
multitudine de criterii, de naturi diferite (teste de inteligenta si
personalitate, scoruri pe scale, valori simbolice neevaluabile cantitativ)
daca dorim sa nu cadem in pacatul etichetarilor. In mod curent insa,
normalitatea nu se masoara, ci se apreciaza, se aproximeaza. Chiar in
ipostaza de expert, psihiatrul nu pune diagnosticul de normalitate, ci de
absenta a ei si chiar si asta cu rezervele de rigoare, sugerate explicit de
formula cel mai des uzitata: “fara tulburari psihice clinic manifeste in
momentul examinarii”. Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma
mare lucru, nici in materie de normalitate si nici de devianta, ci doar
stabileste niste prime conditii obligatorii. Este evident ca nu poti fi normal
cu un QI mic, dar nici genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva
pe care scalele si testele nu l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe
ori umanitatea isi descopera geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca
nici “idealizarea” normalului statistic nu pare sa ne duca prea departe pe
calea definirii normalitatii.
• Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare lucru, nici in
materie de normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste niste prime
conditii obligatorii. Este evident ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici
genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care scalele si
testele nu l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi
descopera geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea”
normalului statistic nu pare sa ne duca prea departe pe calea definirii
normalitatii.
• “Normalitatea ca proces” (sau ca interactiune sistemica) incearca sa
rezolve imperfectiunile celorlalte trei perspective punand normalitatea sub
semnul devenirii personalitatii ca o “progresie in timp” care ar antrena o
crestere progresiva a capacitatii de adaptare a individului.
Comportamentul uman ar interactiona sistemic de-a lungul existentei
individului cu mediul social si cultural in care individul traieste.
• Orientarile recente care integreaza teoria vulnerabilitate – stres cu
datele de dezvoltare socio – educationala si familiala pledeaza fara doar si
poate pentru o viziune sistemic – integrativa asupra bolii psihice si deci a
“non-bolii”, a normalitatii. De altfel, individul trebuie sa ramana “normal”
de-a lungul intregii biografii, chiar si atunci cand in jurul lui totul se
schimba.
• Un ins care in 1990 avea 65 de ani si traia in estul Europei a trebuit sa
se adapteze in decursul biografiei sale la vreo 3 – 4 tipuri de regimuri
economico – politice, istoria oferindu-I ocazia sa parcurga distante imense
pe scara sociala (de la conditia de cetatean respectabil la cea de detinut
politic si in final, la varsta a treia, de inalta notabilitate in stat). La sfarsitul
unei astfel de cariere biografice, daca supravietuiesti si nu innebunesti,
poti eventual deveni intelept (un calificativ posibil al normalitatii).

ERICK H. ERICKSON – CICLURI DE DEZVOLTARE UMANA

PERSONALITATEA
Stadiul oral
• Stadiul oral: (primul an de viata)
-relatia bipolara de caracteristici INCREDERE – NEINCREDERE
(dependenta copilului de calitatea ingrijirii parentale:
-ingrijire calma, calda, echilibrata;
-ingrijire dezordonata, capricioasa. )
Stadiul anal
 Stadiul anal: (1 – 3 ani):
-autonomia si emanciparea copilului de tutela parentala versus rusinea si
indoiala ca expresie a incapacitatii de a dobandi autonomia;
-excesul critic = excesul rusinii.
Stadiul al III-lea: genital pudic
• Stadiul al III-lea: genital pudic (4 – 5 ani)
• -INITIATIVA / VINOVATIE
• initiativa motorie si intelectuala (imaginativa), joc, comunicare prin
vocabular = CARACTERISTICA PSIHICA / stabilizare in structura
personalitatii; ingradirea imaginatiei, evaluarea ei ca inoportuna =
VINOVATIE.
perioada de latenta
• Stadiul al IV-lea: (6 – 11 ani) (perioada de latenta)
• -SARGUINTA / INFERIORITATE
• Scoala absoarbe cea mai mare parte a disponibilitatilor copilului; impune
reguli si tendinte spre sarguinta; dar si sentimentul inferioritatii in cazul in
care copilul nu poate raspunde cerintelor sarguintei impuse.
• Erickson largeste determinarea sociala a dezvoltarii psihice. Inferioritatea
se manifesta ca reactie de esec.
Stadiul al V – lea: (12 – 18 ani)
• Stadiul al V – lea: (12 – 18 ani)
• Constientizarea identitatii eului / confuzia rolurilor.
• Identitatea eului traita amplu = se intaresc increderea, autonomia,
initiativa.
• Confuzia de roluri sau identificarea cu roluri negative:
• -frecventa la copiii delicventi;
• -implica intarirea neincrederii;
 indoielii;
 rusinii;
 inferioritatii.
• Comportamentul sexual este si el implicat in identitate.
• Esecul de roluri nu este de nerecuperat => in fazele urmatoare.
Stadiul (ciclul) al VI-lea al vietii: varsta mijlocie
• Stadiul (ciclul) al VI-lea al vietii: varsta mijlocie (tinerete + inceput varsta
adulta)).
• INTIMITATE / IZOLARE
• Intimitatea se constituie si se intareste prin intemeierea unei noi familii;
prietenie; angajare; sexualitate.
Stadiul al VII – lea:
varsta adulta mijlocie
• Stadiul al VII – lea: (varsta adulta mijlocie):
• ALTRUISM / EGOCENTRISM
• Altruism = preocupari si fata de altii, nu numai fata de cei din familie,
inclusiv preocupari pentru generatiile viitoare, pentru progresul tarii, al
umanitatii.
• Egocentrism = ratarea atitudinii altruiste.
Ultimul ciclu: (anii batranetii):
• Ultimul ciclu: (anii batranetii):
• REALIZARE / DISPERARE.
• Nuclearizarea activitatii psihice in jurul trairilor de realizare / disperare.
Sensul realizarii = posibilitatea de a privi viata ca pe o realizare.
Disperarea = retrospective ce vad esecurile, ratarile sau cai precare alese
in viata.
ERICK H. ERICKSON – CICLURI DE DEZVOLTARE UMANA
• Erickson:
• -fiecare stadiu prezinta crize ce implica contrarieri, contradictii,cuplu de
factori in contradictie;
• -o oarecare deosebire intre structurarea identitatii fetelor si a baietilor in
ciclul adolescent (al V-lea). La tinerele fete organizarea identitatii se
prelungeste pana dupa casatorie cand se structureaza partial prin
identitatea sotului (Donmal si Adel ).
• Personalitatea are o compozitie complexa angajata social.
• Psihicul uman: - sistem deschis, complex, de tip cibernetic.
• C. I. Parhon: - Ilikibiologie – studiul biologic diferentiat al varstelor.
• (Ursula Schiopu, Emil Verza – Psihologia varstelor [pg. 233,247] )
PROBLEMELE INTEGRARII SOCIALE
• Forme de integrare dupa E. Williams:
• INTEGRAREA CIVILIZATOARE -Ajustarea la interesele si rolurile grupului
de apartenenta.
• INTEGRAREA NORMATIVA -Normele sociale se ajusteaza intre ele si
individul la ele.
• INTEGRAREA SOCIALA -Ajustarea grupurilor intre ele si formarea unei
societati organizate.
• INTEGRAREA CULTURALA -Concordanta intre normele unui sistem
cultural si la ele.
Forme de integrare dupa
Warner Landeker:
INTEGRAREA FORMATIVA
-Cadrul normativ insusit si prezent in conduite.
INTEGRAREA COMUNICATIVA
-Insusirea normelor si mijloacelor simbolice si folosirea lor in comunicare.
INTEGRAREA FUNCTIONALA
-Interdependente intre asteptari si acte ce rezulta din diviziunea sarcinilor.
Conceptul de stress
• Evenimente sau situatii ce pot avea efecte nefavorabile asupra
persoanei.= factori de stress( fizici, psihologici si sociali)=>termen extins
uneori la eveniment, care in momentul producerii nu este resimtit ca
advers, dar pe termen lung efect nefavorabil(ex. Competitie stransa).
• Efecte adverse induse , modificari psihologice sau fiziologice= reactie de
stress( include un raspuns nervos vegetativ-ex.HTA, unul endocrin-
adrenalina ,unul psihologic- incordare
Conceptul de reactie psihica
• Suferinta psihica poate aparea ca reactie la evenimente neplacute; uneori
asocierea eveniment-suferinta este evidenta.
• SOMMER,1890 -REACTIE PSIHOGENA
Definitia stresului-”Webster’s New Collegiate Dictionary”-1981
• “Factor fizic, chimic sau emotional care induce tensiuni corporale sau
mintale si poate fi un factor inductor de boli”
• Notiunea de stres este rezultanta dezvoltarii logice a conceptului de
“homeostazie”, elaborat de Claude Bernard1865 si Cannon1926.
• Organismul isi mentine echilibrul intr-un mod dinamic si nu static, termenul
de homeochineza putand fi considerat mai adecvat; stresul=raspunsul
organismului la f. stresanti, ce tind sa produca perturbari homeochinetice.
• Alta definitie= sdr. Specific aflat intr-un sistem biologic.
Allostazia versus homeostazie in dependenta si rolul sistemelor cerbrale ale
stresului
• Allostazia= procesul de achizitionare a stabilitatii prin schimbare.
• Stare allostatica= stare cronica de deviatie a sistemelor regulatorii de la
nivelul operational (homeostatic) normal.
• La origine a fost formulata ca o ipoteza ce explica bazele fiziologice pentru
schimbarile in paternurile de morbiditate si mortalitate umana asociate cu
viata moderna.
• HTA si alte patologii legate de disruptia sociala prin interactiunile creier-
corp…..1155
Cannon ,1915
• Cannon- consecintele somatice ale trairilor emotional-tensionate; orice
conditie care ameninta echilibrul marilor functii ale organismului(frig,
caldura,hipoglicemie, emotiile, traumatismele, hipoxia,..) impuse din
exterior sau din interiorul sau sunt factori stresanti.
• =>toate circumstantele prin care se provoaca mobilizarea simpatica
intensa si neobisnuita cu scop compensator dar si consecinte viscerale
generalizate.
• Limitele adaptarii functionarii normale=homeostazia
Selye, 1936
• Raspuns specific, caracteristic procesului in cauza,
• Celalalt raspuns depinzand de intensitatea si anormalitatea stimulilor,
nespecific
Surse generale de stress
• Conditii grele de munca. Suprasolicitare profesionala,
• Presiunea timpului. Primejdii fizice
• Ambiguitatea. Conflictualitatea
• Responsabilitatea pentru sine si altii. Promovarea/ nepromovarea
• Lipsa securitatii profesionale . Ambitii nerealizate
• Dificultati in luarea deciziilor
• Efectuarea de activitati nedorite, inferioare competentei profesionale
• Dificultati financiare. Probleme familiale
• Pierderi de diferite tipuri. Imbolnaviri
• Nesiguranta zilei de maine
Caracteristici individuale
• Nivel de anxietate
• Nivel de nevroticism
• Toleranta la ambiguitate
• Tip paternal de comportament
Simptome
• Tensiune diastolica
• Colesterolemie crescuta
• Tahicardie
• Fumat
• Dispozitie depresiva
• Refugiu in consum de alcool
• Reducerea aspiratiilor
• Insatisfactie profesionala
• Etc.
• Medicina bio-psiho-sociala
• Experientele subiective cum sunt tristetea, doliul, frica nu sunt semne soft
ci elemente esentiale ale istoricului pacientului
Maladii
• Psihosomatice( cardiocoronariene)
• Mentale( depresive).
Studiul evenimentelor de viata
• Modelele epidemiologice au fost folosite in studii sociale referitoare la
asociatii dintre unele afectiuni si anumite tipuri de evenimente din viata
unui om.
• Wolff,1962 a facut studii de morbiditate si a gasit o frecventa mult mai
mare a episoadelor de boala in momentele in care in viata persoanei se
producea o modificare.
• Rahe si Holmes, 1967- cuantificare.
• Brown si Harris, 1978- unele circumstante,fara a prezenta prin ele insele
un stress, pot creste vulnerabilitatea persoanei/ fie sa o protejeze de acele
evenimente care sunt intr-adevar factori de risc.
Factori de protectie
• Unii oameni nu se imbolnavesc chiar daca sunt expusi unor adversitati
puternice.
• Studiul efectelor factorilor familiali nefavorabili asupra copiilor(Rutter1985)
CAUZELE TULBURARILOR PSIHICE
• Factori predispozanti= factori a caror actiune incepe de obicei in primii ani
de viata si care determina vulnerabilitatea persoanei fata de agentii
etiologicicare, mai tarziu vor insoti aparitia bolii(zestrea genetica, viata
intrauterina, factorii fizici, psihologici si sociali ce actioneaza asupra
sugarului si in prima copilarie). Termenul de “Constitutie”= ansamblul
structurat de trasaturi fizice si psihice ale unei persoane in oricare moment
din viata sa.
• Personalitatea este intotdeauna un factor esential in abordarea etiologiei
fiecarui caz.
Factori precipitanti
• Factori sau evenimente ce se petrec cu putin timp inaintea debutului unei
tulburari si care par sa fi produs tulburarea respectiva
• F.fizici= ex. Tumora cerebrala, medicament.
• F. psihologici= ex pierderea slujbei, modificari ale obisnuintelor de zi cu zi.
• F. sociali= ex. modificarea statutului
Factori de intretinere
• Prelungesc cursul unei tulburari dupa ce ea a fost provocata.=ex.
Demoralizarea secundara, izolarea sociala…
Ipoteza vulnerabilitate- stress
• In schizofrenie
• In depresie
• Capacitatea persoanei de”a face fata stressului”=capacitate de coping
• Tema ciclurilor vietii
 Capacitatea de coping
• Sugereaza un domeniu psihologico-psihopatologic cu expresivitate in
psihologia sociala care se refera la urmatoarele aspecte:
• A) capacitatea de a rezolva situatii problematice(identificarea situatiei,
definirea afectarii, intentia de angajare in rezolvare, definirea mijloacelor si
strategiilor “clar si explicit”).
B)Capacitatea de a antrena pe altii in rezolvarea problemelor
• Cazuri in care nu este necesar si cazuri in care solutionarea este altfel
imposibila.
• Problema disponibilitatilor circumstantiale de contact si relationarii sociale
• Capacitate crescuta inseamna un plus in directia capacitatilor de coping.
C)Capacitatea de a controla stresul
• Partea centrala a temei in discutie
• Stres=solicitare excesiva cantitativ(psiho-fiziologic)si sens negativ(resimtit
subiectiv) al evenimentului trait.
• 1.identificarea situatiei si eventual evitarea ei/ 2.daca evitarea e
imposibila- rezolvarea cat mai rapida prin antrenarea si a altor persoane/
3.daca nu poate controla, reduce expunerea la stres(diminuare timp,
devalorizare, minimalizare sau ignorare asituatiei/ 4.dupa episod practica
tehnici de relaxare, destindere, care produc satisfactie, diminuand efectele
stresului.
Corelatia cu ciclurile vietii
• Ciclul cronologic
• Ciclul familial
• Ciclul locativ-gospodaresc
• Ciclul instructiv
• Ciclul profesional
• Ciclurile vietii sociale
Mecanisme de aparare
• (KAPLAN & SADOCK: MANUAL DE BUZUNAR DE PSIHIATRIE
CLINICA:)
• acting out. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin actiuni, si nu prin reflectii sau sentimente. Aceasta
 definitie este mai larga decat conceptul initial, cre se referea la acting out
–ul simtamintelor sau dorintelor transferentiale din cursul psihoterapiei, si
incearca sa includa comportamentele care apar atat in cadrul cat si in
afara relatiei de transfer. Ca defensa, trecerea la act nu este sinonima cu
“comportament rau”, pentru ca necesita dovada ca respectivul
comportament este legat de conflicte emotionale.
• altruism. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin dedicarea fata de satisfacerea nevoilor altora. Spre
deosebire de sacrificiul de sine, caracteristic uneori pentru formarea de
reactie, persoana care face uz de altruism primeste gratificare fie
vicariant, fie prin raspunsul celorlalti
• anticipare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin trairea de reactii emotionale inaintea unor posibile
evenimente viitoare sau anticipand consecintele acestora si cu luarea in
considerare a unor raspunsuri sau solutii realiste.
• deplasare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin transferarea unui simtamant sau raspuns fata de un obiect
asupra unui alt obiect substitut (de regula mai putin amenintator).
• desfacere (undoing). Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin cuvinte sau comportament menit sa
nege sau sa repare (amendeze) simbolic ganduri, sentimente sau actiuni
inacceptabile.
• disociere. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi printr-o ruptura in functiile, de regula integrate, ale
constientei, memoriei, perceperii de sine sau a mediului, sau ale
comportamentului senzorial motor.
• formare de reactie (sau-formatiune reactiva, reaction formation).
Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni sau
externi prin substituirea de comportamente, ganduri, sau sentimente
diametral opuse propriilor ganduri sau simtaminte inacceptabile (de
regula, survine in conjunctie cu represiunea acestora din urma).
• idealizare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor interni
sau externi prin atribuirea de calitati pozitive exagerate altor persoane.
• identificare proiectiva. Ca si in proiectie (vezi), persoana face fata
conflictului emotional sau stresorilor interni sau externi atribuind altora, in
mod fals, propriile sale sentimente, impulsuri sau ganduri inacceptabile.
Spre deosebire de proiectia simpla, persoana nu reneaga cu totul ceea ce
proiecteaza, ramanand constienta de propriile afecte sau impulsuri, dar
atribuindu-le eronat – drept reactii justificate – celeilalte persoane. Nu
arareori, persoana induce altora tocmai sentimentele pe care a crezut
initial – eronat ca aceia le au despre ea, facand dificil de clarificat cine si
ce a facut mai intai celuilalt
• intelectualizare. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau
• externi prin folosirea excesiva a gandirii abstracte sau prin elaborarea de
generalizari, pentru a controla sau a reduce la minimum sentimentele
tulburatoare.
• izolare a afectului. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau negare (denial). Persoana face fata conflictului
emotional sau stresorilor interni sau
• externi prin refuzul de a recunoaste un anumit aspect dureros al realitatii
externe sau al trairii subiective, aspect care este vizibil pentru altii.
Termenul negare psihotica se foloseste atunci cand este prezenta o
alterare majora a testarii realitatii.
• omnipotenta. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi simtind sau actionand ca si cum ar
poseda puteri sau abilitati speciale si ar fi superioara altora.
• externi prin separarea ideilor de simtamintele asociate initial cu ele.
Persoana pierde contactul cu simtamintele asociate unei idei date (de ex.:
un eveniment traumatizant), ramanand constienta de elementele ei
cognitive (de ex.: detaliile descriptive).
• proiectie. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi atribuind altuia, in mod fals, propriile sale sentimente,
impulsuri, sau ganduri inacceptabile.
• rationalizare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi ascunzand motivatiile reale ale gandurilor, actiunilor
 sau sentimentelor sale prin elaborarea de explicatii reasiguratoare sau
care servesc propriei cauze (self – serving), dar care sunt incorecte.
• represiune. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi prin expulzarea din campul constiintei a dorintelor,
gandurilor sau trairilor perturbatoare. Componenta afectiva a acestora
poate sa ramana constienta, detasata de ideile care i se aociaza.
• scindare (splitting). Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin compartimentalizarea starilor afective
opuse si neintegrarea in imagini coerente a calitatilor pozitive si negative
proprii si ale altora. Dat fiind ca subiectul poate trai simultan afectele
ambivalente, punctele de vedere si expectatiile mai echilibrate despre sine
si ceilalti sunt excluse din constiinta emotionala. Imaginile de sine si cele
obiectuale tind sa alterneze polar: exclusiv iubitor, puternic, valoros,
protector si bland – sau exclusiv rau, dusmanos, manios, distructiv,
rejectant sau lipsit de valoare.
• sublimare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi canalizandu-si simtamintele sau impulsurile potential
maladaptive in comportamente acceptabile social (de ex.: sporturi “de
contact” [“dure”] pentru canalizarea impulsurilor de manie).
• supresiune. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi evitand intentionant sa se gandeasca la probleme,
dorinte, simtiri sau trairi perturbatoare.
• umor. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor externi
punand accentul pe aspectele amuzante sau ironice ale conflictului sau
stresorului.
PERTURBĂRI ALE CONDUITELOR SOCIALE
Conduita socială
• Este constituită din ansamblul atitudinilor şi acţiunilor prin care individul se
adaptează la coexistenţa lui în cadrul unei comunităţi respectându-i
acesteia normele scrise şi nescrise de organizare şi convieţuire.
Conduita
• Conduita este un răspuns la o motivaţie, punând în joc componente
psihoafective, motorii şi fiziologice.
• De exemplu comunicarea este o conduită psihosocială care vizează să-i
transmită celuilalt (celorlalţi) o informaţie, prin intermediul limbajului,
mimicii, gesturilor, atitudinilor, reacţiilor, comportamentului.
• Conduita este determinată de condiţiile sociale, de experienţa de viaţă, de
educaţie, de gradul de cultură, de însuşirile psihice ale persoanei, de
caracterul şi de temperamentul individului; dar şi de gradul său de
organizare şi dezvoltare neuropsihică definitivă sau tranzitorie.
la baza dezvoltării conduitei sociale stă învăţarea
• Încă din mica copilărie, la baza dezvoltării conduitei sociale stă învăţarea
care se referă, în special la dezvoltarea unui comportament în sensul
adaptării armonioase în raport cu interiorizarea unor norme şi reguli; fiind
vorba de asimilarea experienţei sociale de către subiect, asimilarea
implicată în formarea personalităţii.
Conduita socială este foarte strâns legată de conduita morală
• Conduita socială este foarte strâns legată de conduita morală, la baza
căreia se află o serie unitară de comportamente individuale, care
concretizează, în acţiunile omului, valori, principii şi norme morale
determinate şi care este apreciată conform concepţiei etice fundamentale
a unei conduite umane.
abaterea (devianţa)
• De altfel, cum aproape toate conduitele comportamentale umane se
desfăşoară prin referinţe la un sistem de norme, abaterea (devianţa), în
psihopatologie se referă la diferenţa care apare între comportamentul unui
individ şi cel al restului colectivităţii sau la o devianţă faţă de
comportamentul considerat normal.
Cauzele abaterilor sau devianţelor de la normă
• sunt de natură antropologică şi sociologică, ele fiind rezultatul interacţiunii
dintre personalitate (factori biologici, psihogeni, socio-culturali, care
concură la dezvoltarea individului) şi mediul ei de existenţă grupul social
(familia, comunitatea cu particularităţile lor economice, etnice cultural -
ocupaţionale), la care mai putem adăuga încă odată starea de sănătate
mentală a individului în momentul comiterii abaterii de la conduitele
sociale normale.
 „acting-out“
• În cadrul abaterilor psiho-patologice de la conduitele sociale normale, ne
vom referi şi la noţiunea de „acting-out“ (trecere la act), utilizată de
FREUD pentru a defini comportamentul neaşteptat şi neadaptat al unui
pacient pe parcursul psihanalizei sau al unui tratament psihoterapeutic.
• Acting-out-ul se desfăşoară în mod simultan cu „abreacţia“, ambele având
un caracter impulsiv. Deci, trecerea la act are un caracter impulsiv, relativ
rupt de sistemele de motivaţie obişnuite ale subiectului izolabil în cursul
afectivităţilor sale care în mod curent poate lua formă auto sau
heteroagresivă.
• În trecerea la act, psihanalistul (independent de semnificaţia sensibil
diferită pe care o dă acestui termen în cura psihanalitică) percepe
întoarcerea pulsiunilor refulate,
• pe când psihiatrul consideră că pacientul până atunci controlat trece de la
o tendinţă, de la o intenţie conştientă sau inconştientă la realizarea unui
act general agresiv, violent sau delictuos.
Conduite patologice
• Dacă conduitele pe care o să le amintim dobândesc o semnificaţie
patologică şi justifică o orientare psihiatrică, aceasta este esenţiala prin
dezordinile mintale carora li se asociază.
• unele din aceste conduite putând fii de registru medico-legal, penal
exclusiv sau să se înscrie într-un context socio-cultural care-i modifică
semnificaţia.
tulburărilor conduitei sociale
• În cadrul tulburărilor conduitei sociale se înscriu: sinuciderea, tentativa de
sinucidere, echivalenţele suicidare ce acoperă toate conduitele care duc
un subiect să se sinucidă.
• Lăsând la o parte discuţiile asupra naturii instinctului de conservare şi
protecţie de sine şi a progeniturilor remarcăm faptul că suicidul,
parasuicidul, automutilarea şi alte vicii cu acţiune lent distructivă a
sănătăţii psihosomatice se întâlnesc în întreaga istorie umană şi în toate
civilizaţiile.
• Dintre circumstanţele care provoacă consultarea unui bolnav mintal,
trebuie să reţinem, cu mare atenţie, tentativele suicidare.
• este actul antisocial şi antipersonal cel mai frecvent, care reprezintă o
urgenţă pentru că trebuie să facem imediat tot ce se poate pentru a evita
recidiva.
Tentative suicidare
• Cele mai utilizate mijloace autolitice sunt: spânzurarea, înecarea,
intoxicarea, aruncarea de la înălţimi, arme albe, arme de foc şi altele.
se pot distinge :
• Tentative de suicid bine organizate din punct de vedere tehnic şi care
eşuează numai în mod accidental;
• Tentative prost organizate care lasă loc unei soluţii favorabile;
• Tentative cu şantaj şi de alte tipuri de manipulare; şi
• Tentative de suicid bizare, discordante, întâlnite de obicei în schizofrenii.
• În privinţa a ceea ce pare a fi o tentativă de suicid putem fi predispuşi să
ne gândim adeseori la:
• tentativă de crimă camuflată, fie că victima este terorizată sau chiar
„complice” (sado-masochism sau punerea la punct a unor afaceri);
• o autosuprimare accidentală;
• punere în scenă, o regizare, o încercare teatrală nesinceră sau destinată
să acopere un act delictuos.
Raptusul suicidar,
• aproape imprevizibil, se întâlneşte, de obicei la pacienţii depresivi cu
episoade majore (melancoliforme) şi la schizofrenici. De altfel, trebuie să
ştim că, mai ales pe depresivi, nimic nu-i opreşte de la sinucidere, nici
prietenia, nici convingerile religioase, nici considerentele de ordin familial
şi nici alte motivaţii.
impulsuri suicidare inexplicabile
• În faţa unor impulsuri suicidare inexplicabile, întâlnite la adolescenţi,
trebuie să ne gândim că ele ar putea constitui debutul unei schizofrenii.
Semnificaţia şi cauzalitatea sinuciderii unui adolescent nu sunt niciodată
univoce şi pentru fiecare caz în parte trebuie făcut bilanţul elementelor de
bază şi a celor conjuncturale, şi abia apoi definirea actului suicidar.
 Fiecare caz constituie un comportament individual la un moment dat
semnificativ, şi în funcţie de care se va adapta atitudinea psihoterapeutică
dublată de studierea antecedentelor subiectului, a mediului său familial, a
situaţiei sale prezente care, trebuie să ducă la găsirea celor mai propice
măsuri suicido-profilactice.
Fuga
• Fuga face parte din tulburările de comportament şi se caracterizează prin
părăsirea bruscă, inopinată şi nemotivate de obiectiv a domiciliului
obişnuit, cu rătăciri mai mult sau mai puţin prelungită şi, de asemenea,
mai mult sau mai puţin bine coordonate.
• Circumstanţele de apariţie sunt diferite, putând fi o consecinţă a unor
modificări de conştiinţă sau se poate instala fără modificările acesteia.
• Fuga adolescentului, intempestivă şi nemotivată sau absurd motivată,
poate face parte din simptomatologia de debut a schizofreniei.
În funcţie de durata lor putem distinge:
• Fuga de durată scurtă cu reîntoarcerea promptă la domiciliu sau încercări
de reîntoarcere;
• Fugi lungi întrerupte doar de un incident independent de voinţa fugarului;
• În funcţie de starea de conştiinţă se pot întâlni:
• Fugi automate bruşte şi amnezice sau care lasă puţine amintiri;
• Fugi lucide, mai mult sau mai puţin premeditate, amnezice şi efectuate
fără anomalii ale desfăşurări lor.
• Elementele de care trebuie să ţinem cont în cazul unei fugi sunt: durata
sa, amintirea pe care o păstrează fugarul în stare lucidă, obnubilat sau
încurcat în explicaţiile sale în momentul în care a fost găsit, organizarea
fugii, rătăcirea dezordonată sau coordonată a călătoriei, eventualitatea
actelor delictuale, în special furturi, scopul mărturisit sau plauzibil,
spontaneitatea bruscă, sau pregătirile; bagaje, bani, bilete de tren, etc.
Fuga trebuie diferenţiată de vagabondaj,
• care este un fel de a trăi caracterizat prin lipsa unui domiciliu stabil şi a
unui loc de muncă, trăind din experienţe şi din cerşit. Vagabonzii
formează, mai ales în marile oraşe o minoritate marginală în care se pot
găsi indivizi cu tulburări psihice, mai mult sau mai puţin grave. Odată cu
 dezinstituţionalizarea psihiatrică în marile metropole au apărut adevărate
grupe de vagabonzi schizofrenici şi alţi bolnavi psihici care nu au reuşit să
se reintegreze în viaţa socio-profesională.
Fugile adulţilor (amnezice, absurde şi rătăcirile)
• Fuga amnezică întâlnită mai frecvent sub forma „automatismului
ambulator epileptic” ce corespunde unei echivalenţe psihomotorie
prelungită, amnezică şi necoordonată. În timpul desfăşurării ei, există o
anumită conştiinţă imediată, care explică faptul că epilepticul este capabil
să îndeplinească unele acte eficace.
Fugile adulţilor
• Dar aici există toate formele intermediare dintre „deambulare” (plimbare)
„automată” ca un robot, şi anumite deplasări aproape organizate.
Amnezia, absenţa motivaţiei, bruscheţea impulsivă a începutului,
terminarea la fel de bruscă şi cu dezorientare „unde sunt?”, obnubilare,
existenţa antecedentelor şi uneori decursul fugii a unei crize comiţiale
tipice uşurează diagnosticul. Totuşi, mai există „fugile lungi” în stări
secunde cu dublă personalitate întâlnită la subiecţi histrionici.
Fuga absurdă
• - prost organizată, fără scop şi motivaţie, se întâlneşte la oligofreni şi la
demenţi (în special la cei cu boala Altzheimer) la care fugile sunt
acompaniate uneori şi de delicte (consumaţii într-un restaurant fără să
plătească, furturi, etc).
• Rătăcirea, în afara demenţilor, debililor, confuzilor şi a unor copii mici
(scăpaţi de sub observaţiile părinţilor sau a altor persoane) se pot întâlni şi
în episoadele maniacale. Aici este vorba de o fugă fără un plan fixat, în
acelaşi timp impulsivă şi legată de nevoia de mişcare şi de realizarea unor
proiecte.
Fuga impulsivă
• inopinată şi absurdă cu motivaţii halucinator-delirante se întâlneşte
frecvent la schizofrenici, la care poate constitui chiar forma ei de debut;
Fuga deliranţilor
• Fuga deliranţilor, motivată şi realizată cu scopul de a se pune la adăpost
şi pentru a se îndepărta cât mai mult de persecutorii lor, transformă
 bolnavii în migratori care se stabilesc într-un loc pe o perioadă mai lungă
sau mai scurtă de timp, adică până în clipa în care sunt regăsiţi
persecutori, urmând o nouă schimbare a domiciliului. La alţi persecutaţi ,
fuga corespunde unui „raptus”, cu instalare bruscă sub influenţa unei
creşteri delirante de ameninţări, în cursul unei perioade floride a delirului.
Deliranţii aflaţi în această situaţie pot deveni periculoşi.
Fuga emotiv-caracterială
• este realizată cu scopul soluţionării, negândite raţional, a unor dificultăţi.
Ea se întâlneşte la persoane instabile, dizarmonic structurate, mitomani şi
nevropaţi, şi pot constitui primele manifestări ale debutului unor maladii
psihice.
Fugile copiilor şi adolescenţilor
• reprezintă o formă aparte a formelor de tulburări de comportament, fiind
frecvent întâlnite în psihopatologia infantil-juvenilă.
• În declanşarea lor intervin o serie de factori ca de exemplu: impulsivitatea
şi uşurinţa traducerii psihomotorii a emoţiilor la această vârstă, idealismul
imaginativ, condiţiile ambientale.
• La copii şi adolescenţi fără tulburări psihice, fugile au, de obicei, un
caracter reactiv, fiind caracterizate prin inteligibilitate, legibilitate adecvată
şi proporţionalitatea cu motivele conjuncturale vizibile. Aici, este vorba de
fugi reactive, favorizate (determinate) de carenţe afectiv-familiale, frustrări
încă din mica copilărie, destrămarea căsniciei părinţilor, conflicte
intrafamiliale, neglijarea inconştientă sau conştientă a copiilor, trăirea
sentimentului de dezinteres şi abandon, pretenţiile prea mari ale părinţilor
faţă de posibilităţile reale ale copiilor, severitatea şi pedepsele fizice şi/sau
psihice repetate, frica de aceste pedepse şi altele.
Claustrarea
• se caracterizează prin refuzul bolnavului de a participa la viaţa socială,
refuz pe care-l pune în practică prin restrângerea câmpului existenţei sale
la un spaţiu foarte limitat şi închis. Pentru a avea o claustrare patologică,
trebuie să existe în acelaşi timp:
• Refuzul conştient sau inconştient al vieţii în societate şi stabilirea unei
bariere materiale între el şi restul lumii;
• Refuzul de-a primi vizita medicului este frecventă şi constituie un semn
sigur de morbiditate
două tipuri de claustrare
• De altfel, există două tipuri de claustrare: activă şi pasivă.
• În primul tip, bolnavul îşi stabileşte relaţiile cu lumea pe un fond de
ostilitate, fie că este agresivă faţă de persecutori fie că îi este frică de ei,
„el se apără şi se protejează“. În delirul de persecuţie este vorba de o
claustrare activă dublată de măsuri de apărare şi protecţie. Această
claustrare este adeseori periculoasă pentru că ea împreună cu fuga,
suicidul şi omucidere fac parte din tetrada reactivă gravă a persecutatului
aflat în stare de panică.
Speofilia
• este o claustrare în grote şi peşteri, întâlnită de obicei la deliranţii pseudo-
mistici şi a schizofrenicilor. Ea se apropie foarte mult de claustrarea
„eremitică”, caracterizată printr-o instalare într-un loc ascuns (în pustiu sau
în deşert). Se întâlneşte uneori la deliranţii mistici sau mizantropici.
Anumiţi bolnavi psihici se claustrează în vehicule, remorci, camping, cu
deplasări nocturne, reunind astfel caracterele fugii cu cele ale claustrării.
Există cazuri de claustrare în doi (cupluri), sau chiar mai mulţi.
Claustrarea, mai mult sau mai puţin prelungită, reprezintă elementul
esenţial a unei grave dezadaptări, şi ca atare are o valoare semiotică
primordială, atrăgând după sine trecerea la măsuri terapeutice bine
individualizate în vederea reinserţiei lor într-o existenţă socială adecvată
fiecărui caz în parte.
În general fugile sunt caracterizate
• prin abandonarea domiciliului şi/sau a locului de muncă ca efect al unei
pulsiuni irezistibile de a pleca. Instalarea lor inopinată, fără un scop precis,
limitată în timp, surprind anturajul şi pot constitui primele solicitări de
asistenţă psihiatrică. De regulă, sunt rare fugile inconştiente şi amnezice
(automatisme epileptice), sau semiconştiente (stări secunde şi
crepusculare).
• Fugile conştiente ale adultului se manifestă atât în unele circumstanţe
nefavorabile, cât şi în funcţie de cauze foarte variate: la personalităţi
 dizarmonic structurate, iar instabilitatea de fond favorizează trecerea la
actul impulsiv. La deliranţi, este vorba de a scăpa de o ameninţare
imaginară, iar la demenţi şi la confuzi se întâlnesc, de obicei, rătăciri
(numite totuşi fugi), manifestate prin plimbări fără nici un ţel pe un fond de
dezorientare temporalo-spaţială.
• Impulsia este o reacţie involuntară, bruscă, necontrolată şi neintegrată
într-o activitate raţională (acte violente, crize de mânie cu tendinţe clastice
etc).
• În psihiatrie impulsurile importante sunt cele care ajung la comiterea unor
acte antisociale. În faţa unei impulsii, problema esenţială este legată de
precizarea determinismului cauzal, împrejurările favorizante şi gradul de
incoercibilitate.
• Există toate gradele, de la actul automat în întregime (om - robot), până la
executarea cu un anumit caracter impulsiv a actelor, mai mult sau mai
puţin premeditate şi acceptate ca posibile, dar a căror îndeplinire cuprinde
un element important de impulsie inadecvat stăpânită.
impulsurile //compulsii
• În psihiatrie, impulsurile pot fi îndreptate contra lucrurilor (piromania de
exemplu) sau contra persoanelor (agresiune, om-ucidere). La
schizofrenici, epileptici, alcoolici, personalităţi dizarmonic structurate,
paranoici, etc, impulsiile se instalează pe neaşteptat. Ele se deosebesc de
compulsii prin faptul că se instalează în mod spontan, fără a fi precedate
de nici o luptă anxioasă interioară. În contextul celor expuse mai sus, ne
vom opri doar asupra câtorva din ele, cu semnificaţii mai importante
pentru psihiatrie şi medicina legală.
Cleptomania
• este caracterizată prin impulsia obsedantă de a
• fura, în absenţa oricărei necesităţi materiale şi chiar a oricărei dorinţe de a
poseda obiectul. Comportamentul cleptomanic este adesea iterativ şi
determină în mod inevitabil, după un anumit timp, consecinţe juridice şi
medico-legale. Aceste acte impulsive se întâlnesc rar şi mai frecvent la
femei, la fetişişti, debili mintali, schizofrenici, demenţi, toxicomani (în-stare
necesitate, motivată de a-şi procura drogul) şi epileptici.
 exhibiţionism)
• Atentate la moravuri (exhibiţionism) impulsie morbidă de a-şi expune
organele genitale în locuri publice (frecventate în special de sexul opus).
• Ca perversiune sexuală, exhibiţionismul se integrează într-o structură
nevrotică, nefiind decât un simptom. La demenţi şi confuzii cu o ţinută
vestimentară neîngrijită, exteriorizarea organelor genitale nu reprezintă un
act de exhibiţionism.
Dromomania (sinonim: poriomania, vagabondaj
- a umbla de colo-colo),
- este o tulburare de comportament strâns legată de cea a fugii, cu care
adeseori este identificată.
- Spre deosebire de vagabondaj, dromomania constă în impulsiunea
imperioasă a individului de satisfacere a nevoii de schimbare a domiciliului
prin deplasarea într-o direcţie oarecare, fără a calcula riscurile actului său.
Impulsiunea se instalează brusc, inopinat şi uneori este intermitentă, cu o
anumită periodicitate.
- Deci, este vorba de un impuls obsedant de a călători, de a pleca cu primul
mijloc de circulaţie (tren, avion, autobus etc), indiferent unde. Regăsim aici
ciclul tulburării anxios-obsesionale care se încheie prin uşurarea
caracteristică a bolnavului îndată ce mijlocul de circulaţie s-a pus în
mişcare.
- Dromomania se întâlneşte mai frecvent la persoane dizarmonic
structurate de tip instabil, paranoici, debili mintali, toxicomani şi schizo-
frenici. Dromomania poate constitui şi unul dintre primele simptome de
debut al schizofreniei, şi se întâlneşte destul de frecvent la oligofreni (copii
şi adulţi), identificându-se uneori cu vagabondajul.
Piromania
• este trăită de subiect sub forma unei impulsii obsedante de a provoca
incendii.
• Ea se întâlneşte la oligofreni, epileptici aflaţi în stări secunde, persoane
dizarmonic structurate şi impulsive, schizofrenici şi paranoici. La aceştia
din urmă actul incendiar este totodată o manifestare şi o consecinţă a
delirului şi halucinaţiilor. De altfel, piromanul este un obsedat care
 cedează impulsului de a asista la un incendiu, profitând de un colaps al
controlului sau chiar voluntar.
• Dată fiind severitatea codului penal faţă de incendiul voluntar, considerat
ca fiind un atentat deosebit de grav contra proprietăţii şi în cazuri mai
grave ca şi crimă, deoarece riscă să ducă la moartea unor persoane (chiar
fără să fi existat tendinţa de om-ucidere). Expertiza psihiatrică medico-
legală este întotdeauna obligatorie.
Crima
• Crima, în sensul de omucidere, violare foarte gravă a legii şi a normelor
de conduită morală. Întâlnită destul de rar în psihopatologia psihiatrică, ea
este determinată de diferite forme de manifestare a tulburărilor mintale.
Din punct de vedere psihiatric, crimele ar putea fi dihotomizate în:
• -patologice (comise de bolnav psihici), şi
• -celelalte comise de subiecţi fără tulburări mintale.
• Ne mulţumim să-l punem pe seama tulburărilor de dispoziţie, de caracter,
agresivitate nevrotică, a crizei de adolescenţă, când de fapt aceste
tulburări nu sunt primitive ci simptomatice pentru debutul schizofreniei;
• - Când manierismul, explicaţiile întortochiate, ciudăţenia, alteraţiile
de mărturisiri şi retragere, pseudo-cinismul autistic şi chiar sindromul
GANSER ne orientează înspre simulare sau perversitate. De altfel, actele
impulsive ale schizofrenicilor se situează printre cele mai periculoase.
Infanticidul (pruncuciderea)
• de către mamă imediat după naştere, comis de obicei, într-un climat
psihopatologic dovedeşte prezenţa tulburărilor instinctuale majore,
episoade delirante şi halucinatorii, caracteristice unor psihoze puerperale.
De asemenea, trebuie semnalat suicidul altruist al pacienţilor cu episoade
depresive majore melancoliforme, care odată cu ei antrenează înspre
moarte şi membrii anturajului lor (cu motivaţia delirantă de a-i salva de la
nenorocirile grave ce urmează să se abată asupra lor).
Prevenţia
• După cum rezultă din cele expuse, în patologia psihiatrică se întâlnesc
mult mai frecvent decât omuciderea, violenţele, fugile, abandonarea
locului de muncă, suicidul, automutilările, rănirile, etc, prezente mai ales la
 persoanele dizarmonic structurate, schizofrenici, depresivi, maniaci,
epileptici, deliranţi, alcoolici, etc, iar depistarea, diagnosticarea şi
instituirea unei terapii individualizate joacă un rol semnificativ în prevenţia
acestor comportamente antisociale.
EUL MATUR-caracteristici
• Sullivan
• Eul matur, ce se autoactualizeaza, prezinta urmatoarele caracteristici:
• 1. perceptie eficienta a realitatii
• 2.buna acceptare a sinelui, a altora si a naturii
• 3.are spontaneitate, simplitate si naturalete
• 4.e centrat pe probleme
• 5.Realizeaza bine intimanţa
• 6.are experienta transcendenta
• 7.are un crescut simt al comuniunii si reusitei in relatiile interpersonale
• 8.are o structura democratica
• 9.face o clara deosebire intre mijloace si scop
• 10.are un sens filozofic al umorului
• 11.este creativ si rezilient la enculturatie.
Consimtamantul informat
• Studiile de cercetare, studiile fara beneficiu terapeutic nu sunt lipsite de
supraveghere legala.
• Pasi stricti in evaluarea potentialilor subiecti.
• Lipsa timpului, numarul mare de pacienti in asteptarea tratamentului=
dificultati in dorinta medicului de a comunica eficient cu pacientul.
• Primele reglementari legale declansate ca urmare a campaniei naziste din
timpul primului si celui de-al doilea razboi mondial.
• Codul de la Nurenberg, declaratia de la Helsinki, Conventia de la Oviedo,
prevederile CIOMS(Council for International Organizations of Medical
Sciences).
• WWW.bioetica.ro.
 Discernamantul
• O definitie operationala:
• =functia psihica de sinteza care se manifesta in capacitatea subiectului de
a concepe planul unei actiuni, scopul ei, ordinea etapelor desfasurarii ei si
rezultatul( consecintele) care decurg din savarsirea ei.
• Este capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa.
• -in el se exprima libertatea de vointa a subiectului de a savarsi acte
conform cu necesitatea social-istorica, norme pe care subiectul si le-a
insusit si le respecta ca o comanda sociala interiorizata, ca o datorie
morala a cetateanului civilizat fata de convietuirea sociala.
• Aceasta functie depinde de doi factori:
• 1. structura personalitatii subiectului;
• 2.structura constiintei acestuia in momentul comiterii faptei.
Structura personalitatii
• 5 parametri:
• 1. gradul de dezvoltare intelectuala
• 2. gradul de instructie generala si profesionala
• 3.gradul de educatie familiala si institutionala,
• 4.experienta de viata a subiectului,
• 5.prezenta unui factor organic cerebral, somatovisceral, susceptibil de a
scadea nivelul personalitatii: toxici, traumatici, dismetabolici, involutivi.
Structura constiintei. Nivele:
• =nivelul la care functiona in acel moment si raportul ei cu structura
constiintei din momentul expertizei
• Se pot distinge 4 nivele:
• 1.constiinta elementara, care asigura : nivelul de veghe, vigilenta,
prezenta temporo-spatiala.
• 2.constiinta operational-logica, prin care procesele intelectuale,
perceptuale si de gandire au coerenta si reflecta obiectiv realitatea.
• 3.constiinta axiologica, de optiune a valorilor dupa criteriile sociale
curente.
• 4.constiinta etica, prin care subiectul este in stare sa discearna binele si
raul pe care faptele sale le pot produce societatii.
 Nivele de constiinta
• Precizarea nivelelor de constiinta trebuie facuta pentru cele doua
momente: -al comiterii faptei si cel al expertizei.
Constiinta bolii
-lipsa constiintei bolii presupune un proces pe mai multe trepte,
-pornind de la lipsa oricarei informari a existentei unei anumite probleme,
a unui anumit factor de risc;
-urmeaza apoi etapa de incertitudine, de respingere vehementa iar uneori
acceptare neconditionata si actiune decisa in vederea schimbarii.
-Constiinta bolii deplina permite un grad mare de libertate personala,
autonomie, abilitati de rezolvare a problemelor individului.
-Insa nu oricine poate duce povara constienta a unei boli psihice. Nu
oricine poate accepta dependenta de alte persoane
clasificare a suicidului DURKHEIM în 1897
• Cea mai frecventă clasificare a suicidului întâlnită în literatura de
specialitate este cea elaborată de DURKHEIM în 1897, care se bazează
pe date statistice, criterii socio-culturale şi relaţionale, delimitând astfel
următoarele 4 forme:
• egoist, altruist, anomic şi fatalist.
Sinuciderea egoistă
• Sinuciderea egoistă, considerată a fi determinată de o integrare socială
inadecvată a subiectului, se întâlneşte mai frecvent la persoane solitare,
ce s-au desprins de comunitate, singure şi fără suport social, situaţie care
pune în pericol necesitatea de a trăi şi a conservării vieţii însăşi. Altfel
spus, suicidul egoist este o rezultantă a lipsei de integrare a individului în
grupul său. Cauza principală a suicidului egoist este individualismul
excesiv; ea coexistă cu suicidul anomic, generat de variate motive sociale.
• Egoismul şi anomia joacă un rol important în sinuciderile personalului
sanitar dar şi la alte categorii profesionale (avocaţi, furnizori, actori etc.).
Individualismul excesiv ne ajută să explicăm incidenţa ridicată de
sinucideri şi a consumului de droguri la persoanele cu o pregătire
strălucită în facultăţi presti-gioase, dar a căror capacităţi şi calităţi, după
 ani de zile de la absolvire, nu au fost răsplătite (în conformitate cu cele
învăţate în timpul studenţiei), iar posibilităţile sale nu s-au validat.
• . DURKHEIM evidenţiază faptul că familiile cu un număr mai mare de
membri şi cu relaţii armonioase reprezintă cele mai bune condiţii de
încadrare socială şi de “imunitate” antisuicidară, în timp ce la societăţile în
care concurenţa şi tendinţele egoiste individualiste sunt foarte accentuate
şi prevalenţa suicidului este mai ridicat.
Suicidul altruist
• Suicidul altruist are un caracter şi o motivaţie diametral opuse suicidului
egoist, fiind vorba de un veritabil suicid de sacrificiu pentru standarde
sociale superioare. Preocupările şi impulsul social izvorăsc dintr-o
integrare excesivă în cadrul grupului social care la un moment dat cere
individului să-şi sacrifice viaţa. Ataşamentul faţă de scopul social este atât
de mare, încât obligaţiile faţă de grup apar mai presus de interesele
personale, iar individul este suficient de slab pentru a nu se putea opune
cerinţei grupului, adică Eul social domină Eul individual, impunându-i
atitudinea de urmat
Suicidul anomic
• Suicidul anomic, este generat de diminuarea sau pierderea orientării
sociale în care a trăit sau trăieşte subiectul în mod obişnuit. În acest
context suicidul se poate realiza în două condiţii, fie prin lărgirea bruscă a
orizontului (achiziţii bruşte şi pe neaşteptate de bogăţii) sau îngustarea lor
la fel de bruscă şi pe neaşteptate (pierderea de persoane iubite, bunuri
materiale, funcţii sociale, eşecuri legate de standardele lor morale de
viaţă, etc.) situaţii la care individul nu poate face faţă. Un exemplu de
suicid anomic ni-l oferă şi istoria Egiptului Antic, Cleopatra, fiica regelui
Ptolomeu al XII-lea, născută în anul 69 î.e.n. în Alexandria, care vorbea 8
limbi şi avea o cultură bogată, a devenit faraon la vârsta de 18 ani şi a
domnit 22 de ani până în anul 29 î.e.
Suicidul fatalist
• Suicidul fatalist este realizat de persoane a căror viitor este întunecat şi
fără perspective categorice în care sunt incluşi prizonierii, condamnaţi la
detenţie ani îndelungaţi sau pe viaţă şi cei cu maladii incurabile şi
 handicapante. Despre acest tip de suicid, DURKHEIM face unele referiri
doar într-o notă din subsolul paginii 276, considerând că el ar fi determinat
dintr-o organizare excesivă, ca şi în suicidul sclavilor sau “al soţilor foarte
tineri”. În acest context autorul delimitează două particularităţi ale vieţii
colective şi anume:
• integrarea membrilor comunităţii într-un ansamblu unitar şi
• intervenţia reglatoare a societăţii asupra conduitelor şi sentimentelor
membrilor săi.

Personalitatea normala si patologica

Personalitatea si ciclurile vietii.
-Boala si personalitate.
-Personalitate premorbida si teren predispozitional.
-Tulburari de personalitate.
-Notiuni elementare a unor tipuri de patologii.
-moartea ca problema a psihologiei medicale, sinuciderea; perceptia
personalului medical asupra asistentei muribunzilor; eutanasia
Personalitatea
• Calitatile comportamentale stabile ale unui individ intr-o mare varietate de
circumstante.
• Este bine ca medicul sa fie capabil sa evalueze personalitatea, pentru a
ajunge sa prevada comportamentul pacientilor in cursul bolii.
• La pacientul psihic, personalitatea nu determina numai modul de reactie in
timpul imbolnavirii, ci modifica, de asemenea, terenul si poate fi
interpretata uneori gresit drept boala.
Trasaturile de personalitate
• Pot determina predispozitia unor oameni la tulburari emotionale la
trecerea prin evenimente stresante
• Ex: o persoana nelinistita intotdeauna de probleme minore este mai
probabil sa dezvolte o boala anxioasa, decat o pesoana mai putin inclinata
spre neliniste.
• Grad de vulnerabilitate a personalitatii=>comportare anormala= raspuns la
evenimente stresante.
• Grad mai mare de anormalitate=> comportarea neobisnuita survine chiar
in absenta evenimentelor stresante.
• Uneori anomaliile sunt atat de accentuate , incat este dificil de stabilit doar
dupa starea prezenta a pacientului, daca se datoreaza personalitatii sau
unei alte tulburari mentale.
Distinctia conceptuala personalitate- tulburare mintala
• Problema centrala= durata comportamentului neobisnuit.
• Daca s-a comportat mai intai normal si apoi, la un moment dat incepe sa
se comporte anormal= tulburare mintala
• Daca a fost intotdeauna la fel de anormal cum este si in prezent=
tulburare de personalitate.
• Distinctia este usoara daca schimbarea de comportament este
rapida( manie) , dificila cand este lenta (unele cazuri de schizofrenie).
• 1963 Jaspers +/–criteriul: afectiunea apare dintr- cauza dinauntrul
persoanei, nefiind o reactie la circumstante.
Evaluarea personalitatii
• Personalitatea poate fi apreciata numai dupa informatii sigure despre
comportamentul anterior( nu comportamentul observat in spital sau
ambulator).
• Testele psihologice pot fi influentate de prezenta tulburarii mentale.
Personalitatea si ciclurile vietii
• Problemele dezvoltarii psihice ale omului sunt foarte numeroase si dificil
de abordat cu cat societatea capata o serie de caracteristici variabile- care
creeaza un cadru de conditionare social, familial, material, continental si
planetar special.
Trei mari cicluri ale vietii
• 1-ciclul de crestere si dezvoltare din primii 20 ani (copilaria cu substadiile
ei, pubertatea, adolescenta).
• 2-ciclul adult, ce prelungeste dezvoltarea psihologica a omului( se extinde
pana la 65 ani- varsta a doua: tineretea cu substadiile ei, etapa adulta
timpurie sau precoce, adulta medie, adulta prelungita sau tardiva).
• 3-ciclul al treilea sau etapele varstelor de regresie, ale batranetii-
postadulte ( de la 65 pana la moarte: perioada de adaptare, aceea a
 batranetii timpurii, a batranetii propriu-zise si perioada marii batraneti si a
regresiei finale sau ciclul terminal)
ciclul1
• Particularitatile de personalitate se accentueaza in perioadele pubertatii si
adolescentei, dilatandu-se uneori si nuclearizandu-se impetuos.
• Considerata perioada de trecere.
• Intre20-24 adolescenta prelungita = prelungirea adaptarii si maturizarii
personalitatii
Ciclul 2
• Integrarea socioprofesionala si punerea bazelor unei noi familii constituie
cadrul trebuintelor personale dar concomitent si al solicitarilor sociale.
• Se contureaza mult mai profund subidentitatile profesionale( ca roluri
prospective alimentate profund), subidentitatile legate de structurarea
familiei personale si subidentitatile parentale in cadrul noii familii.
• =>grade de concordanta sau discordanta relativ complexe, acoperind
campul constiintei, al aspiratiilor si al obiectivelor.
• Acum are loc si dezvoltarea generala a experientei sociale cu intreaga sa
gama de inedit si de responsabilitate= obligatii profesionale, familiale,
ierarhia profesionala ca si antrenarea in variate roluri si statute,
profesionale si extraprofesionale , crearea unei crize de timp-viteza-
perimare profesionale=>subidentitatile..
Ciclul 3
• Acumulare de uzura interna si oboseala
• Transformarile de statut de varsta
Tendinte
• J.M.Tanner 1964 – tendinta a pubertatii de a cobori inspre etapele
copilariei-seculara.
• Tendinta a adolescentei de a se dilata inspre cel de-al 2-lea ciclu de
varsta.
• Ciclul adult tinde sa impinga ciclul sau varsta a 3-a peste deceniul al 7-lea.
• Problema longevitatii.
• Nu numai statutul varstelor sufera modificari ci si personalitatea.
 Personalitatea umana se diversifica si pluralizeaza
• T.Ribot –coexistenta mai multor personalitati in aceeasi fiinta umana.
• Contradictiile din constiinta omului modern
• Personalitati= roluri si statute sociale reglate de o singura personalitate.
-Boala si personalitate
-Personalitate premorbida si teren predispozitional.
• Conceptul de personalitate anormala
• ex. Violenti, sadici
• 2 criterii: -statistic si social
• 1.Criteriul statistic=reprezinta variatii cantitative fata de normal si linia de
separatie este decisa printr-un scor de departajare.
• 2.Criteriul social=variatii cantitative ale normalului dar delimitarea arbitrara
este determinata de criterii sociale: suferinta pe care individul si- o
provoaca siesi sau altora.
tulburările de personalitate:
• Prelipceanu D. clasifica tulburările de personalitate:
1.tulburări de dezvoltare (se desfăşoară pe parcursul existenţei
mature/adulte a individului) şi
2.tulburări tranzitorii (disociative).
• Primele constituie un capitol aparte de patologie şi va fi tratat ca atare :
• TULBURARILE DE PERSONALITATE= PSIHOPATII
• Tulburările tranzitorii de personalitate sunt depersonalizarea şi
derealizarea.
• Situate la limita cu tulburările de conştiinţă
• stări care apar îndeobşte asociate.
• Scurte episoade de depersonalizare apar probabil la 70% dintre adulţii
tineri, aşa cum relevă un raport din 1987 al Asociaţiei Americane de
Psihiatrie.
Depersonalizarea
• Depersonalizarea constă în impresia subiectivă de schimbare, redată de
fiecare dată, de fiecare individ, în mod diferit.
• Subiecţii descriu stări ca de vis, sunt bradipsihici, detaşaţi, indecişi, trăiesc
o stare ca de dedublare în care îşi contemplă propria existenţă.
• Se asociază ameţeli, hipoestezie sau anestezie senzorială, dispoziţie
depresivă, acuze somatoforme, teama de a nu înnebuni, percepţia
subiectivă a distorsiunii curgerii timpului.
• Uneori se asociază trăiri de desomatizare, când trăirea depersonalizantă
se deplasează în planul cenesteziei, subiectul acuzând modificări ale unor
segmente corporale, mai ales ale extremităţii cefalice, figurii, dar şi a
schemei corporale în ansamblu. Episodul se instalează destul de rapid,
dar dispare treptat.
• Starile de depersonalizare si derealizare sunt descrise cu dificultate de
pacienti.
• Pacientii cu depersonalizare se descriu pe ei insisi ca avand un sentiment
de detasare de mediul inconjurator, incapacitate de a simti emotii in mod
autentic ci ca si cum ar juca un rol. Depersonalizarea este o modificare a
constiintei de sine in sensul unui sentiment de irealitate a propriei
persoane .
• Tulburarile de schema corporala, modificari ale experientei timpului trait,
autoscopia sunt cele mai frecvente fenomene insotitoare depersonalizarii.
• Depersonalizarea apare
• în afecţiuni psihiatrice diverse (schizofrenie la debut, în stările prodromale
sau stările acute, mai ales dacă asociază sindromul de automatism mintal
Kandinski-Clérambault, tulburarea de panică, tulburarea anxioasă
generalizată, fobii, tulburarea de stres post-traumatic, tulburări disociative,
depresie) sau
• în tulburări organice (epilepsia temporală, tumori cerebrale, migrenă,
hipotiroidism, encefalite, debutul bolii Alzheimer, hipoglicemie).
Derealizarea
• Derealizarea însoţeşte depersonalizarea şi
• constă în trăiri de inautenticitate a percepţiei ambianţei, care pare ca s-a
schimbat, este percepută ca prin ceaţă, sau ca ceva cu totul străin, insolit.
• Prelipceanu D., Psihiatrie- note de curs
Definitie
• Este un pattern durabil de experienta interna si de comportament care
deviaza considerabil de la cererile culturii individului, este pervaziv si
 inflexibil, are debutul in adolescenta sau precoce in perioada adulta, este
stabil in decursul timpului si duce la detresa sau deteriorare.
Tulburari de personalitate.
• ICD= modele de comportament neadaptat profund implantate ce se pot
recunoaste din perioada adolescentei sau chiar mai devreme, si care se
continua de-a lungul celei mai mari parti a vietii adulte, cu toate ca adesea
devin mai putin evidente la varsta medie dau inaintata. Personalitatea este
anormala fie in ce priveste echilibrul comonentelor sale, calitatea si
expresia lor, fie in ce priveste aspectul sau total. Din cauza
aceasta..pacientul sufera sau face pe ceilalti sa sufere, existand un efect
advers asupra individului sau societatii.
• Moral insanity=nebunie morala Prichard
• Manie sans delire, Pinel
• Inferioritate psihopatica-Koch
• Personalitate psihopatica-Kraepelin-excitabil, instabil, excentric,mincinos,
escroc, antisocial, certaret
• Schneider- depresiv, nesiguranta
• Stari psihopatice=Sir David Henderson- agresivi, pasivi sau inadecvati,
creativi, personalitati inadecvate
• 1. trasaturile sunt pervazive si persistente. Diagnosticul necesita un istoric
de dificultati indelungate in diferite domenii ale vietii (afective si de
munca).
• 2. trasaturile sunt ego-sintonice (acceptabile pentru ego).
• 3. trasaturile sunt alloplastice si nu autoplastice( pacientul cauta sa
schimbe mediul, nu sa se schimbe el insusi).
• 4.trasaturile sunt mentinute cu rigiditate.
• 5. protejarea ca printr-o armura impotriva impulsurilor interne si a stresului
extern implica paternuri idiosincratice ale defenselor. Indaratul armurii
protectoare este anxietate. Defensele pot sau nu sa stapaneasca
anxietatea. Mecanismele de defensa frecvente include: fantezia,
disocierea, izolarea, proiectia, scindarea, intoarcerea impotriva selfului,
trecerea la act, identificarea proiectiva.
• 6. pacientul manifesta fixatie in dezvoltare si imaturitate.
• 7. relatiile obiectuale interne sunt perturbate. Pacientul manifesta dificultati
interpersonale in relatiile afective si de munca si in mod caracteristic, nu
apreciaza impactul pe care-l are asupra altora.
• 8. pacientul nu constientizeaza si nu tinde sa solicite ajutor.
• 9. frecvent, in situatiile medicale apar probleme iar pacientii pot sa
trezeasca raspunsuri negative intense din partea personalului de
asistenta.
• 10. toleranta fata de stres pare sa fie deficitara.
Clasificare DSM
• Cluster A paranoid, schizoid, schizotipal
• Cluster B histrionic, narcisist, antisocial, borderline,
• Cluster C anxios-evitant, dependent, anankast
• Personalitatea depresiva
• P . Pasiv- agresiva
• P. sadica
Tipuri tulburari de personalitate
T.P. PARANOIDA= pattern de neincredere si suspiciune, intentiile altora
fiind interpretate ca rauvoitoare.
T.P.SCHIZOIDA= pattern de detasare de relatiile sociale si o gama
restransa de expresie emotionala.
T.P.SCHIZOTIPALA= pattern de discomfort acut in relatiile intime, de
distorsiuni cognitive sau perceptuale si excentricitati de comportament.
• T.P.ANTISOCIALA= pattern de desconsiderare si de violare a drepturilor
altora.
• T.P.BORDERLINE= pattern de instabilitate in relatiile personale, imagine
de sine si afecte, si de impulsivitate marcata.
• T.P.HISTRIONICA= pattern de emotionalitate excesiva si de cautare a
atentiei.
• T.P.NARCISISTICA= pattern de grandoare, necesitate de admiratie si
lipsa de empatie.
• T.P.EVITANTA= pattern de inhibitie sociala, de sentimente de inadecvare
si de hipersensibilitate la evaluarea negativa.
• T.P. DEPENDENTA= pattern de comportament submisiv si de aderenta in
legatura cu necesitatea excesiva de a fi protejat de cineva.
• T.P.OBSESIV-COMPULSIVA= ANANKASTA= pattern de preocupare de
ordine, perfectionism si control.
• T.P. PASIV-AGRESIVA
• (T.P.SADICA)
• T.P.DEPRESIVA
CLASIFICARE PE BAZA SIMILITUDINILOR DESCRIPTIVE
• GRUPA A= bizari, excentrici=
• 1. paranoid, 2.schizoid, 3. schizotipal.
• GRUPA B=teatrali, emotionali ori extravaganti=1. antisocial, 2.borderline,
3. histrionic, 4. narcisistic
• GRUPA C= fricosi, anxiosi= 1.evitanta, 2. dependenta, 3. obsesiv-
compulsiva.
• Doctorul Engel, internist cu formare psihodinamica, a declansat un impact
urias asupra training-ului psihiatriei de legatura.
• Lucrarea sa despre modelul bio-psiho-social a devenit un principiu de
organizare pentru educatia psihiatrica intr-o unitate medicala.
• Este atat provocarea cat si de asemenea recompensa medicului, aceea
de a face conexiuni semnificative in mod empatic intre istoricul vietii
pacientului si problemele prezente, pentru a diagnostica dificultatile cu
care se confrunta pacientul( in cautarea factorilor etiologici si de preventie
ai sanatatii mintale si bolii).
• Necesitatea unei rigurozitati in relatia doctor- pacient depinde de doua
categorii principale de variabile:
• - situatia medicala si
• - scena sociala.
• Matricea culturala influenteaza (impinges) caracteristicile individuale atat
ale medicului cat si ale pacientului intr-o forma de orientare invatata catre
boala, tratament, vindecare si catre tipul de relatie medic-pacient in sine.
• Legatura probabila intre circumstantele socio-istorice si intelectual-
stiintifice ale urmatoarelor 6 epoci istorice si tipul prevalent de relatie
doctor- pacient sugereasa totodata ca relativitatea culturala a relatiei
 doctor-pacient trebuie sa o constientizam si ne face sceptici in a
presupune ca practica noastra medicala curenta este buna sau cea mai
buna posibil.
• Probabil ca cel mai adesea nu face altceva decat sa reflecte congruenta
dintre expectanta sociala si orientarile etice impartasite social de catre
medici.
• In aceasta legatura logica, medicii si dintre acestia psihiatrii probabil in
mod particular, in mod explicit aleg aceea din urmatoarele 3 alternative
care le este favorabila:
• 1.ei reflecta valorile si asteptarile sociale cele mai prevalente ale culturii
lor.
• 2.ei lasa in spate schimbarile sociale ale timpului si reprezinta valorile
trecutului imediat.
• 3.ei se alatura fortelor din societate ce conduc la modificarea acestor
valori (progres/ regres).
Michel Foucault, Istoria nebuniei in epoca clasica, editura Humanitas
• Tot ceea ce, de la Pinel, Tuke si Wagnitz, a putut indigna buna constiinta
a secolului al XIX-lea, ne-a ascuns multa vreme cat de poliforma si variata
putea fi experienţa nebuniei in clasicism.
• Am fost fascinaţi de boala necunoscută, de alienaţii în lanţuri, de toata
această populaţie închisă prin mandate de arestare sau la cererea
locotenentului de poliţie.
• Dar n-am văzut toate experienţele care se intersectau în aceste practici cu
aspect masiv şi despre care am putut crede, la prima vedere, că erau
puţin elaborate.
• De fapt, nebunia a fost, în epoca clasică, cuprinsă în două forme de
spitalizare: -cea a spitalelor propriu-zise şi -cea a internării;
• a fost supusă la două forme de reperaj:- una împrumutată din universul
dreptului şi care îi folosea conceptele;- cealaltă aparţinând formelor
spontane ale percepţiei sociale.
• Printre toate aceste aspecte diverse ale sensibilităţii faţă de nebunie,
conştiinţa medicală nu e inexistentă;
• dar nu e autonomă;
• cu atât mai puţin trebuie să ne imaginăm că ea e aceea care suportă,
chiar în mod obscur, toate celelalte forme de experienţă.
• Ea e doar localizată în anumite practici ale spitalizării; se află, de
asemenea, şi în interiorul analizei juridice a alienării, dar nu constituie
esenţialul acesteia.
• Totuşi rolul ei este important în economia tuturor acestor experienţe şi
pentru maniera în care se articulează unele cu altele.
• “In calitatea vointei, si nu in integritatea ratiunii consta, in final, secretul
nebuniei...”
• Vointa gresita, eroare etica, “nebunie morala”.
• De-a lungul intregului ev mediu si multa vreme in timpul renasterii nebunia
fusese legata de “rau”, dar sub forma transcendentelor imaginare; de
acum in ele vor comunica pe cai mai ascunse ale alegerii individuale si ale
relei intentii.
• Nu trebuie sa ne miram de aceasta indiferenta pe care epoca clasica pare
s-o afiseze fata de impartirea in nebunie si greseala, alienare si
rautate....pag131-135.
• Odata cu aparitia medicatiei neuroleptice si continuand cu descoperirea
antipsihoticelor atipice se poate vorbi despre optiunea persoanei suferinde
de a se trata sau de a refuza tratamentul, de a alege diferite alternative de
tratament, de a crea diferite relatii terapeutice, de a se desprinde din
diferite relatii terapeutice
• Rolul medicului in aceasta relatie terapeutica si-a schimbat prioritatile,
• telul psihiatrului s-a schimbat
• de la reducerea simptomatologiei acute si a comportamentului deranjant ,
• trecand la reintegrarea sau chiar mentinerea socio-profesionala prin
recunoasterea cat mai rapida a bolii si gasirea medicatiei care sa
actioneze cat mai rapid pentru remisia completa si chiar vindecare.
• Telul actual este
• -evitarea internarii,
• -evitarea incapacitatii functionale, cu repercursiuni din ce in ce mai
serioase asupra mentinerii integrarii socio-profesionale, intr-o societate
intr-o competitie din ce in ce mai acerba.
 Clinical Ethics2007;2:173-175
• Autonomia ca un exercitiu al alegerilor, alternativelor
• Autonomia poate fi interpretata simplu ca libertatea de a alege dintre
diferitele optiuni de care dispune fara constrangere din afara. Aceasta
modalitate “liberala” de a defini autonomia poate fii comparata cu
libertatea negativa descrisa de Berlin.
• Autonomia ca luarea deciziilor din punct de vedere moral
• Unele conceptii despre autonomie implica un cadru de valori normative in
interiorul caruia o persoana in mod autonom trebuie sa-si ia propriile
decizii.
• The primary outcome measure was time to impending relapse- clinical
worsening; -psychiatric hospitalization; -increased risk of suicide or –
violent behavior.
Motivatia si psihofiziologia unor comportamente elementare
• In cadrul cercetarii stiintifice, a observatiilor clinice si experimentale
persista tendinta de a explica comportamentul prin termenii unei stari
interne, apartinand organismuluisi care ar explica un mod de a reactiona
sau altul.
• In analiza comportamentului animal explicatiile sunt deseori legate de
ceea ce denumim INSTINCT sau alteori se fac referiri la un liber arbitru.
• Psihologii folosesc deseori termenul de PULSIUNE ( eng=drive) legat de
comportamentele considerate elementare: somn, foame, sete..
• necesitatea de a defini comportamentul cercetat prin semnificatia sa
biologica, psihologica, culturala, etica sau sociala.
• Aspectele sale sunt diferite ca nivel de organizare si prin semnificatia lor ,
in raport cu ontogeneza personalitatii umane,
• Conduitele sunt considerate ca aspecte particulare ale unui organism dat
fata de unele situatii ambientale. Structurile si mecanismele nervoase care
sustin conduitele fac parte integranta dintr-o entitate anatomo-functionala,
creierul
• Declansarea si desfasurarea raspunsului comportamental este adaptata
starii fiziologice prezente si corespunde experientelor traite anterior de
organism.
 • In aceasta participare se pot distinge schematic componenta a trei
mecanisme:
• 1.acele care asigura organizarea programarii modelului comportamental
de un fel sau altul;
• 2.acele care ofera informatiei senzoriale despre proprietatile motivationale
, in functie de starea fiziologica prezenta a organismului;
• 3. mecanisme care confera informatiei senzoriale despre proprietatile
motivationale , in functie de experientele trecute, anterioare ale
organismului

Psiho medicala comp socio

Marile probleme ale psihologiei medicale au fost legate de studiul formelor
de integrare a funcţiilor neurofiziologice necesare organizării psihismului. Dar
psihologia are ca obiect particular “fiinţa umană” în măsura în care se
construieşte ca o totalitate individuală care subordonează acţiunilor şi relaţiilor
sale funcţiile corporale, şi în special funcţiile bazale ale sistemului nervos. Cu
toate că psihologia medicală presupune fiziologie şi neurofiziologie, ea nu se
confundă cu ele. Este la fel de imposibilă studierea psihologiei omului fără a ţine
seama de organismul său, şi în special de organizarea sistemului său nervos, ca
şi studierea ei neţinând cont decât de mecanica creierului sau de fizica
funcţionării sale. În privinţa legăturilor cu fenomenele care constituie viaţa psihică
(instincte, emoţii, pasiuni, memorie, inteligenţă, voinţă, etc.), au un anumit număr
de probleme filosofice fundamentale ce sunt clasice şi bineînţeles, mereu
actuale. Din expunerea ce urmează se vor desprinde principiile fundamentale ale
unei psihologii dinamice, adică ale unei psihologii care, fără a se confunda cu
neuro-fiziologia, se fondează pe corporeitatea structurii bazale a vieţii psihice şi
care, fără a se reduce la simple relaţii ale omului cu ambientul său, se fondează
pe organizarea structurală internă şi progresivă a persoanei umane. Organizarea
vieţii psihice, structura conştiinţei, construcţia personalităţii, operaţiile care sunt la
baza cunoaşterii noastre a lumii obiective şi a comunicării noastre cu ceilalţi,
toate ideile noastre, toate acţiunile noastre, totodată, dependente şi de
organismul şi de mediul exterior. Astfel, încât aproape de inteligenţă, de caracter,
de sentimente, de concepţia despre lume şi de relaţiile cu universul care ne
înconjoară, se pune fără încetare, în psihologie, problema de a şti ce este
înăscut, preformat, constituţional, instinctiv sau ce este ceva deprins, consecutiv
experienţei şi acţiunii medicului, ceea ce este de fapt “natura omului”; în această
privinţă aspectele moderne ale psihologiei nu se acomodează deloc cu ideea pe
care o au behavioriştii (WATSON) sau pavloviştii (PAVLOV) şi mai ales o parte
din socio-psihologii culturalişti (COOPERLAING, LEVI-STRAUSS, etc.), care
consideră că omul este produsul mediului şi mai ales al culturii în care s-a născut
şi trăieşte. De altfel, trebuie să recunoaştem că formarea acestei experienţe
depinde de propria activitate a subiectului; admitem că omul se formează. Altfel
spus, am putea defini psihologia ca fiind ştiinţa organizării individului, care în
acelaşi timp permite şi reflectă experienţa sa, deoarece viaţa psihică nu este nici
o pură virtualitate şi nici o pură reflexie. Aşa cum, pe de altă parte, o fiinţă vie se
distinge de un obiect fizic prin autonomia sa vitală, iar psihismul este cea mai
înaltă expresie a acestei autonomii, trebuie să admitem că viaţa psihologică se
desfăşoară nu ca o înlănţuire de fenomene care se determin, ci ca o desfăşurare
a actelor unui subiect după dinamica internă a liberului său arbitru. Astfel, încât
viaţa psihică trebuie considerată ca ansamblul de fenomene care constituie
istoria personală a omului prin ideile şi limbajul său, istorie ce are un sistem de
valori care devine lumea sa. Acestea sunt principalele probleme ale psihologiei.
1.6.-Prezentarea schematică a dezvoltării neuro-psihice a vieţii.
Formele structurale ale vieţii psihice se organizează în cursul dezvoltării
ontogenetice, astfel încât structurile sale fundamentale integrate prin evoluţia şi
organizarea sistemului nervos ajung la maturitate la vârsta adultă, în timp ce în
cursul întregii existenţe structurile superioare şi labile îşi urmează organizarea
funcţională, dinamică şi integrativă.
1.7.-Dezvoltarea embrională.
În acelaşi timp în care se dezvoltă sistemul nervos cerebro-spinal, se
construiesc sisteme funcţionale reflexe şi începe dezvoltarea cu foiţa externă a
blastodermei (axa neurală). Studiul funcţional embrionar a contribuit la
observarea dezvoltării funcţiei nervoase embriologice.
Astfel, în luna a doua se constituie “arcul nervos spinal” a cărei funcţionare
este esenţială ritmică şi alternantă (virtual locomotrică). Aceste mişcări sunt la
rândul lor stimuli pentru o serie de mişcări (excitaţie neuroceptivă).
 Puţin mai târziu stimulii labirintici provoacă mişcări bilaterale şi simetrice care
prezintă caractere de reflexe de apărare sau de fugă. Această fază corespunde
dezvoltării formaţiunilor rombencefalice (bulb). Totodată, apar şi reflexele bucale
(ocluziunea buzelor, sugere). Progresiv semnalului arcului spinal i se suprapun şi
se combină elementele funcţionale care manifestă acţiunea calotei
mezencefalului, a creierului mic şi mai târziu a nucleilor cenuşii centrali.

1.8.-Dezvoltarea post-natală şi maturizarea sistemului nervos.

La naştere sistemul nervos central este incomplet dezvoltat, ca de altfel şi
restul corpului, aflându-se în starea de maturizare. Rareori se întâmplă ca
morfologic să fie aproape terminat; în aceeaşi situaţie se află şi histogeneza,
adică constituirea şi stabilirea grupărilor de neuroni derivaţi din neuroblaste, care
este aproape terminată. Maturizarea sistemului nervos începe cu experienţa,
( mediul exterior) şi ca atare va forma şi întreţine cu ea legături între subiectiv şi
obiectiv, despre care am semnalat mai sus că ar constituii fundamentul şi sensul
vieţii psihice.
Maturizarea sistemului nervos se exteriorizează prin următoarele 4
aspecte:
1.8.1.-Mielogeneza, care începe cu luna a IV-a a vieţii intra-uterine,
iar mielina îşi face apariţia la nivelul zonei cefalice de unde coboară în mod
progresiv spre zonele caudale. Astfel, la finalul vieţii intrauterine mielinizarea se
întinde în părţile palido-mezencefalocerebralo-tegmento-bulbospinale, iar după
naştere, mielinizarea începe din zonele cortico-cerebrale, coborând apoi în mod
treptat spre cele caudale. În acest moment influenţa scoarţei cerebrale începe să
se exercite ca diferenţiere, inhibare şi condiţionare a reflexelor subcorticale şi
spinale (mielinizarea marii căi piramidale sau cortico-spinale şi a analizatorilor
perceptivi corticali).
Deasemenea, mielinizarea centrilor limbajului începe să se
dezvolte încă din luna a V-a a vieţii fetale, după apariţia scizurii lui Ronaldo.
Dealtfel, de la 3 la 5 ani câmpurile mielogenetice, corespunzând exersării
limbajului şi a marilor sisteme a gnosiilor şi praxiilor, ajung la o maturizare
completă. Acesta este momentul îm care devin posibile operaţiile de coordonare
senzo-motrice şi integrarea schemelor ideo-verbale sau motrice în timpul şi
spaţiul în care se desfăşoară procesul limbajului şi comunicaţiilor inter-subiective.
1.8.2.-Dinamismul relaţiilor interneuronale. Din cele expuse,
mielinizarea axonilor este condiţia sau semnul funcţionării sistemului nervos,
adică, a transformărilor şi comunicaţiilor influxului nervos: accesare pentru
conducerea sistemelor sale funcţionale. Acest sistem este constituit din releuri
sinaptice axo-dendritice şi axono-somatice ale căror contacte şi întreruperi se
află sub dependenţa numeroşilor mediatori biochimici (adrenalină, acetilcolină) şi
a regulatorilor enzimatici (colină-esterază-serotonină). De fapt, dinamismul
intersinaptic şi cronaxic se află la baza funcţionării sistemului nervos, aflându-se
sub dependenţa factorilor energetici (acid glutamic, acid adenosin-trifosforic) şi
metabolici care integrează maturizarea sistemului nervos în procesul general de
dezvoltare a organismului.

1.8.3.-Ontogeneza activităţii electrice.

Maturizarea bioelectrică se exteriorează prin trecerea de la o
activitate nediferenţiată la o organizare diferenţiată. La prematuri (de la 6 la 8 luni
în viaţa intrauterină) nu există diferenţe între traseul de veghe şi de somn; în timp
ce la noul născut, aflat în primele 3 luni de la naştere, potenţialele electrice sunt
de voltaj slab cu o pondere grafo-elemente de frecvenţă joasă.
Dar după vârsta de 3 luni traseul de veghe încetează de a mai fi uniform,
observându-se schiţarea reacţiei de oprire.
Iar la vârsta de 6 luni activitatea occipitală devine ritmică în momentul în care
copilul atinge prehensiunea voluntară, în timp ce la vârsta de 1 an apar primele
forme de hipersincronie paroxistică de adormire cu traseu cu vârfuri lente, vârfuri
centrale difuze.
Aproximativ la 3 ani, traseul se aseamănă cu cel al fazei de adormire a
adultului (aplatizare, descărcări teta).
Perioada dintre 1 şi 3 ani se caracterizează prin ritmul delta (cu semnificaţia
de căutare a liniştii şi odihnei); de 3 la 8 ani ritmul teta, cu elemente de frustrări
şi căutarea plăcerilor (constituind forma de organizare caracteristică.
De la 8 la 10 ani, ritmul alfa (8-12 c/s), cu ponderea posterioară ca la adult,
caracterizează veghea şi disponibilitatea.
 1.9.-Dezvoltarea psihologiă de la copilărie la vârsta adultă.
În paralel şi în relaţie cu această organizare a sistemului corpului şi în
special a creierului, subiectul îşi organizează psihismul aşa cum îşi organizează
şi corpul.
Psihicul nu poate apărea brusc odată cu naşterea, acest adevăr însă nu poate fi
decât cu greu confirmat prin date şi experienţe ştiinţifice.
Copilul nu vine pe lume cu un creier “tabula rasa” sau ca o foaie imaculată,însă
din timpul vieţii intrauterine fetusul percepe anumiţi stimuli exteriori faţă de care şi
reacţionează fiind capabili nu numai să acumuleze experienţă, ci şi să o
stocheze.
La două luni fetusul mic de numai câţiva centrimetrii reacţionează la excitaţii
tactile; după luna a treia, fetusului i se dezvoltă simţul gustului urmat apoi de cel
al echilibrului, mirosului şi văzului; reacţionează la stimulii sonori, muzică ritmată;
cu puţin timp înainte de a venii pe lume desluşeşte (prin peretele abdominal al
mamei) lumina intensă şi întunericul.
Copilul se mişcă în uter, dispunând la început de un spaţiu mare, aşa încât
poate alege o poziţie cât mai comodă, iar în ultima fază se aşează singur în
poziţia cefalică optimă expulzării. Până la momentul naşterii, copilul are o singură
posibilitate de a stabili o interacţiune cu mediul exterior: mişcarea corpului său:
ea constituie un limbaj gestic care poate fi interpretat ca “expresie pre-conştientă
a unei stări satisfăcătoare şi a dezvoltării sale”.
Psihologia şi psihoprofilaxia prenatală nu se ocupă numai de psihicul copilului
ci şi de cel al mamei. Dacă mama va fi scutită de suprasolicitări emoţional-
stresante în timpul gravidităţii, acest fapt se va răsfrânge ulterior în mod pozitiv
asupra dezvoltării psihofizice a copilului.
Considerăm naşterea nu ca un “punct zero” al evoluţiei psihice a fiinţei
umane, ci doar ca un “moment de tranziţie”.

1.9.1.-Pentru noul născut (de la 1 la 6 luni) nu există nici zi nici

noapte, nici veghe nici somn, nici persoane nici obiecte. El se află îm întregime
într-o experienţă originală a plăcerii (de a se bucura şi de a înlătura durerea),
ceea ce psihanaliştii numesc: narcisism primar sau auto-erotism. Reflexele şi
emoţiile nu sunt decât tatonări către “primul obiect”, sânul mamei, care este
supt , apoi muşcat. Aceasta este prima relaţie care îl leagă pe nou-născut de
lumea sa, cea a bunului obiect încorporat cu lăcomie şi a obiectului său exterior
(FREUD).
Încetul cu încetul, această stare de primă relaţie obiectivă se complică sub
forme de scheme intenţionale de reacţii circulare secundare (PIGET), în care
privirea şi înţelegerea tind să înlocuiască, în asimilarea mediului, aviditatea labio-
bucală, în timp ce stimulii sunt activ căutaţi şi nu trăiţi în mod pasiv.

1.9.2.-Dezvoltarea copilului, între 6 şi 10 luni, reprezintă stadiul

relaţiei emoţionale cu obiectul detaşat de sine. Iată de ce fenomenul de defecare
(expulzare şi realizare aobiectului) devine “fundamentul existenţei”. Totodată,
această etapă este momentul în care surâsul, ca o parte a plăcerii, merge spre
obiecte sau vine dinspre ele. Dar, această lume, care se deschide sau se
interdeschide, este încă goală, pur momentană şi tot fără persoană, căci ea nu
se compune decât din bucăţi de persoane (MELANIE KLEIN).
1.9.3.-Dezvoltarea senzorio-motorie: de la 10 la 20 de luni, se
caracterizează prin tendinţele evidente de îmbunătăţire a funcţiilor senzorio-
motorii, apărând elemente noi, cum sunt deja primii paşi în lume, care trezesc şi
satisfacţia celorlalţi. La începutul acestui stadiu se constituie “imaginea speculară
despre sine” (stadiul oglinzii). Cunoaşterea vine de la copil cu cunoaşterea
propriei sale imagini distincte de a celorlalţi şi totuşi asemănătoare cu ea. În
acest context trebuie să vedem prima adevărată relaţie umană cu ceilalţi şi prima
întâlnire cu sine. Deja, copilul merge în întâmpinarea limbajului şi se deschide
către relaţiile simbolice şi semnificative ale jocului şi ale unor activităţi ludice fără
cuvinte.
1.9.4.-Dezvoltarea sau stadiul limbajului se realizează între 20 de
luni şi 2 ani. Odată cu înmugurirea limbajului subiectul poate să introducă în
existenţa sa şi existenţa celorlalţi şi a lumii comune tuturor. De acum înainte
copilul distinge posibilitatea de a vorbi şi de a gândi vorbind, dispune de puterea
de a-şi crea istoria proprie.
MOTIVATIA.
CONDUITA.
ACTIVITATEA VOLUNTARA

MOTIVATIA
NOTIUNEA DE MOTIVATIE

Motivatia poate fi considerata ca un factor intern, care impreuna cu ceilalti

factori interni (aptitudini, trasaturi de tip, particularitati individuale, insusiri de
caracter, s.a.) contribuie la determinarea manifestarilor de conduita. Motivatia are
un caracter predispozant fata de excitantul extern, care indeplineste in principal
o functie precipitatoare. Persoane cu motivatii diferite, in situatii externe identice
vor avea manifestari diferite. Starile interne apar nu numai ca un rezultat al
desfasurarii complexelor de fenomene interne, ci si din interrelatia acestora cu
conditiile externe.
Stimulul, pe de-o parte contribuie la crearea unei stari interioare, iar pe de
alta parte, poate declansa o reactie de raspuns in functie de conditiile interne
(motivationale) existente.
MOTIVATIE: totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt
innascute sau dobandite, constientizate sau neconstientizate, simple trebuinte
fiziologice sau idealuri abstracte.
MOTIVUL: este acela care alege dintre depriderile existente, pe aceea
care va fi actualizata.
Motivatia indeplineste un rol de activizare generala sau specifica a
diferitelor mecanisme, este o masa de activitate, asigura conditiile actiunii, dar,
de regula nu indeplineste rolul de declansator nemijlocit al reactiei de raspuns.
Fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale activismului, motivatia –
ca de altfel orice alt aspect al activitatii psihice – reprezinta in acelasi timp si o
anumita forma a reflectarii lumii reale. Desi reprezinta un factor intern, motivatia
privita genetic este si ea de origine externa = produsul interactiunii dintre
organism si mediu – rezultatul unei acumulari si a unor modificari functionale
adaptative ale organismului. Deci chiar motivatia este determinata de
antecedente filogenetice, istorice si individuale. Insa, in momentul manifestarii
sale, ea actioneaza deja din interior.

FORMELE SI STUCTURA MOTIVATIEI

Factorii componenti ai motivatiaei se numesc fenomene motivationale si

sunt:
a) trebuintele;
b) impulsurile;
c) intentiile;
d) valentele;
e) tendintele.

a) TREBUINTA este sursa primara a actiunii. Ea se naste in urma aparitiei unui

dezechilibru in functionarea organismului. Ex. foamea, setea.

b) IMPULSUL consta in aparitia unei excitabilitati accentuate a anumitor centri

nervosi. Trebuintele se realizeaza tocmai datorita existentei impulsului.
Ex. de trebuinte: de performanta, de afiliere, de aparare, de dominare, de
agresiune, de a se supune, de autonolie, de achizitie, de a cunoaste, de a se
juca, trebuinta sexuala, s.a.

c)INTENTIA poate fi conceputa ca o impulsionare sau ca o punere in miscare, cu

ajutorul sistemului verbal, a unei structuri de actiune, formata de asemenea cu
ajutorul sistemului verbal, in conformitate cu cerintele impuse de sarcina, de
satisfacere a trebuintelor, de realizare a scopului propus (prin autocomanda).

d)VALENTA este o sursa a motivatiei care se deosebeste de celelalte trei, prin

faptul ca ea nu reprezinta o anumita functie interioara a organismului, ci o calitate
a obiectelor prin care se satisfac trebuintele, calitate dobandita in cadrul relatiei
dinamice dintre organism si obiectele care intra in sfera satisfacerii trebuintelor.
 Valentele reprezinta continutul trebuintelor.
Valenta unei actiuni, in special in cazul trebuintei de performanta, poate fi
determinata de probabilitatea subiectiva a succesului.
Valenta poate fi nu numai pozitiva, ci si negativa. De ex. pedeapsa,
mustrarea, frustrarea, privarea de informatii, lezarea sentimentului de
autoapreciere, s.a. De asemenea, valenta negativa are si ESECUL.

e)TENDINTA este expresia orientarii, directionarii actiunii unei activitati intr-un

anumit sens. Impulsul orientat spre un anumit obiect, determinat in functie de
anumite trebuinte si valente, devine tendinta.

CLASIFICAREA TREBUINTELOR

Se poate face dupa mai multe criterii:

- trebuinte primare ( de hrana, de odihna) si trebuinte secundare (de
afirmare, de a fi iubit);
- motivatia intrinseca si motivatia extrinseca;
- trebuinte dobandite (invatate) si neanvatate;
- dupa originea lor deosebim trebuinte derivate, care i-au nastere din
modalitatilede satisfacere a altor trebuinte;
- trebuinte materiale si trebuinte spirituale.

MOTIVATIE SI PERFORMANTA

O motivatie slaba constituie premisa unor performante mai slabe, iar

motivatia puternica contribuie la realizari mai mari. Rolul motivatiei in
determinarea performantelor nu trebuie absolutizat, cunoscut fiind faptul ca
motivatia excesiva – SUPRAMOTIVATIA – nu contribuie la imbunatatirea
rezultatelor, ci chiar conduce la rezultate mai slabe.
MOTIVATIE SI ANXIETATE

ANXIETATEA se manifesta in anticiparea esecului si in frica de esec,

ceea ce in unele cazuri poate mobiliza noi rezerve energetice, dar, de cele mai
multe ori, duce intr-o masura mai mica sau mai mare la BLOCAJUL FORTELOR
PSIHICE si a mecanismelor prin care se realizeaza performantele.
Dar modificarea performantelor, ca efect al anxietatii, depinde si de alti
factori:
- gradul de dificultate al sarcinilor;
- trasaturile de personalitate ale subiectilor.
Efectul anxietatii asupra performantei depinde de masura in care sarcina
respectiva implica prestigiul persoanei, de masura in care EU-l este angajat in
realizarea sarcinii.
Anxietatea isi are resursele pe de-o parte in trasaturile de tip ale
subiectilor, iar pe de alta parte in decalajul dintre aspiratii si realizari.

MOTIVATIA SI SCOPUL

Problema motivatiei la animale poate fi epuizata discutand despre

trebuinte, impulsuri, valente si tendinte. La om, aceste fenomene motivationale
nu se pot identifica cu motivatia. La om aceste fenomene (componente)
constituie numai componentele indispensabile ale motivatiei.
Deosebirile calitative dintre motivatia la om si motivatia la animale se
datoresc, in primul rand faptului ca omul gandeste si vorbeste si se poate folosi
de experienta sociala generalizata, de principii, de idealuri.
O importanta deosebita in activitatea omului o are aparitia SCOPULUI. Pe
langa trebuinte, impulsuri, tendinte – toate specific umane si pe langa intentii,
posibilitatea de a-si propune scopuri il ajuta pe om sa realizeze reglarea
superioara a activitatii sale. SCOPURILE sunt obiective construite sau
reconstruite la nivel ideational, in conformitate cu motivatia.
INTERESELE

Interesul este considerat drept o forma specifica a motivatiei, o orientare

activa si durabila a persoanei spre anumite lucruri sau fenomene, sau spre
anumite domenii de activitate.
Interesele isi au reversul lor, adica REPULSIA SAU AVERSIUNEA.
Interesul se formeaza in cadrul activitatii, pe baza experientei sub influenta
mediului, dar se formeaza in concordanta si in stransa interdependenta cu
trebuintele si intentiile persoanei. Chiar si aptitudinile au un rol in determinarea
interesului. Interesele se pot clasifica dupa mai multe criterii:
- pe baza preocuparilor preferate – pt. turism, literatura;
- pe baza trebuintelor pe care le satisfac, adica pe baza motivatiei de
care ele sunt sustinute:
- interese de cunoastere;
- interese pentru activitatile creatoare;
- interese pentru activitatile de organizare si conducere.

SISTEME DE MOTIVE IERARHIZATE CA FORME SUPERIOARE ALE

MOTIVATIEI

Motivele nu actioneaza izolat – unul cate unul – ci intr-o stransa

interactiune. Astfel, daca apar concomitent mai multe motive, intre ele pot exista
raporturi de:
- convergenta;
- divergenta;
- subordonare.
In cazul convergentei, motivele se intaresc reciproc si, pe cale de
consecinta, luarea unei decizii va fi usoara.
In cazul divergentei apare conflictul dintre motive, care se rezolva:
- prin inhibarea unuia dintre motive si manifestarea celorlalte;
- prin inhibarea ambelor motive si aparitia unui al treilea motiv cu
caracter intermediar sau substitutiv.
 Relatiile de subordonare a motivelor in sisteme de motive in care exista o
anumita ierarhie, reprezinta formele cele mai dezvoltate ale motivatiei.

CONDUITA
CONDUITA SI EXPRESIILE EMOTIONALE
La animale conduita emotionala are un caracter predominant reflex-
neconditionat. (o pisica furioasa!). La oameni, numai in cazul emotiilor puternice
de frica, manie, veselie se observa o conduita in care reflexele neconditionate
sunt clar exprimate aproximativ la toti oamenii.
In mod obisnuit, conduita emotionala prezinta o mare complexitate si o
larga varietate, in functie de o multiplicitate de factori.
C.E. se realizeaza in forme si in limite social – istorice conditionate (ex.
duelul!).
Capacitatea de a realiza in situatiile emotionale o conduita adecvata
pentru rezolvarea lor, conforma cu uzantele sociale si neexagerata ca intensitate,
este un indiciu al maturizarii si al educatiei afectivitatii.
Singura manifestare cu caracter reflex-neconditionata=reflexul de
trasarire.
Expresiile emotionale – constau din gesturi si din expresii faciale sau
vocale.
TRAIRILE AFECTIVE – constituie aspectul subiectiv al proceselor
afective. Ele sunt insotite – mai ales cele puternice – de trebuinta de a fi
communicate (oral, scrisori, jurnale, mai nou casete si videocasete).
Trebuinta de comunicare se impleteste cu trebuinta de a obtine
aprobarea, intelegerea si chiar simpatia interlocutorului.
VORBIREA – mijloc de descarcare a tensiunii nervoase-
>PSIHOTERAPIE!
Diversitatea trairilor afective este ilustrata si de faptul ca in Dictionarul
limbii romane moderne peste 200 de termeni desemneaza astfel de stari (din
totalul de 50000 de cuvinte).
ROLUL CONDITIONARII IN PROCESELE AFECTIVE

Formele elementare de conduita emotionala cnstau din reflexe

neconditionate, care apar in mod independent de orice experienta anterioara
(zgomotul puternic la copilul mic).
Viata afectiva se imbogateste in cursul ontogenezei pe baza
mecanismului conditionarii.
Prin conditionare:
- creste numarul situatiilor care provoaca emotii;
- se diferentiaza gama trairilor afective;
- conduita emotionala se realizeaza in forme mai complexe si mai
conforme cu normele sociale;
- expresiile emotionale dobandesc un caracter mai conventionalizat.
Ca efect al conditionarii, emotiile si mai ales sentimentele sunt provocate
nu numai de situatii actuale, ci si de amintirea unor situatii traite, sau
reprezentarea unora posibile.
Un rol important in imbogatirea numarului situatiilor care provoaca emotii
joaca reflexul de imitare.

FUNCTIA ADAPTATIVA A EMOTIILOR

Rolul pe care-l joaca emotiile in viata omului este interpretat in mod diferit
de diferite curente in psihologie.
PIERE JANET: emotia prin starea de agitatie difuza care o caracterizeaza
este o reactie dezorganizatoare.
Alti psihologi considera ca emotia este un ansamblu de reactii cu caracter
adaptativ, esenta emotiei constand in mobilizarea energetica a intregului
organism. Deci emotiile pot fi considerate drept reactii de alarma ce apar in
situatiile care cer o adaptare rapida.
CONTRADICTIA dintre aceste doua categorii de teorii rezulta din
considerarea faptelor sub un singur unghi de vedere.
Emotiile reprezinta nivelul cel mai ridicat al activitatii organismului.
53.INFLUENTA RECIPROCA DINTRE PROCESELE AFECTIVE SI ALTE
ASPECTE ALE ACTIVITATII PSIHICE

Trairile afective se realizeaza in interactiune cu alte aspecte ale activitatii

psihice.
a)Interactiunea dintre afectivitate si procesele de cunoastere;
-datorita excitarii simpaticului, creste sensibilitatea unor analizatori
(adaptarea vederii la intuneric, pragul sensibilitatii auditive);

-tonalitatea afectiva a culorilor (vezi Fl. Stefanescu-Goanga)

b)Afectivitatea si gandirea – influentata de emotiile cu caracter stenic si cu
intensitate medie. Asociatiile de idei se realizeaza mai usor. Emotiile puternice, si
cele cu caracter depresiv ->bradipsihie;
->fuga de idei.

Emotiile puternice conduc la:

- scaderea critismului gandirii;
- cresterea sugestibilitatii.
Uneori, atitudinea afectiva fata de anumite situatii accentueaza intr-o
masura asa de mare subiectivitatea judecatilor, incat, in mod figurat se discuta
despre o “LOGICA AFECTIVA”. (ex. mama-copilul cu defecte, lucru dorit – cu
defecte atribuite)
c)Afectivitatea si motivatia.
Modul cum se traduce in fapt un motiv sau altul, poate genera o anumita traire
afectiva. Cand motivatia este prea puternica si depaseste capacitatea subiectului de a
realiza actiunea apar stari afective de descurajare, de enervare.

d)Afectivitatea (sentimentele) si personalitatea.

Un om a carui personalitate s-a conturat, reuseste sa se judece in mod
obiectiv si sa aiba o atitudine critica fata de anumite trairi afective ale sale.
Autoreglarea afectiva se poate realiza prin orientarea spre alte obiective,
prin dominarea sentimentelor negative cu ajutorul sentimentelor contrare,
pozitive, stimulate de reprezentarile adaugate.
 Sentimentele unei persoane si, mai ales, modul cum se ierarhizeaza ele in
functie de sentimentul dominant, dezvaluie o latura existentiala a
PERSONALITATII.

ACTIVITATEA VOLUNTARA
NOTIUNEA DE ACTIVITATE
ACTIVITATE = totalitatea manifestarilor de conduita, pe plan concret sau mintal,
prin care OMUL ACTIONEAZA asupra mediului si asupra lui insusi. Prin activitatea
sa omul poate produce schimbari:

- in conditiile obiective externe;

- in starile interioare ale organismului;
- in relatiile sale cu mediul.
Orice proces sau particularitate psihica a omului se formeaza, se dezvolta
si isi dobandeste semnificatia numai in stransa legatura cu activitatea, numai in
cadrul activitatii.
Activitatea omului in ansamblul ei, se realizeaza prin diferite unitati
functionale subordonate, care se nimesc ACTIUNI. Acestea, la randul lor, se
structureaza din unitati functionale si mai restranse, numite OPERATII. Mai
simple decat acestea, sunt unitatile functionale numite ACTE , care pot fi motrice
sau mentale.
Aceasta este structura ierarhica a activitatii.

55.CARACTERIZAREA GENERALA A ACTIVITATII SI A ACTIUNILOR

VOLUNTARE

Se caracterizeaza prin trasaturi specifice:

1. –sunt indreptate spre atingerea unor scopuri constient propuse (apar intai
intr-o forma ideala, sub forma unei imagini, sau a unui plan mintal);
2. – se realizeaza pe baza intentiei si a deciziei subiectului de a efectua
activitatea sau actiunea respectiva;
3. – pentru realizarea scopului propus se inving greutati, obstacole exterioare
sau interioare, care apar in calea desfasurarii actiunii.
4. – implica: - o serie de procese afective;
 -o serie de procese intelectuale.

56.ROLUL IMAGINII SI AL CUVANTULUI IN REGLAREA ACTIVITATII

In afara de imaginea rezultatului final, planul mintal al actiunii trebuie sa

cuprinda si imaginea situatiei in care va putea avea loc realizarea scopului
propus
Reglarea psihica a activitatii nu se realizeaza numai prin imaginea
mintala, ci prin imagine si cuvant.
CUVANTUL poate regla activitatea numai in interactiune cu imaginea
complexa a situatiei in care trebuie sa se desfasoare activitatea. Cuvantul are
semnificatie dubla:
- este si semnal, este si reactie;
- este si reflectare, este si activitate;
- este si reactie externa, este si reactie interna.
Cuvantul este purtatorul experientei istorico-sociale a omului si, in acelasi
timp, al experientei individuale imbinata cu cea sociala.

57.STRUCTURA FUNCTIONALA A ACTIUNILOR VOLUNTARE

In cadrul unei actiuni voluntare tipice (complexe) se pot deosebidiferite

momente care, de obicei, au o succesiune relativ constanta.
1. – primul moment – aparitia A IMPULSULUI A TENDINTEI SAU INTENTIEI.
Acesta este de fapt momentul apaririei motivatiei. Concomitent cu motivatia si
in stransa legatura cu ea apare pe plan mintal SCOPUL sau REZULTATUL
DORIT. Dar, actiunea voluntara este conditionata nu numai de aparitia unui
scop dorit, intentionat, dar si intentionarea actiunii insasi.
2. – al II-lea moment al actiunii voluntare – consta in asa numita LUPTA A
MOTIVELOR. Aici putemdistinge mai multe forme tipice ale conflictului:
- cand subiectul trebuie sa aleaga intre doua sau mai multe alternative
toate cu aceeasi valoare pozitiva;
- cand subiectul trebuie sa aleaga intre doua sau mai multe alternative
toate cu aceeasi valoare negativa;
 - si valente negative, si valente pozitive!
3. – al III-lea moment al actiunii voluntare, apare in urma luptei dintre motive sub
forma unei deliberari, sub forma unei decizii, a unei hotarari. Problema
deciziei se pune in situatiile conflictuale a caror rezolvare apare posibila pe
mai multe cai. Incertitudinea, indoiala apare acolo unde exista cel putin 2
moduri posibile de a actiona. Prin decizie, numarul variantelor de actiune se
reduce pana la UNA!
4. - Actiunea voluntara nu se incheie cu luarea unei hotarari. Dupa ce s-a luat
decizia, urmeaza realizarea efectiva a actiunii. Acest al IV-lea moment
indeplineste o functie foarte importanta in procesul de formare si de
perfectionare a calitatilor volitive a omului.

58.RAPORTUL DINTRE ACTIUNILE VOLUNTARE SI CELE INVOLUNTARE

In afara de actiunile voluntare, la om se manifesta si diferite procese,

miscari, acte sau actiuni care nu au un caracter voluntar, care nu sunt reglate
prin activitatea verbala proprie a subiectului.
Intre activitatea voluntara si manifestarile involuntare exista raporturi
complexe si multilaterale. Exista pe de-o parte, interactiunea reciproca dintre
aceste categorii de activitati, iar pe de alta parte, exista posibilitatea de
transformare a manifestarilor involuntare in actiuni voluntare, precum si
posibilitatea unei modificari a activitatii voluntare, in urma careia aceasta isi
pierde caracterul voluntar propriu-zis.
O miscare sau o actiune pot deveni voluntare numai daca exista
posibilitati de a efectua operatii pe plan mintal, atat cu privire la stimului, cat si in
legatura cu reactia insasi.
Pentru ca o miscare sau actiune sa poata fi planificata si controlata pe
plan mintal, adica pentru ca aceasta sa poata avea un caracter voluntar trebuie
sa fie asigurate doua conditii fundamentale:
1. – reflectarea in cel de-al doilea sistem de semnalizare a stimulului;
2. – reflectarea pe plan verbal a actiunii (sau a miscarii).
Organizarea mintala a inei actiuni poate fi cu atat mai eficace, cu cat se poate
baza mai mult pe unele deprideri deja formate.
59.CALITATILE VOLITIVE ALE PERSONALITATII

Omul trebuie sa fie capabil sa invinga dificultatile care stau in calea

realizarii scopurilor propuse.
VOINTA = capacitatea omului de a-si realiza scopurile pe calea unor
activitati care implica invingerea anumitor obstacole (durere, oboseala,
comoditate, primejdie, s.a.), prin mobilizarea resurselor sale morale. Ea consta,
de asemenea, in capacitatea omului de a-si realiza activitatea pe baza unor
reprezentari sau idei, pentru infaptuirea scopurilor sale invingand dificultatile ce
se ivesc in calea realizarii respectivei activitati. Aceasta capacitate reprezinta o
calitate a personalitatii.
Gradul de dezvoltare a vointei se rasfrange asupra intregii activitati a omului,
asupra conduitei sale, asupra manifestarilor sale.

Omul cu o vointa puternica este capabil sa dea dovada de:

- perseverenta;
- stapanire de sine;
- initiativa;
- activism;
- independenta;
- felul de a lucra in mod cugetat (planificat);
- capacitatea de a decide, s.a.
Aceste calitati volitive ale personalitatii se incadreaza in structura
caracterului, devenind importante elemente ale acestuia.
Calitatile volitive ale omului prezinta si deosebiri individuale, uneori foarte
insemnate. Deosebirile rezulta din:
- particularitatile impulsului si ale motivatiei;
- particularitatile temperamentale ale subiectului (sub aspect energetic,
dinamic);
- particularitatile mecanismelor de reglare ale activitatii, prin intermediul
activitatii intelectuale.
Calitatile volitive ale omului nu sunt mostenite, ci reprezinta o achizitie
realizata in cursul dezvoltarii psihice individuale.
 Calitatile volitive umane, pe plan istoric, s-au format si s-au dezvoltat in
procesul muncii, in cadrul activitatii practice sociale.
In cursul dezvoltarii individuale, formarea, insusirea si dezvoltarea acestor
calitati se realizeaza in cadrul activitatii sub influenta educatiei.
Continutul calitatilor volitive ale omului este determinat de relatiile sociale
concrete in care traieste.

DEPRINDERI
APTITUDINI

DEPRINDERILE
CARACTERIZAREA GENERALA SI CLASIFICAREA DEPRINDERILOR

In orice forma de activitate curenta putem desprinde o serie de actiuni mai

mult sau mai putin complexe, alcatuite la randul lor din acte si operatiuni simple.
Executarea unei activitati comporta insusirea prealabila a operatiilor care o
compun. Controlul constiintei nu se distribuie in chip egal asupra operatiilor respective.
Unele dintre ele se realizeaza sub controlul mai redus al constiintei, constituind moduri
de actiune consolidate in procesul invatarii.

Aceste moduri de actiune, care au devenit prin exercitiu componente

automatizate ale activitatii se numesc DEPRINDERI.

Deprinderile nu se disociaza de vointa, ele constituie o varietate a actului

voluntar, caracterizat printr-un anumit indice de organizare si stabilitate.
Se pot distinge trei categorii de deprinderi:
- deprinderi intelectuale;
- deprinderi motrice;
- deprinderi senzoriale.
Mai exista: deprinderile de munca, deprinderile sportive, deprinderile
legate de activitatea artistica si literara.
De notiunea de deprindere se asociaza in mod frecvent termenul de
obisnuinta. Obisnuintele sunt componente automatizate ale activitatii constiente.
CONDITIILE SI ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR

a)CONDITIILE FORMARII DEPRINDERILOR

Deprinderile sunt rezultatul unui proces de invatare. Omul isi insuseste in
acest proces moduri de actiune elaborate si selectionate in decursul practicii
social-istorice.
Conditiile care conduc la formarea deprinderilor sunt:
1. instructia verbala sau explicarea actiunii;
2. prezentarea modelului actiunii (demonstrarea);
3. exercitiul in vederea insusirii operatiilor;
4. cunoasterea rezultatelor si conectarea succesiva a actiunii (intarirea,
controlul si autocontrolul).

b)ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR

Se disting cinci etape:
1. orientarea si familiarizarea cu actiunea;
2. etapa invatarii analitice, pe operatii;
3. etapa analitico-sintetica, de organizare si sistematizare a elementelor
actiunii;
4. etapa sintetizarii si a integrarii operatiilor intr-o actiune unitara;
5. etapa perfectionarii deprinderii.

TRANSFERUL SI INTERFERENTA DEPRINDERILOR

Deprinderile formate pe parcursul vietii omului nu raman izolate unele de

altele, ci ele se influenteaza in mod reciproc. Influenta poate fi negativa sau
pozitiva. Cea pozitiva se numeste TRANSFER. Cea negativa a capatat
denumirea de INTERFERENTA.
Faptele inregistrate in observatie sunt o rezultanta a echilibrarii celor doua afecte
(pozitive si negative), nefiind excluse nici efectele nule.

In procesul de invatare, problema nu se reduce numai la formarea unor

deprinderi specifice (scris-citit, calcul aritmetic, desen, s.a.), ci la inzestrarea
persoanei cu deprinderi mai generale – care pot fi premisele unei activitati
independente si creatoare.
In activitatea de invatare, deprinderile specifice se integreaza ierarhic,
formand un stil rational de munca independenta.
Organizarea ierarhica a deprinderilor devine o conditie a dezvoltarii
armonioase si multilaterale a persoanei umane.

APTITUDINILE
DEFINITIA SI CARACTERIZAREA GENERALA A APTITUDINILOR

Aptitudinile reprezinta insusirile psihice si fizice relativ stabile care-i permit

omului sa efectueze cu succes anumite forme de activitate (aptitudini psiho-
motorii – dexteritatea, memoria kinestezica, coregrafie, sport, memoria vizuala,
spiritul de observatie, putinta verbalizarii usoare a situatiilor concrete). Una si
aceeasi aptitudine poate constitui o conditie necesara pentru efectuarea cu
succes nu numai a unei activitati, ci a unui numar mare de activitati. Efectuarea
cu succes a unei activitati depinde de un sir intreg de aptitudini.
COMBINAREA originala a aptitudinilor care asigura posibilitatea infaptuirii
creatoare a unei activitati se numeste TALENT.
O forma mai inaintata de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifesta intr-
o activitate creatoare de insemnatate istorica pentru viata societatii o constituie
GENIUL. Omul de geniu creeaza epoca in domeniul sau de activitate.

PREMISELE NATURALE ALE APTITUDINILOR

Aptitudinile au la baza lor anumite dispozitii individuale native. Aceste

dispozitii sunt premisele naturale ale aptitudinilor. Aici se cuprind: particularitatile
diferitilor analizori, ale dinamicii activitatii nervoase superioare, ale relatiei dintre
primul si al II-lea sistem de semnalizare.
Dispozitiile sau premisele naturale constituie insa numai una din conditiile
procesului complex de formare a aptitudinilor. Prin ele insele, dispozitiile inca nu
asigura dezvoltarea nici a unei aptitudini. Dezvoltandu-se pe baza dispozitiilor,
aptitudinile nu sunt totusi functii ale dispozitiilor, ci ale dezvoltarii, in care
dispozitiile intra ca momente de plecare, ca premise. Deci: desi aptitudinile
depind de dispozitii, ele sunt intotdeauna un rezultat al dezvoltarii, al exercitarii
lor intr-o activitate sau alta.
Dezvoltarea aptitudinilor merge mana-n mana cu dezvoltarea intereselor.
Interesele constituie un puternic stimul pentru dobandirea de noi cunostinte.
Totodata, dezvoltarea aptitudinilor este strans legata cu insusirea de
cunostinte, priceperi si deprinderi. Dar aptitudinile, la randul lor, faciliteaza
insusirea de noi cunostinte, priceperi si deprinderi.

FELURILE APTITUDINILOR

Aptitudinile se impart, in mod obisnuit, in generale si speciale, fara ca intre

ele sa se poata trasa o linie de demarcatie.
INTELIGENTA GENERALA. Aptitudinea sau capacitatea de a rezolva
probleme noi, capacitate caracterizata prin suplete si flexibilitate in operarea cu
notiuni si procese simbolice.
APTITUDINILE PENTRU INVATATURA. Se caracterizeaza, pe de-o
parte, prin formarea relativ rapida a sistemului de asociatii sau legaturi corticale,
care reprezinta baza psihologica a insusirii cunostintelor, iar, pe de alta parte,
prin rapiditatea actualizarii asociatiilor, in conformitate cu o sarcina concreta, prin
originalitatea combinarii lor.
APTITUDINILE MATEMATICE. In componenta aptitudinilor matematice
intra atat calitatile generale ale gandirii – in primul rand flexibilitatea – cat si
componente psihice specifice:
1. aptitudinea de a generaliza repede si extensiv materialul matematic (d.p.d.v.
psihologic – formarea unor asociatii generalizate);
2. aptitudinea de a efectua rapid o prescurtare a procesului de rationare si a
sistemului corespunzator de operatii;
3. aptitudinea de comutare, de trecere rapida si usoara de la rationamentul
direct la rationamentul invers, in procesul de studiere a procesului matematic.
APTITUDINILE PEDAGOGICE
1. aptitudinea de a face materialul accesibil elevului;
2. aptitudinea de a cunoaste si intelege elevul, psihologia lui, lumea lui
interioara;
3. sentimentul noului, preocuparea de a invinge rutina, de a gasi mijloace,
procedee si metode care sa faca munca instructiv-educativa mai eficace
(creativitatea in munca pedagogica);
4. aptitudini organizatorice;
5. spirit de observatie si atentie distributiva;
6. limbaj clar si expresiv, vocabular bogat, entuziasm in expunere.
Ansamblul aptitudinilor pedagogice constituie talentul pedagogic, exprimat
in primul rand in ceea ce se numeste maiestrie pedagogica.

Pe langa aptitudinea de a aprecia just elevul ca realitate pedagogica, de a

patrunde in lumea lui interioara, talentul pedagogic mai presupune si o justa
cunoastere de sine, care este cauza si efectul spiritului autocritic, al obiectivitatii,
seninatatii, modestiei, echilibrului moral si al umorului.
APTITUDINILE ARTISTICE. PAVLOV: “…imbratiseaza in intregime, in
mod complet, realitatea vie, fara nici o fractionare, fara nici o disjunctie”. Opus
este tipul ganditor:”…fractioneaza realitatea si abia dupa aceea aduna din nou,
treptat, componentele ei si cauta sa le redea astfel viata, fara insa a reusi in mod
deplin”.
APTITUDINILE AVIATICE
1. unele trasaturi ale fortei, mobilitatii si echilibrului proceselor nervoase;
2. interes pentru activitatea aviatica;
3. perseverenta, hotararea, initiativa, promptitudinea ca trasaturi de
caracter;
4. stabilitatea emotionala;
5. distributia larga a atentiei, comutarea ei rapida si stabilitatea ei;
6. viteza si precizia reactiilor motorii complexe, dexteritatea, coordonarea
buna a miscarilor, usurinta formarii si modificarii stereotipurilor motorii.
 Etica. Principii de etica medicala in practica psihiatrica aplicativa
Medicul ca pacient.
• Propriul adevar despre sine insusi- doar prin dialog cu cei din jurul sau,
prin confruntarea opiniilor tuturor acestora, intr-o sinteza care nu are sens
decat atunci cand se refera la aspiratii!
• Rolul medicului, statutul sau face parte dintr-o formula operationala
bolnav-medic- societate- bolnav.
Sindromul de “burn-out”.
• Practica medicala si relatia medic-pacient are si ea nocivitatea ei, poate
contribui la o anumita uzura psihologica a medicului.
• Cu fiecare pacient intra intr-un nou mediu structurat, in care trebuie sa-si
construiasca un loc al sau=> travaliu ce implica consum emotional, diferit
de la medic la medic si de la caz la caz dar constant!
Transfer- contratransfer
• Fiecare noua situatie , fiecare configuratie familiala sau conjunctura
existentiala se poate suprapune peste amintiri dureroase ale medicului,
neneutre inca, desi ele nu sunt intotdeauna constientizate.
• Efect blocant, disconfortant mai ales cand nu se produce constientizarea
cauzei reale a reactiei medicului, ducand la situatii conflictuale cu bolnavii,
la rejectarea lor, la plictis neprofesional, disconfort afectiv…
• Pacientul transfera asupra terapeutului sentimente care au fost initial
incercate in relatiile cu alte persoane importante de obicei din copilarie, cel
mai adesea parintii. Pozitiv/negativ
• Terapeutul trebuie sa ramana impartial si totusi sa se preocupe cu
adevarat de cele mai intime probleme ale pacientului sau.
• Combinatie detasare- preocupare
• Uneori medicul poate raspunde intr-un mod care nu reprezinta o simpla
reflectare a calitatilor pacientului, ci un transfer asupra pacientului de idei
si sentimente legate de alte persoane din viata sa= contratransfer.
• Avantaj/ dezavantaj
Michael Balint psihoterapie
• A initiat grupuri de terapie cu medicii
• 1956 lucrarea “Medicul, pacientul sau si boala”.
• Balint a fost psihanalist, materialul informatic era reprezentat de productia
verbala a grupurilor; acest material era prelucrat, analizat conform teoriei
psihanalitice.
Psihodrama Moreno
• Scenete ce reproduc momente de consultatie sau alte interferente cu
pacientii care-I deranjeaza.
• Anne Cain
• A.A.
Definitia sdr. BURN-OUT
• 1974 Freudenberger H.J., Triada:
• 1.retragere, detasare emotionala;
• 2. relatii interumane dezumanizate;
• 3.sentimentul esecului profesional.
• 1994, KARAZMAN aplica aceasta definitie personalului medical.
Subliniaza urmatoarele notiuni: stima de sine, stress, frica de ceilalti,
calitatea vietii, neajutorare dobandita, vulnerabilitate, autocunoastere, rolul
managerului, psihoterapie.
• Obstacole frecvente generatoare de secatuire, epuizare sunt
suprasolicitarea intr-o munca de rutina, compromisurile, climatul
managerial, absenta spiritului de corp, conflict, neputinta, stress
organizational,informational si social.
Metode de masurare burn-out
• Maslach 1996:
• -1.epuizarea este cel mai frecvent raportata, este calitatea centrala a
acestui sindrom si manifestarea sa cea mai evidenta.
• Dar nu si suficienta; determina=>2.indepartarea emotionala si cognitiva a
unei persoane fata de munca sa, probabil cu scopul de a face fata
incarcarii, responsabilitatii de la locul respectiv de munca.
burn-out -Maslach 1996
• 2.indepartarea emotionala si cognitiva a unei persoane fata de munca sa,
probabil cu scopul de a face fata incarcarii, responsabilitatii de la locul
respectiv de munca. In cadrul muncilor ce implica relationarea interumana,
cerintele emotionale de la locul de munca pot obosi capacitatea de
 implicare a unui furnizor de servicii precum si responsivitatea acestuia la
nevoile recipientului de servicii.
• Depersonalizarea este o incercare de a pune distanta intre sine si
recipientul serviciilor prin ignorarea activa a calitatilor ce-I fac persoane
unice si angajate in actiune.cererile acestora sunt mai usor de efectuat
cand sunt considerati ca si obiecte impersonale la locul de munca al
fiecaruia.
• In afara serviciilor sociale, interumane, oamenii utilizeaza distantarea
cognitiva prin dezvoltarea unei atitudini indiferente sau cinice cand sunt
epuizati sau descurajati.
• Distantarea este o reactie imediata la epuizare care a fost observata in
studiile de burn-out prin stransa legatura EPUIZARE-> CINISM,
DEPERSONALZARE.
• 3.Ineficacitatea, reducera capacitatii de finalizare a sarcinii- relatie
complexa cu celelalte doua
• =>sentimentul esecului profesional.
Informarea pacientului.
-Responsivitate si angajament
• -Psihoeducatia
• Adevar si secret profesional
• Gravitatea diagnosticului
• Individualizarea cazului
• Minciuna alba, de buna intentie, in situatii de urgenta: internare obligatorie
in risc vital
• Patologie rezultata in urma adulterului
Medicul vazut de pacienti.
-Despre prestigiul medicilor si al medicinei; psihologia sociala a succesului
medical
elemente de etica si deontologie
• Intregul corp de conduite care privesc medicul in practica profesiei sale
• Unele sunt scrise, prevazute legal, altele , cum este juramantul lui
Hipocrate –nepenalizate legal, altele cutume obligatorii in fata confratilor,
altele obligatorii in fata societatii.
• Respectarea colegilor, onorabilitatii acestora ca persoane si ca
profesionisti, respectarea credibilitatii lor profesionale; respectarea
competentelor; trimiterea la specialistul cu maxima competenta in boala
dominanta pe care o are bolnavul.
• Ex. Cazurile de supapa sociala; neabandonarea pacientului.
• Legislatia ce reglementeaza asistenta medicala a populatiei, functionarea
retelei sanitare si raporturile fundamentale, cu posibile consecinte juridice
dintre medic si pacient.
• Medicul – cetatean exemplar!
responsabilitatea medicului, constiinta profesionala
• “Cine imi da mie dreptul de a dispune de un semen al meu?”
• “Decat viu, mutilat si mirosind a …, mai bine mort.”
• Rolul de medic= rol social, investitura oficiala, este unul din rolurile care in
momente deosebite confera sacralitate gestului si mintii umane=>obligatia
morala de a lupta pentru viata in orice conditii, pentru orice fiinta umana,
de unde si dreptul nostru de a transa in favoarea vietii o situatie de maxim
pericol respectand demnitatea constiintei de sine a semenului aflat in
pericol; obligatia de a incerca tot ce este legal si moral posibil pentru a
forta opinia unui suferind spre directia a ceea ce din punctul profesiunii
noastre este mai bine, de a incerca sa impunem solutia medicala optima
vietii.
Norme juridice ale responsabilitatii medicale
• Orice act medical, inainte de a fi un fapt este o stare atitudinala care
precede decizia si implica:
• O atitudine teoretica, apartenenta la o paradigma a cunoasterii omului,
• O atitudine practica, dependenta de evolutia cunoasterii tehnice,
• O atitudine moral-antropologica( sacralitatea vietii, libertatea umana,
demnitatea umana, deontologia actului medical)
• O atitudine juridica
Consimtamantul informat
• Studiile de cercetare, studiile fara beneficiu terapeutic nu sunt lipsite de
supraveghere legala.
• Pasi stricti in evaluarea potentialilor subiecti.
• Lipsa timpului, numarul mare de pacienti in asteptarea tratamentului=
dificultati in dorinta medicului de a comunica eficient cu pacientul.
• Primele reglementari legale declansate ca urmare a campaniei naziste din
timpul primului si celui de-al doilea razboi mondial.
• Codul de la Nurenberg, declaratia de la Helsinki, Conventia de la Oviedo,
prevederile CIOMS(Council for International Organizations of Medical
Sciences).
• WWW.bioetica.ro.
Discernamantul
• O definitie operationala:
• =functia psihica de sinteza care se manifesta in capacitatea subiectului de
a concepe planul unei actiuni, scopul ei, ordinea etapelor desfasurarii ei si
rezultatul( consecintele) care decurg din savarsirea ei.
• Este capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa.
• -in el se exprima libertatea de vointa a subiectului de a savarsi acte
conform cu necesitatea social-istorica, norme pe care subiectul si le-a
insusit si le respecta ca o comanda sociala interiorizata, ca o datorie
morala a cetateanului civilizat fata de convietuirea sociala.
• Aceasta functie depinde de doi factori:
• 1. structura personalitatii subiectului;
• 2.structura constiintei acestuia in momentul comiterii faptei.
Structura personalitatii
• 5 parametri:
• 1. gradul de dezvoltare intelectuala
• 2. gradul de instructie generala si profesionala
• 3.gradul de educatie familiala si institutionala,
• 4.experienta de viata a subiectului,
• 5.prezenta unui factor organic cerebral, somatovisceral, susceptibil de a
scadea nivelul personalitatii: toxici, traumatici, dismetabolici, involutivi.
Structura constiintei. Nivele:
• =nivelul la care functiona in acel moment si raportul ei cu structura
constiintei din momentul expertizei
• Se pot distinge 4 nivele:
• 1.constiinta elementara, care asigura : nivelul de veghe, vigilenta,
prezenta temporo-spatiala.
• 2.constiinta operational-logica, prin care procesele intelectuale,
perceptuale si de gandire au coerenta si reflecta obiectiv realitatea.
• 3.constiinta axiologica, de optiune a valorilor dupa criteriile sociale
curente.
• 4.constiinta etica, prin care subiectul este in stare sa discearna binele si
raul pe care faptele sale le pot produce societatii.
Nivele de constiinta
• Precizarea nivelelor de constiinta trebuie facuta pentru cele doua
momente: -al comiterii faptei si cel al expertizei.
Constiinta bolii
-lipsa constiintei bolii presupune un proces pe mai multe trepte,
-pornind de la lipsa oricarei informari a existentei unei anumite probleme,
a unui anumit factor de risc;
-urmeaza apoi etapa de incertitudine, de respingere vehementa iar uneori
acceptare neconditionata si actiune decisa in vederea schimbarii.
-Constiinta bolii deplina permite un grad mare de libertate personala,
autonomie, abilitati de rezolvare a problemelor individului.
-Insa nu oricine poate duce povara constienta a unei boli psihice. Nu
oricine poate accepta dependenta de alte persoane
PERTURBĂRI ALE CONDUITELOR SOCIALE
Conduita socială
• Este constituită din ansamblul atitudinilor şi acţiunilor prin care individul se
adaptează la coexistenţa lui în cadrul unei comunităţi respectându-i
acesteia normele scrise şi nescrise de organizare şi convieţuire.
Conduita
• Conduita este un răspuns la o motivaţie, punând în joc componente
psihoafective, motorii şi fiziologice.
• De exemplu comunicarea este o conduită psihosocială care vizează să-i
transmită celuilalt (celorlalţi) o informaţie, prin intermediul limbajului,
mimicii, gesturilor, atitudinilor, reacţiilor, comportamentului.
• Conduita este determinată de condiţiile sociale, de experienţa de viaţă, de
educaţie, de gradul de cultură, de însuşirile psihice ale persoanei, de
caracterul şi de temperamentul individului; dar şi de gradul său de
organizare şi dezvoltare neuropsihică definitivă sau tranzitorie.
la baza dezvoltării conduitei sociale stă învăţarea
• Încă din mica copilărie, la baza dezvoltării conduitei sociale stă învăţarea
care se referă, în special la dezvoltarea unui comportament în sensul
adaptării armonioase în raport cu interiorizarea unor norme şi reguli; fiind
vorba de asimilarea experienţei sociale de către subiect, asimilarea
implicată în formarea personalităţii.
Conduita socială este foarte strâns legată de conduita morală
• Conduita socială este foarte strâns legată de conduita morală, la baza
căreia se află o serie unitară de comportamente individuale, care
concretizează, în acţiunile omului, valori, principii şi norme morale
determinate şi care este apreciată conform concepţiei etice fundamentale
a unei conduite umane.
abaterea (devianţa)
• De altfel, cum aproape toate conduitele comportamentale umane se
desfăşoară prin referinţe la un sistem de norme, abaterea (devianţa), în
psihopatologie se referă la diferenţa care apare între comportamentul unui
individ şi cel al restului colectivităţii sau la o devianţă faţă de
comportamentul considerat normal.
• Cauzele abaterilor sau devianţelor de la normă
sunt de natură antropologică şi sociologică, ele fiind rezultatul interacţiunii
dintre personalitate (factori biologici, psihogeni, socio-culturali, care
concură la dezvoltarea individului) şi mediul ei de existenţă grupul social
(familia, comunitatea cu particularităţile lor economice, etnice cultural -
ocupaţionale), la care mai putem adăuga încă odată starea de sănătate
mentală a individului în momentul comiterii abaterii de la conduitele
sociale normale.
„acting-out“
• În cadrul abaterilor psiho-patologice de la conduitele sociale normale, ne
vom referi şi la noţiunea de „acting-out“ (trecere la act), utilizată de
 FREUD pentru a defini comportamentul neaşteptat şi neadaptat al unui
pacient pe parcursul psihanalizei sau al unui tratament psihoterapeutic.
• Acting-out-ul se desfăşoară în mod simultan cu „abreacţia“, ambele având
un caracter impulsiv. Deci, trecerea la act are un caracter impulsiv, relativ
rupt de sistemele de motivaţie obişnuite ale subiectului izolabil în cursul
afectivităţilor sale care în mod curent poate lua formă auto sau
heteroagresivă.
• În trecerea la act, psihanalistul (independent de semnificaţia sensibil
diferită pe care o dă acestui termen în cura psihanalitică) percepe
întoarcerea pulsiunilor refulate,
• pe când psihiatrul consideră că pacientul până atunci controlat trece de la
o tendinţă, de la o intenţie conştientă sau inconştientă la realizarea unui
act general agresiv, violent sau delictuos.
Conduite patologice
• Dacă conduitele pe care o să le amintim dobândesc o semnificaţie
patologică şi justifică o orientare psihiatrică, aceasta este esenţiala prin
dezordinile mintale carora li se asociază.
• unele din aceste conduite putând fii de registru medico-legal, penal
exclusiv sau să se înscrie într-un context socio-cultural care-i modifică
semnificaţia.
tulburărilor conduitei sociale
• În cadrul tulburărilor conduitei sociale se înscriu: sinuciderea, tentativa de
sinucidere, echivalenţele suicidare ce acoperă toate conduitele care duc
un subiect să se sinucidă.
• Lăsând la o parte discuţiile asupra naturii instinctului de conservare şi
protecţie de sine şi a progeniturilor remarcăm faptul că suicidul,
parasuicidul, automutilarea şi alte vicii cu acţiune lent distructivă a
sănătăţii psihosomatice se întâlnesc în întreaga istorie umană şi în toate
civilizaţiile.
• Dintre circumstanţele care provoacă consultarea unui bolnav mintal,
trebuie să reţinem, cu mare atenţie, tentativele suicidare.
• este actul antisocial şi antipersonal cel mai frecvent, care reprezintă o
urgenţă pentru că trebuie să facem imediat tot ce se poate pentru a evita
recidiva.
Tentative suicidare
• Cele mai utilizate mijloace autolitice sunt: spânzurarea, înecarea,
intoxicarea, aruncarea de la înălţimi, arme albe, arme de foc şi altele.
tulburărilor conduitei sociale
• Dintre circumstanţele care provoacă consultarea unui bolnav mintal,
trebuie să reţinem, cu mare atenţie, tentativele suicidare.
• este actul antisocial şi antipersonal cel mai frecvent, care reprezintă o
urgenţă pentru că trebuie să facem imediat tot ce se poate pentru a evita
recidiva.
Tentative suicidare
• Cele mai utilizate mijloace autolitice sunt: spânzurarea, înecarea,
intoxicarea, aruncarea de la înălţimi, arme albe, arme de foc şi altele.
se pot distinge :
• Tentative de suicid bine organizate din punct de vedere tehnic şi care
eşuează numai în mod accidental;
• Tentative prost organizate care lasă loc unei soluţii favorabile;
• Tentative cu şantaj şi de alte tipuri de manipulare; şi
• Tentative de suicid bizare, discordante, întâlnite de obicei în schizofrenii.
• În privinţa a ceea ce pare a fi o tentativă de suicid putem fi predispuşi să
ne gândim adeseori la:
• tentativă de crimă camuflată, fie că victima este terorizată sau chiar
„complice” (sado-masochism sau punerea la punct a unor afaceri);
• o autosuprimare accidentală;
• punere în scenă, o regizare, o încercare teatrală nesinceră sau destinată
să acopere un act delictuos.
Raptusul suicidar,
• aproape imprevizibil, se întâlneşte, de obicei la pacienţii depresivi cu
episoade majore (melancoliforme) şi la schizofrenici. De altfel, trebuie să
ştim că, mai ales pe depresivi, nimic nu-i opreşte de la sinucidere, nici
 prietenia, nici convingerile religioase, nici considerentele de ordin familial
şi nici alte motivaţii.
impulsuri suicidare inexplicabile
• În faţa unor impulsuri suicidare inexplicabile, întâlnite la adolescenţi,
trebuie să ne gândim că ele ar putea constitui debutul unei schizofrenii.
Semnificaţia şi cauzalitatea sinuciderii unui adolescent nu sunt niciodată
univoce şi pentru fiecare caz în parte trebuie făcut bilanţul elementelor de
bază şi a celor conjuncturale, şi abia apoi definirea actului suicidar.
Fiecare caz constituie un comportament individual la un moment dat
semnificativ, şi în funcţie de care se va adapta atitudinea psihoterapeutică
dublată de studierea antecedentelor subiectului, a mediului său familial, a
situaţiei sale prezente care, trebuie să ducă la găsirea celor mai propice
măsuri suicido-profilactice.
Fuga
• Fuga face parte din tulburările de comportament şi se caracterizează prin
părăsirea bruscă, inopinată şi nemotivate de obiectiv a domiciliului
obişnuit, cu rătăciri mai mult sau mai puţin prelungită şi, de asemenea,
mai mult sau mai puţin bine coordonate.
• Circumstanţele de apariţie sunt diferite, putând fi o consecinţă a unor
modificări de conştiinţă sau se poate instala fără modificările acesteia.
• Fuga adolescentului, intempestivă şi nemotivată sau absurd motivată,
poate face parte din simptomatologia de debut a schizofreniei.
În funcţie de durata lor putem distinge:
• Fuga de durată scurtă cu reîntoarcerea promptă la domiciliu sau încercări
de reîntoarcere;
• Fugi lungi întrerupte doar de un incident independent de voinţa fugarului;
• În funcţie de starea de conştiinţă se pot întâlni:
• Fugi automate bruşte şi amnezice sau care lasă puţine amintiri;
• Fugi lucide, mai mult sau mai puţin premeditate, amnezice şi efectuate
fără anomalii ale desfăşurări lor.
• Elementele de care trebuie să ţinem cont în cazul unei fugi sunt: durata
sa, amintirea pe care o păstrează fugarul în stare lucidă, obnubilat sau
încurcat în explicaţiile sale în momentul în care a fost găsit, organizarea
 fugii, rătăcirea dezordonată sau coordonată a călătoriei, eventualitatea
actelor delictuale, în special furturi, scopul mărturisit sau plauzibil,
spontaneitatea bruscă, sau pregătirile; bagaje, bani, bilete de tren, etc.
Fuga trebuie diferenţiată de vagabondaj,
• care este un fel de a trăi caracterizat prin lipsa unui domiciliu stabil şi a
unui loc de muncă, trăind din experienţe şi din cerşit. Vagabonzii
formează, mai ales în marile oraşe o minoritate marginală în care se pot
găsi indivizi cu tulburări psihice, mai mult sau mai puţin grave. Odată cu
dezinstituţionalizarea psihiatrică în marile metropole au apărut adevărate
grupe de vagabonzi schizofrenici şi alţi bolnavi psihici care nu au reuşit să
se reintegreze în viaţa socio-profesională.
Fugile adulţilor (amnezice, absurde şi rătăcirile)
• Fuga amnezică întâlnită mai frecvent sub forma „automatismului
ambulator epileptic” ce corespunde unei echivalenţe psihomotorie
prelungită, amnezică şi necoordonată. În timpul desfăşurării ei, există o
anumită conştiinţă imediată, care explică faptul că epilepticul este capabil
să îndeplinească unele acte eficace.
• Dar aici există toate formele intermediare dintre „deambulare” (plimbare)
„automată” ca un robot, şi anumite deplasări aproape organizate.
Amnezia, absenţa motivaţiei, bruscheţea impulsivă a începutului,
terminarea la fel de bruscă şi cu dezorientare „unde sunt?”, obnubilare,
existenţa antecedentelor şi uneori decursul fugii a unei crize comiţiale
tipice uşurează diagnosticul. Totuşi, mai există „fugile lungi” în stări
secunde cu dublă personalitate întâlnită la subiecţi histrionici.
Fuga absurdă
• - prost organizată, fără scop şi motivaţie, se întâlneşte la oligofreni şi la
demenţi (în special la cei cu boala Altzheimer) la care fugile sunt
acompaniate uneori şi de delicte (consumaţii într-un restaurant fără să
plătească, furturi, etc).
• Rătăcirea, în afara demenţilor, debililor, confuzilor şi a unor copii mici
(scăpaţi de sub observaţiile părinţilor sau a altor persoane) se pot întâlni şi
în episoadele maniacale. Aici este vorba de o fugă fără un plan fixat, în
 acelaşi timp impulsivă şi legată de nevoia de mişcare şi de realizarea unor
proiecte.
Fuga impulsivă
• inopinată şi absurdă cu motivaţii halucinator-delirante se întâlneşte
frecvent la schizofrenici, la care poate constitui chiar forma ei de debut;
Fuga deliranţilor
• Fuga deliranţilor, motivată şi realizată cu scopul de a se pune la adăpost
şi pentru a se îndepărta cât mai mult de persecutorii lor, transformă
bolnavii în migratori care se stabilesc într-un loc pe o perioadă mai lungă
sau mai scurtă de timp, adică până în clipa în care sunt regăsiţi
persecutori, urmând o nouă schimbare a domiciliului. La alţi persecutaţi ,
fuga corespunde unui „raptus”, cu instalare bruscă sub influenţa unei
creşteri delirante de ameninţări, în cursul unei perioade floride a delirului.
Deliranţii aflaţi în această situaţie pot deveni periculoşi.
Fuga emotiv-caracterială
• este realizată cu scopul soluţionării, negândite raţional, a unor dificultăţi.
Ea se întâlneşte la persoane instabile, dizarmonic structurate, mitomani şi
nevropaţi, şi pot constitui primele manifestări ale debutului unor maladii
psihice.
Fugile copiilor şi adolescenţilor
• reprezintă o formă aparte a formelor de tulburări de comportament, fiind
frecvent întâlnite în psihopatologia infantil-juvenilă.
• În declanşarea lor intervin o serie de factori ca de exemplu: impulsivitatea
şi uşurinţa traducerii psihomotorii a emoţiilor la această vârstă, idealismul
imaginativ, condiţiile ambientale.
• La copii şi adolescenţi fără tulburări psihice, fugile au, de obicei, un
caracter reactiv, fiind caracterizate prin inteligibilitate, legibilitate adecvată
şi proporţionalitatea cu motivele conjuncturale vizibile. Aici, este vorba de
fugi reactive, favorizate (determinate) de carenţe afectiv-familiale, frustrări
încă din mica copilărie, destrămarea căsniciei părinţilor, conflicte
intrafamiliale, neglijarea inconştientă sau conştientă a copiilor, trăirea
sentimentului de dezinteres şi abandon, pretenţiile prea mari ale părinţilor
 faţă de posibilităţile reale ale copiilor, severitatea şi pedepsele fizice şi/sau
psihice repetate, frica de aceste pedepse şi altele.
Claustrarea
• se caracterizează prin refuzul bolnavului de a participa la viaţa socială,
refuz pe care-l pune în practică prin restrângerea câmpului existenţei sale
la un spaţiu foarte limitat şi închis. Pentru a avea o claustrare patologică,
trebuie să existe în acelaşi timp:
• Refuzul conştient sau inconştient al vieţii în societate şi stabilirea unei
bariere materiale între el şi restul lumii;
• Refuzul de-a primi vizita medicului este frecventă şi constituie un semn
sigur de morbiditate
două tipuri de claustrare
• De altfel, există două tipuri de claustrare: activă şi pasivă.
• În primul tip, bolnavul îşi stabileşte relaţiile cu lumea pe un fond de
ostilitate, fie că este agresivă faţă de persecutori fie că îi este frică de ei,
„el se apără şi se protejează“. În delirul de persecuţie este vorba de o
claustrare activă dublată de măsuri de apărare şi protecţie. Această
claustrare este adeseori periculoasă pentru că ea împreună cu fuga,
suicidul şi omucidere fac parte din tetrada reactivă gravă a persecutatului
aflat în stare de panică.
Speofilia
• este o claustrare în grote şi peşteri, întâlnită de obicei la deliranţii pseudo-
mistici şi a schizofrenicilor. Ea se apropie foarte mult de claustrarea
„eremitică”, caracterizată printr-o instalare într-un loc ascuns (în pustiu sau
în deşert). Se întâlneşte uneori la deliranţii mistici sau mizantropici.
Anumiţi bolnavi psihici se claustrează în vehicule, remorci, camping, cu
deplasări nocturne, reunind astfel caracterele fugii cu cele ale claustrării.
Există cazuri de claustrare în doi (cupluri), sau chiar mai mulţi.
Claustrarea, mai mult sau mai puţin prelungită, reprezintă elementul
esenţial a unei grave dezadaptări, şi ca atare are o valoare semiotică
primordială, atrăgând după sine trecerea la măsuri terapeutice bine
individualizate în vederea reinserţiei lor într-o existenţă socială adecvată
fiecărui caz în parte.
 În general fugile sunt caracterizate
• prin abandonarea domiciliului şi/sau a locului de muncă ca efect al unei
pulsiuni irezistibile de a pleca. Instalarea lor inopinată, fără un scop precis,
limitată în timp, surprind anturajul şi pot constitui primele solicitări de
asistenţă psihiatrică. De regulă, sunt rare fugile inconştiente şi amnezice
(automatisme epileptice), sau semiconştiente (stări secunde şi
crepusculare).
• Fugile conştiente ale adultului se manifestă atât în unele circumstanţe
nefavorabile, cât şi în funcţie de cauze foarte variate: la personalităţi
dizarmonic structurate, iar instabilitatea de fond favorizează trecerea la
actul impulsiv. La deliranţi, este vorba de a scăpa de o ameninţare
imaginară, iar la demenţi şi la confuzi se întâlnesc, de obicei, rătăciri
(numite totuşi fugi), manifestate prin plimbări fără nici un ţel pe un fond de
dezorientare temporalo-spaţială.
Impulsia
• Impulsia este o reacţie involuntară, bruscă, necontrolată şi neintegrată
într-o activitate raţională (acte violente, crize de mânie cu tendinţe clastice
etc).
Impuls
• În psihiatrie impulsurile importante sunt cele care ajung la comiterea unor
acte antisociale. În faţa unei impulsii, problema esenţială este legată de
precizarea determinismului cauzal, împrejurările favorizante şi gradul de
incoercibilitate.
• Există toate gradele, de la actul automat în întregime (om - robot), până la
executarea cu un anumit caracter impulsiv a actelor, mai mult sau mai
puţin premeditate şi acceptate ca posibile, dar a căror îndeplinire cuprinde
un element important de impulsie inadecvat stăpânită.
impulsurile //compulsii
• În psihiatrie, impulsurile pot fi îndreptate contra lucrurilor (piromania de
exemplu) sau contra persoanelor (agresiune, om-ucidere). La
schizofrenici, epileptici, alcoolici, personalităţi dizarmonic structurate,
paranoici, etc, impulsiile se instalează pe neaşteptat.
• Ele se deosebesc de compulsii prin faptul că se instalează în mod
spontan, fără a fi precedate de nici o luptă anxioasă interioară. În
contextul celor expuse mai sus, ne vom opri doar asupra câtorva din ele,
cu semnificaţii mai importante pentru psihiatrie şi medicina legală.
Cleptomania
• este caracterizată prin impulsia obsedantă de a
• fura, în absenţa oricărei necesităţi materiale şi chiar a oricărei dorinţe de a
poseda obiectul. Comportamentul cleptomanic este adesea iterativ şi
determină în mod inevitabil, după un anumit timp, consecinţe juridice şi
medico-legale. Aceste acte impulsive se întâlnesc rar şi mai frecvent la
femei, la fetişişti, debili mintali, schizofrenici, demenţi, toxicomani (în-stare
necesitate, motivată de a-şi procura drogul) şi epileptici.
exhibiţionism)
• Atentate la moravuri (exhibiţionism) impulsie morbidă de a-şi expune
organele genitale în locuri publice (frecventate în special de sexul opus).
• Ca perversiune sexuală, exhibiţionismul se integrează într-o structură
nevrotică, nefiind decât un simptom. La demenţi şi confuzii cu o ţinută
vestimentară neîngrijită, exteriorizarea organelor genitale nu reprezintă un
act de exhibiţionism.
Dromomania (sinonim: poriomania, vagabondaj
- a umbla de colo-colo),
- este o tulburare de comportament strâns legată de cea a fugii, cu care
adeseori este identificată.
- Spre deosebire de vagabondaj, dromomania constă în impulsiunea
imperioasă a individului de satisfacere a nevoii de schimbare a domiciliului
prin deplasarea într-o direcţie oarecare, fără a calcula riscurile actului său.
Impulsiunea se instalează brusc, inopinat şi uneori este intermitentă, cu o
anumită periodicitate.
- Deci, este vorba de un impuls obsedant de a călători, de a pleca cu primul
mijloc de circulaţie (tren, avion, autobus etc), indiferent unde. Regăsim aici
ciclul tulburării anxios-obsesionale care se încheie prin uşurarea
caracteristică a bolnavului îndată ce mijlocul de circulaţie s-a pus în
mişcare.
- Dromomania se întâlneşte mai frecvent la persoane dizarmonic
structurate de tip instabil, paranoici, debili mintali, toxicomani şi schizo-
frenici. Dromomania poate constitui şi unul dintre primele simptome de
debut al schizofreniei, şi se întâlneşte destul de frecvent la oligofreni (copii
şi adulţi), identificându-se uneori cu vagabondajul.
Piromania
• este trăită de subiect sub forma unei impulsii obsedante de a provoca
incendii.
• Ea se întâlneşte la oligofreni, epileptici aflaţi în stări secunde, persoane
dizarmonic structurate şi impulsive, schizofrenici şi paranoici. La aceştia
din urmă actul incendiar este totodată o manifestare şi o consecinţă a
delirului şi halucinaţiilor.
• De altfel, piromanul este un obsedat care cedează impulsului de a asista
la un incendiu, profitând de un colaps al controlului sau chiar voluntar.
• Dată fiind severitatea codului penal faţă de incendiul voluntar, considerat
ca fiind un atentat deosebit de grav contra proprietăţii şi în cazuri mai
grave ca şi crimă, deoarece riscă să ducă la moartea unor persoane (chiar
fără să fi existat tendinţa de om-ucidere). Expertiza psihiatrică medico-
legală este întotdeauna obligatorie.
Crima
• Crima, în sensul de omucidere, violare foarte gravă a legii şi a normelor
de conduită morală. Întâlnită destul de rar în psihopatologia psihiatrică, ea
este determinată de diferite forme de manifestare a tulburărilor mintale.
Din punct de vedere psihiatric, crimele ar putea fi dihotomizate în:
• -patologice (comise de bolnav psihici), şi
• -celelalte, comise de subiecţi fără tulburări mintale.
• Ne mulţumim să-l punem pe seama tulburărilor de dispoziţie, de caracter,
agresivitate nevrotică, a crizei de adolescenţă, când de fapt aceste
tulburări nu sunt primitive ci simptomatice pentru debutul schizofreniei;
• - Când manierismul, explicaţiile întortochiate, ciudăţenia, alteraţiile
de mărturisiri şi retragere, pseudo-cinismul autistic şi chiar sindromul
GANSER ne orientează înspre simulare sau perversitate. De altfel, actele
impulsive ale schizofrenicilor se situează printre cele mai periculoase.
 Infanticidul (pruncuciderea)
• de către mamă imediat după naştere, comis de obicei, într-un climat
psihopatologic dovedeşte prezenţa tulburărilor instinctuale majore,
episoade delirante şi halucinatorii, caracteristice unor psihoze puerperale.
De asemenea, trebuie semnalat suicidul altruist al pacienţilor cu episoade
depresive majore melancoliforme, care odată cu ei antrenează înspre
moarte şi membrii anturajului lor (cu motivaţia delirantă de a-i salva de la
nenorocirile grave ce urmează să se abată asupra lor).
Prevenţia
• După cum rezultă din cele expuse, în patologia psihiatrică se întâlnesc
mult mai frecvent decât omuciderea, violenţele, fugile, abandonarea
locului de muncă, suicidul, automutilările, rănirile, etc, prezente mai ales la
persoanele dizarmonic structurate, schizofrenici, depresivi, maniaci,
epileptici, deliranţi, alcoolici, etc, iar depistarea, diagnosticarea şi
instituirea unei terapii individualizate joacă un rol semnificativ în prevenţia
acestor comportamente antisociale.
• DIAGNOSTICAREA SI TRATAREA BOLILOR=>prevenirea acestor
comportamente antisociale.
• !
clasificare a suicidului DURKHEIM în 1897
• Cea mai frecventă clasificare a suicidului întâlnită în literatura de
specialitate este cea elaborată de DURKHEIM în 1897, care se bazează
pe date statistice, criterii socio-culturale şi relaţionale, delimitând astfel
următoarele 4 forme:
• egoist, altruist, anomic şi fatalist.
Sinuciderea egoistă
• Sinuciderea egoistă, considerată a fi determinată de o integrare socială
inadecvată a subiectului, se întâlneşte mai frecvent la persoane solitare,
ce s-au desprins de comunitate, singure şi fără suport social, situaţie care
pune în pericol necesitatea de a trăi şi a conservării vieţii însăşi. Altfel
spus, suicidul egoist este o rezultantă a lipsei de integrare a individului în
grupul său. Cauza principală a suicidului egoist este individualismul
excesiv; ea coexistă cu suicidul anomic, generat de variate motive sociale.
• Egoismul şi anomia joacă un rol important în sinuciderile personalului
sanitar dar şi la alte categorii profesionale (avocaţi, furnizori, actori etc.).
Individualismul excesiv ne ajută să explicăm incidenţa ridicată de
sinucideri şi a consumului de droguri la persoanele cu o pregătire
strălucită în facultăţi presti-gioase, dar a căror capacităţi şi calităţi, după
ani de zile de la absolvire, nu au fost răsplătite (în conformitate cu cele
învăţate în timpul studenţiei), iar posibilităţile sale nu s-au validat.
• . DURKHEIM evidenţiază faptul că familiile cu un număr mai mare de
membri şi cu relaţii armonioase reprezintă cele mai bune condiţii de
încadrare socială şi de “imunitate” antisuicidară, în timp ce la societăţile în
care concurenţa şi tendinţele egoiste individualiste sunt foarte accentuate
şi prevalenţa suicidului este mai ridicat.
Suicidul altruist
• Suicidul altruist are un caracter şi o motivaţie diametral opuse suicidului
egoist, fiind vorba de un veritabil suicid de sacrificiu pentru standarde
sociale superioare. Preocupările şi impulsul social izvorăsc dintr-o
integrare excesivă în cadrul grupului social care la un moment dat cere
individului să-şi sacrifice viaţa. Ataşamentul faţă de scopul social este atât
de mare, încât obligaţiile faţă de grup apar mai presus de interesele
personale, iar individul este suficient de slab pentru a nu se putea opune
cerinţei grupului, adică Eul social domină Eul individual, impunându-i
atitudinea de urmat
Suicidul anomic
• Suicidul anomic, este generat de diminuarea sau pierderea orientării
sociale în care a trăit sau trăieşte subiectul în mod obişnuit. În acest
context suicidul se poate realiza în două condiţii, fie prin lărgirea bruscă a
orizontului (achiziţii bruşte şi pe neaşteptate de bogăţii) sau îngustarea lor
la fel de bruscă şi pe neaşteptate (pierderea de persoane iubite, bunuri
materiale, funcţii sociale, eşecuri legate de standardele lor morale de
viaţă, etc.) situaţii la care individul nu poate face faţă. Un exemplu de
suicid anomic ni-l oferă şi istoria Egiptului Antic, Cleopatra, fiica regelui
Ptolomeu al XII-lea, născută în anul 69 î.e.n. în Alexandria, care vorbea 8
 limbi şi avea o cultură bogată, a devenit faraon la vârsta de 18 ani şi a
domnit 22 de ani până în anul 29 î.e.
Suicidul fatalist
• Suicidul fatalist este realizat de persoane a căror viitor este întunecat şi
fără perspective categorice în care sunt incluşi prizonierii, condamnaţi la
detenţie ani îndelungaţi sau pe viaţă şi cei cu maladii incurabile şi
handicapante. Despre acest tip de suicid, DURKHEIM face unele referiri
doar într-o notă din subsolul paginii 276, considerând că el ar fi determinat
dintr-o organizare excesivă, ca şi în suicidul sclavilor sau “al soţilor foarte
tineri”. În acest context autorul delimitează două particularităţi ale vieţii
colective şi anume:
• integrarea membrilor comunităţii într-un ansamblu unitar şi
• intervenţia reglatoare a societăţii asupra conduitelor şi sentimentelor
membrilor săi.

NOTIUNI ELEMENTARE DE NEUROPSIHOLOGIE CLINICA SI

EVALUARE INTELECTUALA A PACIENTULUI ADULT
• 1-Date psihometrice
• 2-modificari cognitive in depresie si dementa
• 3-evaluare neuropsihologica elementara
Date psihometrice
• Psihometria a adus servicii imense in practica, consolidandu-si o pozitie
de varf in cadrul ramurilor psihologiei.
• Desi nu e scutita de critici nici acum, a facut progrese imense pe linia
indeplinirii unor inalte standarde stiintifice.
• Presiuni(Kaplan, Saccuzzo 1993):1-probleme profesionale, 2-probleme
morale, 3-probleme etice, 4-probleme sociale.
Bilant al realizarilor in toate domeniile psihodiagnosticului(Cohen, Swerdlik
si Phillips,1996)
• 1.trasaturile si starile psihologice exista(notiuni ce se refera la modul dupa
care un individ difera de altul-comparatie-necesita o persoana medie
ipotetica sau alt reper).
• 2.Trasaturile si starile psihologice pot fi cuantificate si masurate.
• 3.variate moduri de abordare in masurarea diferitelor aspecte ale aceluiasi
lucru pot fi folositoare
• 4.masurarea poate oferi raspunsuri la anumite probleme legate de viata
cotidiana a subiectului.
• 5. masurarea poate evidentia fenomene care reclama atentie si studii
suplimentare.
• 6. variate surse de date sunt parte a procesului de masurare.
• 7. variate surse de eroare sunt parte a procesului de masurare.
• 8. testele si alte tehnici de masurare au calitati si slabiciuni.
• 9.testul referitor la un comportament prognozeaza conduite care nu sunt
legate de test.
• 10. testarea comportamentului cotidian prognozeaza conduita viitoare a
subiectului.
• 11. testarea si masurarea pot fi realizate intr-o maniera corecta,
neinfluentata de prejudecati sau de alti factori.
• 12.testarea si masurarea se fac in beneficiul societatii.
Tendinte si directii
• Teoria raspunsului la item
• Teoria starilor si a trasaturilor latente
• Evaluarea potentialului de invatare/ perceputa antagonist cu evaluarea
psihometrica=>a) antrenamentul in timpul testului,b)procedeul pre-test-
invatare- post-test.
Depresie, dementa
modificari cognitive
• Test MMSE
• Teste depresie (HAM- D, MADRS,…)
Inteligenta, aptitudini
• Teste individuale de masurare a inteligentei( Tesul BINET-SIMON,
WECHSLER ADULT INTELLIGENCE SCALE).
• Teste de grup.
 Transfer/ contratransfer.
Notiuni elementare de psihanaliza
Etica. Principii de etica medicala in practica psihiatrica aplicativa
Medicul ca pacient.
• Propriul adevar despre sine insusi-il poate obtine doar prin dialog cu cei
din jurul sau, prin confruntarea opiniilor tuturor acestora, intr-o sinteza
care nu are sens decat atunci cand se refera la aspiratii!
• Rolul medicului, statutul sau face parte dintr-o formula operationala
bolnav-medic- societate- bolnav.
Sindromul de “burn-out”.
• Practica medicala si relatia medic-pacient are si ea nocivitatea ei, poate
contribui la o anumita uzura psihologica a medicului.
• Cu fiecare pacient intra intr-un nou mediu structurat, in care trebuie sa-si
construiasca un loc al sau=> travaliu ce implica consum emotional, diferit
de la medic la medic si de la caz la caz dar constant!
Transfer- contratransfer
• Fiecare noua situatie , fiecare configuratie familiala sau conjunctura
existentiala se poate suprapune peste amintiri dureroase ale medicului,
neneutre inca, desi ele nu sunt intotdeauna constientizate.
• Efect blocant, disconfortant mai ales cand nu se produce constientizarea
cauzei reale a reactiei medicului, ducand la situatii conflictuale cu bolnavii,
la rejectarea lor, la plictis neprofesional, disconfort afectiv…
• Pacientul transfera asupra terapeutului sentimente care au fost initial
incercate in relatiile cu alte persoane importante de obicei din copilarie, cel
mai adesea parintii. Pozitiv/negativ
• Terapeutul trebuie sa ramana impartial si totusi sa se preocupe cu
adevarat de cele mai intime probleme ale pacientului sau.
• Combinatie detasare- preocupare
• Uneori medicul poate raspunde intr-un mod care nu reprezinta o simpla
reflectare a calitatilor pacientului, ci un transfer asupra pacientului de idei
si sentimente legate de alte persoane din viata sa= contratransfer.
• Avantaj/ dezavantaj
 Michael Balint psihoterapie
• A initiat grupuri de terapie cu medicii
• 1956 lucrarea “Medicul, pacientul sau si boala”.
• Balint a fost psihanalist, materialul informatic era reprezentat de productia
verbala a grupurilor; acest material era prelucrat, analizat conform teoriei
psihanalitice.
Psihodrama Moreno
• Scenete ce reproduc momente de consultatie sau alte interferente cu
pacientii care-I deranjeaza.
• Anne Cain
• A.A.
Definitia sdr. BURN-OUT
• 1974 Freudenberger H.J., Triada:
• 1.retragere, detasare emotionala;
• 2. relatii interumane dezumanizate;
• 3.sentimentul esecului profesional.
• 1994, KARAZMAN aplica aceasta definitie personalului medical.
Subliniaza urmatoarele notiuni: stima de sine, stress, frica de ceilalti,
calitatea vietii, neajutorare dobandita, vulnerabilitate, autocunoastere, rolul
managerului, psihoterapie.
• Obstacole frecvente generatoare de secatuire, epuizare sunt
suprasolicitarea intr-o munca de rutina, compromisurile, climatul
managerial, absenta spiritului de corp, conflict, neputinta, stress
organizational,informational si social.
Metode de masurare burn-out
• Maslach 1996:
• -1.epuizarea este cel mai frecvent raportata, este calitatea centrala a
acestui sindrom si manifestarea sa cea mai evidenta.
• Dar nu si suficienta; determina=>2.indepartarea emotionala si cognitiva a
unei persoane fata de munca sa, probabil cu scopul de a face fata
incarcarii, responsabilitatii de la locul respectiv de munca.
burn-out -Maslach 1996
• 2.indepartarea emotionala si cognitiva a unei persoane fata de munca sa,
probabil cu scopul de a face fata incarcarii, responsabilitatii de la locul
respectiv de munca. In cadrul muncilor ce implica relationarea interumana,
cerintele emotionale de la locul de munca pot obosi capacitatea de
implicare a unui furnizor de servicii precum si responsivitatea acestuia la
nevoile recipientului de servicii.
• Depersonalizarea este o incercare de a pune distanta intre sine si
recipientul serviciilor prin ignorarea activa a calitatilor ce-I fac persoane
unice si angajate in actiune.cererile acestora sunt mai usor de efectuat
cand sunt considerati ca si obiecte impersonale la locul de munca al
fiecaruia.
• In afara serviciilor sociale, interumane, oamenii utilizeaza distantarea
cognitiva prin dezvoltarea unei atitudini indiferente sau cinice cand sunt
epuizati sau descurajati.
• Distantarea este o reactie imediata la epuizare care a fost observata in
studiile de burn-out prin stransa legatura EPUIZARE-> CINISM,
DEPERSONALZARE.
• 3.Ineficacitatea, reducera capacitatii de finalizare a sarcinii- relatie
complexa cu celelalte doua
• =>sentimentul esecului profesional.
• Informarea pacientului.
-Responsivitate si angajament
-Psihoeducatia
• Adevar si secret profesional
• Gravitatea diagnosticului
• Individualizarea cazului
• Minciuna alba, de buna intentie, in situatii de urgenta: internare obligatorie
in risc vital
• Patologie rezultata in urma adulterului
 Medicul vazut de pacienti.
-Despre prestigiul medicilor si al medicinei; psihologia sociala a succesului
medical
elemente de etica si deontologie
• Intregul corp de conduite care privesc medicul in practica profesiei sale
• Unele sunt scrise, prevazute legal, altele , cum este juramantul lui
Hipocrate –nepenalizate legal, altele cutume obligatorii in fata confratilor,
altele oblgatorii in fata societatii.
• Respectarea colegilor, onorabilitatii acestora ca persoane si ca
profesionisti, respectarea credibilitatii lor profesionale; respectarea
competentelor; trimiterea la specialistul cu maxima competenta in boala
dominanta pe care o are bolnavul.
• Ex. Cazurile de supapa sociala; neabandonarea pacientului.
• Legislatia ce reglementeaza asistenta medicala a populatiei, functionarea
retelei sanitare si raporturile fundamentale, cu posibile consecinte juridice
dintre medic si pacient.
• Medicul – cetatean exemplar!
responsabilitatea medicului, constiinta profesionala
• “Cine imi da mie dreptul de a dispune de un semen al meu?”
• “Decat viu, mutilat si mirosind a …, mai bine mort.”
• Rolul de medic= rol social, investitura oficiala, este unul din rolurile care in
momente deosebite confera sacralitate gestului si mintii umane=>obligatia
morala de a lupta pentru viata in orice conditii, pentru orice fiinta umana,
de unde si dreptul nostru de a transa in favoarea vietii o situatie de maxim
pericol respectand demnitatea constiintei de sine a semenului aflat in
pericol; obligatia de a incerca tot ce este legal si moral posibil pentru a
forta opinia unui suferind spre directia a ceea ce din punctul profesiunii
noastre este mai bine, de a incerca sa impunem solutia medicala optima
vietii.
Norme juridice ale responsabilitatii medicale
• Orice act medical, inainte de a fi un fapt este o stare atitudinala care
precede decizia si implica:
• O atitudine teoretica, apartenenta la o paradigma a cunoasterii omului,
• O atitudine practica, dependenta de evolutia cunoasterii tehnice,
• O atitudine moral-antropologica( sacralitatea vietii, libertatea umana,
demnitatea umana, deontologia actului medical)
• O atitudine juridica
Consimtamantul informat
• Studiile de cercetare, studiile fara beneficiu terapeutic nu sunt lipsite de
supraveghere legala.
• Pasi stricti in evaluarea potentialilor subiecti.
• Lipsa timpului, numarul mare de pacienti in asteptarea tratamentului=
dificultati in dorinta medicului de a comunica eficient cu pacientul.
• Primele reglementari legale declansate ca urmare a campaniei naziste din
timpul primului si celui de-al doilea razboi mondial.
• Codul de la Nurenberg, declaratia de la Helsinki, Conventia de la Oviedo,
prevederile CIOMS(Council for International Organizations of Medical
Sciences).
• WWW.bioetica.ro.