Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
4
INTRODUCERE
Această carte, ca de altfel toate celelalte, s-a născut din profunda noastră dragoste
faţă de artilerie, precum şi din uriaşa gratitudine ce o nutrim faţă de înaintaşii ce i-au
dat, de-a lungul timpului, strălucire. O motivaţie determinantă în apariţia lucrării
„File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni”, a reprezentat-o dorinţa de
a îmbogăţi patrimoniul spiritual de excepţie al acestei nobile arme cu relatări despre
fapte şi întâmplări inedite, mai puţin cunoscute, precum şi despre artilerişti de mare
notorietate, servanţi admirabili ai artileriei, ai oştirii şi ai naţiunii. Am scris această
carte pentru a dezvolta istoriografia artileriei, din dorinţa de a intra în cadenţa celor
ce şi-au asumat deliberat responsabilitatea de a informa generaţiile viitoare despre
trecutul glorios al armatei în general şi al artileriei în special, de a crea premisele pentru
perceperea sa de către viitorii tunari, nu numai ca o armă, expresie a hiperviolenţei pe
câmpul de luptă, ci ca pe o autentică stare de spirit, în măsură să le influenţeze benefic
exprimarea profesională.
Am dorit ca şi prin această lucrare să contribuim la relevarea renumelui şi
prestigiului înaintaşilor care au dovedit prin fapte că nimic nu este mai sfânt ca ţara şi
ca îndeplinirea îndatoririlor faţă de aceasta. Recunoaştem, totodată, că nu am rezistat
tentaţiei ca, pe lângă evidenţierea câtorva personalităţi strălucite, din pleiada spiritelor
de excepţie ale înaintaşilor să aducem în atenţie, ca şi contra-exemple, şi artilerişti ce
s-au constituit în singulare, dar autentice „umbre” în bogata istorie a armei, ca urmare a
precarităţii formaţiei lor morale.
Câteva dintre abordările prezentei lucrări au mai văzut lumina timpului, prin
publicarea lor într-o redactare mai mult sau mai puţin diferită faţă de cea actuală, în
Revista Document şi în Revista Artileria Modernă Română. Am apreciat că reunirea
lor între coperţile unei cărţi şi completarea cu alte subiecte similare, de interes, cu
privire la artilerie, vor facilita peste ani buna cunoaştere a trecutului şi a tradiţiilor
artileriei. Mai mult decât atât, am avut convingerea că în acest fel va spori şi aria de
adresabilitate a cărţii, de diseminare a informaţiilor, depăşind sferele relativ limitate
de cuprindere ale cititorilor celor două reviste mai sus-menţionate.
Bucuria apariţiei acestei cărţi este imensă, întrucât încununează cu succes
o muncă asiduă de studiere a unei multitudini de surse bibliografice, arhivistice, de
selectare, analiză şi prelucrare riguroasă a conţinutului acestora. Este totodată bucuria
faptului că şi această carte ne înlesneşte posibilitatea ca dincolo de existenţa noastră
efemeră să ne adresăm peste ani şi ani cititorilor, probabil unii nenăscuţi la această
dată, să ne lăsăm înţeleşi şi, am vrea să credem, şi apreciaţi pentru efortul de a le dărui
cu generozitate pagini de istorie.
Folosim acest prilej pentru a exprima mulţumirile noastre tuturor celor ce ne sunt
dragi, familiilor, pentru sprijinul, încurajările şi înţelegerea manifestate în legătură
cu acest demers editorial, precum şi celor ce într-o formă sau alta au facilitat scrierea
acestei cărţi.
Autorii
5
Capitolul I – FAPTE ŞI ÎNTÂMPLĂRI
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
9
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
a sugestiei adjutantului său domnesc, căpitanul Ioan Emanoil Florescu, domnitorul i-a
solicitat sultanului un număr de piese de artilerie, pentru dotarea oştirii. La înapoierea în
ţară, acesta i-a dăruit patru tunuri cu ţeava din bronz de 4 livre (calibru 80 mm), ca ,,să
slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”.
Această danie a avut loc în contextul istoric definit în principal de îndelungatele
dominaţii străine – îndeosebi otomană şi fanariotă – ce slăbiseră ţara din toate punctele
de vedere, inclusiv din perspectiva potenţialului său militar. Evenimentul care a grăbit
procesul de renaştere a armatei naţionale şi de apariţie a artileriei române moderne a
fost pacea de la Adrianopol, încheiată în urma Războiului ruso-turc din anii 1828-1829.
În baza Regulamentului ostăşesc pentru miliţia naţională a Principatului Valahiei
şi a Regulamentului pentru miliţia naţională a Moldovei, în anul 1830 s-a trecut la
organizarea noilor oştiri pământene. În anul 1835, Adunarea Naţională din Ţara
Românească a propus introducerea artileriei în organizarea armatei naţionale. Motivând
necesitatea reînfiinţării acestei arme, membrii adunării făceau referiri la tradiţia ei,
arătând că este necesară „cumpărarea de tunuri pentru desăvârşirea şi împodobirea
organizaţiei regulatei oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sărbătorilor naţionale, pentru
un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era lipsit de această podoabă”.
Dar, abia în anul 1841, a fost întocmit un proiect de lege pentru constituirea primei
baterii de artilerie. Numai că lipseau tunurile. Doi ani mai târziu, la 10 noiembrie 1843,
Gheorghe Bibescu, după ce a primit de la sultan cele patru tunuri mai sus-menţionate,
a legiferat înfiinţarea primei baterii de artilerie a Ţării Româneşti prin Porunca
Domnească nr. 198. Cel dintâi comandant al primei baterii de artilerie a fost căpitanul
Pavel Lenz. Acesta era ajutat de locotenenţii Scarlat Ciocârlan şi Nicolae Haralambie,
primii săi subalterni. De aceea, data de 10 noiembrie 1843 reprezintă pentru istoria
artileriei române o dată memorabilă, un nou punct de plecare, ce marchează începutul
procesului devenirii artileriei ca armă modernă în ţara noastră.
În anul 1835, Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul
domnitor, Grigore Al. Ghica, a primit din partea sultanului 5 tunuri, cu ocazia învestirii
sale la Constantinopol, s-a constituit şi în Moldova prima baterie de artilerie, formată
din 6 tunuri trase de atelaje, fiecare cu câte 4 cai. Încadrarea a fost făcută cu ofiţeri şi
soldaţi care efectuaseră pregătirea în Rusia, precum şi cu ofiţeri şi soldaţi luaţi de la
unitatea de infanterie din Iaşi.
Primul divizion de
artilerie (1854) şi primul
regiment de artilerie (1860)
În primii ani ai celei
de-a doua jumătăţi a secolului
al XIX-lea, proaspăt înfiinţatele
baterii de artilerie române au
cunoscut botezul focului pe câm-
purile de luptă. Între anii 1853 - 1854 Lucru în poziţia de tragere
10
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
bateriile de artilerie din Ţara Românească şi Moldova au luat parte la Războiul ruso-turc,
distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei,
Vadul Silistrei şi Ostrov. După terminarea războiului, pentru o perioadă de câţiva ani,
oştirile Ţărilor Române au rămas fără artilerie, pentru că trupele ţariste, la retragerea în
Rusia, au luat cu ele şi tunurile cu care erau dotate bateriile române.
În anul 1855, pentru instruirea servanţilor bateriei din Moldova au fost aduse la
Iaşi, de la Galaţi, două tunuri care zăcuseră în Dunăre de pe timpul Războiului ruso-turc
din anii 1828-1829. Doi ani mai târziu, în luna februarie 1857, Moldova a achiziţionat
din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu
acestea a fost constituită o baterie de artilerie călăreaţă, formată din 8 piese, comandată
iniţial de căpitanul Filipescu şi apoi de căpitanul Tobias Gherghely. Această baterie a
fost, de altfel, singura subunitate de artilerie existentă în Principatele Române până în
anul unirii acestora.
După unire, ca urmare a faptului că Rusia a înapoiat Principatelor Române tunurile
luate abuziv în 1854, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră în Moldova,
comandată de căpitanul Enric Herkt, şi două în Ţara Românească, una călăreaţă, sub
comanda căpitanului Gheorghe Manu, şi una pedestră, sub comanda căpitanului Nicolae
Haralambie. Cele două baterii din Ţara Românească s-au constituit la 11 octombrie 1859,
în primul divizion de artilerie al Armatei Române, al cărui comandant a fost colonelul
Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la
21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel
primul regiment de artilerie al Armatei Române Moderne (organizat pe două divizioane),
al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghely. Ajutorul şefului regimentului a fost
numit maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit căpitanul Herkt
Enric, iar şeful divizionului al doilea a fost desemnat căpitanul Gheorghe Manu.
12
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
17
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
din Franţa. Acest tun, cu o ţeavă mai lungă decât a altor guri de foc similare, putea
să tragă un singur fel de proiectil, cu un efect deosebit de puternic. Având o formă
aerodinamică, acest proiectil suplinea atât obuzul exploziv, cât şi şrapnelul. Gloanţele
din interiorul proiectilului erau dispuse după un sistem conceput de inventator, realizând
o mare densitate de lovire la ţintă. Din păcate, factorii de decizie fiind, probabil, prea
legaţi de interesele industriei germane de armament, au refuzat să fabrice tunul realizat
de colonelul Perticari.
Prin contribuţia unui grup de artilerişti, ofiţeri români de excepţie, Toma Ghenea,
Dumitru Iliescu, Eugeniu Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei a fost realizat tunul
de câmp cu tragere repede, calibrul 75 mm, md. 1904, cu caracteristici comparabile cu
ale celor mai moderne tunuri din Germania, Franţa şi Rusia. Fabricarea acestui tun a fost
executată în străinătate, primele exemplare fiind primite în anul 1904 de către Bateria de
elevi din Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină.
Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevăzut cu legătură elastică, a fost
obuzierul calibru 105 mm. Acesta a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912,
după experienţe şi modificări făcute timp de doi ani de către ofiţerii români. Prin bătaia
maximă ce o realiza (6.500 m) şi prin greutatea sa mică, acest obuzier era superior celui
mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa.
Tot în 1912, la Uzinele „Schneider” din Franţa, unde a fost realizat şi obuzierul
calibru 105 mm, a mai fost fabricat şi obuzierul greu calibru 150 mm, în baza caietului
de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofiţerii români de artilerie.
Eficacitatea celor două obuziere, construite în Franţa în conformitate cu condiţiile
tehnice cerute de ţara noastră, a fost dovedită în timpul Primului Război Mondial.
Jumătate din numărul obuzierelor de 150 mm, comandate de România la Uzinele
„Schneider”, au fost oprite de guvernul francez şi întrebuinţate în anii războiului pe
fronturile din Franţa şi Belgia. Ele au fost considerate cele mai moderne obuziere grele
de câmp de care dispuneau aliaţii.
Artileria de munte a fost dotată cu tunuri sistem „Armstrong” (Anglia),
calibrul 63 mm md. 1883, precum şi cu tunuri de 75 mm.
Artileria antiaeriană a fost dotată cu tunuri calibru 57 mm, transformate din tunurile
de cetate. Locotenent-coloneii Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin
studiile şi proiectele pe care le-au întocmit pentru transformarea acestor tunuri.
s-a făcut conform principiului asigurării unei proporţii de cel puţin o baterie pentru
fiecare batalion de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene.
În consecinţă, numărul gurilor de foc din înzestrarea diviziei a crescut simţitor prin
organizarea brigăzii de artilerie pe două regimente, unul de tunuri şi altul de obuziere,
precum şi prin înfiinţarea celor două baterii: una de tunuri de însoţire şi una de mortiere de
tranşee. Pe de altă parte, însă, modificările aduse gurilor de foc, precum şi achiziţionarea
de material modern din străinătate au dus la diversificarea calibrelor şi modelelor, fapt
ce a pus mari probleme de asigurare cu muniţia unităţilor şi subunităţilor de artilerie. La
începutul celor două campanii, singurul criteriu de care s-a ţinut seama în organizarea
unităţilor de artilerie a fost cel al identităţii caracteristicilor tehnico-tactice în cadrul
fiecărei categorii de guri de foc: tunuri uşoare de câmp, obuziere uşoare de câmp, tunuri
grele de câmp şi obuziere grele de câmp.
Şcoala Specială de Artilerie, destinată perfecţionării pregătirii ofiţerilor, nu a
funcţionat în timpul războiului. Cu toate acestea, pregătirea artileriştilor a continuat
prin cursurile Şcolilor de Tragere ale Artileriei, organizate la Bârlad, începând cu
15 martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: Şcoala de Tragere a Artileriei de
Câmp şi de Munte, Şcoala de Tragere a Artileriei Grele, Şcoala de Tragere a Artileriei
Antiaeriene şi Şcoala de Specialişti pentru Artilerie. Durata cursurilor acestor şcoli era
diferită: de 15, 20 sau chiar de 60 de zile. După război, Şcoala de Tragere a Artileriei a
fost transformată în Centrul de Instrucţie al Artileriei cu reşedinţa la Râşnov.
La 1 februarie 1919, Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină, care a fost
dislocată în timpul războiului la Iaşi şi Botoşani, a revenit la Bucureşti, la localul său
din Calea Griviţei, nr. 28.
Divizia de cavalerie a fost organizată şi înzestrată în aşa fel încât să poată executa
acţiuni de cercetare, manevre largi, urmărirea inamicului care se retrage şi alte misiuni.
Artileria diviziei de cavalerie era organizată similar cu cea a diviziei de infanterie.
Corpul de armată era un eşalon de comandament cu rolul de a organiza, conduce şi
coordona acţiunile diviziilor care i se subordonau pentru un timp determinat. În organica
unui corp de armată existau: 1 regiment de artilerie grea; 1 divizion de artilerie antitanc;
1 batalion de transmisiuni; 1 batalion de pionieri; 1 companie de poliţie şi formaţiuni
de servicii.
Regimentul de artilerie al corpului de armată era constituit din artilerie grea
motorizată. În compunerea acestuia intrau 2 divizioane, şi anume 1 divizion de tunuri
calibru 105 mm (12 piese) şi 1 divizion de obuziere calibru 150 mm (12 piese). Ambele
divizioane erau organizate pe câte 2 baterii. Privind organizarea regimentului de
artilerie grea, experienţa războiului a dovedit că divizioanele pe 2 baterii au rezolvat cu
dificultate problemele tehnice pentru care regulamentele conţineau prevederi stabilite în
funcţie de posibilităţile divizioanelor ternare.
Armata a fost marea unitate operativă din compunerea forţelor române, organizată
în aşa fel încât să poată executa conducerea şi să asigure întreţinerea marilor unităţi
din compunerea ei. În acest scop, armata avea un stat major cu un personal numeros
şi formaţiuni de servicii complexe. În compunerea armatei au intrat: 2 la 4 corpuri
de armată; 1 la 2 divizii de cavalerie; 1 la 2 batalioane de transmisiuni; 1 regiment
de artilerie antitanc; 1 divizion de artilerie grea independent; 2 companii poduri;
2 la 3 batalioane drumuri; 1 batalion de jandarmi; 1 companie de poliţie; 1 companie
chimică; 1 detaşament construcţii linii şi formaţiuni de servicii.
Structura organizatorică a trupelor române participante la războiul antihitlerist a
avut anumite trăsături proprii, care au influenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativă
ale Armatei Române, imprimându-le un pronunţat caracter de originalitate. Experienţa
câmpului de luptă a confirmat justeţea concepţiei adoptate de către strategii români
privind organizarea unităţilor şi subunităţilor de artilerie.
Tunari la instrucţie
25
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
schimbat denumirea în
Inspectoratul General al
Artileriei, păstrând atribuţiile
comandamentului. Trei ani
mai târziu, această structură
s-a transformat în una
mult diminuată numeric,
denumită Inspectorul Arti-
leriei, ce a funcţionat, până
în luna aprilie 1997, în cadrul
Inspectoratului General al
Instalaţie LAROM Statului Major General.
Instituţia inspectorului în
armă a fost reînfiinţată la 15 august 2002 şi deţinută prin cumul de comandantul Şcolii
de Aplicaţie pentru Artilerie şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă”. De reţinut că, la data
de 1 septembrie 2008, a fost desfiinţată funcţia de inspector pentru artileria terestră,
instituţie importantă în gestionarea destinelor armei, cu vechi tradiţii în instituţia militară
românească, deţinută, din 1 august 2005 până la acea dată, prin cumul, de comandantul
Centrului de Pregătire pentru Artilerie Terestră „Ioan Vodă”.
În prezent, artileria română dispune de o mare unitate de artilerie, câte un regiment
de artilerie mixt la fiecare divizie de infanterie şi de câte un batalion de artilerie mixt la
fiecare brigadă a forţelor de manevră. Tehnica artileristică din dotare este dinainte de anul
1989, cu excepţia sistemului LAROM. De aceea, se impune cu stringenţă modernizarea
artileriei, adecvarea sa acţională deplină la noile cerinţe ale câmpului de luptă. În aceste
condiţii, preocupările specialiştilor au fost şi sunt subscrise dezideratului de realizare a
unui sistem artileristic capabil să ofere: disponibilitate îmbunătăţită, siguranţă mai mare,
timp de ripostă redus, interoperabilitate în NATO, precizie ridicată, eficienţă sporită.
Din nefericire, această perioadă a consemnat desfiinţarea trupelor de rachete,
constituite începând cu anul 1961, odată cu înfiinţarea Brigăzii 32 Operativ-Tactice de
la Tecuci. Evenimentul a însemnat încheierea unui lung şi complex proces evolutiv. Prin
această măsură, Armata României a pierdut cei mai importanţi vectori tereştri de lovire
la mare distanţă (până la 300 de km).
La data de 1 aprilie 2006 s-a renunţat la denumirea tradiţională de divizioanele de
artilerie, acestea primind denumirea de batalioane de artilerie.
Astăzi, la fel ca şi în armatele occidentale, şi în Armata României termenul artilerie
înseamnă mai mult decât un simplu tun sau obuzier, prin artilerie înţelegându-se
un ansamblu de sisteme artileristice, constituite ca un tot unitar, având următoarele
componente: subsistemul de asigurare date (de supraveghere, recunoaştere şi de
determinări meteo şi balistice); subsistemul de comandă şi control; subsistemul
mijloacelor de lovire şi sistemul logistic.
29
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
30
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
generalul Ion Emanoil Florescu, atunci căpitan şi adjutant al acelui domn. În dorinţa
de aşi dezvolta în patria lui învăţăturile cu care se adăpase în străinătate şi cu ocazia
mergerii la Constantinopol a zisului Domn pentru investitură, rugă, stărui, pentru a cere de
la Sultan recunoaşterea acestui drept al ţării. Suzeranul primi, şi dărui chiar 4 tunuri care
fură aduse în România şi intrate cu mare solemnitate în capitală în mijlocul Regimentului
2 de linie în care serveam şi eu, comandat de ingeniosul colonel Enghel”2.
Meritele generalului Ion Emanoil Florescu în dezvoltarea ca armă a artileriei
au continuat în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Apariţia la data de
21 decembrie 1860 a primului regiment de artilerie se datorează raportului său
adresat domnitorului, în care menţiona: „Artileria până acum se află încă despărţită.
Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt ordin ca bateriile ce sunt astăzi pe
conta Moldaviei şi cele ce se află pe conta Valahiei să se unească împreună şi să
formeze 1-iul Regiment de Artilerie împărţit în 2 divizioane. Tot deodată rog plecat
pe Înălţimea Voastră, ca primind această unificare să binevoiţi a întări în posturile
acestui Regiment pe Maiorul Tobias Gherghely ca şeful Regimentului, Maiorul
Haralambie Nicolae ca ajutorul şefului Regimentului, căpitanul Herkt Enric, şeful
Divizionului 1-ul şi căpitan G. Mano şeful Divizionului al 2-lea”3.
Convins de argumentele menţionate în raport, domnitorul Alexandru Ioan I-iu
Cuza a aprobat înfiinţarea primului regiment de artilerie din armata României şi cu
aceeaşi dată l-a avansat colonel şi numit comandant pe Tobias Gherghely, care a
deţinut această funcţie până la 28 aprilie 1864, când a fost numit intendent general
al armatei4.
În fine, menţionăm contribuţia sa excepţională, de autentic vizionar, la dezvoltarea
artileriei în vremea în care conducător al României era Carol I. Astfel, în calitate de
ministru de război, exercitată în perioada 1871-1876, i-a propus acestuia şi ulterior
a dotat artileria cu cele mai moderne şi puternice guri de foc ale vremii, anume
tunurile ,,Krupp”, calibru 87 mm, model 1875. Acestea, denumite şi ,,tunuri de 9”,
au fost achiziţionate pentru înfiinţarea Regimentelor 3 şi 4 Artilerie (constituite din câte 4
baterii) şi au reprezentat materialul de artilerie de bază în războiul de independenţă. Erau
primele tunuri cu afetul integral metalic.
Al doilea aspect inedit pe care dorim să-l relevăm este legat de atitudinile ilustrului
principe, din 1881 rege, Carol I faţă de artilerie, aflată în anii de început ai existenţei sale.
Prima abordare este determinată de lucrarea ,,Armata română în războiul de independenţă”
realizată de Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Corneliu M. Andonie, Ioan I. Scafeş
şi apărută la Editura Sigma în 2002, în care, la pagina 57 este reprodusă o fotografie cu
următoarea explicaţie: „August-septembrie 1913, Poradim, Bulgaria. Domnitorul Carol I,
2
General Radu Rosetti – Un uitat. Generalul I. Em. Florescu – Bucureşti, 1937, Anexa II, pp. 25-27;
3
General P. V. Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafice
„Universala“, p. 41;
4
Idem, p. 146.
31
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
32
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
33
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
şi pe Gheorghe Manu (27 aprilie 1877), comandant al Diviziei 4, ulterior şeful artileriei
Armatei de operaţii în Războiul de Independenţă. În anii următori au mai fost avansaţi la
gradul de general: Alexandru Anghelescu (1881), comandantul Regimentului 2 Artilerie
în 1877; Iulius Dunca (1881), comandantul Regimentului 1 Artilerie în 1877; Eracle Arion
(1883), şeful artileriei în Marelele Cartier General în 1877.
Locul important al generalului Henric Herkt în cadrul artileriei este evidenţiat de o
altă fotografie, extrem de interesantă, „Ofiţerii Artileriei Române - 1865”. Acesta apare
în centrul fotografiei, în partea de jos a cercului apropiat ce-l înconjoară pe locotenent-
colonelul Nicolae Haralambie, comandantul Regimentului de Artilerie, alături de
Gheorghe Manu (stânga) şi de Iulius Dunca (sus).
De altfel, în fotografie mai sunt următorii ofiţeri ai Regimentului de Artilerie: Maior
Sheletti Gheorghe – Comandant divizion; Maior Dunca Iulius – Comandant divizion;
Căpitan Costiescu Anton – Comandant baterie; Căpitan Agarici Ştefan – Comandant
baterie; Căpitan Alexandru Candiano Popescu – Comandant baterie; Căpitan Koslinsky
Alexandru – Comandant baterie; Căpitan Greceanu Nicolae – Comandant baterie;
Locotenent Greceanu Constantin – Comandant secţie; Locotenent Horbatsky Alexandru –
Comandant secţie; Locotenent Poroineanu Atanasie – Comandant secţie; Locotenent
Fotino Dionie – Comandant secţie; Locotenent Horezeanu Constantin – Comandant
secţie; Locotenent Algiu Mihail – Comandant secţie; Locotenent Bujoreanu Constantin –
Comandant secţie; Sublocotenent Paleologu Barbu – Comandant secţie; Sublocotenent
Ghiurgiu Gheorghe – Comandant secţie; Sublocotenent Borănescu Nicolae – Comandant
secţie; Sublocotenent Warthiadi Panait – Comandant secţie; Sublocotenent Pitişteanu
Constantin – Comandant secţie; Căpitan Ghenovici Gheorghe – Comandant baterie;
Sublocotenent Glogoveanu Alexandru – Comandant secţie; Sublocotenent Thomescu
Vasile – Comandant secţie; Sublocotenent
Cremineanu Vasile – Comandant secţie.
Un alt aspect pe care dorim să-l relevăm
este faptul că Regele Carol I a fost un mare
iubitor al artileriei române. Nu întâmplător
o considera „podoaba oştirii mele”. Nu
întâmplător s-a preocupat de crearea
învăţământului artileristic românesc prin
înfiinţarea la 7 aprilie 1881, an în care România
a devenit regat, a Şcolii Speciale de Artilerie
şi Geniu. Nu numai că a înfiinţat învăţământul
artileristic, dar s-a preocupat îndeaproape
de modul de desfăşurare a acestuia. În acest
sens menţionăm interesul său pentru modul
de desfăşurare a învăţământului, „Vineri, 14
iunie (1891 n.n.), la orele cinei dupe amiază,
M.S. Regele însoţit de A.S.R. Principele
Ferdinand şi urmaţi de d. gl. Adj. Barozzi Ofiţerii artileriei române – 1865
34
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
35
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Artilerie a rămas colonelul Gheorghe Manu, până la 14 iunie 1869, când a fost numit
ministru de Război, iar la Regimentul 2 Artilerie a fost numit comandant locotenent-
colonelul Iulius Dunca.
La 14/26 octombrie 1874, după desfăşurarea manevrelor regale, pe câmpia de la
Băneasa, regimentul a primit noul Drapel de luptă, în cadrul unei ceremonii în care
s-au sfinţit şi împărţit oştirii 32 de steaguri noi. Cu această ocazie militarii au ascultat
îndemnul, ca o premoniţie, al Domnitorului Carol: „Cu mândrie şi încredere v-am dat
aceste steaguri, având ferma convingere că armata va şti a le apăra în orice împrejurare
ca un sfânt depozit şi a le păstra cu onoare şi fără pată. Nu Mă îndoiesc nici un moment,
că fiecare dintre d-voastre, când veţi fi chemaţi a vă îndeplini datoria, o veţi face cu
iubire şi devotament, având numai o ţintă, deviza steagurilor: Onoare şi Patrie!”.
La 5 februarie 1877, colonelul Gheorghe Slăniceanu, ministrul de Război, raporta
Domnitorului că: „forma teritoriului nostru reclamă ca diferitele regiuni militare să fie
prevăzute cu toate elementele ce reclamă repedea lor pregătire. Este neapărat dară, ca
fiecare din cele 4 diviziuni militare să aibă artileria sa [...] am onoare a propune Măriei
Voastre crearea încă a două regimente de artilerie pe lângă cele 2 existente: ca astfel
fiecare regiune să-şi aibă artileria sa. Prin această organizare în 4 regimente, vom
avea în timp de pace, toate unităţile prin care să putem pune în acţiune toate tunurile
ce avem”.
Ca urmare, la 1 martie 1877, prin Înaltul Decret nr. 4898, regimentele de
artilerie s-au dedublat, Regimentul 1 Artilerie formând Regimentele 3 şi 4 Artilerie,
iar Regimentul 2 Artilerie şi-a păstrat denumirea şi a format Regimentul 1 Artilerie.
Conform consemnărilor din acea vreme Regimentul 2 Artilerie „păstră arhiva şi
Drapelul, iar Regimentul 1 Artilerie trecu Drapelul Regimentului 1 creat din al 2-lea;
arhiva vechiului Regiment I-iu rămase la al 3-lea”. Comandanţi de regimente au fost
numiţi: colonelul Iulius Dunca la Regimentul 1 Artilerie; colonelul Alexandru Angelescu
la Regimentul 2 Artilerie (iniţial a rămas fostul comandant, colonelul Eracle Arion, care
mai apoi a fost numit şeful Artileriei din Marele Cartier General); colonelul Enric Herkt
la Regimentul 3 Artilerie; colonelul Nicolae Dabija la Regimentul 4 Artilerie (iniţial
colonelul Alexandru Angelescu).
La 17/29 iulie 1877, la Poiana, pe câmpia Olteniei, în război declarat cu Imperiul
Otoman, Regimentul 3 Artilerie, care predase Drapelul de luptă Regimentului 1 Artilerie,
a primit, alături de Regimentul 4 Artilerie şi recent înfiinţatele regimente de dorobanţi,
noul Drapel de luptă. Cu acest prilej au primit şi imboldul transmis de Domnitorul
Carol I prin Înalt Ordin de Zi: „Dându-vă drapelul corpului, vă încredinţez onoarea
României, pe care o pun astfel sub scutul curajului, devotamentului şi abnegaţiei
voastre. Pentru prima oară se prezintă solemna ocazie de a primi drapelul în preziua
mergerii pe câmpul de onoare; căutaţi a-l încununa de o nemuritoare glorie. Nu uitaţi
niciodată că drapelul este simbolul patriei; cea mai mare onoare pentru voi este de a vă
da viaţa pentru a-l apăra şi a-l păstra în mâinile voastre, făcându-l pururea să fâlfâie
peste toate obstacolele ce va învinge vitejia voastră”.
37
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
38
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
39
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
40
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
După mobilizare, cele şase baterii ale Regimentului 3 Artilerie „au fost trimise să
ocupe diferite poziţii pe malul Dunării”, botezul focului fiind început de Bateria 4, la
28 aprilie, când a tras asupra bateriei turceşti de la Turtucaia de la 2.300 m. „În această
zi locot. Raphael şi sergentul Radu Constantin au fost uşor răniţi, un cal omorât şi
obturatorul tunului al 5-lea lovit de spărturi de obuze şi pus afară din serviciu”.
Duelul de foc cu artileria turcească a continuat în zilele de 3 şi 4 mai, prin acţiunile
Bateriilor 3 şi 4. Odată cu trecerea Dunării de către armata ţaristă, bateriile regimentului
au fost dislocate în Oltenia, unde, ocupând pentru diferite perioade de timp poziţii la
Islaz (aşa-numitele baterii „Bogdan”, „Dragoş”, „Tudor Vladimirescu”, „Vlad Ţepeş”,
„Şerban Vodă” şi „Mihnea Vodă”), Rast şi Turnu Măgurele au continuat duelul de foc
cu artileria turcească.
După numirea colonelului Herkt la comanda artileriei Diviziei 4, Bateriile 1, 3 şi 5
din Regimentul 3 Artilerie, şi 2, 4 şi 5 din Regimentul 4 Artilerie (la 26 iulie) divizionul
„Maior Fălcoianu”, Bateriile 1, 3 şi 5 din Regimentul 3 au trecut Dunărea la Nicopole.
Celelalte baterii ale regimentului au trecut Dunărea în zilele de 13-15 august în cadrul
Diviziei 3.
Regimentul 3 Artilerie a luptat eroic în Războiul de Independenţă, toate bateriile
acoperindu-se de glorie în luptele de la Plevna şi Griviţa, Belogradgik, Smârdan şi
Inova. S-au remarcat, îndeosebi, Bateria 3 (căpitan Gheorghe Lupaşcu) în bătălia pentru
cucerirea redutei Griviţa, ca de altfel, pe tot timpul războiului, trăgând cele mai multe
lovituri, câte 1374 de piesă, Bateria 1 (căpitan Alexandrescu) în luptele de la Griviţa
şi Opanez şi Bateria 4 (locotenent Raphael) în luptele cu bateriile turceşti de pe valea
Bukovului şi de la Inova şi Capitanovcea.
După ce divizionul „Makarovitch” (Bateriile 1, 2 şi 4) a trecut Dunărea pe la
Vitbol, la 22 februarie 1878, iar divizionul „Maior Fălcoianu” (Bateriile 3, 5 şi 6) la
24 februarie, Regimentul 3 Artilerie a revenit în ţară, la 28 februarie, fiind cantonat la
Craiova la marginea oraşului, împrejurul oborului.
În cadrul inspecţiei Diviziei 2 Infanterie de la Craiova, Domnitorul Carol I, după
trecerea în revistă a trupelor, s-a întâlnit, la 2/14 mai, în mod special cu ofiţerii şi soldaţii
Calafat 1877. Tun „Krupp” model 1871, cal. 78,45 mm din Regimentul 1 Artilerie, în poziţie
de marş (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)
41
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
42
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
43
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
45
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
47
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
48
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
54
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Artilerie, primul comandant al Şcolii Superioare de Război şi mai apoi secretar general
al Ministerului de Război.
La 12/24 februarie, în urma semnării convenţiei româno-otomane, trupele turceşti
au părăsit Vidinul, defilând prin faţa generalului artilerist Gheorghe Manu, iar trupele
române, printre care şi Regimentul 2 Artilerie, au intrat în Vidin. Colonelul Herkt, numit
pentru inventarierea armamentului şi muniţiilor otomane din cetate, a numărat 55 de
guri de foc ghintuite, 147 neghintuite, 1000 de arme portative şi o însemnată cantitate
de muniţii.
După reîntoarcerea în ţară a armatei române, încheiată pentru artilerie la
1/13 martie 1878, când bateriile Regimentului 2 Artilerie (înfiinţat de Carol I şi al cărui
drapel de luptă l-a însoţit permanent, pe timpul războiului, pe domnitor la Marele Cartier
General) au trecut Dunărea pe la Calafat, în cadrul inspecţiei trupelor şi a câmpurilor de
luptă de la Vidin, Lom Palanka şi Rahova, efectuată de Domnitorul Carol I în perioada
29 aprilie/11 mai-15/27 mai 1878, din dorinţa de a fi în mijlocul armatei sale în cazul
în care ruşii ar ocupa România, acesta a inspectat şi Regimentul 4 Artilerie (30 aprilie/
12 mai la Piteşti), Regimentul 2 Artilerie (1/13 mai la Slatina), Regimentul 3 Artilerie
(2/14 mai la Craiova), bateriile Regimentului 1 Artilerie dislocate la Turnu Severin şi
cele de coastă de la Calafat, cuprinse în Diviziile 4 şi 5 (de rezervă). În cadrul inspecţiei
Diviziei 2 Infanterie de la Craiova, Domnitorul Carol I, după trecerea în revistă a trupelor,
s-a întâlnit, în mod special, cu ofiţerii şi soldaţii Regimentului 3 Artilerie comandat de
colonelul Enric Herkt.
Pe câmpul de bătaie, ori din cauza războiului, artileria a pierdut 81 de oameni, sau
mai bine spus a dat ţării 81 de eroi: 1 locotenent (George Paraschivescu/Regimentul
2 Artilerie), 1 sublocotenent (Ion Elefterescu/Regimentul 2 Artilerie), 11 sergenţi, 5
brigadieri, 63 de soldaţi. Astfel, Regimentul 1 Artilerie a avut 34 de eroi, Regimentul 2
Artilerie 15 eroi, Regimentul 3 Artilerie 13 eroi şi Regimentul 4 Artilerie 19 eroi.
55
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
56
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
57
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
După ce Regele Carol a bătut câte o ţintă în fiecare drapel au bătut ţinte Regina,
Principele şi Principesa cu copiii lor, apoi Primul Ministru, generalii, comandanţii
regimentelor şi batalioanelor şi membrii delegaţiilor. Apoi Regele a împodobit drapelul
Batalionului II de vânători ca în ziua intrării triumfale a armatei în Bucureşti, la
8 Octombrie 1878, „adică cu o cunună de trandafiri şi de lauri, pe ale cărui panglice
M.S. a brodat cu mâna Sa inscripţia:«rose pentru vii, lauri pentru morţi»”14 şi a anunţat
că va purta numele de „Al 2-lea batalion de vânători Regina Elisabeta”. Pe timpul nopţii
noile drapele au rămas la Palat în Sala Drapelelor (sala de aşteptare a audienţelor).
Vineri, 10 Mai 1902, „În revărsatul zorilor 21 tunuri au vestit Capitalei a 36-a
aniversare a suirii pe Tron a M.S. Regelui, a 25-a de la Proclamarea Independenţei şi
a 21-a a încoronării”. În această zi, în cadrul manifestărilor festive au avut loc sfinţirea
noilor drapele şi înmânarea acestora. Aceste manifestări s-au desfăşurat atât la Capela
militară, special construită în Piaţa Romană, cât şi la Sala Tronului, unde s-au depus
vechile drapele.
Tot în această zi, Monitorul Oficial a publicat: Decretele Nr. 1666 şi 1666 bis
privind atribuirea numelui: Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta”, respectiv
„Spitalul militar Regina Elisabeta”, precum şi Nr. 1667 privind înscrierea principelui
Carol la Şcoala fiilor de militari din Iaşi şi Ordinul de zi nr. 11 privind unele directive
către armată. În Ordinul de zi se aprecia pregătirea armatei şi se trasau noi directive,
inclusiv pentru întărirea disciplinei: „Ostaşi, Este un pătrar de veac de când armata
Mea a arătat pe câmpul de răsboi vitejia şi vrednicia ei. De atunci şi până în ziua
de astă-zi ea nu s-a mulţumit cu laurii câştigaţi în bătălii. …s-a muncit, s-au făcut
progrese neînduiose, şi armata este pregătită pentru momentul când ţara va avea
iarăşi nevoie de dînsa. …am hotărât a se da de acum înainte comandanţilor de unităţi,
responsabili de formarea inferiorilor încredinţaţi lor …libertate în alegerea mijloacelor
pentru instrucţia şi educaţia teoretică şi practică a trupei, ce stă sub comanda lor;
fixându-se numai principiile de urmat şi termenele periodelor de instrucţie. …Cer de
la toţi ofiţerii cunoscinţi profunde şi solide, depărtate de superficialitate. Disciplina
este temelia armatei. Ea se rezumă pe dreptate, pe nepărtinire, pe iubirea şi încrederea
reciprocă a superiorilor şi inferiorilor, pe arta de a porunci clar şi cu chibzuială…
Doresc prin urmare, ca în aplicarea pedepselor disciplinare la oficeri şi la trupă să se
aibă în vedere următorele principii: - Pedepsa să nu fie răsbunătore, ci îndreptătore;
- Fiecare greşelă să fie pedepsită numai co o singură pedepsă, morală ori materială;
- Se va avea tot-d’a-una în vedere caracterul acelui care se pedepsesce şi împrejurările
cari au dat naşcere acelei greşeli; - La casuri neînsemnate şi la acei cari nu au avut
nici o pedepsă se va începe cu pedepse mici; - Se va pune o deosebită băgare de semă
în aplicarea pedepselor ofiţerilor, având în vedere posiţiunea lor socială şi prestigiul lor
milităresc. – Doresc ca lovirea să dispară în fine, cu desăvârşire din armata Mea”15.
14
N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 –
Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută,
adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 380;
15
Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, pp. 535-537.
58
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
59
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
şi a căror ţintuire se făcuse în ajun, le aduse la capela militară din piaţa Romană”20. La
orele 10 dimineaţa, Regele Carol I şi Regina au plecat de la Palat la locul ceremoniei
din Piaţa Romană, „în două trăsuri de gală înhămate cu câte patru cai”. Plecarea a
fost anunţată de „101 focuri de tun date de la Arsenalul de Construcţii al Armatei”,
iar cortegiul regal a fost precedat de prefectul poliţiei capitalei, generalul de artilerie
Eracle Arion, şeful Casei militare regale şi adjutanţii regali şi escortat de divizionul de
jandarmi călări. La sosire, Regele şi Regina au fost întâmpinaţi de ÎPS Mitropolitul
Primat, „care presintă Crucea şi Evanghelia”, ÎPS Mitropolitul Moldovei şi Sucevei,
membrii Sfântului Sinod şi de miniştri.
A urmat Te-Deumul la care au asistat preşedinţii Corpurilor legiuitoare, senatori
şi deputaţi, Înaltele Curţi de Casaţie şi Conturi, primarul capitalei cu tot consiliul, alte
oficialităţi de stat, generali şi ofiţeri superiori, ataşaţi militari străini, precum şi un
numeros public. După terminarea serviciului religios, „M.S. Regele s-a aşezat în capul
scării dinspre Bulevardul Colţea, având la stânga Sa pe Î.P.S. Sa Mitropolitul Primat
care stropea cu aghiasmă fie-care steg. M.S. le încredinţa apoi pe rând comandanţilor
de corpuri de trupă, cari jurau, că vor apăra stegul, ţara şi tronul cu jertfa sângelui şi
vieţei lor. Stegul batalionului 2 vânători „Regina Elisabeta” a fost predat comandantului
său de către M.S. Regina…”21.
După terminarea ceremoniei de distribuire a noilor drapele, „Regele rosti cu glas
puternic, cu faţa la drapele, având în jurul său pe veteranii, cari au făcut campania
neatârnării, următorea cuvântare: Serbăm a două-zeci şi cincea aniversare a neatârnării
României, consfinţită de armată prin isbânzi strălucite. Cu steguri desfăşurate în frunte,
vitejii noştri tovarăşi au intrat cu hotărâre în luptă şi au cules laurii neperitori, din
care Regatul a răsărit. Un sfert de veac aceste steguri au fâlfâit în rândurile vostre,
arătând drumul biruinţei şi ca simbol al credinţei, jurat de ostaşi, Patriei şi Regelui.
Sfâşiate de glonţuri, ploi, furtuni şi stropite cu sângele eroilor noştri, vechile steguri
şi-au împlinit datoria lor; ele vor fi depuse în sala Tronului alături cu Corona de Oţel,
spre a le păstra generaţiunilor viitore, ca semne vădite ale faptelor răsboinice, care au
întemeiat Statul Român. Am încredinţat regimentelor şi batalioanelor, cari au luptat
pe câmpiile Bulgariei, steguri noi, bine-cuvântate de Biserică şi împodobite de Steaua
României, Virtutea Militară, Crucea Dunărei, ca falnică răsplată a vitejiei armatei
şi ca vecinică amintire a timpurilor glorioase. Stegul este pentru ostaş cel mai sfânt
odor, dinaintea căruia trebuie să ne închinăm cu dragoste şi veneraţie, cea mai înaltă
expresiune a cinstei şi a renumelui; în cesuri de primejdie, însă, el va fi călăuzul nostru,
conducându-ne de la luptă la isbândă. Fierbintele Mele urări însoţesc aceste steguri,
fiind-că cu dânsele v-am încredinţat onorul Patriei, pentru care toţi trebue să fim gata
20
Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, p. 522;
21
Idem, p. 523.
60
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
a jertfi viaţa nostră. Să trăiască scumpa Mea Armată!”22. Apoi „tote musicilei intonară
imnul naţional, pe când forturile Capitalei trăgeau salve de câte 101 tunuri”23.
Înmânarea noilor drapele a fost un alt moment emoţionant. „După terminarea
serviciului religios, M.S. Regele s-a aşezat în capul scării dinspre bulevardul Colţea
(azi Magheru – N.N.) având la stânga Sa pe I.P.S.S. Mitropolitul Primat care stropea cu
aghiasmă fiecare steg”24. Apoi M.S. Regele a pus mâna pe sabie şi „cu o voce puternică
zise adresându-se către comandanţii şi delegaţiunile regimentelor şi batalioanelor ce
aveau să poarte steaguri noi: Juraţi că veţi păstra şi veţi apăra la trebuinţă chiar cu
viaţa vostră stegurile ce vă încredinţez. Jurăm, jurăm, răspunse de o dată toţi oştenii
într-o voce”25.
După aceasta, comandanţii de regimente şi batalioane au primit noul drapel26,
Regele adresându-se fiecăruia „cu o voce vibrătore de emoţiune: Îţi încredinţez acest
drapel pe care să-l păstrezi cu credinţă şi devotament”, iar aceştia „se legau a-l apăra
cu credinţă şi devotament şi se jurau că-l vor stropi cu sângele lor pentru patrie şi tron”.
Steagul Batalionului 2 Vânători „Regina Elisabeta” a fost înmânat comandantului său
de către regină, care a spus: „Regele Mi-a dat voe să vă încredinţez stegul acesta şi
doresc să vă arate isbânda”.
După terminarea ceremoniei de înmânare a noilor drapele, Regele, înconjurat de
veteranii de război, a rostit o emoţionantă cuvântare: „Serbăm a două-zeci şi cincea
aniversare a neatârnîrii României, consfinţită de armată prin isbânzi strălucite. Cu
steguri desfăşurate în frunte, vitejii voştri tovarăşi au intrat cu hotărâre în luptă şi au
cules lauri neperitori, din cari Regatul a răsărit”.
După înmânarea noilor drapele a avut loc parada militară. Trupele s-au încolonat
pentru defilare, moment în care a început să plouă. M.S. Regele, care a încălecat
frumoasa sa iapă neagră, însoţit de un stat major ad-hoc format din generali activi şi
în rezervă, printre care şi veteranii artilerişti Herkt şi Dunka, a trecut în revistă trupele
pregătite pentru paradă, apoi a luat loc în pavilionul Regal din piaţa Victoriei, de unde
a asistat la defilarea trupelor.
Parada militară a fost deschisă de generalul artilerist Eracle Arion, comandantul
Corpului 2 Armată şi de statul său major, urmat de muzicile militare reunite, care
apoi au luat loc în faţa pavilionului Regal. Au defilat apoi detaşamentele de ofiţeri
fără trupă din garnizoana Bucureşti şi ale ofiţerilor de rezervă. Au continuat defilarea
22
Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, pp. 523-524;
23
N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti,
Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită
şi ilustrată, partea VI, p. 394;
24
Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, p. 523;
25
N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 –
Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută,
adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 391;
26
N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 –
Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută,
adăugită şi ilustrată, partea VI, pp. 391-392.
61
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
62
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
În data de 15 mai a avut loc „Serbarea aniversării primului tun dat spre
duşmani”. Seara, la „măreaţa întrunire a întregei artilerii române”, orchestrată, ca de
altfel toate ceremonialele militare dedicate proclamării Independenţei, de generalul de
divizie Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată Bucureşti, fost şef al Serviciului
de Artilerie din Marele Cartier General în timpul războiului, au participat şi M.S.
Regele Carol I, îmbrăcat în uniformă de general de artilerie, M.S. Regina Elisabeta,
A. S. Regală Principele Ferdinand, A.S. Regală Principesa Maria. Au mai participat
Dimitrie Sturdza, prim-ministru şi ministrul de război ad-interim, vechii artilerişti,
generalii Gheorghe Manu, Iacob Lahovary, Iulius Dunka, Henrich Herkt, Alexandru
Horbatsky, Ion Algiu, precum şi floarea artileriei de atunci, generalii Mihail Popescu,
comandantul Corpului 1 Armată Craiova şi inspectorul general al artileriei, Panait
Warthiadi, comandantul Corpului 3 Armată Galaţi, George Makarovitsch, comandantul
Diviziei 6 Infanterie Focşani, Alexandru Tell,
comandantul artileriei Corpului 2 Armată, Ion
Şomănescu, comandantul Diviziei 8 Infanterie
Botoşani.
Sala Muzeului de artilerie, „care are o
lungime de 40 metri şi o lăţime de 20”, era
împodobită, în exterior, cu ghirlande de lămpi
electrice, colorate în albastru, galben şi roşu.
În interior, sala era împodobită cu ghirlande de
stejar, panoplii cu arme şi lămpi electrice. Pe
peretele din dreapta se afla un panou cu coroana
regală, o panoplie de arme în formă de soare, o
panoplie de drapele sub care se afla emblema
artileriei – două tunuri încrucişate şi o bombă
în flăcări. Între busturile Regelui şi Reginei se
afla, pe un trepied, portretul regelui, îmbrăcat
în ţinută de general de artilerie, executat în
Portretul regelui Carol I în ţinută anul 1881. În faţa peretelui din dreapta, pe
de general de artilerie o estradă roşie, era aşezată masa de onoare,
cu 37 de locuri. În partea opusă era ridicată
loja familiei regale. Peretele din faţa intrării în sală era ornat cu ghirlande din frunze
de stejar, panoplii cu diferite arme, iar în centru era construită o cascadă de stânci şi
diferite plante, luminată de două proiectoare. În centrul sălii atârna o frumoasă lustră
formată din săbii, baionete şi revolvere, din gura cărora lămpile electrice răspândeau
valuri de lumini. În faţa mesei de onoare, între două rânduri de mese ale participanţilor,
era aşezată ţeava tunului turcesc, din care s-a făurit Coroana regală de oţel, având pe
culată primul Drapel al Artileriei Române.
Modul de desfăşurare a serbării din 15 mai 1902 este descris în detaliu în subcapitolul
„Întâiul tun – sărbătoarea de suflet a artileriştilor în perioada antebelică“.
63
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
64
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
CAROL I, Regele României, Vitejilor Săi Ostaşi, 1902, Plevna, Griviţa 1877”32. De la
Capela română regele a mers la monumentul rusesc al regimentului Vologda, unde a depus
o altă coroană de bronz, şi apoi „visitând posiţiunile redutelor 1 şi 2 de la Griviţa, a căror
luare costase viaţa atâtor soldaţi viteji, si de unde privirea se întindea pe tot câmpul de
bătălie, … Maiestatea Sa a explicat celor presenţi operaţiunile armatelor aliate, arătând
punctele unde s-au petrecut acţiunile principale. Acolo chiar în locul unde regimentul 10
de dorobanţi şi 8 de linieau primit botezul de sânge în ziua de 30 August, se află ridicat
de Români un monumentde piatră modest, …aşezat cu faţa spre Valea plângerei. La
picioarele acestui monument M. Sa a depus a treia coronă de bronz lucrată în arsenalul
din Bucuresci şi turnată din bronzul unui tun luat de la Turci după căderea Plevnei”33.
La Plevna, regele Carol I şi principele Ferdinand al Bulgariei au servit o gustare
„la casa unde Osman-Paşa fusese primit după căderea Plevnei de către M.S. Împăratul
Alexandru II, A.S. Principele Carol şi A.S.Î. Marele Duce Nicolae Nicolaevici şi unde i
se înapoiase sabia în faţa generalilor ruşi şi români …în camera chiar unde se dăduse
masa a doua zi după căderea Plevnei, când Împăratul Rusiei şi Principele României
intrară în oraş”. În toastul său Regele Carol I, a spus, printre altele: „Mulţumesc Alteţei
Vostre Regale că Mi-a dat fericita ocasie a revedea împreună cu Voi câmpul de bătălie de
la Plevna, unde s-au decis sorţii răsboiului din 1877. Am resimţit o profundă emoţiune
punând din nou piciorul pe acest pământ sfinţit, adăpat cu sângele a mii de bravi ostaşi,
în capul cărora am fost mândru a Mă afla. Aici am putut aprecia înnaltele însuşiri
militare ale armatei rusesci, şi aici armata Mea a cules întâii săi lauri. Mormintele
cari înconjoară acest oraş sunt semnele văzute ale luptelor sângeroase cari, după
îndelungate silinţe, fost încoronate cu isbânda armatelor aliate. …Istoria a înregistrat
acum strălucitele fapte ostăsesci, a căror memorie trebue să rămână cu atât mai mult
întipărită în inima popoarelor nostre, cu cât ele au ajutat Bulgaria a întemeia un Stat
monarhic, României a făuri corona sa de oţel”34.
Vizita Regelui Carol I în Bulgaria s-a încheiat la Nicopole, locul unde s-a remarcat,
la începutul acţiunilor militare române din Războiul Neatârnării, Divizia 4, comandată
de primul general de artilerie, Gheorghe Manu.
Referitor la artilerişti, artizani ai marilor victorii din Războiul de Independenţă
amintim că la puţine zile după vizita din Bulgaria, „pe ziua de 7 Noembrie M.S. Regele
a bine-voit a înălţa la gradul de general”, printre alţii, pe colonelul Coandă. „Această
înaintare coincide cu aniversarea a 25 de ani a isbăndei noastre de la Rahova. …
32
N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 –
Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută,
adăugită şi ilustrată, partea VI, pp. 436-438;
33
N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 –
Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută,
adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 439;
34
N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti,
Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi
ilustrată, partea VI, p. 440.
65
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Generalul Coandă este apoteosa înaintărilor. Vârsta 45 de ani, este întâiul din promoţia
sa a anului 1877”35.
În data de 28 Noiembrie 1902 s-a desfăşurat aniversarea căderii Plevnei.
„Ziua de 28 Noembre din 1902 fu ultima episodă a serbătorirei jubilară, ultimul inel
al lanţului de amintiri ale nenumăratelor episode din care s-a format acest memorabil
răsboi“36. „A 25-a aniversare a strălucitei victorii de la Plevna s-a anunţat astă-zi la
orele 7 dimineaţa, prin 21 de lovituri trase de la Arsenalul Armatei, la intervale de
câte 5 minute”. La Biserica Sf. Gheorghe, în prezenţa regelui Carol I, a principelui
moştenitor Ferdinand, a unor înalte oficialităţi civile şi militare, „La orele 11 s-a început
Tedeumul oficiat de P.S.S. Arhiereul Nifon, asistat de cler”. Apoi regele Carol I încadrat
de Principele Ferdinand şi generalul Eracle Arion, au primit în piaţa Sf. Gheorghe
defilarea trupelor din garnizoană: Şcolile militare de infanterie şi cavalerie, artilerie
şi geniu, institutul medico –militar, câte o companie din Batalioanele 7 şi 8 Vânători,
Regimentele 6 Mihai Viteazu, 4 Ilfov nr. 21 şi 1 Geniu, un pluton jandarmi pedeştri, câte
o baterie din Regimentele 2 şi 10 Artilerie, câte un escadron din regimentele 1 roşiori
şi 3 călăraşi şi divizionul de jandarmi, un pluton din Escadronul 2 de Tren. Pe timpul
defilării, muzicile militare întrunite ale Regimentelor 6 Mihai Viteazu, 4 Ilfov nr. 21
şi 1 Geniu au intonat marşuri militare.
„În sera zilei de 28 Noembre la ora şapte a avut loc la Palat un prânz de gală dat
în onoarea armatei, la care au luat parte D-l Prim-Ministru şi Ministru de răsboi, toţi
D-nii oficeri, generali şi superiori, care au luat parte la luptele din timpul răsboiului
neatârnării, casa militară a M.S. şi oficerii generali şi superiori din garnisona
Capitalei”, în prezenţa M.L. Regele şi Regina şi A.L.Pr. Ferdinand şi Maria. La sfârşitul
mesei Regele „s-a ridicat în piciore şi cu o voce sonoră şi puternică dar emoţionantă” a
rostit o cuvântare, din care am reţinut: „Cu vie mulţumire Am întrunit astă-zi împrejurul
Meu pe vechii Mei tovarăşi de luptă ca să serbăm împreună a 25-a aniversare a luărei
Plevnei. N-am putut da o sfinţire mai înălţătore gloriosei aniversări a răsboiului de
cât ducându-mă Însumi pe câmpul de bătălie, spre a depune, ca semn de vecinică
recunoştinţă, cunune pe mormintele acelora cari au căzut în lupte. Adânc mişcat, am
stat în faţa osemintelor bravilor noştri oşteni, cari odihnesc acum departe de vetrele lor,
în pământ străin; încă Mi s-a pătruns inima când Mitropolitul din Vraţa, în frumoasa sa
cuvântare, a esclamat arătând spre câmpul de luptă: Sculaţi-vă din mormintele vostre,
Regele vostru a venit să vă mulţumească pentru vitejia vostră. Da! Am mers la Griviţa
spre a Mă închina, cu dragoste şi veneraţie, înnaintea acelor vrednici fii ai ţărei cari
35
Cercul Publicaţiilor Militare – Anul XIII, No. 25-26/24 noiembrie 1902, pp. 1,3;
36
N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 –
Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută,
adăugită şi ilustrată, partea VI, pp. 444-446.
66
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
37
N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 –
Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută,
adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 450;
38
Idem, p. 452.
67
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Răscoala din anul 1907, ultima mare răscoală ţărănească din Europa a suscitat
de-a lungul timpului multe abordări, comentarii şi implicit poziţionări. Din punct de
vedere politico-idealogic, răscoala a fost apreciată în diferite moduri: ,,anti-sionistă”,
,,anti-moşierească”, ,,anti-capitalistă” etc. Cu toată această diversitate de poziţionări
a analiştilor, aprecierile lor au un numitor comun, definitor pentru răscoală: modul
extrem de violent de reprimare a sa, prin folosirea armatei. Perceperea corectă
a dimensiunii hiper-violente a reprimării este în mod inductabil asigurată de
evidenţierea folosirii inclusiv a artileriei, arma cu cel mai letal efect.
Deoarece acest aspect din istoria artileriei române este mai puţin cunoscut,
inclusiv de către artilerişti, supunem atenţiei cititorilor câteva dintre aspectele cele
mai reprezentative ale participării artileriei la reprimarea Răscoalei din 1907, evident
încadrate în contextul social-politic şi militar al timpului.
Anul 1906 – premergător izbucnirii marii răscoale – a fost un an al festivismului,
subscris aniversării a 4 decenii de domnie a regelui Carol I. În acest context, clasa politică
şi în special conducerea statului nu a receptat semnalele transmise de societate, de o
serie de formatori de opinie, cu privire la acutizarea problemelor cu care se confruntă
ţărănimea, clasă socială cvasi-majoritară în societatea românească (aproximativ 81%
din totalul populaţiei). Problema esenţială a antagonismelor sociale la începutul
secolului al XX-lea a reprezentat-o inegala distribuţie a proprietăţii: un milion de ţărani
deţineau mai puţin de trei milioane de hectare, iar o mie de mari proprietari de pământ
deţineau patru milioane de hectare. Acestei evidente discrepanţe i se alătura faptul că
aproximativ 75% dintre moşiile de peste 1000 de hectare erau exploatate nemilos de
arendaşi, fapt ce amplifica sărăcia ţărănimii.
Izbucnirea în primăvara anului 1907, a răscoalei a fost cauzată, în bună măsură,
de lipsa de voinţă a clasei politice de a soluţiona realist ,,chestiunea ţărănească”, fie şi
în cel de-al 12-lea ceas. Astfel mişcarea petiţionară din luna februarie a anului 1907, a
apărut după incidentul din 8 februarie, din localitatea Flămânzi, când administratorul
maselor din această localitate – Gheorghe Constantinescu – a fost agresat de ţăranii
nemulţumiţi de clauzele învoielilor agricole. Din nefericire, acest incident nu a fost
perceput corect de către autorităţile statului, în scopul iniţierii demersurilor fireşti de
dezarmorsare a crizei. Mai mult decât atât, extinderea rapidă a revoltei ţărăneşti în
întreaga ţară, a surprins guvernul conservator condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino
(unul dintre cei mai mari latifundiari ai vremii), care a fost total depăşit de amploarea
evenimentelor. Ca urmare, la 12 martie 1907, guvernul conservator a fost înlocuit cu unul
liberal. De menţionat faptul că până la acea dată, Ministerul de Război a fost condus de
ilustrul general de artilerie Gheorghe Manu (1833-1911), cel care a deţinut portofoliul
68
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
înlăturarea rapidă a pretextelor de intervenţie armată din afară, pentru ,,stincerea acestui
focar de revoltă socială”. Este de notorietate faptul că ţăranilor li s-au alăturat din primele
zile ale răscoalei agitatori austro-ungari. Înţelegând ce se găseşte în spatele răscoalei,
regele Carol I a dispus la 7 martie 1907, ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie
,,ocupată militar”, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari, coordonaţi de
agentul Edinger din Cernăuţi. Deşi măsura era tardivă, cel puţin a evidenţiat faptul că
autorităţile statului cunoşteau intenţiile austro-ungare de destabilizare a ţării, menite a
crea premisele de intervenţie armată, aparent pentru a nu permite extinderea flăcărilor
răscoalei din România dincolo de Carpaţi.
Instituirea efectivă a măsurilor represive de către armată s-a făcut prin Ordinul
Circular al Ministerului de Război către corpurile de armată, din 13 martie 1907.
Acest act normativ cuprinde şi prima menţiune cu privire la modul de utilizare a
structurilor de artilerie, ca parte a ,,coloanelor mobile”, constituite ,,… din o secţie
de artilerie, escortată de cavalerie”. Potrivit ordinului în cauză, coloanele mobile erau
destinate să fie întrebuinţate ,,în contra bandelor de ţărani, care umblă din localitate în
localitate, în scopul de a devasta şi jefui”.
Modul de întrebuinţare a artileriei în acţiunile represive a fost reiterat de generalul
Averescu, ministru de război şi în Ordinul din 14 martie 1907, adresat comandanţilor
Corpurilor de armată de la Craiova, Galaţi şi Iaşi. De asemenea, acest ordin preciza
comandanţilor de „subzonă” să solicite prefecţilor „…să aducă la cunoştinţă
populaţiei, chiar şi în locurile răzvrătite, că trupa are ordin să tragă atât cu armele,
cât şi cu tunurile”. Şi tunurile au tras extrem de repede, conform ordinului, în Moldova,
a doua zi – 15 martie – potrivit consemnărilor în Registrul istoric al Corpului 4 Armată.
Foarte interesante pentru perceperea modului de întrebuinţare în premieră a
artileriei în acţiunile represive sunt extrasele din registrele istorice ale Regimentului 1
Artilerie „Regele Carol I”, cu privire la bombardamentele executate asupra unor
sate din Oltenia, arestarea şi executarea unor instigatori, în perioada 11 martie –
13 aprilie 190739.
De menţionat faptul că regimentul a fost subordonat Diviziei 2, începând cu
11 martie, cu misiunea de „a explora drumurile şi satele din judeţul Dolj”, pentru a
interzice afluirea răsculaţilor îndeosebi către Craiova, exceptând o secţie şi o escortă de
70 de călăreţi, subordonate Diviziei 1, pentru a restabili ordinea publică în judeţul Gorj.
De reţinut faptul că, în perioada 11 – 26 martie, personalul Regimentului 1
Artilerie, împărţit pe secţii, piese şi patrule călare, ataşate unor structuri de infanterie a
executat misiuni de cercetare şi de impunere a ordinii în oraşul Craiova şi în alte 75 de
localităţi doljene. În situaţiile în care „îndârjirea răsculaţilor nu a putut să fie înfrântă
prin mijloace paşnice, s-a făcut uz de foc, trăgându-se cu şrapnele asupra satelor şi
39
Mr. dr. Florin Şperlea, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, „Armata Română şi Răscoala din 1907”,
Editura Militară, Bucureşti, 2007.
70
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
71
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Un loc aparte în demersurile pentru stingerea răscoalei în judeţul Argeş l-a avut
Regimentul 6 Artilerie. Între acţiunile ce merită a fi relevate, menţionăm:
- acţiunile din seara zilei de 16 martie ale unei secţii (2 tunuri) din acest regiment,
comandată de sublocotenentul Ionescu Emilian, împotriva răsculaţilor din Trepteni ce
atacaseră detaşamentul din care făcea parte secţia; pentru înfricoşarea ţăranilor s-au tras
câte două focuri de tun;
- tragerea a câte două focuri de tun în ziua de 17 martie, la Ciomăgeşti şi
participarea în zilele următoare la arestarea a 150 de răzvrătiţi din această localitate,
care au fost transportaţi la Piteşti şi reţinuţi chiar în manejul regimentului; de menţionat
că în perioada 17 martie – 15 aprilie 1907 în acest manej au fost reţinute în total 291 de
răzvrătiţi41.
Regimentul 6 Artilerie are meritul de a fi stins paşnic răscoala din localităţile
argeşene: Teiu, Rociu, Gligani, Fudueşti, Bârlog, Mozăceni şi Leşile.
Un aspect interesant ce trebuie relevat este cel referitor la „recompensarea”
soldaţilor, evident inclusiv a celor din unităţile de artilerie, de către diferite societăţi
economice şi persoane fizice ale căror bunuri au fost salvate prin activităţile armatei.
Sugestiv, în acest sens este Raportul nr. 193 din 6 aprilie 1907, al şefului de stat
major al Diviziei a 4-a către Corpul 2 Armată. De reţinut că şeful de stat major mai sus-
menţionat era maiorul de artilerie Constantin Christescu (părintele şcolii de stat major
al Armatei Române), viitor ilustru general, şef al Marelui Stat Major (1913-1914; 1918
şi 1920-1923). Acesta raporta că Regimentul 10 Artilerie a primit de la „Societatea
Agrară”, printr-un anume Colibăşeanu, suma de 400 de lei, care s-au distribuit fiecărei
baterii în cuantum de 60 de lei; comandanţii de baterii au împărţit banii subordonaţilor
„în raport cu modul de purtare obişnuită a fiecăruia şi cu modul cum s-au purtat la
potolirea răscoalelor”; iar restul de 40 de lei s-a dat oamenilor din pluton care în „lipsa
bateriilor, au suportat toate gărzile”42.
Stingerea răscoalei a adus cu sine „desconcentrarea efectivelor prin lăsarea la vatră”
a celor chemaţi sub arme pentru completarea efectivelor. Ca urmare a acestui fapt, prin
Ordinul circular nr. 269 din 27 martie 1907 al Ministerului de Război s-au produs o serie de
modificări în structura diviziilor. Referitor la artilerie, ordinul menţiona că „regimentele
de artilerie de câmp, de cetate, … vor rămâne cu efectivele bugetare, deconcentrând
prisos”. De asemenea, preciza subordonarea unităţilor de artilerie astfel:
- Corpul 1 Armată:
- Divizia 1: Regimentul 5 Artilerie şi jumătate din Regimentul 1 Artilerie;
- Divizia a 2-a: Regimentul 9 Artilerie şi jumătate din Regimentul 1 Artilerie;
- Corpul 2 Armată:
- Divizia a 3-a: Regimentul 6 Artilerie şi jumătate din Regimentul 2 Artilerie;
- Divizia a 4-a: Regimentul 10 Artilerie, jumătate din Regimentul 2 Artilerie
şi Divizionul de Artilerie al Diviziei a 9-a;
- Divizia a 9-a: Divizionul de obuziere;
41
Arhivele Militare Române, biblioteca Arhivistică, Registre istorice, R.I. 556, p. 39;
42
Arhivele Militare Române, fondul 3037, Dosarul nr. 1050, fila 221.
73
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
- Corpul 3 Armată:
- Divizia a 5-a: Regimentul 7 Artilerie şi jumătate din Regimentul 3 Artilerie:
- Divizia a 6-a: Regimentul 11 Artilerie şi jumătate din Regimentul 3 Artilerie;
- Corpul 4 Armată:
- Divizia a 7-a: Regimentul 8 Artilerie şi jumătate din Regimentul 4 Artilerie;
- Divizia a 8-a: Regimentul 12 Artilerie şi jumătate din Regimentul 4 Artilerie.
Redistribuirea în teritoriu a armatei, inclusiv a unităţilor de artilerie mai
sus-menţionată s-a realizat „în raport cu starea spiritelor în diferitele părţi ale zonei de
divizie, astfel că, pe de o parte, să se evite reaprinderea tulburărilor, iar, pe de alta, la
primul simptom, să se poată numaidecât localiza răul, prin o represiune energică”43.
Stingerea răscoalei, din nefericire prin violenţă, i-a prilejuit ocazia
regelui Carol I să aducă mulţumiri armatei prin Ordinul de zi din 29 martie 1907.
Între altele, regele a menţionat laudativ că armata şi-a îndeplinit datoria fără şovăire,
că „ţara datorează oştirii şi atitudinii ei hotărâte că o mare nenorocire a fost înlăturată
şi ordinea în scurtă vreme restabilită”. De asemenea, a evidenţiat faptul că armata
a avut de îndeplinit o datorie extrem de dureroasă, dar că acolo „unde este omor, foc
şi jaf, trebuie ocrotite cu orice preţ averea cetăţenilor şi buna orânduială”.
Preţul restabilirii ordinii sociale a fost uriaş: mii de morţi şi răniţi. Din nefericire
nici astăzi nu se cunoaşte cifra exactă a celor ce au plătit cu viaţa pentru un trai mai bun.
Cifrele vehiculate de-a lungul timpului sunt cuprinse între 3000 şi 13000 de morţi, cea
mai vehiculată fiind aceea de 11000 de morţi, lansată de ziarul „Adevărul” şi preluată
de Constantin Dobrogeanu Gherea.
Evenimentele dramatice din 1907 au făcut ca mulţi ofiţeri, între care şi artilerişti,
unii extrem de valoroşi să suporte, mai mult sau mai puţin, consecinţele modului deficitar
de gestionare a crizei. Ca urmare, câţiva artilerişti de mare notorietate au demisionat din
funcţii sau au fost demişi. Între exemplele cele mai relevante amintim: schimbarea de la
conducerea Ministerului de Război a legendarului general Gheorghe Manu cu generalul
Averescu (punând capăt unei cariere de excepţie ca militar şi om politic) şi demisia din
funcţia de comandant al Diviziei 8 a ilustrului general de artilerie Alexandru Tell.
43
Arhivele Militare Române, fondul 3037, Dosarul nr. 1050, fila 124.
74
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
75
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Regele Carol al II-lea împreună cu elevul Amilcar Săndulescu şi ministrul de război, generalul
Gheorghe Mărdărescu, în cadrul manifestărilor organizate în Bucureşti,
cu ocazia reînhumării Eroului (Ostaşului) Necunoscut
Osemintele celorlalţi ostaşi necunoscuţi au fost înhumate în cimitirul Mărăşeşti, în
timp ce sicriul Eroului (Ostaşului) Necunoscut a fost condus de o numeroasă asistenţă –
în frunte cu ministrul de război, generalul Mărdărescu şi Mitropolitul Moldovei,
Pimen – la gara din localitate. De aici, în dimineaţa zilei de 15 mai, trenul mortuar, având
în compunere un vagon-platformă cu sicriul Eroului (Ostaşului) Necunoscut, acoperit
cu drapelul naţional, a plecat spre Bucureşti, având opriri în gările din Focşani, Râmnicu
Sărat, Buzău şi Ploieşti, unde s-au desfăşurat slujbe religioase, la care au participat
alături de camarazi din diferite arme şi numeroşi artilerişti. Trenul mortuar a ajuns în
Gara de Nord la ora 16 şi a fost întâmpinat cu onoruri militare
de autorităţi, de reprezentanţi ai clerului şi un numeros public.
Sicriul cu osemintele Eroului (Ostaşului) Necunoscut a fost
depus la Biserica ,,Mihai Vodă”, unde, pe data de 16 mai, a
avut loc un impresionant pelerinaj. A doua zi, după slujba
religioasă oficiată de un sobor de preoţi, sicriul a fost purtat
de patru ofiţeri, Cavaleri ai Ordinului ,,Mihai Viteazul”, până
la afetul de tun cu care a fost transportat, până în Parcul
,,Carol I”. De reţinut că unul dintre cei patru ofiţeri era
locotenent-colonelul de artilerie Corneliu Dragalina, fiul
legendarului general Ion Dragalina, comandantul Armatei
1 din Primul Război Mondial, căzut eroic în luptele
din Defileul Jiului. Viitorul general Corneliu Dragalina Generalul de artilerie
(5 februarie 1887-11 iunie 1949) a participat la ambele războaie Corneliu Dragalina
76
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Serviciu religios
mondiale. În Primul Război Mondial s-a numărat şi el printre eroi. A fost comandant
de baterie în Regimentul 4 Artilerie, cu care a luptat în Dobrogea, unde a şi fost rănit
la 10 octombrie 1916.
La sosirea pe platoul din Parcul ,,Carol I”, Eroul (Ostaşul) Necunoscut a fost
întâmpinat de o numeroasă mulţime, avându-l în frunte pe Regele Ferdinand, familia
acestuia şi pe Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri. După serviciul
religios, oficiat de numeroşi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, conduşi de
Mitropolitul Primat Miron Cristea, viitor patriarh al României, Regele Ferdinand a ţinut
un entuziasmant discurs de omagiere a Eroului (Ostaşului) Necunoscut. Între altele, a
menţionat: ,,...înaintea locaşului tău de veci se înclină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara
întreagă, căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg”.
Un onorant omagiu i-a adus şi marele om politic Ion I.C. Brătianu, unul
dintre artizanii făuririi României Mari, între altele artilerist în rezervă, la acea
vreme maior, ofiţer valoros al Regimentului 2 Artilerie.
Ceremonialul a inclus şi momentul decorării Eroului (Ostaşului) Necunoscut de
către rege, cu Medalia de aur ,,Virtutea Militară” clasa I. De asemenea, au mai acordat
distincţii reprezentanţii Franţei, Belgiei, Angliei, Italiei şi S.U.A.
Eroul (Ostaşul) Necunoscut a fost coborât în mormânt de către cei 4 Cavaleri ai
Ordinului ,,Mihai Viteazul”, la care am mai făcut referire, în timp ce artileria a dat
onorul, trăgând 101 salve de tun.
77
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
În anul 1927 a
fost realizat pe locul
întrunirii un reuşit
ansamblu funerar,
după planurile sculp-
torului Emil Willy
Becker. De reţinut
faptul că mulţi ani
somnul de veci al
Eroului (Ostaşului)
Necunoscut din
Parcul ,,Carol I”
a fost vegheat de
două obuziere
calibrul 210 mm, Momentul înhumării
model Iaşi. Acest
tip de obuzier a fost proiectat şi executat la Atelierele Wolff de către inginerul,
locotenent de artilerie în rezervă, Mihail Manoilescu.
În timpul Primului Război Mondial acesta a fost concentrat ca ofiţer în Regimentul
4 Artilerie de la Roman (1915-1916) şi, ulterior, a fost detaşat la Direcţia Muniţiilor
(1916-1918). Mihail Manoilescu, absolvent ca şef de promoţie al Şcolii de Poduri şi
Şosele din Bucureşti în anul 1915 a fost un distins om politic, deţinând portofoliile de
ministru al Industriilor şi Comerţului (1931), şi de Externe (1940). În această din urmă
calitate, istoria a reţinut că a leşinat atunci când i-a fost prezentată harta cu hotarele
României rezultate în urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940. Se impune a
menţiona că acest mare patriot român a decedat la 30 decembrie 1950, în închisoarea de
la Sighet, iar familia sa a fost informată despre deces 8 ani mai târziu.
Revenind la piesele de artilerie amintite mai sus, menţionez că acestea erau
obuziere ,,Krupp” calibrul 210 mm, model 1891/(model Iaşi 1918), care au dotat iniţial
artileria cetăţii Bucureştilor (montat în cupole ,,Grubon” model 1988 şi ,,Montlucon”
model 1891). Înainte de ocuparea Bucureştiului în anul 1916, obuzierele au fost
demontate, transportate la Iaşi unde, în perioada 1917-1918, au fost transformate în
piese de câmp, prin adaptarea unui manşon de oţel cu ax pentru reazemul pe umerii
afetului. Acest obuzier a fost singura piesă de artilerie de calibru atât de mare cu afet
rigid care executa tragerea de pe roţi. Opţiunea pentru ca această piesă de artilerie să
străjuiască Mormântul Eroului (Ostaşului) Necunoscut s-a datorat caracteristicilor sale
tehnico-tactice impresionante: greutatea ţevii 3125 kg, greutatea închizătorului 225 kg,
lungimea părţii ghintuite a ţevii 1738 mm, bătaia maximă 6900 m.
Obuzierele au rămas în Parcul ,,Carol I” (redevenit în perioada 1950-1990 Parcul
,,Libertăţii”) până în anul 1960. Cu aproape doi ani în urmă, în data de 22 decembrie
1958, osemintele Eroului (Ostaşului) Necunoscut au fost strămutate la Mărăşeşti, ca
78
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
80
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
81
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
83
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
elastică). Afetul era format din două fălcele din lemn de ulm sau stejar. Acesta mai era
prevăzut, pe fălceaua din stânga cu o cutie, ce conţinea o „mitralie”, cu două scaune
pentru servanţi, cu osia de oţel şi roţile.
A reprezentat primul tun al artileriei române la care calibrul nu se mai exprima
prin greutatea proiectilului, ci prin diametrul în milimetri al ţevii, măsurat între plinurile
ghinturilor. A fost totodată primul tun cu încărcare pe la gura ţevii intrat în armata
română. Principalele caracteristici tehnico-tactice ale sale erau: greutatea tunului:
650 kg; greutatea ţevii: 280 kg; greutatea chesonului cu antetren: 2375 kg; lungimea
ţevii: 1935 mm; bătaia: 3500 m.
Tunul „Krupp”, calibrul 78,5mm din Bateria 1 Călăreaţă din Regimentul 1 Artilerie în marş
De reţinut că, în 1871 s-au cumpărat încă 10 baterii de tunuri de acelaşi tip
(în total s-au achiziţionat 16 baterii), dar cu ţeavă de oţel şi închizător tip „pară cilindro-
prismatică”. Acesta a fost primul tun al artileriei române, cu ţeavă de oţel.
La începerea Războiului de Independenţă, Regimentele 1 şi 2 Artilerie au
avut în dotare 48 de tunuri cal. 78,5 mm, model 1868, cu ţeavă de bronz, iar
Regimentele 3 şi 4 Artilerie - la Bateriile 1-4 - aveau tot 48 de tunuri cal. 78,5 mm,
model 1871, cu ţeavă de oţel. Aceste tunuri au contribuit la succesul armatei române în
Războiul de Independenţă. În anul 1880 au fost scoase din dotarea artileriei şi trecute
în rezerva armatei.
Al doilea tun fabricat de Krupp, intrat în înzestrarea artileriei române a
fost tunul calibrul 87 mm, model 1875. Receptiv la nevoile de înzestrare a artileriei,
ministrul de război, renumitul general Ion Emanoil Florescu, a comandat în Germania
8 baterii de astfel de tunuri. Au fost cunoscute şi sub denumirea de „tunurile de 9” şi
au constituit materialul de bază din dotarea artileriei române în preajma şi pe timpul
Războiului de Independenţă. A fost primul tun al artileriei noastre la care afetul era în
întregime metalic.
84
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Calafat, Iunie1877. Tun „Krupp”, calibrul 87 mm, model 1875 din Bateria „Carol”,
în poziţie de tragere. Tunul făcea parte din Regimentul 1 Artilerie
Tunul „Krupp”, calibrul 75 mm, model 1880 s-a remarcat printr-o deosebită
rezistenţă la uzură a ţevii, ca urmare a unui secret de fabricaţie (descoperit întâmplător
de câţiva ofiţeri din Regimentul 6 Artilerie, în anul 1884, la un tun avariat). De remarcat
faptul că în anul 1916, un număr de 45 de tunuri de acest tip au fost transformate de
către Arsenalul Armatei în tunuri antiaeriene, pentru dotarea primelor baterii de artilerie
antiariene din armata României.
85
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Celălalt, tunul „Krupp” calibrul 87 mm, model 1880, a fost achiziţionat pentru
înzestrarea Regimentului 5 Artilerie din Tulcea, înfiinţat în 1881, a Regimentului 6
Artilerie din Bucureşti, a Regimentului 7 Artilerie din Focşani şi a Regimentului 8
Artilerie de la Roman, înfiinţat în anul 1883. A reprezentat cel mai modern material de
artilerie de câmp din acea vreme.
Între achiziţiile de guri de foc de artilerie de la firma „Krupp” un loc aparte l-a
ocupat obuzierul calibrul 120 mm, model 1901. În 1902 şi 1903 au fost achiziţionate
pentru Regimentele 1,2,3 şi 4 Artilerie, 31 de astfel de obuziere.
A fost primul obuzier de câmp al artileriei noastre care a dispus de un sistem „sapă
elastică” şi de legătură elastică. Tot ca element de noutate trebuie amintit faptul că,
obuzierul era monofleş şi dispunea de muniţie cu tub cartuş metalic. De asemenea,
menţionez că sistemul de ochire iniţial a fost îmbunătăţit în 1903 cu aparatul de ochire
românesc pentru tragerile indirecte, denumit „goniometru sistem maior Toma Ghenea”.
86
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
87
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Tun „Krupp”, calibrul 105 mm, model 1891/1916 din colecţia Muzeului Militar Naţional
Gurile de foc de artilerie marca „Krupp” au ocupat un loc important în locul
artileriei de cetate şi de asediu a armatei române. Ele au contribuit substanţial la
realizarea sistemului de foc artileristic aferent fortificaţiilor realizate la sfârşitul
sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX (Cetatea Bucureşti, Focşani-Nămoloasa-Galaţi).
În acest sens menţionez că în perioada 1891-1915 au fost achiziţionate 60 de piese
tun „Krupp”, calibrul 105 mm. Acestea au intrat în dotarea Regimentului 1 Artilerie
Cetate, şi mai apoi a Regimentului 1 Asediu. Câteva tunuri de acest tip au fost dislocate
în timpul Primului Război Mondial şi în capetele de pod de la Turtucaia şi Silistra.
Acest tun monofleş, deşi era o gură de foc cu tragere înceată, datorită calităţilor sale
indiscutabile, a rămas în dotarea regimentelor de artilerie grea până în anul 1937.
O altă piesă de artilerie grea, achiziţionată pentru artileria de cetate în jurul anului
1890 a fost tunul „Krupp”, calibrul 150 mm, model 1885/1891. Acest tun a fost
montat în cupole „St. Chamond”, „Creusot” şi „Montlucan”. Un număr de 6 piese au
fost achiziţionate cu afet mobil ca artilerie de asediu. La 1 ianuarie 1918 în evidenţele
Ministerului de Război figurau 66 piese, calibrul 150 mm, model 1885 şi model 1891.
88
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Obuzier „Krupp”, calibrul 210 mm, aflat la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti
89
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
90
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
91
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
92
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
94
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
95
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
atunci, neuitată Mi-a rămas ziua când puternicul glas al tunurilor nostre răsuna pe
ţărmurile Dunărei, vestind departe peste hotarele ţărei că ceasul neatârnărei a sosit: cu
un avînt vrednic de laudă regimentele de artilerie luptau apoi pe câmpiile din Bulgaria
şi deschideau drumul la isbândă prin dărâmarea întăriturilor de la Plevna, Rahova
şi Vidin. Din sfărâmăturile acestor cetăţi, stropite cu sângele vitejilor noşti ostaşi,
România s-a ridicat tare şi oţelită ca un stat de sine stătător, înconjurat de o aureolă
care vecinic va străluci în istoria Patriei. Artileria poate fi mândră de falnicul său
trecut şi ţara, împreună cu Mine, ne putem rezema cu încredere pe această armă
care şi-a biruit un loc de Căpetenie în armată. De a pururi ofiţerii de artilerie trebue
să fie geloşi de această înaltă posiţie şi pătrunşi de datoria şi răspunderea lor, mai ales
în privinţa însemnatului rol la care ei pot fi chemaţi pe câmpul de luptă. Din partea
Mea, vă încredinţez de dragostea şi ocrotirea Mea, şi ca o dovadă statornică a acestor
simţiminte, am hotărât ca regimentul 1 de artilerie, care a tras cel d-ântâiu tun, sub
comanda Mea, asupra Vidinului şi singurul la suirea Mea pe Tron, să porte de astă-
zi înainte numele Meu. Regina dăruesce regimentului 2, al cărui steag M-a însoţit în
timpul campaniei, portretul Meu executat câţi-va ani după războiu. Doresc ca aceste
distincţiuni să arate într-un viitor mai depărtat că artileria s-a desvoltat şi a crescut
sub Domnia Mea într-un mod aşa de repede, că Eu pot privi astă-zi cu mândrie 14
regimente şi că în gloriosul războiu de la 1877 am împărţit cu dânsa primejdiile, luptele
şi isbândele. Sigur fiind, că marea şi fericita epocă a reînvierei României este adânc
întipărită în inima şi mintea tuturor, ridic paharul Meu în onorea Artileriei, urându-i
un viitor tot aşa de strălucit ca trecutul său şi ca dânsa să rămâie de-a pururi podoaba
iubitei Mele armate”51.
Generalul Mihail Popescu, inspectorul general al artileriei, mulţumind Regelui,
în numele ofiţerilor de artilerie pentru nepreţuitele daruri făcute, a spus, printre
altele: „Sire, Ofiţerii de artilerie sunt mândri de marea onore făcută lor, dând numele
Maiestăţei Vostre regimentului 1 artilerie şi de darul nepreţuit făcut de M.S. Regina
regimentului 2 artilerie. Încredinţăm pe Maiestatea Vostră că noi cu toţii ne vom face
datoria când tronul şi ţara va avea trebuinţă, apărând cu piepturile nostre. Exemplul
dat de Maiestatea Vostră la 15 Maiu 1877 este adânc săpat în inimile nostre. …Conduşi
de Maiestatea Vostră, avem credinţa a fi pe cale cea bună. Dorim, Maiestatea Vostră,
să trăiţi încă mulţi ani spre a ne conduce şi mai ‘nainte”52.
După plecarea M. S. Regele şi familia regală, s-a servit punciul, generalul Eracle
Arion, dând nota veselă a întrunirii şi comandând: „Tunari la posturi. Încărcaţi
paharele. Faceţi din braţul vostru pârghie de ochire. Duceţi-l la retezetura gurei.
Tunari Foc”. Atmosfera a fost destinsă, de bună dispoziţie: „Sufletul comesenilor se
înălţa în mândria de a vedea camaraderia, veselia, intusiasmul care a domnit în tot
timpul şi a făcut din acest banchet cea mai reuşită şi mai măreţă serbare, care ne-a fost
dat să vedem şi care s-a terminat la 1 dupe miezul nopţii”53.
51
Revista Artileriei, iunie 1902, pp. 556-557;
52
Idem, p. 558;
53
Idem, p. 560.
96
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Din păcate, în perioada interbelică, şi cu atât mai mult în perioada postbelică, firul
acestei tradiţii s-a rupt, deşi colonelul Pion Georgescu, comandantul Şcolii de Ofiţeri
de Artilerie de la Timişoara a militat pentru acest lucru, reuşind doar să dezvelească,
în cazarma din Craiova, o placă comemorativă în cinstea Regimentului 1 Artilerie
„Regele Carol I”.
„Sărbătoarea Întâiului tun” a fost starea de spirit, liantul ce a unit şi a mobilizat o
generaţie de artilerişti, generaţia care a luptat şi a câştigat pe câmpul de bătălie Neatârnarea
ţării şi a pregătit Reîntregirea, visul milenar al românilor, ROMÂNIA MARE.
De fapt, artileriştii „pentru a rămâne credincioşi unor vechi şi bune datini, de
a restrânge necontenit legăturile de camaraderie”54 au organizat mai multe întâlniri,
aşa cum a fost şi ospăţul artileriei din 17 octombrie 1909, prilejuit de introducerea în
înzestrare a tunului cu tragere repede, model 1904, pentru bateriile montane şi model
1908 pentru cele călăreţe, şi organizarea artileriei pe 18 regimente (9 brigăzi) şi un
divizion de artilerie călăreaţă.
La acest eveniment, desfăşurat în Sala muzeului de artilerie din Arsenalul Armatei,
au participat aproape 600 de ofiţeri de artilerie din activitate şi din rezervă, fiind onorat
cu prezenţa de A.S. Regală Principele Moştenitor Ferdinand I, A.S. Regală Carol
al II-lea, primul ministru, căpitanul de artilerie (r) I. I. C. Brătianu, ministrul de război
ad-interim, Toma Stelian, generalul Grigore Crăiniceanu, şeful statului major general,
generalul Panait Warthiadi, comandantul Corpului 3 Armată, generalul Petre Vasiliu
Năsturel, comandantul Diviziei 6 Infanterie, generalul Constantin Coandă, inspectorul
general al artileriei, precum şi generalii veterani ai războiului Neatârnării, Gheorghe
Manu, Alexandru Tell, Alexandru Robescu, Romulus Boteanu.
Către sfârşitul ospăţului a
toastat A.S.R. Principele Moştenitor
Ferdinand I, care, printre altele, a
spus: „Toată armata trebue să fie
mândră de marile progrese realizate
de artilerie, precum şi de materialul
cu care a fost înzestrată, făcând
dintr-însa una din cele dintâiu
artilerii din lume. Acei, care au
văzut începuturile acestei arme, nu
mai sunt decât puţini la număr, dar
inimile lor bat cu mai multă vioiciune
şi tresar de bucurie, astăzi, când văd
că visul lor s-a îndeplinit. Celor
tineri le recomand să ia exemplu
dela cei bătrâni şi să-i urmeze pe
Poarta Arsenalului aceeaş cale”55.
54
Revista Artileriei, noiembrie 1909, p. 754;
55
Idem, pp. 759-760.
97
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
56
Revista Artileriei, noiembrie 1909, pp. 760-763;
57
Idem, pp. 763-764;
58
Idem, pp. 764-767;
59
Idem, p. 769.
98
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
99
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
100
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
101
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
102
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
103
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
104
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
105
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
106
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
107
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
108
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
109
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Artilerie Antitanc la Brăila, Bazele 95, 62 Tehnice Mobile de Rachete la Ploieşti, respectiv,
la Mârşa, Divizionul 42 Artilerie Antitanc la Sighişoara, Şcoala Militară de Ofiţeri
Activi de Artilerie „Ioan Vodă” la Sibiu, Centrul de Instrucţie al Artileriei la Ploieşti,
Bazele de Reparat Armament la Sibiu şi la Târgovişte, Laboratorul Fotogrammetric,
Depozitele de materiale tehnice la Mârşa şi la I.L. Caragiale, Depozitul de armament de
la Târgovişte, Depozitele centrale de muniţii de la Sihlea, Muncelu, Argestru, Petreşti-
Alba, Filiaşi, Strejeşti şi Apaţa, Poligonul de Experienţe al Armatei de la Jegălia,
Laboratorul artileristic, Compania pază transporturi militare.
În anul 1990, Comandamentul Artileriei şi-a schimbat denumirea în Inspectoratul
General al Artileriei, rămânând cu aceleaşi atribuţii şi structură, şi a trecut în subordinea
Comandamentului Trupelor de Uscat.
La 10 Noiembrie 1993, cu puţin timp înainte de desfiinţarea Inspectoratului
General al Artileriei, artileriştii Armatei României au sărbătorit 150 de ani de la
înfiinţarea Artileriei Române Moderne, programul manifestărilor cuprinzând o sesiune
de comunicări, prezentarea filmului documentar-artistic „Tunete prin veacuri”, expoziţia
de carte, uniforme şi fotografii, dezvelirea Monumentului Eroilor Artilerişti – punctul
culminant – şi „Ospăţul Artileriei” – în varianta modernă.
La sesiunea de comunicări, după citirea Mesajului Primului ministru şi a Ordinului
de zi al ministrului apărării naţionale privind sărbătorirea Zilei Artileriei, s-au prezentat
comunicările: Artileriştii armatei române – păstrători ai bogatelor tradiţii de luptă
făurite de tunarii lui Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul (ministrul
apărării naţionale, generalul Nicolae Spiroiu), Artileria română în anul marelui jubileu
(inspectorul general al artileriei, generalul Mihail Popescu), Artilerişti români de seamă –
membri ai Academiei române (academician Dan Berindei), Generalii Constantin
Christescu şi Alexandru Ioaniţiu – doi bravi artilerişti, comandanţi ai Şcolii Superioare
de Război (comandantul AISM, generalul Mircea Agapie), Tradiţii şi perspective în
asigurarea şi exploatarea armamentului, muniţiei şi aparaturii artileristice în armata
română (locţiitorul inspectorului general al artileriei generalul Marin Florea), Eroismul
ofiţerilor de artilerie în luptele duse pentru eliberarea Bucovinei, Basarabiei şi
Transilvaniei de Nord în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (şeful de stat major
al inspectoratului, colonelul Cornel Paraniac), Artilerişti români – cavaleri ai Ordinului
„Mihai Viteazul” (Colonel (r) dr. Constantin Ucrain).
În Parcul Eroilor, în prezenţa preşedintelui Ion Iliescu, a premierului Nicolae
Văcăroiu, ministrului apărării, generalul Nicolae Spiroiu, primarului general al capitalei
Crin Halaicu, la care au participat personalul Inspectoratului General al Artileriei,
generali şi ofiţeri activi, în rezervă şi în retragere, veterani de război şi un numeros
public a avut loc dezvelirea Monumentului Artileriştilor Români. Inspectorul general al
Artileriei, generalul Mihail Popescu, a rostit o vibrantă alocuţiune94: „Stimate Domnule
Preşedinte, Onorată asistenţă, În urmă cu 150 de ani, în apropiata vecinătate a locului
94
Alocuţiunea a fost păstrată de col. (r) Marin Ghinoiu, participant la acest eveniment.
110
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
unde ne aflăm, la Cotroceni, Gheorghe Bibescu, domnitor iubitor de neam şi ţară semna,
la 10 noiembrie, „Porunca Domnească nr. 198”, legalizând astfel înfiinţarea primei
baterii de artilerie a Ţării Româneşti. Această zi a intrat în istoria artileriei, ca zi a
armei, ea marcând punctul iniţial al procesului său evolutiv, ca armă modernă, de sine
stătătoare în cadrul oştirii române, deşi începuturile ei se pierd în negura vremurilor, de
la balistele şi catapultele dacilor, până la tunurile domnitorilor noştri din evul mediu, ale
căror prototipuri străjuiesc intrarea spre acest monument. Sărbătorim astăzi, deci, ZIUA
ARTILERIEI, ediţia 150. Printr-o fericită coincidenţă, anul acesta ZIUA ARTILERIEI
se încadrează între două sărbători cu mare rezonanţă istorică pentru ţara noastră –
400 de ani de la urcarea pe tron a primului domn al unirii, Mihai Viteazul, el însuşi un
mare strateg în folosirea artileriei şi 75 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918
care a consfinţit făurirea României Mari, Visul, dar şi Golgota dintotdeauna a românilor.
Slujindu-şi cu dragoste, credinţă şi eroism ţara, purtând cu cinste însemnele nobile ale
armei, în cele 15 decenii de existenţă modernă, artileriştii au făurit frumoase tradiţii de
luptă ce se înscriu în bogatul hronic al armatei române. Începând cu prima probă de foc –
războiul pentru independenţă – în marile bătălii ale neamului care au urmat: războiul
pentru reîntregire, războiul pentru dezrobirea teritoriilor răpite – Basarabia, Bucovina
de Nord, ţinutul Herţei, partea de nord a Transilvaniei, artileriştii României au săvârşit
nenumărate fapte de vitejie şi acte de eroism. Rog să fiu iertat că nu pomenesc acum
nume şi fapte, pentru că nu aş dori ca la acest moment aniversar să comit sacrilegiul de
a omite ceva sau pe cineva. De altfel, oameni ai cifrelor şi ai analizelor exacte, modeşti
şi cu frica lui Dumnezeu aşa cum spune românul, nu ştim dacă înaintaşii noştri ar privi
cu ochi buni orice încercare de patetism în a le lăuda numele sau faptele. Dar, indiferent
ce s-ar spune, aceste nume şi fapte constituie fala noastră şi fac cinste şi onoare întregii
armate. Unele dintre acestea au fost consemnate în cărţile tipărite în cinstea acestui
eveniment. Cele care sunt ştiute, dar, mai multe fapte şi nume au rămas neştiute. De
aceea, noi, artileriştii de astăzi am considerat că este de datoria noastră să ridicăm spre
pioasă amintire şi aleasă cinstire a eroilor şi înaintaşilor noştri, dar, şi spre pildă, luare
aminte şi îndemn pentru generaţia de azi şi viitoare, acest modest monument. Operă
a domnului colonel Theodor Zamfirescu de la Studioul de Arte Plastice al Armatei,
acesta esenţializează şi stilizează tunul – cu trecutul, prezentul şi viitorul său – temuta
unealtă de muncă şi luptă a artileristului, fie el servant, specialist de artilerie, inginer
sau tactician, soldat sau general. Vă mulţumim domnule colonel! Este de datoria mea
să mulţumesc tuturor artileriştilor de azi ai României: veterani, în rezervă sau retragere
şi în activitate, care deşi confruntaţi, ca de altfel întreaga societate, cu neajunsurile
perioadei de tranziţie, au sprijinit iniţiativa noastră cu modestele lor economii, lucrarea
realizându-se discret, fără mare publicitate şi declaraţii patetice, ceea ce evidenţiază
şi mai mult nobleţea gestului lor. Din aceleaşi considerente se cuvin mulţumiri celor
care au reuşit să construiască monumentul într-un timp record, precum şi sponsorilor
noştri care trăind şi simţind româneşte şi creştineşte, preţuind armata română, ne-au
111
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
113
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
în serii de pregătire, astfel (ofiţerii din regimentele mecanizate au fost instruiţi în 3 serii
a câte 8 zile); ofiţerii din diviziile mecanizate şi diviziile de tancuri ( în 3 serii a câte
14 zile); ofiţeri din comandamentele de armă, direcţiile centrale şi statele majore ale
armatelor (în 2 serii a câte 20 zile). Aceste convocări de iniţiere s-au desfăşurat şi în anul
următor. La acestea au participat în perioada 7 iunie-11 iulie 1965, 97 de ofiţeri, dintre
care 6 generali. De asemenea, la cursurile din toamnă au participat şi ofiţeri elevi din
cadrul Academiei Militare Generale.
Un moment important în istoria centrului l-a reprezentat numirea la conducerea
acestuia, la 30 septembrie 1966, a locotenent-colonelului Barac Gheorghe, după ce
în perioada 1965-1966, funcţia de şef a fost asigurată prin cumul de colonelul Suliman
Constantin.
La data de 1 iulie 1970, prin Ordinul ministrului Forţelor Armate nr. C.L.
00536 din 28 aprilie 1970, Centrul de Instrucţie al Comandamentului Artileriei
Forţelor Armate s-a transformat în Centrul de Instrucţie al Artileriei. Transformarea
s-a realizat prin intrarea în vigoare a noului stat de organizare, ce cuprinde în plus faţă de
vechiul stat, noi sectoare de activitate, precum şi subunităţi de învăţământ şi deservire.
Fostului centru, destinat pregătirii în domeniul rachetelor i-au fost alipite Catedra
de Artilerie Terestră şi Bateria de Deservire din cadrul Centrului de Perfecţionare a
Ofiţerilor de la Făgăraş. Astfel, Centrului de Instrucţie al Artileriei de la Ploieşti asigura
pregătirea de specialitate atât a artileriştilor, cât şi a rachetiştilor.
În urma transformării efectivele Centrului de Instrucţie al Artileriei au sporit la
314 persoane: 102 ofiţeri, 10 maiştri militari, 28 subofiţeri, 34 gradaţi, 97 soldaţi şi
42 de angajaţi civili.
Organizarea centrului a fost următoarea:
116
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Vasile şi secretarul Consiliului Politic, colonelul Petre Ilie. Acesta din urmă a dat citire
ordinului de transformare a centrului şi a prezentat noua sa organigramă.
Ordinul comandantului Comandamentului Artileriei Forţelor Armate nr. A 0020
din 20 iunie 1970 şi cel al şefului Direcţiei Personal nr. D.P. 00100 şi 00193 din 30 iunie
1970, referitoare la numirea în funcţii a personalului centrului au fost citite de colonelul
Moise Ioan, şeful Serviciului Personal al comandamentului.
În alocuţiunea sa, generalul Popescu Ion a menţionat meritele excepţionale ale
centrului, care, de-a lungul timpului a reprezentat „laboratorul de creaţie a majorităţii
regulamentelor şi instrucţiunilor de bază ale artileriei, locul unde s-au experimentat
continuu procedee şi mijloace noi de pregătire şi conducere a tragerii...”. De asemenea,
a arătat că centrul a fost un „focar de cultură artileristică ce a devenit pentru generaţii de
tunari, întruchiparea ideii de instituţie cu cea mai mare pondere în rândul celor destinate
a făuri prestigiul armei şi a duce mai departe tradiţiile glorioase ale artileriştilor“.
Primele cursuri organizate în centru, după transformare, au fost cele desfăşurate
în baza Ordinului comandantului Artileriei Forţelor Armate nr. 08366 din 1970, cu o
durată de numai 45 de zile. Acestea erau cursuri de perfecţionare şi vizau pregătirea
ofiţerilor la tragerile artileriei, respectiv la cercetarea de artilerie.
Principalele cursuri de perfecţionare desfăşurate în centru au fost: Curs de
perfecţionare comandanţi de baterii, cu durata de 8 luni (1.194 ore) şi cu următorul
conţinut: pregătire politicoideologică – 250 ore; tactică – 116 ore; cercetare de artilerie –
50 ore; tragerile artileriei şi conducerea focului – 400 ore; topografie – 100 ore;
metodică şi planificare – 74 ore; examene, studiu individual şi rezervă – 234 ore; Curs
de perfecţionare comandanţi divizioane de artilerie, cu durata de 8 luni (1.224 ore) şi
următorul conţinut: pregătirea politico-ideologică – 250 ore; tactică – 184 ore; cercetare
de artilerie – 46 ore; tragerile artileriei şi conducerea focului – 340 ore; topografie –
100 ore; metodică şi planificare – 70 ore; examene, studiu individual şi rezervă – 234
ore; Curs de perfecţionare comandanţi divizioane de rachete tactice, cu durata de 8 luni
(1.044 ore), cu următoarele discipline: pregătirea politico-ideologică - 250 ore; tactică –
172 ore; cercetare de artilerie – 46 ore; tragerile cu rachetele şi conducerea focului –
168 ore; topografie – 94 ore; meteorologie –
38 ore; metodică şi planificare – 68 ore;
pregătire antitanc – 200 ore; examene, studiu
individual şi rezervă – 234 ore; Curs de
pregătire ofiţeri şi subofiţeri de rezervă de
rachete, cu durata de 7 luni şi 2 săptămâni
(1.140 ore), cu următoarele discipline:
pregătirea politico – 150 ore; instrucţie
comună – 360 ore; instrucţie de specialitate –
400 ore; instrucţie tactică – 90 ore; examene,
studiu individual şi rezervă – 140 ore. Antrenarea operatorului la instalaţia
de rachete antitanc dirijate
118
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Începând cu anul 1971, durata cea mai mare a unor cursuri desfăşurate în centru
a fost de 6 luni (cele cu durata anterioară, de 8 luni). Între cursurile de perfecţionare şi
specialitate desfăşurate în anul de învăţământ 1971-1972 în centru, pe lângă cele mai
sus-menţionate, amintim: Cursul de specializare pentru cunoaşterea tehnicii de rachete
operativ-tactice (6 luni – ofiţeri, 4 luni – subofiţeri); Cursul de specializare pentru
cunoaşterea tehnicii de rachete antitanc dirijate (4 luni – ofiţeri, 3 luni – subofiţeri);
Cursul de perfecţionare a şefilor de depozite şi a locţiitorilor tehnici de la depozite
(ofiţeri – 2 luni); Cursul de perfecţionare şefi înzestrare artileristică din unităţi şi
mari unităţi, şedinţa de cunoaştere a rachetei tactice (ofiţeri – 6 săptămâni); Cursul
de perfecţionare şefi birouri evidenţă contabilă de la depozite de muniţii (ofiţeri –
1 lună); Cursul de perfecţionare şef transmisiuni divizioane de artilerie (ofiţeri –
1 lună); Cursul de perfecţionare comandanţi plutoane de artilerie (pentru ofiţerii care
nu au absolvit şcoala militară, care au obţinut această calitate după evenimentele din
1968 din Cehoslovacia); Cursul de specializare pentru cunoaşterea tehnicii de rachete
antitanc dirijate (ofiţeri – 3 luni; subofiţeri – 2 luni); Cursul de specializare pentru şefi
magazii de muniţii (subofiţeri – 2 luni).
Pe lângă această diversitate de cursuri în centru s-au desfăşurat şi o serie de
convocări cu durata de până la o lună, pentru perfecţionarea pregătirii ofiţerilor la
tragerile artileriei, cercetarea de artilerie, topografie şi transmisiuni.
Comandamentul Artileriei a situat în permanenţă între priorităţile sale dezvoltarea,
sub toate aspectele a Centrului de Instrucţie al Artileriei. S-au construit noi pavilioane
destinate găzduirii procesului de învăţământ, cazării şi hrănirii cursanţilor, s-a dezvoltat
baza logistică a învăţământului etc.
Comandamentul Artilerie s-a preocupat totodată şi de încadrarea centrului
cu personal foarte bine pregătit profesional. De altfel, conform politicii de personal
statuat de comandantul Comandamentului Artileriei, generalul Popescu Ion, anual,
au fost repartizaţi în centru şefii promoţiilor Şcolii de Ofiţeri Activi de Artilerie
„Ioan Vodă”: locotenent Ungureanu Nicolae (1970), locotenent Paraniac Cornel
(1972), locotenent Cojocaru Costică (1973), locotenent Chiriţă Mihai (1977), locotenent
Irimiea Mihai (1978), locotenent Caraman Nicolae (1988), locotenent Cristea Dănuţ
(1981), locotenent Stroea Adrian (1982), locotenent Marchidanu Marin (1988). Acestora
li se adaugă locotenent Popescu Mihail, viitorul şef al Statului Major General, şef al
promoţiei 1969 a Şcolii Militare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”. Marea majoritate a
acestora s-au remarcat printr-o exprimare profesională de înaltă ţinută, mulţi dintre ei
devenind personalităţi recunoscute pentru profesionalism în artilerie şi în armată.
În Centrul de Instrucţie al Artileriei au fost mutaţi ofiţeri valoroşi din teritoriu cu
experienţă la comanda unităţilor de artilerie, care au asigurat desfăşurarea procesului de
învăţământ de artilerie la un înalt nivel calitativ, precum şi elaborarea unor valoroase
manuale, regulamente şi instrucţiuni în cadrul Sectorului de studii, experimentări şi
reglementări. Acesta a realizat primul normativ al armei, Instrucţiuni pentru cunoaşterea
şi serviciul la material la autotunul de 76 mm (A-27, vol. IX), la data de 20 iunie 1971.
Instrucţiunile au fost editate la Editura Militară.
119
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
120
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
122
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
123
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
124
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
trebuia să fie din garnizoana Bucureşti. Atunci, 359 de abonaţi inimoşi au consimţit a
subscrie imediat cu 40 lei, costul unui abonament pe doi ani, iar 37 membri fondatori
şi-au luat angajamentul solemn de a acoperi orice eventual deficit (atunci erau 265 de
ofiţeri de artilerie, iar 40 de lei reprezentau 20% din solda de sublocotenent)97. Dintre
membrii fondatori, în afara celor din comitetul de iniţiativă, au mai făcut parte: coloneii
Costiescu A., N. Dimitrescu-Maican (din flotilă), Pascu Ş., Makarovitsch V., locotenent-
coloneii Fălcoianu A., Tell A., Ghenovici G., Fotino D., Magheru R., Alexandrescu C.,
maiorii Horezeanu C., Boteanu R., Crăiniceau Chr., Isvoranu I. (din flotilă), căpitanii
Drăgulinescu Al., Zahareanu Al., Parfeni V., Mănescu C. (din flotilă), Cioran Albert,
locotenenţii Constantinescu Şt., Volvoreanu C. şi sublocotenent Ghenea T.
Primul număr al Revistei Artileriei a apărut în luna ianuarie 1887 şi a fost deschis
de articolul „Scopul Revistei”, scris de căpitanul de artilerie Constantin Coandă,
care se constituie în programul de acţiune al revistei. Pornind de la faptul că „Noue,
artileriştilor, mai mult de cât ori cui ne incumbă stricta datorie de a ne ţine la curent
cu tote progresele militare realisate în lumea întrega. – Cunoscinţele armei nostre, în
adevăr, formesa o sciinţă proprie care îmbrăţişesă tot felul de arme şi muniţiuni”98 noua
revistă avea drept scop „de a ţine la curent, în particular, pe oficeri de artilerie şi flotila,
şi în gener pe ori ce oficer, cu paşi gigantici ce fac în epoca nostră armele de foc, precum
şi a stimula zelul celor d’ântâiu pentru studiu sciinţelor ce se raportă la arma nostră,
pentru perfecţionările ce sunt a i se aduce”99. De asemenea, menţiona: „În paginele
acestei publicaţiuni militare şi vor găsi loc studiele oficerilor de artilerie în ocasiunile
ce le presintă înplinirea diverselor lor atribuţiuni, tote cestiunile sciinţifice cari se
agită în corpul oficeresc în genere; în rândurile Revistei se vor consemna progresele
militare realisate în afară. Revista Artileriei va permite a cunoşce nivelul la care ne
găsim şi aceea ce avem de făcut pentru a ne menţine la înălţimea celor-l-alte puteri”100.
Încheierea optimistă a articolului: „Suntem convinşi că se vor face sforţări pentru ca
Revista Artileriei să fie la înălţimea sarcinei sale, sciinţifică, nepărtinitore şi complectă,
va sci a respunde asceptărilor tutulor”101 a dovedit peste ani realismul artileriştilor.
La 22 octombrie 1888 s-a produs mişcarea unică în analele armatei noastre: parte
din membrii fondatori mai mici în grad decât preşedintele s-au întrunit şi au decis ca
până la adunarea generală revista să fie condusă de un nou comitet de redacţie, având
ca preşedinte pe locotenent-colonelul Alexandru Tell, comandantul Şcolii Speciale
de Artilerie şi Geniu, iar un comitet compus din locotenent-colonelul Alexandru Tell,
maiorul Petre Vasiliu Năsturel şi maiorul Mareş Gheorghe să revadă statutele şi să
propună modificările necesare. Se pare că această mişcare, condusă de locotenent-
colonelul Alexandru Tell a fost cauzată de cazul Maican, un scandal de corupţie în care
97
Colonel Gheorghe Stavrescu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani),
p. 246;
98
Coandă, Căpitan de Artilerie – Scopul Revistei – în Revista Artileriei, nr. 1/ianuarie 1877, p. 1;
99
Idem, p. 2;
100
Idem, p. 3;
101
Ibidem.
125
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
au fost implicaţi mai mulţi generali şi care a constituit una dintre cauzele căderii de la
putere a guvernului I.C. Brătianu. Generalul Maican, comandantul flotilei şi colonel
D. Dimitrescu Maican, comandantul Brigăzii 2 Artilerie, şi comandant al artileriei
Corpului 2 Armară au fost judecati pentru săvârşirea de acte de corupţie, condamnaţi şi
degradaţi, şi ca urmare, şterşi din controalele armatei. De asemenea, se pare că această
mişcare s-a făcut cu aprobarea inspectorului artileriei, generalul Eracle Arion, căci cum
altfel putem interpreta destăinuirea generalului Tell din adunarea membrilor fondatori
ai revistei din 20 decembrie 1903: „Am avut durerea să pierdem pe Generalul Eracle
Arion, membru fondator şi onorific, unul dintre reîntemeietorii artileriei române, iubitul
şi pururi regretatul nostru şef. Generalul Arion, lumina şi fala Armatei, a îmbrăţişat
Revista Artileriei cu căldura ce punea în tot ce lucra pentru armată şi în special pentru
arma noastră. La El m-am adresat în zilele de grea cumpănă şi povaţa Sa luminată şi
hotărâtoare a pus totdeauna Revista Artileriei pe calea dreaptă şi românească”102.
Extrem de interesante sunt statutele revistei de-a lungul timpului. Adoptate în adunările
generale ale membrilor fondatori şi publicate în revistă în fiecare an, ca de altfel şi
dările de seamă ale conducerii revistei, statutele au constituit cadrul organizatoric în
care Revista Artileriei şi-a desfăşurat activitatea, reglementând scopul revistei, calitatea
de membru fondator, fondurile revistei, atribuţiile conducerii etc. Astfel, scopul revistei,
în esenţă, a fost acelaşi de-a lungul timpului. Spre exemplu, în statutul din 1936 a fost
sintetizat: „a ţine la curent pe cititorii săi şi în special pe ofiţerii de artilerie cu toate
problemele care interesează arma”103.
Statutele revistei au reglementat totodată calitatea de membru fondator, formularea
din primul statut adoptat în 1887: „orice ofiţer de artilerie care ia angajamentul de a
asigura mersul regulat al revistei, chiar în cazul lipsei de fonduri”104 regăsindu-se şi în
celelalte statute.
O atenţie aparte s-a acordat asigurării fondurilor necesare apariţiei revistei. Statutul
adoptat de adunarea generală din 11 decembrie 1888 stipula: „Revista Artileriei este
proprietatea membrilor fondatori. (art. 2) …Toţi membrii fondatori sunt obligaţi a fi
abonaţi la revistă, plătind costul abonamentului hotărât de adunarea generală. (art. 5)
…Membrii fondatori sunt datori a susţine pecuniar revista când resursele sale nu ar fi
de ajuns. (art. 7)“. Se poate observa că revista a apărut doar datorită voinţei şi sprijinului
material al ofiţerilor de artilerie, căutând permanent să-şi menţină independenţa. Astfel,
în statutul adoptat în 1912 se preciza că „Revista Artileriei primeşte orice dar în bani,
cărţi, reviste, ziare, obiecte etc. fără a putea primi vre-o subvenţie sau dar care să o ducă
sub tutela cuiva”, iar în statutul adoptat în 1936 se menţiona că „Revista Artileriei nu
poate primi nici o subvenţie care ar face-o să-şi piardă caracterul său de independenţă.
„Chiar dacă începând cu anul 1921 revista a fost condusă de Inspectorul Artileriei „ea
nu are caracter oficial”, lucru stipulat, spre exemplu, în statutul din 1936.
102
Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani ), p. 405;
103
Idem, p. 321;
104
Idem, p. 322.
126
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
127
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
şi a generalilor Dunka Iulius şi Henrich Herkt – „cei mai vechi comandanţi de regimente
de artilerie în viaţă” şi trimitetea gratuită a Revistei ca omagiu şi recunoştinţă;
- ianuarie 1903 – la propunerea generalului Tell s-a hotărât ca Revista Artileriei
să acorde, anual, câte un premiu pentru tragerea cu tunul pentru gradele inferioare, în
ordinea Şcoala de Trageri a Artileriei, Regimentul 3 Artilerie (originea artileriei române),
Regimentul 1 Artilerie, Regimentul 4 Artilerie (al doilea regiment format din fostul
Regiment 1 Artilerie), Regimentul 6 Artilerie (format din fostul Batalion de Pompieri
Bucureşti) etc.; Regimentul 2 Artilerie avea „Premiul General Gheorghe Manu”;
- 20 decembrie 1903 – generalul Tell a propune un premiu de 1000 lei destinat
persoanei care va prezenta o lucrare mai completă asupra artileriei române de la
înfiinţarea ei;
- mai-iunie 1906 – cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la înfiinţarea revistei şi a
expoziţiei naţionale jubiliare a apărut un număr jubiliar cu istoricul sumar al revistei;
- 1 decembrie 1908 – adunarea generală a hotărât acordarea de premii (de regulă
în obiecte de artă), mulţumiri şi plata tipăririi în broşură, pentru autorii scrierilor de
valoare din revistă;
- ianuarie 1912 – cu ocazia implinirii a 25 de ani de existenţă, redacţia a publicat
un articol festiv;
- 30 iunie 1916 – Revista Artileriei şi-a întrerupt activitatea;
- 1 aprilie 1921 - Revista Artileriei şi-a reluat activitatea, sub direcţia Inspectoratului
General al Artileriei, directorul revistei devenind inspectorul artileriei; în Cuvântul
înainte, redactat de generalul Vasile Rudeanu, se trasa linia de conduită a revistei, astfel:
„Revista Artileriei face cunoscut că primeşte cu o deosebită căldură colaborarea tuturor
ofiţerilor sau persoanelor de ştiinţă, fără excepţiune de grad, armă sau profesiune,
primeşte a publica controversele şi a deschide câmp liber tuturor discuţiunilor asupra
tacticei artileriei, armamentului, cât şi a ştiinţelor pure şi aplicate care intervin în
artele militare şi pot interesa cercurile ştiinţifice şi industriale ale României Mari. Se va
examina şi publica de asemenea tot ceea ce se raportă la tactica şi technica artileriei,
armamentului şi mijloacelor de acţiune technică la statele învecinate în special, cât şi în
general la toate celelalte puteri europene. … Astfel, Revista Artileriei îşi deschide astăzi
prima pagină, cu dorinţa nestrămutată de a fi şi a rămâne oglinda muncei, sagacităţei
şi culturei militare şi ştiinţifice, de care artileria noastră întotdeauna s-a bucurat”106;
- 1924- generalul Alexandru Referendaru, Inspectorul general al artileriei, ales
directorul revistei în adunarea generală din 26 ianuarie, aprecia că: „Revista Artileriei
trebuie să reflecteze în adevăr starea de progres şi de cultură a ofiţerilor noştri de
artilerie. Aceasta nu se obţine decât cu concursul tuturor, în special al ofiţerilor de
artilerie …Fără sprijinul intelectual, moral şi material al ofiţerilor de artilerie,
revista nu poate să propăşească, nu poate să trăiască. Pentru aceasta, fac apel la
toţi ofiţerii activi şi de rezervă, să contribuie cu lucrări diferite …care ar interesa
în special artileria, exprimându-şi gândirea în toată libertatea, admisă, bineînţeles,
în limitele în care poate să publice o revistă ostăşească. …Toţi ofiţerii de artilerie
106
Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), p. 28.
128
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
trebuie să aibă mândria că au revista lor proprie, pe care trebuie să o iubească, s-o
răspândească, să se intereseze de ea. …Este o datorie a fiecărui ofiţer de artilerie să
sprijine revista, ajutând-o cu modestele sale mijloace, pentru a asigura astfel existenţa
şi desvoltarea ei”107;
- 1932 – generalul Gelu Petrescu, numit de curând Inspectorul general al artileriei,
trasând planul de activitate al revistei, aprecia rolul jucat de artilerie în războaiele
României, şi sublinia următoarele: „… nu ne putem opri, de a aprecia că ea se datoreşte
în mare parte acelui admirabil spirit care a însufleţit arma artilerie, pe care l-am putea
numi spirit de armă, în înţelesul bun al cuvântului. Înţeleg prin acest spirit de armă,
acea stare de minte, suflet, inimă care stăpâneşte pe toţi cei care compun o armă
şi datorită căreia fiecare în parte şi toţi la un loc solidari, pun la contribuţie, toată
puterea de muncă, inteligenţa, pregătirea, într-un cuvânt toate resursele creatoare de
care dispun, pentru ridicarea armei la cea mai înaltă treaptă de desvoltare”; şi aceasta
pentru că „toate problemele care interesau artileria, … au fost desbătute în revistă şi
din frământarea ideilor pe cale de publicitate, şi prin valorificarea lor pe cale practică
s-au tras învăţăminte folositoare…”108;
- 1935 – generalul Vasile Rudeanu a primit drept premiu al revistei „o plachetă
simbolizând activitatea şi serviciile aduse artileriei” ;
- februarie-martie 1938 – a apărut Volumul Jubiliar (50 de ani).
- noiembrie-decembrie 1943 – a apărut Volumul „Centenarul Renaşterii Artileriei
Româneşti 1843-1943”, 460 de pagini, 4700 de exemplare; – 1952 – Revista Artilertiei
s-a transformat în Buletinul Artileriei, cu o apariţie neprecizată;
- 1968 – a apărut Buletinul Artileriei, număr festiv, dedicat aniversării a 125 de ani
de la înfiinţarea Artileriei române moderne;
- 1971 – după reînfiinţarea Şcolii de Ofiţeri de Artilerie a apărut revista elevilor
„Traiectorii”
- 1993 – în Revista de istorie militară au fost publicate mai multe articole dedicate
aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Artileriei moderne a României;
- 1998 – cu prilejul aniversării a 155 de ani de la înfiinţarea artileriei române s-a
încercat reluarea tradiţiei editării Revistei Artileriei publicându-se un număr festiv;
- 2002 – a apărut primul număr al revistei „Artileria modernă română” care
continuă tradiţiile Revistei Artileriei, activitatea editorială a revistei a fost condusă
de generalul de brigadă Eugen Popescu (2002-2004), colonelul Adrian Stroea (2005-
2006), colonelul Constantin Afrim (2007-2008) şi colonelul Georgel Oprean (din 2008
până în prezent).
Existenţa Revistei Artileriei a fost asigurată de: abonamente; taxa de membru
fondator (iniţial, 50 de lei plătiţi odată pentru totdeauna); subvenţii obligatorii pentru
membrii fondatori în cazul unor fonduri insuficiente; produsul vinderii publicaţiilor;
donaţii. De remarcat că baza materială a revistei a fost asigurată, în principal, de taxa de
membru fondator (spre exemplu, în 1891, dintre ofiţerii de artilerie, 90.6% erau membri
fondatori) şi din abonamente.
107
Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), pp. 29-30;
108
Idem, pp. 73-74.
129
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
În primii 36 de ani de apariţie revista nu a plătit autorii, „până în anul 1923 fiind
o cinste publicarea unui articol în revistă”, iar până în 1916 redacţia a fost găzduită de
membrii din comitet; după 1921 redacţia revistei şi-a avut sediul la Şcoala de Artilerie.
Revista Artileriei are merite excepţionale în dezvoltarea tradiţiilor armei, în
dezvoltarea acesteia. Despre importanţa sa, străluciţi înaintaşi menţionau :„… a
luminat cincizeci de ani pe artileriştii noştri, pregătind şi o generaţie de război”109 şi
„poate fi mândră că şi-a îndeplinit pe deplin misiunea ce i-au hărăzit-o zămislitorii
ei”110. Revista Artileriei „poate fi considerată ca un organ de avangardă ideologică,
…contribuţiunea revistei la progresul armei este o realitate palpabilă, …activitatea ei
a intrat în patrimoniul artileriei”111.
Dacă doctrina, tactica, principiile de organizare, întrebuinţare şi dotare, sistemul de
învăţământ şi instruire, armamentul s-au schimbat în pas cu nevoile vremurilor, istoria
artileriei a fost aceeaşi. De aceea, Revista Artileriei va rămâne în patrimoniul artileriei
pentru excepţionalele articole pe teme istorice, dintre care reliefăm: Contribuţiuni la
istoria artileriei române de generalul P. Vasiliu Năsturel, Contribuţiuni la istoricul armei
artileriei de maior Al. Dumitrescu, Amintiri din răsboiul Independenţei 1877-1878
de general N. Stoika, Istoricul pirotehniei de generalul P. Vasiliu Năsturel, relatările
despre Ospăţul Artileriei, Sărbătoarea Întâiului Tun, întâlnirile unor promoţii ale Şcolii
de Artilerie, necrologurile multor artilerişti, volumul omagial Centenarul Renaşterii
Artileriei Româneşti şi multe altele.
Succesul Revistei Artileriei s-a datorat „…devotamentului cu care colaboratorii
săi, toţi ofiţeri de artilerie, totdeauna au înconjurat-o, socotind-o ca o podoabă
pentru arma pe care o iubeau şi căreia îşi închinaseră întreaga lor viaţă”112. Aşa se
face că Revista Artileriei „…a rămas tot timpul un izvor de muncă lucidă, de lumină
binefăcătoare şi de înălţătoare eflorescenţă morală, că a contribuit la răspândirea
culturii ştiinţifice, la alegerea unui armament superior şi la stabilirea unei sănătoase
doctrine pentru artilerie”113.
Dorim să menţionăm totodată faptul că de la reînfiinţarea sa ne-am numărat
între cei ce am avut o implicare publicistică activă, constantă în viaţa revistei. În plus,
colonelul dr. Adrian Stroea, în calitate de comandant al Centrului de Instruire pentru
Artileri „Ioan Vodă” şi inspector pentru artilerie a coordonat, aşa cum am arătat mai
sus, în perioada 2005-2006 activitatea editorială şi de difuzare a revistei.
109
Colonel Gheorghe Stavrescu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani),
p. 246;
110
General de divizie Vasile Rudeanu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar
(50 ani), p. 39;
111
Colonel Gheorghe Stavrescu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani),
pp. 87, 118;
112
General de divizie Vasile Rudeanu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar
(50 ani), p. 43;
113
Idem, p. 44.
130
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Rânduiala mersului este cea următore: 1-ul Clerul, al 2-lea Ordinele, al 3-lea
Carul funebru. Cosciugul va fi acoperit cu capacul, pe care se aşează în cruciş sabia cu
teaca şi coifura. Al 4-lea Rudele mortului şi toţi cei chemaţi la paradă. Al 5-lea Trupele
rânduite la paradă. (art. 224)”.
„La ori-ce înmormântare militară, oficerii vor purta doliu, având dragona
îmbrăcată în zăbranic negru. (art. 225). Toţi oficerii şi drapelul vor purta doliul
colonelului lor, până la numirea unui alt şef al corpului (art. 226)”.
„Aceleaşi onoruri se vor da oficerilor miliţieni ieşiţi din cadrele armatei
(art. 228)”.
„Onorurile militare nu se dau de cât de la răsărit şi până la apusul soarelui. (art.
229) Posturile sunt date oficerilor generali ai armatei, din trupele din arma lor; în cas
de neajuns numeric, se dau din orice armă (art. 231)”.
Impresionaţi de solemnitatea şi rigoarea ceremonialurilor funerare militare
din trecut, prezentăm succint câteva dintre acestea. Abordările noastre referitoare la
înmormântarea unor generali ai Armatei Române, îndeosebi artilerişti, considerăm că
pe lângă satisfacerea nevoilor de informare a cititorilor, constituie exemple de conduită,
de respect faţă de acei militari ce au adus servicii excepţionale armatei şi naţiunii.
Generalul Ioan Emanoil Florescu – şef al Statului Major General şi ministru de
Război – a încetat din viaţă la 10 mai 1893,
la Paris şi a fost înmormantat la 22 mai în
Cimitirul Şerban Vodă. La 14 mai, după
serviciul funerar de la Biserica Română din
Str. Saint Jean de Beauvais-Paris, sicriul cu
corpul neînsufleţit al generalului a plecat
din Gara de Est a Parisului către Bucureşti.
În ziua de 20 mai, ora 4 p.m. trenul
mortuar a fost primit în gara Vârciorova
de comandantul Diviziei 1 şi toţi ofiţerii
din garnizoana Turnu Severin în ţinută de
ceremonie, de reprezentanţi ai clerului,
de autorităţi şi o companie cu muzică
şi drapel. După serviciul religios sicriul
a fost aşezat în vagonul-capelă, trimis
special de la Bucureşti. Trenul mortuar a
fost întâmpinat în gările îndoliate Craiova,
Slatina, Piteşti şi Titu de cler, autorităţile
civile locale şi toţi ofiţerii garnizoanelor în
ţinută de ceremonie şi de câte o companie
cu muzică şi drapel. În Gara de Nord, sever
cernită, trenul mortuar a ajuns la 21 mai ora
8 dimineaţa, în sunetele marşului funebru
intonat de muzica militară şi onorul Generalul Ioan Emanoil Florescu
132
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Despre acest trist eveniment presa vremii menţiona: „Armata, revendicând pentru
dansa această măreaţă figură, a ţinut să facă PĂRINTELUI SĂU o paradă pur militară,
ieşind cu totul din comun. Oricine poate avea o înmormântare cu tot luxul dricarilor
şi al cioclilor; numai generalul Ion Emanoil FLORESCU a ştiut să facă o ARMATĂ
care, recunoscătoare, n-a lăsat nimănui alt onoarea de a-l conduce la ultimul locaş,
regretand amar pierderea sa”.
În semn de înaltă preţuire pentru întreaga activitate pusă în slujba oştirii
române, „oficierii armatei române”, prin contribuţii proprii, au ridicat „STATUIA
GENERALULUI FLORESCU”. Operă a sculptorului francez Jules-Clement Chaplain,
monumentul realizat din bronz a fost amplasat în faţa Ateneului Român până după
cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost dezmembrat. În prezent, monumentul
reconstituit se află dispus în Parcul de Artilerie din cadrul Muzeului Militar Naţional
din Bucureşti. În forma sa originală, monumentul reprezenta o ţeavă de tun, pe care este
răsucită o creangă de măslin şi care în partea centrală conţinea basorelieful cu bustul
generalului; deasupra ţevii se afla un vultur cu aripile deschise aşezat pe o ghiulea; sub
basorelief se află inscripţia „OFICIERII ARMATEI ROMÂNE”. Baza monumentului este
formată dintr-un soclu în trei trepte pe care este prevăzut un trunchi de piramidă format
din ghiulele de tun. Monumentul este încadrat de patru stâlpi, în formă de ţevi de tun,
având între ei o legătură de lanţuri. Deşi generalul nu a fost artilerist, tematica artistică
a monumentului este subscrisă artileriei, ca simbol al puterii acesteia. Menţionăm că
o posibilă opţiune pentru această temă se datorează faptului că generalul Ion Emanoil
Florescu a contribuit substanţial la înfiinţarea şi dezvoltarea artileriei române moderne.
Inaugurarea monumentului a avut
loc la 17 iunie 1898, în prezenţa familiei, a
tuturor ofiţerilor din garnizoană, a câte unui
detaşament din fiecare corp de trupă şi a unui
numeros public. La ora 9 dimineaţa, generalul
Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată
şi guvernator al Cetăţii Bucureşti a deschis
festivitatea cu un discurs emoţionant din
care reţinem: „(...) am venit să serbăm unul
din actele cele mai frumoase, care onorează
deopotrivă pe cel căruia se datorează, precum
şi pe cei care-l îndeplinesc: Recunoştinţa către
un fruntaş al ţării, către un stâlp al armatei.
Voim să săpăm, în piatră şi bronz, amintirea
acelui care a lucrat pentru dezvoltarea şi
propăşirea instituţiunilor noastre militare.
(...) Nu există o ramură a acestui mare întreg
ce numim armata, care să nu-şi aibă temeliile
dacă nu de tot zidite, dar cel puţin începute şi
asigurate de generalul Florescu”.
Statuia lui Cuza-Vodă, Iaşi
134
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
135
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
136
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
139
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
confesorul garnizoanei, au oficiat serviciul divin. Apoi au urmat discursuri funebre, din
care le reţinem pe cele de mai jos.
Generalul Borănescu, comandantul artileriei Corpului 2 Armată a menţionat:
„Crescut la şcoala îndeplinirii datoriei şi a iubirii de Patrie, generalul Arion forma
idealul nostru militar (...) era o podoabă a armatei noastre, era o pildă pentru noi toţi”.
Generalul Popescu Mihail, comandantul Corpului 1 Armată şi inspector general al
Artileriei a spus elogios: „Armata plânge un şef experimentat. Artileria un Luceafăr”.
La rândul său, Dimitrie A. Sturdza, prim-ministru şi ministru de Război, a
menţionat între altele următoarele: „Aceasta este înfăţişarea generalului Eracle Arion –
ostaş vrednic de toată lauda – servitor devotat al statului – servitor credincios
al Regelui – bărbat al muncii şi al datoriei – patriot încercat şi om de bine”.
În telegrama adresată soţiei generalului, Regele Carol I a menţionat: „Moartea
neaşteptată a prea iubitului vostru soţ, a unuia dintre servitorii mei cei mai devotaţi, a
umplut inima Mea de cea mai adâncă durere. Primiţi expresiunea acestei vii şi sincere
dureri pentru marea nenorocire ce vă loveşte pe Domnia voastră şi pe iubita voastră
familie. Aducerea aminte a generalului Arion va rămâne totdeauna adânc săpată în
analele armatei Mele care poate fi mândră de a fi numărat în rândurile sale un soldat
atât de vrednic. În ce Mă priveşte voi păstra pentru răposat o recunoştinţă veşnică
pentru eminentele sale servicii şi pentru caracterul său cavaleresc”.
Pe ultimul drum, de la Biserica Sf. Gheorghe Nou la Cimitirul Şerban Vodă,
cortegiul funerar a fost format din: toţi ofiţerii aflaţi în garnizoană; 2 plutoane de jandarmi
călări; Batalionul 6 Vanători; Regimentul „Mihai Viteazul” nr. 6; Regimentul 4 „Ilfov”
nr. 24; câte un pluton pe jos, comandat de un ofiţer din Batalioanele 2 şi 7 Vânători,
Regimentele „Argeş” nr. 4, „Vlaşca” nr. 5, „Teleorman” nr. 20, nr. 3 „Dâmboviţa”
nr. 22, „Radu Negru” nr. 28, „Muscel” nr. 30, „Constanţa” nr. 34, 2 Artilerie de Cetate,
6 şi 10 Artilerie, 2, 3, 4 şi 10 Călăraşi.
În faţa afetului tras de opt cai se aflau 3 furgoane cu coroane, iar cortegiul a fost
urmat de o trăsură de gală a Curţii Regale, ca o distincţie acordată generalului (doar
consilierii familiei regale şi generalul Alexandru Cernat au mai beneficiat de această
distincţie). Au fost trase trei salve de infanterie şi artilerie.
Tot pe 10 septembrie, ziua înmormântării generalului, în toate unităţile corpului
s-a adus la cunoştinţa trupelor aflate sub arme ordinul privind încetarea din viaţă a
comandantului lor şi a fost oficiat un parastas în fiecare corp de trupă.
În necrologul publicat de „Revista Artileriei”, din septembrie 1903, se arăta:
„A trăit muncind, iar munca i-a fost rodnică şi rodul îmbelşugat. A fost dascălul neîntrecut
al artileriştilor români. A fost oşteanul credincios şi devotat Patriei şi Tronului”.
Ulterior, trupul generalului a fost strămutat în cavoul familiei la conacul de pe
moşia de la Fierbinţi. Se pare că mormintele familiei au fost peste ani vandalizate.
Generalul de divizie Henrik Herkt – întemeietorul stabilimentelor de artilerie,
comandant al Regimentului 3 Artilerie în timpul Războiului de Independenţă a
decedat la 9 noiembrie 1908. A fost condus pe ultimul drum, pe un tun tras de şase cai
de artilerie, de numeroşi ofiţeri activi şi în rezervă şi de trupe din garnizoana Bucureşti.
La sicriul său au depus coroane Regele Carol I, Regimentele 3 şi 10 Artilerie, Arsenalul,
140
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
141
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
142
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
cea mai frumoasă. (...) a ştiut să ţie cumpăna dreaptă între toate partidele din Cameră”.
Nicolae Filipescu, ministrul de Război, a arătat că: „În oştire, el lasă după dânsul urme
trainice. Se poate zice că el este întemeietorul artileriei noastre (...)”.
Generalul Constantin Coandă, inspectorul general al Artileriei a avut, de asemenea,
un discurs extrem de laudativ, menţionând: „Cu generalul Manu se naşte artileria
noastră, cu dânsul a trăit mai bine de o jumătate de veac (...) la Plevna şi Vidin, el
dirige acţiunea artileriei, pe care o pregătise atât de bine şi o înzestrase cu cel mai
bun material de pe vremuri. După război, (...) generalul Manu este numit I-ul inspector
general al artileriei. (...) Generalul Manu, cel mai vrednic slujitor al artileriei, de astăzi
înainte nu va mai fi cu trup între noi; (...) Opera generalului Manu însă nu va dispare;
adânci sunt învăţămintele sădite de dânsul în mintea şi sufletul nostru. El a fost şef drept
şi nepărtinitor, ne-a stat pildă de cum un ostaş trebuie să-şi facă datoria, ne-a călăuzit
în lungul şir de ani – şirul vieţii sale – pe calea gloriei”.
Saba Ştefănescu, de la Societatea Geografică, s-a adresat cernitei asistenţe cu dorinţa
de a releva meritele generalului în dezvoltarea geografiei ţării noastre: „Generozitatea
sa exemplară a provocat mulaţiune şi din colaborarea cu cei care aveau acelaşi gând
şi ţinteau la acelaşi scop s-a născut marele dicţionar geografic al României”.
Rachtivan de la Jokey Club s-a numărat de asemenea între cei ce i-au elogiat
personalitatea, menţionând între altele: „Ceea ce admiram mai mult într-însul era
acea iubire adâncă pentru tot ce este drept şi dorinţa lui sinceră de a inspira aceste
sentimente acelora care-l înconjurau”.
Extrem de onorant a vorbit despre cel dispărut, distinsul om politic Take Ionescu
care a arătat că generalul „Şi-a împărţit viaţa între cele două mai nobile ocupaţii
omeneşti: armele şi guvernarea semenilor săi”.
După discursurile funebre, corpul defunctului a fost aşezat pe afetul unui tun de
105 mm, tras de şase cai de artilerie. Carul mortuar urmat de membrii familiei, aproape
toţi miniştrii guvernului conservator în frunte cu primul ministru P.P. Carp, preşedintele
Adunării Deputaţilor, vicepreşedintele Senatului, generalul Alexandru Tell, numeroşi
ofiţeri activi şi în rezervă, trupe din garnizoana Bucureşti şi cetăţeni ai capitalei s-au
deplasat la Cimitirul Şerban Vodă. La cimitir, coşciugul a fost înfăşurat în drapelul
naţional şi aşezat în cavoul familiei, în bubuitul salvelor de artilerie.
În semn de recunoştinţă, la 2 iunie 1911, regele Carol I a semnat Înaltul Decret
nr. 2007, prin care Regimentul 2 Artilerie a primit numele de „General de divizie
Gheorghe Manu”, pentru „ca amintirea serviciilor aduse Patriei şi Regelui de viteazul
ostaş şi înţeleptul sfetnic, fost ministru de război şi inspector general al artileriei, să
rămână veşnic vie şi drept pildă nepieritoare pentru generaţiile viitoare”.
În Bucureşti, o stradă poartă numele generalului Gheorghe Manu, iar pe casa sa din
Calea Victoriei nr. 192 se află o placă comemorativă.
Generalul de brigadă Nicolae Popovici, comandant al Şcolii de Ofiţeri de
Artilerie şi secretar general al Ministerului de Război a decedat la 14 martie 1916,
la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
143
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
144
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
146
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
sufletul şi inima constituiesc şi ele elemente inseparabile. (...) Aproape toţi comandanţii
regimentelor, de brigăzi şi divizii la începutul războiului din 1916 fuseseră elevii lui
şi au aplicat în război principiile învăţate de la dânsul, care au contribuit la unitatea
de doctrină în majoritatea actelor de vitejie, executate de elementele armatei noastre,
pe diferite fronturi de luptă ale războiului. (...) Superioritatea generalului Christescu
constă într-o lipsă de orice prejudecată sau de rutină. Înainte de toate, însă, am putut să
constatăm cât de scumpă îi era armata, cât de mare îi era dragostea de ţară şi de neam
şi cât iubea, în special, serviciul de stat major cu care se identificase, astfel încât mereu
ne spunea că nu poate să se impace cu ideea că odată şi odată va trebui să se despartă
de Marele Stat Major”.
La 11 mai 1923, la Academia Română, a avut loc şedinţa pentru cinstirea
memoriei regretatului general Christescu, la care Grigore Antipa, în cuvântarea sa, a
spus: „Generalului Christescu i se datoreşte cea mai mare victorie a armatei române în
războiul mondial; căci este acela, care, prin marele sale talente de organizator, a refăcut
armata noastră în Moldova şi care a organizat lupta ei eroică şi a pregătit biruinţa de
la Mărăşeşti, provocând nu numai admiraţia aliaţilor, ci şi respectul duşmanilor. (...)
Pentru cugetarea românească, generalul Christescu este cea mai splendidă manifestare
a geniului românesc, atât ca cugetător, cât şi ca artist creator în arta şi ştiinţa strategiei.
(...) Pentru poporul nostru, generalul Christescu, fiu de sătean din judeţul Argeş, este
cea mai strălucită dovadă de comoară de energie şi inteligenţă care zace în el şi care
constituie cea mai sigură garanţie a viitorului strălucit al acestei naţiuni. Moartea
generalului Christescu este un doliu naţional”.
Generalul de corp de armată Constantin Coandă, inspector general al
Artileriei şi prim-ministru al României a decedat la 2 septembrie 1932.
La înmormântare au ţinut discursuri omagiale preşedintele Consiliului de
Miniştri Al. Vaida-Voievod, mareşalul
Alexandru Averescu, inspectorul general al
Artileriei, generalul Petrescu, vicepreşedintele
Societăţii Geografice M. Oromolu şi alţii.
Din aceste cuvântări am reţinut aprecierea
elogioasă făcută de mareşalul Averescu: „Ilustru
artilerist, generalul Coandă a fost dintre aceea care
au contribuit în măsură largă să pună această armă
în fruntea armatei, din punct de vedere al pregătirii
profesionale”.
Generalul Gheorghe Petrescu a spus la rândul
său: „Inspector al Artileriei de mare prestigiu urmărea
evoluţia şi propăşirea artileriei noastre (...) În decursul
carierei sale, îl găsim pe Generalul Coandă întotdeauna
la locurile de onoare, de mare răspundere şi de înaltă
încredere, şi a fost o personalitate recunoscută prin
valoarea eminentelor sale calităţi”. Generalul Constantin Coandă
147
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
149
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Major al Forţelor Terestre, având în frunte un inspector pentru artilerie, şef al artileriei sau
director pentru artilerie, fie sunt în responsabilitatea instituţiilor de învăţământ specifice,
comandantul acestora fiind şi liderul în armă. Relevant este faptul că, indiferent cine
deţine responsabilitatea unei astfel de poziţii, fie la nivel central sau la nivelul instituţiei de
învăţământ, funcţia este prevăzută cu autoritate adecvată, precis definită, inclusiv în ceea
ce priveşte gradul militar.
De aceea, considerăm cu toată convingerea că reintroducerea instituţiei în armă este
o necesitate indiscutabilă, impusă de tradiţie, de realităţile din alte armate şi, mai ales,
de nevoia de a realiza cerinţele actuale necesare modernizării artileriei proprii. În acest
sens, întrebăm retoric: cine stabileşte direcţiile de dezvoltare a armei prin prognoză pe
termen lung? Cine este persoana abilitată prin pregătire şi expertiză să stabilească nevoile
şi priorităţile de înzestrare ale artileriei, să elaboreze documentele normative (manuale,
regulamente, instrucţiuni) în armă? Fără această instituţie, artileria nu are garanţia unei
evoluţii coerente, în deplină consonanţă cu tendinţele ce se manifestă în evoluţia armei ca
principal sistem de lovire cu foc al forţelor terestre.
Din perspectiva comparativă a ceea ce există în artileria armatelor statelor membre
NATO, un alt aspect care trebuie regândit este structura organizatorică, aceasta fiind în
prezent una atipică pentru unităţile şi marile unităţi de artilerie. Mixajul dintre artileria cu
tragere prin ochire directă şi cea cu tragere prin ochire indirectă, concretizat în batalioanele
şi regimentele de artilerie mixtă, are ca rezultat structuri care nu-şi regăsesc similitudini nici
în NATO, nici în artileria armatelor apreciate ca moderne ale altor state din afara Alianţei.
Principalele neajunsuri pe care acest mixaj le generează sunt cele legate de conducerea şi
asigurarea logistică a forţelor pe timpul luptei, care în această configuraţie sunt apreciate ca
fiind procese dăunător de complicate.
De aceea se nasc şi alte întrebări, desigur tot retorice ca şi celelalte: cum să realizezi
interoperabiliatea acţională cu structuri astfel organizate? Cum să implementezi în aceste
condiţii procedurile de stat major consacrate în Alianţă?
Reflecţii profunde trebuie să genereze, deopotrivă pentru decidenţi şi pentru
specialişti, actuala înzestrare cu armament de artilerie şi tehnică specifică. Din păcate, cu
excepţia Brigăzii 8 LAROM, unităţile de artilerie sunt dotate cu guri de foc concepute
şi produse înainte de anul 1989, cu accentuată uzură morală concretizată în caracteristici
tehnico-tactice depăşite. Spre exemplificare, amintim că obuzierele calibru 122 mm, aflate
în dotarea batalioanelor de artilerie din brigăzile de vânători de munte ca armament de
substituţie, sunt model 1938 şi au fost întrebuinţate masiv în cel de-al Doilea Război
Mondial; celelalte guri de foc de artilerie din dotare au o vechime medie de 3 decenii –
aruncătorul de bombe calibrul 82 mm model 1977, aruncătorul de bombe calibrul 120 mm
model 1982, obuzierul calibrul 152 mm model 1981, tunul-obuzier calibrul 152 mm, model
1985, tunul antitanc calibru 100 mm model 1975 şi 1977 etc. Pentru o corectă înţelegere a
„ritmului” de dotare cu tehnică de artilerie nouă, menţionăm că în armatele statelor membre
NATO, acesta se bazează pe un ciclu de viaţă a gurii de foc, de regulă, de 15-20 de ani.
Trebuie amintit faptul că deceniile care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989 nu
au adus schimbări importante nici în ceea ce priveşte muniţia întrebuinţată de artilerie. De
aceea se naşte întrebarea firească: când ne propunem să beneficiem de muniţie inteligentă?
Legat de acest aspect, de tendinţa de înscriere în anacronism în ceea ce priveşte muniţia
151
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
folosită, trebuie menţionat faptul că lipsa acestui tip de muniţie influenţează fundamental
lupta împotriva blindatelor, element decisiv în derularea unei confruntări clasice. Aceasta
se desfăşoară preponderent prin trageri prin ochire directă, prin duel de foc, modalitate care
la armatele moderne este, de regulă, ultima soluţie de a angaja lupta împotriva blindatelor.
Referitor la posibilităţile de realizare a sprijinului prin foc de către unităţile şi marile
unităţi de artilerie din forţele terestre trebuie relevat faptul că acestea sunt net inferioare
cerinţelor de sprijin. De aceea sunt extrem de fireşti întrebările: cu ce guri de foc de artilerie
se poate interveni în zonele de interes de brigadă (adâncime de până la 50 Km) şi în zona
de interes a diviziei de infanterie (adâncime până la 150 km)? Ce senzori de cercetare
sunt în măsură să asigure datele necesare asigurării unui sprijin de foc în zonele mai
sus-menţionate?
De fapt problematica senzorilor de artilerie este mult mai complexă, deficitul de
potenţial al acestora resimţindu-se nu numai în zona de influenţă a eşaloanelor brigadă şi
divizie, ci chiar în cea de interes a acestora. Din această perspectivă apare întrebarea: cât
timp ne mai trebuie ca să introducem în dotare radare contrabaterie, element indispensabil
oricărui sistem de artilerie modern? Necesitatea imperativă a dotării cu un astfel de senzor
a fost relevată din plin în războaiele din Golf, unde radarele contrabaterie ale artileriei
americane (tip TPQ-36 şi TPQ-37) au permis descoperirea mijloacelor de foc irakiene
imediat după deschiderea focului şi au facilitat executarea în 1-2 minute a ripostei de foc
generând în final noncombatul artileriei irakiene. În concluzie, fără a dispune de radare
contrabaterie, artileria este „oarbă” în actuala realitate a câmpului de luptă, nu poate câştiga
supremaţia în lupta cu artileria adversă şi, implicit, nu poate să sprijine acţiunile de luptă
ale forţelor de manevră.
Desigur reflecţiile sunt multe, iar întrebările ce se nasc şi mai multe decât acestea. Prin
prezenta abordare nu ne-am propus o inventariere exhaustivă a neajunsurilor manifestate
în armă, ci relevarea câtorva dintre cele care trebuie să constituie priorităţi ale demersurilor
viitoare. Pot fi aduse explicaţii pentru actuala realitate acţională a artileriei, şi nu puţine
la număr, dar trebuie să se înţeleagă faptul că acestea nu ar ajuta la nimic. Sunt de înţeles
constrângerile financiare, concentrarea eforturilor multiple pentru îndeplinirea de calitate a
angajamentelor de participare în teatrele de operaţii, dar nu trebuie uitată raţiunea de a fi a
armatei, aceea de a se pregăti şi desfăşura acţiuni militare specifice luptei armate în cadrul
căreia artileria rămâne principalul vector de lovire cu foc.
Apreciem că amânarea derulării unor programe de înzestrare cu sisteme de artilerie
moderne nu sprijină relevant strategia de „austeritate”, nu contribuie semnificativ la
reducerea cheltuielilor impuse de contextul economico-financiar actual. Explicaţia rezidă
chiar din ritmul rapid în care se dezvoltă artileria la nivel mondial, fapt ce măreşte decalajul
între nivelul de înzestrare actual şi cel necesar impus de cerinţele reale ale conflictului
modern, decalaj care va fi foarte greu de recuperat. Mai mult, dincolo de aspectele materiale
se manifestă şi unele de ordin moral ce rezultă din imposibilitatea punerii la dispoziţia
forţelor dislocate în diferite zone de conflict a unui mijloc de luptă modern, economic în
ansamblul luptei armate şi indiscutabil multiplicator esenţial al puterii de luptă.
152
Capitolul II – OAMENI
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
instituţie, ca generalii Alexandru Lupescu (director de studii 1904 – 1907), Ion Sichitiu
(1921 – 1926), Florea Ţenescu (1919 – 1924, 1926 – 1927) sau ca profesori în Şcoala
Specială de Artilerie şi Geniu (Dumitru Iliescu, Alexandru Ioaniţiu).
Unii s-au afirmat ca teoreticieni militari, lăsând posterităţii importante lucrări de
doctrină, artă şi strategie militară: generalii Constantin Christescu („Tactică generală”,
„Strategie şi tactică”, „Elemente de tactică generală”), Alexandru Lupescu („Istoria
Militară”, „Organizarea militară”, „Principii de strategie şi istorie militară” etc.), Ion
Sichitiu („Corpul de armată în bătălie”, „Defensiva şi manevra focurilor de artilerie”,
„Elemente de strategie” etc.), Florea Ţenescu („Cunoştinţele generale asupra războiului
şi studiul lui”). Fără a minimiza valoarea şi importanţa altor lucrări, menţionăm că
generalul Alexandru Ioaniţiu ne-a lăsat o excelentă lucrare istorică: „Războiul României
(1916 – 1918)”. De asemenea au lăsat posterităţii valoroase memorii, generalul Costin
Ionaşcu („Mărturia documentelor” – 1968) şi Constantin Popescu („Memorii” –
2004 (postum)).
Pentru unii, calităţile lor au devenit porecle: Gură de aur – Alexandru Lupescu,
Marele tăcut – Alexandru Ioaniţiu, Cumplitul – Constantin Popescu.
Destinele acestor demnitari militari au fost extrem de interesante, unele extrem
de tragice. Astfel, generalul Alexandru Ioaniţiu a avut un sfârşit groaznic, decedând
în urma unui accident de avion, pe un aeroport de lângă Odessa, pe când venise să
organizeze acţiunile Armatei române pe frontul de est, iar generalul Ion Sichitiu a
murit în închisoarea de la Aiud, fiind „vinovat” pentru că a fost ministrul agriculturii şi
domeniilor în guvernul Antonescu, în perioada 1941-1942.
Şi ca o curiozitate - trei dintre aceştia s-au născut la Botoşani: Alexandru Lupescu,
Alexandru Ioaniţiu, Vasile Ionel.
În cea mai înaltă funcţie militară de conducere din armată, toţi au ştiut să-şi facă
datoria faţă de patrie, aşa cum rezultă din prezentarea succintă a realizărilor din perioda
cât au deţinut demnitatea de şefi al Statului Major
General.
Generalul Iacob Lahovary, atât ca şef al
Statului Major General, cât şi ca ministru de război
(21.02.1891 – 21.02.1894; 11.04.1899 – 13.02.1901),
a desfăşurat o prodigioasă activitate, alături de şefii
Statului Major General, generalii Ştefan Fălcoianu
(1886-1894) şi Constantin Poenaru (1898 - 1901)
pentru ,,desăvârşirea planului de reformă militară
cristalizat în perioada 1879 - 1882, cea mai
importantă reorganizare a sistemului naţional de
apărare până în preajma primului război mondial”114.
Astfel, în timpul mandatului său de şef al Statului
Major General (ministru de război – Constantin
Poenaru) a fost promulgată, la 6/18 mai 1895, noua
Generalul Iacob Lahovary
Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefii Statului Major General Român 1859 - 2000 –
114
156
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Lege asupra serviciului de stat major, care ,,a adus schimbări importante şi de durată în
privinţa organizării şi personalului Statului Major General”115.
Generalul Iacob Lahovary a avut o contribuţie însemnată şi la dezvoltarea planurilor
de mobilizare a armatei şi a ipotezelor de război pentru ţara noastră. Astfel, împreună
cu generalul Poenaru (şeful Statului Major General pe timpul ministeriatului său 1899 –
1901) a pregătit ipoteza din anul 1900 ,,prin care se lua în calcul un război ofensiv de
eliberare a Transilvaniei”116, iar ,,acoperirea trebuia realizată în 1900 în 12 zile de la
decretarea mobilizării generale”117.
De asemenea, ca ministru sau şef al Statului Major General, ,,a reorganizat
infanteria pentru a micşora timpul mobilizării generale. A schimbat soldaţilor „flintele”
preistorice pe care le aveau încă de pe vremea Războiului de Independenţă, aducând
în ţară cele mai bune puşti ale vremii, Mannlicher calibru 6 mm. Tot la iniţiativa
generalului se triplase numărul regimentelor din cavaleria românească şi se înfiinţase
prima herghelie militară din ţară. Şi în artilerie crescu numărul de regimente. Lahovary
a organizat prima artilerie „de cetate”118.
Generalul Constantin Christescu a ocupat funcţia de şef al Marelui Stat Major
în trei perioade, iar între 1918-1920, când a funcţionat Marele Cartier General condus
de generalul Constantin Prezan, a îndeplinit funcţia
de şef al Marelui Stat Major (fosta parte sedentară),
astfel că, putem spune că cel de-al doilea său
mandat în fruntea Marelui Stat Major, s-a întins pe
o perioadă de 5 ani, 01.04.1918 – 08.05.1923.
Recunoscut drept creatorul şcolii româneşti
de stat major, generalul Christescu a îndeplinit,
începând cu anul 1912, funcţii importante în
Marele Stat Major – subşef şi şef al acestei
instituţii, contribuind la întocmirea diferitelor
studii operative şi ipoteze de război. Astfel, încă din
anul 1903, ca şef al biroului operaţii din Secţia I a
Marelui Stat Major a întocmit „un document numit
Ipoteza C (Ipoteza Christescu), care pornea de la
premisa unui posibil conflict cu caracter local în
Balcani şi a unei ameninţări din partea Bulgariei în
Dobrogea, ţinând seama şi de pretenţiile ei asupra
acestui teritoriu. Planul lui C. Christescu analiza şi
situaţia în care Bulgaria ar fi declanşat o acţiune Generalul Constantin Christescu
115
Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii
funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 82;
116
Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefii Statului Major General Român 1859-2000 –
Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 45;
117
Idem, p. 46;
118
www.historia.ro - generalul Iacob Lahoray.
157
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
158
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
reintrări a ţării în război”124. În acest sens, „şeful Marelui stat Major a coordonat
elaborarea unei Instrucţiuni secrete asupra mobilizării armatei pe timpul ocupaţiunii
Munteniei şi Olteniei de către Puterile Centrale” şi a acţionat pentru „eludarea, pe
cât a fost posibil, a punerii în aplicare a clauzelor militare ale Tratatului de pace de
la Bucureşti, în privinţa trimiterii în teritoriul ocupat a armamentului, muniţiilor şi
materialului de război prevăzut”125.
La demobilizarea Marelui Cartier General din anul 1920, generalul Christescu
a fost numit din nou şef al Marelui Stat Major, până la decesul său din anul 1923,
aducându-şi o importantă contribuţie la reaşezarea sistemului militar naţional pe noi
coordonate, în lumina învăţămintelor desprinse din marele război abia încheiat. Astfel,
cu aportul său nemijlocit, s-au realizat, printre altele: „demobilizarea armatei şi trecerea
ei la cadrul de pace (1920); elaborarea de noi orientări în pregătirea de luptă, teoria şi
practica regulamentară ...; pregătirea unor acte normative şi prevederi constituţionale
(în preliminariile promulgării Constituţiei din 1923 şi a Legii de organizare a puterii
armate din 1924); crearea structurii organizatorice a oştirii ...; reorganizarea
Ministerului de Război şi a Marelui Stat Major; pregătirea noilor planuri de război,
mobilizare şi a noilor reglementări de recrutare şi instrucţie; ... încheierea alianţelor
defensive cu Polonia (3 martie 1921), Cehoslovacia (22 aprilie 1921) şi Iugoslavia
(7 iunie 1921); ...elaborarea proiectelor şi ipotezelor de apărare ale României Mari”126.
De numele generalului Dumitru Iliescu, un
general controversat, se leagă pregătirea armatei
române din perioada neutralităţii (1914-1916), când
a ocupat funcţia de secretar general al Ministerului
de Război, şi conducerea acţiunilor militare din prima
parte a „Războiului României” (august-decembrie
1916), când a fost de fapt şeful Marelui Cartier
General. Dacă pentru perioada de neutralitate se poate
aprecia că generalul Iliescu a depus eforturi pentru
remedierea deficienţelor constatate în campania din
1913, pentru cele aproape 4 luni cât a condus Marele
Cartier General, acesta nu s-a ridicat la înălţimea
cerinţelor înaltei demnităţi militare.
Pornind de la constatările privind starea armatei
în timpul celui de al doilea război balcanic, generalul
Iliescu şi echipa sa din Ministerul de Război a întocmit
„Planul reorganizărei armatei şi complectarea
Generalul Dumitru Iliescu
lipsurilor de tot felul”, şi a trecut la transpunerea
124
Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii
funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 156;
125
Idem, p. 159;
126
Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefii Statului Major General Român 1859-2000 –
Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, pp. 100-101.
159
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
acestuia în practică. Astfel, „În cei aproape trei ani, care au precedat intrarea noastră
în război, s-a depus o muncă uriaşă şi s-au cheltuit sume mari de bani pentru opera
de mărire, instruire şi înzestrare a armatei. Această operă, s-a îndeplinit după un
plan sistematic, care a fost urmărit în patru direcţii: sporirea efectivelor armatei de
operaţie şi a serviciilor ei; completarea, transformarea şi repararea armamentului,
muniţiilor şi a materialului de război; completarea echipamentului şi a subzistenţelor;
serviciul sanitar”127.
Totuşi, generalul Iliescu rămâne omul care „nu a refuzat misiunile de sacrificiu de
a coordona, cu resurse minime, pregătirea militară şi de a conduce operativ campania
anului 1916”128 din Războiul nostru de (Re)Întregire.
Generalul Alexandru Lupescu a condus
Marele Stat Major o perioadă apreciabilă, când în
guvernarea liberală ministru de război era generalul
Mărdărescu. Cu ,,vasta experienţă în activitatea de
stat major, îndeplinind succesiv funcţia de şef de
stat major al Armatei 1 în 1916 şi subşef al Marelui
Cartier General în 1917”129, generalul Lupescu
a coordonat ,,acţiunile de reorganizare a puterii
militare a ţării, în conformitate cu Legea din 1924
şi Constituţia din 1923”130, adoptând măsuri pentru
reînfiinţarea brigăzii de infanterie în structura
diviziei, constituirea Corpului Vânătorilor de munte,
reorganizarea cavaleriei, întărirea marilor unităţi de
artilerie (21 brigăzi), înfiinţarea Batalionului care
de luptă, crearea Comandamentului Aeronauticii,
stabilirea ,,metodei de lucru în birourile Marelui
Stat Major” etc. La trecerea sa în rezervă, generalul
Lupescu, ,,supranumit ,,gură de aur” pentru calităţile
sale de orator, dascăl şi profesor de istorie militară la
Şcoala Superioară de Război”131, a emis un vibrant şi Generalul Alexandru Lupescu
emoţionant ordin de zi: ,,Cu cea mai mare satisfacţie
îmi îndeplinesc datoria de a mulţumi din suflet tuturor ofiţerilor şi funcţionarilor
Marelui Stat Major pentru priceperea, devotamentul şi sufletul camaraderesc cu care
m-au sprijinit în greaua mea sarcină, colaborând fără tocmeală la pregătirea apărării
127
Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I – Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 206-207;
128
Locotenent-colonel Teofil Oroianu - Un “mare uitat” al războiului de reîntregire: Generalul Dumitru
Iliescu - în Revista Trupelor de Uscat, nr. 3-4/1994, p. 161;
129
Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950) Organizare şi atribuţii
funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 199;
130
Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefii Statului Major General Român
1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 138;
131
Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950) Organizare şi atribuţii
funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 199.
160
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
161
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
162
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
163
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
164
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Interne; în 1950, după trecerea în rezervă din funcţia de şef al Marelui Stat Major, a fost
exclus din Partidul Comunist (de fapt PMR), a fost numit ministru adjunct la Ministerul
Construcţiilor, rămânând şi deputat în Marea Adunare Naţională.
Ca şef al Marelui Stat Major „s-a străduit să aplice cu scrupulozitate liniile
directoare trasate de partid şi, mai ales, a manifestat obedienţă faţă de noile organe
care materializau imixtiunea directă a politicului în conducerea armatei”147. În această
perioadă a fost înfiinţată Direcţia Politică Superioară a Armatei (prin reorganizarea
fostului Inspectorat pentru educaţie, cultură şi propagandă), s-a continuat campania de
epurare a cadrelor militare, s-a aplicat principiul de clasă în pregătirea şi promovarea
cadrelor, nesocotindu-se principiul unităţii de comandă (locţiitorii politici validau
ordinele comandanţilor), s-a desfiinţat arma cavaleriei, s-a înfiinţat Comandamentul
Transmisiunilor şi s-a creat cadrul organizatoric pentru trupele chimice.
Generalul Vasile Ionel a avansat rapid în grad
(sublocotenent în 1947 – colonel în 1955 – general-maior
1962, în condiţiile absolvirii Academiei de Artilerie din
Moscova – 1949-1954, ca şef de promoţie). A avut o
accensiune extrem de rapidă în carieră, deţinând între altele
următoarele funcţii: locţiitor şi comandant de brigadă de
artilerie – 1954-1955, şef de stat major şi comandant al
artileriei la Regiunile Militare 3 şi 2 – 1955-1960, şef al
Direcţiei Organizare-Mobilizare, Planificare-Înzestrare –
1960-1963. În perioada 1963-1980 a deţinut funcţia
de adjunct al ministrului şi şef al Direcţiei Generale a
Înzestrării Armatei. Trecut în rezervă în 1980 (la vârsta
de 53 de ani, având 33 de carieră militară), a ocupat
funcţii civile de adjunct al ministrului transporturilor,
Generalul Vasile Ionel director al Centralei Canalului Dunăre-Marea Neagră,
adjunct al ministrului aprovizionării tehnico-materiale
În decembrie 1989 a fost reactivat şi numit prim-adjunct al ministrului apărării
naţionale şi şef al Marelui Stat Major.
În perioada cât a condus Marele Stat Major, s-au demarat o serie de contacte şi
colaborări cu alte armate din afara Tratatului de la Varşovia. Astfel, în decembrie 1990,
a condus prima delegaţie militară română primită la sediul NATO şi s-a întâlnit, cu acest
prilej, cu secretarul general al NATO, Manfred Wörner, cu şeful Comitetului Militar şi
cu reprezentanţii armatelor Alianţei Nord-Atlantice, unde a prezentat situaţia României,
a armatei, precum şi propuneri de colaborare cu organismele NATO, având în acest sens
împuternicire din partea preşedintelui României şi a prim-ministrului. De asemenea, el
a condus delegaţiile armatei care au participat la întâlniri cu reprezentanţi ai armatelor
din ţările membre ale NATO şi ale Tratatului de la Varşovia, încheiate cu elaborarea
proiectului de tratat privind reducerea armatelor convenţionale.
Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefii Statului Major General Român 1859-2000 –
147
165
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
166
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
168
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
169
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
luxul dricarilor şi al cioclilor; numai generalul Ion Emanoil Florescu a ştiut să facă
o armată care, recunoscătoare, n-a lăsat nimănui altcuiva onoarea de a-l conduce la
ultimul locaş, regretând amar pierderea sa”149.
Înmormântarea a avut loc la Cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul, de la biserică la
cimitir, a fost impresionant, fiind constituit din: două escadroane de jandarmi, toţi ofiţerii
garnizoanei Bucureşti şi reprezentanţii celorlalte garnizoane din ţară, un batalion de
vânători, patru batalioane de infanterie, un batalion de geniu, un regiment de artilerie, un
regiment de roşiori, un escadron de călăraşi şi un numeros public. La coborârea sicriului
în groapă o baterie din Regimentul 2 Artilerie a tras mai multe salve de artilerie. Acest gest
a reprezentat totodată şi o formă de exprimare în plus a respectului pe care artileriştii l-au
purtat celui care a contribuit substanţial la reapariţia armei lor şi ulterior la dezvoltarea şi
modernizarea sa.
Armata a continuat să-i dea onorul bravului general şi după trecerea la cele veşnice.
Astfel, prin subscripţie ostăşească, ofiţerii au ridicat un monument menit a cinsti memoria
bravului general. Acesta, operă a sculptorului francez Jules-Clement Chaplain, a fost
amplasat în faţa Ateneului Român, până după cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost
dezmembrat. Monumentul reconstituit a fost amplasat în curtea Muzeului Militar Naţional,
în zona în care este expusă tehnica de artilerie.
Monumentul dedicat memoriei generalului Ion Emanoil Florescu a fost inaugurat
în data de 19 iunie 1898. La eveniment a participat, pe lângă reprezentanţii armatei şi
un numeros public. Festivitatea a fost deschisă de generalul Eracle Arion, comandantul
Corpului 2 Armată şi guvernator al Cetăţii Bucureşti. Între altele, în discursul său, acesta a
spus „...am venit să serbăm unul din actele cele mai frumoase, care onorează deopotrivă
pe cel căruia se datorează şi pe cei care-l împlinesc: Recunoştinţa către un fruntaş al ţării,
către un stâlp al armatei. Voim să săpăm în piatră şi bronz, amintirea celui ce a lucrat
pentru dezvoltarea şi propăşirea instituţiilor noastre militare”150.
De reţinut faptul că meritele excepţionale ale generalului Ion Emanoil Florescu în
modernizarea României au fost, o dată în plus, recunoscute prin includerea sa între cele
4 personalităţi ce ,,apar” pe soclul statuii lui Cuza-Vodă, din Iaşi. Această statuie realizată
de sculptorul Raffaello Romaneli s-a dorit a fi dezvelită cu ocazia aniversării a 50 de ani
de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române. Din diferite motive, preponderent politice
dezvelirea statuii a avut loc în data de 27 mai 1912, în prezenţa regelui Carol I.
Cele prezentate relevă, fără putere de tăgadă, că generalul Ion Emanoil Florescu
a fost o personalitate emblematică a oştiri, un mare patriot, implicat activ în viaţa
politică (de două ori prim-ministru, în mai multe rânduri ministru) şi socială a ţării.
Artileriştii îi vor îmbrăţişa mereu cu recunoştinţă amintirea generalului Ion Emanoil
Florescu, unul dintre artizanii renaşterii artileriei române.
149
Revista Artileriei, iunie 1893;
150
Idem, august 1898.
171
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
172
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
173
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
publice, Bezadia D. Ghyka, la direcţiunea acestei căi ferate unde dirijă organizarea
gărei Filaret”158. În aprilie 1870, ministrul de război, colonelul de artilerie Gheorghe
Manu, l-a recheamat în activitate în cadrul Regimentului 1 Artilerie, la comanda căruia
a fost numit în iulie 1872.
La 01 martie 1877, prin Înaltul Decret nr. 489159, regimentele de artilerie s-au
dedublat, Regimentul 1 Artilerie formând Regimentul 3 Artilerie şi Regimentul 4
Artilerie, iar Regimentul 2 Artilerie şi-a păstrat denumirea şi a format Regimentul 1
Artilerie. Regimentul 2 Artilerie „păstră arhiva şi Drapelul”, iar Regimentul 1 Artilerie
„trecu Drapelul Regimentului 1 creiat din al 2-lea; arhiva vechiului Regiment I-iu
rămase la al 3-lea”160.
Peste ani, generalul Alexandru Tell, rememorând momentul creării celor patru
regimente, a scris în Revista Artileriei (aprilie 1909) următoarele: „Eram atunci
directorul serviciilor armelor speciale din ministerul de război (...) Însărcinat cu
organizarea celor 4 regimente care se creau din cele 2 existente, am pregătit toate
lucrările în vederea că din regimentul No. 1 să se formeze şi No. 3, iar din No. 2 şi
No. 4. Regimentele No. 1 şi No. 2 îşi păstrau astfel drapelul, numărul şi istoricul lor;
toată lumea ar fi ştiut că regimentul No. 1 este obârşia artileriei române, din care s-a
format No. 2 în 1868 şi că în 1877 din regimentul 1 s-a creat regimentul 3 şi din al
2-lea No. 4. Când am prezentat lucrările ministrului de război şi l-am desluşit pentru
ce făcusem astfel, ministrul de pe vremuri, cu scepticismul care-l caracteriza, mi-a spus
că sunt de pe vremea veche şi că astăzi nu se mai uită nimeni la asemenea fleacuri, şi a
decis ca regimentul 1 să formeze regimentele 3 şi 4, iar regimentul al 2-lea, regimentele
1 şi 2. Iată pentru ce nu toată lumea ştie astăzi că al 3-lea regiment de artilerie este
mama celorlalte regimente de artilerie de câmp şi de cetate”161.
Am prezentat aceste aspecte de reconfigurare structurală a artileriei, deoarece
colonelul Henric Herkt a fost comandant al Regimentului 1 Artilerie, din 6 iulie 1872
până la 1 martie 1877, şi a comandat Regimentul 3 Artilerie din 1877 până în anul 1885
(practic 13 ani), ulterior fiind numit comandant al artileriei Corpului 3 Armată de la Galaţi.
Colonelul Herkt a fost perceput ca un „şef îndrăzneţ, activ, având multă iniţiativă,
…un brav tehnician, un destoinic organizator,…”162. La 28 august 1875, colonelul Herkt,
printr-un ordin de zi pe regiment, a stabilit „programul de Instrucţiune pentru exerciţiile
de tragere ce aveau să execute bateriile în toamna acelui an”, şi care cuprindea:
„a) Instrucţiunea specială pentru ofiţeri, sergenţi şi brigadieri: Din fiecare baterie un
158
O carieră militară – Tipografia I.G. Nebuneli, p. 12;
159
General P.V. Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte
grafice „Universala”, p. 43; Victor Stănculescu, Constantin Ucrain – Istoria artileriei române în date –
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 65;
160
General P.V. Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte
grafice „Universala”, p. 172;
161
Cf. Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu – Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878 – Bucureşti,
Tipografia modernă „Cultura”, Societ. Colectivă, 1915, p. 11;
162
General Radu Rosetti – Făuritori de seamă ai neatârnării României (comunicare ţinută în şedinţa
publică din 7 Decembrie 1945) – în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria a III-a,
tom XXVIII, Bucureşti, 1946, p. 14.
174
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
175
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
176
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
cine a stat în tranşee poate aprecia ce înalt spirit de îndeplinire a datoriei stăpânea
personalul bateriilor lui Herkt pentru ca el să ofere a înfrunta încă 6 săptămâni de
veghe, de mizerie şi de zilnică primejdie”166.
Despre purtarea eroică a colonelului Herkt, de altfel rănit în aceste lupte,
comandantul Diviziei a 4-a, colonelul Alexandru Anghelescu, în ordinul de zi din
29 august menţiona: „Me folosesc de acest prilegiu ca să arăt în faţa întregei divisii,
vrednica purtare a artileriei în timp de patru zile neîntrerupte de acţiune. Acesta face
onoare atât trupei cât şi colonelului Herkt, şeful ei care a condus-o cu inteligenţă
şi bravură”167. Acelaşi comandant în raportul nr. 1085/14 octombrie 1877 către
comandantul armatei arăta: „Colonelului Herkt revine dar în mare parte onoarea
frumoaselor rezultate ce am dobândit; (...) a dat exemple în toate zilele de o bravură
demnă de toată lauda, stând continuu în baterii sub focul cel mai viu”168. Impresionat de
modul ingenios în care a acţionat artileria română, comandantul artileriei otomane din
Plevna, fiind prizonier, internat ca rănit în ambulanţa română, a cerut să i se explice
cum artileria română a executat trageri cu traiectorie curbă, şi primind lămuriri de la
colonelul Herkt, cel care a introdus tragerea cu traiectorie curbă, precum şi reglajul
tragerii în artileria română, a exclamat: „Tunurile românilor ne-au făcut mult rău;
tunurile ruşilor – mascara”169.
După capitularea Plevnei a comandat artileria Diviziei 2 în luptele de la Vidin. După
cucerirea Vidinului a fost însărcinat cu inventarierea materialului de război turcesc ce
se găsea în cetatea Vidin, unde a identificat 55 de guri de foc ghintuite, 147 neghintuite,
1.000 de arme portative şi o însemnată cantitate de muniţii.
La 19 februarie 1878 a trecut cu regimentul său Dunărea pe la Vitbol şi la
28 februarie a ajuns la Craiova. În cadrul inspecţiei Diviziei 2 Infanterie de la Craiova,
Domnitorul Carol I, după trecerea în revistă a trupelor, s-a întâlnit, la 2/14 mai, în
mod special cu ofiţerii şi soldaţii Regimentului 3 Artilerie comandat de colonelul
Henrich Herkt, cărora li s-a adresat astfel: „Am ţinut să exprim în special mulţumirile
Mele cele mai călduroase ofiţerilor şi bateriilor pentru purtarea lor vitează şi strălucită
în toate luptele cele mai importante în care mare parte din succesele armatei noastre se
datoresc Artileriei. (...) iar de comandantul vostru colonelul Herkt, care v-a condus în
luptă, vă puteţi făli”170.
După război a continuat să comande Regimentul 3 Artilerie din garnizoana Brăila
până în anul 1885, când a fost numit comandantul artileriei Corpului 3 Armată din
Galaţi. În ordinul de zi dat la părăsirea regimentului a consemnat: „Predând azi comanda
166
General Radu Rosetti – Făuritori de seamă ai neatârnării Romîniei (comunicare ţinută în şedinţa
publică din 7 Decembrie 1945) – în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria a III-a,
tom XXVIII, Bucureşti, 1946, pp. 14-15;
167
50 de ani de serviciu – în Revista Armatei nr. 10/octombrie 1899, p. 775;
168
Idem, p. 774;
169
Revista Armatei, februarie 1904 p. 141, nota 1; General Radu Rosetti – Partea luată de Armata
Română la răsboiul din 1877-1878 – Cultura Naţională, Bucureşti, 1920, p. 135, nota 661;
170
General Petre Vasiliu Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de
arte grafice „Universala”, 1907, p. 302.
177
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
178
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
din 1877, cum ar fi: „Apărarea şanţurilor de către turci în războiul din 1877-1878 şi
deducţiunile care se pot trage din acesta, de generalul germam în disponibilitate Von
Liegnitz” (Revista Armatei/februarie 1904).
În scrierile sale, generalul Herkt a lăsat urmaşilor săi artilerişti însemnări de mare
valoare pentru istoria artileriei, el fiind unul dintre reîntemeietorii acestei arme, pe care
a slujit-o 42 de ani ca ofiţer în activitate şi 17 ani în rezervă. Vom trece în revistă câteva
dintre acestea, cu părerea de rău că spaţiul tipografic nu ne permite decât atât.
„Am început cariera mea în calitate de cadet, intrând în arma artileriei, la formarea
primei baterii în Moldova în anul 1849 sub domnia lui Grigorie Alexandru Ghica, fiind
hatman al oştirei Toderiţă Balş. Până la anul 1849 artileria Moldovei era represintată
prin un singur tun de câmp de bronz de calibru 4 (80 m/m) dăruit Moldovei de ruşi după
campania de la 1828-1829 din tunurile luate de la turci. (…)
Înfiinţarea bateriei proectată sub domnia lui Mihail Sturdza (la 1846-N.N.) nu
s-a realisat însă de cât sub domnia succesorului său Grigore Alex. Ghica la 1849.
Acesta ducându-se la Constantinopole, pentru a primi investitura ca domn al Moldovei,
Sultanul Abdul Medjid, consimţind la oare-cari măriri a forţei armatei, dărui Moldovei
cinci tunuri de câmp de bronz de calibru 4, pe afetele lor, încă neîntrebuinţate, pentru a
complecta cu tunul existent de mai înainte, materialul unei baterii de câmp, şi ast-fel se
împlinea visul artileriştilor, Înfiinţarea primei baterii de artilerie. (…)”172.
„Atitudinea tot-dauna hotărâtă şi îndrăsneţă a bateriilor, chiar în operaţiunile
preliminare de pe malul Dunării, abilitatea în alegerea posiţiunilor şi construirea
retranşamentelor, precisia tragerii, precum şi acţiunea lor decisivă în luptele sîngerose
de la Plevna, denota din partea ofiţerilor şi conducătorilor artileriei nostre o instrucţiune
technică şi tactică din cele mai solide; acesta fu , de altminteri, un lucru recunoscut de
căpeteniile armatei ruso-române, precum şi de toţi ataşaţii militari străini, de la marele
cuartier general, cari urmăreau acţiunea bateriilor române cu o atenţie deosebită şi le
admirau fără nici o reservă”173.
A decedat la 9 noiembrie 1908, fiind înmormântat la 11 noiembrie în Cimitirul Bellu
catolic. A fost condus pe ultimul drum, pe un tun tras de şase cai de artilerie, de numeroşi
ofiţeri activi şi în rezervă şi de trupe din garnizoana Bucureşti. Au depus coroane M.S.
Regele Carol I, Regimentele 3 şi 10 Artilerie, Arsenalul, Pirotehnia, Revista Armatei,
ofiţeri veterani etc. În discursul de omagiere a personalităţii decedatului, ţinut de
generalul Petre Vasiliu Năsturel, se arată: ,,Generalul Herkt, cu adevărat Gribeauval-ul
(în sensul de ,,cel care a revoluţionat” – n.a.) artileriei române, va rămâne pururea în
amintirea şi cultul tunarilor români. Dormi în pace, iubite general, căci ţi-ai îndeplinit
cu prisosinţă, pe pământ, rostul tău, iar din regiunile, în care te afli împreună cu cei
172
General Herkt - Câteva pagini din istoricul armatei noastre (amintirile unui veteran din timpul
serviciului) dedicate camarazilor din generaţia actuală – Bucureşti, Tipografia şi Fonderia de litere
Thoma Basilescu, Strada Casărmei, – 89, 1902, p. 4, 6;
173
General Herkt - Artileria noastră de câmp în campania din 1877-1878 şi învinuirile nedrepte
ce i se fac – în Revista Armatei/mai 1898, p. 394.
179
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
174
Revista Armatei, noiembrie 1908 pp. 771-778;
175
Revista Artileriei, noiembrie 1910, p. 901;
176
Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu – Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878 – Bucureşti,
Tipografia modernă „Cultura”, 1915, p. 79.
180
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
182
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
183
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
183
Conform Revista Artileriei, an L, nr. 2-3/ februarie-martie 1938, volum jubilir (50 ani), p. 278.
184
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
185
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
186
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
187
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
188
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
189
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
De reţinut faptul că, pe lângă funcţiile militare a deţinut şi onorante funcţii în viaţa
civilă, cum ar fi cea de preşedinte al Societăţii române de arme, scrimă, gimnastică şi
dare la semn (1891-1906).
A fost şi un foarte bun teoretician. În acest sens menţionăm lucrarea sa de referinţă
,,Construcţii de baterii” (Bucureşti, Tipografia A. Grecescu, 1882). Despre această
lucrare de referinţă în cadrul teoriilor referitoare la fortificaţii s-au scris mai târziu
următoarele: „Scriitor militar bun, a dat la lumină cel d-intâiu curs de construcţii care
a servit forte mult instrucţii oficierilor de artilerie. Teoriile de fortificaţie din acest curs
se bazează pe întina experienţă a autorului în lucrările de fortificaţie ce a dirijat la
Calafat, Nicopoli şi Rahova”196.
Şi-a încheiat excelenta carieră militară demisionând din armată la 15 martie 1905,
pe caz de boală.
Meritele remarcabile i-au fost recunoscute prin acordarea următoarelor ordine şi
medalii: Crucea Trecerii Dunării, Apărătorii Independenţei, Medalia Comemorativă
Rusă, Virtutea Militară, Steaua României în gradele de ofiţer şi comandor, Coroana
României în grad de comandor, Ordinul Sf. Ana cu spade. ,,În afară de Virtutea Militară
şi Steaua României de război, generalul Popescu a mai posedat şi Coroana României în
gradul de mare ofiţer şi Steaua României, de pace în gradul de comandor“197.
A decedat la 7 iunie 1906, în Bucureşti. “Generalul Popescu suferea de diabet,
de aproape un an şi numai graţie ajutoarelor medicale ce i s-au dat a putut să suporte
boala un timp aşa de îndelungat”198.
Ziarul Adevărul din 9 iunie a inserat în paginile sale programul ceremonialului
funerar şi a oferit informaţii despre pregătirea tristului eveniment199. „Înmormântarea
generalului Mihail Popescu se va face mâine la orele 3 d. a. Cortegiul va porni de la
locuinţa defunctului, din str. Negustori 4. Corpul defuntului a fost îmbălsămat şi pus
pe catafalc. În jurul catafalcului s-au aşezat flori exotice şi numeroase coroane de flori
depuse de rude, de ministerul de război şi de către diferitele instituţii în fruntea cărora a
fost generalul Popescu”. Tot din ziarul Adevărul aflăm că „Domnului general i se va face
o importantă paradă militară, cu ocazia înmormântării. Parada va fi comandată de d.
General Gheorghe Iannescu, de la institutul geografic. În paradă vor lua parte următoarele
trupe: reg. 2 artilerie, cu drapel şi muzică, sub comanda d-lui colonel Georgescu; Reg.
10 artilerie, sub comanda d-lui colonel Costescu; o companie din reg. Mihai Viteazul
No. 6; un escadron călare din reg. 3 călăraşi; ofiţerii elevi ai şcoalei de aplicaţie şi elevii
şcoalelor de artilerie şi geniu. ...Delegaţiile vor fi compuse din toţi ofiţerii de artilerie din
Capitală şi din câte un căpitan şi 2 locotenenţi din reg. 1 geniu, reg.4 Ilfov 21 şi bat 2
vânători... Pernele cu decoraţii vor fi purtate de d-nii maiori de artilerie Sclia Constantin,
Anghelescu şi Verzea, fiecare însoţit de câte doi căpitani de artilerie. La uranist vor fi
d-nii maiori C. Iancovescu, D. Strătilescu, Paul Alexandrescu, Ştefan Mihail, 2 căpitani
196
Nicolae Puică – Albumul apărătorilor independenţei – p. 101;
197
Adevărul, An XVIII, No. 6035/joi 8 iunie 1906, p. 2 – Moartea generalului M. Popescu;
198
Idem;
199
Adevărul, An XVIII, No. 6036/vineri 9 iunie 1906, p. 2 – Funeraliile generalului M. Popescu.
190
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
200
C. Bezviconi – Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972, p. 226;
201
Nicolae Puică – Albumul apărătorilor independenţei – p. 101.
191
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
192
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
193
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
194
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
195
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
196
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
214
Revista Artileriei, aprilie 1908, p.242.
197
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
198
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
general pentru artilerie, fiind primul artilerist care a deţinut această onorană
funcţie. De remarcat faptul că a mai deţinut această funcţie şi în perioada 1881-1883.
Generalul de divizie Gheorghe Manu s-a preocupat de dezvoltarea cantitativă şi
calitativă a artileriei. Ca urmare a demersurilor sale numărul regimentelor de artilerie
s-a dublat, de la 4 la 8. De asemenea, este cel care prin înfiinţarea a 2 baterii de artilerie
de munte a pus bazele acestui tip de structuri de artilerie. De asemenea, a întreprins
demersurile necesare pentru modernizarea dotării artileriei. În acest sens amintesc
dotarea celor 14 baterii de artilerie teritoriale, structuri organizatorice nou apărute, cu
tunuri ,,Krupp” calibru 75 mm, model 1880, respectiv calibru 87 mm, model 1880.
De menţionat faptul că în anul 1882 a primit însărcinarea de a realiza primul studiu
pentru realizarea fortificaţiilor capitalei. Ulterior, studiul a fost atribuit de către regele
Carol I generalului belgian Henri Alexis Brialmont, considerat cel mai apreciat inginer
militar al secolului al XIX-lea215. De asemenea, are meritul că pe baza proiectelor şi
propunerilor sale s-a înfiinţat artileria de asediu.
Exprimarea profesională a generalului de divizie Gheorghe Manu a atins
cota maximă prin deţinerea onorantului portofoliu de ministru de război în
3 perioade: 1869-1870; 1888-1889 şi 1889-1907. De reţinut faptul că la 8 august 1889,
ca ministru de război, a promovat Înaltul Decret Regal nr. 2073 prin care s-a înfiinţat
Şcoala Superioară de Război. Interesant este faptul că, în prima zi a mandatului său
de preşedinte al Consiliului de miniştri, generalul a participat la deschiderea oficială a
cursurilor din 5 noiembrie. Cu acest prilej generalul Ştefan Fălcoianu, şeful Marelui Stat
Major, în discursul său, recunoscând meritele generalului Manu, devenit prim-ministru
al României, în înfiinţarea celei mai înalte instituţii de învăţământ militar spunea:
„Această şcoală deşi prevăzută de mai mulţi ani de legea specială asupra serviciului de
Stat Major, aştepta totuşi înfiinţarea ei, veţi avea, sunt încredinţat, Domnule Ministru, o
amintire foarte plăcută de a fi realizat D-voastră această preţioasă dorinţă a noastră,
înuestrând armata cu o instituţie care completează edificiul înaltelor studii militare”.
Considerat în mod just unul dintre întemeietorii artileriei moderne române,
generalului Manu s-a bucurat de profundă consideraţie din partea camarazilor de armă.
Artileriştii l-au iubit şi stimat întotdeauna, invitându-l în mijlocul lor cu diferite ocazii.
Astfel a fost invitat, împreună cu generalul Nicolae Haralamb(ie), la Marele ospăţ
al artileriei de la Arsenalul Armatei din 28 septembrie 1895, organizat la terminarea
manevrelor regale din acel an. Atunci, generalul Mihail Popescu, inspectorul general al
artileriei, în cuvântul său a apreciat: ,,Avem de faţă pe vechii noştri şefi şi promotori ai
Artileriei Române. Generalul Haralamb ne-a învăţat să fim soldaţi şi buni camarazi;
generalul Manu ne-a învăţat să fim şi tunari. Artileria română din războiul 1877-1978
este opera acestor doi vechi şefi; (...) De la război până acum câţiva ani, generalul
Arion este acela care a condus artileria pe bună cale; (...) Să bem în sănătatea trinităţii
de faţă, pe care să-i considerăm meşterii acestei opere”.
Col. conf. univ. dr. Adrian Stroea, lt.col. Gheorghe Băjenaru, Artileria Română în date şi imagini,
215
199
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
200
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
203
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
204
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
205
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
mea ca şef al secţiei tehnice din direcţia artileriei ân ministerul de război, am făcut
parte din comisiile pentru experimentarea tunurilor de 75 cu tragere repede Krupp226,
experienţe care au dăinuit până în 1904 şi s-au terminat cu comandarea materialului
nostru de artilerie de camp la fabrica Krupp, fără a se face experienţe comparative
cu tunurile franceze, după cum cerusem eu. Această opinie separată a mea mi-a atras
supărarea ministrului de război de atunci, Dimitrie Sturza şi a avut ca urmare şederea
mea timp de 9 ani în gradul de maior. …În toamna anului 1905, generalul Gh. Manu
ca ministru de război în guvernul conservator, m-a trimis din nou ca şef de comisie la
fabrica Krupp, unde timp de un an şi jumătate am reuşit să aduc numeroase îmbunătăţiri
tunurilor noastre de 75. …Tot în acelaşi an (1912 – N.N.), sub un guvern conservator,
am făcut parte din comisiunea227 care în Franţa şi Germania a experimentat şi a decis
adoptarea unui tun de munte de 75 mm, a unui obuzier de 150 mm Creuzot şi a unui
obuzier de 105 mm Krupp”228.
Din modul cum spunea că de fiecare dată când a fost numit într-o funcţie de
răspundere, la guvernare se afla un guvern conservator, generalul dorea să infirme
în fapt, acuzaţiile potrivit cărora ascensiunea sa profesională ar fi fost susţinut
de liberali, de familia Brătianu. Nega cu hotărâre etichetarea că ar fi ,,un fel de
creaţie a politicianismului”, argumentând că ,,…originea prieteniei mele cu fraţii
Brătianu a fost o camaraderie de şcoală, iar nu o afinitate politică”229. Totodată,
generalul Iliescu arată că: ,,Am fost pe deasupra şef de stat major de corp de armată
(Corpul 2 Armată, comandat de prinţul moştenitor Ferdinand – N.N.), şi al
inspectoratului general al armatei (inspector general fiind prinţul moştenitor
Ferdinand – N.N.) când am organizat manevrele mari din 1909, 1910 şi 1911”, iar
,,în campania din 1913 în Bulgaria am luat parte ca ajutor al inspectorului general
de artilerie, pe atunci d. general Coandă”230, răspunzând astfel şi acuzaţiilor de lipsă
de experienţă la comandă şi în planul strategiei. Credem pe deplin că este corectă
aprecierea sintetică potrivit căreia ,,generalul Dumitru Iliescu a fost un ofiţer inteligent,
foarte cult, cu o foarte bună pregătire profesională în anumite domenii; …Ce i-au lipsit
au fost în primul rand calităţile de strateg (comandant) şi de ofiţer de stat major şi apoi
autoritatea morală, fapt ilustrat şi de contestarea vehementă din partea majorităţii
corpului de generali ai armatei”231.
226
Vezi mai multe în General Vasile Rudeanu – Memorii din timpuri de pace şi de război 1884-1929 –
Cavallioti, Bucureşti, 2004, pp. 12-16;
227
Idem, p. 42;
228
General D. Iliescu – Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit
în sedinţa Senatului dela 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, pp. 4-5;
229
Idem, p. 4;
230
Idem, p. 5;
231
Petre Otu – Comandamentul superior al Armatei române în campania din anul 1916 - în
ISPAIM – Occasional Paper No. 9/2007, 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial,
Editura Militară, Bucureşti, 2007, p. 67.
206
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
207
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
care a fost încadrat în decembrie 1916 (odată cu înlocuirea generalului Iliescu de către
generalul Prezan), maiorul Ion Antonescu; în ,,Mărturisirile” sale, Radu Rosetti are şi
multe accente critice la adresa activităţii generalului Iliescu, aşa cum menţionam mai
înainte. ,,Evident că s-au făcut greşeli şi în măsurile de organizare şi în pregătirea tactică
şi tehnică a armatei şi în alcătuirea planurilor de operaţiuni. Fost-a însă, sau mai bine
zis, toată vina numai a lui I.I.C. Brătianu, a generalului D. Iliescu, a ,,tinerilor” ofiţeri
de la Marele Stat Major, care de-a valma cu şeful guvernului şi cu secretarul general
al Ministerului de Război au muncit ca nişte robi, zi şi noapte, şi s-au străduit din
răsputeri ca să completeze lipsurile, să desăvârşească pregătirea, fiind nevoiţi adesea
să improvizeze căci nu era nici timp şi nici mijloace spre a se face altfel? Sau, avut-au
acei care i-au precedat în locurile de răspundere pe care le ocupau acum cei huliţi o
mare, cea mai mare parte de răspundere în pregătirea armatei?”235.
Între cei ce şi-au exprimat aprecierea faţă de general s-a numărat şi maiorul Toma
Dumitrescu236 care nota, la 1 octombrie 1916, următoarele: ,,Totuşi această proiectată
înlocuire dă loc la următoarele reflecţiuni: Că şase săptămâni armata noastră luptase
necontenit pe Frontul de Sud şi cel de Nord. Afară de eşecul de la Turtucaia …
operaţiunile ordonate de Marele Cartier General au fost executate şi au dat roade bune,
… Ce se putea face mai mult? Şi de ce să se înlocuiască un om care a pregătit armata,
o cunoaşte mai bine decât orişicine şi a condus atât de bine operaţiile până azi”237.
Şi Constantin Kiriţescu în monumentala sa lucrare ,,Istoria războiului pentru
întregirea României 1916-1919” a analizat şi a apreciat eforturile generalului Iliescu
pentru pregătirea armatei pentru război şi a planurilor de operaţii: ,,Grija alcătuirii
armatei celei noi, cu care România trebuia să se prezinte în Războiul cel mare, cădea
în sarcina ministrului de Război al cabinetului Brătianu, care era însuşi preşedintele
Consiliului, şi a colaboratorului său de căpetenie, generalul D. Iliescu. În cei aproape
trei ani, care au precedat intrarea noastră în război, s-a depus o muncă uriaşă şi s-au
cheltuit sume mari de bani pentru opera de mărire, instruire şi înzestrare a armatei.
Această operă, s-a îndeplinit după un plan sistematic, care a fost urmărit în patru
direcţii: sporirea efectivelor armatei de operaţie şi a serviciilor ei; completarea,
transformarea şi repararea armamentului, muniţiilor şi a materialului de război;
completarea echipamentului şi a subzistenţelor; serviciul sanitar”238.
Extrem de interesante sunt şi aprecierile generalului Henri Berthelot, şeful Misiunii
Militare franceze în România. Acesta, la 22 decembrie 1916, într-o scrisoare adresată
soţiei, exprima critici vehemente la adresa generalului Iliescu: ,,În schimb, am sfârşit
prin a declanşa o mică revoluţie militară, făcându-l să plece din Cartierul General
235
General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 71;
236
Despre maiorul Toma Dumitrescu vezi: General-locotenent Mircea Agapie, Maior Dănuţ-Mircea
Chiriac, Maior Constantin Hlihor, maior Ion Emil – De la Şcoala Superioară de Război la Academia
de Înalte Studii Militare. Comandanţi. Profesori. Absolvenţi (1889-1995) – Editura A.Î.S.M.,
1995, pp. 87-90;
237
Toma Dumitrescu – Jurnaj. Războiul Naţional (1916) – Ed. A.Î.S.M., Bucureşti, 1999, pp. 92-95;
238
Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I – Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 206-207.
208
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
209
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
210
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
211
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
212
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Averescu jinduind după funcţia de şef al Marelui Stat Major şi de generalisim, căpetenia
supremă a Armatei262. Sigur, generalul Iliescu a avut şi lipsuri, cauzate în principal de
incapacitatea de a se detaşa de politică, dar şi de lipsa de experienţă la comanda marilor
unităţi. Rămâne totuşi omul care „nu a refuzat misiunile de sacrificiu de a coordona,
cu resurse minime, pregătirea militară şi de a conduce operativ Campania anului
1916”263 din Războiul nostru de (Re)Întregire.
Să nu uităm că mulţi generali, unii mai în vârstă decât Iliescu, nu au trecut examenul
Războiului, deşi erau renumiţi la acea vreme (Crăiniceanu Grigore – fost şef al Marelui
Stat Major -1907-1909- şi ministru de Război – 1909-1910-, Aslan Mihail – schimbat
la 7 septembrie, Culcer Ioan, Cotescu Dumitru, Teodorescu Constantin - schimbat la
7 septembrie, Basarabescu - schimbat la 7 septembrie, Alexandru Socec)264, în iarna
1916/1917 având „loc o epurare a conducerii armatei de elementele incompetente”265.
Având în vedere cele mai sus prezentate se pune îndreptăţit întrebarea dacă
generalul Iliescu a fost, sau nu, o victimă a politicianismului? Generalul, perceput ca
liberal, nu era pe placul conservatorilor, motiv pentru care a fost atacat permanent de presa
lor. Istoricul Ion Bulei inserează în cartea sa, în contul datei de 10/23 iulie 1916, o discuţie
deosebit de importantă pentru identificarea răspunsului la întrebarea de mai sus, de la
clubul conservator din capitală, relatată de ziarul Epoca: „- D-le, de Ministerul de Război
sunt legate azi speranţele unui neam întreg. De felul cum merg treburile aici depinde
buna pregătire a armatei noastre. Ceasul când ea va interveni nu întârzie să vină. – Da,
d-le, şi când te gândeşti că Ionel Brătianu nu calcă pe la minister. Şi doar el e ministru.
... – Şi toate treburile ministerului de război sunt conduse de generalul Iliescu. Bine, d-le,
dar acest ofiţer n-a comandat niciodată o divizie, nici măcar o brigadă mixtă. Şi acum
comandă un minister. Ştii şi zvonul că el va fi generalisim, şef al Marelui Stat Major
adică. Acest scandal ne-ar putea duce la dezastru. Dacă generalul Iliescu vrea să-şi
arate meritele militare, să ia comanda unei unităţi potrivite gradului şi vechimii sale”266.
Între argumentele faptului că a fost o victimă a politicului se numără şi
condiţionarea adversarilor liberalilor de intrare la guvernare de schimbarea sa din
funcţie:„După evenimentele de la Turtucaia, Ion I.C. Brătianu a propus fruntaşilor
politici Toma Stelian, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu intrarea în guvern; aceştia au
pus condiţia îndepărtării de la conducerea Marelui Cartier General a generalului de
divizie Dumitru Iliescu, socotit de opoziţie drept principalul responsabil al evoluţiei
nefavorabile a operaţiilor militare, lucru pe care analiza faptelor îl dovedeşte exagerat.
Primul ministru, având însă încredere în capacitatea şi patriotismul generalului, nu s-a
262
Vezi Petre Otu –Comandamentul superior al Armatei române în campania din anul 1916 - în ISPAIM –
Occasional Paper No. 9/2007 – 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, p. 67;
263
Locotenent-colonel Teofil Oroianu - Un „mare uitat” al războiului de reîntregire: Generalul Dumitru
Iliescu - în Revista Trupelor de Uscat, nr. 3-4/1994, p. 161;
264
Vezi Petre Otu –Comandamentul superior al Armatei române în campania din anul 1916 - în
ISPAIM – Occasional Paper No. 9/2007 – 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, p. 73;
265
Cătălin Hentea – Armata şi luptele românilor. Breviar de istorie militară – Nemira, 2002, p. 161;
266
Ion Bulei – 1916 zile de vară – Editura Eminescu, 1978, p. 144.
213
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
grăbit să dea curs acestei cereri, ceea ce l-a determinat pe N. Filipescu să-l atace în
presă cu vehemenţă”267.
Şi I.G. Duca a sesizat loviturile politice ale opoziţiei împotriva generalului Iliescu:
„...înfrângerea noastră în Ardeal a dezlănţuit o furtună de critici. Marele vinovat era
în primul rând Brătianu, în al doilea rând Iliescu, fiindcă făcuse un plan greşit şi se
arătase pe urmă incapabil să conducă operaţiunile, Brătianu fiindcă îi încredinţase o
misiune care depăşea capacităţile lui. ...Opoziţia, care până atunci tăcuse, ridica din
ce în ce mai mult capul, îndeosebi în jurul lui Take Ionescu criticile deveneau acerbe.
Iliescu era sfâşiat, Brătianu nu era cruţat şi Averescu era proslăvit”268.
În corul acuzatorilor politici nu putea lipsi şi generalul Averescu care, la 3 martie
1916 menţiona: „Brătianu şi cu Iliescu se completează de minune, din nenorocire
în dauna prestigiului nostru şi desigur şi al intereselor viitoare. Dacă m-aş înşela ce
bine ar fi!”269.
Schimbarea generalului Iliescu de la Marele Cartier General a reprezentat şi
încă reprezintă un important subiect de analiză. Retragerea în Moldova , stabilizarea
frontului şi intrarea în acalmie a acţiunilor militare au condus la începerea ativităţii
de reorganizare a armatei pentru luptele ce au urmat, activitate ce a debutat, firesc,
cu schimbări în conducerea superioară a armatei. Generalul Radu Rosetti nota la
1/14 decembrie 1916: „Luând pe Iliescu la o parte, în timpul raportului, Regele îl
vesteşte că a chemat pe generalul Prezan şi că-l va numi şef de Stat Major General.
După câte mi-a spus Regele ulterior, Iliescu ar fi insistat ca să fie menţinut ca subşef
de stat-major (cum era de altfel titlul său oficial şi până atunci). Regele i-a arătat că
aceasta este cu neputinţă din pricina nemulţumirilor ce sunt contra lui Iliescu în opinia
publică şi (eu aş spune: mai ales) în cercurile politice”270. Generalul Toma Dumitrescu
a consemnat şi mai detaliat aspectele relevante ale zilei de 1 decembrie 1916, legate
de schimbarea generalului Iliescu: „Astăzi, după raport, M.S. Regele, trecând încă cu
dl. General Iliescu, i-a comunicat acestuia, nu numai venirea d-lui general Prezan ca
şef de Stat Major, dar, încă, că din cauza marilor nemulţumiri ce ar exista în public şi
în partidele politice, nu-l mai poate lăsa nici ca subşef de stat-major la Marele Cartier
General şi nici să-i dea vreo comandă. Vina mare ce se reproşează d-lui general Iliescu
este de a se fi înconjurat de colaboratori mediocri şi nu de cei mai reputaţi ofiţeri din
armata noastră. Dl general a arătat că a lucrat cu personalul de la Marele Stat Major
pe care l-a găsit, fără să fi schimbat pe cineva. Că planul de campanie a fost studiat şi
examinat şi aprobat de generalii comandanţi de armate şi de M.S. Regele; că a lucrat în
credinţă şi devotament; şi că ori cine în locul său şi în condiţiuni identice nu ar fi putut
face mai bine sau mai mult. M.S. Regele spune că într-adevăr generalul Iliescu este o
267
Colectiv (Coordonator principal – General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii Primului
Război Mondial, vol. 2 – Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 21;
268
I.G. Duca – Amintiri politice, Vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru - Verlag, Munchen,
1981, p. 37;
269
Mareşal Alexandru Averescu – Notiţe zilnice din război, vol. I – Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 87;
270
General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 164.
214
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
victimă, dar nu se poate face altfel. Condiţiunile în care s-au desfăşurat până acum
operaţiunile: hotărârea Germaniei de a ne distruge; inactivitatea lui Sarrail şi reaua
voinţă rusească ne-au dus la dezastru. Şi acest dezastru a fost inevitabil din moment ce
Aliaţii nu şi-au ţinut obligaţiunile lor, de a ne ajuta şi de a menţine forţele din faţă prin
ofensive afirmate. Sub presiunea unor forţe inamice superioare bine şi unitar conduse
de cei mai de seamă generali germani, armata română, după lupte neîntrerupte de 3 ½
luni, este bătută, dar nu complet distrusă. Ruşii intervin numai când linia Odessei se
simte ameninţată”271.
Pe 2 decembrie, generalul Toma Dumitrescu, notând despre sosirea generalului
Prezan la Marele Cartier General, arată ca acesta „a rugat pe dl. General Iliescu să
rămână ca subşef, dar D-sa nu a primit, arătând că astfel era dorinţa expresă a M.S.
Regele.”272, pentru ca mai apoi, însoţindu-l pe generalul Iliescu la Iaşi, unde se afla
conducerea ţării, să „asist cu durere la plecarea iubitului meu şef...”273.
Generalul Iliescu, în discursul din Senat arată că „în luna Decemvrie 1916,
M.S. Regele ...mi-a ordonat să plec la marele cartier general francez, ca reprezentant
al armatei române. La cererea mea de a rămâne în ţară să comand orice unitate ce
mi se va încredinţa, mi s-a răspuns că trebuie să plec neapărat în Franţa dându-mi-
se şi de ministrul de război misiunea specială de a apăra pe lângă toţi Marii noştri
Aliaţi, sfintele noastre drepturi”274. În Franţa, generalul Iliescu a continuat să servească
poporul român cu credinţă şi patriotism, dovedindu-se un bun român. În acest sens,
generalul menţiona: „Am arătat tutulor persoanelor cu autoritate şi influenţă, cari
puteau să servească interesele româneşti, natura şi mărimea obligaţiunilor luate de toţi
Aliaţii faţă de noi, şi le-am demonstrat cum din respectarea clauzelor convenţiunilor
încheiate cu noi, Aliaţii măresc prea mult şi pe nedrept suferinţele poporului român”275.
De altfel, la Paris, generalul Iliescu s-a bucurat de o presă favorabilă, deşi opozanţii săi
au susţinut că a fost organizată. Menţionăm că, în Franţa a apărut o broşură dedicată
special generalului Iliescu, în care s-a consemnat: „En arrivant a Paris on il continua
son travailad majoreni patriae gloriam, avec ses eminents collaborateurs. S. Exc. M.
Alexandr Em. Lahovary, ministre de Roumanie et le general Rudeanu, le prezident
de la Commision militaire roumaine en France”276, fiind considerat „...la puissante
personnalite de ce profund organisateur, de ce brillant capitaine et de ce fervent
propagandiste”277.
271
Toma Dumitrescu – Jurnal. Războiul Naţional (1916) – Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1999,
pp. 179-180;
272
Idem, p. 180;
273
Idem, p. 181;
274
General D. Iliescu - Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în
şedinţa Senatului dela 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, p. 113;
275
Ibidem;
276
Constantin Mavrodin – Une grande figure roumaine – Le general Iliesco, l’organisateur de l’armée
roumaine, le capitaine de la campagne de Roumanie, le propagandiste du Roumanisme – Imp. de
Vaugirard, Paris, p. 12;
277
Idem, p. 16.
215
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
216
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
217
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
218
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
219
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
220
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
221
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
222
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
de trupă şi serviciile armatei, lucrându-se după un plan metodic, solid alcătuit mai
dinainte, astfel cum nu s-a mai lucrat în nici o altă epocă din istoria armatei noastre.
Acesta este adevărul istoric, care nu poate fi negat şi nici micşorat”312.
Să nu uităm că în această perioadă funcţia de ministru de război a fost deţinută de Ion
I.C. Brătianu, care era şi prim-ministru, iar cea de şef al Marelui Stat Major de generalul
Vasile Zottu, trecut în rezervă la 1 aprilie 1914, pentru limită de vârstă şi concentrat în
aceeaşi zi ca şef al Marelui Stat Major. Şi totuşi, Campania din 1916 a fost dezastruoasă
pentru Armata Română.
Întoarcerea generalului Iliescu din Franţa, posibilitatea numirii sale ca ministru de
război în guvernul Brătianu (29 noiembrie 1918-26 septembrie 1919), au atras critici din
partea presei şi a opoziţiei, care au continuat în perioada 1918-1924, chiar dacă ministru
de război a fost desemnat generalul Arthur Văitoianu, şi ulterior, la guvernare, s-au
perindat patru guvene de opoziţie liberală. Revenirea la putere a liberalilor (19 ianuarie
1922-29 martie 1926) şi ocuparea funcţiei de senator de drept în legislatura martie1922-
mai 1926 de către generalul Iliescu, i-au permis acestuia, susţinut de I.I.C. Brătianu, să
încerce ameliorarea prestigiului său într-o sedinţă a Senatului României. Astfel, la cererea
sa, după ce Ministerul de Război, a depus la Senat documentele Comisiei generalul
Popovici, în prezenţa primului ministru Ion I.C. Brătianu, a miniştrilor de externe, I.G.
Duca, instrucţiunii, dr. C. Angelescu, şi de război, generalul Mărdărescu, în şedinţa din
13 iunie 1924, desfăşurată între orele 15.10 – 19.25, la care au participat 151 senatori,
absentând 49, după trei scurte interpelări, generalul Iliescu a ţinut un amplu discurs. Înainte
de a lua cuvântul generalul Iliescu, primul ministru Ion I.C. Brătianu a cerut cuvântul şi
s-a adresat Senatului, luând apărarea generalului Iliescu şi asumându-şi răspunderea în
cauză, elucidând astfel mult controversata problemă, pentru care şi astăzi se cere cădere de
capete: „compromisul general D. Iliescu, în loc să fie trimis la Curtea Marţială, a plecat
în Franţa ca reprezentant al armatei române!”313 . În mărturia sa pentru istorie primul
ministru Ion I.C. Brătianu, ca un adevărat bărbat, a spus: „D-lor, sunt mulţumit că se ridică
o chestiune prin care se face o operă de dreptate şi de adevăr, ca să se poată examina
astăzi, înaintea Parlamentului, prin urmare a ţării şi a opiniei publice, cu documente
şi întemeiat, chestiunea care face obiectul comunicării generalului Iliescu. Dacă până
astăzi nu am luat eu iniţiativa să se examineze această chestiune, să se discute în mod
oficial şi în faţa Parlamentului ţării este pentru că am socotit, sau mai drept pot să zic,
pentru că «am nesocotit această discuţiune, zicându-mi că va veni momentul când istoria
va face dreptate. Preocupat de dificultăţile zilei şi de chestiunile de rezolvat, nu m-am
ocupat de a răspunde acuzaţiunilor pentru trecut şi de a risipi atmosfera făcută asupra
acestei chestiuni, pentru că din examinarea ei am fost şi sunt convins că va rezulta clar că
s-a făcut atunci tot ceea ce omeneşte era posibil. Dar tocmai pentru că eram atât de sigur
de fondul ei şi de judecata definitivă, de aceea nu am fost grăbit să o aduc eu în discuţiune
312
General D. Iliescu – Răsboiul pentru întregirea României. I. Pregătirea militară – Bucureşti
Imprimeriile „Independenţa”, 1920, p. 34;
313
Florin Constantiniu - O istorie sinceră a poporului român - Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1997, p. 282.
223
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
publică mai de vreme. Zic, să o aduc eu, fiindcă în definitiv şi pe drept eu sunt acela care
sunt mai răspunzător şi înţeleg să iau în faţa d-voastre, ca şi în faţa istoriei, răspunderea
întreagă a acestei chestiuni (Aplauze). M-am felicitat că am avut un colaborator atât
de destoinic şi devotat, cum a fost generalul Iliescu, în prepararea mijloacelor noastre
de luptă, dar nu am înţeles că prin aceasta răspunderile acestei preparaţiuni să le poarte
altu, decât acela care, şi după Constituţie şi după dreptate, era adevăratul răspunzător.
Astăzi nu pot însă ascunde că judecarea şi cu elementele reale mă mulţumeşte pe mine,
nu numai din punctul de vedere al adevărului, dar, permiteţi-mi să zic, şi dintr-un punct
de vedere mai egoist, pe care nu aş fi îndrăznit să-l ţin în seamă. (Aplauze prelungite)”314.
În discursul său din 13 iunie 1924, el a spus multe adevăruri dureroase, dar şi pe
cele care au făcut mândria reorganizării armatei. Generalul Iliescu a reluat o parte din
problemele prezentate în broşura publicată în anul 1920, pe care le-a completat cu aspecte
din „Memoriul relativ la stabilirea adevărului, privitor la pregătirea de răsboi, în anii
1914-1916” întocmit de comisia Ministerului de Război, condusă de generalul Ioan
Popovici, dar s-a oprit şi asupra aspectelor privind întocmirea şi aplicarea planului de
operaţii din Campania anului 1916.
Privind rolul armatei, al Marelui Stat Major, în adoptarea soluţiilor de neutralitate
sau intrarea în război, generalul a subliniat că acesta a lipsit complet, soluţiile adoptate
la cele două Consilii de Coroană, la care nu a participat niciun militar, fiind exclusiv
politice315, armata fiind reprezentată totuşi de ministrul civil, Ion I.C. Brătianu, care era
şi prim ministru. Nici Convenţia militară din 1916 nu a fost semnată de un militar, ci de
acelaşi Ion I.C. Brătianu, deşi generalul Iliescu participase la pregătirea ei. Poate că avea
dreptate generalul Averescu când critica faptul că primul ministru a semnat convenţia
militară, pe când „din partea Rusiei, Angliei, Franţei şi Italiei de patru militari apreciaţi
în ţările lor, ca distinşi, din partea noastră a semnat dl. I. Brătianu, având ca singurele
titluri, pe baza cărora putea să revendice competinţa militară, întreitul fapt că era: maior
de rezervă (de artilerie – N.N.) ministru de război şi amic intim al unui foarte bun ofiţer
tehnic de artilerie (evident, aluzie la generalul Iliescu – N.N.)”316.
Revenind la pregătirea materială pentru război, în ciuda aprecierilor pozitive ale
comisiei, nu putem să nu admitem că „Lipsurile materiale de tot felul constatate în timpul
campaniei din 1913 nu numai că nu au fost eliminate, în pofida eforturilor întreprinse în
anii neutralităţii, dar, ca pondere relativă, ele s-au adâncit. De altfel, creşterea numărului
de unităţi mobilizate a fost apreciată drept una din cauzele principale ale slăbiciunilor
dovedite de armata română în campania anului 1916”317.
În discursul său din 13 iunie 1924, generalul Iliescu a reluat o parte din problemele
prezentate în broşura publicată în anul 1920, pe care le-a completat cu aspecte privind
întocmirea şi aplicarea planului de operaţii din Campania anului 1916. Analizând
pregătirea şi executarea planului de operaţii din 1916, generalul Iliescu a subliniat
314
Monitorul Oficial. Dezbaterile parlamentare. Senatul – nr. 76/28 iunie 1924, p. 1464;
315
Alexandru Oşca – Pregătirea armatei române pentru împlinirea idealului naţional – în Muzeul
Vrancei - 1917 pe frontul de est – Editura Vrantop, Focşani, 1997, p. 10;
316
General Al. Averescu – Răspunderile – Editura Ligei poporului, 1918, p. 12;
317
Alexandru Oşca – Pregătirea armatei române pentru împlinirea idealului naţional – în Muzeul
Vrancei - 1917 pe frontul de est – Editura Vrantop, Focşani, 1997, p. 11.
224
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
225
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
226
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
227
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
228
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
229
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
230
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
231
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
gloria începutului luptelor desfăşurate cu atâta succes îi scosese din sărite. A trebuit să
fie sufletul viteaz şi de mare general al acestui om, ca să poată suporta lovitura ce pe
nedrept şi de la întuneric i se da, dar ţara a avut noroc să apară generalul Grigorescu,
pentru ca o bătălie începută şi îndrumată spre victorie, să nu se transforme în dezastru.
Nici după aceasta generalului Christescu nu i s-a recunoscut tot ce era el şi a fost şi în
urmă un tolerat ieşind din războiul cel mare, fără ca măcar lui să i se fi dat, ca la atâţia
alţii decoraţia „Mihai Viteazul”.
Profund indignat de nedreptatea ce s-a făcut marelui general artilerist, cunoscutul
publicist Constantin Bacalbaşa scria: „Acel care a murit alaltăieri, generalul C. Christescu,
era şeful Statului Major, un ofiţer de o mare valoare militară, distins specialist, hotărât
comandant. El este acela care a pregătit bătălia de la Mărăşeşti, el este acela care,
văzând cum în toiul acţiunii diviziile ruseşti ori părăsesc frontul ori îşi întorc armele în
potriva noastră, n-a pregetat o clipă: a ţintit tunurile împotriva Ruşilor şi i-a spulberat.
Acest fapt energic, care a scăpat frontul românesc şi a permis ca o viguroasă ofensivă,
paralizată de Ruşi, să fie cel puţin transformată într-o defensivă plină de izbândă, a adus
generalului Christescu retragerea imediată a comenzii. Militarul, pe atât de brav şi de
hotărât, pe cât era de capabil şi de isteţ a fost răsplătit cu cea mai urâtă persecuţie. Ca
şi generalul Averescu de altfel. Generalul Christescu, această mândrie a oştirii noastre
n-a putut dobândi decoraţia „Mihai Viteazul”, deşi dintre cei dintâi o meritase.
Toate ţările care au fost în război şi-au onorat generalii atunci când au fost
victorioşi. … La noi uricioasa politică de partid a înlăturat de la răsplata meritului
pe oamenii, graţie ştiinţei, curajului şi devotamentului cărora România a putut ieşi
cu glorie şi cu onoarea neştirbită din marele război. Dacă azi avem o Românie mare,
acestor ofiţeri o datorăm în rândul întâi. Generalul Christescu deşi persecutat şi lovit,
a rămas în fruntea Statului Major General pentru care se impunea acolo. Era omul la
locul său, era şeful de Stat Major indicat pe toată oştirea şi pentru această demnitate îl
indicau sufragiile unanime ale ofiţerimii şi soldaţilor. Acest mare militar lăsat în umbră,
atât din cauza persecuţiilor politice, cât şi din prea marii sale modestii, a dispărut
prematur din fruntea Statului Major”.
Şi avocatul C.G. Costa-Foru, redactor la „Adevărul”, cunoscut om de cultură
şi luptător pentru drepturile omului, a evocat cu sinceritate şi respect personalitatea
generalului artilerist Constantin Christescu. „… A fost generalul Christescu cel mai
nedreptăţit ofiţer din întreaga armată română, dar, spre marea satisfacţie a droaiei
imense de nedreptăţi care mişună în rândurile ei, acest mândru reprezentant al
nedreptăţiţilor va începe, acum după moartea sa, a se ridica sus, la locul ce i se cuvine în
Istoria neamului deasupra prea vinovaţilor săi nedreptăţitori. … Cu înlăturarea lui de la
pregătirea şi conducerea războiului, s-a comis o crimă contra Patriei. Rezultatul acestei
crime stă în dezastrele armatei ai căror autori responsabili n-a fost încă descoperiţi,
necum pedepsiţi. De ce cu înlăturarea lui, în plină victorioasă apărare a Mărăşeştilor
contra vrăşmaşului, în a şasea zi de luptă contra unor forţe cu mult numeric superioare,
atunci când ofensiva lui Mackensen fusese înfrântă şi când pe frontul nostru soseau
cele două divizii de întărire, s-a comis o neiertată crimă contra acestui învingător, care
235
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Departe de mine intenţia de a profana amintirea unui alt brav erou. Pentru
cunoscători însă, a risca artileria dincolo de primele rânduri, a pregăti şi metodiza
în cele mai mici detalii tehnice infernul de foc şi avântul unei trupe înfierbântate, a
stimula şi susţine atacul, a trece peste trădarea lui Ragoza, a ţintui laşitatea rusă prin
focul mitralierelor, fără ordin, fără şovăire, dar cu riscul situaţiei sale, a rezerva apoi
lui Mackensen surpriza şi bravura Diviziilor Cihosky şi Popescu, atunci când bavarezii
operând în vidul rusesc se credeau deja în inima Moldovei, totul trădează hotărâre,
demnitate, inteligenţă, caracter, tehnică, cinste, însuşiri ce alcătuiau personalitatea
unică a generalului Christescu”.
Şi mai târziu întrebările privind locul şi rolul generalului Christescu au stăruit în
mintea celor care l-au cunoscut sau l-au apreciat. Colegii săi de promoţie afirmau peste
ani: „... legaţi de amintirea scumpă a aceluia care a stat cu fală în fruntea noastră, ne
vom împlini astăzi o sfântă datorie de a rupe vălul care acopere adevărul falsificând
Istoria şi să afirmăm cu toată puterea - aceea ce se recunoaşte de toate conştiinţele
curate – că bătălia de la Mărăşeşti, care va constitui una din paginile cele mai glorioase
ale istoriei neamului nostru, a fost condusă după planul integral conceput de generalul
Christescu. … Colegul nostru, Christescu, a fost şi a rămas gloria promoţiei noastre şi
pentru armată şi ţară, un strălucit tactician şi strategic”.
La rândul său, generalul Gheorghe Dabija a încercat să lămurească misterul
înlocuirii generalului Christescu de la comanda Armatei 1: „Pentru ce s-a făcut înlocuirea
g-lului Christescu, nimeni nu a putut şti. El condusese bine operaţiunile, probase o
mare pricepere operativă, a dat ordine judicioase, a luat măsuri corespunzătoare cu
realitatea. În asemenea condiţii se pune întrebarea de ce a fost înlocuit? Ce greşeală
operativă făcuse? Nici una. Poporul român trebuie să ştie, că generalul Christescu
fusese de la gradul de căpitan profesor de tactică generală la Şcoala Superioară de
Război, el stabilise în armata română o unitate de doctrină sănătoasă, cu care îmbibase
serii întregi de ofiţeri, din care unii ajunsese generali comandanţi de Divizii şi pe care
le conduceau în război în cele mai bune condiţii. Generalul Christescu fusese şef de
secţie la M.St.M.şi subşef de stat major, iar în timp de război fusese şeful de stat major
al Arm. II-a şi III-a şi comandase Armata de Nord. Unui asemenea general i se face
grava ofensă de a i se lua în plină operaţie comanda”.
Pornind de la lucrarea generalului Berthelot „Pe frontul român în 1917”, în
care acesta aborda între altele relaţiile încordate dintre comandanţii Armatei 4 ruse şi
Armatei 1 române, generalul Dabija analizând cauza neînţelegerilor prin prisma rolului
şi organizării Comandamentului frontului, opina că acordul între cele două armate „nu
se putea dobândi decât de Comandamentul Frontului. Este incontestabil că acesta
trebuia să stabilească acordul”, cei doi generali având „mentalităţi diferite, cu şcoli şi
deci cu concepţii diferite şi chiar cu tendinţe diferite”.
Prezentând schema relaţiilor de subordonare, generalul Dabija concluziona: „Se
vede că de unde Armatele IX-a, IV-a şi VI-a ruse depindeau direct de Comandam.
Frontului, Arm. I-a şi II-a rom. depindeau şi de M.C.Gl. român, care nu era decât
un organ de încurcătură, iar nu de Comandament şi conducere. Era mai propriu,
237
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
238
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
taie drumul fugarilor. Fapt pentru care ruşii ameninţă să îndrepte tunurile asupra
românilor. Consiliul de război prezidat de regele Ferdinand, care comanda acest front,
chemat să restabi-lească unitatea, sacrifică pe generalul Christescu lui Ragoza, pentru
aceleaşi motive pentru care odinioară Joffre sacrificase lui French, pe Lauzerac, în
preziua bătăliei de la Marna. Ideea generalului înlăturat triumfă totuşi. Dar misiunea
de a o realiza trece asupra generalului Eremia Grigorescu”.
Peste ani, în 1976, un grup de istorici militari, scriind despre generalul Christescu
şi rolul său în bătălia de la Mărăşeşti, menţionau: „Din nefericire însă, datorită unor
neînţelegeri intervenite între generalul Christescu şi Marele Cartier General cu privire
la viitorul operaţiilor pe frontul de la porţile sudice ale Moldovei, acesta este înlocuit
de la comanda Armatei 1 cu generalul Eremia Grigorescu. A fost o măsură nedreaptă,
dictată de stări tensionale de moment, chiar dacă succesorul, Eremia Grigorescu, n-a
fost mai prejos decât înaintaşul său. Istoricii sunt unanimi de acord că dacă generalului
Eremia Grigorescu i se poate atribui obţinerea victoriei de la Mărăşeşti, prin stăvilirea
totală a ofensivei declanşată de Armata 9 germană, generalului Constantin Christescu
îi revine marele merit de a fi pregătit această victorie”.
În 1980, Ionel Batalli s-a aplecat stăruitor asupra personalităţii generalului
Christescu. Între altele el evidenţia: „În iulie 1917 generalului i se încredinţă comanda
provizorie a Armatei I-a română în vederea pregătirii acesteia pentru o ofensivă de mari
proporţii care urma să aibă loc la Nămoloasa – valea inferioară a Siretului. Strategic,
ofensiva română de la Nămoloasa, conjugată cu acţiunea similară de la Mărăşti, trebuia
să ducă, după străpungerea apărării duşmane din sectoarele respective, la ocuparea
părţii centrale a Munteniei şi apoi, în faza a 2-a, la eliberarea Capitalei ţării şi alungarea
inamicului din Oltenia. În caz de reuşită, comanda ofensivei de la Nămoloasa urma să o
ia, de drept, la puţin timp după declanşarea ei, prinţul moştenitor Carol. Acestuia urma
să-i revină rolul de a intra ca «eliberator» în Bucureştiul ocupat vremelnic. Refacerea
prestigiului său, puţin cam şifonat în ultima vreme, era absolut necesară şi momentul
era binevenit. Manevra condamnabilă a Palatului era, din nefericire, susţinută de
servilismul unor cercuri din conducerea armatei, cu larga complicitate a şefului Marelui
Cartier General al Armatei. Singurul lucru cert, în mijlocul acestor maşinaţii nedemne,
rămânea neîndoielnic faptul că Armata I-a era pregătită excelent pentru ofensivă; şi
aceasta datorită comandantului ei: generalul Christescu”.
Referitor la momentul a ceea ce s-a numit „criza de comandament” de pe frontul
bătăliei de la Mărăşeşti, autorul menţiona: „Deosebirile de vederi, asupra viitorului
operaţiilor pe frontul de la porţile sudice ale Moldovei, dintre Marele Cartier General
şi comandantul Armatei 1-a, la care s-au adăugat neînţelegerile repetate dintre acesta
din urmă şi comandantul armatei aliate, din sectorul respectiv al frontului, au dus în
ultimă instanţă la înlocuirea la comandă a generalului Christescu. La prima vedere
hotărârea luată pare deosebit de justă şi aplicată ostăşeşte. … În realitate lucrurile s-au
petrecut cu totul altfel. Unele deosebiri de vederi mai sus-amintite, care puteau fi aduse
la acelaşi numitor, dacă ar fi existat această intenţie, au constituit pretextul binevenit
pentru cei care acţionaseră necontenit din umbră. Autorii maşinaţiilor nedemne, care
239
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
„În acest moment al evoluţiei bătăliei de la Mărăşeşti s-a produs, însă, o scurtă
criză în relaţiile interaliate de comandament, aceasta fiind provocată, în principal,
de apariţia unor opinii divergente între Marele Cartier General român şi generalul
Constantin Christescu şi îndeosebi în cadrul cooperării militare româno-ruse.
Comandantul Armatei 1 române s-a opus categoric retragerii ordonate de generalul
Aleksandr Ragoza, amintită anterior, întrucât în acest fel se crea un pericol grav pentru
ansamblul apărării aliate din zonă. Pentru a se evita amplificarea conflictului între
cei doi generali şi a se asigura o cooperare mai eficientă între cele 2 armate aliate,
Înaltul Comandament al frontului român, în acord cu Marele Cartier General român,
a decis înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu,
comandantul Corpului 6 armată”.
Pe aceeaşi linie a abordării „cazului general Christescu”, fără a identifica
profund determinările acestuia, s-au înscris şi autorii „Enciclopediei de istorie militară
universală”. Despre generalul Constantin Christescu, aceştia menţionau: „Are un rol
important în refacerea armatei române în 1917, ca şi în pregătirea marilor bătălii din
S. Moldovei, din vara anului 1917. În bătălia de la Mărăşeşti (6 aug.-3 sept. 1917)
cu Armata 1, interzice marilor unităţi ale Puterilor Centrale forţarea Siretului. Este
înlocuit la comandă de generalul E. Grigorescu din cauza neînţelegerilor cu aliaţii
ruşi”.
„În ziua de 12 aug. (stil nou – n.n.), comanda Armatei 1 române a fost preluată
de generalul E. Grigorescu (din cauza tensiunilor dintre generalul Christescu şi ruşi,
cărora li se reproşa abandonarea fără luptă a poziţiilor)”.
Aplecări mai elaborate în „cazul Christescu” au apărut mult mai târziu, când
Ion Pavelescu, Adrian Pandrea, Eftimie Ardeleanu, descoperind în Arhivele Militare
memoriul mareşalului Prezan publică, în 1986, în „Revista de istorie”, articolul „Prezan –
memorialistul”, reluat în volumul „Proba focului. Ultima treaptă spre Marea Unire”.
De asemenea, despre acest caz au mai scris: Mihai Macuc – „Consideraţii cu
privire la criza de comandament de pe frontul din Moldova din vara anului 1917”, şi
Petre Otu – „Afacerea Christescu”.
Toate cele trei întreprinderi analizează cazul pornind de la aşa-zisul „Dosar
albastru” al mareşalului Prezan, căruia i se dă un crez maxim, deşi se mai fac trimiteri şi
la alte scrieri. În memoriul său „Fapte petrecute în marele nostru război, pentru care nu
există acte”, terminat la 27 septembrie 1927, mareşalul Prezan a scris: „Evenimentele
se precipită. Christescu nu are încredere că vom putea rezista. Nu comandase aproape
niciodată în lunga sa carieră. Îl iau de acolo şi numesc comandant al Armatei 1 pe
generalul Grigorescu, ofiţer curajos şi care avea darul să inspire încredere trupelor; în
24 de ore de la venire sa s-a resimţit în bine moralul lor pe tot frontul. … Pentru ca să
se restabilească tot adevărul cu privire la bătălia de la Mărăşeşti, adaug că generalul
Christescu n-a ordonat niciodată împuşcarea soldaţilor ruşi fugari, şi nici comandantul
rus – Scerbacev – nu mi-a cerut vreodată luarea lui Christescu de acolo. Este o simplă
legendă care s-a stabilit.”, notând la subsol: „Convingerea mea mi-au confirmat-o mai
târziu generalii Grigorescu, Cihoski şi Samsonovici”.
241
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
242
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
situaţiei, comandanţii ruşi solicită ajutorul armatei române vecine. … Divizia a 5-a primi
ordinul să iuţească pasul şi să-şi treacă trupele, chiar în după amiaza zilei de 6 pe dreapta
Siretului, spre a umple golul pricinuit de înfrângerea Diviziei a 34-a ruse şi a restabili
frontul. … Regimentul 32 Mircea trece podul de la Cosmeşti pe la 8 seara, printre cetele
de ruşi care fugeau în dezordine, fără arme, cu capul gol, unii pe jos, alţii călări sau
grămădiţi pe chesoanele care alergau în galopul cailor. O poliţie de cazaci, cu baioneta
la armă, încerca să ţie ordinea, împiedicând gloata fugarilor să se grămădească pe pod.
Spre a descurca drumul şi a face loc regimentului nostru să treacă spre front, a trebuit să
se pună o mitralieră în poziţie pe pod şi să se tragă câteva focuri în vânt”.
În ziua de 29 iulie „În urma cererei generalului Scărişoreanu, generalul Grigorescu
a dispus ca Divizia 34-a Infanterie să astupe golul rămas prin, retragerea Divizia 71
Infanterie. Dar Divizia 34-a care înainta, dă peste Divizia 71 Infanterie, ce se retrăgea şi
în loc de înaintare, s-a pus şi Divizia 34-a Infanterie în retragere cu Divizia 71 Infanterie.
În acest moment, Regimentul 40 Infanterie român pentru a opri retragerea ruşilor i-a
mitraliat, dar fără a reuşi să-i oprească. Comandamentele şi ofiţerii ambelor Divizii
ruseşti, nu mai aveau absolut nici o influenţă asupra soldaţilor, ce nu mai voiau să asculte
de nimeni”.
Deşi generalul Christescu a scris şi a publicat cursurile de tactică generală susţinute
la Şcoala Superioară de Război, totuşi, nu a scris şi nu a publicat nimic despre Războiul de
(Re)întregire la care a participat şi a jucat un rol important, nu şi-a scris memoriile, deci,
nu s-a apărat, aşa cum au făcut-o alţii, printre care şi Prezan.
Şi totuşi, indirect, mărturiile lui le putem găsi în memoriile lui I.G. Duca, ministru
în guvernul acelor vremuri. „De îndată ce ofensiva lui Mackensen a început, am aflat că
Generalul Prezan luase comanda Generalului Christescu şi că numise în locul său pe
Generalul Eremia Grigorescu. De ce? Ce se întâmplase? Se spusese că el avusese un
conflict cu generalul rus Ragoza şi că acesta ceruse Marelui nostru Cartier îndepărtarea
lui. În jurul lui Prezan se spunea că Ruşii nu au avut nici un amestec şi că a trebuit să
se recurgă la această măsură dureroasă fiindcă Christescu îşi pierduse capul, căci la
mulţi ofiţeri de birou, ca şi la mulţi savanţi în arta militară, dânsul nu avusese nervii
destul de tari ca să reziste emoţiilor frontului. Reîntors la Iaşi, Generalul Christescu se
apăra cu indignare împotriva acestor învinuiri, declarând pretutindeni că este victima
unei strigătoare nedreptăţi. A venit şi la mine, când peste un ceas cu creionul în mână a
căutat să-mi demonstreze că bătălia s-a câştigat urmând indicaţiile şi ordinele sale, că
succesorul lui nu a modificat nimic din cele plănuite şi începute de el, că nici un moment
nu se arătase descurajat, că nici un gest al său nu autoriza Marele Cartier să-l acuze
de lipsă de energie şi de sânge rece. Că totul era o înscenare odioasă şi o răzbunare
a Generalului Prezan gelos pe el, care de fapt reorganizase armata şi întocmise toate
planurile mai însemnate de luptă. Bietul om îţi făcea milă, era descompus, rătăcea pe
străzi, în civil, vorbindu-mi avea lacrimile în ochi şi sub impresia emoţiei bâlbâia de abia
puteam înţelege cuvintele lui. Mărturisesc că m-a mişcat, am căutat să aflu adevărul, dar
mi-a fost cu neputinţă chiar azi nu pot şti dacă a fost sau nu a fost o victimă. Brătianu
care nu se amesteca în asemenea chestiuni, înclina să creadă că, deşi aspră, măsura
245
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
luată împotriva lui Christescu, nu era nejustificată. Eu, poate din cauza impresiei pe care
mi-o făcuse apărarea lui, sunt mai mult ispitit să cred că Generalul Prezan a purces
cu o neîndreptăţită severitate, dar recunosc că nu sunt în această privinţă cel mai bun
judecător, fiindcă presupunerea unei nedreptăţi răscoleşte sentimentalismul meu şi
turbură seninătatea judecăţii mele. Nu este vorbă, după război Generalul Christescu
a fost reabilitat, inamicii Generalului Prezan fiind încântaţi să manifeste împotriva lui
încredinţând cele mai înalte însărcinări presupusei sale victime şi Generalul Christescu a
murit şef al Marelui Stat Major. În sufletul lui a rămas nestins regretul că nu a fost lăsat
să fie şi eroul de la Mărăşeşti, oricâte onoruri i s-au adus a închis ochii cu inima zdrobită.
Şi fiindcă la mijloc subzista o îndoială, fiindcă cel puţin în sufletul lui exista conştiinţa
nedreptăţii, soarta acestui fiu de ţăran ridicat prin muncă şi străduinţele lui păstrează,
orice s-ar spune, ceva mişcător şi tragic”.
Şi Constantin Argetoianu, care îl considera pe generalul Christescu „o mână de fier
şi un cap priceput”, ne-a lăsat în memoriile sale o excelentă profeţie a bravului general
artilerist, pentru a cărei acurateţe ştiinţifică o prezentăm în continuare. Generalul Christescu,
în luna iulie 1918, pe când era şeful Marelui Stat Major, fiind la familia Argetoianu, la
întrebarea generalului Ion Argetoianu, tatăl memorialistului, dacă a comunicat punctul
său de vedere guvernului, precum că „… victoria aliaţilor şi înfrângerea germanilor,
până în câteva luni, apar neîndoielnice…”, acesta răspunde: „Da, am cerut audienţă d-lui
Marghiloman şi, cu cifre în mână, am demonstrat primului ministru prăbuşirea germanilor
până în octombrie. Primul ministru a dat din umeri şi n-a părut convins de spusele mele.
E profund regretabil pentru orientarea politicii noastre – poate să fie chiar dezastruos…”.
Şi adaugă, parcă justificativ: „Generalul Christescu a fost atât de bârfit şi de hărţuit
după bătălia de la Mărăşeşti, încât am socotit că era un act de dreptate să aduc aici o
mărturie despre claritatea vederilor sale, ca militar”.
Chemarea generalului Christescu la comanda Marelui Stat Major la 1 aprilie 1918,
după episodul de la Socola privind dezarmarea ruşilor, menţinerea sa la comanda Marelui
Stat Major – partea sedentară, după reînvestirea generalului Prezan la comanda Marelui
Cartier General, în octombrie 1918, avansarea la gradul de general de corp de armată
(29 octombrie 1918) şi numirea sa ca şef al Marelui Stat Major după campania din
Ungaria, ne face să credem că a fost „iertat”, pentru că nu a fost chiar aşa de vinovat, spre
deosebire de generalul Dumitru Iliescu, care nu a fost „iertat” niciodată. Iar faptul că el n-a
organizat o ceremonie de trecere la pensie a generalului Prezan, cum nici generalul Prezan
n-a participat la înmormântarea sa, ne duce cu gândul la o dizgraţie şi o acuzare reciproce
pentru cele întâmplate în vara anului 1917, pentru care nu s-au putut ierta niciodată.
Din păcate, nedreptăţile la adresa generalului Christescu continuă şi azi, din
perspectiva faptului că osemintele sale nu se găsesc la Mausoleul de la Mărăşeşti. „A fost
înhumat, provizoriu, cu funeralii militare la cimitirul Bellu civil din Capitală, pe locul
de veci al familiei sale, urmând să fie depus ulterior în sarcofagul ce-i fusese rezervat în
Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti, aflat încă în construcţie la acea dată. Ura neîmpăcată şi
exclusivismul celor care acţionaseră împotriva sa în timpul vieţii lui nu încetau nici acum.
Potrivnici restabilirii adevărului istoric, minimalizând în mod premeditat personalitatea
marelui general dispărut, ei au continuat, timp de decenii, să se opună prin toate mijloacele
pe care le aveau, datorită poziţiei lor privilegiate la curtea regală, pentru a preîntâmpina
246
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
247
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
248
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
249
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
250
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
251
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
General Român, şi-a exprimat hotărârea fermă: „Voi ţine frontul printr-o defensivă
dârză şi încăpăţânată. Îmi iau răspunderea!341”
La 31 iulie/13 august, după înfrângerea de la Panciu, când generalul Ragoza a
hotărât retragerea armatei ruse, generalul Grigorescu a convins Comandamentul
Suprem de necesitatea menţinerii liniei frontului şi astfel a primit comanda trupelor
româno-ruse de la Mărăşeşti, înlocuindu-l pe generalul Christescu.
Până la 5/18 august, generalul Grigorescu (în foto, vorbind trupelor pe frontul de la
Mărăşeşti), conducând apărarea dârză şi activă a trupelor din subordine, a reuşit să menţină
frontul încredinţat, depăşind punctul critic al bătăliei, asigurând restabilirea echilibrului de forţe.
6/19 august a fost ZIUA DE FOC. Bombardamentul inamic a distrus fabrica de zahăr
din Mărăşeşti. În apărarea Cotei 100 (Cota Sângelui) s-a angajat eroic Compania de mitraliori
comandată de căpitanul Ignat Grigorie. În această luptă au murit toţi, fiind înmormântaţi pe
7 august în viile lui Negropontes. (Abia în 1924 osemintele Eroilor au fost depuse în Cripta de
Onoare a Mausoleului Neamului). În aceeaşi zi a căzut la datorie, nu departe de Pădurea de la
Răzoare Fetiţa-Erou Maria Zaharia, în vârstă de 12 ani, care a înlocuit un observator de artilerie la
Rateşul lui Haret, sprijinind astfel dirijarea focului armatei române. În lupta de la Răzoare au căzut
4800 de soldaţi. De neuitat vor rămâne cuvintele-ordin ale colonelului Radu Rosetti, grav rănit:
„Ordon Regimentului să nu treacă peste corpul meu!”. În acele condiţii frontul german a
început retragerea. Constantin Kiriţescu consemna: „Şi în acest amurg însângerat, gloriosul
soldat (von Mackensen) nu se putea opri să nu citească limpede apusul propriei sale
faime de general, care nu cunoscuse până atunci înfrângerea”.
La 7/20 august generalul Eremia Grigorescu a dat ORDINUL DE ZI care va rămâne
celebru: „Prin rezistenţa ce aţi opus cu piepturile voastre la Mărăşeşti şi Muncelu…
aţi făcut să se întunece visurile de cucerire uşoară a părţii ce ne-a mai rămas din
scumpa noastră ţară… Ziua de 6 AUGUST a fost scrisă de voi cu litere de aur în
cartea vitejiei neamului nostru, afirmând în lumea întreagă drepturile lui nebiruite”.
În marea bătălie de la Mărăşeşti, în cele 29 de zile de foc, s-au confruntat forţele a 20 de
divizii române şi străine. Astfel, satul obscur până atunci, MĂRĂŞEŞTI, devenea SIMBOLUL
MÂNDRIEI ŞI AL DORULUI DE NEATÂRNARE AL UNEI ŢĂRI ÎNTREGI. Pierderile
inamicului au fost de 65.700 de morţi şi dispăruţi, iar ale românilor de 38.000.
Încheiată la 21 august/3 septembrie, bătălia de la Mărăşeşti a consfinţit o mare
izbândă românească, şi l-a impus definitiv pe generalul Eremia Grigorescu în rândul
marilor comandanţi ai neamului.
Pentru pagina de glorie înscrisă la Mulciova-Arabagi generalul Grigorescu (în
foto, însoţindu-l pe Regele Ferdinand, inspectând trupele pe front) a fost decorat cu
Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, fiind aşa cum am mai arătat primul general care
a primit ordinul, iar după bătălia de la Mărăşeşti a primit şi clasa a II-a. De asemenea,
i s-a conferit „Legiunea de onoare” în grad de comandor de către guvernul francez,
decoraţia „Companion of The Bath” de către guvernul Marii Britanii, ţarul Rusiei i-a
conferit „Crucea Sf. Gheorghe” şi „Ordinul Sf. Ana” cu spadă, iar Japonia o sabie de
onoare cu inscripţia „Voi sunteţi cari scriţi istoria ţărei ”342.
341
General-maior în rezervă Nicolae Ionescu – Generalul Eremia Grigorescu – Editura Militară, 1967,
p. 69;
342
Vasile Metaxa – Un erou al neamului. Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera sa. Omul.
Militarul. Eroul. Funeraliile naţionale – Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1920, pp. 40-42.
252
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
343
General-maior în rezervă Nicolae Ionescu – op. cit., p. 117;
344
Neculai Moghior, Didi Miler – Credinţă şi glorie – Generalul Eremia Grigorescu. Mărturii
şi documente – ediţia a II-a, Editura CTEA, Bucureşti, 2006, pp. 156-158;
345
Ibidem, p. 161.
253
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Vasile Metaxa – Un erou al neamului. Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera sa. Omul.
346
Militarul. Eroul. Funeralii naţionale – Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1920, pp. 58-61.
254
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
generali, ofiţeri din statul major al fostei Armate 1, ofiţeri decoraţi cu Ordinul „Mihai
Viteazul”, prieteni şi cunoscuţi ai generalului a plecat din Gara de Nord la 10.20 seara,
ajungând la Mărăşeşti pe 23 iulie la ora 7.00 dimineaţa, într-o gară cernită în negru. Pe
parcursul său trenul a oprit în gara Sihlea-Vrancea, unde învăţătorul satului, luptător
sub ordinele generalului, a adus fanfara şi aproape tot satul, pentru a prezenta onorul
la generalul-erou, şi a depus o coroană din flori de câmp pe sicriul ilustrului general,
„care a apărat brazda strămoşească în cele mai grele clipe de restrişte pentru neamul
românesc347!”
De la gara Mărăşeşti, sicriul cu corpul generalului aşezat pe un afet de tun, urmat
de familie, oficialităţi, generali, ofiţeri, trupe şi fanfară, s-a deplasat la cimitirul satului,
unde arhiereul Evghenie Piteşteanul, înconjurat de preoţi din Bucureşti, Focşani şi
Mărăşeşti a oficiat slujba religioasă. În finalul serviciului religios a vorbit generalul
artilerist Alexandru Referendaru care, printre altele, a spus: „Cu inima sfâşiată de
durere, conducem la ultimul locaş pe acela care până ieri a fost podoaba armatei
noastre victorioase, pe acela care a condus la izbândă cu atâta pricepere şi vitejie
trupele sale, pe generalul Grigorescu, gloriosul învingător de la Oituz şi Mărăşeşti. ...
Memoria lui va fi în veci slăvită”.
În bubuitul a trei salve de foc sicriul a fost coborât în cavoul îmbrăcat pe dinăuntru
în flori şi ghirlande de frunze, în mijlocul cimitirului în care odihneau vitejii de la
Răzoare, Strejescu şi din câmpia Siretului, aşa cum îşi dorise generalul.
La 29 august 1924, când lucrările la Mausoleul de la Mărăşeşti prinseseră
contur, generalul Grigorescu a fost reînhumat în sarcofagul central (foto). Pe marmura
mormântului său din incinta Mausoleului de la Mărăşeşti stă scris: ,,Străjerii de la
Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaş facând stâncă împrejurul meu,
am scris cu sânge pe crestele
de la Slănic, Oituz şi Caşin:
Pe aici nu se trece!”.
În finalul, dorim să
menţionăm că cea mai
măgulitoare, onorantă, dar
şi succintă caracterizare
a generalului Eremia
Grigorescu, aparţine regelui
Ferdinand, care atunci când
i-a raportat rezultatul marii
bătălii de la Mărăşeşti,
i-a spus: ,,GENERALE,
DUMNEATA ÎNTRUPEZI
GLORIA!”.
Sarcofagul generalului Eremia Grigorescu
Vasile Metaxa – Un erou al neamului. Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera sa. Omul.
347
Militarul. Eroul. Funeralii naţionale – Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1920, pp. 62-63.
255
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
256
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
350
Dr. Ion Mitrea (Muzeul „Iulian Antonescu”, Bacău), - Generalul Vasile Mitrea - autor de manuale
pentru învăţământul militar - în Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, vol. 1, partea II,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 371; Prof. Dr. Ion Mitrea, - Generalii Nicolae Dăscălescu şi
Vasile Mitrea - consăteni, colegi de generaţie, şcoală, carieră militară şi destin - în Buletinul Muzeului
Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, serie nouă, vol. 6, Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2008, p. 254;
351
General-locotenent Mircea Agapie, maior Dănuţ-Mircea Chiriac, maior Constantin Hlihor, maior
Ion Emil – De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare. Comandanţi.
Profesori. Absolvenţi (1889-1995) – Editura A.I.S.M., 1995, p. 185;
352
Prof. Dr. Ion Mitrea, - Generalii Nicolae Dăscălescu şi Vasile Mitrea- consăteni, colegi de generaţie,
şcoală, carieră militară şi destin -, în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, serie nouă,
vol. 6, Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2008, p. 255.
257
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
La declanşarea
celui de-al Doilea
Război Mondial
generalul Vasile Mitrea
îndeplinea funcţia de
comandant al Brigăzii
7 Artilerie din Divizia 7
Infanterie Roman, fiind
trecut apoi în funcţia
de şef al artileriei
Corpului 10 Armată.
În condiţiile
impuse de notele
ultimative sovietice
din iunie 1940, la
Generalul Vasile Mitrea îi dă raportul regelui Carol al II-lea 28 iunie a fost lăsat de
generalul Constantinescu, comandantul corpului, la Cernăuţi, ca reprezentant al guvernului
român, pentru a prezenta ,,generalului bolşevic protestul pentru nerespectarea ritmului de
înaintare în Bucovina la care se angajaseră prin Convenţie”. Urmare a protestului său
a fost luat prizonier pentru scurt timp353. În ,,Foaia calificativă” a generalului Mitrea,
şeful său, comandantul Corpului 10 Armată, îl aprecia elogios şi conchidea că ,,i se poate
încredinţa comanda unei Divizii de Infanterie la care îl propun şi înaintarea la gradul de
General de Divizie”. La rândul său comandantul Armatei a 3-a a consemnat următoarele:
,,În zilele de criză, legate de evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, când comandanţii
diferitelor grade au putut fi verificaţi în ceea ce priveşte acele calităţi sufleteşti ce cu greu
se pot urmări în timpuri obişnuite, dar sunt foarte necesare unui comandant pe timp
de război, generalul Mitrea, prin felul cum s-a purtat în misiuni delicate, ce l-au dus în
mijlocul bolşevicilor, a probat curaj, simţ al datoriei şi spirit de sacrificiu. Îndeplinindu-
şi în foarte bune condiţiuni serviciul obişnuit, cred că i s-ar putea încredinţa în mod
provizoriu comanda de Divizie”354.
La 21 ianuarie 1941, generalul Vasile Mitrea a fost numit de conducătorul statului,
Ion Antonescu, prefect al Poliţiei Capitalei, pentru ca peste numai câteva zile, la
25 ianuarie, să fie demis, în împrejurări nu tocmai clare, fiind repartizat la Comandamentul
militar al Capitalei. Literatura de specialitate acreditează ideea că ,,pe timpul rebeliunii
a avut o atitudine îndoielnică şi nemilitară faţă de un ofiţer tanchist care şi-a făcut
datoria şi trăsese în legionari”, precum şi dezacordului cu şeful statului, care ordonase
intervenţia în forţă a poliţiei împotriva acţiunilor muncitorilor din unele întreprinderi
bucureştene, răspunzându-i acestuia că ,,a urmat cariera militară nu pentru a reprima pe
muncitori”355. Considerându-se nevinovat generalul Mitrea şi-a dat demisia din armată,
dar la 29 iunie 1941 a fost reactivat şi mobilizat la Divizia 8 Infanterie, cu care se
353
Ioan Scutu, Constantin Hlihor – Complot împotriva României 1939-1947 – Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, 1994, p. 24;
354
Dr. Ion Mitrea (Muzeul „Iulian Antonescu”, Bacău), - Generalul Vasile Mitrea- autor de manuale
pentru învăţământul militar -, în Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, vol. 1, partea II, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 372;
355
Idem, pp. 372-373.
258
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
259
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
260
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
261
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
ilustrată sau carte de vizită. În general, la Anul Nou şi zilele onomastice se felicită prin
telegrame”361.
,,Invitaţiile se fac pe cartoane de scrisori sau cărţi de vizită. Ele pot fi tipărite,
atunci când numărul invitaţilor e prea mare şi nu se pot scrie de mână, ca, de pildă,
la o nuntă, botez, baluri şi pe care să se adauge numele invitatului. În general, faţă
de o persoană mai în vârstă şi cu o poziţie socială înaltă, se trimite invitaţia printr-o
scrisoare, în loc de carton sau carte de vizită. Invitaţia trebuie să cuprindă ziua, ora
precisă, precum şi adresa celui care invită şi locul unde pofteşte pe invitat. La invitaţiile
oficiale se adaugă ţinuta. Pentru un prânz mare, bal, serate, invitaţiile trebuie trimise
cu cel puţin opt zile înainte, iar pentru o petrecere sau masă mai intimă cu trei sau
patru zile. La orice invitaţie, fie că mergem sau nu, trebuie să răspundem, mulţumind
pentru invitaţie. Răspunsul trebuie să fie scurt, arătând dacă venim sau nu. Dacă nu
putem veni, arătăm motivul adevărat, fără a inventa diferite motive, sau vom arăta,
pur şi simplu, părerea de rău că nu putem veni. Răspunsul este necesar în special când
suntem invitaţi la masă, pentru ca gazda să poată şti pentru câte persoane trebuie să
pregătească masa. La invitaţiile de nuntă, dacă nu mergem, se va răspunde printr-o
telegramă de felicitare”362.
,,Cărţile de vizită sunt folosite în corespondenţele zilnice între intimi sau rude. De
asemenea, mai sunt folosite: când facem o vizită şi anunţăm prin servitor, trimitem cartea
de vizită; dacă nu găsim acasă persoana ce vizităm, lăsăm cartea de vizită, îndoind una
din marginile mici; felicitări în diferite ocaziuni (nu însă pe cineva mai bătrân sau
pe un superior). Forma cărţii de vizită este dreptunghiulară. Dimensiunea cea mai
nimerită: 0,06/0,10. Cartonul de cea mai bună calitate, perfect de alb, niciodată colorat
sau transparent, căci denotă prost gust. Scrisul poate fi tipărit sau litografiat. Este mai
de gust litografiat, dar mai scump. Caracterele literelor nu prea mari, nici minuscule.
Fără înflorituri, stele sau chenare aurite. Plicul în care se pune cartea de vizită trebuie
să fie exact de aceeaşi mărime. De aceea, trebuie cumpărate odată cu cărţile de vizită.
Denotă lipsă de gust cel ce pune o carte de vizită într-un plic mai mare, tot astfel cel
care îndoaie sau strâmbă cartea, spre a intra în plicul prea mic. Atunci când prin carte
de vizită răspunzi cuiva mulţumind sau rugând ceva, scrii începând dedesubtul numelui
şi nu se mai iscăleşte la urmă. Atunci când se scrie între intimi, se poate scrie pe verso.
Albeaţa imaculată a cărţilor de vizită trebuie păstrată întotdeauna. Nu poate fi folosită
o carte de vizită murdară sau mototolită. Pentru aceasta, cărţile de vizită nu se ţin
niciodată prin buzunare, ci se poartă întotdeauna în portcartes”363 .
Vom încheia scurta prezentare a acestei lucrări cu aprecierile distinsului pedagog
militar privind o chestiune valabilă oricând şi pentru oricine, dar mai ales pentru ofiţerul
armatei române: ,,Onoarea este scopul cel mai înalt al vieţii morale; este sentimentul
care îndeamnă pe omul moral a face numai binele şi a evita răul. Onoarea este mai
scumpă decât însuşi viaţa, căci viaţa fără onoare nu are nicio valoare. … Dacă în
361
Colonel V. MITREA - Călăuza practică pentru tinerii ofiţeri activi şi de rezervă din toate armele -
Timişoara, Tipografia Şcoalei pregătitoare de ofiţeri activi de artilerie, 1931, p. 114;
362
Ibidem p. 114
363
Idem, pp. 115-116.
262
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
364
Colonel V. MITREA - Călăuza practică pentru tinerii ofiţeri activi şi de rezervă din toate armele -
Timişoara, Tipografia Şcoalei pregătitoare de ofiţeri activi de artilerie, 1931, p. 146;
365
Ofiţerul în societate – de colonel Mitrea V., comandantul Reg. 36 Obuziere, 1932, Tipografia Şcoalei
Speciale de Cavalerie, Sibiu, p. 3;
366
Idem, p. 4;
367
Idem, p. 30;
368
Generalul MITREA – Obligaţiuni sociale – Atelierele ziarului „UNIVERSUL”, 1937, p. 3.
263
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
369
Generalul V. Mitrea - Pedagogia instrucţiei militare – Tip. Ziarului „UNIVERSUL”, 1940, p. 59;
370
Idem, p. 251;
371
Idem, p. 231;
372
Idem, pp. 242-244;
373
Idem, p. 252.
264
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
265
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
care să-i plătească datoriile (...) şi 20 000 de lei, singurii bani agonisiţi (la percheziţia
biroului său au fost găsiţi aceşti bani şi 6350 lei în portmoneu, ultima sa soldă)”.
De asemenea, i-a cerut soţiei ca pe crucea sa să scrie: ,,Aici se odihneşte un om corect,
dar care nu a putut trăi din cauza invidioşilor şi mizerabililor”.
Înţelegerea dramei generalului Dimitrie Popescu presupune în prealabil un scurt excurs
în istoricul Afacerii Skoda377. Înainte de 1929, la 10 ani de la terminarea Primului Război
Mondial, artileria noastră se găsea într-o stare deplorabilă, de haos care domnea nestingherit,
din cauza faptului că toate partidele politice aflate la putere în această perioadă nu făcuseră mai
nimic pentru dotarea artileriei, a armatei în general378. „În timp de zece ani nu se întreprinsese
nimic şi ne găseam, din punct de vedere al armamentului, exact în aceeaşi situaţie în care
eram la încheierea păcii. Toate contractele de furnituri, intervenite între timp, se refereau la
procurarea de muniţiuni pentru instrucţia trupei şi la încercarea de şemizare a unui număr
de tunuri, încercare neizbutită. Încolo nicio achiziţiune de armament greu, nicio încercare
serioasă pentru modernizarea armamentului existent, nicio măsură pentru conservarea
muniţiunilor pe care le aveam dela foştii inamici, muniţiuni care însumau o valoare de câteva
zeci de miliarde”379. „Astfel, în dotarea armatei se găseau câteva categorii de tunuri de câmp
de diferite calibre (75 mm, 76,2 mm, 76,5 mm şi 77 mm), câteva categorii de obuziere de
câmp ale căror calibre variau între 100 mm şi 127 mm (100. 105, 114,3, 121,9, 127) şi alt
material greu de artilerie din care două categorii de tunuri (106,7 mm şi 150 mm) şi două de
obuziere (150 mm şi 152 mm). Toate aceste piese, de modele foarte vechi (între 1885 şi 1914),
proveneau din Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Rusia şi Anglia”380. Între anii 1929-1930
Ministerul Apărării Naţionale a studiat mai aprofundat problema dotării armatei cu armament
modern, şi a început realizarea unui program mai elaborat de înzestrare. „Generalul Popescu
Dumitru, Inspectorul General al Artileriei şi Secretar General al Ministerului Apărării
Naţionale din 1929 şi 1930, a fost singurul care a văzut clar chestiunea armamentului şi a
pus capăt sistemului nenorocit ce se practica înainte de venirea sa în capul artileriei”381.
În 1929, „guvernul de acord cu Înalta Regenţă, având în vedere situaţia politică externă,
a hotărât să înzestreze armata cu material tehnic de care mai avea absolută nevoie”382.
Conform hotărârii Comitetului Apărării Naţionale, în cursul lunii septembrie 1929,
377
Vezi Ioan Scurtu – Şperţuri, spionaj şi manevre politicianiste „Afacerea Skoda” – în Dosarele
istoriei, nr. 7(23)/1998, pp. 35-42; Mihai Chioveanu – Afacerea Skoda – în Sfera politicii, Anul VIII,
nr. 84/2000, pp. 16-20;
378
General-maior Valerian Nestorescu – File din trecutul artileriei române moderne – Editura Militară,
1972, pp. 44-45;
379
Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol. II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 209;
380
General-maior Valerian Nestorescu – File din trecutul artileriei române moderne – Editura Militară,
1972, p. 45;
381
Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 – Editura
C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 213; (Documentul nr. 52 – Memoriu cu privire la modul cum s-a dotat
armata noastră, după război, cu armament şi muniţii – întocmit de lt.-col. Şerbu Chirilă, ofiţer în Direcţia
Materialelor/M.Ap.N., la 26.04.1933, la cererea Consiliului de Război al C. 2 A. Ofiţerul a fost şeful
promoţiei 1911 a Şcolii de Artilerie Bucureşti – N.A. );
382
Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –
Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 206.
266
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
267
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
calibru 100 mm şi 45 de baterii calibru 150 mm, în valoare totală de 5.148.810.660 lei.
La câteva luni după darea comenzii la Uzinele Skoda, s-a dat o comandă importantă
de armament şi la Uzinele Schneider (Franţa), constând în 45 de baterii de tunuri lungi
calibru 105 mm.
„Trebuie avut în vedere că în toamna anului 1929, situaţia era de aşa natură
că ne-am rugat de vecinii noştri (polonezi, cehoslovaci şi iugoslavi) să ne cedeze din
materialele armatelor lor. Inspectorul Artileriei de atunci (generalul de divizie Dimitrie
Popescu – N.A.), desigur că s-a opus categoric să mai adunăm fiarele vechi din Europa,
cum se făcuse în trecut de mai multe ori şi a cerut să comande material modern. Având
în vedere urgenţa, se tratase cu guvernul cehoslovac şi cel iugoslav, să ne cedeze în
parte din materialul ce era în curs de recepţie la Uzinele Skoda. S-a renunţat însă
la aceasta, pentru că se răspândise zvonul că vom primi materialul refuzat de aceste
ţări la recepţie. Prin această renunţare, puteam să obţinem un material, mult mai bun
conform caietelor de sarcini întocmite de noi”385.
Prin cele două contracte, cu firmele Skoda şi Schneider, se făcea un salt în
înzestrarea artileriei, se crea pentru prima dată un sistem de artilerie modern, unitar,
se reducea numărul calibrelor obuzierelor uşoare de câmp de la 7 la 1, artileria grea se
limita la două categorii indispensabile, înlăturându-se multitudinea de modele existente
în înzestrare, se crea o nouă categorie de artilerie, cea antiaeriană. De asemenea,
armamentul de artilerie achiziţionat avea caracteristici tehnico-tactice performante la
acea vreme (probate pe deplin în cel de-al Doilea Război Mondial, scoase din înzestrarea
armatei după mai bine de 60 de ani, în urma aplicării Tratatului C.F.E. de la Viena).
Derularea contractelor, îndeosebi cel cu Skoda, a cunoscut o serie de greutăţi, de
sincope, dând naştere la ceea ce s-a numit „Afacerea Skoda“.
În interpelarea sa – mai sus-menţionată – doctorul Lupu a spus, printre altele:
,,... contractul se face în secret, între compania Skoda şi ministerul armatei, unde titular
era domnul general Henry Cihosky şi secretar general care a făcut raportul întreg,
generalul Sică Popescu. Se face acest contract pentru prima dată fără consultarea
organelor tehnice”386. Referitor la generalul Sică Popescu menţiona că: ,,... raportul
domnului general Sică Popescu (este vorba de raportul găsit la reprezentanţa Skoda –
N.A.), confidenţial şi secret adresat domnului ministru de război prin care acesta se
justifică că în calitatea ilegală de singurul tratator din partea guvernului a acestui
contract a fost acuzat de a fi călcat regulamentul şi legea pe care era pus să le păzească.
Pentru că secretarul general al Ministerului de Război era obligat să se supună, nu să
păstreze contractul, să consulte Direcţia a VIII-a a armamentului. Când dumneata ai
trecut peste această direcţie, orice bănuială îmi este permisă şi atunci opinia publică şi
însăşi camarazii l-au acuzat de luare de mită”387.
385
Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –Editura
C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 208;
386
Ziarul Universul, anul 50. nr. 82/duminică 26 martie 1933 – p. 5;
387
Idem, p. 6.
268
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
269
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
391
Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol. II – Imprimeria naţională, Bucureşti,
1938, pp. 190-192;
392
Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol. II – Imprimeria naţională, Bucureşti,
1938, pp. 282-283;
393
Agapie, M., gl.mr., Ucrain, C., col.(r) dr., - Personalităţi ale artileriei române -, Editura Militară,
Bucureşti, 1993, pp. 117-126; Adrian Stroea, Marin Ghinoiu- Din elita artileriei - , Editura C.T.E.A.,
Bucureşti, 2012, pp. 259-261; Prof. Dumitru Botar-Caracal – Personalităţi militare din Romanaţi:
Generalul de divizie Dumitru (Sică) Popescu – în Memoria Oltului, anul I, nr. 3/mai 2012, pp. 58-60;
394
Anuarul ofiţerilor din Armata Română pe anul 1929/1930 – p. 14.
270
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
271
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
272
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
când a venit din nou la ministerul armatei generalul Amza, mânat de invidie, ură şi
intenţii machiavelice a căutat să pună beţe în roata comandei, înscenând toate mişeliile
şi a trimis comisii peste comisii, toate plătite princiar ca să se oprească comanda, lucru
ce a şi reuşit. Mai trebuie să adaug – că guvernul ca să acopere plata comenzii a voit
a face o emisiune a creditului extern (Este vorba de creditul agricol. De fapt doamna
Popescu a corectat ulterior această eroare. – N.N.), guvernul şi în special d. Madgearu
a opinat că, deoarece Uzinele Skoda, cu o aşa de importantă comandă, ar putea să
subscrie şi Cehoslovacia 2 milioane de lei la acest împrumut. Cum însă subscripţia
s-a acoperit în ţară, s-a renunţat la cota din Cehoslovacia. Cu toate astea s-a spus că
subscripţia ce trebuia să facă Cehoslovacia s-ar fi făcut, iar banii i-ar fi luat Sică şi
Madgearu care i-ar fi împărţit între ei. Această manevră mişelească a fost a generalului
Amza. De atunci a început înscenarea criminală: comanda nu e bună ci oneroasă.
Şi, fiindcă a trebuit să fie cineva care să tragă consecinţele a fost ales generalul Sică
Popescu, mare patriot. E tot povestea acarului Păun. Iar când generalul Sică Popescu
a vrut să înzestreze ţara cu artilerie, când de 10 ani nimeni nu făcuse nimic în această
direcţie, s-au găsit chemaţi şi nechemaţi, fără scrupule şi cunoştinţe technice, politicieni
care vor să-şi facă platformă, călcând în picioare cinstea oamenilor. Ei au acuzat de
la tribuna parlamentului pe generalul Sică Popescu, om integru şi mare patriot, care a
dovedit în cei 40 de ani de oştire cine este. Cunoscut în lumea fabricelor europene ca
o capacitate nediscutabilă, corect şi patriot, a fost învinuit de politicieni fără scrupule,
care nu pot să priceapă şi să cunoască calităţile acestui mare fiu al ţării şi i-au pângărit
cinstea. Dar îl voi răzbuna”.
Ştiindu-se nevinovat generalul „A făcut multe memorii şi le-a trimis regelui,
prinţului Nicolae, lui Iuliu Maniu, Lupu, Duca, Angelescu, Goga, ministrului armatei
şi le-a arătat cum stă această chestiune, dar totdeauna s-a intercalat generalul Amza
şi colonelul Tănăsescu, geniile lui rele, care s-au pus deacurmezişul. Şi acest stâlp al
ţării, acest mare patriot n-a găsit niciun glas, care să-l susţie în parlament, nici chiar pe
al ministrului armatei, care trebuie să fie de drept apărătorul ofiţerilor”. Convorbirea
explicativă pe care a avut-o cu ministrul Samsonovici, cu puţin înainte de sinucidere,
„n-a avut efectul pe care îl aştepta, din pricina generalului Gelu Petrescu, un om de
casă al generalului Amza, un incapabil care a zădărnicit totul”. Ziarul Adevărul398 scria
chiar că „În audienţa pe care a avut-o generalul Sică Popescu la Ministerul de Război
acum câteva zile, i s-a comunicat că până la terminarea cercetărilor în afacerea Skoda
i se va retrage comanda Corpului 1 de armată. Această veste l-a deprimat atât de mult
încât l-a împins spre sinucidere”.
La sosirea la casa din Craiova, unde era depus trupul neînsufleţit al generalului, a
fratelui lui Virgil Madgearu, soţia generalului a răbufnit din nou: „Blestem din adâncul
sufletului meu îndurerat pe Virgil, care n-a apărat cum se cuvine onoarea bărbatului
meu îngăduind mişelului de Amza să-i terfelească cinstea şi să-l pună la stâlpul infamiei.
Blestemat să fie pentru totdeauna fratele tău Virgil, care a tăcut continuu şi nu a rostit
un cuvânt pentru apărarea soţului meu, când putea şi trebuia să facă acest lucru. Şi mai
398
Ziarul Adevărul, anul '47, nr. 15107/ duminică 2 aprilie 1933 – p. 3.
273
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
274
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
400
Ziarul Adevărul, anul '47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 6;
401
Prof. Dumitru Botar-Caracal – Personalităţi militare din Romanaţi: Generalul de divizie Dumitru
(Sică) Popescu – în Memoria Oltului, anul I, nr. 3/mai 2012, p. 60.
275
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
276
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
277
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
278
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
279
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
280
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
281
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
282
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
285
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
286
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Major (1914-1916); ataşat pe lângă Statul Major francez (1916); comandant al Brigăzii.
15 Artilerie (1917-1918); comandant al Diviziei 1 Vânători (1 martie 1918 când trupele
sale au înlocuiet în Basarabia trupele din subordinea generalului Broşteanu – fostul
său coleg din Şcoala Superioară de Război); secretar general al Ministerului de Război
(1 decembrie 1918-27 septembrie 1919); ministru de război (27 septembrie 1919-
28 noiembrie 1919, 1 decembrie 1919-2 martie 1920, 13 martie 1920-
13 decembrie 1921)418. A demisionat din armată la 1 ianuarie 1922 şi s-a încadrat în
Partidul Poporului.
În viaţa civilă a îndeplinit funcţii publice extrem de importante: ministru pentru
Basarabia şi Bucovina (5 ianuarie-4 iunie 1927); comisar superior al guvernului în
Basarabia şi Bucovina (1931); ministru de stat (22 iunie 1931-12 mai 1932, când „a
arătat o deosebită grijă pentru ridicarea standardului de viaţă a populaţiei din această
parte a ţării şi pentru prosperitatea vieţii economice, culturale şi sociale a Basarabiei
în genere”419 şi a organizat Expoziţia Basarabiei de la Chişinău); primar al oraşului
Vaslui (1938-1942); prefect al judeţului Vaslui; primar al Bucureştiului (14 noiembrie
1942 – 23 august 1944); deputat (ales în 1920, 1926, 1928, 1931); senator (ales în 1920,
1930).
Generalul Ion Răşcanu face parte din galeria marilor personalităţi militare date
de Basarabia de Sud, alături de mareşalul Averescu şi generalul Arthur Văitoianu ai
României, dar şi de mareşalul Timoşenco al URSS. De fapt, a şi fost un apropiat al celor
doi generali români, cu generalul Văitoianu lucrând ca secretar general al Ministerului
de Război şi ministru de război, iar cu generalul Averescu a lucrat ca ministru de război.
Despre relaţia cu acesta din urmă Marghiloman menţiona că, în 1922 „lucrează din
răsputeri în Moldova pentru Averescu”420, iar cu prilejul alegerilor din 1926 l-a însoţit pe
acesta în turneul electoral din Basarabia, el însuşi fiind cap de listă la Vaslui.
A fost decorat între altele cu: Medalia jubiliară „Carol I” (1906), Steaua României
cls. a V-a (1909), Coroana României cls. a V-a (1910).
În semn de recunoştinţă pentru meritele sale ca edil, o stradă din Vaslui poartă
numele ilustrului general artilerist Ion Răşcanu, dar, din păcate, în Bucureşti, unde de
asemenea a fost primar, nu s-a întâmplat aşa ceva.
Şef al operaţiilor în Marele Stat Major şi Marele Cartier General (1913-
1916). În perioada 1913-1914 a condus Biroul 3 Operaţii din Secţia a II-a, în 1915 a
preluat conducerea Secţiei a III-a Operaţii a Marelui Stat Major, iar în 1916 a devenit
şeful Secţiei I Operaţii din Marele Cartier General421. Prin Ordinul de zi nr. 4 din 15/28
august 1916 s-a stabilit în detaliu ordinea de bătaie a Eşalonului I al Marelui Stat Major.
Pe bună dreptate se aprecia că, „La Secţia I Operaţii, colonelul Ioan Răşcanu era
418
Ion Mamina, Ion Scurtu – Guverne şi guvernanţi (1916-1938) – Silex, Casă de editură, presă şi impresariat,
Bucureşti, 1996, pp. 232-233;
419
Figuri contemporane din Basarabia, vol. I: N-Z - Editura „ARPID” Chişinău, 1939, p. 114;
420
Alexandru Marghiloman – Note Politice 1897-1924, vol. V – Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafice
„Eminescu” S.A. 1927, p. 187;
421
Colonel Stelian Tudorache – În elita Armatei Române. Scurt istoric al Direcţiei Operaţii –
Editura Nummus, Bucureşti, 1999, p. 100.
287
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
persoana cea mai indicată, cu experienţă îndelungată în Marele Stat Major, implicat
nemijlocit în elaborarea proiectelor de operaţiuni, înclusiv a Ipotezei Z, pusă în aplicare
la intrarea ţării în război”422.
Inspirata numire a sa în această funcţie a fost apreciată de specialişti: „După
cum era de aşteptat, biroul de operaţii al Marelui Stat Major a jucat un rol esenţial în
elaborarea Ipotezei Z. Şeful acestuia era locotenent-colonelul Ioan Răşcanu, al cărui
nume apare pe fiecare versiune a planului de război prezentată în perioada 1914-1916.
Era cunoscut drept motorul Marelui Stat Major, un om inteligent şi „foarte capabil,
trăind numai pentru serviciu”, cum spunea într-o evaluare făcută de informatorii
austrieci. Un improvizator, el „găsea repede soluţii temporare la orice problemă”.
Din nefericire, aceste improvizaţii, deşi necesare de multe ori, erau o slăbiciune
caracteristică a armatei române”423. „În lipsa unui comandant sau adjunct capabil
(la decretarea mobilizării din 15 august 1916 – N.N.), conducerea armatei a revenit în
sarcina secţiei de operaţii, unde a rămas şef colonelul Răşcanu. Deşi recunoscut pentru
priceperea sa în calitate de ofiţer de stat major, capacitatea lui de a „conduce totul” a
fost pusă sub semnul întrebării”424.
Despre activitatea sa din această perioadă, generalul Radu Rosetti, fost şef birou
operaţii în Marele Stat Major, ne-a lăsat „mărturisiri” sincere şi extrem de interesante:
„În aceeaşi cameră cu noi lucra şi locotenent-colonelul I. Răşcanu, şeful Secţiei,
om muncitor, capabil şi un mare animator. Foarte inteligent, găsea repede soluţiuni
momentane pentru orice problemă. Această uşurinţă de improvizare l-a dus însă la
alcătuirea a o sumă de detaşamente şi grupe compuse din unităţi luate cam de peste tot
ceea ce a făcut ca, precum se observă în istoricul oficial al războiului, la mobilizare,
diviziile noastre să aibă o compunere foarte neomogenă şi în cele mai multe cazuri
mult diferită de cea organică. Pe de altă parte aceeaşi uşurinţă de improvizare l-a
dus la crearea de noi unităţi (al 4-lea batalion, batalioane de miliţii, crearea de divizii
ad-hoc) pentru care nu aveam nici armament potrivit, dar, mai ales, nu aveam cadre
bine pregătite. ... Răşcanu lucra cu generalii V. Zottu (şeful Marelui Stat Major),
C. Christescu (subşef al Marelui Stat Major) şi D. Iliescu (secretar general al Ministerului
de Război), prezentându-le proiectele diferitelor lucrări, alcătuite de obicei de dânsul
personal, în special diferitele ipoteze. Aceste lucrări erau aproape întotdeauna aprobate
tale quale. Rareori a primit vreo directivă. Odată lucrările aprobate principial, Răşcanu
ni le trecea pentru lucru detaliilor ...”425.
Colonelul Nicolae Arghirescu, şeful Secţiei 2 operaţii din Marele Stat Major, aprecia
că maiorul Ion Răşcanu „ În calitate de şef al Biroului operaţii a contribuit la rezolvarea
problemei strategice în diferite ipoteze de război. Printr-o activitate neîntreruptă şi un
devotament fără margini, a dat subalternilor săi cea mai frumoasă pildă de activitate
şi muncă. Datorită acestei munci fără răgaz, care a fost impusă în Biroul operaţii
422
Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii
funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 117;
423
Glenn E. Torrey – România în primul război mondial – Bucureşti, Meteor Publishing, 2014, pp. 41-42;
424
Idem pp. 59-60;
425
General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pp. 51-52.
288
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
s-a putut ajunge ca Marele Stat Major să dispună de patru ipoteze complet studiate.
Prevăzător, ofiţerul n-a încetat a avea studii necesare tuturor chestiunilor şi de aproape
luarea tuturor măsurilor în legătură cu executarea operaţiilor eventuale şi cu forţe necesare”426.
Conform relatărilor generalului Radu Rosetti, după constituirea Marelui Cartier
General, odată cu mobilizarea armatei din 15 august 1916, „După Iliescu, din punct
de vedere ierarhic, venea colonelul I. Răşcanu. Acesta a urmat să fie muncitorul
sârguincios şi destoinic ce fusese şi înainte, găsind mereu soluţii momentane pentru
a face faţă noilor situaţiuni ce se iveau aproape zilnic. Nevoia zilnică de a face faţă
incidentelor locale ce se produceau au făcut, cred, ca să se scape din vedere oarecum
planul general”427.
În zilele de 2/15-3/16 noiembrie 1916, împreună cu un
alt artilerist, colonelul Vasile Rudeanu a reprezentat Marele
Cartier General la conferinţa interaliată de la Chantilly,
unde s-a căutat intensificarea acţiunilor de coordonare a
eforturilor de război ale Antantei428. Apoi, „la întoarcerea
din Franţa, fiind mutat, după cererea sa, la o unitate ce era
să meargă pe front”429, cerere generată de nemulţumirea
faţă de modul de lucru al generalului Dumitru Iliescu430.
În perioada cât a comandat Brigada 15 Artilerie
„... roadele activităţii generalului Răşcanu au fost puse
în evidenţă într-un mod lăudabil. Planul de acţiune al
artileriei Diviziei 15 Infanterie reprezintă o lucrare de
mare valoare care poate servi ca model de studiu, mai Colonelul Vasile Rudeanu
ales că a căpătat sancţiunea pe câmpul de luptă. În mare
parte, mulţumită conducerii tehnice şi tactice a artileriei, Divizia 15 Infanterie a făcut
faţă inamicului superior în număr, la desele atacuri executate în acest sector pentru
a ocupa oraşul Mărăşeşti şi pădurea Răzoare. Tot timpul la baterii, pentru a controla
lucrările tehnice, generalul Răşcanu a dat probă de curaj şi devotament. Distins sub
toate aspectele, foarte muncitor şi energic şi cu multă tărie de caracter”431.
A făcut parte din delegaţia care a participat la semnarea armistiţiului de la Focşani
(7 decembrie 1917).
În martie 1918, Divizia 1 Vânători, al cărei comandant era, a înlocuit la Chişinău
şi Basarabia de mijloc Detaşamentul general Ernest Broşteanu, iar la 27 martie 1918
Detaşamentul General Ion Răşcanu se găsea la Chişinău, constituind trupele de paradă şi
426
General de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain, colonel (r) Sandu Martinescu – Artilerişti pe treptele
ierarhiei militare – Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2006, pp. 39-40;
427
General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 103;
428
Colectiv (coordonator principal – General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii primului
război mondial – Editura Militară, Bucureşti, 1987, pp. 32-33;
429
General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 103;
430
Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii
funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 126;
431
General de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain, colonel (r) Sandu Martinescu – Artilerişti pe treptele
ierarhiei militare – Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2006, p. 40.
289
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
gărzile de onoare în timpul istoricului eveniment al Marii Uniri. „Generalul Ioan Răşcanu
a adus o importantă contribuţie, alături de Daniel Ciugureanu, Ion Inculeţ, Ion Pelivan,
Ştefan Ciobanu, generalul Ernest Broşteanu, Alexandru Marghiloman, Pantelimon Halipa
şi alţii, la unirea Basarabiei cu România, iar după Marea Unire a susţinut şi apărat, prin
acţiuni şi misiuni de mare importanţă şi răspundere, integritatea teritorială şi unitatea
naţională, a contribuit la buna gospodărire a provinciilor întregite”432.
Un loc important în biografia generalului îl reprezintă faptul că a fost ministru
de război în trei guverne. A devenit ministru după ce a fost secretar general al Ministerului
de război (1 decembrie 1918-27 septembrie 1919), funcţie din care a cunoscut bine
activitatea ministerului, semnând în numele ministrului decizii ministeriale importante
pentru dezvoltarea armatei. Dăm ca exemplu, chiar pentru inedit, Deciziile ministeriale
No. 874 din 3 iulie 1919 pentru înfiinţarea unei companii de porumbei călători la batalionul
de specialităţi433, Decizia Ministerială No. 447 din 23 septembrie 1919 referitoare la
trimiterea de ofiţeri şi elevi români în Franţa pentru studii şi stagii, şi este posibil, să fi
semnat şi o decizie ministerială privind înfiinţarea Şcolii Carelor de Asalt şi a primului
batalion de acest fel la Mihai Bravu, dar, sigur, ca ministru de război, constatând o stare
de lucruri necorespunzătoare la Mihai Bravu, a ordonat mutarea batalionului şi a şcolii
la Târgovişte, în cazarma Regimentului 10 Roşiori, lucru realizat la 6 decembrie 1919434.
Deşi a fost ministru de război în trei guverne, ministeriatul său a adunat doar puţin
peste doi ani, dar a rămas în istorie cu câteva realizări notabile, continuând activitatea
predecesorului său, generalul Arthur Văitoianu.
Generalul Ion Răşcanu a semnat la 6 august 1920 Decizia Ministeriala nr. 466,
referitoare la „Instrucţiuni pentru funcţionarea serviciului sanitar al Aeronauticii Militare”
şi înfiinţarea Centrului Medical Aeronautic. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial
nr. 111 la 21 august 1920 şi constituie actul de infiinţare al acestei instituţii, a patra din
Europa la acea vreme, cu o organizare şi dotare conforme normelor aeronautice din acea
perioadă.
La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de Război, generalul Ioan
Răşcanu, a susţinut Legea pentru organizarea clerului militar – prima lege de acest gen în
istoria Bisericii şi a Armatei, pledând pentru „formarea unui corp preotesc militar activ“,
cu caracter permanent, aşa cum s-a şi întâmplat în anii 1921 – 1948. De aceea, opinăm
că actualul cler din armată are obligaţia morală de a se ruga pentru sufletul său generos în
raport cu biserica.
Desigur, a realizat şi alte lucruri importante pentru armată, din care evidenţiem
doar câteva, alese la întâmplare: înfiinţarea secţiei de intendenţă în Şcoala Superioară de
Război435, obţinerea cedării „pe veci a Palatului Artelor, Ospătăriei şi Culei din Parcul Carol
pentru a construi un muzeu militar şi un Pantheon”436, înfiinţarea şcolii de şoferi (Braşov) pe
432
Prof. Dr. Nuţu Roşca – Închisoarea elitei româneşti. Compendiu – Sighetu Marmaţiei, 2006, pp. 160-161;
433
Monitorul Oastei, Partea Oficială, No. 41/20 septembrie 1919, pp. 1499-1500;
434
Colectiv (coordonator colonel Ion Drăgan) – Istoria armei tancuri din Armata României – Editura Militară,
Bucureşti, 2001 pp. 54-65;
435
Monitorul Oastei, partea oficială, nr. 53/3 decembrie 1919, pp. 1985-1987;
436
Monitorul Oastei, partea oficială, nr. 54/11 decembrie 1919, pp. 2140-2143.
290
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
291
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Marelui Stat Major al Armatei să studieze iniţierea unei reviste pentru a dezvolta şi
răspândi cultura în armată449. „Războiul recent, scoţând în relief învăţăminte noi şi
punând în discuţiune idei de mare însemnătate asupra armatei viitorului, în toate ţările
conducătorii militari ca şi oameni de stat, prin marile cotidiene, prin reviste de educaţie
cetăţenească, cât şi prin reviste militare, îşi spun cuvântul asupra tuturor chestiunilor la
ordinea zilei privind apărarea naţională, organizarea şi pregătirea armatei de mâine în
raport cu nevoile timpului. La noi, presa şi puţinele reviste nu agită de loc sau foarte puţin
asemenea chestiuni. Articole izolate şi la mari intervale de timp, ce apar pe ici pe colo,
nu sunt de niciun folos din cauza valorii îndoielnice a revistelor şi gazetelor în care sunt
publicate. O bună revistă de largă cultură militară la care să colaboreze toate valorile
de seamă atât din sânul armatei, cât, şi din afară, ar umple un gol ce astăzi este atât de
puternic simţit atât în lumea militară, cât şi în cea civilă. Ca consecinţă, cu onoare vă
rog, să binevoiţi, a lua de îndată în studiu creiarea unei reviste care să răspundă din toate
punctele de vedere acestui gol. Baza de plecare în studiul ce se va face va fi popularizarea
ideilor: „Armata de mâine” şi „Naţiunea înarmată” realizate cu concursul reciproc al
iniţiativei private şi oficialităţii. Un program general de activitate va fi întocmit şi înaintat
subsemnatului, însoţit fiind de un deviz al cheltuelilor ce ar necesita această revistă”450.
La 7 iunie 1920 generalul Răşcanu a aprobat propunerile Comitetului Consultativ al
Statului Major, întrunit în ziua de 17 mai 1920 sub preşedinţia şefului Marelui Stat Major,
generalul artilerist Constantin Christescu, iar printr-o Decizie Ministerială s-a înfiinţat pe
lângă Marele Stat Major revista „România Militară”. Ulterior, graţie acestei iniţiative
au reapărut şi revistele armelor: infanterie, artilerie, cavalerie, geniu, antigaz etc. Peste
ani, pe drept cuvânt, în semn de recunoştinţă, Revista Militară din anul 1939 a publicat
fotografia generalului Răşcanu, cu menţiunea „Ministru de Război, iniţiatorul reînfiinţării
în anul 1920 a României Militare”.
Împreună cu primul ministru, generalul Alexandru Averescu a coordonat realizarea
edificiilor încoronării regelui Ferdinand, Catedrala Încoronării de la Alba Iulia şi Arcul de
Trimf din Bucureşti.
În anul 1921 l-a însoţit pe mareşalul Badoglio în vizita sa la Iaşi, când a decorat
oraşul cu medalia „Victoria”.
În timpul guvernării Averescu, când a deţinut funcţia de ministru de război a fost acuzat
de unele nereguli la minister451. După căderea guvernului Averescu şi venirea la putere a
guvernului liberalilor, noul ministru de război, în nedesminţita tradiţie dâmboviţeană, a
adus atacuri generalului Răşcanu, susţinând că armata se găsea într-o stare haotică, bugetul
pentru exerciţiul financiar 1921/1922 fiind – potrivit acestuia - întocmit superficial, iar la
minister s-au produs şi unele fraude. La aceste acuze, generalul a răspuns publicând o
449
Din trecutul „României militare” – Bucureşti, 1939, pp. 262-269;
450
Idem p. 265;
451
Petre Otu – Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda – Editura Militară, Bucureşti,
2009, p. 312.
292
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
293
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
cu noile condiţii postbelice: „Armata noastră are însă nevoie de o complectă organizare,
urmând să se introducă toate învăţămintele trase din marele război, trebuind în acelaş
timp să se adapteze noua organizare, atât situaţiunei financiare cât, şi situaţiunei politice
externe, creiată în jurul ţărei noastre după război, - ţinându-se seamă şi de noile curente
sociale peste cari nu se poate trece”. În acelaşi timp a atras atenţia că „Reorganizarea unei
armate, - după un mare război ca acel recent, care a adus după sine mari şi fundamentale
schimbări de diferite naturi, - sociale-politice-economice-militare etc., este o operă
considerabilă şi care cere timp, deci nu se poate face prea în pripă ...”. Criticat pentru
avansările de ofiţeri superiori, după avalanşa de avansări din 1917, generalul Răşcanu
s-a opus „licenţierii” (concedierii) acestora, susţinând menţinerea acestora, pentru că cei
în cauză pot fi folosiţi pentru „activitatea extra-regimentată, ... în mobizare vor încadra
unităţile noi creiate, ... vom avea să încadrăm cu ofiţeri superiori de carieră valoroşi
şi în curent cu ştiinţa, toate centrele de instrucţie pentru recruţi ...”, mai ales că prin
această măsură s-ar realiza o economie „care este o sumă infimă faţă de un buget ce se
urcă la peste 1 şi jum. miliarde lei”. Privind înzestrarea cu armament şi alte materiale a
armatei, sesizând că „materialul în general este foarte disparat, căci posedăm un mare
număr de sisteme şi modele” a susţinut că acesta trebuie „adaptat unei noi cerinţe, deduse
din ultimele experienţe ale războiului”. De asemenea, generalul Răşcanu a apreciat că
misiunea fundamentală a armatei, de apărare a fruntariilor ţării, rămânea valabilă, ea
trebuind extinsă: „În special, trebue să se ţină seama încă de un mare principiu, că armata
este o mare şcoală a naţiunei – şi trebue să i se dea mijloacele pentru a putea executa
acest rol. Armata nu mai poate fi considerată, figurat vorbind, ca o cazarmă, ci cazărmile
trebuie să fie adevărate şcoli”.
Generalul Răşcanu a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea oraşului
Vaslui, ca primar al acestuia (1938-1940). După mai multe mandate de deputat şi senator,
generalul Răşcanu a ajuns primar al Vasluiului, având în minte exemplul amiralului
japonez Togo, eroul de la Port Arthur din războiul ruso-japonez din 1904-1905. „Era şef
de cabinet al lui Nicu Filipescu, pe vremea când marele român, aşa civil cum era, fusese
adus să conducă departamentul războiului. Într-o zi, maiorul Ion Răşcanu a fost delegat
să însoţească în vizita sa prin România pe mareşalul japonez Togo, eroul dela Port Artur,
pe acel fiu al Ţărei Soarelui, care, după o viaţă glorioasă ce-i dădea dreptul la multe alte
satisfacţii, a acceptat să fie la bătrâneţe primarul urbei sale natale, un orăşel cu câteva mii
de locuitori. Acel strălucit exemplu de devotament civic i-a rămas în minte primarului de
astăzi al Capitalei, care nu s-a dat în lături,timp de cinci ani, să gospodărească orăşelul
Vaslui cu cei 14.000 locuitori ai săi, deşi mai înainte fusese de cinci ori ministru”454.
Generalul Răşcanu, primar în orăşelul unde s-au mutat părinţii săi şi unde el a început
şcoala „a fost, fără doar şi poate, unul dintre cei mai apreciaţi primari pe care i-a avut,
de-a lungul istoriei, municipiul Vaslui. Graţie spiritului său gospodăresc şi realizărilor
454
M. Dragomir – Un an de activitate – în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 600/12 decembrie 1943, p. 1.
294
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
sale,bătrânii spun despre generalul Răşcanu că a fost cel mai exemplar primar al
vasluienilor din toate timpurile”455.
Generalul Răşcanu a rămas în memoria vasluienilor pentru o serie de lucrări edilitare,
realizate sau începute în mandatul său456. „O primă realizare de mare folos obştesc este
construirea palatului Primăriei, ... noua primărie va fi nucleul viitorului centru civic
al oraşului, ... ”. „O altă problemă importantă realizată tot prin stăruinţa d-lui general
Răşcanu ... este complectarea reţelei de alimentare cu apă. ... s-au executat noui lucrări
de captare în regiunea Delea, unde se va realiza un debit de 700 metri cubi zilnic, atât
cât dau celelalte două surse existente dela Ghiţoc şi Vasluet.” Prin grija generalului
Răşcanu s-au ridicat două biserici noi, „Sf. Niculae din Cartierul militari” şi ,,Cuvioasa
Parascheva”, al cărei ctitor este, alăturându-se celorlalte două, una ctitorită de Ştefan cel
Mare, iar cealaltă realizată după unirea lui Cuza. Pentru că „în tot oraşul Vaslui nu se
găseşte un singur hotel acceptabil pentru a putea primi în condiţiuni civilizate călătorii...”,
primăria a cumpărat casa proprietate a moştenitorilor Bastacky, pe care a transformat-o,
„întemeind astfel hotelul comunal demn de obrazul oraşului”. „În timpul primariatului său
de aproape cinci ani, d. General Răşcanu a refăcut pavagiile multor străzi din oraş”, după
bulevardul Mihail Kogălniceanu şi alte străzi „se mai lucra în condiţiuni occidentale, cu
calupuri, bulevardul Regele Ferdinand, artera de legătură între centru şi cazarma veşnic
gloriosului regiment 25 Racova”.
Tot el este cel care a construit Monumentul „Eroilor Neamului“ din Cimitirul
Eternitatea şi cel care sistematizează Grădina Publică din Vaslui, actualul Parc Copou.
Meritele sale pentru realizările mai sus-menţionate au fost în mod onorant elogiate în
diferite lucrări :„Osemintele aceluia care cucerind primul redan din faţa Griviţei a
pecetluit fapta cea mare a ruperii lanţurilor, reamintind zilele lui Ştefan cel Mare, se
odihnesc astăzi în frumosul mausoleu al eroilor din 1877 şi 1916 construit după proiectul
şi stăruinţa d-lui general Răşcanu. ... Este acel mausoleu din cimitirul Vasluiului, cea
dintâi faptă mare de gospodărie a d-lui general de corp de armată Ion Răşcanu, pentru
că numai aducerea aminte a trecutului nostru mare, şi, respectul pentru măreţia jertfelor
înaintaşilor ne pot apăra Ţara şi Naţia astăzi, când trăim cea mai grea încercare din toată
istoria Poporului Român”457. „... mausoleul este un adevărat altar al gloriei naţionale şi
al vitejiei vasluienilor”458. Generalul Răşcanu a crezut – conform propriilor declaraţii –
455
Ionuţ Balaban – Ion Răşcanu sau cum trebuie să fie un primar adevărat pentru vasluieni – în adevărul.
ro, 15 februarie 2013, ora 09.41; Vezi şi Andreea Lupşor – Primari de legendă ai oraşelor din România – în
historia.ro, 20.02.2013;
456
Vezi m.d. (M. Dragomir – N.N.) – Zidiri şi prefaceri în Vaslui. Fapte din activitatea d-lui general Ion
Răşcanu - în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 594/31 octombrie 1943, pp. 1-2;
457
M. Dragomir – Renaşterea edilitară a oraşului Vaslui. Înfăptuiri în cea de-a doua capitală a lui Ştefan
cel Mare – în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 590/3 octombrie 1943, p. 2;
458
General Răşcanu – Discurs ţinut de iniţiatorul construirii mausoleului eroilor din Vaslui, în ziua
inaugurării solemne a acelui mausoleu, la 11 noembrie 1934 – Tipografia Universul, Bucureşti, p. 6.
295
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
296
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
298
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
464
Gazeta municipală, Anul XII, nr. 577/4 iulie 1943, p. 4;
465
Prof. Dr. Nuţu Roşca – Închisoarea elitei româneşti. Compendiu – Sighetu Marmaţiei, 2006, p. 162;
466
Prof. Dr. Nuţu Roşca – Închisoarea elitei româneşti. Compendiu – Sighetu Marmaţiei, 2006, p. 71.
299
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
300
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
De remarcat faptul că
generalul Alexandru Ioaniţiu
s-a bucurat de o profundă
apreciere din partea generalului
Ion Antonescu, fapt ce i-a Împreună cu mareşalul Ion Antonescu
influenţat decisiv cariera. Astfel,
în condiţiile grele ale anului 1940, acesta a apelat la o serie de personalităţi, tehnocraţi,
magistraţi şi militari, „nepătaţi politic” pentru a „salva ţara” de la dezastru. Între
aceştia s-a aflat şi generalul Alexandru Ioaniţiu, numit la 6 septembrie 1940 în funcţia
de şef al Marelui Stat Major. Extrem de interesant este discursul rostit de generalul
Ion Antonescu la învestirea sa în această funcţie: „Ioaniţiu, după cum vezi din istoria
tuturor popoarelor, şeful Marelui Stat Major este răspunzătorul absolut de pregătirea
de război a unei armate, faţă de ţara lui şi faţă de istorie. Guvernele sunt răspunzătoare
din punct de vedere politic, dar şeful de Stat Major răspunde faţă de naţiune, prin însăşi
onoarea lui”470.
Conform ordinelor generalului Antonescu, generalul Alexandru Ioaniţiu în calitate
de şef al Marelui Stat Major a condus cu înţelepciune şi rigoare procesul de reorganizare
a armatei, ale cărei structuri au fost afectate profund de rapturile teritoriale din anul 1940.
De asemenea, cu sprijinul Misiunii Militare Germane din ţară a iniţiat şi un program
realist de dotare cu tehnică militară şi de revigorare a pregătirii pentru luptă a armatei.
Astfel, sub coordonarea sa, Marele Stat Major a întocmit Proiectul de reorganizarea
armatei471, care după ce a fost aprobat, la 5 octombrie 1940, de către conducătorul
statului, generalul Antonescu, s-a dat ordinul de punere în practică a acestuia. Principiile
de bază şi ideile directoare care au stat la reorganizarea armatei au fost, printre altele:
„Cadrul general de mobilizare va fi restrâns la ceea ce ne poate da disponibilităţile în
oameni, material, rechiziţii şi resurse pentru a ajunge la o armată în care personalul,
materialul, instrucţia şi întreţinerea să fie raţional echilibrate. Se vor organiza mari
unităţi omogene şi mobile care să dispună în organica lor de mijloace necesare
469
Colonel Simion Asandei – Urmaşii tunarilor de la reduta Griviţa – Editura Militară, Bucureşti, 1974, p. 44;
470
Oroian Teofil, Generalul de divizie post-mortem Alexandru Ioaniţiu, Revista Document, nr.1, 1998, p. 49;
471
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994,
pp. 289-293.
301
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
câmpului de luptă modern. ... Mijloacele de luptă moderne ... care actualmente lipsesc
aproape complet, vor intra succesiv în organica marilor unităţi pe măsura procurării
materialelor. ... Reorganizarea armatei se va face în mod treptat pentru a păstra tot
timpul capacitatea operativă a marilor unităţi şi a putea face faţă în orice moment
evenimentelor neprevăzute”472. În urma acestor măsuri, la 1 aprilie 1941, ordinea de
bătaie a armatei de uscat cuprindea: 3 comandamente de armată, 5 comandamente de
corp de armată, 20 de divizii (18 de infanterie, 1 de gardă, 1 blindată), Corpul de munte
cu brigăzi mixte munte şi Corpul de cavalerie cu 6 brigăzi473. Privind planul de înzestrare
a armatei, Germania, devenită principalul furnizor de armament al României, livrase,
până la 1 iunie 1941, 80 de tunuri de câmp, 178 de tunuri antiartilerie, 669 de tunuri
antitanc, Bofors, 255 de tunuri Schneider, 39 de avioane de vânătoare şi alte materiale
de război474.
În ceea ce priveşte planurile de război, generalul Alexandru Ioaniţiu a coordonat
activitatea de refacere a Planului general de apărare cu accent pe frontul din est, şi a
elaborat noi instrucţiuni şi directive operative ce vizau cu precădere graniţa de est a ţării.
Astfel, prin Directiva operativă nr. 35 pentru comandanţii Armatelor 3 şi 4475, se stabilea
că „Scopul operaţiunilor pe frontul de est este a interzice pătrunderea forţelor sovietice
în Moldova şi a asigura condiţiuni favorabile pentru trecerea ulterioară la ofensivă.”,
iar „Apărarea va avea un caracter activ, concentrând de la început toate mijloacele
asupra inamicului, în scopul de a-i răpi libertatea de acţiune şi a trece ulterior la
ofensivă pentru a-l nimici”. Este de remarcat că până în iunie 1941”... directivele
operative elaborate de Marele Stat Major au vizat în exclusivitate scopuri defensive, ...
Înaltul comandament naţional şi-a axat în exclusivitate eforturile în direcţia organizării
apărării teritoriului aflat sub jurisdicţia statului român”476.
De asemenea, a colaborat cu partenerul german la pregătirea Planului de operaţii
al Grupului de Armate „Generalul Ion Antonescu” format din Armatele a 3-a şi a 4-a
române şi Armata a 11-a germană. În Ordinul de operaţii pentru executarea Ipotezei
„Munchen”477 privind ofensiva forţelor germano-române, dat la 28 iunie, se menţiona
că „acţiunea principală va fi executată de forţele româno germane ale Armatei 11
germană care va trece Prutul în sectorul Ţuţora-Badragi şi va ataca în direcţia generală
Vinniza. ... Armata 4 română are misiunea să acopere pe dreapta operaţiunile Armatei
11 germană, să cureţe şi să ocupe Basarabia”.
472
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994,
pp. 294-295;
473
Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al
Doilea Război Mondial, vol. I – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 318;
474
Colectiv (coordonatori: Colonel dr. Alesandru Duţu, Conf. univ. dr. Mihai Retegan) – Armata română
în al doilea război mondial, vol. 1, Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-
26 iulie 1941) – Editura Militară, Bucureşti, 1996, pp. 73-75;
475
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994,
pp. 296-300;
476
Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al
Doilea Război Mondial, vol. I – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 318;
477
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994,
pp. 302-303.
302
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Încercarea ratată a Armatei a 4-a de a cuceri „din mişcare” Odessa, care a determinat
deosebiri de vederi între generalul Alexandru Ioaniţiu şi comandantul Armatei, generalul
Ciupercă, privind concepţia operativă, fără a se ajunge la o „criză” de comandament
(totuşi, generalul Ciupercă a fost schimbat de la conducerea Armatei la 9 septembrie).
Astfel, în raportul adresat mareşalului Antonescu, generalul Ioaniţiu argumenta de ce nu
era de acord cu propunerile Armatei a 4-a: „1. Reorganizarea propusă nu schimbă deloc
valoarea combativă totală a armatei; în schimb, amestecă unităţile şi face ca unele divizii
să dispară aproape complet ca forţă combativă. 2. În manevra propusă, ... regruparea
forţelor cere mult timp. 3. Soluţia de a ataca pe o singură direcţie, cu un grup de 6 divizii, pe
una din cele două porţi, ... permite apărării să concentreze rezistenţa, reacţiunile ofensive
şi toate rezervele asupra atacului principal ... În cele două porţi, spaţiul de pătrundere
este prea mic pentru 6 divizii cu artileriile suplimentare ce li s-ar afecta. 4. Ideea de a
concentra aproape tot pe un spaţiu restrâns şi a rămâne cu forţe puţine pe restul frontului
este riscantă dacă inamicul încearcă o contramanevră”478.
Conform noii directive operative„ I. Ofensiva contra Odessei va fi reluată în
dimineaţa de 10 septembrie, în scopul ca: - Într-o primă fază să se suprime ieşindul pe
care frontul inamic îl face la vest de Dalnik... – În faza a 2-a să se rupă frontul inamic
între Gliniakova şi Dalnik şi între Dalnik şi Tatarka ...II.1. Corpul 1 Armată ... 2. Corpul
11 Armată ... va ataca cu grosul forţelor între Dalnik şi Tatarka pentru a pătrunde spre
Odessa. 3. Corpul 3 Armată ... pătrunde prin spaţiul dintre marginea de sud a satului
Kobacenko şi marginea de nord a satului Dalnik, în direcţia generală Odessa. 4. Corpul
4 Armată ... III. Majoritatea artileriei grele va fi grupată în zona Corpului 11, de unde
se poate bate mai devreme Odessa şi flanca inamicul din faţa Corpului 3 Armată”479.
De altfel, privind modalităţile de folosire a artileriei se făcuseră precizări anterioare:
„I. Operaţiunile în curs contra Odessei au caracterul unui război de poziţie ... În acest gen
de operaţii sprijinul masiv şi continuu al focului de artilerie este o condiţie principală de
reuşită a atacului. ... a) Artileria trage mult, dar risipit, în loc să concentreze violent şi
masiv focul asupra obiectivelor atacate de infanterie şi exact, şi la timp pe aceste obiective.
... b) tragerile artileriei trebuie sincronizate cu înaintarea infanteriei, care, la rândul ei,
este datoare să se lipească de focul artileriei ...c) ... este necesar să se împingă secţii sau
baterii de însoţire imediată în spatele infanteriei ... II. Focul artileriei trebuie bine pregătit
de fiecare eşalon de comandament. ... Încă o dată se atrage atenţia asupra unui fapt
esenţial, şi anume, ca artileria să tragă violent şi masiv asupra obiectivelor principale,
adică asupra acelora care se opun progresiunii atacului şi să nu împrăştie focul peste tot.
III. Oricât de bine ar trage artileria, ea nu poate cuceri singură terenul. ...Organele de foc
care nu au putut fi distruse sau neutralizate de artilerie trebuie bătute cu mijloacele de foc
ale infanteriei, adică cu armamentul automat, brandt-urile şi materialul anticar, acesta
din urmă putând şi trebuind să fie utilizat şi ca tun de infanterie”480.
478
Colectiv (coordonator: General-colonel Dumitru Cioflină) – Şefii Marelui Stat Major Român 1941-1945.
Destine la răscruce – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 65;
479
Idem pp. 68-69;
480
Idem pp. 66-67.
303
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
304
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
305
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
organul prin care comandantul de căpetenie îşi exercită prerogativele sale: pregătirea
armatei pentru război şi conducerea militară a operaţiilor. Ministerului Apărării
Naţionale îi rămâne sarcina întreţinerei, administraţiei şi dotării armatei şi alimentărei
războiului (efective şi materiale). Este un organ politic, subordonat guvernului. Sarcina
de a armoniza activitatea Statului Major General cu aceea a Ministerului Apărării
Naţionale şi a celorlalte departamente, revine Consiliului superior al apărărei ţării
care, după natura problemelor, va lucra sub preşedinţia şefului de guvern, sau însuşi a
capului statului”488.
Prodigioasa sa carieră militară l-a plasat fără putere de tăgadă în elita armatei
române. A condus remarcabil acţiunea de restructurare şi dotare a armatei (1940-1941)
şi de pregătire a ţării pentru război. De asemenea, a coordonat activitatea trupelor
române în luptele pentru eliberarea Basarabiei (1941).
Generalul Alexandru Ioaniţiu a încetat din viaţă în data de 17 noiembrie 1941, în
urma unui stupid accident de aviaţie, fiind lovit de elicea unui avion pe aerodromul din
Badem. „.... Mareşalul porneşte într-o dimineaţă, împreună cu generalul Ioaniţiu, cu
două avioane Fieseler şi aterizează ambii la Baden, unde se afla postul de comandă
înaintat al Armatei 4 care conducea operaţiile asupra Odessei. Ambii se dau jos din
avioane, iar Ioaniţiu mergând spre Mareşal pe drumul cel mai scurt a trecut pe sub
elicea avionului său, care se oprise complet din mişcare. Când însă a ajuns sub elice,
un rest de gaze i-a mai dat acesteia un impuls şi elicea, începând instantaneu o învârtire
violentă, a lovit puternic pe Ioaniţiu în cap, acesta căzând jos şi decedând după puţin
timp. Nenorocirea a lovit puternic pe Mareşal, lăsându-l foarte abătut”489.
Generalul se deplasase pe frontul din Odessa, în scopul organizării ofensivei
Armatei a 4-a. A fost avansat post-mortem la gradul de general de divizie şi înmormântat
în data de 19 septembrie în Bucureşti, la Cimitirul „Ghencea Militar”. Presa vremii a
consemnat cu durere şi tristeţe dispariţia prematură a şefului Marelui Cartier General
al armatei. Cotidianul Universul scria: „A murit la datorie unul dintre cei mai valoroşi
şi mai distinşi comandanţi ai oştirii româneşti, generalul Ioaniţiu. Tânăr încă, abia
împlinise 51 ani, a fost numit şeful marelui stat major în august 1940, iar în ziua
decretării mobilizării îndeplinea funcţia de şef al marelui cartier general al trupelor
de ocupaţie. Jertfe grele şi dureroase trebuie să facă neamul românesc spre a-şi apăra
ogorul, credinţa şi continuitatea, dar dreptatea sfântă a cauzei pentru care luptăm
dă acestor sacrificii înaltul simbol al îndemnului ce duce ţara la izbândă. Ofiţeri sau
soldaţi, românii toţi urmează pilda înaintaşilor şi comandamentul dragostei de ţară,
graţie cărora vom obţine victoria ce va da ţării certitudinea viitorului. Ţara întreagă se
descoperă în faţa nouei jertfe căzută la datorie şi numele generalului Ioaniţiu va rămâne
mereu înscris în cartea neamului, durere vie pentru o prea năprasnică şi timpurie pierdere
a unui element de care oştirea avea atâta nevoie!”490. Tot ziarul Universul informează
că „Rămăşiţele pământeşti au fost aduse în ţară”, la ceremonialul militar şi religios
488
General de divizie Sichitiu Ioan, Colonel Ioaniţiu Alexandru – Elemente de strategie – Atelierele „Cartea
Românească”, Bucureşti, pp. 97-98;
489
Constantin Pantazi – Cu Mareşalul până la moarte. Memorii – Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 140;
490
Moartea generalului Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General, în Universul, an 58,
nr .255/sâmbătă 20 septembrie 1941, p. 1; Vezi şi Generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major,
a murit pe câmpul de luptă, în Timpul, an V, no. 1569/sâmbătă 20 septembrie 1941, p. 1.
306
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
307
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
„Soarta v-a răpit pe cel mai valoros tovarăş de luptă şi şef al Statului Major”, expresie
a aprecierii pe care i-a purtat-o generalului Alexandru Ioaniţiu.
În cuvântarea sa, generalul Constantin Pantazi, subsecretar de stat pentru armata de
uscat la Ministerul Apărării Naţionale, a spus: „De copil, din liceul fiilor de militari din
Iaşi, şi-a manifestat însuşiri deosebite intelectuale, dând la iveală factura unei inteligenţe
ieşite din obicinuit, cu vădite exteriorizări de atenţie, înţelegere imediată şi putere de
sinteză. Intelectualitatea îi era dublată de un caracter constant, cu simţiri delicate,
stăpânite de un temperament calm. Inteligenţa naturală şi-a autorizat-o repede, printr-o
cultură adâncită şi o instruire asiduă, controlate mereu de realitatea unui spiritualism
superior şi conştient. ... A terminat şcoala superioară de război în condiţiuni strălucite,
fiind după aceasta întrebuinţat numai în funcţiuni de mare răspundere. ... A fost apoi
ani dearândul şeful de stat major al cursului de comandament, la care se cristalizează
învăţământul conducerii războiului, la viitorii generali. ... A muncit cu tenacitate fiecare
clipă, la reorganizarea armatei, reintroducerea disciplinei şi renaşterea moralului, fiind
colaboratorul cel mai intim al gândurilor, îndemnurilor şi înfăptuirilor Mareşalului, în
domeniul militar. ... Şi a rămas tot timpul vieţii sale pământeşti calm, stăpân pe el şi
neînchipuit de modest. ... atât pentru armată, cât şi pentru românime, generalul Ioaniţiu
s-a născut în anul 1890 şi nu va muri niciodată”.
Şi reprezentanţii germani au evocat personalitatea marelui dispărut: „Noi îl cinstim
şi ca om şi ca soldat. Personalitatea lui militară se înalţă mult peste obişnuit. Un mare
tăcut – un mare gânditor. ... Un om mare ne-a părăsit. Un mare soldat nu mai este. O
moarte de soldat, cu victoria în faţă, încheie viaţa sa.” (General de divizie Speidel).
„Un ostaş drept şi mare, cu un caracter ferm, în mărimea lui un om totuşi modest, un
camarad nobil ... ” ( General Hauffe).
Generalul Nicolae Mazarini, subşeful Marelui Stat Major (în fapt şeful Marelui
Stat Major, partea sedentară – N.N.), a încheiat şirul cuvântărilor cu un vibrant omagiu
adus colegului de promoţie de şcoală militară, din care am reţinut: „În toată cariera
lui a fost un om excepţional; elev al liceului militar din Iaşi, scris cu litere de aur
pe placa de onoare a liceului; general, scris cu litere de aur în cartea de onoare a
neamului. Între aceste două inscripţii, o carieră mereu strălucitoare, o muncă mereu
neobosită, o blândeţe mereu înţelegătoare, o operă mereu ziditoare şi, ca o cunună, un
caracter mereu nedesminţit. ... ca şef de stat major la cursul de comandament, pune şi
acolo peceta personalităţii sale pe roadele unei activităţi bogate, sintetizate teoretic
în lucrarea „Studiul strategiei” ale cărui idei se verifică azi matematic în acest mare
război. ... în Septemvrie 1940 este numit şef al Marelui Stat Major al armatei. Tânăr şef.
Dar stimat şi apreciat fără rezervă de mai marii săi în grad şi consfinţit cu bucurie şi
satisfacţie de camarazi şi subalterni. Se găsise omul pregătit să ajute Comandamentul
de căpetenie, cerut parcă de intuiţia naţională a vremurilor grele ce veneau. Activitatea
lui a fost prodigioasă. A fost ajutorul de prim ordin în redeşteptarea, în redresarea
morală şi materială a oştirii noastre. Ceea ce s-a realizat în acest an ţine de miracol.
... Războiul de azi, care este examenul fără cruţare al Armatei, a consfinţit opera de
creaţie şi organizare la care generalul Ioaniţiu a avut partea lui însemnată”.
308
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
309
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
310
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
311
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
312
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Şeful Marelui Stat Major General al armatei, primind să ia, curând după aceea – odată
cu intrarea noastră în războiul de reîntregire – pe umerii săi sdraveni, răspunderea
celei mai înalte – dar şi celei mai grele – însărcinări, în timp de război: Şefia Marelui
Cartier General. Generalul Ioaniţiu – Secundul Comandantului de Căpetenie al
armatelor româno-germane de pe frontul românesc – a fost acela care alături de
Comandantul de Căpetenie, a condus la isbândă, trupele româno-germane, recucerind
pământurile strămoşeşti: Basarabia şi Bucovina, şi tot el este acela care, stând,
mereu, alături de acelaşi mare Comandant, a pregătit căderea Odessei şi cucerirea
Transnistriei, comandând cea mai mare parte din operaţiuni. Pentru marii comandanţi
de oşti, cuvintele multe sunt de prisos; faptele lor vorbesc, mai mult şi mai strălucitor,
decât oricine şi decât orice. De Generalul Alexandru Ioaniţiu, Şeful Marelui Cartier
General al armatelor desrobitoare româno-germane, de pe frontul românesc, va vorbi,
mai cu temei decât o putem face noi, prietenii şi contemporanii lui, istoria războiului
nostru de reîntregire, căci „Marele Tăcut” a intrat, pentru totdeauna, în istoria acestui
război. Noi, camarazii lui de clasă şi prietenii cari l-au apreciat şi iubit, în mod cu
totul deosebit, mândri de a-l număra printre membrii promoţiei noastre, îi vom păstra,
neclintit, o ştearsă şi frumoasă amintire”497.
Generalul Alexandru Ioaniţiu, mândria oştirii noastre, căzut pe frontul răsăritean,
a mers pe urmele străbunilor, înscriind prin faptele şi viaţa proprie, un înălţător
capitol de istorie. Era predestinat să stea necontenit la posturi de răspundere, călcând
pe urmele marilor noştri intelectuali şi conducători de oaste. Născut în anul 1890,
în Botoşanii lui Mihail Eminescu şi Nicolae Iorga, înzestrat cu virtuţi în adevăr
superioare, era sortit să urce treptele cele mai înalte din ierarhia oştirii. Numele său
încă din aura adolescenţei a rămas la Liceul militar din Iaşi încrustat cu litere de aur
pe placa de onoare a liceului, ca apoi toate gradele carierii să şi le ia numai la excepţie.
... s-a prăbuşit în plină ascendenţă a virtuţilor sale creatoare. Era de trei ori, deşi
tânăr, veteran al războiului. Întâia oară, în avântul tinereţii, a luat parte la liniştirea
focarului de război al Balcanilor. Războiul întregirii îl pune la treapta eroismului
nostru ostăşesc. A înfruntat pretutindeni primejdiile morţii. Astfel, în una din marile
încleştări cu adversarul, comandând bateria şi când infanteria vrăjmaşă îl atacă
violent, primind ordinul de retragere, nu-l execută; ci prin încordări supraomeneşti
continuă mai departe lupta, neretrăgându-se decât atunci când ordinul, transformat
în ameninţare, îi întrerupe avântul, înscriind prin virtuţile proprii o strălucită faptă
de eroism. A treia oară, în fruntea Marelui Cartier General, prin pregătirea oştirii şi
conducerea operaţiilor, a contribuit la înfrângerea vrăjmaşului şi restabilirea dreptăţii
noastre istorice în aceste locuri. Inteligenţa sa scânteetoare şi echilibrată, studiile sale
tactice şi strategice, unite cu experienţele vii în cadrul realităţilor, desvoltate în tot
timpul carierii, îi pregăteau posturile cele mai înalte în instituţia oştirii. ... Gândea mult
şi vorbea puţin. Ideologia sa însă răscolea spiritele, captivând şi orientând. Era un pisc
de munte în care zadarnic loveau furtunile necruţătoare ale vieţii. ... Era un titan al
497
General Vasilescu Petre – Generalul Ioaniţiu – în Armata. Revistă bilunară ilustrată, nr. 11-12-13/
1 ianuarie 1943, p. 13.
313
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
bunătăţii intelectuale şi sufleteşti. Era Românul dela străvechile noastre obârşii etnice
care întrunea la un loc, într-un admirabil mănunchiu fizic şi sufletesc, toate virtuţile
pe care le înălţa la simbolul năzuinţelor noastre militare şi naţionale. ... Era atât de
adâncit în propria lui conştiinţă, atât de preocupat de conducerea şi desfăşurarea oştirii
pe câmpul de luptă încât a căzut eroic, la 17 Septembrie 1941, înaintea Bătăliei dela
Odessa, cu faţa la vrăjmaşul dela răsărit şi cu gândul la isbânda de mâine. A trecut în
lumea nefiinţei cu gândul senin şi conştiinţa deplină în dreptatea eternă a românismului
întreg. Şi dacă tragicul destin l-a despărţit mult prea devreme de luptătorii săi, spiritul
său va străluci necontenit, ca o podoabă a virtuţilor noastre ostăşeşti, în cartea oştirii
şi conştiinţa tuturor generaţiilor”498.
În memoriile sale, scrise în închisoarea Văcăreşti, generalul Constantin Pantazi,
fost ministru al apărării naţionale, ne-a lăsat un memorabil portret al generalului-erou:
„Ioaniţiu era un om de o mare şi reală valoare; foarte inteligent, instruit, calm, cu mare
putere de muncă. Tot timpul îl însoţea pe generalul Antonescu şi era foarte greu să stai
alături de acesta şi să fii cu el în relaţii bune, însă găsise mijlocul de a înlătura orice fel
de divergenţe; avea un carnet şi însemna în el toate observaţiile ce le făcea Antonescu
şi toate ordinele ce-i spunea să dea. Un singur lucru îl stânjenea pe Ioaniţiu, acela că
nu putea fuma lângă Antonescu. Când se întorceau la comandament şi se despărţeau
pentru lucru, Ioaniţiu spunea zâmbind: „Mi-a dat domnul Mareşal de lucru pentru
trei luni”. Apoi împărţea lucrul, dădea explicaţiile necesare şi dădea numai ordinele
ce găsea el că trebuie să trimită şi le alcătuia astfel cum aprecia că este posibil să fie
executate. El era destinat de Ion Antonescu, în cazul morţii sale sau a imposibilităţii
de a-şi continua misiunea, să urmeze la conducerea statului; ... Era o deosebire
fundamentală între Antonescu şi Ioaniţiu: primul avea o misiune considerată înnăscută
şi deci el ordona oricând şi oricui, fiindcă pentru îndeplinirea misiunii toţi trebuiau
să i se supună; Ioaniţiu avea modestia omului superior şi neîncrederea, câteodată, a
omului de subtilitate intelectuală”499. „Generalul Ioaniţiu, în afară de superioritatea
şi distincţiunea intelectuală, avea un caracter ferm; era un adevărat bărbat. Cu el
Mareşalul nu putea fi niciodată enervat, fiindcă era dezarmat de manifestarea calmă
şi liniştea cu care inteligenţa acestui om funcţiona în orice împrejurare, oricât de grea
ar fi fost. Era cea mai bună completare care se putea face temperamentului vulcanic al
Mareşalului”500.
498
An. Tomiţă Răzaşul – Generalul Alexandru Ioaniţiu – Extras din „România Militară” nr. 3-4/martie-
aprilie 1944;
499
Constantin Pantazi – Cu Mareşalul până la moarte. Memorii – Editura Publiferom, Bucureşti, 1999,
pp. 134-135;
500
Idem p. 140.
314
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Ministerul Apărării Naţionale – Anuarul ofiţerilor activi ai Armatei Române pe anul 1940 – Imprimeria
501
315
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
armată-1 februarie 1939; general de corp de armată – 1 aprilie 1940, general de armată
„post-mortem” – 13 iunie 1945, începând cu 9 aprilie 1941.
A îndeplinit următoarele funcţii militare: comandant de baterie în Regimentul
12 Artilerie; ataşat militar la Sofia (1914-1916); ofiţer în Secţia operaţii din Marele
Cartier General (1916-1917); ofiţer de ordonanţă şi adjutant al regelui Ferdinand (1917-
1919); profesor la Şcoala Superioară de Război (1919-1924, 1926-1927); comandant
al Regimentului 38 Obuziere Timişoara (1924-1926); şef de stat major la inspectoratul
general de armată ,,Petala” (1928-1949); consilier tehnic la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri (1929-1930); comandant al Brigăzii 4 Artilerie (1930-1931); subşef al Marelui
Stat Major (1931-1933); comandant al Diviziei 8 Infanterie Cernăuţi (1933-1937);
director al cursului pentru generali (1937-1938); comandant al Corpului 4 Armată
Iaşi (1938-1939); şef al Marelui Stat Major (01.02.1939-23.08.1940); comandant al
Grupului de Armate Moldova (23.08-10.09.1940).
Cariera sa a fost marcată decisiv de faptul că la consiliile de coroană din 26-
28.06.1940, din considerente de ordin strict militar, a susţinut acceptarea notelor
ultimative sovietice prin care se solicita cedarea Basarabiei. Ca urmare, nu peste mult
timp- la 10 septembrie 1940 - a fost scos din cadrele active ale armatei, prin decretul
generalului Antonescu, imputându-i-se că a contribuit la diminuarea prestigiului
ofiţeresc şi la pierderea graniţelor.
Desigur, măsura era surprinzătoare şi durerea a fost adânc simţită de generalul
Ţenescu, care i-a scris generalului Antonescu, dezvinovăţindu-se de acuzele aduse,
cerându-i explicaţii pentru măsura ce i s-a aplicat. Generalul Antonescu i-a răspuns
tot printr-o scrisoare, în care, între altele, se putea citi: „Iubite Florea, Nimeni în ţara
aceasta nu te poate cunoaşte mai bine şi să-ţi preţuiască valoarea profesională. Poţi
să-ţi închipui cât de greu mi-a fost să-ţi aplic această măsură şi ţie. Dar, te rog să mă
crezi - frate dacă mi-ai fi fost, frate, tot astfel aş fi procedat. Deplâng din inimă soarta
care te-a aşezat în acest post de mare răspundere într-o situaţie dramatică pentru ţară.
Fatalitatea a făcut ca tu să cazi victimă. Cu regretul infinit că a trebuit să mă despart
de tine în aceste vremuri cumplite pentru ţară, îţi păstrez în inima mea acea admiraţie
şi caldă prietenie. Generalul I. Antonescu”502.
Şi astfel, Generalul Florea Ţenescu a căzut victima principiului suportării
consecinţelor de către cel ce ocupă un post înalt, într-un moment de nereuşită, când se
caută şi trebuie să se găsească vinovaţi.
Ca urmare a schimbărilor produse după război, prin Decretul nr. 1887 din 13 iunie
1945, în baza Legii nr. 271 din 11 Aprilie 1945, a fost înălţat la ,,gradul de general de
armată ,,post-mortem”, pe data de 9 Aprilie 1941 ... ca unul ce a decedat în epoca
dela 6 Septemvrie 1940 la 23 August 1944, în urma unui act de violenţă suferit pentru
atitudinea de demnitate şi devotament, pe care a avut-o când s-a opus la intrarea Ţării
în războiul contra U.R.S.S.”503.
502
www.scrieliber.ro – Principialitatea Mareşalului Ion Antonescu;
503
Monitorul Oficial, Anul CXIII, Nr. 135, Luni 18 Iunie 1945, p. 6095.
316
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
De remarcat faptul că a fost decorat cu mai multe distincţii, între care amintim:
,,Coroana României” în gradele de ofiţer, cavaler, comandor, mare ofiţer şi mare cruce,
,,Steaua României” în gradele de ofiţer şi comandor, ,,Sf. Stanislav” cls. a II-a cu spade-
Rusia, ,,Sf. Vladimir” cls. a IV-a cu spade-Rusia, ,,Sf. Mauriciu şi Lazăr” în grad de
ofiţer-Italia, ,,Legiunea de onoare” în gradele de cavaler şi comandor-Franţa, ,,Sf. Sava”
cls. a III-a şi a II-a-Iugoslavia, ,,Meritul Militar Bulgar” Marea Cruce, ,,Tezaurul sacru”
în grad de comandor-Japonia şi altele.
Generalul Florea Ţenescu a fost un distins gânditor şi teoretician militar. Între
lucrările de referinţă, elaborate şi publicate, amintim: ,,Istoria militară” (Studii critice),
240 p., 1919, ,,Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui” vol. I-III (I-282
p., II-328 p., III-336 p.), 1921-1922 şi ,,Rezumatul cursului de cunoştinţe generale
asupra războiului şi studiul lui”, 1919. De asemenea, a desfăşurat o apreciată activitate
ca membru corespondent în cadrul Academiei de Ştiinţe a României, Secţiunea „Geniu
militar cu aplicaţiune la apărarea naţională”504, afirmându-se cu valoroase lucrări de
teorie şi strategie militară505.
A fost un strălucit profesor la Şcoala Superioară de Război între anii 1919-1924
şi 1926-1927, unde a predat cursuri de Tactică generală, Strategie şi Istorie militară.
În anul 1919 a iniţiat Cursul de strategie, moment important în stimularea interesului
ofiţerilor pentru abordarea acestui domeniu, iar lucrarea sa, „Cunoştinţe generale
asupra războiului şi studiul lui” a reprezentat prima lucrare de strategie din armata
română, deschizând drumul spre alte studii din aceeaşi arie problematică506. Aceasta,
elaborată în trei volume, cu aproape 1000 de pagini, reprezintă „cea mai valoroasă
lucrare a generalului Ţenescu şi una din cele mai bune ale întregii gândiri militare
româneşti, un adevărat manual pentru multe generaţii de ofiţeri de comandă şi stat
major.”507, find structurată în trei părţi: Partea I – Cunoştinţe generale asupra războiului;
Partea a II-a – Strategia (Pregătirea şi conducerea superioară a războiului); Partea a III-a
– Tactica generală (Execuţia războiului). De remarcat că lucrarea a fost aprobată de
Marele Stat Major, iar volumul I (partea I şi II) a fost prefaţat de generalul Alexandru
Lupescu, iar partea a III-a (volumele II şi III) de generalul Constantin Christescu, ambii
artilerişti, foşti profesori la Şcoala Superioară de Război, destoinici şefi ai Marelui Stat
Major.
Despre prima parte ,,Cunoştinţe generale asupra războiului”, autorul arăta că
,,este dezvoltată numai în mod general şi numai atât cât este în legătură cu părţile
următoare. Cunostinţele ce coprinde sunt necesare ofiţerilor de toate gradele şi în
tot timpul”508. În concepţia generalului Ţenescu, ştiinţa războiului se deosebea de alte
504
Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului
român, vol. VI – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 249;
505
Idem p. 280;
506
Col. dr. Emil Ion – Şcoala Superioară de Război şi Academia Militară (1889-1989) – Editura A.I.S.M.,
Bucuresti 2002, pp. 64-66, 82-84;
507
Otu, P., col. dr., Oroianu, T., col. dr., Ion, E., lt.-col., - Personalităţi ale gândirii militare româneşti –
vol. I, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1997, p. 273;
508
Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. I –
Bucureşti, Tipografia Şcoalei Militare de Artilerie, 1921, p. 9.
317
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
318
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
319
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
320
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Marele Stat Major, sub conducerea generalului Florea Ţenescu, a condus activitatea
de transpunere practică a măsurilor adoptate de statul român pentru apărarea ţării
sub impactul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial şi al creşterii pericolului
revizionist, care viza şi ţara noastră, atât din est, cât şi din vest şi sud. Analizând situaţia
politico-militară a ţării, generalul Florea Ţenescu aprecia că „În perioada actuală de
tensiune politică – pentru a nu fi surprinşi de evenimente – va trebui să menţinem sub
drapel un număr cât mai mare de oameni instruiţi, astfel ca unităţile să poată fi trimise
imediat acolo unde nevoia o cere”, fiind necesară „sporirea efectivelor marilor unităţi
ce intrau în acoperirea fronturilor de vest şi sud”522. Prin aplicarea măsurilor propuse se
asigura: „la vest, posibilitatea de a concentra din primul moment majoritatea marilor
unităţi, parte activă destinate a opera pe acest front (11 divizii de infanterie, 3 brigăzi
mixte de munte, 1 divizie de cavalerie, în loc de 6 divizii de infanterie, 3 brigăzi mixte
de munte, 1 divizie de cavalerie, cum se prezintă situaţia în prezent), vom avea deci un
puternic grup de forţe şi vom scurta la jumătate durata concentrării forţelor; ... la sud,
vom putea grupa, din primele momente, 3 divizii de infanterie şi 1 brigadă de cavalerie
pentru acoperirea Dobrogei şi Dunării (la est de Olt)”523.
În condiţiile creşterii presiunilor revizioniste, anexării Transcarpatiei de către
Ungaria, Marele Stat Major a dispus, la 14 martie 1939, completarea efectivelor la părţile
active ale marilor unităţi de pe frontul de vest, la 17-20 martie a ordonat mobilizarea
marilor unităţi ce aveau misiunea de acoperire a frontierei de sud, iar la 21 martie s-a
ordonat chemarea tuturor oamenilor de la marile unităţi de pe fronturile de nord-vest,
vest şi sud, precum şi pentru alte 4 divizii din interior524. Aşa cum se arată în memoriul
Secţiei Operaţii din Marele Stat Major: „În faţa acestor realităţi, România, hotărâtă
a-şi apăra frontierele, a decis completarea efectivelor părţilor active la unităţile de
pe frontul de vest (Corpul 6 armată, Corpul 7 armată, brigăzile 1,2, 3 munte şi Divizia 1
cavalerie) şi la 15 martie a constituit un grup de siguranţă spre Ucraina carpatică
până la intrarea în dispozitiv a Grupului operativ Maramureş în curs de concentrare
spre Ucraina carpatică.”525, iar la 21 martie reacţia militară a României s-a concretizat,
conform aceluiaşi memoriu în „chemarea totală a oamenilor de la marile unităţi de pe
frontul de nord-vest, vest şi sud, a 4 ½ divizii de infanterie din interior (diviziile 3, 13 şi
de gardă pentru vest şi Divizia 10 infanterie şi Brigada mixtă de grăniceri pentru sud)
şi a Diviziei 2 cavalerie de pe frontul de Est”526.
522
Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al
Doilea Război Mondial, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 184;
523
Ioan Talpeş – România în faţa expansiunii Germaniei Naziste şi a atacurilor revizioniste (1938-1939) –
în Revista de istorie, tomul 29, septembrie 1976, pp. 1308-1309;
524
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a – Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 927-928;
525
Ioan Talpeş – România în faţa expansiunii Germaniei Naziste şi a atacurilor revizioniste (1938-1939) –
în Revista de istorie, tomul 29, septembrie 1976, p. 1312;
526
Idem pp. 1312-1313.
321
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
322
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
a ţării (completarea efectivelor până la încadrarea de război a marilor unităţi din zonă,
constituirea Grupului de armate nr. 1 – Armatele 1 şi 4 – cu misiunea de a interzice
înaintarea inamicului în interiorul arcului carpatic, între valea Dornei şi frontiera
iugoslavă), precum şi în Dobrogea (ocuparea dispozitivului de apărare de către marile
unităţi dislocate în zonă cu misiunea de a respinge un eventual atac al forţelor bulgare)532.
Plecând de la premisa rezistenţei, încă din septembrie-octombrie 1939, factorii
de decizie militari au elaborat o concepţie strategică de apărare a Basarabiei, generalul
Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, considerând că întregul grup de armate din
Est trebuia retras în dreapta Prutului, urmând ca în Basarabia să rămână doar elemente
de acoperire. O asemenea soluţie, viabilă din punct de vedere militar, ar fi limitat
pierderile şi ar fi oferit timp forţelor din apărare să se concentreze asupra direcţiilor de
atac, avea certe dezavantaje de ordin politic, creând impresia de abandon al Basarabiei,
lucru nedorit de autorităţile de la Bucureşti.
După intrarea trupelor sovietice în acţiune, Marele Stat Major a trecut,
începând cu 17 septembrie 1939, la redislocarea marilor unităţi într-un dispozitiv de
apărare circular, cele mai multe forţe fiind destinate pe părţile de vest, nord şi est ale
dispozitivului de apărare, precum şi la sporirea efectivelor marilor unităţi la statul de
război şi încadrarea celor constituite, fiind mobilizati circa 760 000 de rezervişti şi
rechiziţionate însemnate cantităţi de materiale şi cai533.
Sporirea incidentelor la frontiera româno-sovietică, începând cu mijlocul lunii
aprilie 1940, l-a determinat pe generalul Florea Ţenescu, ca la 23 mai 1940, să prezinte
la Palatul Regal un memoriu în care arăta: „Pactul ruso-german lasă Rusiei posibilitatea
de a ataca Basarabia. Este ultimul moment pentru ca guvernul să comunice Marelui Stat
Major dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această alternativă depinde
pregătirea dispozitivului de apărare sau evacuare în timpul util a materialului militar şi
a bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă urgenţă”534.
La 15 iunie 1940, după ce Marele Stat Major a hotărât mobilizarea tuturor
contingentelor de rezervişti, efectivele armatei române se ridicau la 1 195 336 de soldaţi
şi gradaţi, 15 383 ofiţeri activi şi 16 611 de rezervă, 26 153 de subofiţeri activi şi 7 601
de rezervă, constituite în 32 de divizii de infanterie, 4 1/3 de cavalerie, 4 brigăzi mixte
munte, 1 brigadă motorizată, 1 brigadă fortificaţii535.
În mai 1940, autorităţile politice şi militare de la Bucureşti au trecut la întocmirea
planurilor de evacuare a teritoriilor revendicate de sovietici, intitulate codificat
„Tudor-1940” şi „Mircea-1940”536. Ambele planuri preconizau că, „în principiu,
organele militare şi administrative nu părăsesc teritoriul lor decât atunci
532
Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui
de-al Doilea Război Mondial, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 260;
533
Idem pp. 260-261;
534
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a – Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 1103;
535
Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al
Doilea Război Mondial, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 264;
536
Dr. Constantin Corneanu – România şi geopolitica Marilor Puteri. 29 iunie 1940 – în www.aesgb.ro.
323
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
324
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
325
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
326
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
acceptarea, pentru a menţine întacte forţele armatei noastre, necesare apărării altor
drepturi contestate ale neamului nostru”551.
Chiar mareşalul Antonescu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 noiembrie
1943, a recunoscut că „Noi am pierdut graniţele datorită acestui dezechilibru european,
nu din cauza domnului Tătărescu sau a altuia. Aceasta a făcut ca Rusia să ceară şi să
ia şi de la noi şi de la Finlanda”552.
Doi apropiaţi ai mareşalului Antonescu aveau să expună, în memoriile lor,
aprecieri pertinente privind posibilitatea înfruntării militare a vecinului de la răsărit.
Astfel, colonelul Magherescu aprecia: „Românii nu se puteau bate fără a avea spatele
asigurat”553; „Consiliul de Coroană convocat de urgenţă a dovedit că armata este gata
să lupte, dar că rezistenţa în faţa puhoiului rusesc ar fi fost de scurtă durată. Prefăcută
în teatru de luptă, Moldova ar fi suferit distrugeri catastrofale. Jertfele trupelor ca şi ale
populaţiei civile s-ar fi soldat, în cele din urmă, cu un eşec total, singurul efect fiind de
ordin moral: comportarea demnă în faţa năvălitorilor, apărarea „Porţilor Europei”554. Iar
generalul Pantazi, în memoriile sale scrise în închisoare, menţiona: „Ţara Românească
îşi făcuse pregătiri de apărare şi începuse şi organizarea de fortificaţii în Basarabia, iar
în toamna lui 1939, regele Carol, însoţit de dl. Tătărescu, primul său ministru, fac o vizită
la Chişinău, unde Regele pronunţă un discurs războinic, arătând o deplină încredere în
forţele militare ale României. Sigur, se făcuseră sacrificii pentru înzestrarea armatei, însă
un atac rusesc, în izolarea în care ne aflam atunci, era imposibil de parat şi acest fapt era
simţit de toţi ostaşii care priveau discursul Regelui ca o simplă manifestare diplomatică,
armata fiind fără nivelul necesar unui război contra unui adversar atât de puternic”555.
Istoricul Gheorghe Buzatu, pe baza unor documente scoase la iveală de istorici
din Chişinău556, a susţinut că generalul Ţenescu a exagerat evaluând „(după varianta
Petre Andrei) la peste 140 de divizii valoarea forţelor reunite ale U.R.S.S., Ungariei
şi Bulgariei” şi separat forţele sovietice la „100 de divizii de infanterie, 20 brigăzi de
cavalerie, 7 divizii motorizate”, motiv pentru care „Noi îl bănuim pe generalul român
de tentativă de dezinformare a participanţilor la şedinţa Consiliului de Coroană”557.
Având în vedere fie şi numai cele mai sus-menţionate, nu putem să-l bănuim pe generalul
Ţenescu de trădare prin dezinformare şi nici nu putem fi de acord cu poziţia unor istorici
militari potrivit căreia generalul Ţenescu „... într-un moment crucial pentru ţară, a
dovedit că nu era demn pentru funcţia pe care o ocupa. ... Cu siguranţă, indiferent de
decizia politică luată, printr-o asemenea atitudine ar fi salvat onoarea armatei”558.
551
Cf. Dr. Mircea Muşat – 1940. Drama României Mari – Editura Fundaţiei România Mare, 1992, pp. 84-85;
552
Cf. Ioan Scurtu, Constantin Hlihor – Complot împotriva României – Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1994, p.29;
553
George Magherescu – Adevărul despre Mareşalul Antonescu, volumul I – Editura Păunescu 1991, p. 93;
554
Centrul European de Cercetări Istorice Veneţia – Antonescu, Mareşalul României, şi răsboaiele de
reîntregire, volumul I – Editura NAGARD, Veneţia, 1986, p. 56;
555
Constantin Pantazi – Cu mareşalul până la moarte. Memorii – Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 76;
556
Gheorghe Buzatu – Hitler, Stalin, Antonescu, [vol. I] – Editura Societăţii Culturale, Ploieşti Mileniul III,
2005, p. 58;
557
Idem p. 60.
558
Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii
funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 217.
327
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
328
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
acoperirea, care ar fi fost evacuată. Însă, ultimatumul rusesc a surprins grupul de armate
al lui Ilasievici în timpul mişcării. În timp ce trecea peste Prut să se ducă la Nistru, în
executarea ideeii noi pe care o impusese Ilcuş lui Ţenescu”563. Şi generalul Mihail a fost
critic referitor la şeful Marelui Stat Major: „A fost slab Ţenescu. A acceptat punctul de
vedere al lui Ilcuş şi a dat ordin de mutare pe Nistru. Şi, în timpul când era mişcarea
asta, a venit ultimatumul. Şi, atunci, vezi dumneata, grosul tot mergând înainte şi, acum,
în trei zile, toţi, fără poduri, înapoi toţi. Dacă ai ideea să organizezi o rezistenţă pe
Nistru, apoi, în spatele lui, la Prut, trebuia să faci la poduri, că peste podurile astea trec
trupe, trec aprovizionările, muniţiile şi celelalte. Ori, când a trecut grosul spre Nistru,
erau două-trei poduri, ce să treci tu cu două armate în trei zile pe podurile astea, şi în
retragere! Asta a fost situaţia catastrofală a evacuării Basarabiei”564.
Dramatismul retragerii a fost menţionat şi de Duca: „Retragerea din Basarabia şi
Bucovina s-a efectuat cu panică, de-o parte din pricina populaţiunii evreieşti, care a
tăbărât cu furie pe ai noştri, şi pe de alta, din cauza trupelor Sovietice, cari au intrat
mai devreme, luând prizonieri soldaţi şi ofiţeri Români, prădând, ucigând”565. Platon
Chirnoagă a evidenţiat că: „Armata română a evitat orice conflict şi a acceptat în
disciplină, umilitoarea situaţie de a se retrage fără luptă şi de a nu răspunde la actele
de provocare ale armatei ruse”566.
Chiar dacă pentru armată retragerea a fost un episod dureros, ea a rămas demnă, aşa
cum remarca primul ministru Gheorghe Tătărescu: „Aduc în numele ţării un omagiu de
recunoştinţă armatei care a vegheat până ieri la hotarele Nistrului şi căreia i-am impus
cea mai dureroasă jertfă: să se retragă fără de luptă şi să cedeze pământ românesc.
Recunoştinţă ofiţerilor şi trupei, care şi-au înfăşurat cu strângere de inimă drapelele şi
stindardele şi care au executat fără de murmur ordinul dureros dat în numele raţiunii
superioare a conservării Statului”567.
Pamfil Şeicaru a fost extrem de dur cu generalul Florea Ţenescu. Faimosul ziarist de
la Curentul, scria: „În politică nu există fatalitate, ci concluzia pedepsitoare a greşelilor
săvârşite. Fiecare general care a comandat o armată şi a pierdut bătălia este gata să
prezinte toate explicaţiile, spre a dovedi de ce trebuia să piardă bătălia, - uitând însă
că i se încredinţase comanda spre a câştiga o victorie, nu spre a sfărâma armata într-o
ruşinoasă înfrângere. Şi începând de la cel mai umil grad, oricine poate oferi explicaţii;
viaţa înregistrează doar faptul mutilării ţării ... În faţa acestui suflet al Naţiei, şmecherii
563
Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise – Generalul Gheorghe Mihail. Cuvânt pentru viitorime –
Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 93;
564
Idem pp. 93-94;
565
G. I. Duca – Cronica unui român în veacul XX, vol. II – Colecţia „Memorii şi Mărturii”, Jon Dumitru-
Verlag, Munchen, 1984, p. 274;
566
General Platon Chirnoagă – Istoria politică şi militară a răsboiului României contra Rusiei Sovietice.
22 iunie 1941-23 august 1944, Ediţia II, revizuită şi adăugită de autor – Editura Carpaţii, Traian Popescu,
Madrid-Espana, p. 45;
567
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor – Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru – Editura A.I.S.M.,
Bucureşti, 1992, p.75.
329
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
330
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
331
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
temeinic, de slăbiciune, pentru a-şi apăra idolul. Faptele sale însă demonstrează că în
acele condiţii a căutat să-şi facă datoria de bun român, şi, în sprijinul afirmaţiei noastre
aducem cel puţin două aspecte: memoriul adresat Palatului privind soarta Basarabiei –
apărare sau evacuare, dar, mai ales, poziţia demnă din Consiliul de coroană când şi-a
anunţat demisia. „În pofida acuzaţiilor ce i s-au adus în 1940, şi ulterior, generalul
Ţenescu a pus la dispoziţia conducerii armatei şi de stat singurele opţiuni posibile, în
anii 1939-1940, în măsură să salvgardeze unitatea teritorială şi independenţa României.
Prezumţia sa că aliaţii vor câştiga războiul mondial şi că locul ţării este alături de ei
va fi confirmată de istorie la patru ani după stingerea din viaţă a acestui distins stat-
majorist şi teoretician militar”575.
Colectiv (coordonatori - Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu) – Şefii Statului Major General Român
575
332
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
333
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
pentru care bravul artilerist a fost decorat cu ,,Coroana României“ clasa a V-a în grad de
cavaler577. În bătălia de la Praid-Sovata (16/29 septembrie-20 septembrie/3 octombrie)
căpitanul Dăscălescu a organizat ingenios poziţiile de tragere pe dealul Benzet la Sovata,
susţinând cu foc întăririle trimise Diviziei 8. Mai apoi, în retragerea pe frontieră, a
luptat cu bateria în ariergardă, la Diaconeşti lângă Asău, până când retragerea bateriei
sale a fost tăiată. Conform consemnărilor ulterioare, ,,printr-o deplină orientare asupra
terenului bazată pe cunoştinţele anterioare căpitanul Dăscălescu reuşeşte să-şi salveze
bateria”578.
În timpul primei bătălii de la Oituz, Divizia 7 Infanterie din care făcea parte şi
bateria căpitanului Nicolae Dăscălescu a fost transferată pe frontul de sud pentru a participa
la bătălia Bucureştiului. La 20 noiembrie/3 decembrie, când părţi din Divizia 7 Infanterie
acţionau în sectorul Neajlovului şi Argeşului inferior, bateria căpitanului Dăscălescu,
aflată în compunerea detaşamentului Cezar Mihăilă, cantonat la Buturugeni, când
inamicul ameninţa să înconjoare satul, „acţiunea fericită a acestui inimos ofiţer decide
soarta detaşamentului”, bateria deschizând un foc zdrobitor, pironind la pământ
infanteria inamică timp de mai bine de trei ore579.
După pierderea bătăliei Bucureştiului şi începerea retragerii generale spre Moldova,
căpitanul Dăscălescu a avut o comportare sclipitoare. Astfel, când Regimentul 4
Artilerie, aflat la mijlocul lunii decembrie în apropiere de Focşani, încerca să ocupe
poziţii de tragere sub presiunea inamicului, în zona Podul Lacului (la vest de localitatea
Coteşti), ,,numai autoritatea şi exemplul personal al ofiţerului N. Dăscălescu au salvat
de la o pierdere sigură materialul de război”, iar la sfârşitul lunii decembrie, la fixarea
frontului pe râul Suşiţa, în luptele de la Clipiceşti, Vităneşti, Găgeşti, a adus strălucite
servicii, ca observator general al regimentului, prin acţiuni militare precise şi hotărâte
întreprinse pe baza observaţiilor sale580.
În perioada aprilie-iunie 1917, după oprirea inamicului şi reorganizarea armatei,
inclusiv a Regimentului 4 Artilerie, căpitanul Nicolae Dăscălescu a acţionat cu bateria
sa în sectorul Caşin, la Pralea, ca baterie antiaeriană în apărarea Diviziei 6 Infanterie,
la 9/22 mai 1917 fiindu-i atribuită doborârea unui avion inamic. La începutul lunii
iulie, Divizia 7 Infanterie a fost transferată în rezerva Armatei 1. În perioada 23 iulie/
5 august-14/27 august bateria căpitanului Dăscălescu a luat parte la luptele de pe valea
Slănicului. Revenind în compunerea Armatei a 2-a, a participat la luptele din pasul
Oituz, evidenţiindu-se în legendarele confruntări din 27 august/9 septembrie de la
Coşna şi Cireşoaia. Pentru faptele sale de luptă şi eroismul dovedite pe câmpul de luptă,
la începutul lunii septembrie, când se afla la comanda Divizionului 1 Tunuri de 75 mm
(franceze) din Regimentul 4 Artilerie, căpitanul Nicolae Dăscălescu a fost avansat la
excepţional la gradul de maior.
577
N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 23;
578
Idem p. 25;
579
Idem p. 26;
580
Idem p. 27.
335
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
336
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
(17-20 august), Vakarjani (21 august-1 septembrie, când capacitatea diviziei a fost redusă
sub 40%) şi la vest de Dalnik (4-7 octombrie). La 26 octombrie divizia sa a fost readusă
în ţară. La 19 iulie, cu prilejul inspecţiei făcute la punctul de comandă al diviziei, la
Hârtoape, conducătorul statului, generalul Antonescu, decorat cu propriul Ordin ,,Mihai
Viteazul” clasa a III-a, pe care la rândul lui îl primise de la regele Ferdinand la podul
de la Tisa.
A participat la eliberarea Dobrogei de sub controlul trupelor germane, la luptele
pentru eliberarea Transilvaniei de la Sângiorgiu şi Oarba de Mureş şi, ulterior, a continuat
ofensiva pe direcţia Luduş, Cehu Silvaniei, Satu Mare. Pe teritoriul Ungariei a condus
acţiunile ofensive ale Corpului 2 Artilerie pentru forţarea Tisei, iar în Cehoslovacia a
comandat Armata a 4-a română în memorabilele lupte de la Roznava, Banska-Bystrica
şi Kremnica.
La 8 noiembrie 1941 a fost numit comandant al Corpului 2 Armată, pe care l-a
comandat, cu mici întreruperi, până la 2 martie 1945584. În perioada 20 decembrie
1941-iulie 1942, Corpul 2 Armată a preluat atribuţiile Comandamentului Militar Odessa
şi a asigurat apărarea litoralului între Bistru şi Bug, iar până la începutul lunii octombrie
a asigurat paza litoralului între Berdiansk şi Taganrog. În perioada 13 octombrie-
18 noiembrie 1942 a desfăşurat o apărare activă între valea Ţariţa şi valea Ţuţkan, pentru
a interzice ofensiva inamicului dinspre Cernîşevskaia. După ce inamicul a pătruns în
sectorul Diviziei 14 Infanterie (19 noiembrie), Corpul s-a apărat pe râul Cir până la
28 decembrie când a primit ordin să se retragă la sud-vest de Doneţ, unde a acţionat
până la 5 februarie 1943. În luptele din Cotul Donului şi de pe Doneţ, Corpul 2 Armată a
înregistrat mari pierderi umane şi materiale şi a fost adus în ţară la 8 aprilie 1943, primind
misiunea de pază a zonei fluviale şi maritime Galaţi, Constanţa şi frontiera cu Bulgaria.
Ziua de 23 august 1944 l-a găsit pe generalul Dăscălescu la Constanţa, la
comandamentul Diviziei 9 Infanterie. În perioada 24-29 august Corpul 2 Armată a
împiedicat scurgerea de forţe hitleriste din Dobrogea spre Bulgaria sau în Muntenia,
desfăşurând cu succes lupte la Constanţa, Topraisar, Negru Vodă, Hârşova Cobadin,
Tulcea, Cernavodă şi pentru anihilarea bateriei de artilerie de coastă „Tirpitz” de la
Agigea. La 29 august a fost chemat la Bucureşti la Înaltul Comandament Sovietic, unde
a participat la şedinţa de punere a bazelor colaborării militare viitoare sovieto-române,
fiind numit comandant al Armatei a 3-a (29 august-10 septembrie), ce s-a desfiinţat la
sfârşitul lunii septembrie. La 10 septembrie a fost numit, din nou, comandantul Corpului
2 Armată în subordinea Armatei a 4-a, cu care a participat la luptele pentru eliberarea
Ardealului, îndeosebi pentru forţarea Mureşului în zona Oarba de Mureş, Iernut (Dealul
Sângeorgiu), urmărirea inamicului pe direcţia Luduş-Bonţida (9-12 octombrie), Jibou
(13-17 octombrie), Cehul Silvaniei (17-19 octombrie), sus Satu Mare, la 25 octombrie
depăşind frontiera cu Ungaria.
584
Duţu, A., col. Dr., Dobre, F., Loghin, L., col. (r.) dr., - Armata română în al doilea război mondial
(1941-1945). Dicţionar enciclopedic – Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pp. 108-111.
337
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
338
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
informaţii că au făcut abuzuri, refuzându-le clar colaborarea. Or, în primele zile ale
lui decembrie 1944 am fost chemat la comandamentul Grupului de Armate ruse, unde
mi s-a spus categoric de către comandantul Grupului de armate, general Jmacenko,
în faţa interpretului, căpitanul Glavce, că mi-a cercetat amănunţit tot trecutul meu,
care este aşa de favorabil, încât mă găseşte că sunt singurul general care voi comanda
Armata 4 română, la care comandă am fost numit de către marii aliaţi în momentul când
Armata 4 era în cea mai grea situaţie şi apoi confirmat de autoritatea română. Dacă
aş fi fost vinovat de faptele ce mi se impută, marii aliaţi din est nu mi-ar fi dat această
încredere absolută şi posibilitatea să câştig atât de numeroase mari bătălii, dintre care
patru (Roznava, Kremniţa, St. Martin, cu renume mondial şi banska Bystrica, unde am
fost grav rănit şi neevacuat). Nu mi-ar fi trimis cu avioane cei mai mari medici să mă
vindece. Comandamentul suprem, prin însuşi generalismul Stalin, nu m-ar fi onorat
cu ordine de zi şi citaţii pe toată armata rusă, cum dovedesc cu ziarele ce le prezint.
Moscova n-ar fi tras în onoarea mea mii de lovituri de tun, cum nu s-a tras pentru nici
un alt general român. Dacă ar fi planat asupra mea cea mai mică vină, România şi
guvernul său nu mi-ar fi încredinţat greaua şi nobila misiune prevăzută la art. I din
Armistiţiu, de a câştiga prin lupte şi cu sacrificiul vieţii independenţa şi suveranitatea
ţării noastre. Astăzi, robul liniei I, timp de 10 ani de război, în cele trei războaie trecute
sau după expresia chiar a marilor aliaţi din Est, „generalul care caută moartea cu
lumânarea şi n-o găseşte” este adus în judecată pentru crimă de război, fără măcar o
cercetare, ca primă şi grea sentinţă. Acest general stă însă cu fruntea sus şi senină, că
şi-a împlinit cu conştiinţă datoria către oştire, ţară şi Tron ...”585.
La 3 noiembrie 1948 şi-a pierdut dreptul de pensie pentru „atitudine antidemocratică
şi reacţionară”, sentinţă rămasă definitivă la 4 aprilie 1949. Calvarul său total nemeritat
a continuat. La 21 noiembrie 1951, cazul său a fost redeschis, generalul fiind ridicat
de la casa din Căciuleşi şi încarcerat la Jilava. Cercetările în dosarul său, pentru „crime
de război”, au început în noiembrie 1953, iar eliberarea sa din detenţie s-a produs
la 8 octombrie 1955, conform Decretului 421. Ca urmare, „generalul în retragere
Dăscălescu I. Nicolai, fost comandant al Armatei 4 române, pensionar fără pensie şi
fost muncitor agricol”, după ce a semnat memoriul său la ieşirea din închisoare, s-a
retras la Piatra Neamţ, găsind adăpost la una dintre nepoatele sale, Virginia Teodorescu,
purtând cu mândrie „numai uniforma de soldat al armatei române”586.
Pe timpul detenţiei pământul moştenit de la părinţi i-a fost confiscat pentru
„părăsire de domiciliu”. În ianuarie 1956 a fost repus în drepturile de pensie. A făcut
nenumărate demersuri pentru redobândirea unor drepturi de proprietate, fără rezultate
însă. La solicitările conducerii de stat şi a armatei de a participa la activităţi festive a
585
Florica Dobre, Alesandru Duţu – Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România,
Vol. I, 29 august 1944-28 decembrie 1946 – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti,
2000, p. 285;
586
N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 211.
339
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
587
N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 227.
340
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
341
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Este evident că a fost un îndrăgostit de glie, de familie şi în primul rând de soţie, căreia
în 25 septembrie 1941 îi scria: ,,Dragă Voică, mă cuprinde un dor de dumneavoastră
nemaipomenit”.
Dar înainte de toate, Radu Enache a fost un iubitor de Dumnezeu şi de ţară. Doresc
să menţionez că a dorit să împărtăşească iubirea sa sinceră faţă de tot ce-i românesc şi
celor dragi lui. Astfel, în data de 17 februarie 1937, a trimis acasă o carte poştală cu
imaginea unuia dintre simbolurile renaşterii spiritului românesc din secolul al XIX-lea,
poetul şi revoluţionarul Andrei Mureşianu (1816-1863). Înscrisul de pe cartea poştală
este semnificativ pentru perceperea sentimentelor sale de bun român: ,,Vă trimit şi
această ilustrată ca amintire, cu multă dragoste”.
Cel mai elocvent exemplu pentru susţinerea patriotismului său îl reprezintă faptul
că, menţionarea adresei destinatarului cărţilor poştale, după eliberarea Basarabiei,
se încheie cu înscrisul emoţionant: ,,România Mare”. Comentariile sunt de prisos.
Este evident că artileristul Radu Enache a fost pe deplin conştient de menirea sa, că
participarea la luptele pentru eliberarea Basarabiei reprezintă contribuţia la refacerea
României Mari. De asemenea, a fost conştient de riscurile războiului şi de faptul că
acesta îi poate conferi oricând calitatea de erou. Astfel, într-o emoţionantă scrisoare
din data de 25 septembrie 1941, de pe front, scrisă pe o foaie a unui document tipizat
folosit de observatorii de artilerie, menţiona: ,,Dacă oi avea zile să scap, iar dacă nu
sunt erou al Patriei şi sunt pomenit în toate sărbătorile de la Biserică”. Personal ne-am
bucura nespus dacă numele său ar fi pomenit, la ceas de creştină sărbătoare, în biserica
din satul natal.
343
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Foaia unui document tipizat de artilerie folosită de caporalul Radu Enache pentru a scrie
familiei în data de 25 septembrie 1941 (faţă-verso)
344
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Doamna Joiţa Muşat, fiica lui Radu Enache, Doamna Joiţa Muşat, fiica lui Radu Enache,
prezentată participanţilor la activitatea în mijlocul participanţilor la activitatea
aniversară desfăşurată cu prilejul Zilei aniversară desfăşurată cu prilejul Zilei
Artileriei în data de 10 noiembrie 2013, Artileriei în data de 11 noiembrie 2013,
la Muzeul Militar Naţional „Ferdinand“ la Cercul Militar Naţional
346
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Este evident că cei doi artilerişti, tată şi fiu, prin întreaga lor activitate şi creaţie
s-au afirmat ca personalităţi de excepţie ale neamului românesc.
Eremia şi Traian GRIGORESCU
Cei doi generali – tată şi fiu - s-au impus în conştiinţa oştirii române pentru calităţile
lor de excepţie.
Tatăl, generalul Eremia Grigorescu (1863-1919) a fost una dintre cele mai mari
personalităţi militare ale secolului XX. S-a născut la 28 noiembrie 1863 în localitatea
Târgu Bujor din judeţul Galaţi. În pofida dificultăţilor materiale, ca urmare a decesului
mult prea timpuriu al tatălui, a fost un elev eminent, cu o logică impecabilă. După
susţinerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină şi de Ştiinţe din
cadrul Universităţii din Iaşi. Atras de cariera armelor, a renunţat după un an la studiile
universitare şi s-a înscris la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, pe care a absolvit-o
al treilea în promoţie.
În data de 15 noiembrie 1886 s-a căsătorit cu profesoara de matematică Elena
Arapu, prima femeie absolventă a Universităţii din Iaşi. Împreună au avut 5 copii între
care şi viitorul general de artilerie Traian Grigorescu.
În timpul în care a fost ataşat militar pe lângă Comitetul Artileriei Franceze
Saint Thomas, sublocotenentul Eremia Grigorescu a urmat şi cursurile de matematică
ale Universităţii din Sorbona.
De-a lungul timpului, a fost implicat în procesul de înzestrare a armatei. Astfel,
a făcut parte din comisia de recepţie a puştilor şi carabinelor de tip „Mannlicher”,
precum şi a pulberii de fum comandată la fabrica Troisdorf din Koln. Această din urmă
experienţă i-a permis să pună bazele pulberăriei Dudeşti, al cărui director a fost în
perioada 1899-1903.
Între funcţiile deţinute, un loc aparte îl reprezintă cea de comandant al Şcolii de
Ofiţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti, din perioada 1907-1910. De asemenea,
a comandat Brigada 3 Artilerie şi Divizia 14 Infanterie (1915), precum şi Corpul 5
Teritorial, transformat ulterior în Divizia 15 Infanterie. A condus admirabil această
divizie în marea bătălie de la Oituz, sub legendara lozincă „pe aici nu se trece”.
Momentul de cea mai înaltă glorie militară l-a trăit în ultima parte a eroicei bătălii de
la Mărăşeşti, din vara anului 1917. De menţionat că în timpul Războiului de Reîntregire
a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu Elena Negropontes, în conacul acesteia din
Oituz, cu care a avut un copil şi care mai apoi i-a devenit soţie.
Pentru aproape o lună de zile, în 1918 generalul a deţinut şi portofoliul de ministru
de război.
Din nefericire, generalul Eremia Grigorescu, cel căruia Ferdinand I i-a spus după
memorabila victorie de la Mărăşeşti „Generale, dumneata întrupezi gloria!” a trecut la
numai 56 de ani, la data de 21 iulie 1919, la cele veşnice.
Fiul său Traian Grigorescu a fost şi el atras de nobila meserie a armelor.
A absolvit cu rezultate superioare Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi (1901-1904), Şcoala
de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină (1904-1906), Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie
(1907-1909) şi Şcoala de Război (1919-1920).
349
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
A îndeplinit onoranta funcţie de şef al Marelui Stat Major într-o perioadă grea, de
agravare a situaţiei politice internaţionale. Are meritul de a fi elaborat noi planuri de
redimensionare şi de înzestrare a acestuia.
Deşi a fost profesor la Şcoala Superioară de Război a reuşit să se afirme nu numai
ca un foarte bun pedagog, dar şi ca unul dintre cei mai valoroşi gânditori militari
români. Opera sa lăsată generos posterităţii însumează o diversitate de abordări ale artei
militare. Între lucrările de referinţă amintim: „Corpul de armată în bătaie” (coautor
colonelul Popescu David); „Contribuţia ofiţerilor de artilerie în organizarea unei
manevre ofensive” (împreună cu maiorii Gavrilescu şi Teodorescu); „Defensiva şi manevra
focului de artilerie” (împreună cu maiorii Gavrilescu şi Teodorescu); „Operaţiunile în
munţi, studii, exemple, acţiuni pe hartă” (coautor maiorul Ignat Virgil); „Detaşamentele,
conducerea şi acţiunile lor” (împreună cu maiorii Ignat Virgil şi Lăcusteanu Aurel);
„Călăuza ofiţerului”; „Elemente de strategie” (coautor colonelul Ioaniţiu Alexandru);
„Reflexiuni asupra operaţiunilor armatei poloneze în războiul cu Germania”.
În contextul schimbărilor politice de după război, în data de 24 septembrie a fost
arestat, judecat şi condamnat la 6 februarie 1948, la 10 ani de temniţă grea şi confiscarea
averii. Şi-a găsit în mod nedrept sfârşitul în închisoarea Aiud, în data de 25 aprilie 1952.
Fratele său mai mic, maiorul Nicolae Sichitiu, a avut o temeinică pregătire,
realizată atât în ţară, cât şi în străinătate, unde a absolvit celebrul Liceu St.Louis din
Paris, şi Şcoala Politehnică din acelaşi oraş.
A participat eroic la Primul Război Mondial. În luptele de la Perşani a fost grav rănit
la mâna stângă, fiind declarat inapt pentru front. A solicitat reîntoarcerea la divizionul
său, fără a primi avizul comisiei medicale. La insistenţele sale a primit comanda
Regimentului 83 Infanterie, rămas fără comandant. La data de 23 noiembrie 1916, pe
când contraataca în fruntea regimentului pe înălţimile de la nord de Băicoi, a căzut eroic
la datorie. Maiorul erou Nicolae Sichitiu este un exemplu de curaj, de devotament şi
iubire de ţară, din nefericire prea puţin cunoscut în societatea românească.
Ion şi Dumitru CARLAONŢ
Au fost doi iluştri artilerişti. Viaţa şi cariera lor militară au avut multe similitudini.
Ambii s-au născut în aceeaşi localitate, comuna Miculeşti, judeţul Gorj, primul la
data de 19 octombrie 1885, iar cel de-al doilea la 28 octombrie 1888. Ambii au urmat
cursurile Şcolii de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti (Ion le-a absolvit în 1904,
iar Dumitru în 1908) şi ale Şcolii Superioare de Război. La această din urmă instituţie
de învăţământ au fost colegi de promoţie, în perioada 1919-1920. Ambii ofiţeri şi-au
început cariera militară în Regimentul 5 Artilerie, la comanda unei secţii de artilerie.
Ulterior au îndeplinit în mod remarcabil o multitudine de funcţii. De reţinut că amândoi
au fost comandanţi de brigadă de artilerie şi de Corp de armată.
Fără a minimaliza importanţa celorlalte funcţii, dorim să relevăm că în calitate de
comandant al Şcolii Speciale de Artilerie din Timişoara (1928-1933) şi al Centrului de
Instrucţie al Artileriei (1937), generalul de divizie Ion Carlaonţ a contribuit substanţial
la dezvoltarea învăţământului de artilerie. De asemenea, a avut o contribuţie importantă
la elaborarea normativelor specifice în armă. Un exemplu sugestiv în acest sens a fost
351
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
352
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
353
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
354
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
calibru 100 mm, model 1934 (bifleş) din Regimentul 1 Artilerie din cadrul Diviziei 1
Blindate. Despre această divizie afirma că „era cea mai bună mare unitate a ţării, avea
puterea de foc echivalentă a două, trei divizii”. Debutul profesional s-a produs pe front,
ca urmare a participării sale cu regimentul mai sus-menţionat, la Campania din Est şi
mai apoi la luptele din 1944 din Moldova. A fost unul dintre participanţii la luptele de
la Cotul Donului.
În anul 1944, deşi era încadrat comandant baterie de tragere, a îndeplinit atribuţiile
funcţiei de comandant de baterie. A trăit timp de aproape 3 ani grozăviile războiului. În
toată această perioadă grea a avut ca sprijin moral Noul Testament dat de mama sa la
plecarea pe front şi încurajarea tatălui, potrivit căreia: „nu toţi cei ce merg pe front mor“.
Multe amintiri de pe front i-au rămas vii în minte, despre eroism, suferinţe şi
moarte. Dar şi unele plăcute, ca de pildă faptul că a fost naşul de botez al unui copil
aparţinând unei familii de ruşi din oraşul Mospino, care a primit sfântul botez din partea
preotului militar al regimentului său.
În cadrul acţiunilor militare din Moldova din anul 1944, după întoarcerea armelor
împotriva germanilor a fost subiectul unei întâmplări hazlii. Chiar de ziua sa, 26 august,
a fost silit de un tânăr militar rus să-i dea cizmele. Lipsit de posibilitatea de a-şi procura
încălţăminte s-a deplasat a doua zi împreună cu doi camarazi în comuna Răcoasa din
judeţul Putna, la un renumit meşter local, moş Marin Iordache, care i-a confecţionat o
pereche de opinci, cu care a ajuns de altfel la Bucureşti.
O întâmplare din zilele imediat următoare datei de 23 august 1944 i-a marcat în mod
benefic existenţa, atunci când militarii regimentului său au fost luaţi prizonieri de către
sovietici. La activitatea de triere a ofiţerilor de restul personalului, tânărul sublocotenent
Ioan Pană, neavând însemnele de grad pe umăr, a avut fericita inspiraţie de a asculta
îndemnul unui subordonat de a nu-şi declina identitatea de ofiţer. În acest fel a evitat
arestarea şi trimiterea în prizonierat. Despre camarazii ce n-au avut şansa sa şi au fost
luaţi prizonieri nu a mai aflat niciodată nimic. Ulterior, împreună cu militarii nereţinuţi
de sovietici s-a deplasat din zona Sapoca (Buzău) până la Mărgineni (Dâmboviţa), unde
se găsea partea sedentară a unităţii sale.
Sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945 l-au găsit la comanda Companiei 10
Cernica, subunitate aflată în subordinea Inspectoratului General al Artileriei, destinată
depozitării şi păstrării pieselor de artilerie.
Din luna martie 1945, până la sfârşitul războiului a participat cu Regimentul 3 Artilerie
Gardă din Brigada 7 Artilerie la luptele din Cehoslovacia. Pentru modul ireproşabil în
care s-a exprimat profesional pe front comandantul regimentului colonelul Pişculescu
l-a apreciat ca „cel mai bun dintre cei foarte buni”. Această expresie l-a impresionat
pe tânărul ofiţer de artilerie, motiv pentru care a folosit-o peste ani în aprecierea de
serviciu a multora dintre subalternii săi din cadrul Institutului de Cercetări Ştiinţifice
al Ministerului Construcţiilor de Maşini.
355
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
La întoarcerea în ţară de
pe front s-a numărat printre cei
ce au defilat pe sub Arcul de
Triumf din Bucureşti.
Până în anul 1948
şi-a continuat activitatea la
Regimentul 3 Artilerie Gardă.
La finalul acestui an a fost
mutat pentru o scurtă perioadă
de timp la Marele Stat Major,
până în anul 1949 când, cu
gradul de căpitan a fost admis
prin examen la Academia Împreună cu membrii unei delegaţii române
Tehnică Militară. După absol-
virea acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior militar şi-a desfăşurat
activitatea la Comandamentul Artileriei şi mai apoi la Direcţia Înzestrării Armatei, de
unde a fost mutat în 1968 la Institutul de Cercetări Ştiinţifice din cadrul Ministerului
Construcţiilor de Maşini. Aici, în calitate de cercetător ştiinţific şi responsabil de
compartiment ştiinţific a contribuit la dezvoltarea produselor cu destinaţie militară.
A lucrat în această prestigioasă instituţie de cercetare ştiinţifică până în luna noiembrie
1984, când la vârsta de 63 de ani a fost pensionat. Ca urmare a prestigiului profesional,
timp de 9 ani de zile a fost conducătorul delegaţiei de specialişti români pentru cercetări
ştiinţifice şi experimental-constructive în cadrul CAER. A avut o contribuţie importantă
la reprezentarea ştiinţifică foarte bună a statului român în această organizaţie. A răspuns
de planul ştiinţific al participării la acest organism ştiinţific şi de activităţile aferente
desfăşurate la institutele şi uzinele de profil.
De remarcat faptul că prin atribuţiile funcţiei sale a coordonat activitatea din punct
de vedere al producţiei cu destinaţie militară de la: Fabrica Chimică Orăştie, Combinatul
Chimic Victoria, Combinatul Chimic Făgăraş, Combinatele siderurgice Hunedoara,
Nădlag, Reşiţa, Câmpia Turzii, Uzina Mecanică Cugir, uzina METROREX.
A fost un cercetător ştiinţific de succes, apreciere susţinută persuasiv de 7 invenţii
brevetate şi de 18 perfecţionări tehnologice în domeniul armamentului şi muniţiilor,
respectiv al produselor chimice (petroliere).
A realizat excelente studii şi cercetări experimentale destinate creşterii durabilităţii
la tragere a gurilor de foc. A realizat tubul combustibil pentru lovituri de artilerie
neacuplate, reducând substanţial consumul de metal în producţia de muniţie. A realizat
un foarte util material pentru protecţia tancurilor împotriva radiaţiilor gamma şi
neutronice. De remarcat că prima sa invenţie a fost realizarea cartuşului reactiv pentru
pistolul de semnalizare calibrul 26 mm.
356
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
357
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
S-a afirmat ca un renumit medic pediatru ce şi-a desfăşurat activitatea la mai multe
unităţi spitaliceşti bucureştene, între care Spitalul „Grigore Alexandrescu” şi Spitalul
„Elias”, unde a lucrat aproape 35 de ani.
Respectul profund faţă de soţie, faţă de notorietatea numelui său l-a determinat să
insiste ca după căsătoria din 10 august 1956 aceasta să nu-şi schimbe numele de familie.
După decesul soţiei a vorbit despre aceasta mereu cu lacrimi în ochi, cu pioşenie
şi adâncă gratitudine. Între altele, într-o confesiune a menţionat „N-am meritat-o. A fost
prea deşteaptă, prea bună, prea frumoasă”.
Anul 1984, anul trecerii în rezervă, nu a reprezentat şi încetarea activităţilor sale
profesionale. Dimpotrivă, le-a dat o nouă dimensiune, o nouă formă.Astfel, în perioada 1985-
1989 şi-a desfăşurat activitatea de cercetare la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru
Sectoare Calde din Ministerul Metalurgiei. De asemenea, ca urmare a vastei experienţe
inginereşti a desfăşurat şi o prestigioasă activitate didactică, la Universitatea Valahia
din Târgovişte, la Facultatea de Inginerie şi ca lector la Academia Română, în perioada
1999-2008.
Personalitate complexă, dinamică, a făcut parte din numeroase asociaţii şi organizaţii
profesionale. Este membru al „Asociaţiei Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere” şi al
„ Asociaţiei Veteranilor de Război din România”. De mai bine de 4 decenii este membru
al ,,Asociaţiei Generale a Inginerilor din România”. Deţine titlul de membru fondator
şi membru de onoare al „Asociaţiei Evaluatorilor din România”, precum pe cele
similare ale „Corpului Experţilor din România“. S-a afirmat şi ca un activ şi respectat
membru al „Comitetului Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei
Române”. Colonelul doctor inginer Ioan Pană s-a numărat şi printre membrii fondatori
ai Colegiului Naţional de Apărare. De asemenea, este membru al „Societăţii Române de
Tribologie”.
Aprecierea de care s-a bucurat şi încă se bucură în mediile militar, academic şi
ingineresc este reflectată de numeroase decoraţii, brevete şi diplome de excelenţă şi de
merit, precum şi de prezentări laudative, în o serie de publicaţii între care menţionăm
„Observatorul Militar” şi „Univers ingineresc”.
În semn de preţuire, la sediul central al Asociaţiei Generale a Inginerilor din
România (AGIR), colonelul doctor inginer Ioan Pană a fost sărbătorit cu prilejul
împlinirii venerabilei vârste de 90 de ani. Despre personalitatea sa admirabilă au vorbit
prof. dr. ing. Mihai Mihăiţă - preşedintele AGIR, dr. ing Lixandru Miltiade - preşedintele
Corpului Experţilor Tehnici din România, dr. ing. Camelia Petrescu - Universitatea
Politehnică Bucureşti, inginerul Gabriel Kevor Kian - Institutul de cercetări şi Proiectări
de mecanică, generalul prof. univ. Doru Safta - Academia Tehnică Militară şi colonelul
inginer (r) Nicolae Petre. Cu acest prilej, în semn de adâncă recunoştinţă, i-a fost oferită
„Medalia Asociaţiei Generale a Inginerilor din România”, pentru activitatea deosebită
în cadrul asociaţiei şi pentru contribuţia adusă la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii româneşti.
358
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
359
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
360
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
361
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
De asemenea, menţiona: „sunt uluit de parcursul său, grădinile şi viţele sale, dar mai ales
de liniştea care domneşte peste acestă oază de linişte”.
Indiscutabil colonelul Gheorghe Văsescu a făcut parte din elita societăţii. Cu el şi
cu familia sa s-au relaţionat de-a lungul timpului iluştri conaţionali. De reţinut că medicul
familiei Văsescu (al părinţilor ofiţerului) a fost Şerban Eminovici, fratele marelui nostru
poet naţional. Între prietenii din copilărie îl regăsim şi pe viitorul mare savant Nicolae
Iorga. Peste ani, Nicolae Iorga a menţionat în memoriile sale momente din copilăria sa din
Botoşani, din distinsa casă Văsescu de pe strada Belvedere, astăzi Unirii (după moartea
colonelului casa a fost vândută de urmaşi Ministerului Învăţământului).
De reţinut faptul că în perioada în care a fost comandant al Şcolii Militare de Artilerie
şi Geniu, locotenet-colonelul Gheorghe Văsescu l-a chemat pe vechiul său prieten Nicolae
Iorga să le vorbească viitorilor ofiţeri despre nobilele lor îndatoriri, acelea „de a ajuta cu
sacrificiul lor total la refacerea patriei îmbunătăţite”.
Un alt prieten apropiat al colonelului Gheorghe Văsescu a fost Ionel Brătianu. Despre
această frumoasă şi sinceră amiciţie a celor doi, începută pe timpul studiilor la Paris a scris
Sabina Cantacuzino, fiica cea mai mare a lui Ion C. Brătianu.
Se impune a menţiona faptul că notorietatea familiei Văsescu a fost conturată şi de Ilie
Văsescu, fratele colonelului Gheorghe Văsescu. Acesta a fost prefect de Dorohoi în timpul
Răscoalei din 1907 (ultima mare răscoală din Europa). A militat pentru prevenirea crizei,
şi mai apoi pentru soluţionarea paşnică a acesteia. Din nefericire, demersurile acestuia
nu au fost luate în seamă şi nici sprijinite ulterior de autorităţile centrale. De la acesta a
moştenit, colonel Gheorghe Văsescu, Casa din Botoşani.
Revenind la aceasta din urmă, amintim că are meritul de a fi ctitorit împreună cu fratele
său Ilie Biserica din Coţuşca, sfinţită la 3 mai 1892. De asemenea, a ctitorit şi Biserica
„Sfântul Mucenic Gheorghe”, în satul Horodiştea, cea mai nordică localitate a ţării, unde la
începutul secolului XX nu exista locaş de închinăciune. Biserica a fost sfinţită în anul 1904.
Distinsul colonel Gheorghe Văsescu a trecut la cele veşnice la Paris, în anul 1925.
Nicolae Iorga, prietenul său din copilărie a publicat în „Neamul românesc” un emoţionant
necrolog. Între altele, menţiona: „Creat la şcoala franceză, a fost mult timp ataşat militar
al României în Paris . . . Din vechea sa carieră iubită a păstrat o rectitudine de caracter,
o loialitate în relaţiile personale, un fond de cavalerism”.
Colonelul Gheorghe Văsescu a avut 3 copii: Viorica, Marieta şi Alexandru. Fără
a minimiza personalitatea celorlalţi, apreciem că o contribuţie la dezvoltarea renumelui
familiei l-a avut Viorica Văsescu devenită Agarici prin căsătorie, născută la 24 februarie
1886 la Dămineşti.
Ca toţi înaintaşii săi, de trei generaţii, şi-a desăvârşit educaţia în străinătate. Împreună
cu familia l-a urmat pe tatăl său Gheorghe Văsescu, la Paris, în perioada în care a fost
ataşat militar. A urmat cursurile, ca internă, a faimosului Institut „Les Ruches” (tradus –
stupii de albine), înfiinţat de celebrul psiholog Marie Claire Souvestre (fiica scriitorului
Emile Souvestre).
Viorica Văsescu s-a căsătorit, după absolvirea studiilor, cu Ion C. Agarici, proaspăt
inginer agronom, licenţiat al Universităţii Charlottenburg. Acesta a avut o importantă
contribuţie la dezvoltarea scientistă a agriculturii româneşti. Bun român, are meritul de
362
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
a fi înfiinţat şcoala primară din Călugăreni. Din nefericire a decedat timpuriu, la numai
47 de ani, în 1927. Astfel, Viorica a rămas văduvă, cu trei copii: Gheorghi (născut în 1911),
Constantin zis şi Costăchel (născut în 1912) şi Vasile (născut în 1913).
Viorica nu s-a mai căsătorit, dedicându-şi viaţa creşterii copiilor şi activităţilor sociale
şi caritabile. Aceste acţiuni au debutat chiar în anul decesului soţului. La 30 septembrie
1927 a donat Şcolii primare „Costache Morţun” din satul Drăgeşti suma de 500 lei pentru
efectuarea de reparaţii.
Din anul 1928 s-a dedicat cu dragoste şi energie acţiunilor caritabile din oraşul
Roman, preluând de la Cornelia Morţun funcţia de preşedinte a Filialei Societăţii Naţionale
de Cruce Roşie. De asemenea, a făcut parte din Comitetul de Sprijin al Orfelinatelor din
Oraşul Roman şi, timp de 23 de ani, a fost preşedintă a Comitetului de Sprijin a Şcolii nr. 1
din acelaşi oraş.
Ca şef al Filialei oraşului Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, a intervenit
energic, curajos la autorităţile locale la 3 iulie 1941, pentru îmbunătăţirea tratamentului
evreilor transportaţi cu „trenul morţii” de la Iaşi la lagărul de la Călăraşi.
Gestul său de un umanism profund, a evidenţiat totodată puterea excepţională de
a trece peste teamă şi prejudecăţi. Viaţa multor evrei din acel transport i se datorează.
Comunitatea evreiască din România şi din Israel a dat peste ani o profundă apreciere
gestului său. Astfel, pentru a o ajuta să trăiască în condiţiile confiscării locuinţei şi a lipsei
de venit, Federaţia Comunităţilor evreieşti din Bucureşti i-a oferit o rentă viageră. De reţinut
că multă vreme şi-a câştigat existenţa numai prin ţinerea de lecţii particulare de engleză,
franceză şi germană, limbi pe care le vorbea la perfecţie.
Viorica Agarici a încetat din viaţă la 19 februarie 1979, la venerabila vârstă de
93 de ani. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu în cavoul unor rude, al familiei Pillidi.
În semn de preţuire, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat post-mortem
titlul „Drept între popoare”.
După anul 1989 a venit şi deplina sa reabilitare şi cinstire. Astfel, numele său a fost
acordat unei străzi din Roman, în anul 2005 i s-a ridicat un bust în gara din Roman (autor,
sculptorul Florin-Mircea Zaharescu), iar la 16 mai 2011 i s-a atribuit titlul de Cetăţean de
Onoare al oraşului Roman. De asemenea, la 28 martie 1995, personalitatea sa de excepţie
a fost evocată în Parlamentul României de Alexandru Safran, rabinul şef al Comunităţii
evreieşti din România.
Şi cei trei fii ai săi au fost intelectuali rasaţi, buni români. Din păcate au cunoscut în
mod nemeritat vitregiile generate de schimbările de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Atât Gheorghe, cât şi Constantin au fost privaţi de libertate, iar Vasile a avut domiciliul
forţat. De reţinut că ţăranul Constantin/Costăchel Agarici a servit patria sub tricolor în
război ca pilot (nu trebuie confundat cu legendarul pilot Constantin I. Agarici cu care
era văr primar).
Acest excurs în ascendenţa şi în descendenţa colonelului de artilerie Gheorghe Văsescu
arată că toţi reprezentanţii acestei familii şi-au subscris viaţa şi activitatea pe deplin devizei
de pe blazonul său – „HONOR ET PROBITAS”.
363
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
364
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Române, a încheiat cu cuvintele: ,,Dacă nu reuşesc asta îmi dau demisia!” Uluirea s-a
putut vedea pe chipul SACEUR! Imediat i-a chemat la el pe principalii colaboratori,
alţi generali aliaţi, cărora le-a spus că aşa ceva nu a mai întâlnit în cariera sa militară.
A urmat un dejun de lucru, amical, pe timpul căruia generalii de la Mons i-au arătat
un respect real, oaspetelui venit din România. Un general mai hotărât decât citiseră în
dosarul de pregătire a vizitei...
3. Împreună cu ministrul apărării, Ioan-Mircea Paşcu, au iniţiat măsurile minime
care să facă posibilă invitarea în NATO. Atunci când a venit preşedintele Ion Iliescu,
dintr-o vizită efectuată în Asia, l-au aşteptat împreună la aeroport. Ministrul l-a informat
pe preşedinte că trimiterea unui batalion operativ, în Afganistan, ar însemna îndeplinirea
ultimei exigenţe privind invitarea în NATO. Iliescu l-a întrebat pe generalul Popescu
dacă armata poate face asta. Acesta a răspuns afirmativ. Atunci, preşedintele Ion Iliescu
a dispus: ,,Dacă acesta este preţul intrării în NATO luaţi măsurile necesare”.
4. Atunci când guvernul condus de Adrian Năstase „uitase“... de fondurile necesare
armatei, generalul Mihail Popescu a avut curajul să afirme, la o conferinţă de presă, că
în asemenea condiţii, unele misiuni nu mai pot fi îndeplinite. A fost chemat de urgenţă
la Palatul Victoria. Statul Major General fierbea, deoarece generalul Popescu nu a făcut
decât să dezvăluie o tristă realitate. Bine informat asupra consecinţelor imediate ale unei
probabile destituiri, în condiţiile în care şeful Statului Marelui General devenise – şi a
rămas şi acum! – CEL MAI POPULAR GENERAL POSTDECEMBRIST, abil, Adrian
Năstase s-a limitat la o discuţie cei drept tensionată, dar fără alte urmări.
5. Împreună cu ministrul Ioan-Mircea Paşcu, cu care a făcut o bună echipă, au iniţiat
adevărate tururi de forţă în teatrele de operaţiuni militare, unde existau subunităţi ale
Forţei Expediţionare Româneşti, adică spaţiul ex-iugoslav, Irak şi Afganistan. Pe timpul
acestor desanturi ale liderului civil şi ale celui militar, generalul Popescu avea obiceiul
să profite de scurtele pauze pentru a fi printre camarazi, soldaţi, gradaţi, subofiţeri, pe
care îi asculta cu atenţie, sub pretextul unei ţigări fumate cu... talpa oştirii. Multe ordine
ulterioare le-a dat ţinând cont de opiniile celor care îi apreciau francheţea. Şi căldura
umană, marcată de un râs inconfundabil, sănătos.
6. În timpul momentelor de răgaz, când se afla în Statul Major General, poposea,
neanunţat, în câte un birou. Ca simplu camarad. Atunci vroia să afle ce mai fac familiile
interlocutorilor săi. Ce greutăţi au. Cu ce îi poate ajuta. De altfel, muncea de dimineaţa
până la ore târzii, în noapte. Primea pe toţi cei veniţi la uşa sa. Ştia să asculte semenii…
7. Nu i-au plăcut aroganţii. Dar a ţinut la aceia care-i spuneau corect lucrurile.
Şi mai avea o calitate extraordinară. Uneori, sub presiunea evenimentelor şi a unor
informaţii unilaterale, mai reproşa, câte ceva, unui ofiţer. Când a doua zi constata că
lucrurile stăteau altfel decât fusese iniţial informat, îl chema pe cel vizat şi avea tăria să
îşi recunoască eroarea umană. Câţi ca el?... CONCLUZIA: Sub comanda generalului
Mihail-Eugeniu Popescu, Statul Major General a avut perioada cea mai stabilă,
previzibilă şi dinamică, din toată epoca postdecembristă.
Cariera sa militară de excepţie a fost apreciată elogios de-a lungul timpului de
către camarazi. O frumoasă şi realistă evocare, un autentic laudaţio a personalităţii
generalului Mihail-Eugeniu Popescu a postat pe un blog fostul său coleg, generalul
367
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Stan Petrescu, motiv pentru care o înserăm în continuare. „De la Cârlogani de Olt,
la Breaza cadeţilor cu năsturei auriţi, din Sibiul Guşteriţei, spre Bucureştii Academiei de
Război, apoi urmând Ardealul şi toată garnizoana România, Popescu Mihail-Eugeniu
nu a ratat nicio părticică dintr-o carieră militară de excepţie.
De la funcţia de comandant de pluton de artilerie şi până la demnitatea de Şef al
Statului Major General, acest minunat ostaş nu a avut odihna necesară spre a-şi ocroti
viaţa în faţa miilor de curioşi cotidieni, închinându-şi ultima fărâmă a scurtei sale
existenţe Armatei Române, ca o ultimă ofrandă pe altarul patriei, pe care a iubit-o cu
toată fiinţa sa, fără crâcnire şi fără obidă.
Frumosul „oltean nebun” şi bolnav de bucuria de a fi militar a pus în fruntea
ambiţiilor sale datoria de a servi ţara lui şi a noastră, de a fi exemplul pentru toţi
militarii pe care i-a comandat cu osârdie şi iubire.
A fost militarul reper, de-a lungul carierei sale, pentru toţi camarazii săi, înnobilat
de Bunul Dumnezeu cu dragoste de oameni, dragoste faţă de cătane, caracterul său
uimitor de frumos şi echilibrat, aducând, adesea, printre noi, executanţii, acea blândeţe
fermă, aproape molipsitoare, căreia te supuneai din convingere, în executarea oricăror
ordine pe care le-ar fi dat.
A fost un om şi un comandant drept, pentru că a iubit dreptatea, imparţialitatea
şi fiinţa umană, a fost bun pentru că bunătatea l-a condus către inimile tuturor
subordonaţilor săi, captivându-i în chip firesc, adeseori a dat dovadă de indulgenţă,
nu pentru a ierta, ci pentru că avea darul de a şti că fiecare dintre noi avem slăbiciuni,
a cochetat cu blândeţea şi afecţiunea pentru a genera încredere în masa de luptători
şi a nu-i şubrezi moralul, pentru orice gest mişcător şi-a exprimat recunoştinţa-i
proverbială spre a crea mai multă bunătate şi coeziune printre oameni, a fost un soldat
modest nepereche şi lipsit de acel orgoliu păcătos care revoltă fiinţa umană, n-a jignit,
ci a dojenit, nu a fost răzbunător pentru a nu trezi furiile din oameni, nu a cunoscut ura
şi nu a ultragiat fiinţa umană, nu s-a situat pe poziţii de superioritate camaraderească,
făcând bine celor ce-l supărau, a fost rezervat şi potolit în cuvânt deşi, uneori, spunea,
în mod răspicat, adevăruri care dureau, rostindu-le fără perdea şi fără eufemisme, a
fost temperat şi avea un chip cuminte, chiar frumos, recomanda tuturor cumpătarea
şi îndepărtarea oricărui exces, care
ar fi condus la umilirea şi distrugerea
fiinţei umane, a fost un admirabil
cetăţean, adevărat soţ şi părinte,
trăind cu convingerea că România
trebuie apărată cu sacrificiul suprem,
pentru că acest sacrificiu este
necesar pentru siguranţa păcii şi
neamului nostru, pentru asigurarea
bunăstării materiale şi spirituale a
fiecărui român, şi-a apărat familia,
Generalul, primind raportul
368
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
Căpitan Nicolae Uică – Istoricul Şcoalei Militare de Infanterie de la 1847 – 1911 – Bucureşti, Tipografia
592
370
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
371
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
372
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
toate sau cea mai mare parte din aceste afaceri în mâinile mele, pentru beneficiul nostru
mutual”602. La scrisorile lui Broadwel, colonelul a răspuns măgulitor, semnând de cele
mai multe ori Louise, dar şi cu numele său.
Ziarul Epoca, în lupta sa cu „colectivitatea” (N.N. – partidul liberal) şi în special
cu Ion C. Brătianu, în articol „Elevii D-lui Brătianu” l-a portretizat pe colonelul Maican
astfel: „Elevul Colonel Maican este depărtat de generalul Florescu de la Pyrotechnia
armatei unde, deşi nu era superior, şi nu putea dispune de nimic, totuşi se simţea
apucăturile lui rele. El este trimis la Craiova în artileria teritorială spre al feri de
or-ce ispită. Mutarea sa este din Februarie 1875. D. Brătianu, îl cheamă imediat la
9 Martie 1877 în capul serviciului armelor speciale la Ministerul de Răsboi; îl face
locotenent-colonel peste or-ce rând, şi îi formează educaţia aşa de frumos în cât acum
l-a adus a acoperi de ruşine armata întreagă. Frumos elev a făcut!”603. Iar Constantin
Bacalbaşa a scris peste ani: „Generalul Maican era o fire simpatică şi lipsită de răutate,
în schimb fratele său colonelul era un om rău care nu cunoştea ertarea. Era cunoscut
că, într-o seară, ştiind că un căpitan din artilerie juca banii regimentului al cărui
casier era, a jucat contra lui, i-a câştigat o mare sumă, iar a doua zi i-a făcut inspecţia
casei. Căpitanul a fost judecat, osândit, degradat şi şi-a încheiat cariera la închisoarea
Văcăreşti”604.
În articolul „I.C. Brătianu complicele Maicanilor” ziarul Epoca a citat din raportul
colonelului Carp următoarele: „La sfârşitul anului 1878 se observă că obusurile predate
de d-nu Broadwel se spărgeau când abia eşau din tun. După resbel se vorbea foarte
mult de obusurile proaste, de comandele făcute de Broadwel, de relaţiunile care existau
între acesta şi colonelul Maican, de moşiile ce acesta cumpăra”. În finalul articolului
s-a concluzionat cu amărăciune: „Cu toate acestea nicio urmărire nu se începe în
contra lui Maican, CARE FU NUMIT COLONEL ÎN 1882, APOI COMANDANT AL
UNEI BRIGADE DE ARTILERIE ŞI PĂREA CHEMAT LA CEA MAI STRĂLUCITĂ
ÎNAINTARE”605.
Presa vremii a semnalat că raportorul special în cazul colonelului D. Dimitrescu
Maican, colonelul artilerist Ion Carp, şeful Arsenalului Armatei, ar fi dorit închiderea
dosarului pe motiv că vina s-a prescris (trecuseră peste 10 ani, 1877-1888). Presa însă
a replicat cu „art.593 care consideră ca acte întreruptive de prescripţiune or-ce acte de
instrucţiune sau de urmărire”, în acest caz existând acte de instrucţiune la Ministerul
de Război încă din aprilie 1878 când regimentele de artilerie au primit ordin „să facă
constatări” privind „obusurile care fac obiectul urmărirei colonelului Maican”606.
602
Epoca, anul III, No. 657, a doua ediţiune, sîmbătă 6 (18) februarie 1888, p. 3;
603
Idem, p. 2;
604
Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1885-1900, vol. II – Bucureşti, Editura ziarului „Universul” Soc. Ano-
nimă, 1928, p. 55;
605
Epoca, anul III, No. 707, a doua ediţiune, vineri 1 (13) aprilie 1888, p. 1.
606
Epoca, anul III, No. 675, a doua ediţiune, joi 25 februarie (8 martie)1888, p. 3.
373
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Iar abuzurile la care se făcea referire au fost prezentate explicit tot în presă :„Faptele
relevate prin actul de acuzaţiune contra d-lui colonel Dimitrescu Maican şi pe care se
întemeiază trimiterea colonelului înaintea consiliului de rezbel pentru corupţie şi mituire
sunt trei: furnitura obuzurilor, aceea a gloanţelor şi o aprovizionare de furagiu”607.
În şedinţa de judecată a colonelului Maican de la Consiliul de Război al
Corpului 2 Armată din Bucureşti, condus de generalul Radovici, colonelul Algiu,
numit înalt comisar regal special în acest proces, a insistat pe considerente de ordin
moral „ce atinge atât de greu imaculata onoare a armatei române” arătând că
„din actele aflate la dosar reese că colonelul Maican a fost amestecat în toate furniturile
armatei noastre pe timpul resbelului; şi ne aducem aminte cum, după învingerea turcilor,
oficierii otomani, fraternizând cu oficierii români, le ziceau: Bine, cardaş, dar obuzele
voastre sunt dovleac sadea”608. Totuşi, Consiliul de Război a admis „ prescripţiunea
în ceea ce priveşte crima de mituire” pentru obuze şi cartuşe şi l-a judecat în continuare
pe colonelul Maican pentru delictul de înşelăciune privind afacerea cu furaje. Din nou,
colonelul Algiu a fost vertical şi şi-a făcut datoria, dovedind „cu acte că acuzatul a
contravenit ordinului şi instrucţiunilor categorice pentru aprovisionarea furagiului şi în
omniputinţa sa, a dat în întreprinderea unor samsari aprovisionarea cu ovăz în valoare
de 200.000 lei, fără avizul corpului ...”, iar „compturile de misiuni (pentru controlul
calităţii fânului la faţa locului, deplasările „făcându-se” cu trăsuri particulare – N.N.)
ale colonelului Maican, ca acelea de 90 de zile sunt fantastice şi inadmisibile, întru cât
s-a constatat că colonelul Maican în acest timp n-a lipsit o singură zi din capitală”609.
Ca urmare, „Consiliul deliberând în secret, în unanimitate pronunţă: Da, acuzatul este
vinovat de faptul de înşelăciune; şi în consecinţă îl condamnă la un an închisoare, una
mie lei amendă şi 400 lei cheltuieli de judecată”610.
La rândul său, Constantin Bacalbaşa a consemnat cu acurateţe că în finalul
procesului, la jumătatea lunii martie, Consiliul de Război al Corpului 2 Armată din
Bucureşti (generalii Cernat, Creţeanu, Arion, Radovici, Fălcoianu), l-a condamnat pe
colonelul Maican „ la 1 an închisoare şi 1000 lei amendă -pedeapsă minimă- pentru
concusiune şi escrocherie”611. De reţinut faptul că împotriva colonelului Maican s-a
pronunţat şi Consiliul de Război de la Corpul 1 Armată Craiova (preşedinte – generalul
Constantin Anghelescu), „unde a fost trimis din nou procesul colonelului Maican,
îl osândeşte la 2 luni închisoare, peste anul la care fusese osândit în Bucureşti şi în plus
la degradare”612.
607
Epoca, anul III, No. 691, a doua ediţiune, duminică 13 (25) martie 1888, p. 3;
608
Epoca, anul III, No. 696, a doua ediţiune, vineri 18 (30) martie 1888, p. 2;
609
Ibidem, p. 2;
610
Ibidem, p. 2;
611
Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1885-1900, vol. II – Bucureşti, Editura ziarului „Universul”
Soc. Anonimă, 1928, p. 65;
612
Idem, p. 70.
374
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
375
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
618
Căpitan Nicolae Uică – Istoricul Şcoalei Militare de Infanterie de la 1847 – 1911 – Bucureşti, Tipografia
George Ionescu, 1911. p. 15;
619
Ministerul de Resbel – Anuarul Armatei Române pe anul 1872 – p. 456.
620
Epoca, anul III, No. 661, a doua ediţiune, miercuri 10 (22) februarie 1888, p. 3.
376
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
377
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
corp de armată, şi la prânzul ce Regele dă armatei, Anghelescu este aşezat d-a dreapta
Regelui! Sărmană armată, Brătianu vorbeşte în numele tău!”622.
Implicarea generalului Anghelescu în cazul crucişătorului ,,Elisabeta” a ieşit la
iveală, aşa cum se arăta în actul de acuzare, ,,cu ocaziunea instrucţiunei procesului
dinaintea tribunalelor militare contra fostului general N. D. Maican, fost secretar
general al ministerului de resbel, pentru delictul de mituire în afacerea comenzei
încrucişătorului „Elisabeta” pentru flotila română, s-a dat peste urme şi indicii grave
de mituire în aceiaşi cestiune şi în privinţa fostului ministru de resbel Al. Anghelescu”623.
Într-un alt număr al ziarului Epoca se menţiona: „... în cestiunea încrucişătorului, hoţia
cea mare a fost făcută de gen. Maican şi mai ales de gen. Anghelescu. Noi afirmăm că
s-au furat bani în această afacere de cei doi ofiţeri sus numiţi şi că culpabilul cel mare
este gen. Anghelescu, care în această împrejurare a tras pe sfoară pe gen. Maican. Suma
luată de gen. Anghelescu, ca bacşiş e de 25.000 de franci ... Văzând că cu ocazia afacerii
fraţilor Maican s-a pomenit şi de dânsul gen. Al. Anghelescu speriat de denunţurile ce
se fac, s-a dus acum patru zile la d. Broadwel să-i restitue cei 25.000 de franci”624.
Conform actului de acuzare a generalului Anghelescu, comisarul Broadwell,
reprezentantul casei Armstrong, văzând că secretarul general al Ministerului de război
a preferat casa rivală Thames, la 22 martie 1887 s-a dus acasă la generalul Anghelescu,
,,cu care s-a înţeles a-i da o sumă de 50.000 lei în două rânduri, adică jumătate în ziua
în care se va sub-scri contractul pentru darea comenzii încrucişătorului, iar jumătate
când se va acorda casei Armstrong şi concesiunea armamentului acelui încrucişător”625.
Reprezentantul casei Armstrong, Broadwell, pe timpul audierilor în procesul
colonelului Maican a declarat că ,,generalul Anghelescu i-a restituit suma de 25.000 lei
ce-i dedese ca mulţumire pentru acordarea unei comande”626.
Conform hotărârii din 7 decembrie 1888, Înalta Curte de Justiţie l-a declarat pe
,,d. Alexandru Anghelescu fost ministru de resbel, culpabil că în această calitate a luat
mită de la comisionarul Broadwell pentru a da comanda încrucişătorului ,,Elisabeta”
casei Armstrong. … că a violat art. 45 şi 49 din legea comptabilităţei generale a Statului
dând concesiunea plumbului şi cositorului fără publicitate, licitaţie nici garanţie. … că
a violat art. 45 din legea comptabilităţei dând concesiunea cismelor fără publicitate
nici licitaţie. … pentru neluarea de garanţie la darea comenzei încrucişătorului
,,Elisabeta”, fiind paritate de voturi rămâne achitat în virtutea art. 35 din legea asupra
responsabilităţei ministeriale”, şi l-a condamnat ,,… la închisoare corecţională pe
termen de trei luni, la 5000 lei amendă şi la incapacitatea d-a mai ocupa funcţiuni
publice fără perderea dreptului la pensiune. Statuând asupra concluzielor partei
622
Epoca, anul III, No. 680, a doua ediţiune, marţi 1 (13) martie 1888, p. 2;
623
Epoca, anul IV, No. 905, a doua ediţiune, miercuri 30 noiembrie (12 decembrie) 1888, p. 1;
624
Epoca, anul III, No. 656, a doua ediţiune, vineri 5 (17) februarie 1888, p. 1;
625
Epoca, anul IV, No. 906, a doua ediţiune, joi 1 (13) decembrie 1888, p. 1;
626
Epoca, anul III, No. 663, a doua ediţiune, vineri 12 (24) februarie 1888, p. 3.
378
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
379
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
630
Adevărul, an I, No. 98, ediţia II, duminică 11 Decembrie 1888, p. 2;
631
Universul, an XXIX, nr. 249, duminecă 11 septembrie 1911, p. 3.
380
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
381
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
382
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
383
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
În acest context trebuie relevat faptul că Victor Verzea a jucat şi „un rol tot aşa
de puţin limpede şi onorabil” şi în tratativele de împăcare româno-maghiare, mergând
de mai multe ori la Budapesta, prezentându-se „ca un om de încredere al regelui” şi
insinuând că „regele Carol cere cu orice preţ împăcarea Românilor (din Ardeal – N.N.)
cu Ungurii şi că Bucureştii vor abandona definitiv pe Românii din Transilvania în cazul
când acest acord nu va reuşi”648.
Înţelegera personalităţii destul de contradictorie a colonelului Victor Verzea este
posibilă prin formularea răspunsului la fireasca întrebare: cine a fost cu adevărat Victor
Verzea şi mai ales de ce se face vinovat? În mod logic răspunsul trebuie formulat
pornind de la cele mai persuasive desrieri ale colonelului, şi a faptelor sale, făcute de-a
lungul timpului. Asfel, menţionăm că Mircea Bălan l-a caracterizat succint după cum
urmează: „Victor Verzea era în anii neutralităţii şeful serviciului român de spionaj.
Rămas în Capitala ocupată el îşi va trăda ţara şi va fi condamnat în contumacie de
guvernul de la Iaşi. Trădarea lui V. Verzea a fost o lovitură dureroasă, pentru că deţinea
mari secrete, de importanţă vitală pentru România”649.
La rândul lor, istoricii Vasile Măieran şi Dan Dulciu relatează următoarele:
,,Colonelul de artilerie Victor Verzea a fost scos din armată în 1908, pentru divulgarea
unor secrete militare ce fuseseră folosite împotriva ministrului de Război, generalul
Averescu, de către preşedintele Partidului Conservator, Al. Marghiloman. În 1913,
Partidul Conservator venind la putere, Victor Verzea a fost numit director general
al Poştelor. Rămas în această funcţie, cu mici intermitenţe, până în noiembrie 1916,
acest individ odios a desfăşurat o intensă activitate în favoarea Germaniei şi a Austro-
Ungariei”650.
În accepţiunea incriminatului Victor Verzea însă, lucrurile au stat cu totul altfel.
În încercarea de a da răspunsul cuvenit „calomniatorilor” săi, colonelul consemna:
,,Cu toată perspectiva frumoasă ce aveam în armată n-am putut trece peste o nedreptate
ce mi se făcuse cu prilejul unor avansări şi mi-am dat demisia la începutul anului
1908. ... După ce am demisionat din oştire am luat direcţia ,,Sămănătorului”, împreună
cu Aurel C. Popovici, marele luptător şi patriot, de care mă leagă o sfântă prietenie.
Cu începere de la 3 August 1908 am publicat în ,,Sămănătorul” o serie de articole
asupra stării sufleteşti a armatei, asupra organizărei, asupra înaintărilor etc. ... etc. ...,
crezând că voi putea face să înceteze clicile politice, schimbările continue ale legei de
înaintare, arivismul, care rodeau camaraderia şi subminau moralul oştirei”651.
648
Ion Rusu Abrudeanu – Pacostea rusească- note istorice, impresii, documente şi scrisori în legătură cu
războiul nostru – Bucureşti, Atelierele grafice SOCEC&Comp., Societate anonimă, 1920, p. 41;
649
Mircea Bălan – Istoria trădării la români, vol. II, De la Mihai Viteazul până astăzi, ediţia a III-a –
Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, p. 333;
650
Vasile Măierean, Dan Dulciu - O istorie a criptologiei româneşti – Editura RAO, 2010, p. 24;
651
Colonel Victor Verzea – Răspuns calomniatorilor mei – Bucureşti, Tipografia „Gutemberg” Josef Gobl,
1918, p. 8.
384
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
385
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
386
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
661
Vasile Măierean, Dan Dulciu - O istorie a criptologiei româneşti – Editura RAO, 2010, p. 72.
387
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
„Cazul colonelului Victor Verzea este tipic şi dureros. Fiu de preot din Săcelele
Braşovului, acest spion şi trădător şi-a făcut studiile militare la Bucureşti, pe cheltuiala
statului. Simpatic, viu şi inteligent, reuşise să facă repede o carieră militară ... În anul
1914, Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului român, îl numeşte director general al poştelor
şi telegrafelor, post de mare încredere, iar, după izbucnirea războiului european,
îl însărcinează cu conducerea spionagiului din Ardeal şi Ungaria, ca pe unul care avea
întinse relaţiuni şi cunoştinţe cu oamenii de acolo. Rezultatul se cunoaşte: Acest individ
mizerabil a înşelat toate aşteptările şi nădejdile ce se puseseră într-însul. Fără nici
un scrupul de conştiinţă, în loc să-şi slujească ţara, el s-a vândut Austriacilor şi în
toamna anului 1916, când cu retragerea guvernului şi a armatei române în Moldova,
Victor Verzea, sub pretext fals de boală, a rămas în teritoriul ocupat, unde s-a pus
pe faţă în serviciul duşmanului cutropitor”662. Publicistul ardelean a fost de-a dreptul
revoltat de ceea ce el a numit „abominabila trădare a colonelului Victor Verzea,
...pentru că în calitate de director al poştelor şi telegrafelor, cumulând în acelaş timp şi
direcţia acestui serviciu din zona interioară de operaţiuni militare, a predat în mâinile
duşmanului întregul nostru plan de război, comunicându-i totodată şi toate mişcările
de trupe ordonate în dosul frontului de către cartierul nostru general”663. Mai mult
decât atât, pentru el „Mintea omenească rămâne încremenită în faţa trădării acestui
ofiţer, băiat de preot din Săcele, lângă Braşov, care o viaţă întreagă a trăit necontenit
în cercurile celor mai nerăbdători iredentişti ai românilor de dincolo şi de dincoace de
Carpaţi, pentru ca în clipa cea mai supremă a neamului său să-i dea lovitura de graţie,
el, care spunea în toate părţile cu câtă aviditate aşteaptă ceasul unităţei naţionale a
tuturor Românilor!”664.
Şi academicianul general Radu R. Rosetti ne-a lăsat „mărturisiri” importante
despre Victor Verzea. Astfel, el a relatat despre întâlnirea pe care a avut-o cu acesta,
la 13/26 februarie 1915, din însărcinarea generalului Iliescu Dumitru care convenise
cu „Verzea ca, în clipa mobilizării noastre, românii din cuprinsul Ungariei să
execute oarecari distrugeri spre a îngreuna mult comunicaţiile armatei austro-
ungare. Studiasem chestiunea pe hartă în amănunţimi şi am dat lui Verzea o notă
prin care arătam ce distrugeri trebuiau făcute în momentul prielnic. Ele erau de trei
feluri: - distrugerea liniilor telegrafice şi telefonice ce plecau din toate oraşele din
Transilvania, Banat şi Crişana, anume arătate în notă; - distrugerea podeţelor mai mari
de 10-15 metri şi a podurilor pe liniile ferate: valea Mureşului, Haţeg-Caransebeş,
Cluj-Oradea, Dej-Jibou, în sectoare anume arătate (în defileuri); - distrugerea podurilor
de pe Tisa. Verzea şi-a luat îndatorirea de a le pune la cale. După ce cunoaştem acum
662
Ion Rusu Abrudeanu – Păcatele Ardealului faţă de sufletul Vechiului Regat. Fapte, documente şi
facsimile – „Cartea Românească”, Bucureşti, 1930, pp. 427-428;
663
Idem, p. 120;
664
Idem, p. 120.
388
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
purtarea acestui trădător (care numai puţine luni după luarea acestui angajament –
la 30 iunie 1915 – lăsa pe Al. Marghiloman să înţeleagă că dacă Brătianu ar merge
cu Rusia, el nu-l va urma, adică va trăda), neexecutarea a niciuneia din aceste distrugeri,
deşi a avut 19 luni pentru executarea lor şi a fost de mai multe ori la Viena şi Budapesta
în acest interval, este un indiciu mai mult despre vinovăţia lui”665.
De altfel, şi în timpul războiului Victor Verzea a trădat. Tot generalul Radu Rosetti
a relatat despre bănuiala sa că telefonul direct de la Marele Cartier General cu primul
ministru I.I.C. Brătianu, de existenţa căruia nu ştiau decât câteva persoane, inclusiv
Verzea, era ascultat. „Firul acestui aparat fusese instalat cu mare îngrijire pentru a fi
izolat de orice fir. ... De fapt de vreo două ori am auzit, atât Brătianu cât şi eu, alte voci
pe dânsul. Am trimis să se cerceteze cauza: S-a raportat de Verzea ... că nu s-a găsit
nimic. De atunci însă am căpătat convingerea că există undeva o derivaţie şi că Verzea
nu era străin de cunoştinţa existenţei acelei derivaţii şi poate că o folosea chiar”666.
La 15/28 noiembrie 1916, pe timpul bătăliei pentru Bucureşti, generalul Rosetti a
consemnat un alt moment de trădare din partea lui Verzea. „La celelalte greutăţi, ca
aceea a relei funcţionări a reţelei telefonice, se adaugă acelea ce le face colonelul
Verzea Grupului Prezan, nepunându-i la dispoziţie aparatele „Hughes” necesare, din
care o bună parte au fost lăsate mai târziu de Verzea în mâinile adversarului. Căpitanul
I. Antonescu repede pe acest nemernic şi vrea să-l aresteze. Iliescu mă cheamă şi-mi
spune să liniştesc pe Antonescu. A fost o greşeală de a nu lăsa ca Verzea să fie arestat”667.
Pentru I.G. Duca, Victor Verzea, cu care a colaborat la implementarea măsurilor
de cenzură la poştă la declararea mobilizării, nu era iniţial un trădător. Despre
acesta şi despre faptele sale a consemnat în memoriile sale următoarele:„de curând
numit director al poştelor după recomandaţiile lui Iliescu (au fost colegi la Şcoala de
Ofiţeri – N.N.) ... nimic în atitudinea lui nu părea suspect, îl ştiam ardelean, se arăta
drept un partizan înfocat al intervenţiunii noastre şi un om plin de cele mai patriotice
sentimente”668. Totuşi, „nenorocitul de Verzea”669, „plin de curtenii şi de sârguinţă”670,
„culmea culmilor, Verzea, directorul poştelor, Ardeleanul care în timpul neutralităţii
condusese serviciul nostru de spionaj, rămas la Bucureşti la ultimul moment, cu toate
că trebuia să vină printre cei dintâi la Iaşi, era în slujba vrăjmaşului”671.
665
General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 72;
666
Idem, p. 95;
667
Idem, p. 155;
668
I.G. Duca – Amintiri politice, vol. I – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen
1981, p. 263;
669
I.G. Duca – Amintiri politice, vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen
1981, p. 7;
670
Idem, p. 25;
671
I.G. Duca – Amintiri politice, vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, München
1981, p. 151.
389
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
Că totul a fost făcut de colonelul Victor Verzea premeditat, vedem din însemnarea
lui Marghiloman, dar şi din „mărturisirile” generalului Rosetti, care a primit însărcinarea
generalului Iliescu, îngrijorat de soarta lui Verzea „greu bolnav, a rămas în Bucureşti şi
că este în primejdie de a fi împuşcat sau spânzurat de unguri, dacă e găsit acolo” de a
organiza evacuarea acestuia. „După cum este cunoscut, Verzea a fost destul de sănătos
spre a primi postul de primar al Bucureştilor ce i-a fost oferit de comandamentul
trupelor de ocupaţie”672.
Aşa cum am mai menţionat, judecat de Curtea Marţială a Corpului 2 Armată,
colonelul Verzea a primit pedeapsa cuvenită, fiind ,,condamnat la moarte, cu pedeapsa
comutată după război în închisoare pe viaţă, a fost eliberat câţiva ani mai târziu, în
1925. Izolat, evitat de toţi, şi-a pus capăt zilelor”673.
Avocatul şi omul politic Vasile Cancicov a sesizat corect degringolada din justiţia
românească privind soarta trădătorilor de ţară. „Curţile Marţiale în Moldova au căzut în
ridicol. După ce în cursul campaniei au fost de o severitate rară, condamnând la moarte
şi executând sentinţele, au început acum să judece din nou pe cei condamnaţi în lipsă
pentru trădare şi toţi sunt scoşi basma curată şi achitaţi. ... Aceste multiple achitări
miroase însă a ordin guvernamental cu ceva triplu extract de parfum Mackensen; cei
mai îndrăzneţi au cerut revizuirea şi li s-a acordat. ...Se zice că în curând Verzea va
cere şi el revizuirea. De ce nu ? Puţină îndrăzneală şi s-a făcut”674. Această situaţie a
fost posibilă în guvernarea Marghiloman, după pacea de la Bucureşti, când germanii,
în convenţia relativă la amnistie au introdus o obligaţie numai pentru România, potrivit
căreia „România se obligă a da deplină amnistie supuşilor ei, pentru purtarea lor
politică în timpul războiului, sau pentru purtarea lor militară bazată pe motive politice”,
situaţie în care intra şi trădătorul Victor Verzea675.
Şi omul politic I.G. Duca a sesizat problemele din justiţie, din perioada imediată
după revenirea de la Iaşi. În acest sens consemna: ,,În legătură cu ordinea publică am
avut în acea perioadă două probleme delicate de rezolvat: aceea a dezertorilor şi aceea
a oamenilor politici care pactizaseră cu inamicul. În momentul retragerii în Moldova,
mulţi soldaţi au profitat de dezordinea ce domnea pentru a nu-şi urma unităţile şi a se
întoarce acasă. Pe temeiul strictei aplicări a legilor militare, aceşti oameni trebuia să
fie pedepsiţi cu cea mai mare asprime. Erau însă aşa de numeroşi încât pedepsirea lor
devenea o imposibilitate materială. Pe de altă parte, lipsa oricărei sancţiuni era iarăşi
cu neputinţă, ar fi fost un rău exemplu ... Cât priveşte oamenii politici care au pactizat
672
General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 159;
673
Lucian Boia – „Germanofilii”: elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial - –
Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 75;
674
Vasile Th. Cancicov – Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic
13 august 1916 – 31 decembrie 1918, Volumul II – Bucureşti, Atelierele Societăţei „Universul”, 1921, p. 511;
675
Idem, p. 432.
390
General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU
cu inamicul, primul nostru simţământ, când ne-am întors de la Iaşi a fost să procedăm
fără întâtziere la pedepsirea lor ... Ne-am izbit însă repede de trei dificultăţi: de Rege,
de Brătianu şi de criteriul precis în stabilirea vinovăţiilor. Regele s-a opus formal la
o politică de sancţiuni ...”676. Şi omul politic a justificat, într-un fel, aceste dificultăţi:
,,Ca să fim drepţi, trebuie să recunoaştem că la un moment dat – după armistiţiul de la
Focşani şi după iscălirea preliminariilor de la Buftea – Regele se slujise, dacă nu de
toţi, cel puţin de o mare parte a exponenţilor politicii germanofile. Îi venea deci greu
să-i considere acum trădători şi inamici ai patriei ... Brătianu ... socotea că fiind marele
învingător al procesului politic ce se desfăşurase în ultimii patru ani, avea datoria să se
arate mărinimos faţă de adversarii săi învinşi ... I se părea că osândirea celor vinovaţi
desigur de purtarea lor ar fi micşorat totuşi strălucirea izbândei lui. Amnistia, uitarea
şi iertarea i se înfăţişau ca singurele gesturi ce putea face ... În fine, ... era greu de
stabilit în fixarea răspunderilor un criteriu precis şi drept. Unde începi şi unde sfârşeşti
era o întrebare la care cu anevoie puteai răspunde. ... La urma urmei, care era hotarul
colaborărilor permise şi al celor nepermise cu inamicul?”677.
Ca atare, ,,... am lăsat ca sancţiunile tuturor vinovaţilor războiului şi al ocupaţiei
să le dea opinia publică, conştiinţa naţională a generaţiilor de astăzi şi verdictul istoric
al generaţiilor de mâine”678. Militarii însă, deşi ,,... populaţia şi îndeosebi ţărănimea
neputând, cu drept cuvânt, să înţeleagă cum este posibil ca cei care şi-au făcut vitejeşte
datoria pe front şi cei care au dezertat, au stat acasă şi s-au îmbogăţit în slujba
inamicului, să fie trataţi în acelaşi fel ”, cei ,,certaţi cu legile militare cădeau ipso facto
sub rigorile jurisdicţiunilor militare”.
Orice ar fi, nu putem fi de acord cu părerea istoricului Lucian Boia: ,,Trădătorul
acesta, om de altfel cu calităţi ieşite din comun, a fost un patriot român. A văzut
însă lucrurile altfel, iar cazul său, împins la extrem (asemănător într-un fel cazului
Slavici), ilustrează complexitatea situaţiei românilor transilvăneni, ignorată în genere
de o istoriografie mult simplificatoare679. Nu suntem de acord, chiar dacă admitem
că ,,Justiţia militară, prin forţa lucrurilor, a judecat prea repede şi prea unilateral,
în momente grele, când severitatea excesivă îi apărea ca o datorie, cu riscul chiar de a
jigni dreptatea”680.
676
I.G. Duca – Amintiri politice, vol. III – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, München
1982, pp. 161-162;
677
Idem, pp. 162-163;
678
Idem, p. 163;
679
Lucian Boia – „Germanofilii”: elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial –
Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 75;
680
Gr. Damian – Chestia Verzea revine la ordinea zilei – în Adevărul, an XXXV, No. 11821/luni 2 octombrie
1922, p. 3.
391
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
681
Adevărul, an XXXV, No. 11821/luni 2 octommbrie 1922, p. 3;
682
Nicolae Iorga – O viaţă de om. Aşa cum a fost, volumul 2 – Lupta – p. 228.
392
BIBLIOGRAFIE
150 de ani de la înfiinţarea artileriei române moderne – sesiune de comunicări –
Inspectoratul General al Artileriei, Bucureşti, 1993.
1843-1968. 125 de ani de la înfiinţarea artileriei române moderne -Buletinul artileriei,
nr. 3/1968, număr festiv.
1917 pe frontul de est, coordonatori V.F. Dobrinescu, H. Dumitrescu, Editura
Vrantop, Focşani, 1997.
Adevărul, An XVIII, No. 6035/joi 8 iunie 1906 şi No. 6036/vineri 9 iunie 1906.
Adrian Stroea, Gheorghe Băjenaru, Artileria română în date şi imagini, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010.
Agapie, M., gl.lt., Chiriac, D.-M., mr., Emil, I., mr., Hlihor, C., mr., - De la Şcoala
Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare. Comandanţi-Profesori-
Absolvenţi (1889-1995) – Editura A.I.S.M., 1995.
Agapie, M., gl.mr., Ucrain, C., col.(r) dr., - Personalităţi ale artileriei române -,
Editura Militară, Bucureşti, 1993.
Alexandru Marghiloman, Note Politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, Editura
Institutului de Arte Grafice Eminescu S.A., 1927.
Andrei Potcoavă – Războiul pentru independenţă. 1877-1878. Valenţele comunicării
prin timbru (II)-Editura Sitech, Craiova, 2007.
Anuarul Armatei Române pe anul 1905.
Anuarul ofiţerilor activi din Armata Română pe anul 1923/1924.
Apostol, V., gl. mr. dr., Ucrain, C., gl. bg. (r) dr., - Militari în slujba ştiinţei şi
culturii - Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2002.
Averescu, A., mareşal – Notiţe zilnice de război, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1992.
Batalli Ion, „Generalul Ion Emanoil Florescu, un precursor al armatei române
moderne” în „Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară”.
Biblioteca Judeţeană ,,Alexandru şi Aristia Aman” Craiova – Repere spirituale
româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj.
Burcin, O., col. Dr., Zodian, V., lt. Col., Pandrea, A. – Seniorii conflagraţiilor
mondiale. De la Hitler la Antonescu, de la E. Grigorescu la M. Berthelot. Dicţionar militar-
sec. XX – Editura ,,Viaţa arădeană”, Arad, 1997.
C. Bezviconi – Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972.
C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu – Fapte din umbră, vol. II – Editura Politică,
Bucureşti, 1977.
C.G. Costa-Foru, Impresii de la Groapă. Generalul Christescu, „Adevărul”,
an XXXVI, nr. 12041, luni 12 mai 1923.
393
File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni
E-mail: ctea_smg@yahoo.com
Tel.: 021-224.26.34
Fax: 021-224.26.34
400