laonic chalkokondil- este unul dintre cei mai de seamă istorici bizantini din secolul al XV-lea.

Principala operă a lui Laonic Chalcocondil este o lucrare de istorie, Expuneri istorice în 10 cărti,
în care relatează evenimentele istoriei bizantine între 1298 si 1463. În centrul operei sale stau
însă turcii, cuceritorii lumii bizantine, pe care Laonic îi înfătisează cu o remarcabilă,
obiectivitate, uneori chiar cu simpatie. Descriind căderea Bizantului si ascensiunea turcilor
otomani, Chalcocondil se ocupă pe larg si de celelalte popoare din sud-estul Europei, între care
si de cei pe care astazi ii numim români. Opera sa este unul dintre cele mai importante izvoare
privind rezistenta antiotomană a tărilor noastre în secolul al XV-lea, faptele de arme ale lui
Iancu de Hunedoara, precum si istoria internă a Valahiei si a Moldovei asupra căreia autorul
dispune de o informatie cu totul remarcabilă. Fundamentale sînt afirmatiile lui Chalcocondil
despre unitatea poporului nostru din toate regiunile istorice în care se află în vremea autorului
(Transilvania, Valahia, Moldova si regiunile din sudul Dunării), despre limbia poporului nostru. a
asezat in centrul lucrarii sale imperiul otoman. vorbeste despre gloria turcilor

mihail puglia ducas- istoric bizantin, scrie o istorie turco-bizntina 1341-1462. el vorbeste despre
moartea lui baiazid sultan in 1403, spunand k a murit de apoplexie si k timur lenk i-a respectat
ultima dorinta, escortandu-l inapoi in imperiu k sa fie inmormantat la bursa. a acceptat
compromisul cu roma pt salvarea imperiului.

mircea cel batran si bizantul-alipeste dobrogea in 1388; contribuie cu danii la manastirea

cutlumus din athos; mitropolit la arges era antim, loctiitor al nicomediei; in timpul lui mircea,
mitropolitul de arges primeste din partea patriarhie titlul de exarh al plaiurilor. mircea participa
la cruciada antiotomana de la nicopole din 1396

mitropolia de la vicina-este amintita in notitia episcopatum, scrisa de andronic al doilea, alaturi

de mitropolia vlahilor

al doilea tarat bulgar-intemeiat in 1186 de petru si asan, de origine vlaha. imperiul de tarnovo,
biserica independenta. sunt asasinati de bizantini, ionita caloian primeste coroana de la papa
inocentiu 3

1
 critobul din imbros- inchina lui mahomed 2 o istorie descrie tunul lui orban

→ Rolul strategic al constantinopolului in vremea paleologilor: O consecinta a puterii statale

bizantine o reprezinta ”cruciada bizantina” – Bizantul a fost un bastion al civilizatiei crestine in fata
popoarelor necrestine ale islamului si turcilor seldgiucizi. Bizantul a servit drept adapost Occidentului,
stopand marile invazii asiatice.

Administratia patriarhala

-aproximativ 3000 pers afiliate clerului

-patriarhul avea ofiteri diocezani ,erau la c-pol

-vicarul-dicheo-ce putea inlocui pe patr. In unele situatii

-economul-cel care administra averile si veniturile bisericilor

-sachelarul-admnistr. Manastirilor bunurilor personale

-protodicos-apararea acuzatiilor aduse clerului

-marele hartofilax-se ocupa cu arhivele si dadea binecuvantari pt casatorie

-protonotarul-controla scrisorile ce veneau la Patriarh

-logotetul-alcatuia discursurile

2.Alegerea patriarhului ecumenic in Imperiul Bizantin-

2
Indepartarea progresiva de Roma sau pierderea provinciilor orientale, au facut din patriarhul de
la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a capatat titlul de
ecumenic. Odata cu convertirea slavilor din Balcani si a rusilor, apartenenta la Patriarhat a
devenit un semn de integrare in sistemul bizantin. Imparatul, a carui putere era de origine
divina intervenea oficial la alegerea patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la Constantinopol
propunea o lista cu trei nume, imparatul alegea unul singur sau putea propune o noua lista. In
cazul unui conflict, imparatul avea ultimul cuvant de spus. Ceremonia de investitua era
asemanatoare cu cea a numirii unui functionar, iar apartenenta la cler nu era obligatorie pentru
viitorul patriarh. Consecintele disputei iconoclaste au fost destul de multe printre ele amintim si
faptul ca puterea imperiala impunea o supraveghere mai atenta asupra patriarhului, iar Biserica
se putea opune tentatiilor teologice ale imparatilor. Fotie a fost de altfel prototipul inaltului
functionar care a ajuns patriarh si care a influentat legislatia dinastiei macedonene.

3.Pax ottomana

Pax Ottomana (în traducere „Pacea Otomană”) este termenul folosit pentru descrierea
perioadei de pace relativă, de stabilitate economică și socială la care s-a ajuns în teritorile
cucerite de Imperiul Otoman în Balcani, Anatolia, Orientul Mijlociu și Caucaz în perioada de
maximă putere a imperiului din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Termenul este folosit în special de istoricii care iau în considerație aspectele pozitive ale
dominației otomane din sus-numitele regiuni. Aceștia compară perioada de stabilitate și
prosperitate relativă după cucerirea otomană cu cea de instabilitate de după înfrângerea
imperiului în Primul Război Mondial, când doar Anatolia și Tracia Răsăriteană au mai rămas sub
controlul turcilor.

Termenul este derivat din mult mai cunoscuta Pax Romana, „Pacea Romană”.

4.

Constantin Xi Dragases-a fost ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). A

domnit din 1448 până la 29 mai 1453, când a murit ca un martir creștin, apărând eroic zidurile
Constantinopolului. Împăratul Ioan al VIII-lea a murit la Constantinopol pe 31 octombrie 1448.
Posibilii urmași la tronul Bizanțului se reduseseră la trei: Constantin și frații săi, Dimitrie și Toma
(fratele lor mai mare, Teodor, murise Selymbria în iunie, același an. Toți știau că pretendentul
cel mai favorizat de răposatul împărat era Constantin, așa cum declarase chiar și pe patul de
moarte. Toți știau, de asemenea, că mama sa, împărăteasa văduvă Elena, era de aceeași părere.
În cele din urmă, dorința ei a prevalat și tronul a fost preluat de către Constantin al XI-lea
Dragases.[2]

3
Acțiunea hotărâtă a împărătesei mame Elena a evitat o criză și a prevenit posibilitatea unui
război civil. Elena, văduva lui Manuel al II-lea, și-a afirmat dreptul de a fi regentă până când
Constantin, cel mai mare dintre fiii săi supraviețuitori, avea să ajungă la Constantinopol. Primul
care trebuia informat era sultanul otoman Murad al II-lea; în decembrie, împărăteasa l-a trimis
pe Sphrantzes să se asigure de asentimentul lui pentru desemnarea lui Constantin. Chestiunea
succesiunii fiind rezolvată pe cale pașnică, împărăteasa a ales doi reprezentanți care să
pornească de îndată spre Moreea, pentru a-l învesti pe Constantin ca împărat și a-l însoți la
Constantinopol. Aceștia erau Alexie Philantropenos Lascaris și Manuel Paleologul Iagros, care l-
au luat cu ei și pe fratele lui Constantin, Toma.

Titlul de împărat al romanilor i-a fost conferit lui Constantin Paleologul într-o ceremonie civilă,
probabil în palatul despoților de la Mistra, la 6 ianuarie 1449. Existau precedente istorice pentru
o asemenea practică. Împăratul Manuel I Comnenul fusese proclamat și învestit de tatăl său,
aflat pe moarte, în Cilicia, departe de capitală. Ioan al VI-lea Cantacuzino, străbunicul lui
Constantin, a fost proclamat prima oară și învestit cu veșmântul imperial și cu boneta la
Didymotika, în Tracia, la 26 oct 1341. Nu i s-a pus pe cap nici o coroană. El și-a așezat, cu
propriile mâini, boneta (pilon), aflată în fața unei icoane a Maicii Domnului. Poate că o
ceremonie la fel de simplă a fost organizată și pentru Constantin, la Mistra. Totuși, atât Manuel
I, cât și Ioan al VI-lea avuseseră grijă să aranjeze ca patriarhul Constantinopolului să facă o
ceremonie de încoronare completă, imediat ce au dobândit controlul asupra orașului. În cazul
lui Constantin al XI-lea Paleologul, ritualul bisericesc al încoronării la Constantinopol n-a fost
celebrat niciodată. Desfășurarea lui ar fi produs o periculoasă dezordine. Noul împărat nu
dăduse nici un semn că n-ar recunoaște unirea de la Florența. Apoi, nu era nici un patriarh care
să-l încoroneze la Mistra și mulți credeau că nu există un patriarh adevărat nici la
Constantinopol (Patriarhul Grigorie al III-lea fiind un unionist militant). Din pricina lui,
confirmarea definitivă, de către Biserică, a lui Constantin prin încoronarea ca împărat în
catedrala Sfânta Sofia, i-ar fi putut stârni pe antiunioniști la revoltă.

Constantin a sosit în capitală la 12 martie 1449. Două săptămâni mai târziu, a făcut primul și cel
mai important pas spre întărirea poziției sale, trimițându-l pe Andronic Iagaris ca emisar la
sultan, pentru stabilirea unui armistițiu cu turcii. Armistițiul era proiectat să-i includă și pe frații
împăratului, astfel încât Moreea să fie protejată cel puțin o vreme de alte atacuri. În unele
privințe, lui Constantin îi era mai ușor să trateze cu turcii decât cu opoziția bizantină autohtonă,
cu antiunioniștii. A fost răbdător cu ei și a încercat în mai multe rânduri să-i aducă la punctul lui
de vedere, împiedicând discuțiile prea aprinse. Constantin nu era un apărător fanatic al unirii de
la Florența, dar rămăsese convins că aceasta oferea speranța supraviețuirii. El și poporul său
puteau spera să obțină, din partea creștinătății apusene, ajutorul concret de care aveau nevoie
disperată, numai dacă erau recunoscuți ca sprijinitori ai unirii. Antiunioniștii socoteau însă că
acesta era un argument materialist josnic.
4
Sultanului otoman Murad al II-lea a murit în februarie 1451, bătrân și obosit. Renunțase la orice
gând de cucerire a Constantinopolului, dorind doar pace cu bizantinii. Pe de altă parte însă, fiul
și moștenitorul lui, Mehmed al II-lea, era tânăr, puternic și ambițios și era cunoscut ca
dușmănos față de cauza creștină. Era mult mai periculos decât părea. Avea doar 19 ani când i-a
urmat tatălui său, în februarie 1451, și, pentru un timp, și-a ascuns firea agresivă în spatele unei
aparente bunăvoințe. S-a relatat pretutindeni, printre creștinii din Răsărit și din Apus, că
Mehmed era un tânăr imatur și nepriceput, care putea fi lingușit sau păcălit. Constantin se
grăbise să trimită soli ca să și-l facă prieten și să pregătească un armistițiu. Se spune că sultanul
i-a primit cu mare respect și i-a liniștit cu declarații teatrale despre gândurile sale bune.
Constantin n-a putut fi păcălit. A bănuit că starea de spirit a tânărului sultan se putea schimba
pe neașteptate. După cum îl va fi sfătuit Sphrantzes, cel mai înțelept era să se pregătească
pentru momentul acela, îngrijindu-se de mijloacele de apărare a Constantinopolului și solicitând
din nou ajutor prietenilor din Apus.

Căderea Constantinopolului

În cei aproximativ 1000 de ani de existență a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin),

Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori, dar nu fusese cucerit decât de două ori: prima
oară în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini,
câteva decenii mai târziu, în 1261.

Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul), al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreață pe malul
asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisarı, a construit încă o cetate nu departe de zidurile
Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influența turcă asupra strâmtorii. Un
aspect foarte important al fortăreței a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de
pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraș. Această fortăreață se numea Rumeli Hisarı; Rumelia
(Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și asiatice ale Imperiului
Otoman, respectiv. Noua fortăreață este cunoscută și sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în
limba turcă are o dublă semnificație: „blocarea strâmtorii” și „tăierea gâtului”, subliniindu-i
poziția strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are același sens dublu. Era clar acum că noua
fortăreață urma să aibă un scop dublu. Trebuia să păzească - dacă nu chiar să închidă - calea
navigabilă către și dinspre Marea Neagră, pentru a lăsa Constantinopolul să moară de foame, în
lipsa proviziilor de hrană, și pentru a-l văduvi pe împărat de taxele obișnuite, plătite de corăbiile
italiene care traversau Bosforul în sus și în jos. Mai rău încă, ea avea să fie baza de pe care urma
să se dirijeze cucerirea Constantinopolului. Până în martie 1452, materialele și lucrătorii
fuseseră adunați la locul ales. Construcția fortăreței a început la 15 aprilie și s-a terminat în
august același an (1452).

5
Ca să curețe locul pentru construcția fortăreței Rumeli Hisarı, turcii au dărâmat câteva biserici și
alte construcții care le stăteau în cale. În iunie, unii dintre localnicii greci au cutezat să
protesteze. Au fost strânși laolaltă și măcelăriți de turci. Câțiva țărani greci de la Epivata, la
Marea Marmara, s-au înfuriat când turcii și-au pus caii și animalele de povară să pască pe
pământul lor și să le distrugă recoltele, chiar când se apropia vremea secerișului. Sultanul și-a
întors trupele asupra sătenilor și a omorât 40 dintre ei. Cronicarul Ducas credea că acest episod
a declanșat conflictul care avea să se încheie cu nimicirea bizantinilor. Incidentul l-a provocat pe
împărat să-i facă sultanului o declarație formală de război. El a închis porțile Constantinopolului
și i-a aruncat în temniță pe toți turcii aflați înăuntru (dar după trei zile, i-a eliberat). Cronicarul
turc Tursun-Bei spune o poveste oarecum similară, despre o încăierare între niște ciobani și un
grup de oșteni turci. Cei din oraș au crezut că începuse războiul și au zăvorât porțile. Câțiva
dintre comandanții sultanului, care merseseră într-o plimbare, s-au pomenit reținuți. Împăratul
Constantin a constatat că fuseseră bine tratați și i-a trimis înapoi în tabăra lor, cu o escortă. Dar
sultanul s-a mâniat. Nu a mai acceptat nici o scuză și a trimis o somație: ori capitularea cetății,
ori pregătirea pentru luptă. Singura măsură concretă pe care Constantin putea să o ia acum era
să adune toate proviziile pe care reușea să le găsească, pentru a face față, în cel mai bun caz,
unei blocade sau, în cel mai rău caz, unui asediu al cetății, dinspre uscat și dinspre mare,
îngrijindu-se în același timp de repararea și apărarea zidurilor. Concomitent, a adresat apeluri
încă mai urgente în Apus, pentru ajutor și sprijin.

Împăratul Constantin a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit
atenția cuvenită. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică din
1054, vestul romano-catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea
Consiliu din Lyon în 1274, după care unii dintre împărații Paleologi au fost acceptați în Biserica
Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaeologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al
IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamația unei „Bule Papale de
Uniune” la Florența. În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de grupurile anti-
unioniste din Constantinopol, iar populația era divizată cu animozitate. Un rol major l-a avut și
ura etnică latentă dintre greci și italieni, cauzată de controlul italienilor asupra economiei
bizantine. A patra cruciadă din 1204 a avut de asemenea un rol major și până la urmă Uniunea
s-a destrămat, spre marea dezamăgire a Papei Nicolae al V-lea și a Bisericii Romano-Catolice.

Chiar dacă ar fi fost mai hotărât să trimită ajutoare, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influența
sperată de bizantini asupra regilor și prinților din vest, iar aceștia nu au avut mijloacele să
contribuie. Motivele principale pentru această neputință au fost urmările Războiului de o sută
de ani dintre Franța și Anglia, faptul că Spania era în stagiul final al Reconquistei, luptele interne
dintre Principatele Germane și înfrângerea Ungariei și Poloniei în bătălia de la Varna din 1444.
Deși unele orașe-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient
de adecvate să contrabalanseze imensa putere otomană.
6
Singuri venețienii din Constantinopol au reacționat fără întârziere, nemaiașteptând ordine de
acasă, în urma scufundării uneia dintre corăbiile lor, în Bosfor, de către turci. Pentru ei pericolul
era evident. Bailul lor, Girolamo Minotto, a convocat o întrunire de urgență a consiliului.
Împăratul și cardinalul Isidor au fost de față. Cei mai mulți dintre conducătorii venețieni din oraș
au votat să rămână și să participe la apărarea lui. Cei ale căror corăbii trebuiau să plece spre
casă au ales să nu se mai supună ordinelor de la Veneția. Toți au fost de acord că nici o corabie
venețiană nu va părăsi portul fără permisiunea bailului, sub pedeapsa unei amenzi de 3000 de
ducați. Informațiile primite de la proprii cetățeni din Constantinopol au avut asupra conducerii
Veneției un efect mai mare decât toți solii pe care-i trimisese împăratul. În februarie 1453,
dogele a poruncit să fie pregătite nave de război și să se recruteze soldați care să fie gata să
pornească la începutul lui aprilie. În același timp, i-a scris papei, lui Alfons de Aragon, lui
Ladislau al Ungariei și împăratului din Apus, Frederic al III-lea, alarmându-i cu ultimele vești din
Constantinopol. Dacă nu era trimis imediat un ajutor, cetatea avea să cadă în mâinile turcilor.
Efervescența activității diplomatice din Veneția era impresionantă, dar venea prea târziu. Erau
întârzieri de neîngăduit în echiparea flotei venețiene. Papa, care trimisese deja trei corăbii
genoveze, a făgăduit să pregătească încă 5, care să fie armate la Veneția. Dar și acestea erau
reținute din cauza tocmelilor la cheltuielile pentru echipament și la plata echipajelor. Între timp,
la începutul anului 1453, împăratul a trimis alți soli spre Veneția și spre regele Alfons, rugându-i
să expedieze nu numai arme, soldați și corăbii, ci și alimente, pentru că populația din
Constantinopol începuse să sufere de pe urma blocadei turcești. Alfons a trimis o corabie cu
provizii. Pe de altă parte, singura contribuție a împăratului Frederic a fost o scrisoare teribil de
prostească, pe care i-a adresat-o sultanului Mehmed, amenințându-l cu un atac din partea
tuturor conducătorilor și forțelor creștinătății dacă nu va dărâma fortăreața de la Rumeli Hisar
și nu–și va abandona planurile de asediere a Constantinopolului. Scrisoarea lui este elocventă
pentru atitudinile ușuratice ale atâtor cruciați de salon din Occident.

Sultanul Mehmed și-a început pregătirile pentru asediul și cucerirea Constantinopolului în iarna
anului 1452. Prestigiul lui nu trebuia să aibă de suferit, așa încât trebuia să fie sigur de succes.
Prin urmare, a plănuit operațiunea cu mare grijă și fără să se uite la preț. În tot cursul acelei
ierni lungi, împăratul Constantin și-a îndemnat poporul, bărbați și femei deopotrivă, să lucreze
zi și noapte pentru repararea zidurilor și stivuirea armelor. A trimis corăbii în insule pentru a
aduna provizii.

Constantin era îngrijorat, dar nu disperat. Curajul lui era contagios și comandanții săi militari îl
imitau. Megaducelui Luca Notaras i-a fost încredințată comanda apărării zidurilor dinspre
țărmul Cornului de Aur. Diverșii fii din familiile Paleologilor și Cantacuzinilor, ale căror dispute
din trecut contribuiseră mult la declinul imperiului, au luat comanda altor puncte strategice din
cetate. Erau și mulți străini care, în al 12-lea ceas, au venit cu noblețe la apărarea cetății, a cărei
bogăție o exploataseră și o subminaseră atâta vreme. Erau venețienii, cei mai mulți dintre ei
7
mai degrabă din întâmplare decât cu intenție. Împăratul avea mare încredere în ei. Le-a cerut să
se arate pe creasta zidurilor, așa încât inamicul să poată vedea cât de mulți erau; și când
venețienii s-au oferit să stea de pază la cele 4 porți ale zidului dinspre țărm, el le-a încredințat
cheile. Erau, de asemenea, bărbați din Genova, chiar dacă negustorii genovezi care trăiau în
colonia lor fortificată de la Galata, dincolo de Cornul de Aur, nutreau speranța că, dovedindu-și
neutralitatea, vor fi salvați, împreună cu proprietățile lor. Cel mai vestit dintre genovezi era
Giovanni Giustiniani Longo, care a sosit la Constantinopol, ca voluntar, în ianuarie 1453,
aducând cu el o companie de 700 de luptători. Era un oștean profesionist cu experiență și
renumit pentru priceperea sa la asedii. Împăratul i-a încredințat comanda generală a apărării
zidurilor dinspre țărm.

Oastea bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, dintre care 2.000 erau mercenari
străini. Zidurile Constantinopolului aveau pe atunci o lungime totală de peste 20 km - cel mai
puternic complex de ziduri de apărare din epocă. Pe de altă parte, otomanii erau mult mai
numeroși. Unele cronici vorbesc de 100.000 de oameni, incluzând 20.000 de ieniceri.

Sultanul Mehmed plănuia să atace zidurile lui Teodosie al II-lea, un sistem de ziduri și șanțuri
care apărau latura apuseană a cetății, singura care nu era înconjurată de ape. Oastea sa și-a
așezat tabăra în fața cetății în ziua de luni, după Paști, pe 2 aprilie 1453. Se știe că otomanii
puteau turna tunuri de mărime mijlocie, acestea fiind totuși mai mici decât cele pe care aveau
de gând să le folosească acum. Un rol important în artileria otomană l-a avut un anume Orban,
un creștin din Transilvania, mare meșter în turnarea de tunuri. Angajat de către Mehmed, el a
construit un tun lung de 9 metri și suficient de mare pentru ca un om să poată intra pe gura lui.
Acest tun enorm a lovit zidurile Constantinopolului vreme de câteva săptămâni, neputând însă
să le străpungă, din cauza impreciziei sale și a timpului foarte mare necesar pentru reîncărcare,
bizantinii reușind între timp să repare mare parte din stricăciuni. Flota lui Mehmed nu putea să
intre în golful Cornul de Aur din cauza barajului construit de bizantini la intrare. Otomanii au
construit însă un drum acoperit cu bușteni unși cu vaselină, peste care au tras corăbiile,
aducându-le astfel în interiorul Cornului de Aur. Această mutare a oprit corăbiile genoveze care
aduceau ajutoare în cetate și i-a demoralizat pe bizantini. Mai mult, aceștia trebuiau acum să se
împartă în două locuri pentru apărare, slăbind astfel apărarea de la zidurile lui Theodosius.

Turcii au lansat mai multe atacuri frontale asupra zidului, dar au fost respinși cu pierderi grele.
De la jumătatea lunii și până pe 25 mai, otomanii au încercat să străpungă zidurile, construind
tuneluri subterane în încercarea de a le surpa. Mulți dintre lucrători erau sârbi, trimiși de către
voievodul sârb, vasal al turcilor. Bizantinii au construit însă contra-tuneluri, permițând astfel
oștenilor bizantini să între în tuneluri și să-i ucidă pe săpătorii turci. Bizantinii au dat peste
primul tunel al atacatorilor în noaptea de 16 mai. Pe 21, 23 și 25 mai au găsit apoi celelalte

8
tuneluri, pe care le-au distrus. Pe 23 mai au prins două căpetenii otomane, de la care au aflat
poziția tuturor tunelurilor săpate de otomani.

Mehmed s-a oferit să ridice asediul în schimbul unui tribut uriaș, imposibil de plătit de către
bizantini. Când oferta sa a fost respinsă, sultanul s-a hotărât să atace zidurile frontal, știind că
bizantinii vor fi istoviți înainte ca el să rămână fără trupe.

Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o proorocire

despre căderea cetății. După patru zile, întreagă cetate a fost acoperită de o ceață groasă, lucru
necunoscut în această parte a lumii în luna mai. Seara, când ceața s-a ridicat, „flăcări erau
deasupra cupolei Sfintei Sofia și lumini se puteau vedea în zare, mult dincolo de tabără turcilor”.
Acest semn a fost interpretat ca plecarea Duhului Sfânt pleacă din biserica Sfintei Sofia.

În dimineața zilei de marți, 29 mai 1453, a început asaltul final. Primul val de atacatori, azabii,
erau slab antrenați și prost echipați, dar trebuiau să omoare cât mai mulți apărători bizantini. Al
doilea val de atacatori, constând din anatolieni, s-a concentrat pe partea de nord-vest a cetății,
care fusese parțial dărâmată de tunul lui Orban. Zidurile de aici erau mai recente, din veacul al
unsprezecelea, și erau mai slabe. Cruciații din 1204 pe aici intraseră în cetate. Tot pe aici au
reușit acum să între și otomanii, dar au fost imediat respinși. Bizantinii au reușit să țină piept și
unui al treilea val de atac, al ienicerilor, dar căpetenia genoveză Giovanni Giustiniani, care
comanda oștile de pe uscat, a fost grav rănit în luptă, iar ieșirea lui de pe câmpul de bătaie a
stârnit panică în rândul apărătorilor.

Unii istorici afirmă că bizantinii au uitat deschisă poarta Kerkoporta din zona Vlaherne, iar
otomanii au descoperit repede această greșeală, profitând de ea pentru a pătrunde în cetate,
de această dată fără a mai putea fi respinși. Împăratul Constantin însuși a condus ultimele lupte
de apărare. Aruncându-și mantia imperială purpurie, și-a condus în luptă oamenii, murind
împreună cu aceștia în luptele de pe străzile orașului[3]. El a fost al 138-lea împărat roman
(pornind de la Octavian Augustus) și ultimul[4].

Otomanii s-au răspândit în cetate, ocupând rând pe rând punctele principale și îndreptându-se
cu toții spre piața Augusteum din fața Sfintei Sofia, ale cărei porți de bronz erau ferecate de
mulțimea creștinilor închiși înăuntru, la o ultima Sfântă Liturghie de implorare a milei cerești.
După ce porțile au fost sparte, năvălitorii au ucis bărbații și au separat femeile și copiii, pentru
a-i vinde pe piața de sclavi. Deși Mehmed al II-lea a permis trupelor sale să prade orașul, după
obiceiul tuturor armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând distrugerile cauzate
maiestuoaselor clădiri locale și a oprit activitățile de jaf după aproximativ o zi; din nefericire
până atunci o mare parte a locuitorilor fuseseră jefuiți, înrobiți, sau chiar uciși

9
6 Andronic 2

Fiul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea Paleologul nu numai că n-a reușit să oprească
prăbușirea Imperiului, ci mai curând, dimpotrivă - contempotanilor li se părea că în timpul
domniei acestui suveran, bun la inimă și plin de compasiune, dar slab, se întorseseră vremurile
Angelilor.

În primii ani ai domniei lui Andronic II, presiunea dușmanilor asupra Bizanțului a slăbit. În
această perioadă, relativ liniștită, basileul s-a apucat de treburile bisericii. El a proclamat , în
mod solemn, dezicerea de unie, cathedra patriarhală, după depunearea lui Ioan XI Bekkos, a
fost din nou ocupată de Iosif I. Însă lupta dintre partidele bisericești-iosifenii, adepții
patriarhului, și arseniții, cei care nu puteau da uitării depunerea lui Arsenios (mort de multă
vreme) și îl acuzau pe Iosif de uzurparea puterii-continua să frământe societatea. Pentru
concilierea clericilor neastâmpărați a trebuit să fie convocat un sinod special la Adramyttion. La
drept vorbind, lui Andronic II nu-i mergea la patriarhi, care, în timpul domniei lui, s-au schimbat
de 10 ori (luându-i în considerație și pe cei întronați de 2 ori)-un număr record. După moartea
lui Iosif, survenită în curând, scaunul a fost ocupat de Grigore II din Cipru (1283-1289).
Bekkos,destituit, a pornit o campanie de propagandă împotriva noului cap al bisericii. Întrucât
Ioan era mult mai cultivat decât Grigore, el a izbutit să-l învinuiască pe hulpavul chit, ridicat de
la țărmurile Ciprului de ignoranță și acesta, de rușine, a părăsit cathedra. Noul Patriarh,
Athanasios I (1289-1293 și 1303-1309), s-a dovedit a fi excesiv de sever.

lăbiciunea poziției bizantine în Balcani era comandată în interior de epuizarea militară și

financiară a imperiului, iar în exterior, de redutabilele evenimente din Asia Mică și de războiul
veneto genovez ce s-a desfășurat în perioada dintre 1294-1299. În cadrul acestui conflict,
Andronic face greșeala politică de a-i sprijini pe genovezi. Dacă Veneția stăpânea partea
meridională a Mării Egee, Genova își crease o poziție extraordinar de puternică în Nordul
Arhipelagului și în Marea Marmara, ca și în Marea Neagră (și din Galata controla comunicațiile
din Mediterana cu Marea Neagră și țările din jur). Avântul puterii genoveze făcea și mai acerbă
vechea rivalitate între venețieni și genovezi, iar un război izbucnit în anul 1294 între cele două
republici maritime, în care era antrenat și imperiul. Cum împăratul adăpostea în capitala sa pe
genovezii atacați la Galata, venețienii vor trece la represalii în suburbiile Constantinopolului;
bizantinii vor replica prin contra-represalii împotriva venețienilor domiciliați în Constantinopol.
Războiul între Veneția și Genova se transforma într-un război între Veneția și Bizanț. Căci
genovezii se vor retrage, lăsând pe aliați singuri, ei vor încheia cu Veneția în 1299 ,,o pace
eternă’’, Bizanțul, care nu avea flotă, se găsea într-o situație precară, trebuind să plătească la
presiunile venețienilor în Cornul de Aur sumele cerute. Războiul se încheia în anul 1302 printr-
un armistițiu de 10 ani, venețienii văzându-și confirmate vechile lor privilegii comerciale și un
anumit număr de noi colonii în Arhipelag. Genovezii au înconjurat Galata cu un zid solid,

10
construind o puternică fortăreață genoveză în fața capitalei bizantine (Căpitanul genovez
Benedetto Zaccaria de Phoceea, care era semnalat ca amiral în serviciul regelui Francez Filip al
IV-lea și adunase o avere fabuloasă în minele de alaun din Phoceea, a cucerit insula bizantină
Chios în 1304. Cele două republici maritime ieșeau din război întărite; Imperiul Bizantin, care s-a
lăsat atras în acest război, nu obținea decât pagube și umilințe). La bătrânețe, caracterul
autocratorului a suferit o schimbare în rău și el a devenit suspicios și crud. Pe fratele său,
Constantin, împăratul l-a lăsat să moară în închisoare, iar în anul 1321 a hotărât să-l piardă și pe
moștenitorul tronului, viciosul său nepot, Andronic cel Tânăr. Basileul l-a invitat pe acesta din
urmă la o recepție și l-a acuzat, în prezența înalților demnitari ai statului, de gravul păcat al
neortodoxiei. Lanțurile, în care să fie ferecat tânărul Paleolog, erau deja pregătite, însă, în acest
moment, împăratul a fost înștiințat că palatul este înconjurat de soldații unuia dintre prietenii
nepotului său-Ioan Cantacuzino, care simțiseră că nu-i lucru curat. Andronic II, un excelent
actor, a început a-l îmbrățișa pe moștenitor, vărsând lacrimi și înduplecându-l să se îndrepte, și
a transformat scena acuzării într-o scenă de iertare. Autocratorul însă n-a renunțat la speranța
de a se răfui cu ruda sa. În zadar a încercat marele logothet Theodor Metochites să-l convingă
să pună capăt dezbinării. Din vina bunicului îndărătnic, conflictul dintre cei doi Andronici s-a
transformat într-un război civil, care a durat 7 ani. Acest război a adus țara, și așa secătuită, într-
o stare cu totul deplorabilă, iar, în 1325, împăratul a fost nevoit, în căutare de resurse, să le
vândă negustorilor din Occident o parte din podoabele sale. În anul 1328, după victoria
definitivă a lui Andronic cel Tânăr, Andronic II, care fusese detronat, a fost lăsat în capitală, cu o
remunerare mizeră de la visterie. Un an mai târziu, fostul împărat a orbit, iar, peste încă un an,
Andronic III l-a silit pe bunicul său să se călugărească, pentr evita uneltirile din parte acestuia.

10. Evolutia spirituala in timpul Paleologilor

Isihasmul – a se vedea Palama si generalitati

Manastirea Chora- a se vedea la sub.

Pictura bisericeasca- teofan Grecul – a se vedea mat Qaramah

Traditiile bizantine au fost exprimate in mod evident in mri precum cele din macedonia si
Serbia. Mileseva, Sopociani, Studenita, Glacianita, Manasia,

Bulgaria: Boiana, Rila,

Manastirile erua centrele principale de raspandire a culturii si de distribuire a manuscriselor. \in

acest sens muntele Athos avand un rol deosebit de activ

Muntele Athos chrisobullon al Imp . Andronic II cel Batran 1291.

11
Efectele activitatii sf Chiril si Metodie si al crestinarii rusilor.

Literatura isihasta. Literatura mistica si mistagogica prin Sf Nicolae Cabasila.

11. Andronic III

În primăvara anului 1321, izbutind cu greu să scape de închisoare, moștenitorul a fugit din
capitală la Adrianopol și i-a pus bunicului său un șir de condiții. El a cerut, pentru sine, puteri
depline în nordul Traciei și bani, obligându-se, în schimb, să apere hotarele Bizanțului de sârbi și
de bulgari. Andronic cel Tânăr a fost sprijinit de nobilimea militară a Imperiului: domesticul
Apusului, Alexios Apokaukos, Syrgiannes, guvernatorul Macedoniei apusene, Theodor
Synadenos, și, în sfârșit, unul dintre cei mai influenți magnați din țară, marele domestic Ioan
Cantacuzino. De partea lui Andronic cel Tânăr s-au situat și locuitorii Traciei, deoarece rebelii
anulaseră impozitele mari, introduse de împărat.Pomenindu-se într-o situație fără ieșire,
Andronic II a acceptat. În curând, între răzvrătiți au apărut disensiuni, în urma cărora
Syrgiannes, cu forțt impunătoare, s-a întors la Constantinoopol. Punându-și nădejdea în oștirea
transfugului, Andronic cel Bătrân a prins curaj și a refuzat să respecte condițiile păcii încheiate
cu nepotul său. Însă, în primăvara anului 1322, împăratul pierduse deja aproape toată Tracia și
Macedonia. Paleologul cel Tânăr a pus mîna și pe Thessalonic. În vara anului 1322, bunicul și
nepotul s-au împăcat și, în urma înțelegerii reciproce dintre Paleologi, dublul dezertor,
Syrgiannes, s-a pomenit în temniță. Andronic cel Tânăr, care a primit 36 000 de hyperperi
pentru sine și 45 000-pentru armata sa, a pus, la hotarele Imperiului, o stavilă de nădejde în
calea vecinilor de la nord, iar în 1324 s-a răfuit cu o hoardă de tătari, care încercase să forțeze
Dunărea. Într-o ciocnire cu inamicul, el a fost grav rănit. În anul 1325, Andronic II l-a asociat la
domnie pe nepotul său. După ce i s-au vindecat rănile, tânărul împărat s-a apucat de vânătoare
și de alte distracții. El întreținea o mie de vânători călări, iar visteria nu avea suficiente resurse
pentru a asigura cu toate cele necesare tre mii de Kaballarioi și 20 de corăbii de război! Orgiile
lui Andronic III au secătuit repede punga acestuia și armata din Tracia a început să îndure
foame. Autocratorul a refuzat categoric să plătească zaiafeturile asociatului său ușuratic și,
atunci, acesta a condus trupele subordonate lui spre Constantinopol. Locuitorii capitalei și au
arătat atât de clar lipsa lor de dorință de a le permite răzvrătiților să intre în oraș, încât
Andronic III a bătut în retragere. Între oștirile celor doi împărați au reînceput ciocnirile.
Împărații făceau schimb de invective-cel tânăr zicea că bunicul său nu este în stare să apere țara
de dușmani, iar cel bătrân se revolta că este nevoit să aibă de-a face cu un asociat, care nu vrea
să știe de nimic, în afară de distracțiile cu păsări și câini de vânătoare. La 22 mai 1328, Andronic
III s-a apropiat de capitală. În noaptea de 24 mai, partizanii lui din interiorul orașului au deschis
porțile și, în timp ce Andronic II, liniștit de vorbele lui Theodor Metochites, se culca să doarmă,
soldații rudei și dușmanului său pășeau deja pe strada Mese.

12
Situația externă se caracterizează prin progresul crescând al otomanilor în Asia Mică și a sârbilor
în Macedonia, ca și prin slăbirea continuă a statelor dizidente grecești și latine. Atunci când
Bizanțul se arată neputincios în fața otomanilor și a sârbilor, el obține anumite succese în Grecia
de Nord și în Marea Egee; ajutorul selgiucizilor este și el prezent. O trăsătură caracteristică a
politicii noii guvernări este colaborarea lui Ioan Cantacuzino cu emirii segiucizi, ce se simt la fel
de amenințați de expansiunea otomană. Guvernarea caută să se elibereze de alianța cu
genovezii pentru a-și recupera independența militară și comercială. Flota imperială trebuia
întărită, iar construcțiile navale vor trece pe primul plan în preocupările împăratului Andronic al
III-lea și ale marelui domestic Ioan Cantacuzino. Cum mijloacele imperiului nu erau de ajuns,
Ioan și alți magnați contribuiau de acum cu mijloace proprii la construcțiile navale. Dar această
metodă avea ca efect plasarea statului și a armatei sale sub dependența financiară a
aristocraților din imperiu. Întărirea regatului sârb apropia Bizanțul și Bulgaria. Tulburarea
produsă între Andronic al III-lea și fratele său vitreg bulgar la sfârșitul războiului civil bizantin își
va găsi ecoul în violarea frontierelor și raziile de o parte și de cealaltă. Dar pacea era imediat
restabilită și era semnat un tratat îndreptat împotriva Serbiei.

În atmosfera de sărăcie permanentă, războie și răzmerițe, în viața intelectuală a Bizanțului a

căpătat precumpănire misticismul, în una dintre formele sale europene cele mai desăvârșite-
isihasmul (din grecește ήσσυχία-liniște, tihnă, însingurare). Izvoarele acestei doctrine și practici
ascetice au luat naștere încă în evul mediu timpuriu, în mănăstirile din Egipt și Siria. La începutul
secolului XIV, călugărul Georgios Sinaitul a reînviat isihasmul la Athos. Drept bază pentru
practica isihasmului servea ideea cufundării în sine, pentru a putea vedea energiile lui
Dumnezeu prin iluminarea mistică. La această stare se ajungea prin mijlocirea unei rugăciuni
îndelungate, repetate în minte de multe ori la rând, combinată cu o anumită poziție, controlul
respirației și al circulației sângelui, ceea ce apropia isihasmul târziu de yoga. Înflăcăratul discipol
al Sinaitului, Grigore Palamas (1296-1354), apogeul activității căruia a coincis cu sfârșitul
domniei lui Andronic III, i-a dat acestei învățături o bază teoretică. Pornind de la practica
asceților isihaști, Grigore a elaborat un complicat sistem teologico filozofic-palamismul, care a
determinat, în multe privințe, orientarea intelectuală a ortodoxiei. Palamas și discipolii săi-
palamiții-au fost criticați, de pe pozițiile raționalismului, de către Varlaam, originar din Calabria
(1290-1359). Varlaam de Calabria, matematician de vază (care a readus la viață, de pildă,
metoda notării prin litere a mărimilor numerice, inventată de Leon, a fost și un filozof, care i-a
influențat pe primii umaniști italieni-Petrarca și Boccacio. Apărând primatul rațiunii față de
credință, Varlaam s-a năpustit asupra isihasmului. Însă, în dezbaterile care au avut loc la sinodul
din Constantinopol, în 1341, Palamas a repurtat o victorie convingătoare asupra lui Varlaam

Andronic III a murit la 15 iunie 1341, lăsându-i tronul fiului său, Ioan V, iar tutela încredințând-o
soției sale, Anna de Savoia, și lui Ioan Cantacuzino.

13
Grigore Palama născut la 1296 în Constantinopol, mort la 1359. Călugăr din Muntele Athos iar
apoi Arhiepiscop de Tesalonic, a fost canonizat la nouă ani de la moartea sa. Moastele Sfântului
Grigore Palamas se păstrează la Tesalonic. A rămas în istorie drept unul dintre cei mai mari
teologi ai ortodoxiei, datorită implicării sale polemice împotriva lui Varlaam Calabrezul pentru a
apăra Isihasmul (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm și liniște). Datorită acestei
implicări, Isihasmul mai poartă numele de Palamism. Doctrina elaborată de el are o valoare de
sinteză pentru teologia Răsăriteană dar și implicații filozofice și antropologice profunde.
Părintele Grigore Palama a fost desemnat de către comunitatea de călugări din Athos să
apere Isihasmul de atacurile lui Varlaam de Calabria, care considera practica lor o pierdere de
timp.
Ideea principala a doctrinei Sf.Grigorie este apararea unirii reale cu Dumnezeu fapt ce
conduce la dezvoltarea invataturii sale despre energiile necreate care patrund in lume si prin
care lumea, fara a se confunda cu Dumnezeu (caci fiinta lui ne este inaccesibila), se uneste si
comunica cu El.

Otomanii – denumirea vine de la primul conducator care a adunat comunitatile arabe ,

Othman /Osman 1300. Dinastia a rezistat pana in sec 20.

Situatia Asiei Mici: turcii au venit in jurul anului 1300, au cucerit pe rand teritoriile bizantine de
acolo, iar in 1350 cucerisera toata Asia Mica si se instalau in europa. Andronic 2 trimite 10000
de alani care sunt infranti, apoi in 1304, Roger Flor impreuna cu companiile catalane obtin
victorii in Asia, dar nu de o mare importanta.

14