POVESTEA LUI HARAP-ALB, de  

ION CREANGĂ 
ESEU
Tema şi viziunea despre lume
Trăsături ale basmului cult
Construcția unui personaj

        Mare clasic al literaturii române, genial povestitor, comparabil cu marii povestitori ai lumii,
Ion Creangă este, fără îndoială, cel mai important întemeietor al basmului cult românesc.
,,Homer al nostru’’, cum îl numește Garabet Ibrăileanu, Ion Creangă face trecerea de la nivelul
popular al literaturii la nivelul ei cult. Capodopera sa, ,,Povestea lui Harap-Alb”, publicată în
revista ,,Convorbiri literare’’, în anul 1877, este un basm cult amplu, complex și original care
sintetizează filozofia noastră populară, situată între fatalitatea răului și ideala căutare a binelui.
Fuziunea realului cu fabulosul și miraculosul, umanizarea fantasticului, multiplicarea
probelor, individualizarea personajelor (autohtonizarea imaginarului, dramatizarea
epicului), homerismul viziunii, oralitatea și umorul ilustrează originalitatea acestui basm
cult. 
Mai întâi, ,,Povestea lui Harap-Alb” este centrată, ca orice basm, pe supratema triumfului
Binelui asupra Răului. Tema derivată este inițierea și maturizarea progresivă a eroului care
conferă basmului dimensiunea unui ,,bildungsroman”. Tematica este ilustrată motive narative
specifice: împăratul fără succesor la tron, superioritatea mezinului, probele depășite, călătoria,
încălcarea interdicției și supunerea prin vicleșug, animalele fabuloase (calul, crăiasa furnicilor și
crăiasa albinelor), obiectele magice (cele trei smicele de măr dulce, apa vie și apa moartă),
pedepsirea răufăcătorului (a Spânului) și nunta împărătească. Aceste motive literare de largă
circulație sunt însă valorificate original prin deplasarea accentului dinspre etic spre psihologic.
Forțele Binelui sunt Harap-Alb, ajutoarele și donatorii săi: Sfânta Duminică, primul
mistagog, ,,calul năzdrăvan”,al doilea mistagog, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor și cei cinci
tovarăși ,,uriași”. Forțele răului sunt reprezentate de Spân, al treilea mistagog, și de Împăratul
Roș, personaje malefice pe care mezinul este sfătuit de tatăl său, înainte de călătorie, să le
evite: ,,să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul spân, cât ai putea, să n-ai de-a face cu
dânșii că sunt foarte șugubeți’’. De altfel, Spânul și Împăratul Roș  sunt indispensabili în
maturizarea  eroului.
         Apoi, spre deosebire de basmul popular, în care narațiunea este predominantă, în basmul
cult narațiunea se îmbină cu dialogul și descrierea. Ion Creangă dramatizează narațiunea prin
dialog și individualizează personajele. Secvențele narative sunt redate prin înlănțuire și ilustrează
desfășurarea lineară a acțiunii. ,,Povestea lui Harap-Alb’’ este structurată în două mari părți
compoziționale, fiecare însumând câte patru episoade narative. În prima parte, eroul este
prezentat în ipostaza de novice și cuprinde o suită de probe pe care Harap-Alb le depășește:
proba milosteniei (întâlnirea cu Sfânta Duminică deghizată, travestită în bătrâna cerșetoare),
proba hărniciei (hrănirea calului, armura), proba curajului (înfruntarea ursului, travestirea
tatălui), proba labirintului – cele trei întâlniri cu Spânul (travestit) în pădurea-labirint, coborârea
în fântână simbolizând moartea ritualică, proba vredniciei și a înțelepciunii – aducerea
,,Sălăților’’ din Grădina Ursului, proba curajului și a răbdării – uciderea Cerbului și aducerea
pielii și a capului bătut cu pietre scumpe. Partea a doua redă alte serii de probe necesare pentru
maturizarea lui Harap-Alb: proba altruismului și a prieteniei – furnicile, albinele și cei cinci
,,monștri simpatici’’ (cum îi numește G. Călinescu), probele de la curtea împăratului Roș –
casa de aramă încinsă (Gerilă), ospățul pantagruelic (Flămânzilă, Setilă), alegerea macului
din nisip (furnicile), păzirea fetei (Ochilă, Păsărilă), ghicirea miresei adevărate (crăiasa
albinelor), întrecerea dintre cal și turturică, proba iubirii, recuperarea identității și a paloșului,
dezvăluirea adevărului despre Spân, moartea și învierea lui Harap-Alb, uciderea Spânului de
către cal și răsplata eroului: fata împăratului Roș și împărăția. Nunta și schimbarea statutului
social din supus în împărat confirmă maturizarea eroului.
Simbolul centrat al basmului rămâne, evident, drumul, metaforă a descoperirii lumii, a
vieții și a sinelui. Încălcând sfatul părintesc și refuzând, astfel, experiența celor maturi, eroul este
pus el însuși în situația de a dobândi o asemenea experiență. La capătul drumului inițiatic, Harap-
Alb, ,,luminatul crăișor’’ ajunge înțelept și puternic, așa cum îi prevestește Sfânta Duminică:
,,Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr și vei crede
celor asupriți și necăjiți, pentru că ști acum ce e necazul.’’
        În continuare, personajele specifice basmului sunt, în termenii lui Vladimir Propp
(,,Morfologia basmului”), protagonistul, antagonistul, ajutoarele și donatorii. Dacă în basmul
popular personajele sunt schematice, în schimb, în basmul cult sunt bine individualizate,
portretizate atât prin modalități de caracterizare directă, cât și prin modalități indirecte. Harap-
Alb este un personaj complex, o sinteză de calități - generozitate, inteligență, compasiune,
toleranță, onestitate, prietenie, răbdare, iscusință în toate, hărnicie -  și defecte: naivitate, teamă,
neîncredere în sine la început, supărare. Numele oximoronic al eroului este sugestiv pentru
evoluția sa de la statutul de slugă la acela de stăpân. Numele Harap-Alb îl individualizează pe
protagonist, detașându-se de basmul popular în care eroul are numele generic Făt-Frumos.
Naratorul heterodiegetic, cu funcție narativă, de regie și de interpretare, îl portretizează
metataforic pe Harap-Alb drept ,,boboc în felul său la trebi de aieste”, iar Sfânta Duminică îi
evidențiază slăbiciunile pe care trebuie să le învingă: ,,slab de înger”, ,,mai fricos decât o
femeie’’. 
În plus, relațiile dintre protagonist și cei doi antagoniști – Spânul și împăratul Roș –
reliefează conflictul dintre forțele binelui și cele ale răului și dezvăluie viziunea scriitorului
despre lume, filosofia sa țărănească. Deloc întâmplător, protagonistul și antagoniștii săi nu au
însușiri supranaturale. De asemenea, procesul de maturizare treptată a eroului conferă și o altă
dimensiune relației sale cu Spânul. Astfel, Spânul este și formatorul, ,,răul necesar” pentru
Harap-Alb. Eroul - Harap-Alb - este individualizat nu numai prin statutul social de prinț, ca în
basmul popular, ci și prin statutul psihologic, prin comportament și limbaj.
Nu în ultimul rând, Ion Creangă este modern în construirea personajelor fabuloase;  cei
cinci prieteni ai lui Harap-Alb sunt  portretizați umoristic, caricatural și hiperbolic într-o viziune
homerică. Scenele memorabile cu fabuloșii tovarăși de drum sunt realizate în viziune
carnavalescă, dezvăluind motivul ,,lumii pe dos”: ,,Lumea asta e pe dos/ Toate merg cu capu-n
jos;/ Puțini suie, mulți coboară/ Unul macină la moară.” O scenă antologică este cea petrecută în
casa de aramă încinsă pe care ,,năzdrăvanul” Gerilă o răcește suflând de trei ori ,,cu buzișoarele
sale cele iscusite” (și în care el tremură de frig) și în care se ceartă cu tovarășii săi, râzând în
hohote de ei. 
       În sfârșit, nu lipsesc din basm formulele tipice pe care Ion Creangă le prelucrează original:
formula inițială - ,,Amu, cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori’’-, formulele
mediane - ,,Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă” -  și formula finală ,,Și-a
ținut veselia ani întregi (…)’’. Aceste clișee compoziționale ilustrează stereotipia basmului.
În concluzie, ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult în care genialul povestitor
moldovean valorifică modelul popular, depășindu-l prin elementele de originalitate
evidențiate. ,,Povestea lui Harap-Alb” rămâne o capodoperă a genului și a prozei fantastice
românești.