TEOLOGIE PASTORALĂ

anul III, sem. 2

II. PASTORALA DIRECTĂ SAU SPECIALĂ

II. 1. Parohia ca formă de organizare a vieţii ecleziale

II. 2. Instalarea preotului în parohie

II. 3. Cunoaşterea şi organizarea parohiei. Vizitele pastorale şi

importanţa lor pentru cunoaşterea parohiei

II. 4. Colaboratorii preotului în activitatea pastorală (cântăreţul

bisericesc, epitropul, membrii Consiliului şi Comitetului parohial)

II. 5. Colaborarea preotului cu autorităţile bisericeşti şi civile

II. 6. Pastoraţia familiei

II. 7. Pastoraţia copiilor şi a tinerilor

II. 8. Pastorația bolnavilor

1
 PASTORALA DIRECTĂ SAU SPECIALĂ

II. 1. PAROHIA CA FORMĂ DE ORGANIZARE A VIEŢII

ECLEZIALE

a. Precizări terminologice

În limba greacă, cuvântul paroi/ka, de la care provine și cuvântul

parohie în limba română, înseamnă şedere sau stabilire în ţară străină. El
derivă de la verbul paroike/w, care înseamnă a locui pe lângă, a fi vecin cu
sau a locui în mijlocul sau printre străini1. Aşa se numeau comunităţile
evreieşti împrăştiate prin lume după cucerirea ţării de către romani şi
distrugerea templului din Ierusalim. A fost preluat, la început, de primele
comunităţi creştine care, ca şi evreii în ţară străină sau printre păgâni, erau
socotite drept comunităţi străine de modul de viaţă al celorlalţi.
Există și un sens teologic al cuvântului parohie, atunci când el este
considerat ca provenind din două cuvinte: parά oι̉kίa, adică pe lângă casă.
Cei care fac parte din parohie sunt cei ce locuiesc în jurul Casei Domnului
(biserica). De aceea, biserica se construieşte, pe cât este posibil, în mijlocul
comunităţii.
Pentru comunitățile creștine de la sate, tot în primele veacuri, a fost
folosit și termenul de enorie, care provine de la e(gxw/rios = situat la ţară
sau de la ţară. Cu timpul, a devenit sinonim cu cel de parohie.
La început, noțiunea de parohie desemna de multe ori și unități
administrative mai mari, dintr-o anumită regiune geografică. După ce s-a
statornicit rânduiala canonică a delegării din partea episcopilor către
preoți a conducerilor parohiilor mai mici, pentru cele conduse de către
episcopi s-a impus termenul de eparhie, de la grecescul eparxia, care
înseamnă regiune sau prefectură, cu sediul într-o cetate sau oraș mai
important2.

1
Vezi Dictionnaire grec-français, editat de M. A. Bailly, Paris, 1897, p. 1492.
2Vezi, de exemplu, Canonul 9 Antiohia (338-341), unde sunt folosiți ambii termeni
(Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. II, trad. de Răzvan Perșa, Ed. Basilica, București, 2018,
p. 69).
2
 Protopopiatul, ca formă de organizare administrativ-bisericească,
însumând mai multe parohii, a apărut mult mai târziu. Protopopii, cei care
conduc, din încredințarea Chiriahului, un protopopiat, sunt considerați de
multe ori urmașii horepiscopilor din primele veacuri sau ai clericilor
periodepți, care supravegheau activitatea din parohiile situate în afara
orașelor3.

b. Definiția parohiei

Potrivit Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe

Române, prin parohie înțelegem comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici
şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului
eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi
patrimonial, condusă de un preot paroh numit de Chiriarhul
(arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective4.
Înfiinţarea, organizarea, schimbarea limitei teritoriale şi desfiinţarea
de parohii se aprobă de către Consiliul eparhial, ţinând cont de cerinţele
misionare şi pastorale din teritoriu.
Din punct de vedere spiritual, parohia este comunitatea în care se
mântuiesc cei ce, prin Botez, Mirungere și Euharistie, au devenit creștini
ortodocși. În parohie, la fel ca în familie, învățăm să ne rugăm împreună
și să avem compasiune față de cei care trec prin suferință sau prin tristețea
pierderii celor dragi.
Parohia este marea familie spirituală a familiilor conjugale.

c. Componența parohiei

Parohia poate fi considerată o imagine în miniatură a Bisericii ca

instituție divino-umană, pe care Sf. Apostol Pavel o aseamănă cu trupul
Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiindcă precum trupul unul este, şi are
mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup,

3
Sunt pomeniți în Canonul 8 de la Antiohia (Canoanele…, p. 68).
4
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul
Sinod, prin Hotărârea nr. 4678 /28 noiembrie 2007, recunoscut de către Guvernul
României prin H.G. nr. 53/16 ianuarie 2008 şi publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 50,
22 ianuarie 2008, p. 13.
3
aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat toți, ca să fim un
singur trup” (1 Corinteni 12, 12-13).
În fruntea acestui trup eclezial se află preotul, hirotonit de episcopul
locului și mandatat de el. Orice membru al clerului este legat de un sfânt
altar prin hirotonie, potrivit canonului 6 al Sinodului IV de la Calcedon
(451):
Nimeni să nu fie hirotonit fără specificare, nici preot, nici diacon și nici
orice altceva din tagma bisericească, dacă cel hirotonit nu va fi rânduit în
chip special într-o biserică de oraș sau de sat, sau pentru altarul unui
martir, ori pentru o mănăstire. Iar cei care sunt hirotoniți fără destinație,
Sfântul Sinod a hotărât ca o astfel de hirotesire să nu aibă valoare și să nu
o poată exercita nicăieri, spre rușinea celui hirotonit5.
Dintotdeauna, la slujba de hirotonire, se indică și locul unde cel
hirotonit va sluji. Din acel moment, îi este încredințată de către episcop
răspunderea de a săvârși orice lucrare sfințitoare, în afara celor rezervate
prin excelență arhiereilor, și de a organiza și conduce activitatea pastoral-
misionară în parohia respectivă. El îndeplinește în parohie misiunea
întreitei slujiri de învățător al credincioșilor, de sfințitor al vieții acestora
și de îndrumător sau conducător pe calea mântuirii. Principalul său scop
devine, într-un cuvânt, mântuirea credincioșilor încredințați spre
păstorire.

Credincioşii din parohie au atât drepturi, cât și îndatoriri.

Astfel, credincioșii din parohie:
- beneficiază de asistenţă religioasă;
- aleg şi pot fi aleşi în organismele parohiale;
- beneficiază de ajutor filantropic, după posibilităţi.
Îndatoririle membrilor unei parohii sunt:
- susţinerea, întărirea şi mărturisirea credinţei Bisericii Ortodoxe;
- vieţuirea potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă;
- participarea la sfintele slujbe;
- împărtăşirea cu Sfintele Taine;
- împlinirea faptelor milei creştine;
- întreţinerea şi ajutarea bisericii şi a slujitorilor.

5
Canoanele Bisericii Ortodoxe…. p. 220.
4
 Parohiile, în Biserica Ortodoxă Română, în funcţie de condiţiile
pastoral-misionare şi de numărul credincioşilor, sunt de trei categorii
(clasificarea pe categorii se aprobă de către Permanenţa Consiliului
Eparhial).

Pe durata activităţii lor în parohie, preoţii şi diaconii sunt datori a

locui în parohie, în case parohiale, acolo unde acestea există, sau în case
închiriate şi au dreptul la folosinţă gratuită a unei anumite suprafeţe de
teren, proprietatea parohiei, aprobată de centrul Eparhial.
Navetismul preoţilor este una din cauzele insuccesului în activitatea
pastorală.

5
 II.2. INSTALAREA PREOTULUI ÎN PAROHIE

Este un eveniment important în viaţa parohiei şi a preotului. Ar fi

de dorit ca instalarea să o facă chiriarhul care l-a hirotonit sau cel puţin
delegatul său, care va prezenta pe preot în faţa credincioşilor şi
autorităţilor locale.

Instalarea preotului are două părţi: săvârșirea Sfintei Liturghii, cu

prezentarea noului preot și agapa frățească.

a. Săvârşirea Sfintei Liturghii şi prezentarea noului preot

Săvârşirea Sfintei Liturghii se face împreună cu protopopul şi
delegatul chiriarhului. Slujba trebuie bine pregătită duhovniceşte şi
din punct de vedere liturgic. Preotul va avea veşmintele şi sfintele vase
frumoase şi curate, invitaţii tipărite și un pliant structurat pe şase feţe,
care va conţine:
1. prezentarea bisericii (fotografie);
2. prezentarea preotului, cu date din viaţa lui;
3. citate din Noul Testament sau din Sfinţii Părinţi despre
preoţie;
4. date istorice despre biserică şi parohie şi programul
misionar de viitor;
5. programul instalării;
6. harta cu localizarea parohiei şi căile de acces la biserică.

Invitaţia trebuie să fie clară, solemnă, exprimând sobrietate şi

bucurie, cu un aspect misionar.
În biserică, locurile din faţă vor fi rezervate pentru autorităţile
bisericeşti şi civile.
După Sfânta Liturghie, delegatul chiriarhului citeşte decizia de
numire.

Protopopul urmează la cuvânt, iar discursul său se va constitui pe

baza următoarelor idei:
 prezentarea chipului luminos al preotului nou instalat
(biografie şi caracterizare pe scurt).

6
  încredinţarea preotului obştii credincioşilor pentru a-l
primi cu respect şi dragoste fiască şi a asculta de el ca de
slujitorul lui Dumnezeu.
 pe credincioşi, fii şi fiice duhovniceşti, îi încredinţează
preotului ca unui părinte spiritual.
 va arăta bucuria şi sfinţenia momentului.

Dacă se consideră oportun (depinde de timp şi persoană), se dă

cuvântul unui membru din consiliul parohial, care adresează un cuvânt de
bun venit noului preot.
Urmează cuvântului preotului paroh, dacă cel instalat este preot
conslujitor în parohia respectivă. Dacă este instalat ca preot paroh, singur
la parohie, fostului preot, dacă este de față, i se mulţumeşte şi i se dă
posibilitatea de a-l saluta pe noul preot.
Ultimul cuvânt îl are preotul nou instalat.
Ideile principale ale cuvântării lui vor fi:
 mulţumire adusă lui Dumnezeu - Care l-a chemat la
slujirea preoţească
 mulţumire adusă părinţilor după trup, care l-au născut
şi crescut, preoţilor şi profesorilor – care l-au format
spiritual
 mulţumire adusă chiriarhului – care l-a numit în parohie
și l-a hirotonit
 mulţumire adusă persoanelor prezente – care au venit la
acest moment solemn din viaţa parohiei şi a preotului
 va arăta apoi, în puţine cuvinte, că are conştiinţă misionar-
pastorală, exprimând aceasta cu ajutorul referirilor
scripturistice din Epistolele Pastorale ale Sfântului
Apostol Pavel sau cu citate din opera Sfinţilor Părinţi
despre misiunea preotului.
 va exprima dorinţa de a conlucra cu credincioşii pentru
mântuirea lor şi spre binele parohiei şi al localităţii. Din
cuvintele preotului, toată lumea trebuie să simtă că are
de-a face cu un Părinte spiritual al comunităţii.
 pareneza va dura 5, maximum 10 de minute.

7
 Familia preotului trebuie, pe cât posibil, să fie prezentă la Sfânta
Liturghie şi la ceremonia de instalare. Doamna preoteasă, copiii şi
părinţii vor fi îmbrăcaţi în ţinută solemnă şi cuviincioasă.
De asemenea, e recomandabil ca la sfârşitul acestor cuvântări să se
ofere celor prezenţi iconiţe cu sfântul ocrotitor al bisericii parohiale.

b. Agapa frăţească

După încheierea slujbei, următorul moment al instalării este agapa.

Masa nu trebuie să fie nici prea săracă, nici prea abundentă. Este mai
întâi de toate un prânz spiritual şi un prilej de a consolida bucuria din
biserică. Cu toate acestea, masa nu trebuie să lase impresia de zgârcenie
a celor care au pregătit-o.
În organizarea mesei vor fi avute în vedere următoarele lucruri:
 sobrietate în ce priveşte forma şi aspectul
 persoanele care servesc la masă să aibă experienţă
 masa pregătită va fi filmată sau fotografiată doar înainte
de a începe agapa
 discursurile se vor ţine după aperitive sau după felul doi:
 nu mai mult de trei-patru luări de cuvânt
 vorbitorii trebuie rugaţi să fie mai concentraţi în idei
 mai întâi va vorbi autoritatea locală sau reprezentanţi
ai unor instituţii locale
 mărturia unui coleg, profesor sau prieten al preotului
 preotul nou instalat mulţumeşte celor care au
organizat agapa

Este bine ca un asemenea eveniment să fie consemnat în „Cartea

de Onoare a Parohiei”. Acolo unde ea nu există, poate fi deschisă cu un
astfel de eveniment, foarte important în viața parohiei.
Se vor face fotografii cu cele mai importante momente, constituind
ulterior un album. Se va publica, eventual, un articol în revista bisericească
locală sau în ziarul local, însoţit de o fotografie a preotului şi a
participanţilor la eveniment (în grup, în faţa bisericii).
La sfârşitul agapei, preotul mulţumeşte participanţilor, asigurându-i
că se roagă pentru sănătatea şi mântuirea lor.
8
 La plecare, preotul va oferi invitaţilor în dar câte o iconiţă sau câte o
carte de rugăciuni.
Ceremonia va fi organizată de protopop, cu sprijinul preotului, însă
nu trebuie uitaţi oamenii care au contribuit la reuşita evenimentului şi nici
copiii care, în primul rând, trebuie implicaţi mai întâi în cult (Crezul, Tatăl
nostru, cântări la chinonic etc.). Dacă este posibil, un cor de copii este bine
venit să cânte câteva cântări și la agapă.
Instalarea în parohie a preotului este un eveniment misionar de
maximă importanţă şi, în consecinţă, instalarea trebuie pregătită cu
multă dăruire şi bucurie, având credinţa şi conştiinţa că invitatul cel mai
mare este Hristos Domnul – Păstorul Cel Bun.

Este recomandat ca, după instalare, preotul să-i viziteze pe toţi enoriaşii
săi, dacă e posibil cu ocazia vizitelor pastorale îndătinate (Nașterea
Domnului, Bobotează, sfințirea caselor ș.a.)

9
Bibliografie orientativă
 BELEA, Prot., Nicodim, Gânduri despre rolul conştiinţei în chivernisirea bunurilor Bisericii, în „Mi-
tropolia Ardealului", X(1965), nr. 7-8, pp. 580-584;
 BODOGAE, Pr. Prof. Dr. Teodor, Cuvânt la instalarea unui preot , în „Îndrumător Bisericesc”, Sibiu,
1978, p. 132-135.
 BRIA, Pr. prof., Ion, Aspecte ale pastoraţiei misionare în situaţia prezentă, în „Glasul Bisericii",
XLVI(1987), nr. 1, pp. 58-65;
 BRIA, Pr. prof., Ion, Eclesiologia pastorală, în „Studii Teologie", XXXI(1979), nr. 1-4, pp. 316-323;
 BRIA, Pr. prof., Ion, Orientarea misionară a parohiei, în „Glasul Bisericii", XLVI(1987)/ nr. 1, pp. 56-
58;
 BRIA, Pr. prof., Ion, Pastoraţie şi pietate liturgică, în „Telegraful Român", 130(1982), nr. 19-20, pp.
1-2; nr. 21-22, pp. 1-2;
 BURCUŞ, T., Îngrijirea bisericii, îndatorire de seamă a preotului şi credincioşilor, în „îndrumător
Bisericesc", Sibiu, 1974, pp. 198-201;
 BUTA, Prot., I., Demnitatea preotului în parohie, în „Mitropolia Ardealului", XV(1970), nr. 7-8, pp.
467-471;
 BUZESCU, Pr. prof., N.C., Îndatoriri ale preotului, în „Biserica Ortodoxă Română", LXX-VIII(1959),
nr. 2, pp. 194-210;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Mijloace pastorale în faţa acţiunilor eterodoxe, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei", XXXIV(1958), nr. 3-4, pp. 273-282;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în „Mitropolia Olteniei",
XII(1960), nr. 5-6, pp. 283-290;
 CHERCIU, Hramul bisericii sau topografia sacrului, în „Altarul Banatului", VII(XLVI)(1996), nr. 4-
6, pp. 57-64;
 COMAN, P.S. Episcop dr., Vasile, Viaţa parohiei, în „Mitropolia Ardealului", 111(1958), nr. 1-2,
pp. 122-126;
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Să aducem lumină și bucurie într-o lume confuză –
Misiunea parohiei și a mănăstirii azi, în vol. Misiunea parohiei și a mănăstirii azi. Lucrarea Bisericii în
societate în anul 2015, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2015, pp. 379-386;
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cooperarea dintre parohie și școală în contextul
misiunii Bisericii și al responsabilității față de generațiile viitoare , în vol. Misiunea parohiei și a
mănăstirii azi. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2015, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2015, pp. 409-411;
 DEHELEANU, Prot. dr., Petru, Unitatea parohiei în unitatea Bisericii, în „Mitropolia Banatului",
XXII(1972), nr. 10-12, pp. 525-529;
 DRĂGOI, Pr. Eugen, Metode şi mijloace pastorale pentru întărirea şi păstrarea dreptei credinţe în rândul
credincioşilor, în „Îndrumător Bisericesc", Galaţi, 1985, pp. 40-46;
 DRĂGULIN, Pr. I. Gheorghe, Chipul preotului ortodox contemporan slujitor evanghelic al lui
Dumnezeu şi oamenilor, în „Ortodoxia", XXV(1973), nr. 3, pp. 419-424;
 MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Parohia, cadrul firesc al vieţii duhovniceşti a credincioşilor Bisericii
noastre, în „îndrumător Bisericesc", Sibiu, 1988, pp. 106-108;
 MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Rolul preotului în promovarea şi cultivarea vieţii religios-morale în
parohie, în „Biserica Ortodoxă Română", XCVIII(1980), nr. 11-12, pp. 1144-1158;
 MOŞOIU, Zenovie, Cuvânt al preotului la intrarea în parohie, în „îndrumător Bisericesc", Sibiu,
1978, pp. 136-140;
 MUNTEANU, Pr. Gheorghe, Despre legământul preotului, în „Mitropolia Ardealului", XXIII(1978),
nr. 1-3, p. 164;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Parohia – spaţiu de activitate pastoral-misionară a preotului, în
„Glasul Bisericii”, an LVII (2001), nr. 1-4, p. 60-77 şi în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă
Patriarhul Justinian”, Editura Universităţii din Bucureşti,, 2001, p. 499-515.
 NEGULESCU, Pr. Marin, Către tinerii preoţi, în „Îndrumător Bisericesc", Buzău, 1983, pp. 74-75;

10
 NICHIFOR, Teodor, Gânduri pentru început de pastoraţie, în „îndrumător Bisericesc", Sibiu, 1982,
pp. 167-172;
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Preotul - factor de permanenţă în parohie, în „Mitropolia Banatului",
XXXVI(1986), nr. 2, pp. 74-76;
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Primii paşi în parohie, în „Mitropolia Banatului", XXVII(1977), nr. 7-9,
pp. 528-537;
 POPESCU, Prof. M. Teodor, Preotul văzut de credincioşi, în „Biserica Ortodoxă Română", LXXIII
(1955), nr. 10, pp. 893-909;
 RĂDUCĂ, Pr. lect. dr. Vasile, Parohia - spaţiu misionar, în „Ortodoxia", XLVIII(1996), nr. 3-4, pp.
86-96;
 RĂŢULEA, Pr. Gh., Comuniunea cu Biserica şi cu obştea parohială, trăsătură de seamă a credinciosului
ortodox, în „Mitropolia Ardealului", XXXI(1988), nr. 3, pp. 48-51;
 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Cuvânt pentru instalarea preoţilor, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, în
„Mitropolia Banatului", XXIX(1979), nr. 4-6, pp. 320-326; „Mitropolia Olteniei", XIX(1987), nr. 5-
6, pp. 468-469, trad. de Pr. Prof. N. Petrescu;
 STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. D., Preotul, factor de unitate în parohie şi în Biserică, în „Îndrumător
Bisericesc", Buzău, 1987, pp. 49-50;
 TIMIADIS, Mitrop. Emilianos, Preot, parohie, înnoire, traducere de Paul Brusanowski, Editura
Sophia, Bucureşti, 2001, 283 p.

11
 II.3. CUNOAŞTEREA ŞI ORGANIZAREA PAROHIEI

Cunoașterea parohiei este o condiţie prealabilă a unui program

pastoral eficient şi de aceea este necesară urmărirea ei în mod sistematic
şi persistent. Ea se realizează pe mai multe planuri: spiritual, al
componenţei confesionale, moral, istoric, cultural și socio-economic.
În acest scop, vor fi consultate toate izvoarele de informare privind
istoria parohiei şi activitatea pastorală a înaintaşilor, pentru a lega în mod
organic activitatea prezentă cu cea precedentă, în direcţia intensificării şi
amplificării acesteia.
Preotul va întocmi o monografie a parohiei, acolo unde nu s-a făcut
de mai multă vreme. În acest sens, arhivele parohiilor, ale centrelor
eparhiale și mitropolitane, arhivele statului și alte surse de informare se
află de mult în așteptare pentru a fi temeinic cercetate și valorificate
științific6.
În vederea cunoaşterii mai bune a istoricului parohiei, se va apela la
persoane mai în vârstă sau la alţi preoţi din vecinătate. Programele
misionare-pastorale pe care le stabileşte preotul, împreună cu consiliul
parohial, au mai multe şanse de reuşită atunci când trecutul şi prezentul
parohiei sunt bine cunoscute. În acest context, este necesară o bună
cunoaştere a terenului în care va fi semănată sămânţa lui Hristos. În baza
acestei cunoaşteri temeinice a parohiei în evoluţia şi istoria ei, preotul va
putea sesiza mutaţiile din ultimele decenii survenite în comportamentul
credincioşilor.
Viaţa duhovnicească poate fi promovată cu mai mult succes dacă în
cunoaşterea parohiei se ţine cont de reactivarea unor virtuţi de seamă ale
enoriaşilor. Trebuie găsite puncte de sprijin pozitive din trecut, care să
suscite o renaştere spirituală pentru timpul prezent. Cunoaşterea parohiei
nu este un scop în sine, ci este premisa unei activităţi pastorale, care pleacă
de la concretul situaţiei pentru a aduce speranţă şi înnoire spirituală în
viaţa credincioşilor, care se confruntă astăzi cu probleme noi. Trebuie
reţinut însă faptul că, indiferent de intensitatea schimbărilor, scopul

6
O cercetare sistematică și temeinică a istoriei și vieții parohiilor românești din țară și
străinătate, pe eparhii și mitropolii sau provincii, ar putea contribui mult la
acumularea de informații, astfel încât ea să se concretizeze în o Istorie a vieții parohiilor
românești.
12
pastoraţiei, de îndrumare pe calea mântuirii, rămâne acelaşi. Rolul
preotului este să înţeleagă necazurile prin care trec credincioşii, să fie
solidar cu ei, să-i consoleze şi să-i îndrume în speranţă.
Trebuie cunoscută realitatea concretă, deoarece nu pornim de la
omul ideal şi contextul ideal, ci de la omul real şi contextul real, iar o
pastoraţie cu adevărat misionară este cea care face legătura între textul
Scripturii şi contextul real în care trăiesc credincioşii.
De o importanţă deosebită sunt cercurile pastorale tematice,
desfăşurate în protoierii, care oferă posibilitatea de cunoaştere a parohiei
şi a zonei. Aceste cercuri tematice confirmă şi completează informaţiile din
zonă. Se impune apoi şi o analiză cu alţi factori de răspundere: primarul,
medicul, cadrele didactice. Se recomandă ca preotul să ţină legătura cu toate
persoanele şi instituţiile care îl pot ajuta în activitatea sa.
În ce priveşte mijloacele pentru cunoaşterea parohiei, acestea
sunt:
 vizite pastorale
 slujbe religioase
 convorbiri cu unele persoane mai reprezentative din parohie
 contribuţia serviciului de evidenţă a populaţiei
 evidenţa tuturor credincioşilor (fişa pastorală)
 Taina Pocăinței
 pelerinajele cu membrii parohiei
 şedinţele de consiliu şi comitet parohial
 convorbirile cu preoţii din parohiile vecine.
Preotul trebuie să cunoască bine parohia şi să o organizeze în aşa fel
încât viaţa creştină şi activitatea misionară să se desfăşoare corect şi
complet din punct de vedere: liturgic, administrativ, filantropic şi
cultural-misionar.
Scopul principal şi permanent al activităţii preotului este mântuirea
credincioşilor, în baza legăturii veşnice a lui Hristos cu Biserica Sa. Din această
perspectivă, cea mai mare bogăţie a vieţii este prezenţa Mântuitorului
Hristos în fiecare creştin.
Activităţile care servesc acestui deziderat sunt:
1. Participarea la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe.
2. Înnoirea vieţii creştinilor prin spovedanie şi vieţuire curată şi sfântă.

13
 3. Stabilitatea familiei creştine.
4. Participarea tinerilor la viaţa Bisericii.
5. Grija permanentă pentru cei vârstnici.
6. Antrenarea parohiei în activităţi de ajutorare a altor parohii mai
sărace sau a unor persoane singure şi neajutorate.

Cheia succesului pastoral se concentrează în cuvântul „participare”.

Este foarte important ca toţi oamenii să fie luaţi în seamă şi fiecare să vadă
că nu este uitat.

Alături de preotul paroh, la buna desfăşurarea activităţii

pastoral-misionare contribuie ceilalţi preoţi şi diaconi slujitori, cântăreţii
bisericeşti, precum şi organismele deliberative (Adunarea parohială) şi
executive (Consiliul Parohial şi Comitetul parohial).

O parohie este bine organizată atunci când nu numai preotul, ci şi

întreaga parohie au un comportament pastoral-misionar. Nivelul de
organizare, din acest punct de vedere, se reflectă în intensitatea
participării credincioşilor la activităţile parohiei şi dezvoltarea
conştiinţei de enoriaş. Acestea trebuie organizate potrivit unui program,
propus de preot şi de Consiliul parohial, la care este invitat să ia parte
fiecare credincios.
Activitatea principală într-o parohie, fără a le neglija pe celelalte,
trebuie să rămână latura sfinţitoare sau harismatică, de mijlocire a
harului sfinţitor necesar mântuirii, pentru că, în ultimă instanţă,
activitatea preotului nu urmăreşte altceva decât mântuirea credincioşilor
încredinţaţi spre păstorire. De aceea a fost numită parohia „totalitatea
credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir”7.

Înduhovnicirea parohiei, în toate activităţile ei, este scopul prim al

pastoraţiei. Agricultura şi cultura fac deopotrivă parte din activitatea
misionară, care trebuie să conţină toate aspectele vieţii umane, întrucât
omul are vocaţia de a sfinţi spaţiul în care trăieşte.

7
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în
„Mitropolia Olteniei”, XII (1960), nr. 5-6, p. 284.
14
 Parohia este bine organizată în momentul în care viziunea liturgică
din duminici şi sărbători pe care credinciosul o întâlneşte în locaşul de cult
se extinde peste săptămână în afara locaşului de cult.
Parohia poartă chipul preotului care o conduce. De vrednicia lui
depinde în mare măsură ca acolo să fie o biserică vie.
Modelul de organizare a parohiei se va vedea în viaţa credincioşilor,
în organizarea şi gospodărirea familiilor credincioşilor. În acest sens,
preotul va pune la dispoziţie:
 o bibliotecă bine organizată (cărţile cele mai importante să fie în
casele credincioşilor, iar în biblioteca parohiei 5-10 exemplare,
pentru împrumut);
 o arhivă electronică de filme și documentare creştine;
 video-proiector, cu panou pentru proiectare;
 staţie de amplificare;
 sală de întruniri (care poate fi şi sală de prăznuiri).

De asemenea, vor organiza cercuri cultural-pastorale.

Preotul va avea o evidenţă pastorală a activităţii parohiei, pe săptămâni şi
luni, în care va consemna planul şi realizările lui, arhiva acestuia
conţinând toate activităţile.
Va vizita alte parohii bine organizate, pentru a se inspira din rezultatele
acestora, va participa la colocvii şi seminarii pe teme pastorale şi va iniţia
asemenea seminarii. Se va abona la publicaţiile de specialitate, care îl pot
ajuta. Priorităţile cunoştinţelor de ordin pastoral vor fi cele duhovniceşti.
O importanţă deosebită se va acorda modului în care credinţa ortodoxă a
inspirat şi promovat cultura românească. Întreaga cultură românească de
inspiraţie creştină poate deveni mediu şi mijloc misionar, când preotul discerne
în ea rodirea credinţei strămoşeşti.

15
II. 4. COLABORATORII PREOTULUI ÎN ACTIVITATEA
PASTORALĂ

Colaboratorii preotului în activitatea pastorală sunt preoții și

diaconii conslujitori, împreună cu toți credincioșii încredințați spre
păstorire.

Între cei cu care preotul conlucrează cel mai mult în activitatea

pastorală, se numără cântărețul bisericesc, fără de care nu poate săvârși
aproape nicio slujbă.
Cântărețul bisericesc trebuie să-l ajute şi să-l completeze pe preot,
îndeplinind atribuțiile care-i revin în fișa postului, în toată activitatea sa
fiind dator să păstreze și să mărturisească fidelitatea față de Biserica
Ortodoxă.
Înainte de orice, pe lângă studiile teologice de specialitate (școală de
cântăreți, seminar teologic sau facultate de teologie), el trebuie să fie bun
creştin, să se spovedească şi să se împărtăşească frecvent.
Viața duhovnicească trebuie dublată de cunoștințele muzicale și de
tipic. E de dorit ca el să aibă o voce frumoasă, cu un timbru vocal plăcut,
o dicție foarte bună, încurajând cântarea în comun a comunității
credincioșilor care participă la sfintele slujbe, îndeosebi la Sfânta
Liturghie. E de dorit ca el să coordoneze organizarea unui cor de tineri în
comunitatea parohială, care să dea răspunsurile la Sfânta Liturghie,
contribuind la sporirea atmosferei duhovnicești.
De asemenea, cântărețul trebuie să aibă respect faţă de enoriaşi şi
faţă de preot şi familia lui.
Pentru toate lucrările și inițiativele sale, cere binecuvântarea
preotului paroh.
Este obligat să-și îndeplinească îndatoririle la strană și la toate
slujbele bisericești, participând împreună cu preoții la săvârșirea acestora,
atât în lăcașul de cult, cât și în afara acestuia. În timpul participării la
slujbele religioase, cântărețul trebuie să aibă un comportament sobru și
demn, precum și o ținută vestimentară adecvată.
Fiind membru de drept, el participă și la toate ședințele Consiliului
Parohial. Participă la conferințele cântăreților bisericești organizate la
nivel de protopopiat sau eparhial, precum și la cursuri sau stagii de
formare profesională.
16
 Pe lângă acestea:
- se îngrijește de păstrarea și achiziționarea cărților de cult,
sesizând preotului paroh deteriorarea sau dispariția acestora,
precum și necesarul pentru înnoirea fondului;
- se îngrijește, sub îndrumarea preoților slujitori, de procurarea
pâinii și a vinului pentru săvârșirea cultului divin;
- împreună cu îngrijitorul, se preocupă de strângerea, ambalarea și
depozitarea resturilor de lumânări cultice;
- se implică în amenajarea spațiului bisericii pentru diferite slujbe
festive, cum sunt cununiile sau botezurile;

Cu binecuvântarea preotului paroh, cântărețul bisericesc poate

susține cateheze în cadrul programului liturgic.

Consiliul şi Comitetul parohial

Consiliul parohial este organismul executiv al Adunării parohiale,

care îi și alege pe membrii acesteia (7, 9 sau 12, în funcţie de categoria
parohiei și 2-4 membri supleanți).
Toți aceștia trebuie să fie aceştia trebuie să fie creştini evlavioşi,
ataşaţi de biserică şi devotaţi activităţilor din parohie, să participe cu
regularitate la sfintele slujbe, să se spovedească şi să se împărtăşească cât
mai des.
Întrunit în ședință lunară sau cel puțin trimestrială, Consiliul
Parohial exercită majoritatea atribuțiilor Adunării parohiale, când aceasta
nu este întrunită. În afară de aceasta, desemnează membrii delegații
pentru alegerea membrilor mireni ai Adunării eparhiale, întocmește
bugetul parohial, urmărește chivernisirea acestuia, aprobă propunerile
preotului pentru înzestrarea bisericii cu obiecte necesare desfășurării
cultului, toate hotărârile fiind valabile pentru toți membrii comunității
parohiale.

Comitetul parohial, cu un număr de membri dublu decât cel al

Consiliului parohial, este ales tot de Adunarea parohială, o dată la patru
ani.

17
 Activitatea Comitetului parohial se desfășoară în cadrul a cinci
servicii, fiecare fiind condus de un coordonator, cu următoarele atribuții:
a. Serviciul social:
1. cooperează permanent cu asistenţii sociali ai parohiei,
protopopiatului şi Centrului eparhial;
2. cooptează în Comitetul parohial, pentru colaborare, pe asistentul
social sau lucrătorul social de la primăria locală, sau, după caz, îl invită la
şedinţele Comitetului parohial;
3. colaborează cu unităţile medicale şi sprijină diferite programe de
sănătate;
4. se ocupă cu ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor şi a
vârstnicilor;
5. sprijină integrarea socială a deţinuţilor eliberaţi din penitenciare;
6. sprijină reinserţia socială a tinerilor instituţionalizaţi care, după
împlinirea vârstei de 18 ani, au părăsit centrele de plasament;
7. cooperează cu organizaţii neguvernamentale în condiţiile
legislaţiei bisericeşti în vigoare;
8. sprijină programul de asistenţă maternală şi adopţiile naţionale;
9. promovează şi susţine programe social-filantropice ale parohiei;
sprijină şi întreţine cantina socială a parohiei;
10 . cooperează în permanenţă cu preoţii misionari din sistemul de
sănătate, penitenciare şi armată, azile, orfelinate etc.;
11. cu acordul autorităţii bisericeşti superioare, colectează ajutoare în
situaţii de urgenţă şi sprijină constituirea unui fond financiar pentru astfel
de situaţii;
12. sprijină programele de prevenire şi eradicare a violenţei în familie,
de combatere a traficului de fiinţe umane, a drogurilor şi altele, precum şi
acordarea asistenţei spirituale şi materiale familiilor din care părinţii au
plecat la muncă sau studii în străinătate ori au emigrat definitiv.
b. Serviciul misionar:
1. cooperează cu alte parohii, cu mânăstiri şi cu duhovnici din zonă;
2. promovează difuzarea şi citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor
duhovniceşti, cu recomandarea preotului paroh;
3. îl sprijină pe preotul paroh în organizarea unor activităţi misionare,
pentru o mai bună cunoaştere, păstrare şi consolidare a credinţei
ortodoxe;
18
 4. ajută la organizarea hramului bisericii, a întrunirilor duhovniceşti
şi a altor manifestări religioase şi sprijină achiziţionarea de material audio-
vizual cu caracter religios;
5. organizează vizite misionare în spitale, în penitenciare, în centre
pentru ocrotirea copiilor şi a vârstnicilor şi în familii aflate în dificultate;
6. menţine, în permanenţă, legătura cu asociaţiile bisericeşti ortodoxe
de pe teritoriul parohiei şi al eparhiei;
7. identifică şi sprijină persoanele indecise şi oscilante din punct de
vedere religios, pentru întărirea lor în credinţă şi participarea la viaţa
Bisericii;
8. ajută Consiliul parohial la colectarea Fondului central misionar,
Fondului Filantropia şi a unor fonduri speciale în situaţii de urgenţă.
c. Serviciul cultural:
1. iniţiază şi sprijină achiziţionarea şi distribuirea cărţilor de cult,
icoane, cruciuliţe şi cărţi de zidire sufletească pentru credincioşi şi pentru
biblioteca parohială;
2. încurajează în comunitate citirea cărţilor şi a revistelor din
biblioteca parohială, audierea programelor radiofonice ortodoxe şi
vizionarea programelor ortodoxe de televiziune;
3. împreună cu profesorii de religie, încurajează participarea elevilor
la Sfânta Liturghie şi la alte slujbe bisericeşti, precum şi la activităţi
cultural-educative care promovează credinţa creştină ortodoxă;
4. sprijină înfiinţarea de capele sau paraclise în şcolile din cuprinsul
parohiei;
5. organizează festivităţi legate de marile sărbători bisericeşti şi
naţionale menţionate în calendarul bisericesc anual;
6. susţine cântarea omofonă şi a corului bisericii;
7. organizează acţiuni privind păstrarea şi promovarea tradiţiilor, a
folclorului şi a specificului cultural local şi naţional;
8. înfiinţează şi acordă burse de studiu şi ajutoare pentru elevii
merituoşi şi pentru cei din familii cu posibilităţi materiale modeste;
9. organizează, cu sprijinul profesorilor şi donatorilor, meditaţii
gratuite pentru elevii săraci din parohie;

19
 10. antrenează intelectualii din parohie în activităţi de promovare a
credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti.
d. Serviciul pentru tineret:
1. promovează cartea religioasă în rândul tinerilor şi încurajează
publicarea unei foi parohiale;
2. invită personalităţi culturale pentru conferinţe adresate tinerilor;
3. organizează întâlniri cu tineri, la care sunt invitaţi ierarhi, preoţi,
profesori de teologie;
4. acordă premii în cărţi elevilor merituoşi din comunitate proveniţi
din instituţii de ocrotire socială sau din familii şi medii sociale
defavorizate;
5. sprijină preotul paroh în ducerea la îndeplinire a deciziilor
Sfântului Sinod sau ale chiriarhului locului în probleme de educaţie a
tineretului şcolar de toate vârstele;
6. organizează pelerinaje, excursii şi tabere de tineret cu caracter
creştin.
e. Serviciul administrativ-gospodăresc:
1. se îngrijeşte de înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericii, precum şi de
cimitirul parohial;
2. se îngrijeşte de întreţinerea monumentelor eroilor şi a troiţelor de
pe teritoriul parohiei;
3. are grijă de întreţinerea curţii bisericii, a spaţiilor verzi şi a incintei
(casă parohială, casa de prăznuire, clopotniţă, capelă, muzeu etc.).
Art. 68 - Parohiile pot colabora cu filiale ale asociaţiilor şi fundaţiilor
bisericeşti constituite cu aprobarea Sfântului Sinod sau cu binecuvântarea
chiriarhului.

20
 II. 5. COLABORAREA PREOTULUI CU AUTORITĂŢILE
CIVILE ȘI BISERICEŞTI

În relaţiile cu autorităţile civile, preotul va cultiva decenţa şi respectul

pentru responsabilitatea funcţiei autorităţilor civile, căutând să promoveze
credinţa ortodoxă, demnitatea umană, solidaritatea, acţiunile sociale de
caritate şi culturale, în spiritul Evangheliei lui Hristos.
Preotul va evita atitudinea de autosuficienţă şi orgoliu, pe de o
parte, sau de slugărnicie, pe de altă parte. În relaţiile cu autorităţile civile
se va cultiva sobrietatea în prietenie şi va evita familiaritatea jenantă.
În privinţa pluralismului politic, preotul trebuie să aibă o poziţie
moderată, evitând atitudinile partizane radicale. Va respecta libertatea şi
opţiunea pluralistă a credincioşilor, îndemnându-i să promoveze valorile
creştine în societate şi să apere interesele Bisericii, care trebuie să
promoveze etica vieţii sociale şi să apere demnitatea umană. Va cultiva
sensibilitatea la suferinţele celor săraci, ştiind că avocatul lor suprem este
Hristos Dumnezeu.
În calitate de cetăţean şi de părinte duhovnicesc al tuturor
enoriaşilor săi, indiferent de orientarea lor politică, preotul are libertatea,
binecuvântarea şi îndatorirea de a participa la viaţa cetăţii, sprijinind
activităţile menite să promoveze binele comun. În vederea respectării
opţiunilor politice ale credincioşilor săi, preotul are obligaţia de a păstra
neutralitatea în timpul campaniilor electorale, atât în declaraţiile publice,
cât şi în activitatea practică faţă de problemele cu caracter
politic. Opţiunea politică a preotului va fi exprimată doar prin votul
personal secret.
În raport cu autorităţile civile, preotul va susţine acele activităţi care
privesc:
 îmbogăţirea vieţii spirituale
 unitatea familiei
 păstrarea tradiţiilor culturale creştine
 valorile româneşti inspirate de credinţa ortodoxă
 programe social-caritative

În raporturile cu autorităţile bisericeşti superioare, preotul va

manifesta respect, ascultare şi cooperare, în folosul Bisericii. De modul
în care preotul îşi va respecta superiorii, depinde respectul de care se va
21
bucura el însuşi din partea credincioşilor, în parohia sa. Este foarte greu
pentru cineva să pretindă de la alţii ceea ce nu oferă el. Se adevereşte aici
cuvântul Mântuitorului: Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi
şi voi lor (Matei 7, 12).
Preoţii trebuie să trăiască relaţia de familie spirituală, fiindcă toţi
slujitorii Bisericii sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Cu cât este mai
mare rangul în Biserică, cu atât este mai mare răspunderea lor (cf. Luca 17,
10).

Titlurile sau rangurile în Biserică nu sunt instituite doar ca să se

evite confuzia şi să se cultive orgoliile, ci să se arate vrednicia şi
responsabilitatea fiecăruia.
Atunci când preotului i se spune Preacucernicul, se are în vedere
faptul că omul cucernic contrastează cu omul lumesc. Cucernicia sau
cuvioşia trebuie să fie preocuparea principală a preotului şi a parohiei, după
modelul expresiei: Se încoronează capul şi se cinsteşte tot trupul. Este foarte
importantă conştientizarea adevărului menţionat în cuvintele Fericitului
Augustin: „Sunt episcop pentru voi şi penitent împreună cu voi”.
Când un preot este hirotesit, de exemplu, iconom stavrofor, acest
lucru înseamnă o recunoaștere a vredniciei de până atunci și o încurajare
pentru o lucrare mai intensă și mai bogată în viitor. Cel hirotesit este între
preoți un model de iubire jertfelnică și viețuire sfântă. Când un preot
paroh sau conslujitor devine iconom stavrofor, se cinstește nu numai
preotul, ci întreaga comunitate parohială.
Titulatura de Preasfinţitul, dedicată episcopului, exprimă
răspunderea sa totală pentru promovarea lucrării sfinţitoare a Bisericii,
precum şi vocaţia de a chema pe credincioşi la sfinţenie. Titlurile sau
apelativele în Biserică reprezintă un memorial şi o mărturisire a ceea ce
este preotul în misiunea sa şi un apel la împlinirea misiunii sale.
În relaţia cu autorităţile bisericeşti, preotul va încerca să ţină un contact
cât mai dinamic cu arhipăstorul, evitând izolarea, dar şi excesul de vizite,
informând asupra diferitelor probleme şi cerând sprijinul superiorilor ori
de câte ori este nesigur de luarea unei decizii. Ascultarea să nu se manifeste
ca un act de supunere oarbă sau făţarnică, ci ca o stare de responsabilitate şi
cooperare în misiunea Bisericii, care are nevoie de coordonare şi sprijin, pentru
ca ea să devină o afirmare a unităţii Bisericii şi o expresie a prezenţei

22
roditoare a Duhului Sfânt, care creează comuniunea darurilor şi
răspunderilor în Biserică.
Principiul ierarhic presupune răspunderea personală şi comunitară,
în baza celor spuse de Tertulian: Unus christianus, nullus christianus (Un
creştin singur (izolat) nu este creştin).
„Parohia nu este o nouă (altă) Biserică, astfel încât în fiecare
episcopie să fie mai multe Biserici (particulare). Parohiile n-au fost înţelese
niciodată ca unităţi euharistice independente în interiorul episcopiei, ci
numai ca ramuri organice ale ei (mitropolitul Ioannis Zizioulas al
Pergamului). Prezenţa episcopului în dumnezeiasca euharistie locală nu
va înceta niciodată să fie considerată indispensabilă în sinaxa euharistică
a fiecărei parohii. De aceea la dumnezeiasca Euharistie episcopul e
pomenit îndată după sfinţirea Cinstitelor Daruri (Întâi pomeneşte,
Doamne…), ca şi cum ar fi prezent cu trupul la sinaxă. De altfel, orice preot
săvârşeşte Liturghia împreună cu întreaga sinaxă a credincioşilor în locul
episcopului”8.

8
Prot. prof. dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. de
pr. prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, 2004, p. 15.
23
Bibliografie orientativă
 ANDREI, Pr. Constantin, Responsabilitatea în slujire – cler şi credincioşi, în „Teologie şi viaţă”,
X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, p. 183-191.
 BĂNESCU, Prot. Dr. Marcu, Tangenţe la vizitele pastorale, în „Mitropolia Banatului”,
XXXIV(1984), nr. 3-4, p. 175-179.
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Legăturile preotului cu credincioşii, în „Biserica Ortodoxă Română",
C(1972), nr. 3-4, pp. 349-357;
 BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Mijloace şi metode de lucru în activitatea pastorală şi misionară a preoţimii
de azi, în „Biserica Ortodoxă Română", XCIX(1981), nr. 1-2, pp. 47-58;
 BURCUŞ, T., Îngrijirea bisericii, îndatorire de seamă a preotului şi credincioşilor, în „îndrumător
Bisericesc", Sibiu, 1974, pp. 198-201;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie, în
„Mitropolia Ardealului", 111(1958), nr. 5-6, pp. 423-427;
 CĂLUGĂR, Pr. prof. dr., Dumitru, Răspunderea preotului în administrarea bunurilor parohiale,
expresie a grijii faţă de bunurile colectivităţii, în „Mitropolia Ardealului", XVIII(1973), nr. 1-2, pp.
45-53;
 CĂLUGĂR, Pr. prof. dr., Dumitru, Metode şi forme pentru prezentarea învăţăturii creştine ortodoxe,
în „Mitropolia Ardealului", XVII(1972), nr. 5-6, pp. 398-412;
 CĂTA, Dr., Petru, Creştinul şi comportamentul antisocial, în „Mitropolia Banatului", 1-40(1990),
nr. 7-8;
 DAVIDEANU, Pr., Constantin, Vizitele pastorale individuale, în „Îndrumător Bisericesc", Galaţi,
1985, pp. 51-54;
 IORDĂCHESCU, Pr. magistr. Gh., Auxiliare ale preotului în pastoraţie, în „Biserica Ortodoxă
Română", LXXVII(1959), nr. 11-12, pp. 1100-1105;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Vizitele pastorale – metodă de pastoraţie şi cale de cunoaştere a
parohiei, în „Glasul adevărului”, publicaţie religioasă a Episcopiei Buzăului, anul XII (2001), p.
13-23.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. D. Nicolae, Ce sunt vizitele pastorale, când se fac şi ce rol au ele în activitatea
preotului? (I), în „Vestitorul Ortodoxiei", nr. 273-274, p. 15;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. D. Nicolae, Ce sunt vizitele pastorale, când se fac şi ce rol au ele în activitatea
preotului? (II), în „Vestitorul Ortodoxiei", XIII(2001), nr. 275-276, p. 15;
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Cântăreţii bisericeşti în viaţa parohială, în „Mitropolia Banatului",
XXXIV(1984), nr. 9-10, pp. 591-594;
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Preotul - factor de permanenţă în parohie, în „Mitropolia Banatului",
XXXVI(1986), nr. 2, pp. 74-76;
 POPESCU, Prof. M. Teodor, Colaboratorii preotului, în „Biserica Ortodoxă Română",
LXXIII(1955), nr. 3, pp. 627-641;
 STREZA, Pr. Nicolae, Vizitele pastorale. Metode de pastoraţie individuală, în „Altarul Banatului",
XIII(LII)(2002), nr. 7-9, pp. 146-153;
 VĂRĂDEAN, Prof., Vasile, Cântăreţii, ajutoarele de nădejde ale preoţilor, în „îndrumător
Bisericesc", Timişoara, 1980, pp. 138-141;

24
 II. 7. Pastoraţia familiei

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină

despre viaţă, fiind înţeleasă drept comunitate de bază a umanităţii, de care
depind dezvoltarea, stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri.
Biserica trebuie să acorde o importanţă deosebită pastoraţiei familiei
în întregul ei, dat fiind faptul că familia este mediul în care se cultivă
experienţa binecuvântării lui Dumnezeu pentru om, ca iubire a părinţilor faţă de
copii şi a copiilor faţă de părinţi. Experienţa familiilor credincioşilor devine astfel
aproape de neînlocuit pentru limbajul însuşi al credinţei. Faptul că Însuşi
Mântuitorul a arătat prezenţa Sa mai întâi în cadrul unei familii şi prima
minune a fost binecuvântarea nunţii din Cana Galileii, ne arată
imposibilitatea de a face pastoraţie eclesială fără a ne referi la taina
familiei.
Experienţa religioasă dobândită în familie până la vârsta de șase-
șapte ani este definitorie pentru întreaga viaţă a persoanei umane.
Familia conţine în ea reflexe ale tainei paternităţii şi filiaţiei divine,
iar Biserica nu ar putea fi numită metaforic „mamă”, dacă oamenii nu ar
experimenta din familie dragostea maternă.
Numele lui Dumnezeu descoperit de Iisus ucenicilor Săi este acela
de „Părinte” al Fiului Veşnic, pentru a arăta că paternitatea divină
transcende paternitatea biologică. În acest sens, preotul este numit
„părinte”, deşi nu este genitor, fiindcă ceea ce dă calitatea de părinte este
iubirea faţă de copii. Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte şi nici
om deplin. Adevăratul părinte este cel care îl iubeşte pe copil, îl recunoaşte şi
menţine existenţa acestuia ca persoană. Deşi este Fiul Veşnic al lui Dumnezeu,
Mântuitorul Iisus Hristos a avut şi fii şi fiice duhovniceşti (cf. Matei 19, 14).
Copilul suscită în adult comportamentul de părinte şi deschide
perspectiva simţirii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. Copiii cărora le
lipseşte iubirea părinţilor nu pot creşte spiritual în mod deplin, fără
dificultăţi, şi nici deveni uşor părinţi.
Biserica este locul unde, prin lucrarea Sfântului Duh asupra
sufletului curat al omului smerit, se simte iubirea frăţească a lui Hristos şi
iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl. Mântuitorul Iisus Hristos, după
Înviere, îi numeşte pe ucenici „fraţi şi fii”, arătând astfel că toţi oamenii
sunt legaţi de experienţa familiei. De aceea familia creştină mai este
numită Biserica de acasă (Ecclesia domestica).
25
 Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt atât
expresia secularizării tot mai accentuate a societăţii contemporane, cât şi
consecinţa educaţiei ateiste din timpul regimului comunist. Sintetic,
principalele probleme cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt:
- slăbirea vieţii spirituale în familie
- sărăcia şi şomajul
- dorinţa de câştig material imediat, cu orice preţ
- alcoolismul, drogurile și toate celelalte adicții
- concubinajul şi căsătoriile de probă, infidelitatea conjugală şi
divorţurile
- plecarea la lucru în străinătate a unuia sau a ambilor soţi
- avorturile şi disensiunile din familie
- ofensiva publică a unor manifestări sexuale contrare familiei
tradiţionale
- convieţuirea familiilor tinere în spaţii inadecvate (cu părinţii sau
cu mai multe familii în aceeaşi locuinţă).

Având în vedere aceste multiple provocări de ordin pastoral, preoţii

trebuie să identifice şi să aplice soluţiile care pot ajuta familiile aflate în
criză.

Din punct de vedere practic, pastoraţia familiei se realizează prin:

 cunoaşterea acesteia, îndeosebi prin vizitele pastorale făcute mai
ales celor care nu vin la biserică
 convorbiri duhovniceşti cu fiecare
 consilierea membrilor familiei şi antrenarea acestora în
activităţile organizate de parohie
 aplanarea conflictelor
 sfaturi bune date în situaţii dificile (de incertitudine, dezorientare
şi dezintegrare). De exemplu, atunci când soţul devine alcoolic,
soţia este cea care observă prima, apoi copiii, care sunt afectaţi în
primul rând. Preotul este cel care trebuie să de un sfat bun atât
soţiei, cât şi soţului care e stăpânit de această patimă.
 preotul este chemat să încurajeze şi să ofere ca model în parohie
acele familii care duc o viaţă creştină autentică. Implicarea acestor

26
 familii în activităţile parohiei poate fi un imbold şi un exemplu
pentru familiile care se confruntă cu unele dificultăţi.
 organizarea de cateheze liturgice practice, care să vizeze pe toţi
membrii familiei, tineri şi vârstnici deopotrivă. Cateheza copiilor
trebuie gândită ca un proiect complementar orei de religie, cu
menirea de a-i obişnui pe aceştia cu frecventarea bisericii, de a-i
încuraja să pună întrebări şi să deprindă elementele practice,
liturgice ale vieţii creştine (în acest sens, programul „Hristos
împărtăşit copiilor”, implementat în Patriarhia Română,
reprezintă o oportunitate pentru dinamizarea vieţii parohiale).
 ajutorarea materială (se face fie pe cale directă, fie prin
mobilizarea parohiei în favoarea unei familii).
 depistarea unor daruri deosebite ale unor copii din familii sărace
şi susţinerea acestora în cultivarea lor.

Paternitatea spirituală şi pastoraţia familiilor au ca scop ridicarea

familiei la demnitatea sfinţeniei şi a experienţei iubirii Sfintei Treimi
pentru oameni. Chiar dacă nu există peste tot o viaţă spirituală entuziastă,
putem, adesea, să fim inspiraţi de familiile practicante, care trăiesc
profund credinţa. Putem, de asemenea, să le cerem să se roage pentru noi
şi pentru familiile care se află în impas. Sf. Ioan Damaschinul spunea că
un cărbune se aprinde când se atinge de unul care arde. Astfel, credinţa
este şi ea, într-un fel, „contagioasă” sau comunicabilă.
Prin toate programele şi activităţile organizate la nivelul parohiei,
trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în
familie şi între familii, afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei
şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate.

Bibliografie orientativă

 BUSUIOC, Pr. prof., Gh., Din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur în legătură cu familia
creştină, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", XLVI(1970), nr. 1-2, p. 37-42;
 CÂNDEA, Pr. prof. dr., Familia şi viaţa modernă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei",
XII(1967), nr. 10-12, pp. 843-858;
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Botez și Sfânta Cununie în viața
Bisericii – Nevoia de teologie profundă, slujbă corectă și pastorație eficientă, în vol. Lumina
Botezului și bucuria Familiei. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2011, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 259-262;

27
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Familia creștină între sfințenie, suferință și
speranță, în vol. Lumina Botezului și bucuria Familiei. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2011,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 263-276;
 DASCĂL, Pr., Cornel, Aspecte negative care pot interveni în viaţa tinerei familii creştine, în
„Revista Teologică", 1-73(1991), nr. 4, pp. 24-39;
 DASCĂL, Pr. Cornel, Pregătirea mirilor pentru Sfânta Taină a Cununiei şi pentru familie, în
„Mitropolia Ardealului", XXIX(1984), nr. 3-4, pp. 186-195;
 EVDOKIMOV, Paul, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxei,
traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1994;
 FORD, David şi Mary, Căsătoria, calea spre sfinţenie. Viaţa sfinţilor căsătoriţi, traducere de
Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2001;
 FORD, David, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere de Luminiţa
Irina Niculescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2004;
 IVAN, Prof. dr. Iorgu, Întărirea familiei, datorie patriotică şi poruncă divină, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei", LII(1967), nr. 6-7, pp. 516-532;
 MEYENDEORFF, John, Căsătoria. Perspectiva ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura
Patmos, Cluj-Napoca, 2007.
 NECULA, Pr. Prof. Dr. D. Nicolae, Ce probleme ridică pastoraţia familiei în vremea noastră? (I),
în „Vestitorul Ortodoxiei", XIV(2002), nr. 294, p. 7;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. D. Nicolae, Implicaţiile pastorale şi ecumenice ale căsătoriilor mixte (I),
în „Vestitorul Ortodoxiei", XIII(2001), nr. 277, p. 7;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. D. Nicolae, Implicaţiile pastorale şi ecumenice ale căsătoriilor mixte (II),
în „Vestitorul Ortodoxiei", XIII(2001), nr. 278-279, p. 15;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. D. Nicolae, Preotul ortodox şi cerinţele pastoraţiei contemporane, în
„îndrumător Bisericesc", Buzău, 1985, pp. 53-57;
 PASCHIA, Pr. dr. Gh., Familia şi raporturile dintre membrii ei, în „Biserica Ortodoxă Română",
CIII(1985), nr. 1-2, pp. 100-109;
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Grija pastorală pentru numele tradiţionale, în „Mitropolia
Banatului", XXX(1980), nr. 1-3, pp. 100-102;
 Pentru o familie creştină, în „Altarul Banatului", V-XLIV(1994), nr. 4-6. X(LXXVI)(2000), nr.
7-12, pp. 277-283;
 SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL, Mântuirea în viaţa de familie, traducere de Adrian şi
Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2004.
 TUDOSE, Pr. Asist. Dr. Silviu, NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, MIHAI, Pr. Lect. Dr. Marian,
Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi. Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul
Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011.

28
 II. 7. Pastorația copiilor și a tinerilor

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină

despre viaţă, fiind înţeleasă drept comunitate de bază a umanităţii, de care
depind dezvoltarea, stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri.
Familia creștină este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru
umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi, orientat spre
viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii se înţelege mai ales din
perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o
viaţă terestră, ci se nasc şi ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui
Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13) şi să dobândească viaţa veşnică din
Împărăţia Preasfintei Treimi. De aceea, creşterea copiilor trebuie realizată cu
iubire părintească şi responsabilitate deplină, prin rugăciune şi educaţie pentru
fapte bune. Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei, copilul
îşi formează prima imagine despre lume şi societate, învață credința în
Dumnezeu şi cultivă dragostea și respectul față de semeni. Experienţa
religioasă dobândită în familie până la vârsta de șase-șapte ani este definitorie
pentru întreaga viaţă a persoanei umane.
Familia conţine în ea reflexe ale tainei paternităţii şi filiaţiei divine,
iar Biserica nu ar putea fi numită metaforic „mamă”, dacă oamenii nu ar
experimenta din familie dragostea maternă. Numele lui Dumnezeu descoperit
de Iisus ucenicilor Săi este acela de „Părinte” sau „Tatăl Fiului Veşnic”,
pentru a arăta că paternitatea divină este lumina iubirii părintești din
familie și din Biserică. În acest sens, preotul este numit „părinte”, deşi nu
este genitor, deoarece calitatea de părinte se manifestă prin iubirea faţă de
copii. Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte şi nici om deplin.
Adevăratul părinte este cel care îl iubeşte pe copil, îl respectă și îl ajută să se
dezvolte ca persoană, în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Deşi este Fiul
Veşnic al lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos a avut şi El fii şi fiice
duhovniceşti (cf. Matei 19, 14). Copilul suscită în adult comportamentul de
părinte şi deschide astfel perspectiva primirii iubirii părinteşti a lui
Dumnezeu. Copiii cărora le lipseşte iubirea părinţilor genitori sau
adaptivi nu pot creşte spiritual în mod deplin, fără dificultăţi, şi nici
deveni uşor părinţi.
Biserica este locul unde, prin lucrarea Sfântului Duh asupra
sufletului curat al omului smerit și rugător, se simte iubirea filială și
frățească a lui Hristos şi iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl.
29
Domnul Iisus Hristos, după Înviere, îi numeşte pe ucenicii Săi „fraţi şi fii”,
arătând astfel că toţi oamenii sunt luminați de iubirea familiei conjugale
sau a familiei spirituale. De aceea, familia creştină este numită și Biserica
de acasă (Ecclesia domestica).
Caracterul copiilor nu se formează doar prin cuvinte şi activităţi, ci şi prin
exemplul de viaţă al părinţilor. Legătura armonioasă cu părinţii, intensă la vârsta
copilăriei, este componenta principală a formării lor. Dimpotrivă, lipsa
armoniei în relaţiile dintre mama și tatăl copilului influenţează negativ
întreaga viaţă a acestuia.
Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe constrângere
sau violenţă, ci pe iubire, dialog şi sprijin. Conţinutul şi calitatea
comunicării dintre părinţi şi copii constituie cheile reuşitei educaţiei
creştine. Familia creştină, compusă din bărbat, femeie şi copii, reprezintă spaţiul
intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, părinteşti, filiale şi
frăţeşti. Lipsa de iubire și de comuniune în familie duce la înstrăinare între
membrii acesteia, la violenţă conjugală și domestică, la divorţ, la alcoolism, la
abandon şcolar etc., cu efecte dramatice pentru copii. De aceea, în educaţia copiilor
şi a tinerilor, este mare nevoie de cooperare între Familie, Şcoală şi Biserică.
Îndeosebi în societatea contemporană, agitată şi în rapidă
schimbare, care exercită o presiune puternică asupra copilului prin
multiple noutăți şi tentaţii, dialogul părinţilor cu fiul sau cu fiica lor, în vederea
înţelegerii corecte a valorilor, este deosebit de necesar. Fără ajutor spiritual,
copilul este tentat să urmeze în viaţă un drum întâmplător, dar el trebuie
ajutat să-şi aleagă propriul drum dintr-o mulţime de posibilităţi care i se
oferă. În societatea secularizată de astăzi, aflată în criză economică, morală
şi spirituală, în care familia creştină se confruntă cu grave probleme de
ordin financiar şi social, moral şi spiritual, apărarea, promovarea şi
consolidarea instituţiei sacre a familiei pe temelia valorilor evanghelice
permanente trebuie să fie o misiune permanentă a Bisericii şi o responsabilitate a
societăţii în ansamblul ei.
Păstorii de suflete trebuie să-i îndemne pe părinți să acorde mai
mult timp copiilor, să-i ajute să-şi păstreze sănătatea sufletească și
trupească, să cultive libertatea de a face binele şi de a aduce bucurie
celor din jurul lor.
Pe copii, îi vor îndemna să îşi iubească părinţii şi să se roage pentru
ei, întrucât prin ei Dumnezeu le-a dăruit viaţa şi tot prin ei îi ajută să-și

30
împlinească vocația lor de-a crește spiritual în iubire faţă de Dumnezeu şi
de oameni.
Desigur, destul de repede, copiii ajung la vârsta adolescenței,
devenind tineri. De aceea, cunoașterea situației reale a copiilor și a
tineretului creștin din zilele noastre, precum şi înțelegerea mai
profundă a formării lor spirituale se impun ca priorități ale lucrării
misionare a Bisericii în lume.
Deoarece copilăria și tinerețea sunt, în lumea aceasta trecătoare,
simbol al frumuseții vieții veșnice netrecătoare, Dumnezeu a sădit în oameni,
încă de la această vârstă fragedă, dorința de a cultiva un ideal, dorința de
iubire sinceră sau sfântă şi de viață eternă, precum vedem în
viața tânărului bogat din Evanghelie, care a constatat că fericirea deplină nu
este dată omului de bunuri materiale trecătoare, ci de iubirea veșnică a lui
Dumnezeu (cf. Marcu 10, 17-21; Luca 18, 18).
Sfintele Evanghelii ne arată că Domnul nostru Iisus Hristos a
prețuit mult copiii și tinerii. Celor care credeau că îl deranjează prezența
copiilor, Mântuitorul le spune: „Lăsați copiii sa vină la Mine și nu-i opriți, că
a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14), avertizând că
„cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (cf.
Marcu 10, 15), subliniind astfel importanța nevinovăției, sincerității și
smereniei pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Cele trei învieri din morți, pe care le-a săvârșit Mântuitorul în timpul
vieții Sale pe pământ, au fost învieri ale unor tineri: a înviat pe fiul văduvei
din Nain, pe fiica lui Iair şi pe Lazăr din Betania, fratele Martei și al Mariei. El
i-a înviat pe aceşti tineri şi deoarece a voit să arate că tinereţea este simbol al
frumuseţii vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor (cf. Matei 22, 30).
Semnificativ este şi faptul că mulţi dintre ucenicii care L-au urmat pe
Domnul Iisus Hristos erau tineri. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului
Apostol Pavel erau tineri. Ei se numeau: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit.
Ultimii doi au devenit episcopi în Efes şi respectiv în Creta. Ucenicului său
Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi spunea: „Nimeni să nu dispreţuiască
tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor prin cuvânt, prin purtare, prin dragoste,
prin duh, prin credinţă, prin curăţie” (1 Timotei 4, 12).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cel mai tânăr Apostol al lui
Iisus, se adresează tinerilor cu aceste sfaturi sau îndemnuri: „Vă scriu vouă,
tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi

31
biruit pe cel viclean (…) Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui
Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 14 şi 17).
Cu adevărat, când lumea aceasta materială, limitată şi trecătoare este
folosită în mod egoist şi idolatru, ca şi când ar fi singura realitate şi singura
sursă de fericire a omului, atunci se produce în societate o profundă criză
spirituală, iar tinerii sunt, de cele mai multe ori, cei mai afectaţi de această
criză. Este o criză de ideal și o criză de armonie în familie, între generații,
un individualism exacerbat, care duce la un deficit de solidaritate și de
umanitate (omenie).
În societatea europeană secularizată şi individualistă de azi, tot mai
mulţi tineri bărbaţi nu se căsătoresc, iar tot mai multe femei tinere nu
doresc să dea naştere la copii! De aceea, Europa este astăzi singurul
continent care îmbătrâneşte. Într-o societate secularizată în care credinţa
şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată
cu responsabilitatea, mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. La unii tineri
se constată o abordare superficială a informaţiilor care privesc activitatea
Bisericii sau viaţa spirituală a oamenilor. De asemenea, sunt tineri a căror
principală preocupare intelectuală sau culturală se reduce la navigarea pe
internet. Din acest motiv, mulţi tineri devin victime ale manipulării de tot
felul, induse de o anumită media, care promovează senzaţionalul şi
nonvalorile.
În acelaşi timp, însă, există astăzi mulţi tineri credincioşi şi harnici, care
participă intens la viaţa şi activităţile misionare ale Bisericii, în plan spiritual,
educaţional, cultural şi social-filantropic, fie individual, fie prin organizaţii de
tineret. Toţi aceştia sunt o mare bucurie şi un mare sprijin pentru Biserică!
Criza de ideal şi de orientare spirituală a vieţii umane, care
străbate în mod dramatic societatea europeană secularizată, reprezintă
pentru Biserică o provocare şi o mobilizare spre a se ocupa mai mult de
problemele şi aspiraţiile tinerilor de astăzi.
Astfel, în mod practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-
misionară a Bisericii mai intensă şi mai vastă de îndrumare şi susţinere
a copiilor, a tinerilor elevi, studenţi, a tinerilor căsătoriţi, a tinerilor care
lucrează mult deşi primesc bani puţini, a tinerilor şomeri, care nu au un
loc de muncă, oferindu-le asistenţă spirituală, pastorală şi social-
caritabilă, atât celor din România, cât şi celor din afara graniţelor
acesteia.

32
 Păstorii de suflete sunt chemați să-i ajute pe tinerii săraci, care sunt în
situaţia de a abandona studiile; să-i ajute pe tinerii care sunt nevoiţi să migreze
în alte ţări pentru aflarea unui loc de muncă şi a unui trai mai bun; să lucreze
pentru intensificarea iubirii părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi,
precum şi a prieteniei, a iubirii curate şi a respectului între tineri, păstrând
dreapta credinţă şi dreapta vieţuire.
Astăzi, Biserica, Școala şi Familia trebuie să conlucreze mai mult
în vederea realizării unei educaţii integrale, ştiinţifice şi spirituale,
profesionale şi morale, în special pentru creşterea copiilor şi a tinerilor
noştri în dreapta credinţă, în iubire de aproapele şi în sfinţenie. Să-i
învăţăm pe tineri să afle în rugăciune izvorul iubirii curate şi să trăiască viaţa lor
pe pământ în lumina binecuvântării Părintelui ceresc şi a Bisericii Fiului Său,
Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a simţi intens lumina, pacea şi bucuria
Duhului Sfânt.
Părinții copiilor și tinerilor înțeleg necesitatea intensificării cooperării
dintre Familie, Biserică şi Şcoală, astfel încât educația religioasă primită acasă să
fie consolidată în mod complementar prin educația copiilor şi a tinerilor în Şcoală
şi în viaţa Bisericii. În această perspectivă, poate fi valorificat şi materializat
cadrul oferit de parteneriatul dintre parohie şi școală, pentru ajutorarea
elevilor din familiile sărace şi pentru desfăşurarea de activităţi
educaționale artistice, social-culturale şi social-filantropice, mai ales în
timpul vacanțelor şi al unor evenimente solemne cu semnificație națională sau
patriotică.
În completarea orei de Religie, Patriarhia Română, prin proiectele
Hristos împărtăşit copiilor şi Alege Școala!, doreşte să cultive legătura
copiilor cu o comunitate vie, rugătoare, mărturisitoare şi solidară cu
oamenii aflați în dificultate. Prin aceste proiecte ea se străduieşte să cultive
în copii şi tineri duhul prieteniei și al comuniunii, să prevină abandonul şcolar în
familiile sărace şi în cele în care părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate. Prin
birourile de cateheză parohială, prin taberele de copii pe care le
organizează în cadrul acestor proiecte, Biserica doreşte să suplinească lipsa de
afecţiune părintească, lipsa atmosferei de familie, descoperă copii talentaţi şi-i
încurajează să-şi cultive talantul în folosul Bisericii și al societății9.

9Programul Hristos împărtășit copiilor a devenit, începând cu anul 2008, prin

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Programul Național de
Catehizare a copiilor și tinerilor. Pentru dezvoltarea acestui program național au fost
33
 În mod sintetic, pastorația copiilor și a tinerilor implică
următoarele obiective din partea păstorilor de suflete:
1. Cunoaşterea copiilor și a tinerilor din parohie (întocmirea unei liste
complete a tuturor copiilor şi tinerilor), inclusiv a celor care nu
frecventează slujbele din biserică.
2. Adaptarea limbajului pastoral la nivelul de înţelegere al copiilor şi
tinerilor.

publicate ghiduri de cateheză biblică (pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 – 17 ani) şi
ghiduri ale catehetului. Aceste instrumente catehetice au fost distribuite parohiilor din
toate eparhiile, iar preoţii şi profesorii/cateheţii au fost formați pentru folosirea lor şi
pentru organizarea activităţii catehetice la nivel parohial.
Pentru dinamizarea activităților și pentru identificarea celor mai bune soluții de
implementare a Programului Național Hristos împărtășit copiilor, se organizează, anual
(începând cu anul 2008) un Congres Național, la care participă inspectori
eparhiali,responsabili cu activitatea catehetică la nivel regional şi specialiști în ştiinţele
educaţiei.
Deoarece o parte dintre copiii participanţi la programul menţionat sunt expuşi
pericolului abandonului şcolar, a apărut necesitatea dezvoltării unui proiect care să aibă
ca scop prevenirea și corectarea fenomenului de părăsire timpurie a școlii. Astfel,
începând cu anul 2009, Patriarhia Română, în parteneriat cu Fundația World Vision
România și cu Mitropolia Moldovei și Bucovinei, a desfășurat în patru etape proiectul
educațional Alege Școala!.
Proiectul Alege Şcoala!, finanţat de Uniunea Europeană, prin Programul Operațional
Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, are ca obiectiv oferirea de șanse egale la
educație pentru elevi şi dezvoltarea de acțiuni remedial-corective pentru un număr mulți copii
și tineri care au abandonat școala. Proiectul a fost implementat în peste 3.000 de parohii.
În cadrul proiectului, au fost înființate peste 100 de centre educaţionale Alege Şcoala!, dotate
cu aparatură, birotică şi materiale necesare desfăşurării activităţilor educative cu copiii
şi tinerii din zonele defavorizate ale ţării. A fost elaborat un curriculum educaţional,
constituit din 7 module adaptate nevoilor de instruire ale sistemului educațional și
nevoilor pieței muncii. Pe baza acestuia au fost dezvoltate acţiuni/lecţii de tip şcoală
după şcoală, în cadrul cărora au fost organizate grupe pentru citire și calcul matematic.
Au fost organizate sesiuni de formare pentru preoţi şi profesori, au fost oferite servicii de
consiliere şi informare pentru părinţi/tutori ai elevilor aflaţi sub risc de părăsire
timpurie a şcolii, cu scopul conştientizării acestora asupra importanţei educaţiei. S-au
organizat mai multe concursuri cu premii pentru toți copiii înscriși în proiect şi s-au
desfășurat tabere gratuite pentru aceștia.
Totodată, s-au realizat două platforme educaționale virtuale www.alegescoala.ro și
www.alegscoala.ro, care cuprind informații despre activitățile desfășurate în proiect la
nivel general și în fiecare centru în parte, o hartă interactivă și un forum de discuții on-line.
34
 3. Oferirea unui cadru propice dezvoltării personale a copiilor și
tinerilor, ca membri ai Bisericii, în care aceștia să învețe să comunice,
să interacționeze și să se dezvolte armonios.
4. Oferirea unor alternative de petrecere a timpului liber promovate de
societatea contemporană.
5. Promovarea responsabilității sociale în rândul tinerilor, prin
implicarea lor în coordonarea activităților de voluntariat.
6. Organizarea de schimburi de experienţă cu alţi preoţi sau teologi în
privinţa pastoraţiei copiilor şi a tinerilor.
7. Biserica trebuie prezentată în aşa fel încât copii şi tinerii să se simtă
ca într-o familie spirituală.

Mijloacele și metodele de pastoraţie folosite de preot cu copiii și

tinerii pot fi:
1. Organizarea periodică de cateheze liturgice practice pentru copii şi
tineri, urmate de concursuri cu premii (o dată sau de două ori pe an),
pentru a vedea cum au asimilat aceste cateheze.
2. Organizarea în parohie a unui cor bisericesc de copii şi unul de tineri,
care pot cânta la Sfânta Liturghie sau la alte slujbe religioase.
3. Acolo unde este posibil, amenajarea unui spațiu în care să se desfășoare
activități cu toți copiii și tinerii din parohie (aici s-ar putea întâlni
săptămânal, pentru a se cunoaşte reciproc şi pentru a cunoaşte mai
bine viaţa Bisericii).
4. Susținerea unor serii de cateheze sau întâlniri colocviale. Din când în
când, pot fi invitați oameni de cultură, care să le vorbească despre
diferite teme, specifice vârstei lor.
5. Îmbogățirea cu cărți a bibliotecii parohiale, care să fie recomandate
tinerilor.
6. Parohia trebuie dotată cu un videoproiector și cu o arhivă electronică de
filme, documentare sau alte materiale cu conţinut religios, care să fie
folosite în scop catehetic de către preot.
7. Cunoaşterea problemelor reale cu care se confruntă copiii și tinerii,
prin colaborarea cu instituţiile şi persoanele interesate în ajutorarea
acestora.
8. Analizarea factorilor care pot afecta negativ viața socială și religioasă a
copiilor și a tinerilor (dependența de internet, telefonul mobil sau

35
 pornografie, alcoolismul, drogurile, violenţa, delicvenţa) şi luarea
măsurilor pentru evitarea acestora.
9. Inițierea și implementarea unor parteneriate educaționale cu școlile din
parohie.
10.Cultivarea simţului filantropic şi misionar. Tinerii pot fi implicaţi în
diferite acţiuni filantropice de ajutorare a altor tineri, dar și a bătrânilor,
bolnavilor sau orfanilor.
11.Promovarea și încurajarea activităților educaționale, culturale și social-
filantropice, inclusiv în timpul vacanțelor și al unor evenimente solemne,
cu semnificație locală sau națională (hramul bisericii parohiale,
sărbătoarea Nașterii Domnului sau a Sfintelor Paști, Duminica Părinților
și a Copiilor - prima duminică după data de 1 iunie a fiecărui an,
Înălțarea Domnului - Ziua Eroilor, Ziua Națională – 1 decembrie sau zilele
sărbătorilor naționale - 30 noiembrie, 24 ianuarie).
12. Organizarea de tabere de tineret la diferite mănăstiri sau centre social-
pastorale.
13. Organizarea de pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi din alte ţări.
14. Elaborarea de programe care să cultive aptitudinile şi talentele practice
(participarea la diferite şantiere, cursuri etc.). Pot fi identificate și
puse în valoare diferite daruri personale (talente) ale copiilor sau
tinerilor.
15. Desfășurarea, cu ajutorul specialiștilor în domeniu, a unor ateliere
educaționale de artă creştină: pictură, desen, muzică, sculptură etc.
16. Încurajarea tinerilor pentru a participa la acțiunile organizațiilor creștine
de tineret, bine organizate10.

10
Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în țara noastră își
desfășoară activitatea Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România (ASCOR) și
Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români (LTCOR). De asemenea, în unele eparhii există
organizații de tineret bine structurate, ca de pildă Asociaţia Tinerilor Ortodocşi prezentă
mai ales în Transilvania şi Moldova. La nivelul eparhiilor sunt implementate și
desfășurate multiple activități de tineret, existând parteneriate specifice în acest sens. Un
rol deosebit îl au taberele de tineret organizate la unele mănăstiri din România (Mănăstirile
Caraiman, Tismana, Buciumeni, Durău, Neamţ, Putna, Sâmbăta de Sus, Oaşa, Nicula,
Rohia etc.).

36
 Desigur, toate aceste metode și mijloace de pastorație a copiilor și
a tinerilor necesită continuitate, completare şi perfecţionare.
Participarea tinerilor în viaţa liturgică a Bisericii şi antrenarea lor în
activităţi misionare şi culturale sunt cheia pastoraţiei tineretului.
În pastoraţia copiilor și a tinerilor trebuie ţinut cont de problemele
reale cu care se confruntă tinerii. Împreună cu ei, vor fi puse în practică
metodele pastorale recomandate, având permanent ca deziderat principal
creşterea lor spirituală, formarea lor pentru viaţă, învăţându-i să unească
libertatea cu responsabilitatea, acumularea de bunuri materiale şi spirituale cu
dărnicia (oferirea unor bunuri sau ajutor celor săraci).
În calitate de părinți sufletești, preoții trebuie să poarte o grijă mai mare
pentru creșterea spirituală a copiilor și tinerilor, întrucât fiecare tânăr are o
dorință puternică în a se dărui și, în același timp, a primi iubirea altora pentru a
da astfel sens vieții sale proprii. Adeseori, sunt tineri care trăiesc temeri,
dezamăgiri, lipsa afecțiunii şi a încrederii în semenii lor, ceea ce face
comunicarea dificilă cu părinții, cu îndrumătorii şi chiar cu ei înşişi. Dar,
ceea ce este mai important este faptul că tinerii sunt însetați de
autenticitate și de esențial, fiind în căutarea unei îndrumări spirituale care
să-i poată învăța să trăiască în comuniune de iubire și să dea un sens vieţii
lor prezente şi viitoare, pentru că ei reprezintă nu doar viitorul Bisericii,
ci şi prezentul dinamic şi creativ la nivel local şi mondial (cf. Mesajului
Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, Creta, 16-26 iunie 2016,& 11).
În concluzie, scopul pastoraţiei cu tineretul este de a ajuta pe
tineri să trăiască realitatea Bisericii ca o familie spirituală, să iubească
Biserica şi să o ajute, participând cu bucurie la activităţile ei liturgice,
culturale, sociale.

Bibliografie orientativă
 Pentru o familie creştină, în „Altarul Banatului", V-XLIV(1994), nr. 4-6. X(LXXVI)(2000),
nr. 7-12, pp. 277-283;
 DANIEL, Educația copiilor și a tinerilor – cea mai valoroasă investiție, în vol. Bucuria
comuniunii și dinamica misiunii creștine. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2016, Editura
Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2017, pp. 365-372;
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Copiii – chipuri de lumină cultivate prin
credință și iubire, în vol. Bucuria comuniunii și dinamica misiunii creștine. Lucrarea Bisericii
în societate în anul 2016, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2017, pp.
433-436;
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Educația religioasă – formarea tinerilor
pentru viață, în vol. Bucuria comuniunii și dinamica misiunii creștine. Lucrarea Bisericii în
societate în anul 2016, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2017, pp. 379-389;

37
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Tinerii credincioși – luptători pentru
mântuire, în vol. Semne de speranță în vreme de suferință. Lucrarea Bisericii în societate în
anul 2012, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, pp. 271-277;
 BOLOGA, L., Iubirea lui Dumnezeu în educaţia religioasă a copilăriei, în „Revista
Teologică”, XXIV(1934), nr. 7-8, p. 234-240.
 NECULA, Pr. Constantin, Preotul şi tragedia contemporanilor tineri - unele aspecte pastorale
privind prevenirea delincventei juvenile, în „Telegraful Român", 147(1999), nr. 5-8, p. 7;
 NECULA, Pr. Prof. Dr. D. Nicolae, Ce probleme ridică pastoraţia familiei în vremea noastră?
(I), în „Vestitorul Ortodoxiei", XIV(2002), nr. 294, p. 7;
 POPAS, Prof.dr., Athanasie, mitropolit de Heliopolis şi Theira, Educaţia şi noile probleme
ale tinerilor, trad. de Pr. Prof. D. Abrudan, în „Telegraful Român", 147(1999), nr. 3-4, pp.
1-2;
 POPESCU, Prof. M. Teodor, Părinţii creştini ca educatori, în „Glasul Bisericii", în
VIII(1949), nr. 1-2, pp. 58-92;
 RADU, Pr. Dr. Simion, Mântuitorul Hristos şi copiii, în „Mitropolia Banatului", III-XLII
(1992), nr. 4-6;
 TEOFAN, Arhiepiscop şi Mitropolit, Tinerii, prioritate misionară a Bisericii, în „Mitropolia
Olteniei", LIII(2001), nr. 1-2, pp. 22-31;
 TIMIADIS, Mitrop. Emilianos, Preot, parohie, înnoire, traducere de Paul Brusanowski,
Editura Sophia, Bucureşti, 2001, 283 p.
 TUDOSE, Pr. Asist. Dr. Silviu, NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, MIHAI, Pr. Lect. Dr.
Marian, Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi. Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura
Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011.

38
 II.8 Pastoraţia bolnavilor

Îngrijirea celor bolnavi reprezintă nu numai o datorie morală a

creștinului ca manifestare a dragostei față de aproapele, așa cum ne învață
Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, ci și o componentă
a misiunii sociale a Bisericii.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui „orice boală și

orice suferință în popor” (Matei 4, 23), înțelegând prin aceasta bolile
sufletești și trupești ale oamenilor, El fiind Doctorul suprem, Care a
transmis această lucrare ca îndemn și poruncă apostolilor și ucenicilor Săi.
Astfel, Biserica întemeiată la Cincizecime este și spațiul în care cei bolnavi găsesc
vindecare, misiunea sa fiind aceea de a tămădui sau vindeca pe cei bolnavi, ca o
continuare a lucrării ei liturgice.

Potrivit învățăturii Sfintelor Evanghelii și a Sfinților Părinți, boala este

fie urmarea păcatului, fie o încercare prin care Dumnezeu dorește să ne întărească
în credință și răbdare și să ne apropie mai mult de El. Nevoințele celor aflați pe
patul de suferință, care își asumă această cruce, sunt comparate cu nevoințele
mucenicilor și ale marilor pustnici, iar grija arătată față de cei bolnavi este o jertfă
bineplăcută lui Dumnezeu.

În acest context, lucrarea preotului pentru alinarea suferinței celor

bolnavi și în păstrarea sănătății sufletești și trupești a celor pe care îi păstorește
este o lucrare sfântă și necesară, el fiind nu numai un doctor de suflete, ci și un
împreună-lucrător cu medicul la redobândirea sănătății depline a celor pe care îi
păstorește. Această lucrare pastoral-socială a preotului este foarte necesară
mai ales în societatea secularizată, individualistă și consumistă, care, din
nefericire, promovează prin mass-media un mod nesănătos de viață, din
care lipsesc cumpătarea, măsura, echilibrul, solidaritatea, iar omul nu mai
este văzut ca o persoană creată după chipul lui Dumnezeu, ci doar ca un simplu
consumator de bunuri materiale.

Programele pastoraţiei misionare de grijă faţă de bolnavi sunt tot

atât de sfinte şi de importante ca şi promovarea vieţii liturgice şi
duhovniceşti. Cercetarea bolnavilor este parte integrantă din activitatea
preotului, cu rol duhovnicesc, pedagogic şi educaţional pentru întreaga

39
parohie. Indiferenţa sau delăsarea în pastoraţia bolnavilor este un mare
păcat şi o contra-mărturie misionară.

Dumnezeu are cu fiecare dintre oameni o pedagogie, o lucrare

aparte de a-i apropia de El. Pe unii oameni îi apropie printr-o sănătate
puternică, pentru care ei mulţumesc lui Dumnezeu, iar pe alţii îi apropie
prin încercări, prin îngăduinţa unor boli.

Trebuie să ne îngrijim deodată şi de vindecarea sufletului, prin Spovedanie,

şi de vindecarea trupului, prin rugăciune. Foarte adesea nu ne pocăim de voie,
ci de nevoie. Nu ne pocăim când ne merge bine, ci când suntem încercaţi de
necazuri şi suferinţe.

Cei patru prieteni care l-au purtat pe slăbănogul din Capernaum la

Hristos reprezintă Biserica, atât clerici, cât şi credincioşi. Nu li se dă
numele pentru a arăta că ei reprezintă mulţimea credincioşilor care nu se
gândesc doar la ei înşişi şi la sănătatea lor, ci ajută şi pe cei bolnavi să se
vindece. De aceea, Biserica, reprezentată prin aceşti patru oameni care îl aduc
pe slăbănog la Hristos, se roagă pentru cei bolnavi, pentru cei necăjiţi, pentru cei
întristaţi, pentru cei care sunt imobilizaţi la pat, pentru cei în suferinţă, pentru
cei ce nu se mai pot ruga ei înşişi. Evanghelia ne arată că la credinţa acestui
fiu duhovnicesc, care se pocăieşte prin suferinţă, s-a adăugat şi credinţa a
patru oameni care credeau puternic că Iisus singur poate să-l vindece.
Evanghelia ne cheamă să ajutăm şi noi pe alţii să vină la Hristos. Nu ştim dacă
cei patru care l-au adus pe omul paralizat la Hristos cunoşteau sau nu
păcatele lui, dar vedem că nu îl judecă, ci îl ajută. Noi foarte adesea
judecăm pe oameni fără să-i ajutăm. Nu este permis să judecăm pe cineva dacă
nu l-am ajutat, pentru că n-am semănat lumină în sufletul său.

Evanghelia este plină de îndemnuri duhovniceşti pentru a creşte

spiritual. Sfintele Evanghelii sunt tulburătoare pentru că ne arată în
primul rând câtă suferinţă era în popor şi cum Se comportă Mântuitorul
Iisus Hristos față de suferința oamenilor. Iubirea milostivă a lui
Dumnezeu este sensibilă în faţa suferinţei, pentru că Dumnezeu nu apără
boala şi nici moartea; ele nu fac parte din timpul lui Dumnezeu cel veşnic.
Boala, suferinţa, moartea sunt urmările păcatului.

Să biruim suferinţa din interiorul ei!

40
 Există multă suferinţă astăzi şi, de aceea, trebuie multă sensibilitate
pentru a înţelege suferinţa şi pentru a o alina, dar şi pentru a-i da un sens folositor
mântuirii noastre. Sunt foarte mulţi oameni care, atunci când se află în
suferinţă, îşi pun întrebarea: De ce tocmai eu să sufăr? Sunt eu, oare, cel
mai păcătos? Sunt cel mai rău dintre oameni? Desigur, Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi au dat răspunsul la aceste întrebări, dar foarte adesea răspunsurile
lor trebuie să fie explicate, prezentate într-un limbaj existenţial, adecvat
contextului cultural în care trăim. Avem de-a face cu o dimensiune foarte
profundă a vieţii, şi anume suferinţa, care în Iisus Hristos Domnul nu a
fost evitată, ci transfigurată, asumată şi schimbată într-o biruinţă pornită
din interiorul suferinţei. Hristos Domnul nu este impasibil ca Budha, ci
este un Om al durerilor, un Om al suferinţei, aşa cum L-au prevestit
prorocii Vechiului Testament, mai ales proorocul Isaia în capitolul 53:
„Om al durerilor [...] prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“ (Isaia 53, 3 şi
5). Dreptul Iov, care suferă fără nici o vină, este o prefigurare a lui Hristos, este
un om care a primit un har deosebit de la Dumnezeu ca să sufere, deşi nu are nici
o vină. El suferă şi rabdă, dar nu se răzvrăteşte. Dreptul Iov este un om care rabdă
suferinţa cu credinţă puternică în Dumnezeu şi cu o nădejde neîndoielnică. El
prefigurează răbdarea în suferinţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar şi a
tuturor drepţilor.

Suferinţa - biruinţă asupra păcatului

Sensul biblic şi patristic al suferinţei trebuie să stea la baza tuturor

explicaţiilor pe care le dăm noi ca păstori de suflete când ne aflăm aproape de cei
suferinzi, de cei bolnavi. Nici boala, nici suferinţa, nici moartea nu sunt fireşti.
Ele au devenit „fireşti“ sau „a doua natură” din cauza păcatului, dar
Dumnezeu n-a făcut nici boala, nici suferinţa, nici moartea şi nu Se bucură
de suferinţa nimănui. Păcatul , ca despărțire a omului de Dumnezeu – Izvorul
vieții, prin neascultare, este originea suferinţei, iar ceea ce se transmite ereditar e
înclinarea spre păcat, nu vina lui Adam. De aceea, când noi spunem în
Psalmul 50: „În păcate m-a născut maica mea“, trebuie să înţelegem:
păcătos m-a născut maica mea. Această înclinaţie sau predispoziţie spre
păcat se moşteneşte ca urmare a păcatului strămoşesc, însă, în Hristos
Domnul, tocmai ceea ce a fost urmare a păcatului – suferinţa – a fost
transformată în mijloc de îndepărtare de păcat. Deşi Hristos Domnul este
fără de păcat, El asumă suferinţa în mod liber şi o transformă în biruinţă

41
asupra păcatului. Din acest motiv, în ispitele durerii, care sunt cele ale
suferinţelor răstignirii, Mântuitorul Iisus Hristos rămâne statornic în
răbdare, cu nădejdea în Dumnezeu, ca om – El fiind Fiul lui Dumnezeu
Tatăl –, iar prin această răbdare El biruieşte suferinţa, dându-i sens ca
ascultare până la capăt, dându-i sensul fidelităţii desăvârşite faţă de
Dumnezeu şi al unirii cu Dumnezeu. Dar pentru că S-a smerit pe Sine în
suferinţă, Dumnezeu i-a dat Lui un nume mai presus de orice nume: „ca
în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Filipeni 2, 10).

Suferința ne poate îndepărta de Dumnezeu, prin răzvrătire, sau ne poate

apropia, prin rugăciune.

Nevoia de solidaritate cu cei suferinzi şi săraci

Drept urmare, este foarte important să reţinem ca adevăr central faptul că

boala şi suferinţa nu sunt voite de Dumnezeu, nu fac parte din chipul lui
Dumnezeu în om, ci ele sunt urmare a păcatului şi, de aceea, trebuie să lucrăm
pentru vindecarea bolii şi pentru alinarea suferinţei. Însuşi Mântuitorul Iisus
Hristos a venit să ne vindece de păcat şi de boală. Mulţimea de bolnavi vindecaţi
de El, bolnavi de toate felurile, de boli sufleteşti şi trupeşti, ne arată că
Biserica, trupul tainic al lui Hristos, trebuie să lucreze în aceeaşi direcţie -
de vindecare a bolilor, de alinare a suferinţelor. Iar când boala nu poate fi
vindecată, atunci ea trebuie transformată într-un mijloc de apropiere mai mare
de Dumnezeu şi de unire cu El. În acest sens, rugăciunile pentru bolnavi
trebuie însoţite de Spovedanie şi de Împărtăşanie, pentru ca suferinţa şi
boala să fie transformate în apropiere de Dumnezeu şi în unire cu El,
pentru mântuirea veşnică. Cine se uneşte cu Dumnezeu se mântuieşte, iar cine
se desparte de Dumnezeu pierde mântuirea.

De pildă, în momentul morţii Mântuitorului pe cruce, tâlharul din

dreapta, care s-a pocăit, se mântuieşte, iar cel din stânga Mântuitorului,
care este clevetitor şi răzvrătit, pierde mântuirea. În acest sens, Fericitul
Augustin spunea că pe Golgota vede trei oameni suferinzi: unul Care mântuieşte,
altul care se mântuieşte prin pocăinţă şi altul care pierde mântuirea prin nepăsare
duhovnicească.

42
 Aşadar, în toată călăuzirea pe care o dăm credincioşilor, în toată
îndrumarea duhovnicească, noi trebuie să avem drept călăuză această
lumină a Mântuitorului Iisus Hristos. Se constată însă în pastoraţie că,
atunci când suferinţa este însoţită de sărăcie multă, când bolnavul nu are nici
bani pentru medicamente, nici bani pentru lucrurile strict necesare şi când mai
nimereşte şi într-un spital dotat necorespunzător, suferinţa lui se amplifică. Ca
atare, este nevoie, pe lângă rugăciune, pe lângă sfatul duhovnicesc bun, pe lângă
Spovedanie şi Împărtăşanie, de multă solidaritate cu cei suferinzi şi săraci, de
ajutorare a lor cu medicamente şi tratament.

Când cineva suferă, dacă este înconjurat de prieteni sau de

membrii familiei cu afecţiune, suferinţa lui se diminuează, pentru că i
se arată solidaritate, simpatie, prezenţă iubitoare, prietenoasă, frăţească.
Suferinţa şi singurătatea se îngemănează; singurătatea se amplifică din
cauza bolii, iar suferinţa bolii se amplifică din cauza singurătăţii. Deci,
este foarte important ca preotul să fie prezent ca părinte duhovnicesc
lângă cei bolnavi sau suferinzi, să cultive prin rugăciune şi sfat bun
comuniune duhovnicească, de familie spirituală, mai ales dacă spitalul
are capelă sau paraclis.

Medicul şi preotul, împreună lucrători pentru ajutorarea

bolnavilor

Medicina modernă acordă prea mare importanţă aparatelor şi

analizelor faţă de dialogul cu bolnavul. Ca atare, foarte adesea, omul stă
singur între aparatele care, desigur, sunt necesare, dar lipseşte tocmai
dimensiunea personală a prezenţei altor persoane lângă cel bolnav. În
consecinţă, rolul preotului este extrem de important. Am putea spune
chiar că nimeni nu poate înlocui preotul din spitale, iar medicul este chemat să
coopereze cu preotul, şi preotul cu medicul. În spitale, în faţa bolnavilor, ei nu
sunt concurenţi, ci împreună lucrători. Trebuie să fie cooperanţi, iar din acest
punct de vedere este mare nevoie de prezenţa preotului de caritate în
spital, este mare nevoie de prezenţa unei capele, a unui paraclis, este mare nevoie
de literatură duhovnicească pentru întărirea şi încurajarea celor bolnavi.

Există preoţi ortodocşi în ţară şi în străinătate care cultivă

dimensiunea spirituală medicală. Sunt impresionante conexiunile pe care le
fac unii medici între sănătate şi spiritualitate, între ştiinţa medicală şi
43
comportamentul duhovnicesc al omului. Există un potenţial de dialog foarte mare.
Cel mai util este ca această legătură să aibă loc mai întâi în interiorul unei
persoane şi apoi între mai multe persoane, unde teologul să fie medic şi medicul
să fie teolog. Este vorba de o sinteză creatoare, care trebuie să dăinuiască şi,
totodată, descoperim şi vocaţia preotului de altă dată, care este sfătuitor
în ceea ce priveşte darul sănătăţii, pentru a ajuta credincioşii. Minuni se
fac şi când reuşeşte o operaţie şi atunci când se recomandă cel mai bun
tratament.

De asemenea, este mare nevoie de a mobiliza comunitatea de

acasă, familia şi parohia, pentru ca cel bolnav să nu se simtă singur. Nu
este suficient să se roage doar preotul de caritate pentru cel bolnav, ci
trebuie ca şi preotul paroh şi preoţii slujitori din parohia celui bolnav
să se roage. Preoţii trebuie să cunoască listele bolnavilor lor din parohie.
Când un bolnav ştie că întreaga comunitate se roagă pentru el, primeşte o
alinare, o încurajare, o întărire mai mare.

Programul vindecării noastre

Programul vindecării fiecăruia dintre noi se realizează prin lacrimile

pocăinţei, reînnoind Botezul prin Spovedanie şi prin primirea iertării
păcatelor. Aşa ne vindecăm sufletul de rănile pe care demonii, păcatul şi
patimile ni le imprimă în suflet, din trup. Prin împărtăşirea mai deasă, după
ce ne-am spovedit și am primit iertarea păcatelor, refacem comuniunea cu
Dumnezeu, ne bucurăm de prezenţa Lui iubitoare, iertătoare şi sfinţitoare. Prin
faptul că venim mai des la biserică, ne aflăm pe drumul cel bun, ne
pregătim pentru cea de-a Doua Venire a Lui. Când El, Samarineanul
milostiv, va plăti ceea ce noi am cheltuit. Când El va răsplăti celor ce şi-au
cheltuit energia lor, de a dărui bunătatea lor şi de a contribui la vindecarea
sufletelor altora, potrivit îndemnului din Evanghelie: „Mergi, fă şi tu
asemenea!” (Luca 10, 37). e fapt, Evanghelia este un program de acţiune,
nu este o simplă invitaţie la meditaţie. Este un îndemn la fapte.

Mântuitorul Iisus Hristos – pacient și medic

44
 Vizitarea bolnavilor este, de asemenea, foarte importantă, iar Domnul
Iisus Hristos ne spune că vom fi judecaţi după cât am iubit pe semenii noştri cu
iubire milostivă, iar El devine Mântuitorul-pacient. „Am fost bolnav şi nu M-aţi
cercetat“, spune El (cf. Matei 25, 43). Nu spune: nu M-aţi vindecat, pentru că
nu stă în putinţa noastră să vindecăm, dar stă în putinţa noastră să vizităm
pe cei bolnavi. Deci, Iisus Hristos este când Doctorul sufletelor şi al
trupurilor noastre, când pacientul care așteaptă vindecare. El este tainic
prezent și în medicul înțelept și în pacientul smerit.

Hristos Domnul este tainic prezent în medicul competent şi credincios care

devine mâna Lui vindecătoare, alegând cel mai bun medicament sau operând în
modul cel mai înţelept şi mai potrivit cu un bolnav care are nevoie de o
intervenţie chirurgicală; desigur, cu această conştiinţă şi smerenie creştină
- că, de fapt, medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă. Este foarte
important să vedem că Mântuitorul Hristos, Care este Doctorul sufletelor
şi al trupurilor, lucrând prin mâna medicului, este prezent, în acelaşi timp,
în bolnavul care are nevoie de vindecare și de ajutorare.

Această abordare duhovnicească profundă a bolii şi a vindecării este

necesară, pentru că, altfel, riscăm să reducem persoana la individ, la un număr,
la un obiect de utilitate imediată sau o considerăm importantă după cât este de
utilă societăţii. Dar noi ştim că omul are o valoare veşnică, întrucât este
creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu, deci chemat la viaţă
veşnică. Viaţa de aici, de pe pământ, este o pregătire pentru viaţa cerească
veşnică, iar preotul trebuie să arate deodată importanţa sănătăţii, ca dar al
lui Dumnezeu, dar şi importanţa mântuirii sufletului nemuritor, care este
mai mare dar decât sănătatea trupească. Iar dacă nu putem ajunge la
sănătate trupească deplină, cel puţin să ne îngrijim de cea mai mare
valoare pe care o putem primi, cel mai mare dar, anume mântuirea şi
viaţa veşnică. Această perspectivă a valorii eterne şi unice a fiecărei
persoane umane create după chipul Persoanelor divine veşnice este
extrem de importantă astăzi, într-o lume în care dimensiunea sacră a
vieţii a slăbit foarte mult. Există astăzi un utilitarism foarte mare, dar
există puţină convingere în ceea ce priveşte valoarea eternă şi unică a
persoanei umane.

45
 Este foarte important să reţinem de ce, în rugăciunile Bisericii,
cererea cea mai frecventă este: ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea sa/lor.
Ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor, ele fiind două valori
esenţiale pentru viaţa persoanei umane.

Ca slujitori ai lui Dumnezeu, ne străduim să devenim o prezenţă

a mâinilor vindecătoare, ajutătoare şi alinătoare de suferinţă ale
Mântuitorului Iisus Hristos şi să aducem bucurie în mijlocul întristării,
alinare în mijlocul suferinţei şi prezenţă părintească şi frăţească în
mijlocul singurătăţii celor bolnavi.

Mântuitorul Iisus Hristos nu ne învaţă doar prin cuvinte cum să ne

comportăm în faţa suferinţei, în faţa morţii, ci ne învaţă şi prin modul Său de a fi
şi prin modul Său de a săvârşi lucrarea Sa mântuitoare. Este deosebit de
important şi semnificativ faptul că Hristos Domnul, când Se întâlneşte cu
moartea, o schimbă în viaţă, când Se întâlneşte cu singurătatea, o schimbă
în comuniune, când Se întâlneşte cu întristarea şi cu lacrimile le schimbă
în bucurie. Întâlnirea Lui cu cortegiul funebru a schimbat viaţa femeii care
era copleşită de durere şi a redat viaţă tânărului care era mort.

Cu alte cuvinte, Evangheliile ne învaţă că nimeni din cei ce se

întâlnesc cu Hristos Domnul, care este Izvorul vieţii, nu rămâne cum a
fost, ci se schimbă - dacă se întâlneşte cu adevărat cu dumnezeirea Lui.
Când a spus văduvei din Nain „Nu plânge!“ (Luca 7, 13), Mântuitorul
Iisus Hristos ne-a arătat că trebuie să mângâiem familiile îndoliate, să fim
sensibili la lacrimile celor care plâng. Cu totul surprinzător este faptul că
Mântuitorul spune femeii văduve din Evanghelie: „Nu plânge!“, dar când
a văzut pe prietenul său Lazăr, a patra zi după moarte, Evanghelia ne
spune că „Iisus plângea”, (Ioan 11, 35 – cel mai scurt verset din Noul
Testament). De ce El, care plânge atunci când vede că Lazăr din Betania a
murit, îi spune văduvei „Nu plânge!“? El plânge, iar ei îi spune să nu
plângă. Pentru ca să ne arate nouă că lacrimile celuilalt trebuie
mângâiate, şterse, oprite înaintea propriilor noastre lacrimi, ca să arătăm
iubire faţă de semeni. A zis „Nu plânge!“, pentru că ştia că această femeie
era la capătul puterilor ei sufleteşti şi ca să nu cadă în deznădejde, să nu
fie copleşită de prea multă durere, îi spune aceasta. Iar la învierea lui Lazăr
a zis: „Lazăre, vino afară!“, cu lacrimi în ochi, pentru că a vrut să ne arate

46
că este Om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Ca Dumnezeu l-a înviat pe Lazăr,
după ce ca Om a plâns pentru el, arătând că moartea nu este fenomen
natural. Moartea este un accident, este urmarea păcatului strămoşilor
Adam şi Eva, fiind provizorie (cf. Romani 6, 23).

Oricine este credincios este luptător cu boala, cu suferinţa, cu

necazurile. De aceea s-a spus că bolnavii sunt martirii vremurilor noastre.
Noi trebuie să ne rugăm pentru sănătate, iar dacă doctorii nu pot vindeca
boala, nu trebuie să deznădăjduim, ci să ne rugăm mai mult şi să ne
apropiem cu smerenie şi mai mare de Hristos. Se întâmplă ca cei bolnavi
să treacă la cele veşnice. În acest moment intervine grija frăţească,
creştinească, pentru cei îndoliaţi. Cum să ne comportăm ca păstori de suflete
şi ca fraţi creştini cu familiile îndoliate? Să fim alături de cei care sunt singuri
şi copleşiţi de suferinţă din cauza pierderii unor fiinţe dragi. Noi nu putem
săvârşi minunile învierii din morţi ale tuturor persoanelor care mor, dar ceea ce
este în mod deosebit important este să ne rugăm pentru cei care trec la Domnul,
ca cei morţi trupeşte prin despărţirea sufletului de trup să nu se despartă de
Dumnezeu, ci să trăiască sufleteşte.

Din punct de vedere practic, formulăm următoarele orientări și

îndemnuri pentru pastorația bolnavilor:

1. Spovedania, Sfântul Maslu și rugăciunile parohiei și ale familiei, ale

prietenilor și cunoscuților pentru cei bolnavi constituie lucrarea duhovnicească
de bază a Bisericii pentru îngrijirea bolnavilor.

2. Cercetarea sau vizitarea bolnavilor acasă ori la spital, recomandarea unor

medici competenți sau a unor spitale dotate corespunzător, ajutorarea lor cu bani
pentru medicamente, alimente și haine completează partea spirituală a pastorației
bolnavilor.

3. Punerea în practică a recomandărilor medicilor privind igiena sanitară,

alimentația sănătoasă și alte demersuri pentru prevenirea bolilor, încurajate prin
cateheze și conferințe organizate în parohie, sunt, de asemenea, modalități de
ajutorare a semenilor noștri, deoarece este mai ușor și mai ieftin să prevenim boala
decât să o vindecăm.

47
 4. La nivel parohial, acolo unde nu există, preoții vor iniția și sprijini
înființarea unor dispensare medicale sau a unor puncte farmaceutice. Vom
încuraja pe credincioși să participe la programele Patriarhiei Române: „Donează
sânge, salvează o viață!”, „Sănătate pentru sate” și altele.

5. Bolile nu sunt doar urmări ale păcatelor individuale, ci, foarte adesea,
sunt și urmări ale păcatelor colective care au cauzat degradări materiale și
funcționale în societate și în natură, și anume: degradarea serviciilor medicale și
sociale, sărăcia și subnutriția cauzate de lăcomia unora dornici de îmbogățire cu
orice preț, poluarea mediului înconjurător: a apei, aerului și solului, chimizarea
excesivă a alimentelor și altele.

6. Toate acestea ne arată că nu avem astăzi doar oameni bolnavi în societate,

ci oarecum și o societate bolnavă, în care oamenii suferă ca urmare a înmulțirii
păcatelor colective sau a comportamentelor sociale negative. De aceea, este nevoie
ca Sfântul Maslu să fie săvârșit nu numai pentru unii bolnavi, ci și pentru toată
obștea, întrucât boala spirituală numită păcat are și aspecte sociale care au nevoie
de vindecare, iar prin educație și pastorație permanentă Biserica poate contribuie
la însănătoșirea spirituală și morală a societății.

7. În concluzie, îngrijirea bolnavilor nu se reduce la tratamentul medical,

ci toată lucrarea liturgică, educațională-catehetică, pastorală, social-filantropică
și medicală a Bisericii este o lucrare de vindecare, de păstrare sau de recuperare a
sănătății sufletului și trupului, a sănătății persoanei și a comunității.

48
 Bibliografie orientativă ANDREI, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi
Maramureşului, Păstorul şi turma, Editura Reîntregirea, Cluj-Napoca, 2012, 55 p.
 BĂDIŢĂ, Diac. Dumitru Bogdan, Pastoraţia bolnavilor, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei
Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2012.
 BUCHIU, Pr. prof. dr. Ştefan şi PESTROIU, Pr. Lect. Dr. David (coordonatori), vol. Taina
Sfântului Maslu şi îngrijirea bolnavilor,Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi
Dobrogei, Bucureşti, 2012 (conţine comunicările ştiinţifice susţinute la Simpozionul
Internaţional de Teologie desfăşurat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din
Bucureşti în perioada 15-16 mai 2012).
 CÂNDEA, Pr. prof. dr. Spiridon, Îngrijirea pastorală a credincioşilor bolnavi, în „Mitropolia
Ardealului", 11(1957), nr. 1-2, pp. 87-100;
 CORNEANU, Diac. conf. Nicolae, Preoţie şi bătrâneţe, în „Mitropolia Olteniei", XII(1960), nr.
3-4, pp. 199-202.
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Să biruim suferinţa din interiorul ei, cuvânt
rostit la întâlnirea cu preoţii misionari din spitalele din Arhiepiscopia Bucureştilor,
Bucureşti, Palatul Patriarhiei, 4 august 2008, în vol. Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii
în societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 488-493.
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Îngrijirea medicală și spirituală a persoanelor
vârstnice, în vol. Semne de speranță în vreme de suferință. Lucrarea Bisericii în societate în anul
2012, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, pp. 133-138;
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preoții se roagă, medicii tratează, însă
Dumnezeu dăruiește vindecarea, în vol. Semne de speranță în vreme de suferință. Lucrarea Bisericii
în societate în anul 2012, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, pp. 283-287.
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Maslu – Taina însănătoșirii trupești
și sufletești, în vol. Semne de speranță în vreme de suferință. Lucrarea Bisericii în societate în anul
2012, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, pp. 288-290;
 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Îngrijirea bolnavilor – o datorie spirituală și o
necesitate socială, în vol. Semne de speranță în vreme de suferință. Lucrarea Bisericii în societate în
anul 2012, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, pp. 333-337;
 LARCHET, Jean-Claude, Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, traducere de Marinela Bojin,
Editura Sophia, Bucureşti, 2006.
 LARCHET, Jean-Claude, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi a morţii, traducere de Marinela
Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Pastoraţia credincioşilor bolnavi, în „Mitropolia Banatului",
XXVI(1976), nr. 9-12, pp. 685-692;
 PETRICA, Prof. dr. Vasile, Pregătirea credincioşilor în vederea primirii sfintelor taine, în
„Mitropolia Banatului", XXVIII(1978), nr. 7-9, pp. 425-437;
 STREZA, Pr. Prof. Dr. Liviu, Cu privire la pastoraţia bolnavilor, în „îndrumător Bisericesc",
Sibiu, 1987, pp. 77-80;
 STREZA, Pr. Prof. Dr. Liviu, Preotul şi îndatorirea sa pastorală faţă de credincioşii bolnavi, în
„Mitropolia Olteniei", XXXIX(1987), nr. 1, pp. 78-86;
 TIMIADIS, Mitrop. Emilianos, Preot, parohie, înnoire, traducere de Paul Brusanowski,
Editura Sophia, Bucureşti, 2001, 283 p.
 TUDOSE, Pr. Asist. Dr. Silviu, NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, MIHAI, Pr. Lect.
Dr. Marian, Taina Sfântului Maslu. Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul
Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2012.

49