Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea Pedagogie

Portofoliu
La disciplina psihodiagnostic
Al studentei anului II grupa 22
Clima Dumitrița

Prof .doctor lector, universitar

MOGA ECATERINA.

CUPRINS
1. Obiectul, sarcinile şi principiile psihodiagnosticului.
2. Organizarea şi desfăşurarea metodelor în psihodiagnostic.
3. Metode de cercetare în psihodiagnostic: Anamneza şi ancheta.
4. Metode de cercetare în psihodiagnostic: Observarea.
5. Metode de cercetare în psihodiagnostic: Experimentul.
6. Metode de cercetare în psihodiagnostic: Convorbire.
7. Metode de cercetare în psihodiagnostic: Chestionare.
8. Metode de cercetare în psihodiagnostic: Testul.
9. Metode de cercetare în psihodiagnostic: Analiza produselor activității.
10. Evaluarea intelectului: prezentare generală.
11. Evaluarea intelectului: Testul de structură a intelectului a lui
R.Amthauer.
12. Evaluarea intelectului: Scala dezvoltării intelectuale Binet-Simon.
13. Evaluarea intelectului: Scala de evaluare a intelectului a lui
Wechsler.
14. Evaluarea intelectului: ŞTUR.
15. Evaluarea intelectului: RAVEN.
16. Accentuarea tipurilor de personalitate, A. E Licico
17. Evaluarea personalităţii: inventar de personalitate P.Eysenk
18. Evaluarea personalităţii: tehnici proiective – prezentare generală
19. Evaluarea personalităţii: tehnici proiective – testul “Casă. Copac.
Om”
20. Evaluarea personalităţii: psihodiagnosticul sferei emoţionale.
21. Evaluarea motivaţiei personalităţii: caracteristica generală
22. Evaluarea motivaţiei personalităţii: Scala evaluării motivaţiei de a
obţine succes şi performanţe
23. Evaluarea motivaţiei personalităţii: Orientare valorică (M. Rokich)
24. Psihodiagnosticul relaţiilor interpersonale – caracteristica generală
25. Psihodiagnosticul relaţiilor interpersonale: sociometria
26. Psihodiagnosticul relaţiilor interpersonale: referontometria
27. Psihodiagnosticul gradului de pregătire psihologică a copilului
pentru instruire în şcoală.
28. Psihodiagnosticul gradului de pregătire psihologică a copilului
pentru instruire în gimnaziu.
29. Psihodiagnosticul personalităţii adolescentului.
30. Psihodiagnosticul în legătură cu selecţia şi orientarea profesională.

Psihodiagnosticul ca modalitate de cunoaștere și evaluare

Etimologia termenului diagnoză își În psihologie, termenul diagnoză desemnează
are originea în cuvîntul grecesc activitatea de evaluare psihologică a
„diagnosticus” – ceea ce înseamnă persoanei cu ajutorul unor
„capacitatea de a recunoaște”. mijloace ştiințifice specifice psihologiei.

Psihodiagnoza este modalitatea de cunoaștere și evaluare a diferitor

caracteristici psihice [3, p.44] de natură cognitivă , conativă , atitudinală , precum
și a personalită ții în ansamblul ei.

Ca disciplină teoretică , psihodiagnosticul

Obiectul de studiu și
studiază legită țile elaboră rii metodelor de
scopul
cunoaștere, avînd drept scop depistarea și
psihodiagnosticului mă surarea particularită ților psihologice ale
persoanelor.

construirea probelor;

Componentele definirea cerințelor față de acestea;

psihodiagnosticului
se referă la: elaborarea regurilor de desfășurare a examenului
psihodiagnostic;

determinarea modalităților de prelucrare și interpretare a

rezultatelor;

definirea valorilor și limitelor de probe și, cea mai

importantă,

acumularea de informaţii despre particularitățile

psihicului uman.

Abordările fundamentale ale psihodiagnosticului

 Psihodiagnosticul ca domeniu al ştiinţei şi-a delimitat trei
abordări fundamentale, care cuprind, practic, toată multitudinea
v probelor existente.

1. Abordarea obiectivă – 2. Abordarea subiectivă – 3. Abordarea proiectivă –

psihodiagnosticul se psihodiagnosticul se psihodiagnosticul se
realizează pe baza realizează pe baza realizează pe baza analizei
succesului (rezultativităţii) informaţiei comunicate de interacţiunii cu stimuli
realizării activităţii. Această subiect, prin autodescrierea externi neutri, care, în
abordare a dus la elaborarea particularităţilor virtutea ambiguităţii lor,
a două tipuri de teste individuale şi a devin obiect al proiecţiei.
tradiţional contrapuse: teste comportamentului în Abordarea proiectivă este
de inteligenţă şi teste de diverse situaţii. reprezentată de variate
personalitate. În cadrul fiecărei abordări pot fi uşor metode proiective.
depistate grupuri de teste destul de
omogene, iar unele probe pot fi
atribuite cu greu unei abordări
concrete, ele plasîndu-se pe o poziţie
intermediară.

Funcțiile psihodiagnosticului
Psihodiagnosicul, ca activitate sistematică de evaluare psihologică, are
următoarele funcții:
 Unul din cele mai importante ţine de optimizarea procesului educaţional și soluţionarea unui şir de
probleme cu care se confruntă lucrătorii instituţiiloreducaționale de diverse tipuri (grădiniţe, şcoli sau
şcoli-internat): determinarea maturităţii şcolare, clarificarea cauzelor nereuşitei şcolare, diferenţierea

Selecţia şi orientarea profesională constituie,de asemenea, o sferă largă de aplicare psihodiagnosticului.

Aceasta are menirea să ajute orice persoană să-şi aleagă profesia potrivită, să găsească modalitatea cea
mai rapidă şi eficace de asimilare a cunoştinţelor profesionale sau să obţină calificarea dorită.

Activitatea psihoterapeutică este un alt domeniu de aplicare a psihodiagnosticului.În acest context,una din
sarcinile primordiale ale acestei activităţi ţine de depistarea cauzelor apariţiei unei probleme concrete a
individului (anxietate,fobii,relaţii deficitare cu cei din jur etc.) şi identificarea modalităţilor de rezolvare a ei.

În activitatea de consiliere, metodele psihodiagnostice sunt utilizate într-un spectru foarte larg de
probleme: în alegerea instituţiei de învăţămînt, în examinarea stărilor emoţionale şi a relaţiilor
interpersonale, în autocunoaşterea şi dezvoltarea personalităţii.

Toate metodele utilizate în psihodiagnostic

Practica judiciară utilizează metodele ar putea fi divizate
psihodiagnostice în validarea în douăpsihojudiciare,
expertizei : în
categorii: examinarea inculpaţilor, martorilor, formulîndu-se concluzii despre trăsăturile de personalitate,
dezvoltarea intelectuală și particularităţile psihofiziologice ale acestora.

metode cu grad scăzut de metode cu grad înalt de

formalizare formalizare
Metode cu grad scăzut de formalizare
 *simptomatica stabilă (tră să turile bioconstituţionale);
*simptomatica labilă (multitudinea
comportamentelor,conduitelor, flexibile şi mobile
Ce observăm? verbale, motorii, mnezice, intelectuale, emoţionale
etc).
 a) după orientarea observatorului: autoobservaţie,
observaţie propriu-zisă;
Form b) după prezenţa-absenţa intenţiei:
e ale întîmplătoare, sistematică (are un ghid de
observaţie observație);
c) după prezența-absența observatorului: directă,
indirectă (cu observator
ascuns sau cu observator uitat sau ignorat);
d) după gradul de implicare al observatorului:
pasivă, activă;
e) după durata observației: continuă, discontinuă
(prin eşantionare de timp);
f) după scopul observației: integrală, selectivă;
g) după gradul de participare al observatorului:
participativă, neparticipativă (termenul „observator
participant” a fost introdus de sociologul american
E. Linderman, de la Universitatea din Chicago,
pentru a desemna indivizii care aparţin grupului, dar
care raportează despre grup celor care realizează

Calitatea observaţiei depinde de particularităţile

observatorului și de capacitatea sa de concentrare, condiţiile
observării, formularea clară și precisă a scopului, elaborarea unui
plan riguros, operaţionalizarea fenomenelor psihologice observate
și realizarea unui număr optim de observaţii în acest scop.
 2 Anamneza (amintire, întoarcere în trecut) se referă la relatările subiectului
---------------------
despre evenimentele cele mai importante din biografia sa, care sînt într-o
relație cauzală cu evenimentele prezente ce fac obiectul psihodiagnozei.
Întrucît anamneza reprezintă percepția și în general trăirile subiectului în
legătură cu evenimentele biografiei sale, prin această metodă se accede la
motivaţiile, aspiraţiile, concepţiile de viață şi atitudinile acestuia.
Prin anamneză psihologul sondează longitudinal evenimentele petrecute în
trecutul unui subiect, analizează dezvoltarea sa psihică, precum şi cadrul în care
aceasta a avut loc pentru a dezvălui cauzele care au determinat starea actuală a
subiectului investigat. Prin aceasta este posibil de realizat o psihodiagnoză
etiologică. Psihanaliza consideră că amintirile traumatice ale primei copilării
reprezintă nucleul tendinţelor fundamentale ale personalităţii adulte: „Copilul este
părintele adultului”. Datele anamnezei sunt importante prin focalizarea atenției
psihologului pe evenimentele care sunt strîns legate cauzal de simptomul sau
elementul de conduită care a determinat psihodiagnosticul. Anamneza poate lua
forme variate în funcție de vîrstă, sex, statut civil, normalitatea sau tipul de deficit al
celui aflat sub diagnoza psihică. Anamneza, dacă este standardizată (standardizarea
condițiilor, a modului de valorificare şi interpretare a datelor colectate, a gradului
de iniţiativă a subiectului etc), devine interviu anamnestic.
 Interviul anamnestic Tehnicile biografice

ombină caracteristicile anamnezei cu cele au beneficiat de o mai mare atenție din

ale interviului. Interviul este frecvent
utilizat în selecţia profesională, deși nu s-a
bucurat de o atenţie sporită din partea
cercetătorilor cu privire la calităţile sale
metrologice. În general, se consideră că
durata interviului nu trebuie să fie mai
mare de zece minute, totuși aceasta
depinde de importanţa postului care face
obiectul selecţiei, de numărul candidaților
și de ponderea interviului în economia
programului de selecţie. Datele cuprinse în
interviu pot fi auxiliare, cele care provin
din alte surse (scrisori de recomandare,
formulare de angajare, teste psihologice
etc.) sau principale, cele acumulate pe
parcursul desfășurării interviului. Forma
interviului este conversaţională.
partea cercetătorilor. Ele constau în
colectarea de informații privind biografia
unui subiect de la alte persoane care cunosc
foarte bine subiectul. De exemplu,
analiza biografiei persoanelor cu deficienţe
furnizează informaţii preţioase cu referire la
caracterul etiologic al deficitullui respectiv
sau privind modul în care subiectul a
profitat de programul recuperatoriu.
E. Mare prezintă o variantă a metodei
biografice – cauzometria. Aceasta
este o metodă de sondare și interpretare a
relațiilor de tip cauzal dintre cele mai
importante evenimente din viața unui
subiect. Cauzometria cuprinde patru etape:
• etapa pregătitoare, în care subiectul este
antrenat să devină expertul
propriei biografii;
• etapa inventarierii de către subiect a celor
mai importante 15 evenimente
reale sau posibile din viața sa;
• ordonarea evenimentelor în ordinea lor
cronologică și
• analiza relaţiilor dintre evenimente.

Metoda cosiliului de psihodiagnoză.

Redescoperită în deceniul opt, metoda a fost de fapt utilizată sub direcția lui H. Murray
pentru selecția unor categorii speciale de combatanți în cel de-al doilea război mondial.
Ea constă în observarea comportamentului candidaților, provocat prin simularea unor
situații reale și în luarea unei decizii finale prin coordonarea rapoartelor mai multor
specialiști. Metoda este utilizată, deocamdată, în selecția managerilor de nivel
înalt.
 CONVORBIREA

Prin metoda socratică de convorbire interlocutorul dezvăluie un nivel de cunoaștere,

atitudini, motive, interese etc. Cadrul convorbirii este mai larg decît cel al anamnezei.
Prin această metodă se sondează opiniile, concepția despre lume, atitudinile, calitatea
expresiei verbale, mecanismele intelectuale, nivelul şi calitatea informaţiilor. Tipurile de
convorbiri pot fi clasificate după mai multe criterii.

După metoda utilizată:

a) convorbirea liberă permite obținerea unei mari diversități de

informații (oferă posibilitatea analizei unor planuri subiective
complexe, presupune o modalitate mai flexibilă, dar mai puţin
riguroasă, care permite exprimarea spontană a subiectului, însă dat
fiind cantitatea mare de informații, acestea sunt greu de sistematizat și
cuantificat);
b) convorbirea clinică se bazează pe realizarea prealabilă a unei
scheme a răspunsurilor posibile (această schemă este rezultatul unor
studii psihologice aprofundate cu privire la fenomenul psihic
investigat);
c) convorbirea semidirijată este focalizată pe obiective precise, dar pe
care psihologul nu le urmăreşte într-o ordine severă (acestea se referă
la diverse aspecte ale activităţii intelectuale, afectivităţii, moralităţii,
sociabilităţii etc.);
d) convorbirea dinamică este specifică metodei psihanalitice și constă
în abordarea unei teme sau a unui incident, despre care subiectul
vorbeşte liber, fără întrerupere (prin mecanismele proiecției sunt
relevate conflicte, obsesii sau prejudecăți, iar în timpul monologului se
produc deblocări ale complexelor latente).
e) convorbirea reflexivă, prin care subiectul este incitat să verbalizeze
tot ceea ce-i vine în minte, în timp ce realizează o activitate sau rezolvă
o problemă (prin acest tip de convorbire, dezvoltată de
introspecţionişti, pot fi evidenţiate strategiile gîndirii, complexitatea
mecanismelor asociative, structura acestora etc.).
f) convorbirea dirijată sau structurată este un gen de chestionar în
formă orală, prin care subiecţilor le sunt adresate aceleaşi întrebări şi în
aceeaşi ordine.
 a) convorbire individuală;
b) convorbire de grup.
Există două tipuri de convorbire de grup.
•Convorbirea de grup dirijată. Subiecților S1, S2, S3, S4 li se
solicită răspunsurile la o anumită problemă. Pentru a elimina
După numărul de efectul de facilitare a răspunsurilor datorită ordinii în care
participanţi: răspund la celelalte întrebări, se schimbă
ordinea astfel, încît fiecare subiect să fie în situațiile 1, 2, 3, 4.
Se formulează atîtea probleme, cîți subiecți sunt în grup. Acest
tip de convorbire relevă tipul de emoție manifestat, adaptarea
la situație, rolul asumat de fiecare participant și
constanța acestui rol.
•Convorbirea de grup liberă. În acest caz, psihologul intervine
doar ca moderator. Soluţia problemei pusă de psiholog
iradiază în cadrul grupului, iar structura comunicărilor este
centrată pe căutarea soluției. Este simptomatică pentru
fenomenele de creativitate, pentru caracteristicile gîndirii şi
afectivității. Stilul de comunicare al moderatorului în
degajarea soluției la problema propusă pentru discuție poat fi:
dominant, individual, dependent de grup sau cooperant.

a) convorbirea cu scop diagnostic (investigarea inteligenței,

personalității,
sociabilității, atitudinilor, valorilor, opiniilor, cunoștințelor);
b) convorbirea cu scop terapeutic;
După
c) convorbirea cu scop de consiliere;
obiectivele
d) convorbirea cu ocazia comunicării rezultatelor examenului
urmărite:
psihologic.
 Critici și avantaje ale testului

Critici aduse testelor

P. Drenth (apud Şchiopu, 1976) clasifică criticile aduse testului în două grupe:
1) obiecţii privind aspectele tehnico-ştiinţifice și
2) obiecţii de ordin etic (cu referire la abuzul de teste – curentul antitest din SUA din
deceniile 6 și 7 a secolului trecut și în Țările de Jos după incendiu).

1) Obiecții de natură tehnico-ştiinţifică

• testele de cunoştinţe conţin prea multe probleme banale;
• testele cu răspunsuri la alegere produc mai degrabă o antrenare a capacităţilor de
recunoaştere, decît a celor de apreciere sau de alegere creatoare;
• testele servesc un model de om mediu și mediocru și exclud personalităţile creatoare,
excepţionale;
• ele operează după vechiul model experimental behaviorist S-R.

2) Obiecţii de natură etică

• confidențialitatea rezultatelor investigației; Avantajele testelor
• mascarea intențiilor funcționale ale
testelor;
• intruziune în viața privată;
• discriminarea persoanelor;
• dezavantaje culturale.

• cunoașterea sistematizată și comprehensivă a subiectului (mai mult de 85% de cazuri de

psihodianoză a capacităţilor intelectuale sunt investigate cu ajutorul testelor, procentul
fiind chiar mai mare în cazul aptitudinilor);
• testele au succese în determinarea tipului logopatiilor și psihopatiilor ușoare;
• testele şi-au dovedit utilitatea în domeniul: clinic, justiţie, şcoală, selecţia personalului,
armată, consiliere privind linia vocațională sau probleme de viață în general;
• pe lîngă domeniul psihodiagnozei, testul permite efectuarea de cercetări ştiinţifice
asupra caracteristicilor grupurilor culturale, profesionale, de vîrstă etc., graţie
caracterului lor standardizat.
 Clasificarea testelor psihologice și criterii de validare a acestora

Clasificarea testelor psihologice

Actualmente, se cunosc cca 17.000 de teste, fapt care justifică această clasificare [3] pentru a ne putea
orienta în problema valorii lor de cunoaștere și predictive. Asemănarea de criteriu (că măsoară același
aspect psihic) nu elimină deosebirile dintre teste cu privire la natura itemilor, colectarea răspunsurilor,
prelucrarea şi interpretarea rezultatelor.
a) Clasificare după obiectivul (criteriu) investigat: teste de inteligență, de personalitate, de aptitudini,
de cunoştinţe, de sociabilitate etc. G. de Lansheere clasifică testele după structură:
1) teste prognostice – teste de maturitate psihică, de maturitate pedagogică, de dezvoltare intelectuală,
de aptitudini specifice.
2)teste de randament – teste de aptitudini sau de cunoştinţe.
3) teste diagnostice(teste analitice)
b) Clasificare după strategia de construcție (se referă în special la bateriile de teste): eterogene (itemii
sau subtestele nu corelează între ele), omogene (grad variabil de interocorelare).
c) Clasificare după materialul utilizat. Există o mare varietate a materialelor utilizate. Cea mai generală
clasificare de acest tip se referă la două categorii: teste verbale şi teste non verbale. De asemenea, se
cunosc teste creion-hîrtie (verbale, proiectiv-spațiale etc.), teste orale, teste cu material (cuburi, rondele,
imagini, figuri geometrice, teste pe aparate). Sarcinile cele mai frecvente date în teste sunt: de ordonare,
clasificare sau numire de obiecte, imagini după culoare, volum, formă, greutate, asocieri de cuvinte cu
înţelesuri similare, opuse, corelate. Se solicită comparaţii sau căutare de cuvinte ascunse, rime,
descifrarea de coduri verbale, coduri de cifre etc. Se mai cere definirea unor concepte, noţiuni, să se
alcătuiască povestiri, raţionamente sau propoziții.
Teste verbale implică comprehensiunea (înțelegerea) verbală (în testele de capacitate intelectuală). Sunt
mai rezistente la deteriorarea psihică şi la uzură.
Teste nonverbale sunt destinate subiecţilor cu handicap de vorbire, analfabeţi, surzi, afazici sau
defavorizaţi cultural. Se folosesc şi pentru faptul că au însuşiri deosebite față de cele care implică
vocabularul (inteligenţă practică, abilităţi specializate, capacitate de combinare în spaţiu, memorie
topografică, a formelor, viteza percepţiei etc.)
d) Clasificare după tipul de administrare: individuale, colective, cu timp limitat (impus) cu timp
nelimitat (liber). Testele individuale permit un examen mai profund și mai riguros (examenul clinic).
Timpul impus favorizează subiecții rapizi.
e) Clasificare după tipul de răspunsuri: cu răspuns liber, deschis, şi la alegere.
f) Clasificare după tipul rezultatelor: teste sintetice și teste analitice. Testele sintetice se adresează unor
activități complexe ce solicită anumite aptitudini. Se finalizează într-o notă de ansamblu care ține seama
de reușita la diferite teste sau subteste ale bateriei. Testele analitice se finalizează cu note distincte
Metoda experimentală este un mod de cunoaştere care presupune coerenţa unui sistem de
pentru componentele bateriei. Acestea permit realizarea de profile psihologice (scări gradate, stelare,
rela ţii ,controlate
scatter prin intermediul
indice de abatere unei proceduri
a valorii individuale experimentale.
faţă de valoarea medie considerate tipică). Conform unei
Se caracterizeaz ă prin aceea c ă:
alte clasificări se disting teste de evaluare, teste de eficiență, teste de performanță și teste proiective.
•procedura experimentală este călăuzită de ipoteze;
•experimentatorul intervine efectiv şi activ provocînd fenomenul cercetat;
•sunt izolate variabilele stimul (independente) şi variabilele răspuns (dependente);
EXPERIMENTUL
•variază și modifică condițiile de manifestare a fenomenelor pentru a verifica ipotezele;
•repetă fenomenul;
•controlează variabilele străine, cu efect perturbator.
 Generalități. Perspective de abordare a inteligenței

Inteligenţa este Există o mare varietate de teste de inteligență. Ele

aptitudinea mentală care
implică capacitatea de a
raţiona, de a prevedea, de
a rezolva probleme, de a
gîndi abstract, de a înţelege
idei complexe, de a învăţa
repede şi de a folosi
experienţa acumulată [2] .
pot fi destinate examinării copiilor sau adulților, necesită o
aplicare individuală sau colectivă. Itemii pot utiliza
material verbal sau nonverbal. Scalele pot constitui o scală
unică sau mai multe scale de natură diferită a căror
rezultate sunt adiționale. Termenul „inteligenţă” provine de
la cuvîntul latin „înteligere”, ceea ce înseamnă „a
relaţiona”, „a organiza”,„a stabili relaţii între relaţii”.
Terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte
gîndirea, care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre

Inteligenţa nu este redusă doar la capacităţi verbale şi logico-matematice.

Există inteligenţă raţională, care exprimă funcţii mentale, reprezentată prin
coeficientul intelectual I.Q. și inteligenţă emoţională, care funcţionează pe baza
sensibilităţii, reprezentată prin coeficientul emoţional (E.Q.). În vederea evaluării
inteligenţei umane trebuie măsurat atît I.Q.-ul, cît şi E.Q.-ul. I.Q.-ul măsoară
inteligenţa academică şi este puternic influenţat de componenta ereditară. De
obicei, acesta este stagnant pe perioada vieţii şi nu poate fi crescut uşor. E.Q.
măsoară inteligenţa emoţională şi depinde doar de individ şi de raportarea
acestuia la societate şi la realitatea externă. De-a lungul timpului, au fost
elaborate o serie de teste de inteligenţă prin intermediul cărora poate fi măsurat
nivelul de I.Q., respectiv de E.Q.

Factorii care determină
funcționarea inteligenţei
raţionale:
• spaţial (perceperea şi compararea configuraţiilor
plane şi tridimensionale);
• perceptiv (identificarea unei configuraţii date într-o
configuraţie complexă);
• memorie (memorarea şi amintirea unor ansambluri
fară relaţii logice);
• raţionament (inducţia şi deducţia logică);
• numeric (manipularea cifrelor);
• verbal (comprehensiunea/înţelegerea) și
• lexical (vocabularul).

În elaborarea testelor de inteligență au fost utilizate diverse perspective:

• concepțiile teoretice, care explică esența inteligenței ca aptitudine de a

rezolva probleme abstracte, ceea ce a determinat identificarea itemilor cu o bună
validitate de conținut în corespundere cu această concepție;
• criteriile obiective – primele teste de inteligență pentru copii au fost construite
pentru a preciza reușita școlară, aceasta fiind unul dintre criterii, un alt criteriu
fiind noțiunea de dezvoltare;
• analiza factorială, care permite evidențierea unei dimensiuni comune pentru
toate probele.
Scala Binet - Simon A. Binet si Dr. Simon in 1905; 1908 si 1911 – perfectionari si revizii. In 1905 scala
cuprindea 30 de probleme asezate in ordinea crescanda a dificultatii, cuprinse prin testarea a 50 copii
normali de la 3 la 11 ani si cativa cu deficiente mintale. Nu avea separatii de varsta. Testul de 6 executii de
ordine simple se considera ca evidentiaza limita superioara a idiotiei adultilor; testul 15 consta in cerinta de
repetitie de propozitii si cuvinte si pune in evidenta limita obisnuita a imbecililor; testul 23 delimita zona
intelectului de limita; testul 9 – limita superioara a inteligentei de 5 ani.– forma organizata pe varste:7 itemi
pentru 6 ani,8 pentru 7 ani,5 pentru 10 ani 1911 – s-au adaugat cateva teste si scala s-a extins pana la varsta
adulta. Gruparea pe varste a devenit mai ferma. Patru teste ale nivelului 10-11 ani au trecut la 12 ani, cele de
la 12 ani la 15 ani, iar cele trei teste ale nivelului de 13 ani plus alte doua noi au constituit nivelul adult. A.
Binet a elaborat notiunea de varsta mintala.

Revizii: Stanford Binet – 1916 > scala etalonata s-a extins la 90 itemi pe o arie larga de la 3 la 19 ani, plus un
nivel adult mediu si unul adult superior.

Aceasta scala continea, la inceput, de fapt, o serie de sarcini adaptate copiilor in functie de varsta. Acest proces
de operare-selectionare era bazat pe studiile realizate de cei doi de-a lungul anilor in ceea ce priveste
dezvoltarea copiilor in conditii normale de viata. Cei doi au inceput prin a-si verifica teoriile, aplicand testul
asupra unui esantion format din cincizeci de copii, dintre care cate zece copii pentru fiecare categorie de
varsta. Copiii selectionati pentru acest studiu erau caracterizati de profesorii lor ca avand o dezvoltare medie
pentru varsta lor. Scopul “Scalei Binet-Simon”, scala care ulterior a fost modificata de doua ori, era de a
confrunta capacitatile mentale ale copiilor implicati in studiu cu capacitatile copiilor considerati normali.

“Scala Binet-Simon” era formata din treizeci de sarcini a caror dificultate crestea treptat. Cea mai usoara
sarcina putea fi realizata de toti copiii, chiar si de cei care sufereau de retard mintal sever. De exemplu, unele
dintre cele mai usoare sarcini erau de a-l face pe copil sa urmareasca cu ochii un chibrit aprins sau sa agite
mainile. Dintre cele de dificultate medie, amintim cele prin care i se cerea copilului sa-si indice anumite parti
ale corpului, sa repete o serie de 3 numere, sa repete propozitii simple sau sa defineasca notiuni ca: mama,
furculita, casa. Sarcinile de dificultate crescuta cereau copiilor sa redea in tablou din memorie sau sa
construiasca o propozitie in care sa se regaseasca trei cuvinte date. Cele mai dificile sarcini cereau repetarea a
sapte numere luate la intamplare sau gasirea de rime pentru un cuvant dat.

In ceea ce priveste interpretarea testului, aceasta se facea in functie de indicele de pe scala, care indica
varsta mentala a copilului. De exemplu, un copil cu varsta cronologica de 6 ani, care a reusit sa indeplineasca
toate sarcinile corespunzatoare varstei de 6 ani, dar nimic mai mult, are o varsta mentala egala cu varsta sa
cronologica.

Scala de inteligenta Wechsler pentru copii a fost publicata,intr-o prima varianta, in

anul 1967 si apartine lui David Wechsler.In anul 1989 el este revizuit,noua varianta
cuprinzand mai multe modificari si imbunatatiri,atat ale continutului, cat si ale
procedurilor de administrare.Probele utilizate de el nu sunt deloc originale,cel putin
structura, natura lor este imprumutata din testele altor baterii printe care si cea a lui
Binet-Simon.Meritul lui Wechsler consta insa in a fi gasit o combinatie foarte
reusita.Acest instrument a fost construit cu intentia de a oferi practicienilor un mijloc
de masurare a abilitatilor mentale(inteligentei) a copiilor prescolari, micilor scolari
sau a celor cu varsta intre 4 si 6 ½.Varianta initiala a testului (W.I.S.C.) cuprinde doua
categorii de teste,respectiv 11 subiecte ale intregului test si anume :
 Generalități. Repere istorice în dezvoltarea testelor de personalitate
Testele de personalitate
desemnează probele care
investighează manifestă-
rile nonintelectuale ale
personalității (volitive și
afective), cît și deviațiile
acestora
Testele psihometrice
de personalitate
diferă între ele prin
situația utilizată ca
stimul. Majoritatea
sunt scale cu
întrebari, la care
subiectul trebuie să
răspundă în
funcție de ce
gîndește, crede,
simte, apreciază etc.
Din acest considerent
, ele mai sunt numite
chestionare sau scale
de autoevaluare.
Testele de personalitate au ca obiect de studiu componentele
afective și volitive ale personalităţii. Au la bază o situaţie pe cît
posibil standardizată, care să permită comparaţii, iar rezultatele
lor nu se exprimă cantitativ. Acest tip de teste nu se finalizează
prin stabilirea unui scor, în schimb ele permit o evaluare
calitativă a proceselor psihice care concură la organizarea
personalităţii. Datorită acestui fapt, toate răspunsurile la testele
de personalitate sunt valide şi semnificative, spre deosebire de
răspunsurile date la testele de nivel (unde există întotdeauna un
răspuns corect şi unul greşit). Apariţia testelor de personalitate
marchează o etapă nouă în dezvoltarea curentului psihometric.
Momentul de start a fost anul 1914, cînd Robert S. Woodworth a
pus la punct primul chestionar de personalitate (Personal Data
Sheet), în scopul de a standardiza interviurile psihiatrice. Acest
chestionar viza domeniul militar, fiind destinat identificării
recruţilor susceptibili de boli psihiatrice.
Clasificarea testelor de personalitate
Testele de personalitate diferă în funcție de scopul pe care îl
urmăresc, fiind clasificate în trei categorii:
1. Chestionare de personalitate propriu-zise;
2. Teste de interese, atitudini și valori;
3. Probe orientate spre psihologia sănătății
În timp ce scalele de autoevaluare reprezintă un efort
introspectiv, cele de hetero-evaluare dau aceeași rigoare
observării comportamentului în măsură sunt coordonate cu
elemente non-intelectuale.
Teste psihometrice de autoevaluare
Numărul de chestionare de personalitate propriu-zise este impunător, datorită ușurinței
utilizării, administrării, cotării și interpretării acestora. Unele măsoară doar o singură
trăsătură, majoritatea însă permit evaluarea simultană a mai multor criterii. În funcție de
punctul de plecare al elaborării lor, chestionarele de personalitate ar putea fi grupate în trei
categorii,:
a) derivate dintr-o teorie psihologică explicită;
b) derivate prin criterii empirice;
c) derivate din analiza factorială

TESTE PROIECTIVE

Testele proiective de personalitate se referă la probele care au în comun faptul de a se

prezenta ca teste de eficiență, furnizînd în același timp informații despre aspectele non-
cognitive. În aceste teste, subiectul ignoră scopul real al evaluării, fără ca să-și dea seama
ce trăsături de personalitate pot fi deduse în baza răspunsurilor sale, fapt ce justifică și
denumirea de teste indirecte. Proiecția denotă o acțiune fizică (lansarea proiectilelor).
Freud a utilizat acest cuvînt pentru a descrie acțiunea psihică caracteristică persoanei
paranoice, ce constă în a expulza din conștiință sentimente criticabile pentru a le atribui
altora. În cadrul testelor proiective, proiecția are trei semnificații.
În primul rînd, testele proiective favorizează descărcarea de tot ceea ce subiectul refuză să
fie, de ceea ce el percepe ca fiind puncte vulnerabile ale personalității sale.
În al doilea rînd, așa cum, în sens matematic, proiecția corespunde unui punct sau mai
multe din spațiu, unui punct sau ansamblu de putere pe o dreaptă sau suprafață, prin
asemănare, testele proiective fac ca subiectul să răspundă astfel, încît structura acestui
răspuns să corespundă structurii personalității sale.
Și, în sfîrșit, în al treilea rînd, semnificația dată de optică, în care proiecția luminoasă,
pornind de la un focar trimite pe o suprafață raze (de exemplu, teatrul umbrelor,
cinematografia etc.), un test proiectiv, asemeni unei raze X, traversează interesele
personalității, fixează imaginea ascunsă a acesteia pe un revelator (testul propriu zis) și
permite, astfel, ca ceea ce este ascuns să devină manifest
 Testele proiective sunt folosite pe larg în domeniul clinic și cel al psihanalizei. Ele se
diferențiază de cele psihometrice prin:
• ambiguitatea materialului prezentat și
• libertatea raspunsului.

Termenul „test proiectiv” [2, p.133] a

fost menționat pentru prima dată de
Frank, în una din lucrările sale
publicată în 1939. Autorul a utilizat
acest termen pentru a sublinia
asemănările dintre trei tipuri de probe:
1. testul de asociații (Jung);
2. testul petelor de cerneală
(Rorscharch) și
3. testul de apreciere tematică T.A.T.
(Murray).

Avantaje și dezavantaje ale testelor Dezavantaje (limite) ale testelor

proiective
Avantaje ale testelor proiective [4]
1) Caracterul mult mai „liber” al subiectului supus
testării de a acţiona, de a- şi alege conduita. Deşi se
produce în cadrul strict al unei tematici prestabilite,
maniera de exprimare a subiectului nu este supusă
unor rigori stricte, ceea ce favorizează comunicarea și
exprimarea liberă. Totuși, trebuie să precizăm că
sarcinile testelor proiective au doar aparent un
caracter liber. Ele pot fi considerate
ca un gen de „modele-capcană”, ca „pretexte”, care
declanşează conduite complexe, răspunsuri speciale
din partea subiectului.
2) Antrenarea globală a manifestării personalităţii, la
care participă sferele senzorial-perceptivă, imaginaţia,
reprezentările, pulsiunile, afectivitatea, sfera ideativ-
simbolică, expresia subiectului.
3) Valoarea psihoterapeutică, probele, aducînd la
suprafaţă, în sfera extrapsihică, conflicte şi complexe
inconştiente, latente, produc o stare de uşurare
catarctică.
4) Utilitatea practică atît în domeniul normalului, cît
şi în domeniul psihopatologicului.
proiective
În general, nu există restricții în administrarea testelor
proiective. Acest fapt a determinat, în anumite cazuri,
utilizarea abuzivă și chiar neautorizată a acestora,
dar şi interpretarea eronată. Testele proiective trebuie
administrate în scopul obţinerii unor date suplimentare, mai
precise sau pentru a se pune în evidenţă
aspectele psihice ale personalităţii care prin alte mijloace nu
pot fi relevate. Printre dezavantajele aplicării testelor
proiective, cele mai importante ar fi:
1) Dificultăți în administrarea testelor în psihopatologie –
în stările de negativism psihotic, obsesiv-fobice, delir,
agitaţie, oligofrenii de gradul II şi III sau demenţe avansate;
2) Implicații de ordin deontologic – pot aparea situaţii în
care utilizarea testelor proiective are efecte negative din
punct de vedere deontologic, în legătură cu datele
psihocaracteriale pe care le obţinem prin test. Se cere tact,
răbdare, discreţie şi, mai ales, o selectare riguroasă a
probelor pe care le va folosi
experimentatorul (D. Anzieu);
3) Absenţa competenţei ştiinţifice la unii dintre cei care
creează sau administrează testele proiective sau situaţii în
care unele teste standard, de largă
răspîndire, sunt modificate ad-hoc, nejustificat şi arbitrar;
4) Influenţa experimentatorului asupra răspunsurilor pe
care subiectul le dă la proba respectivă, fapt ce necesită
păstrarea unei atitudini corecte privind dinamica
relaţiilor interpersonale;
 Clasificarea testelor proiective se poate realiza în diferite
moduri. Frank, inventatorul conceptului de test proiectiv, a
propus urmă toarea clasificare:
• tehnici constitutive – subiectul structurează un material
prezentat în mod nestructurat;
• tehnici constructive – subiectul porneşte de la un material
definit şi construieşte structuri mai ample (de exemplu,
mozaic, testul satului);
• tehnici interpretative – subiectul interpretează un material
Clasificarea testelor avînd o semnificaţie afectivă ;
proiective • tehnici catarctice – subiectul exteriorizează , fiind inlfuențat
de diverși stimuli, o reacţie emoţională ;
• tehnici refractive – subiectul trebuie să suporte distorsiuni
ale unei activită ţi de comunicare (grafologie sau Mira).
H. J. Eysenck diferențiază patru grupe de teste proiective:
• teste de completare –subiectul completează un lanţ de
asociaţii, punctul de plecare fiind stimulul standard;
• teste interpretative – subiectul interpretează stimulul
prezentat;
• teste de producţie – sunt probe de construcţie sau de creaţie
pe o anumită temă ;
• teste de observaţie – subiectul, plasat în faţa unor teme slab
structurate, este studiat comportamental.

J. E. Bell distinge trei grupe de teste proiective:

• asociaţiile de cuvinte şi tehnicile înrudite;
• testele cu stimuli vizuali;
• mişcările expresive şi formele înrudite lor;
• jocul, simplu sau dramatic, şi metodele înrudite.