1.

Dimitrie (Gemistos) Plethon

R = filosof, admirator a lui Platon. A studiat la Constantinopol și și-a petrecut aproape întreaga sa viața la
Mistra, capitala despotatului Moreea. L-a însoțit pe împăratul Ioan al VIII-leala conciliul de la Ferrara-
Florenta. Scopul scrierilor sale era sa explice insemnatatea filosofiei platonice în comparație cu cea
aristotelica. A dus în Italia cunostintele și entuziasmul sau despre Platon și a sugerat formarea Academiei
Platoniciene din Florența.

2. Grigorie Palama
R = 1296- 1359, este campionul doctrinei isihaste. Idealul suprem al isihaștilor era ca prin curățirea de
patimi să ajungă la starea de liniște care să permită vederea luminii taborice, de la Schimbarea la Față.
Calugărul Varlaam din Calabria, îi numea pe isihaști ironic, ,,privitori în buric,, datorită poziției corpului
în timpul rugăciunii. Acesta susținea că lumina taborică nu este eternă, deci nu poate fi văzută. Atunci
Sfântul Grigorie Palama arată o distincție esențială între ființa divină și lucrările ei. Apărarea unirii reale
dintre Dumnezeu și om este ideea principală a doctrinei Sf. Grigorie Palama, care a condus în final la
învățătura sa despre energiile necreate, dumnezeiești. Isihasmul a fost declarat doctrină oficială a Bisericii
bizantine în urma Sinodului din 1351 de la Constantinopol iar Grigorie Akindin, reprezentantul gândirii
scolastice occidentale a fost condamnat. Sinoadele din 1351 și 1368 au confirmat palatismul ca expresie
autentică a credinței Bisericii și l-au trecut în rândul sfinților pe Grigorie Palama.

3. Andronic al II-lea
R = Andronic al II-lea 1282-1328 este fiul și urmasul la tron al lui Mihail VIII. Criza financiară îl obligă
să renunțe la intreținerea flotei și să lase apărarea maritime pe seama genovezilor. Pe plan religios are o
atitudine diferită de a tatălui său, fiind un adversar al unirii de la Lyon din 1274. L-a înlocuit pe patriarhul
Ioan Vekkas cu Iosif și a trecut mănăstirile din Athos în 1291 sub autoritatea patriarhului. S-a amestecat
în conflictul dintre venețieni și genovezi, încheiat cu victoria venețienilor, iar pacea din1302 era
defavorabilă bizantinilor. Andronic II apelează la ajutorul mercenarilor apoi al catalanilor conduși de
Roger Flor, pentru a-l ajuta să facă față pericolului turcesc. Situația s-a agravat și datorită războaielor
dintre Andronic II și Andronic III, nepotul său. Motivele acestor conflicte erau de natură personală și au
avut loc în al treilea și al cincilea deceniu al secolului al XIV-lea. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea și
înlăturarea de la tron a lui Andronic II în anul 1328.

4. Andronic al III-lea
R = Andronic al III-lea 1328-1341 este nepotul lui Andronic al II-lea. Acesta a avut conflicte de natură
personală cu Andronic II. Războaiele interne dintre ei au tulburat viața bizantină în deceniile trei și cinci
ale secolului al XIV-lea. Conflictul s-a încheiat în 1328 cu înfrângerea și înlăturarea de la tron a lui
Andronic II. În timpul domniei lui Andronic III turcii au cucerit Asia Mică și faceau dese incursiuni în
Tracia. Andronic al III-lea moare în anul 1341 și îi urmează la tron fiul său Ioan al V-lea împreună cu
mama sa Ana de Savoia.

5. Boucicaut
R = Exista şi un cavaler egal în toate normativele etice cu Mircea cel Bătrân. Este foarte plauzibil, pentru
că îi apropia aceeaşi morală şi aceeaşi tactică a luptei, ca Jean II-le Maingre “Boucicaut” să îl fi cunoscut
personal pe Mircea cel Bătrân. Au discutat în Lingua Franca, dacă nu în italiană ori în franceză. Boucicaut
avea îndeajuns experienţa Orientului: peregrinase la Ierusalim, între 1388 şi 1389. Tatăl lui a parcurs de
asemenea la 1354 drumul cu pericole până la Ţara Sfântă. Acel Jean I le Meingre “Boucicaut” fusese
primul din familie ce s-a impus lumii prin curaj personal, luciditate, pricepere în mânuirea armelor.
In 1396 a luat parte la cruciada comuna franceză-ungar împotriva Imperiului Otoman, care a suferit o
infrangere grea la 28 septembrie, la bătălia de la Nicopole 1396. El a fost luat ostatic de către sultanului
otoman Baiazid I, dar, spre deosebire de mulți dintre tovarășii săi, a scăpat de execuție și în cele din urmă
a fost răscumpărat. În 1399 el a fost trimis cu șase nave care transportă 1.200 de oameni pentru a ajuta
împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul impotriva otomanilor.

Încercări de unire cu Roma

Bizantinii se aflau în fața unei alegeri delicate. Fie acceptau condițiile latinilor și astfel era
reconstituită lumea creștină în vederea înlăturării pericolului otoman, fie își prezervau spiritualitatea
tradițională. Alegînd cea de a doua soluție, bizantinii au ales moartea lor politică, înfrângerea de către turci
si au respins moartea culturală ce le-ar fi venit prin unirea cu Occidentul. Mihail al VIII-lea a încercat să
convingă clerul ortodox de necesitatea înfapturii unirii cu Roma, și în ciuda unei opoziții evidente, a trimis
o delegație la Lyon, formată din fostul patriarh Gherman, marele istoric și om de stat George Acropolites
și mitropolitul de Niceea, Teofan. Adeptii unirii l-au câștigat de partea lor și pe Ioan Vekkos, un teolog de
frunte care până atunci fusese un adversar al unirii. Chiar dacă divergențele doctrinale nu se agravaseră, iar
dogma romană avea unii partizani precum Ioan Vekkos in sec.al XIII-lea sau pe filozoful Dimitrios
Cydones, in sec. al XIV-lea , bizantinii aveau mari rezerve în privința pretențiilor disciplinare ale Bisericii
Latine. Daca recunoașterea supremației papei putea fi admisă, nu putea fi tolerată impunerea unei dogme
de către acesta. După reforma gregoriană, aristocrația romană a respins ideea unui sinod, singurul loc în
care bizantinii ar fi acceptat să se realizeze unirea. Unirea devenea o afacere pur politică, ce urma să
asigure Bizanțului sprijinul roman în lupta împotriva dușmanului musulman. Unirea care s-a realizat la
Lyon în 1274, nu a fost înțeleasă nici de cler nici de popor, respinsă de statele grecești precum Epirul și
Tesalia, ea a fost abandonată și de fiul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea, în momentul în care
necesitațile politice nu o mai cereau.
Unirea de la Lyon a fost urmată de unele consecințe. Pe plan extern, situația politică s-a ameliorat.
Carol de Anjou și venețienii au fost opriți de la atacul asupra Constantinopolului, iar Mihail al VIII-lea a
obținut unele victorii împotriva venețienilor. Pe plan intern, Mihail al VIII-lea a declanșat o amplă acțiune
de persecutare a celor ce nu acceptaseră unirea. După moartea lui Carol de Anjou,în 1282, împaratul a
scăpat de cea mai mare amenințare din vremea sa, evenimentul diminuând și puterea de acțiune a sârbilor
și bulgarilor.

Tot din rațiuni tactice au avut loc și alte tentative facute pe vremea împăraților Andronic al III-lea 1328-
1341, Ioan al V-lea 1341-1391 și Manuel al II-lea 1391-1425. Aceste încercări au culminat cu o adevărată
catastrofă spirituală pentru Biserica bizantină, conciliul de la Ferrara- Florența din 1438-1439, care s-a
încheiat cu capitularea în fața Romei a celor care au semnat unirea. Sărbătorirea de catre catolici în 1939, a
jubileului unirii de la Ferrara- Florența, a reprezentat dovada unei profunde neînțelegeri a adevaratei
conștiințe ecleziale a Bisericii Ortodoxe. Faptul că Marcu Eugenicul, episcop al Efesului, nu a semnat actul
de unire, l-a facut să devină reprezentantul autorizat al credinței Bisericii Ortodoxe. Revenind la
Constantinopol, bizantinii au respins unirea care le fusese impusă.

Situatia interna si externa a imperiului SUBIECTE 4 si 9

În ultima perioada a Imperiului Bizantin, datorită dificultaților financiare, împarații au fost nevoiti sa
introducă noi taxe și impozite. Aceste masuri nu au putut fi eficiente într-un stat al cărui comerț se afla în
mâinile străinilor. Imperiul nu a mai putut întreține flota și pe soldații armatei terestre, plătiți foarte rău
ducând la frecvente revolte. Disputele religioase au fost refluxul agitatiei politice și mai ales al disputei în
jurul unei eventuale uniri cu Roma. După moartea lui Teodor al II-lea Laskaris 1254-1258 coroana
imperiala a revenit fiului sau minor, Ioan al IV-lea Laskaris 1258-1261, regenta fiind asigurată de George
Muzalon, o persoană de condiție modestă. Aristocrația condusă de Mihail Paleologul a reacționat violent.
Muzalon este asasinat, iar regenta este preluată de Mihail Paleologul. Acesta provenea dintr-o familie
aristocratică și avea sprijinul armatei și al clerului.
Tot acum asistăm și la formarea unei coaliții occidentale condusa de Manfred, regale Siciliei si fiul
natural al lui Federich al II-lea Hohenstaufen, care se asociaza cu despotul Epirului, Mihail al II-lea,
impotriva împaratului bizantin. Alianta a gasit sprijin și la regale sârb, Uroș I. Mihail al VIII-lea, cu
spijinul fratelui sau Ioan Paleologul, a obtinut o victorie strălucită in toamna anului 1259 pe Valea
Patagoniei, luându-l chiar prizonier pe principele Ahaiei. Acesta a fost mai târziu eliberat în schimbul
cedării unor localități din Peloponez. Pentru a anihila o eventuală controversă a venețienilor, Mihail al
VIII-lea, a încheiat în 1261, o alință cu Genova, care a permis pătrunderea pe piața bizantină a acestei
republici maritime. Genovezii preiau astfel supremația comercilă în Orient, deținută pâna atunci de
venețieni. Un alt eveniment important a fost încoronarea lui Mihail al VIII-lea în Biserica Sfânta Sofia de
catre Patriarhul Arsenie, pe 15 august 1261. Actul simboliza renașterea Imperiului Bizantin și creșterea
unei noi dinastii, care a dominat aproape 200 de ani. Împăratul legitim. Ioan al IV-lea Laskaris, a fost
izolat.
Pe plan extern, Imperiul Bizantin era amenințat de occidentali.
1. Grecia se afla sub dominația latinilor prin despotatele de Epir, Moreea, Atena, Ahaia. Despotatele Epir și
cel de la Tesalia erau ostile Imperiului Bizantin.
2. În nordul Peninsulei Balcanice, sârbii și bulgarii iși măriseră regatele.
3. Inamicul cel mai puternic era Regatul Siciliei, care după moartea lui Manfred, un dușman al papalității,
devine foarte periculos, fiind condus de Carol de Anjou devotat scaunului papal. Acesta incepe alianțe cu
sârbii lui Uroș I si cu bulgarii țarului Constantin împotriva lui Mihail al VIII-lea. Acesta a reușit să rezolve
dificultațile în care se afla mai mult prin abilitate politică, decât prin forță militară. De partea sa l-a avut și
pe regale Franței, Ludovic al IX-lea, cel care prin participarea sa la cruciada împotriva arabilor l-a
împiedicat pe fratele său, Carol de Anjou să atace Constantinopolul. Situația conflictuala a fost atenuată și
de urcarea pe scaunul papal a lui Grigorie al X-lea 1271-1276, care în schimbul neutralitații lui Carol de
Anjou îi cere lui Mihail al VIII-lea accelerarea tentativelor de unire.