Mioara Anton, Ceausescu Si Poporul

exemplar pentru autor - BT
Mioara Anton Roman
CEAUȘESCU ȘI POPORUL!
Scrisori către „iubitul conducător”
(1965-1989)
Editura Cetatea de Scaun
www.cetateadescaun.ro
Mioara Anton Roman
CEAUȘESCU ȘI POPORUL!
Scrisori către „iubitul conducător”
(1965-1989)
Referenți științifici:
Prof. univ. dr. Vladimir Tismăneanu
Cercetător științific………I …. Cosmin Popa
Editor si copertă: Dan Mărgărit
Coperta I: ………
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ANTON ROMAN, MIOARA
Ceauşescu şi poporul : scrisori către "iubitul conducător" (1965-1989) /
Mioara Anton Roman ; pref.: Vladimir Tismăneanu. - Târgovişte : Cetatea de
Scaun, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-537-350-1
I. Tismăneanu, Vladimir (pref.)
329.15(498) Ceauşescu,N."1965/1989"
929 Ceauşescu,N.
Reproducerea parțială sau totală fără acordul editurii reprezintă infracțiune.
ISBN 973-606-537-350-1
Copyright Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016
www.cetateadescaun.ro, editura@cetateadescaun.ro
CUPRINS
Scrisori către putere în epoca național-stalinismului ...... 7

Introducere .................................................................. 11
Capitolul I. Construirea consensului (1965-1971) ....... 29
Capcanele liberalizării .......................................................... 29
Good morning, Vietnam! .................................................... 39
Damnatio memoriae și strategia reabilitărilor...................... 47
Emoție de august: reacții la invazia din Cehoslovacia ......... 59
Capitolul II. Nașterea societății socialiste .................... 68
Să umplem casele de copii! Politica pronatalistă .................. 68
„Părinții evazioniști” ............................................................. 77
Scrisorile invitație. 1966-1974 ............................................. 85
Capitolul III. „Munca cu scrisorile”. Ficțiuni

propagandistice și realități cotidiene .................................. 93
Reorganizări legislative ........................................................ 93
Viață nouă, probleme vechi................................................ 104
Un deceniu întunecat ......................................................... 119
„La zi, în agricultură!” ........................................................ 134
Depășirile de plan: o luptă imposibilă ................................ 147
Spațiul locativ ..................................................................... 159
Dificultățile aprovizionării ................................................. 165
Capitolul IV. Reguli și norme pentru societatea omului
nou ................................................................................. 186
Parazitismul social.............................................................. 186
Bacșiș, bișniță, comerț ilicit ................................................ 210
6 Mioara Anton Roman
Alimentația rațională ......................................................... 220

Capitolul V. „Partidul, Ceaușescu, România”! Oameni
mici și oameni mari ......................................................... 233
Viața de partid.................................................................... 238
Lirica voluntară .................................................................. 257
Mulțumiți și… nemulțumiți .............................................. 272
Istorii suprapuse: cineaști, actori și scriitori ....................... 296
Capitolul VI. Strict confidențial ................................. 310
Anonime și denunțuri ........................................................ 311
Scrisori către „tovarășa” ...................................................... 326
„Mărturisiri intime”............................................................ 337
Concluzii ................................................................... 350

Bibliografie ................................................................ 360
SCRISORI CĂTRE PUTERE

ÎN EPOCA NAȚIONAL-STALINISMULUI
Sunt foarte bucuros să salut această apariție editorială extrem de

valoroasă datorată Mioarei Anton, cercetător științific la Institutul de
Istorie „Nicolae Iorga“. Mioara Anton este de puțin timp și redactor-
șef adjunct al prestigioasei publicații Studii și Materiale de Istorie
Contemporană, revistă academică la care colaborez constant încă din
anul 2007 (sunt, de altfel, și membru al Colegiului editorial).
„Ceaușescu și poporul!“ Scrisori către „iubitul conducător” (1965-
1989) completează de fapt un demers documentar și istoriografic
început de autoare în urmă cu câțiva ani și concentrat asupra
1
perioadei Gh. Gheorghiu-Dej . De data aceasta avem de-a face cu o
solidă lucrare de interpretare ce exploatează cu precădere o categorie
aparte de documente istorice, cele emanate de la Secția Scrisori și
Audiențe a Comitetului Central al PCR. Cartea Mioarei Anton se
conjugă cu tendințe mai recente din istoriografia occidentală care
explorează reacțiile pe care oamenii simpli le-au avut în raport cu
autoritățile politice, exprimate prin scrisori, memorii, petiții etc.
adresate puterii dictatoriale. Nu de puține ori opiniile omului de
rând au fost ambivalente și contradictorii; or, Mioara Anton știe să
tragă concluziile ce decurg din această realitate complexă.
Contradicțiile nu îi caracterizează doar pe cei guvernați. În
capitolul I – Construirea consensului, 1965-1971 – Mioara Anton scoate
în evidență contradicțiile de la vârful puterii: liberalizarea și relaxarea
ideologică par să coexiste cu tendințe specifice anilor 1950 (vezi, spre
exemplu, pedepsirea draconică a studenților de la Facultatea de
Filosofie din București în toamna anului 1965; ostracizarea
profesorului Tudor Bugnariu; arestarea unor manifestanți de la
demonstrația studențească – cu puternice conotații creștine – din
Ajunul Crăciunului în 1968 etc.). Autoarea scrie inclusiv despre cei
1
Mioara Anton, Laurențiu Constantiniu (editori), Guvernați și guvernanți. Scrisori
către putere, Editura Polirom, Iași, 2013.
reprimați în anii dejismului, care au suferit pedepse pentru vini de

multe ori inventate; mai mulți dintre ei s-au grăbit să mulțumească
conducerii partidului pentru revizuirea sentințelor și reabilitarea
memoriei celor dispăruți (îndeosebi în contextul reabilitărilor din
aprilie 1968). „Însă – menționează autoarea – nu toți s-au lăsat
păcăliți de acest spectacol al generozității partidului, fiind înregis-
trate și o serie de scrisori critice, precum cea semnată de episcopul
Alexandru Todea...“. Lp-am cunoscut pe prelatul greco-catolic mai
2
ales prin intermediul mărturiilor Mioriței Baciu Got și grație scrie-
3
rilor lui Cristian Vasile . Dar aș spune că la fel de important a fost și
contactul direct cu Blajul – acolo am vizitat în mai 2014 adevărate
locuri ale memoriei și am avut sub ochi o lucrare impresionantă
4
despre episcopul (devenit cardinal) Alexandru Todea . Cum scriam și
cu altă ocazie, după 1948 regimul comunist din România a acționat
mimetic și a urmat cu patologic zel linia Kremlinului de eradicare a
greco-catolicismului. Una dintre victime a fost episcopul clandestin
Alexandru Todea. Probabil acesta a sesizat printre primii natura dife-
rită a regimului reformator al „Primăverii de la Praga“, care a resta-
bilit Biserica Greco-Catolică din Slovacia, și regimul lui Ceaușescu
care a menținut Biserica Română Unită în clandestinitate. Astfel de
distincții între diferitele țări comuniste sunt vădite și în cartea
Mioarei Anton care, mai ales în introducere, plasează exemplar cazul
românesc în contextul est-european și sovietic.
Volumul are meritul de a scoate la lumină aspecte mai puțin
cercetate; voi da câteva exemple: de pildă, mobilizarea unor români
pentru a se înrola ca voluntari împotriva imperialiștilor în războiul din
Vietnam – vezi Good Morning, Vietnam!). Mărturisesc că uitasem de
articolul lui Zaharia Stancu, Tradiția caselor pline de copii, din
„Scânteia” (23 septembrie 1966), care se înscria în cadrul campaniei
pronataliste agresive ce pregătea nefastul Decret nr. 770/2 octombrie
2
Vezi, între altele, Miorița Baciu Got, Istoria unui destin confiscat. Tatăl meu,
martirul neștiut Viorel Baciu, cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Curtea
Veche, București, 2013.
3
Între Vatican și Kremlin. Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) în
timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, București, 2004.
4
Dr. Virgil Bercea (coord.), Alexandru Cardinal Todea. 100, Editura Primus, Oradea,
2012.
„Ceaușescu și poporul!” Scrisori către „iubitul conducător” (1965-1989) 9
1966 de interzicere a avorturilor. În capitolul II – intitulat sugestiv

Nașterea societății socialiste – Mioara Anton ni-l readuce în atenție.
Uitasem sau oricum nu îl mai identificam pe Zaharia Stancu cu acest
articol, ci rețineam acțiunea lui benefică din cadrul Uniunii Scriitorilor,
ostilă unor jandarmi culturali precum Eugen Barbu, precum și
dezicerea de L. Răutu (din 1965). Îndemnul lansat de Zaharia Stancu în
ziarul „Scânteia”, un an mai târziu, era un semnal că viața privată a
românilor avea să ia o nefericită întorsătură. În fond, Mioara Anton nu
face altceva decât să ne înfățișeze diferite ipostaze biografice (și nu
trebuie uitat că Zaharia Stancu fusese în fond colaboratorul privilegiat
al Direcției de Propagandă și Agitație mai ales între 1948 și 1950,
5
dedicându-i cărți lui Răutu ).
Același capitol vorbește odată în plus despre contradicțiile celor
care se adresau puterii: erau la curent cu ateismul oficial, și totuși
insistau să îl invite pe secretarul general la ceremonii creștine, precum
botezul sau căsătoria (religioasă). Potrivit unui raport general al
scrisorilor-invitație, citat de autoare, în perioada 1966-1973, 4.395 de
familii și-au exprimat dorința ca familia Ceaușescu să participe la
petrecerile de botez sau la căsătorie. Pentru a-i capta bunăvoința, unii
români își botezau copiii cu numele Nicolae sau programau petrecerile
în preajma zilei de 26 ianuarie, data de naștere a lui Ceaușescu. Poate
acest gen de contradicții s-a prelungit și în post-comunism. Studierea
lor ne-ar ajuta și la cunoașterea tranziției accidentate de după 1989.
Scoaterea în evidență a contradicțiilor și a diverselor forme de
duplicitate se regăsește și în Capitolul III – „Munca cu scrisorile”.
Ficțiuni propagandistice și realități cotidiene – la fel ca și în ultimele
capitole. În plus, Mioara Anton aduce în atenția cititorului și problema
sprijinului social pentru regimul politic; autoarea analizează tipurile de
petent, concentrându-se asupra chestiunii omului silit la duplicitate.
Comunismul, am mai spus-o poate, pe urmele lui Aleksander Wat, a
6
ucis omul interior . Cititorului i se prezintă o tipologie a reacțiilor
5
Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măștile
răului, Editura Humanitas, București, 2008, p. 99.
6
Aleksander Wat, Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Convorbiri cu
Czeslaw Milosz, traudecere din polonă și note de Constantin Geambașu, Editura
Humanitas, București, 2014.
venite din societatea românească cuprinzând diferite forme ale

rezistenței, dar și ale strategiilor de acomodare.
Mioara Anton emite o opinie cu care sunt total de acord: aceea
că după 1975, mai ales, a existat un fel de permanentă stare de asediu
ideologic; pot să confirm și prin prisma experienței personale (cel
puțin până în 1981). Autoarea are dreptate: perioadei de relaxare și de
consolidare a puterii i-au urmat stagnarea și alunecarea pe panta
național stalinismului. A fost, dacă vreți, un anti-sovietism fără anti-
stalinism. Protocronismul și delațiunile din mediile intelectuale și
artistice – denunțuri care ajungeau de la un timp și la Elena
Ceaușescu (vezi capitolul VI – Strict confidențial) – întregesc acest
tablou terifiant al barocului stalino-fascist al ceaușismului târziu.
Cartea poate fi privită ca o istorie a comunismului prin scrisori. Este
o foarte reușită lucrare de istorie socială și politică ce încearcă să
elucideze resorturile complexe ale relației dintre guvernați și guvernanți.
Vladimir Tismăneanu
București-Timișoara, Iunie 2016
INTRODUCERE
„Ce legătură are lozinca «Ceaușescu și poporul!»” cu suferințele

actuale ale poporului?” întreba acuzator, prin intermediul Europei
Libere, o voce anonimă revoltată de condițiile existente în România
1
socialistă a anului 1984 . La aproape 20 de ani de la accederea la
putere, Ceaușescu reușise performanța, deloc lăudabilă, de a ostiliza
populația în numele construirii societății socialiste multilateral
dezvoltate. „Cel mai iubit fiu al poporului” devenise pentru cei mai
mulți dintre români un „dezastru al națiunii”.
„Ceaușescu și poporul!”. Scrisori către „iubitul conducător” (1965-
1989) continuă cercetările referitoare la dialogul dintre societate și
putere care au fost reunite în volumul Guvernanți și guvernați.
Scrisori către putere. 1945-1965, Iași, Polirom, 2013. Dacă în primul caz
atenția noastră s-a concentrat asupra reacțiilor pe care societatea le-a
manifestat față impunerea modelului stalinist, în partea a doua am
analizat tipurile de răspuns pe care oamenii obișnuiți le-au avut în
interacțiunea lor cu puterea comunistă în intervalul 1965-1989.
Raporturile dintre cei de jos și cei de sus au fost reglate de o serie de
elemente specifice regimului Ceaușescu: maturizarea sistemului,
naționalism/protocronism, sistematizare, industrializare accelerată și
revoluție agrară, consolidarea conștiinței socialiste prin impunerea
de noi coduri și norme pentru societatea multilateral dezvoltată,
raționalizări și economisiri, penurie generalizată, conformism,
duplicități, contestare și disidență.
În istoriografia occidentală a ultimilor ani s-a reevaluat rolul și
locul individului în regimurile comuniste. Studiile de caz referitoare
la Uniunea Sovietică înfățișează o societate care a reacționat, a
criticat și a răspuns la măsurile care i-au invadat și ordonat existența.
Școlile revizioniste și post-revizioniste s-au situat, prin cercetările lor,
dincolo de logica maniheistă a unui stat fără societate și au explorat
1
Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă¸ vol. I, ed. Gabriel
Andreescu, Mihnea Berindei, Polirom, Iași, 2010, p. 265.
cu precădere reacțiile diverse pe care cetățenii le-au avut față de un

regim politic în care au fost nevoiți să evolueze. Astfel, au fost
propuse noi direcții de analiză prin care s-au individualizat reacțiile
anumitor grupuri sociale față de politicile staliniste, fie că ne rapor-
tăm la țărani, muncitori, intelectuali sau la noua elită a partidului.
Așa cum arată Sarah Davies, atitudinile cetățenilor sovietici nu pot fi
interpretate numai din perspectiva susținerii sau a opoziției față de
regimul stalinist. Dimpotrivă, omul sovietic, la fel cum vom vedea și
omul ceaușist, a excelat prin rafinarea opiniilor ambivalente și
2
contradictorii . Unele măsuri s-au situat în orizontul de așteptare al
societății (creșterea salariilor, construirea de noi locuințe, ascensiune
socială), în vreme ce altele au sporit presiunea asupra corpului social
(variațiile planurilor de producție, raționalizările, cenzura, constrân-
gerile ideologice). Dintre lucrările cele mai reprezentative ale școlii
revizioniste le amintim pe cele semnate de Sheila Fitzpatrick, Sarah
3
Davies, Lynne Viola, Matthew Lenoe, Lewis H. Siegelbaum ș.a.
Dezbaterea istoriografică nu s-a limitat numai la explorarea
universului lui homo sovieticus și a ritualurilor sale cotidiene.
Germania nazistă a oferit, de asemenea, un vast spațiu de reinterpre-
tare și reanalizare a reacțiilor pe care societatea germană le-a mani-
festat în ansamblul său față de regimul național-socialist patronat de
4
Hitler .
2
Sarah Davies, Popular Opions’s in Stalin Russia: Terror, Propaganda and Dissent,
1934-1941, New York, Cambridge University Press, New York, 1997.
3
Sheila Fitzpatrick, Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet
Russia in the 1930s, Oxford University Press, 1999; Eadem, Supplicants and Citizens:
Public Letter-Writing in Soviet Russia in the 1930, „Slavic Review”, vol. 55, 1996, pp.
78-105; Lynne Viola, Peasant Rebels under Stalin. Collectivization and the Culture of
Peasant Resistance, New York, Oxford University Press, 1996; Matthew Lenoe,
Closer to the masses: Stalinist culture, social revolution, and Soviet newspapers,
Cambridge, Harvard University Press, 2004; Lewis H. Siegelbaum (ed.), Borders of
Socialism. Private spheres of Soviet Russia, Palgrave Macmillan, New York, 2006.
4
Dintre lucrările cele mai recente în care sunt analizate comparativ stalinismul și
nazismul amintim Beyond Totalitarianism. Stalinism and Nazism Compared,
Michael Geyer, Sheila Fitzpatrick (eds.), New York, Cambridge University Press,
2009; Paul Corner (ed), Popular Opinion in Totalitarian Regimes: Fascism, Nazism,
Communism, Oxford University Press, New York, 2009. Vezi cu precădere studiul
din acest volum semnat de Ian Kersaw, Consensus, Coercion and Popular Opinion in
the Third Reich: Some Reflections (pp. 33-48), în care se arată că germanii nu s-au
Curentul post-revizionist, afirmat în ultimul deceniu prin contri-

buții valoroase, a propus o nouă paradigmă de cercetare prin care
individul și nu grupul social a fost prioritar în relația dintre regimul
sovietic și societate. Fără să inoveze foarte mult, post-revizioniștii au
redeschis și au nuanțat discuția referitoare la sprijinul social pentru
5
regimul sovietic . Revoluția socială, pătrunderea în rândurile parti-
dului au însemnat schimbări semnificative în viața celor care și-au
exprimat deschis adeziunea față de transformările prin care trecea
societatea: de la însușirea limbajului puterii la internalizarea scopu-
rilor regimului. Integrarea în proiectul sovietic a însemnat schim-
barea statutului social, educație ideologică, ascensiunea în ierarhia
de partid și de stat, obținerea de privilegii.
Deschiderea arhivelor a permis extinderea cercetărilor și asupra
relației dintre societate și regimul sovietic după moartea lui Stalin.
Cuprinse generic în termenul late stalinism/socialism aceste analize
insistă asupra strategiilor și mecanismelor prin care societatea și-a
reglat ritmurile vieții cotidiene în fazele de maturizare a regimului
6
sovietic . Cercetările au evidențiat contrastul existent între aparen-
țele discursului oficial, ritualizat și osificat, și dinamica societății care
a dezvoltat tehnici de disimulare. În late socialism, homo sovieticus a
devenit prin excelență duplicitar, deopotrivă angajat în activitățile
oficiale, încrezător în scopurile societății socialiste, dar preocupat,
totodată, de atingerea unor obiective personale (acces la bunuri
raportat la regimul nazist numai de pe poziții de colaborare-critică/opoziție. La fel

ca și în cazul societății sovietice, în stalinism poziționările cetățenilor au fost variate.
5
Timothy Johnson, Being Soviet Identity. Rumour and Everyday Life under Stalin.
1939-1953, Oxford, 2011; Igal Halfin, Red Autobiographies. Initiating the Bolshevik self,
Herbert J. Ellison Center for Russian, East European and Central Asian Studies,
University of Washington, 2011; Sheila Fitzpatrick, Tear off the Masks! Indentity and
Imposture in Twentieth Century in Russia, Princenton University Press, Princeton
and Oxford, 2005.
6
Vezi Juliane Fürst (ed.), Late Stalinist in Russia. Society between reconstruction and
reinvention, New York, Routledge, 2006; Eadem, Stalin’s Last Generation. Soviet
post-war youth and the emergence of mature socialism, New York, Oxford University
Press, 2010; Alexei Yurchak, Everything was forever, until it was no more. The Last
Soviet Generation, Princenton Universit Press, 2005; Neringa Klumbyte, Gulnaz
Sharafutdinova, Soviet Society in the late Socialism, 1964-1985, Lanham, Lexington
Books, 2013.
7
occidentale, implicarea în rețelele economiei subterane) . Un
fenomen identificabil și în cazul României socialiste.
Investigarea habitatului lui homo sovieticus a creat noi dezbateri
referitoare la individualizarea reacțiilor societății în raport cu regimul
politic. Amintim volumul coordonat de Vladimir Kozlov, Sheila
Fitzpatrick, Sergei V. Mironenko, Sedition. Everyday Resistence in the
Soviet Union under Khrushchev and Brezhnev (2011), precum și
studiul ce deschide această lucrare, semnat de Sheila Fitzpatrick, care
realizează o tipologie a reacțiilor societății sovietice a anilor ’60-’70.
Sheila Fitzpatrick arată că putem vorbi despre diferite forme ale
rezistenței cotidiene: de la bancuri, bârfe, discuții politice, desfă-
șurate într-un cerc restrâns, și prin care este ironizat și criticat regi-
mul, la dorința explicită a cetățenilor de a se face auziți prin trimi-
terea de scrisori anonime în care erau denunțate abuzurile puterii,
criticat liderul partidului, răspândite manifeste sau vandalizate
portretele oficiale. Tot Sheila Fitzpatrick consideră că, dacă disidența
este un fenomen propriu cercurilor intelectuale, putem plasa
rezistența cotidiană într-o formă similară de răspuns a societății față
8
de presiunile puterii politice .
Însă tema rezistenței cotidiene nu este în totalitate acceptată de
cei care s-au aplecat asupra studiului societății sovietice. Criticii
acestei teorii arată că nu există o distincție clară între ceea ce este
rezistență și strategiile de acomodare pe care oamenii le-au dezvoltat
pentru a se pune la adăpost de puterea politică. Ei acuză caracterul
generalizant al acestor interpretări, astfel că din perspectiva
rezistenței cotidiene fiecare cetățean al regimului comunist devenea
7
Cercetările referitoare la evoluția societății sovietice în late socialism au fost
reunite de revista „Cahiers du Monde Russe” 1-2 și 3-4/2013 în două numere
tematice intitulate L’expérience soviétique à son apogee. Culture et société des années
Brežnev, vol. I, Le socialisme réel en trois dimensions: passé, future, ailleurs și vol. II,
En deçà du contrôle idéologique. Déploiment des subjectivités et prise en compte des
publics.
8
Sheila Fitzpatrick, Popular Sedition in the Post-Stalin Soviet Union, în Sedition.
Everyday Resistence in the Soviet Union under Khrushchev and Brezhnev, Vladimir
Kozlov, Sheila Fitzpatrick, Sergei V. Mironenko, Yale Univerity Press, 2011, pp. 10-11.
Vezi, de asemenea, și Michael David-Fox, Peter Holquist, Marshall Poe, The
Resistence Debate in Russian and Soviet Historiography, Jeffrey J. Rossman, Workers
Resistence under Stalin. Class and Revolution on the Shop Floor (2005).
9
un posibil opozant . Spre exemplu, Timothy Johnson propune ca
alternativă analiza practicilor cotidiene prin care oamenii obișnuiți
au încercat să se adapteze și să facă față unui context economic și
social dificil.
În cazul românesc, ca urmare a deschiderii arhivelor și a
înlăturării restricțiilor legislative, constatăm în ultimii ani o creștere
simțitoare a studiilor consacrate regimului Ceaușescu, precum și o
diversificare a temelor de cercetare. Tot mai multe lucrări publicate
recent aduc în prim-plan complexitatea vieții cotidiene din deceniile
opt și nouă: spații de locuire, efectele politicilor pronataliste, violența
instituționalizată și frica difuză, revoltele și cazurile de disidență,
munca patriotică, acțiunile de educație ideologică, dezvoltarea rețe-
lelor economiei subterane ilustrate prin bișniță și comerț ilicit etc.
Studiile de istorie socială recompun imaginea unei societăți aflată,
10
mai ales după 1975, într-o permanentă stare de asediu ideologic .
Dispariția lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, nu a creat o
problemă majoră pentru succesiunea puterii în interiorul PMR.
Orchestrată în culisele Biroului Politic, numirea lui Nicolae
Ceaușescu a părut tuturor celor apropiați cercurilor puterii o
soluție convenabilă. Cu o bogată experiență birocratică dobândită
atât în perioada ilegalității, cât mai ales după 23 august 1944, noul
prim-secretar părea o garanție sigură pentru continuarea proiec-
telor începute de predecesorul său și de echipa acestuia
(industrializarea masivă și o politică externă autonomă în cadrul
blocului comunist). Dar evoluția lui Nicolae Ceaușescu a fost una
imprevizibilă. Perioadei de relaxare și de consolidare a puterii i-a
9
Dezbaterea istoriografică la Timothy Johnson, Being Soviet Identity. Rumour and
Everyday Life under Stalin. 1939-1953, Oxford, 2011, p. xx-xxiv.
10
Printre lucrările recente amintim Manuela Marin, Între prezent și trecut: cultul
personalității lui Nicolae Ceaușescu și opinia publică românească, Cluj-Napoca,
Editura Mega, 2014; Simona Preda, Patrie Română, țară de eroi!, București, Editura
Curtea Veche, 2014; Valeriu Antonovici, Munca patriotică. Radiografia unui ideal
falsificat, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2015; Zoltan Rostas, Antonio Momoc,
Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, București, Editura Curtea Veche, 2013; Politică
și societate în epoca Ceaușescu, coord. Florin Soare, Institutul de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Iași, Polirom, 2014, precum
și numărul special al anuarului editat de ICCMER, Între transformare și adaptare.
Avataruri ale cotidianului în regimul comunist din România, vol. VIII, 2013.
urmat stagnarea și alunecarea pe panta național-comunismului și

a dictaturii personale.
Principalul „beneficiar” al acestor transformări a fost societatea
care, la fel ca și în cazul regimului Gheorghiu-Dej, a devenit suportul
experimentului de legitimare a noului lider și a politicilor economice
care continuau drumul anevoios al construirii comunismului.
Conform documentelor programatice, societatea socialistă, a cărei
proiecție era anunțată în cadrului Congresului al IX-lea, își
fundamenta existența pe națiune și stat. Anti-sovietismul (manifestat
mai ales în august 1968), la care s-au adăugat și succesele din planul
politicii externe, i-au asigurat lui Ceaușescu susținerea populară în
primii ani ai guvernării sale. Mizele programului lansat la Congresul
al IX-lea comportă cel puțin două direcții: pe de o parte, sublinierea
explicită a unui nou început și câștigarea încrederii populației prin
avansarea promisiunii accelerării procesului de dezvoltare econo-
mică/industrială a țării și a creșterii nivelului de trai; iar pe de altă
parte, detașarea evidentă de trecutul dejist, marcată prin declanșarea
mecanismului reabilitărilor și înlăturarea din cercul puterii a celor
considerați responsabili de abuzurile din timpul perioadei
Gheorghiu-Dej.
În cuprinsul lucrării sunt analizate scrisori, memorii, sesizări,
denunțuri, rapoarte ale scrisorilor și măsurile legislative care au
animat dialogul dintre cei de sus și cei de jos. Deși a existat o arhivă a
Secției Scrisori și Audiențe, astăzi acest fond nu se mai regăsește ca
unitate distinctă în cadrul fostelor arhive ale partidului. Identificarea
scrisorilor, a dispozițiilor și măsurilor legislative, a rapoartelor
realizate pe marginea scrisorilor s-a realizat prin consultarea dosa-
relor existente în Fondul CC al PCR (Secțiile Cancelarie,
Administrativ-Politică, Propagandă și Agitație, Organizatorică,
Relații Externe). O arhivă incompletă, dar care ne-a permis să
descifrăm resorturile complicate ale relației dintre guvernați și
guvernanți. De remarcat că în aceste arhive s-a păstrat îndeosebi
fondul masiv al corespondenței omagiale (scrisori, telegrame, cărți
poștale) destinat să probeze iubirea necondiționat-standardizată a
poporului față de liderul său. O astfel de corespondență este utilă
analizei istorice doar pentru identificarea dispozițiilor emise de
Secția Propagandă și Agitație pentru glorificarea lui Ceaușescu.

Formulele omagiale au fost repetate până la saturație, iar frecvența
lor în cuprinsul scrisorilor a fost direct legată de imaginația și patosul
celui/celor care primeau misiunea de a scrie un astfel de text.
Entuziasmului regizat i s-au opus scrisorile critice adresate direct
autorităților, postului de radio Europa Liberă sau corespondența
particulară interceptată de Securitate. În primul caz, scrisorile către
Europa Liberă în care erau deplânse condițiile economice, presiunea
ideologică, lipsa libertăților și abuzurile Securității au fost reunite de
Gabriel Andreescu și Mihnea Berindei, în două volume intitulate
Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă apărute
la Editura Polirom, Iași, în 2010 și 2014. Corespondența particulară
interceptată de Securitate și în care oamenii obișnuiți și-au exprimat
adeseori îngrijorarea față de deteriorarea condițiilor de viață se
regăsește, de asemenea, într-un volum editat de Liviu Țăranu cu
titlul Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul… Românii în „epoca de
11
aur”. Corespondență din anii ‘80, Editura Cetatea de Scaun, 2012 .
Primul capitol (Construirea consensului) se deschide cu analiza
reacțiilor societății față de schimbările intervenite după dispariția lui
Gheorghiu-Dej. Programul ambițios de dezvoltare economică, în
special măsurile care vizau creșterea nivelului de trai (salarii,
asigurarea de pensii pentru anumite categorii sociale care fuseseră
excluse anterior, îmbunătățirea sistemului de asistență socială,
medical etc.) au avut ca rezultat sporirea încrederii unei mari părți a
populației în partid și liderul acestuia. Mai mult, climatul de
liberalizare și relaxare ideologică au creat speranțe și în rândul unor
categorii sociale mai puțin predispuse în a accepta constrângerile
regimului. Obligați să participe la marile prefaceri, să le înțeleagă
rostul, să le susțină, dar mai ales să se supună comandamentelor
ideologice (nu ne referim la intelectualitatea angajată), cercurile
intelectuale au fost poate categoriile cele mai sensibile la evoluțiile
puterii politice. În atmosfera de relaxare care a marcat primii ani ai
11
Pentru supravegherea stării de spirit a populației, mai ales pe fondul deficiențelor
aprovizionării cu bunuri de primă necesitate, a se vedea „Amorsarea” revoluției.
România anilor ’80 văzută prin ochii Securității, ed. de Florian Banu, Târgoviște,
Editura Cetatea de Scaun, 2012.
regimului Ceaușescu, episodul de la Facultatea de Filosofie

(octombrie 1965) sau mitingul studenților din decembrie 1968 au
trecut aproape neobservate. În anii de început, secretarul general al
partidului a dezvoltat o adevărată pasiune pentru băile de mulțime,
dovedind o energie inepuizabilă pentru vizitele de lucru în teritoriu.
Ceaușescu, însoțit de ceilalți membri ai conducerii de partid, a
străbătut țara, a vizitat comune, orășele, s-a oprit în fabrici, uzine,
șantiere, școli, a ținut discursuri mobilizatoare, s-a aplecat asupra
problemelor celor mulți și i-a încurajat să-și spună păsurile și să
denunțe abuzurile. În consecință, scrisorile entuziaste s-au revărsat
către Secția Scrisori și Audiențe, exprimând mulțumiri, adeziuni,
speranțe, dragoste, bucurie etc.
Pe fondul campaniilor pacifiste și al condamnării războiului din
Vietnam, regimul a orchestrat propagandistic solidaritatea socialistă.
Societatea s-a mobilizat exemplar, iar bărbații curajoși au cerut să se
înroleze voluntari. Fără să intenționeze în realitate să organizeze
corpuri de voluntari pe care să-i trimită în Vietnam pentru a apăra
cauza comunistă, simpla mențiune din „Scânteia” a creat un val de
cereri de voluntariat care a luat prin surprindere autoritățile. Un
episod mai puțin cunoscut și pe care regimul l-a trecut ulterior sub
tăcere. Între timp, în culisele partidului se derula una dintre ultimele
secvențe ale luptei pentru putere, care avea rolul de a marca
despărțirea de trecutul dejist, mult prea compromițător pentru figura
luminoasă a noului lider al partidului. Luminoasă propagandistic, dar
la fel de responsabilă ca toate celelalte pentru crimele comise în
numele cauzei comuniste. Procesul reabilitărilor a însemnat rescrie-
rea istoriei partidului din perspectiva impusă de Ceaușescu.
Răfuielile subterane au condus la înlăturarea gărzii dejiste și la subor-
donarea aparatului voinței secretarului general. Cei reprimați, care
fuseseră pedepsiți exemplar pentru vini reale sau imaginare, s-au
grăbit să mulțumească conducerii partidului pentru revizuirea
sentințelor și reabilitarea memoriei dispăruților. Însă nu toți s-au
lăsat păcăliți de acest spectacol al generozității partidului, fiind
înregistrate și o serie de scrisori critice, precum cea semnată de
episcopul Alexandru Todea sau cea aparținând lui Petre Nicolae,
consilier la CAER. Nu au fost singurii care au criticat procesul de

reabilitare și mizele acestuia.
De departe, însă, „emoția de august”, produsă ca urmare a
invaziei trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, a
însemnat mobilizarea fără precedent a societății în jurul partidului și
liderului. Anti-sovietismul a explodat în august 1968 și a alimentat pe
toată durata regimului Ceaușescu temele discursului naționalist. În
cuprinsul scrisorilor regăsim propuneri de înarmare, de constituire a
unor grupuri de „gherilă urbană”, de ieșire din structurile Tratatului
de la Varșovia, de apărare a granițelor țării și de readucere în
interiorul lor a teritoriilor pierdute, Basarabia și Bucovina de Nord
etc. Membri și nemembri de partid s-au adresat secretarului general
pentru a-și exprima solidaritatea deplină față de primejdia care
amenința patria socialistă. Trebuie remarcat faptul că nu întreaga
societate a reacționat la unison față de inițiativele puterii politice.
Așa cum am precizat, și în cazul procesului reabilitărilor, dar și în cel
al evenimentelor din august 1968, au existat voci critice care au
acuzat derapajele conducerii de partid, excesele propagandistice și
ignorarea voită a realităților sociale și economice. Era un prim
semnal că puterea își rezerva dreptul de a asculta numai acele voci
care nu erau disonante.
În cel de-al doilea capitol, Nașterea societății socialiste, sunt
analizate dimensiunile politicii pronataliste ale regimului
12
Ceaușescu , pornind de la reglementările legislative și consecințele
pe care acestea le-au avut asupra societății până în decembrie 1989.
Elaborată ca urmare a unei nevoi reale de sporire a indicelui
demografic, politica pronatalistă a regimului de la București s-a
particularizat prin invadarea universului intim al propriilor cetățeni
și subordonarea vieții private obiectivelor partidului. În paralel, pe
lângă restricțiile care limitau întreruperile de sarcină au fost impuse
și modificări ale codului familiei astfel încât să scadă numărul
divorțurilor și să-i descurajeze prin taxe prohibitive pe cei care nu se
acomodau cu realitățile domestice ale unei căsnicii. Campaniile din
12
Dintre studiile publicate în ultimii ani amintim volumele editate de ICCMER,
reunite sub titlul Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O perspectivă
comparativă, vol. 1 și II, Iași, Polirom, 2010-2011.
presă adresate viitoarelor mame, precum și condamnarea „părinților

evazioniști” aveau rolul de a-i educa pe cetățeni astfel încât aceștia să
înțeleagă că viața lor personală era pusă în slujba societății socialiste.
Politici absurde, care au condus în timp la creșterea numărului
avorturilor clandestine, mortalitate maternă și abandon infantil.
Societatea a reacționat la aceste noi norme care i-au invadat viața
privată. Unii au contestat prin scrisori anonime atât legislația pro-
natalistă, cât și pe cea referitoare la divorțuri. Creșterea numărului
cazurilor de bigamie și, în consecință, și a numărului de copii
nelegitimi a luat prin surprindere autoritățile care au fost obligate, în
cele din urmă, să relaxeze legislația referitoare la divorțuri. O altă
direcție a criticilor populației a vizat condițiile economice în care
națiunea socialistă era obligată să se nască și să crească: spații insufi-
ciente în creșe și grădinițe, condiții sanitare insalubre, salarii mult
prea mici în raport cu prețurile și, nu în ultimul rând, situația
aprovizionării cu bunuri alimentare. Penuria alimentară a fost o
presiune în plus pentru familiile cu mulți copii, în numeroase scrisori
adresate conducerii partidului fiind cerută aprovizionarea piețelor și
magazinelor cu produse de primă necesitate (lapte, carne, ouă,
pâine). Surd la semnalele negative care veneau din partea populației,
aparatul de propagandă a pus în scenă regia scrisorilor-invitație
adresate lui N. Ceaușescu. Invitațiile la botezuri și nunți au fost
trimise timp de aproape un deceniu către Secția Scrisori și Audiențe.
Familii numeroase, aflate la limita subzistenței, mame eroine care
beneficiau de ajutoarele financiare și materiale, l-au considerat pe
Ceaușescu un adevărat părinte protector, binevoitor, „scump nășic”,
și l-au dorit în mijlocul lor pentru a se bucura împreună de
evenimentele fericite pe care le trăiau.
În cel de-al treilea capitol, „Munca cu scrisorile”. Ficțiuni
propagandistice și realități cotidiene, sunt investigate reacțiile diferite
pe care societatea le-a avut față de regimul politic și proiectele
inițiate de acesta. Măsuri legislative, reorganizări administrative,
controale în teritoriu, campanii propagandistice, toate acestea arată
interesul particular pe care Ceaușescu l-a manifestat față de
menținerea aparenței dialogului cu societatea sau, cum plastic chiar
el o denumea, nevoia de a se „sfătui cu masele”. Rapoartele lunare,
trimestriale, anuale realizate pe marginea scrisorilor venite de la

populație lasă să se întrevadă, pe o de o parte, etapele în care
Ceaușescu a confiscat acest dialog pentru a-și fundamenta puterea
personală, iar pe de altă parte, cum a evoluat societatea, de la
susținere și adeziune la critică și opoziție. Administrativ, „munca cu
scrisorile” a antrenat un întreg aparat birocratic ale cărui eforturi au
fost îndreptate mai degrabă către consolidarea cultului lui Ceaușescu
(în toate ipostazele sale de tânăr revoluționar, apărător al păcii și
independenței, constructor, teoretician, mare strateg etc.), și mai
puțin în îndreptarea reală a problemelor semnalate în mod repetat
prin scrisori, plângeri și petiții. A existat convingerea celor mulți că
lui Ceaușescu îi era ascunsă în mod voit starea precară a condițiilor
economice. Dar, așa cum vom vedea din analiza rapoartelor, el nu
numai că era informat, dar nu a manifestat niciodată intenția de a
veni în întâmpinarea solicitărilor cetățenilor cu care pretindea că se
sfătuiește.
Diversificarea existenței cotidiene în societatea socialistă a fost
surprinsă în secțiunile speciale care s-au regăsit în cuprinsul
rapoartelor. Astfel, scrisorile au fost grupate și analizate în funcție de
13
zone, domenii și tipul de mesaj: felicitări și omagieri , probleme din
industrie, agricultură, sănătate, spații locative, învățământ, viața de
partid, aprovizionare, anonime, plângeri și critici.
Societatea a răspuns atunci când partidul nu și-a îndeplinit pro-
misiunile construirii unui viitor luminos. Entuziasmului inițial i s-a
răspuns, pe fondul presiunii ideologice și a deprecierii condițiilor
economice, prin plângeri colective sau acțiuni individuale în care
erau contestate politicile oficiale, precum și derapajele din industrie,
agricultură și aprovizionare. Programul mult prea ambițios al
industrializării a avut două dimensiuni: diminuarea caracterului
agricol al economiei românești și recuperarea decalajelor de dezvol-
tare. Lipsa de coerență a strategiilor pe termen lung, finanțările hao-
tice, dar mai ales imposibilitatea de a moderniza liniile de producție,
creșterea rebuturilor au condus la un grad sporit de neperformanță al
13
Rapoartele se deschid întotdeauna cu prezentarea mesajelor de felicitare și
adeziune, importante pentru a sublinia rolul pe care Ceaușescu îl avea în procesul
construirii societății socialiste.
industriei românești. Deloc impresionat de semnalele negative care

veneau din producție, dar și de la partenerii externi, Ceaușescu a
insistat pentru dezvoltarea industriei grele și sporirea, în ciuda
costurilor ridicate, a producției pentru export și limitarea drastică a
importurilor. Impunerea unor planuri de dezvoltare nerealiste a
condus la perfecționarea raportărilor false și a depășirilor de plan
fictive. În timp, condițiile de viață ale muncitorilor s-au deteriorat,
iar scrisorile trimise către partid deplângeau condițiile de lucru,
prelungirea programului peste limitele admise, absența alimentelor,
abuzurile reprezentanților locali, cuantumul insuficient al salariilor.
Lipsa bunurilor de larg consum a devenit o constantă a vieții
cotidiene începând cu anii ’80, ceea i-a obligat pe oamenii obișnuiți
să se adapteze și să se integreze într-o cultură a penuriei.
Generalizarea corupției, a traficului de influență și a furturilor a
fost o luptă pe care partidul a pierdut-o. Aceasta a indicat limitele
controlului statului comunist asupra societății care a identificat
multiple căi de a se sustrage și de a-și găsi resursele în sistemul
economiei subterane. Cei mai avantajați au fost lucrătorii din comerț
și sistemul de aprovizionare, care au construit rețele și au alimentat
piața ilegală. Anonimele și denunțurile au funcționat exemplar, fiind
astfel descoperite numeroase cazuri în care averile celor implicați în
comerțul ilicit și bișniță depășeau adeseori ordinul milioanelor de lei.
Sume imense pentru austeritatea socialistă în care salariul mediu pe
economie de la mijlocul anilor ’80 nu depășea 2000 lei. Un „rege al
coniacului” la Focșani sau un „stăpân al cărnii” în Dâmbovița
reproduceau cu fidelitate personajul din „Afacerea Bachus”, ilustrat
în cinematografia vremii ca un caz care contravenea normelor eticii
socialiste.
Și în agricultură performanțele regimului s-au situat cu mult sub
limita proiecțiilor planurilor și planificărilor. Mult dorita revoluție
agrară a rămas un simplu deziderat pe hârtie. Gospodării subfinan-
țate, un nivel de trai la limita subzistenței, un sistem împovărător al
cotelor obligatorii sub titlul contractelor cu statul, lipsa carburan-
ților, raționalizarea alimentelor au sporit starea de sărăcie a satelor
românești. Introducerea sistemului de autogestiune și autogospo-
dărire a crescut și mai mult presiunea asupra gospodăriilor
particulare, care au fost obligate să suplinească neperformanța celor

colective. Prin scrisori colective sau individuale, țăranii au cerut
înlăturarea sistemului cotelor, creșterea retribuțiilor și ameliorarea
condițiilor de viață. Generalizarea furturilor a fost, și în cazul
agriculturii, o formă de răspuns față de politicile economice absurde
ale regimului.
Industrializarea și migrația populației către marile orașe au creat
presiuni suplimentare asupra regimului, care a fost nevoit ca, într-o
perioadă scurtă de timp, să găsească soluții pentru asigurarea
spațiilor locative. Construirea de noi cartiere, deschiderea unor mari
șantiere, sistematizarea, toate se derulau în numele progresului
general al societății. Cererea de locuințe a generat un număr
impresionant de scrisori adresate Secției Scrisori și Audiențe.
Construirea în ritm rapid a blocurilor nu a rezolvat problema
locuințelor, oamenii reclamând calitatea slabă a construcțiilor,
finisajelor și deficiențe la structurile de rezistență. Iar cutremurul din
martie 1977 a dovedit cât de nesigure erau noile locuințe. Soluția
găsită de regim pentru diminuarea acestei presiuni a constat în
închiderea orașelor și limitarea drastică a migrației populației.
Războiul declanșat de regim împotriva balcoanelor a generat, de
asemenea, un număr semnificativ de plângeri și reclamații din partea
cetățenilor. Sub amenințarea amenzilor, cei care atentaseră la
uniformitatea socialistă au fost obligați să-și demonteze construcțiile
improvizate. Socialismul nu mai a mai fost suportabil, ci avansat
sufocant, iar disponibilitatea regimului de a negocia cu propriii
cetățeni a dispărut în totalitate.
Regulile și normele care au reglat existența oamenilor obișnuiți
în societatea socialistă sunt prezentate în cuprinsul capitolului al IV-
lea. Combaterea parazitismului social, campaniile pentru „stârpirea”
bacșișului ilicit, alimentația rațională au fost, de asemenea, direcții
de educare și consolidare a conștiinței omului nou socialist. La
începutul anilor ’70, în atenția partidului a intrat și noua generație.
Anii de liberalizare au dus la „contaminarea” acesteia cu producțiile
culturale occidentale, ceea ce intra în contradicție cu moravurile
rigide ale socialismului. În consecință, partidul a hotărât să intervină
pentru a disciplina și educa noua generație în spiritul obiectivelor
14
societății socialiste . Campanii în presa scrisă, emisiuni televizate,
măsuri legislative, conferințe lămuritoare erau menite să readucă
tânăra generație pe drumul drept al desăvârșirii socialiste. Partea
sănătoasă a societății a rezonat la aceste campanii publice și nu
numai că a susținut noul program, dar a venit și cu propuneri
suplimentare care îi vizau pe cei îmbrăcați în blugi, purtători de plete
și bărbi: trimiterea pe șantierele patriei, pentru a participa la efortul
comun de construire a socialismului, și corectarea exceselor compor-
tamentale. Deși campaniile împotriva parazitismului social atrăgeau
atenția asupra unor fenomene negative, ele aveau în primul rând un
rol educativ. Regimul dorea să promoveze modelul cetățeanului
tânăr ale cărui interese, aspirații și idealuri se confundau cu cele ale
societății socialiste. Orice ieșire din rând era aspru sancționată prin
tăierea pletelor și trimiterea pe unul dintre marile șantiere care
împânzeau România socialistă. Securitatea a fost implicată în supra-
vegherea și corectarea gusturilor noii generații. Mecanismele de
control au vizat timpul liber, direcționarea lecturilor, activitățile
cluburilor studențești, limitarea difuzării filmelor occidentale, a
muzicii și ascultarea posturilor de radio străine, în special Europa
Liberă.
Nici bacșișul nu a scăpat vigilenței partidului care, în paralel cu
declanșarea campaniilor de combatere a parazitismului, și-a propus
să înlăture din cotidianul socialist o practică considerată fanariotă
sau rămășiță burgheză. În realitate, bacșișul era cea mai mică
problemă a regimului. În spatele acestor campanii de disciplinare a
societății a stat nevoia explicită de a înlătura fenomenele negative
care luaseră amploare pe fondul penuriei de bunuri: comerțul ilicit și
specula. Erau aduse în discuția publică averile necinstite, cazurile
numeroase de corupție și trafic de influență. Însă „năravurile
necinstite” au continuat să supraviețuiască și să prolifereze în
sistemul economiei socialiste.
14
Pentru influențele culturii occidentale, în special muzicale, asupra tinerei
generații sovietice, a se vedea Alexei Yurchak, Everything was forever, until it was no
more. The Last Soviet Generation, Princenton University Press, 2005; Amanda
Jeanne Swain, From the big screen to the streets of Kaunas: Youth cultural practices
and Communist Party discourse in Soviet Lithuania, în „Cahiers du Monde Russe”, 3-
4/2013, pp. 467-490.
Subțirimile românilor au intrat, de asemenea, în atenția secre-

tarului general, a cărui grijă s-a transformat într-o obsesie, alimen-
tată, probabil, și de o cultură a penuriei înfiptă în memoria afectivă a
originilor sale țărănești. Cu o energie și imaginație inepuizabile,
Ceaușescu a analizat cu meticulozitate planuri, cifre, statistici, care l-
au condus către soluții și rețete ce aveau să întunece orizontul
gastronomic al românilor pentru aproape un deceniu. Febrilitatea
secretarului general pentru a corecta practicile unei alimentații
defectuoase a dat în cele din urmă rezultate în iulie 1982, când în
ședința CPEx a fost lansat programul de alimentație științifică a
populației. Programul, impus într-o perioadă de austeritate econo-
mică, nu a avut rolul de a îmbunătăți calitativ alimentația românilor,
ci a răspuns nevoilor de raționalizare și economisire ale regimului.
„Epoca salamului cu soia” a bântuit pentru multă vreme amintirea
românilor.
Ultimele capitole explorează universul oamenilor mici și mari
din perspectiva vieții de partid, a liricii voluntare, a omagierilor bene-
vole, mulțumirilor, criticilor, a dinamicii denunțurilor și a scrisorilor
către „tovarășa”. O corespondență variată, care dezvăluie climatul în
care societatea românească a evoluat în socialismul ceaușist dominat
de suspiciune, frică, delațiune, mergând de la încrederea oarbă în
partid și lider până la critică și opoziție. Unii au reușit să se acomo-
deze cu realitățile economice și sociale impuse de regim, alții le-au
contestat valabilitatea, iar cei mai mulți au ales să se retragă în
spațiul tăcut al existenței private, departe de puterea atotștiutoare.
Controlul aparatului de partid a fost una dintre prioritățile secre-
tarului general. Ultima secvență a luptei pentru putere s-a consumat
odată cu procesul de reabilitare, din aprilie 1968. Foștii ilegaliști,
care-și revendicau dreptatea, au intrat încă o dată în vizorul
comisiilor de verificare. Dar nu credința ideologică i-a îndemnat să
scrie memorii și să ceară recunoașterea publică a sacrificiului adus
cauzei comuniste, ci interese materiale explicite (pensii, case,
ajutoare medicale). Până în mai 1977, partidul rezolvase aproape
toate solicitările venite din partea foștilor ilegaliști care suferiseră
măsuri prea aspre sau nedrepte din partea justiției nemiloase a
15
partidului . Atent la păstrarea purității ideologice, partidul și-a
rezervat dreptul de a nu recunoaște stagiul din ilegalitate celor care
„s-a dovedit că în închisori sau lagăre au fost provocatori, agenți și
informatori ai siguranției și administrației, sau fiind salariați de
partid sau UTM după 23 august au fost excluși din partid pentru
16
activitate dușmănoasă (…)” . De cealaltă parte, masa membrilor de
partid a încercat să nu încalce regulile statutare și să-și dovedească
credința pentru cauza socialistă. Nu toți au reușit, iar voturile de
blam și excluderile au curs de cele mai multe ori din cauza denun-
țurilor, scrisorilor anonime expediate colegiului central de partid și a
notelor de urmărire întocmite de Securitate. Nu puține au fost
cazurile în care membrii de partid au patronat rețelele economiei
subterane, au încurajat specula și au perfecționat tehnicile traficului
de influență.
Una dintre cele mai spectaculoase forme ale entuziasmului
popular o regăsim în lirica voluntară. Ceaușescu a inspirat deopotrivă
oameni educați și mai puțin educați care au simțit nevoia să cânte în
poezii, poeme, balade, acrostihuri, viața frumoasă și îmbelșugată pe
care o trăiau, realizările excepționale ale liderului, rolul implacabil pe
care acesta îl avea în devenirea națiunii române. Fiorul liric,
alimentat și de clișeele propagandistice care umpleau universul vieții
de zi cu zi, a străbătut mințile și sufletele veteranilor de război,
pensionarilor, casnicelor, pionierilor și șoimilor patriei, uneori și ale
preoților. Ei doreau ca Ceaușescu să știe de existența lor, că erau
solidari și-i aprobau în totalitate acțiunile. A fost o formă specială de
dialog, iar singurele beneficii pe care le puteau obține poeții populari
erau fie publicarea poeziilor în presa centrală (ceea ce se întâmpla
destul de rar), fie obținerea unei recunoașteri simbolice în interiorul
comunității.
O cantitate impresionantă de scrisori cuprinde omagieri
voluntare, mulțumiri, cereri sau critici la adresa politicilor restrictive
ale regimului. O astfel de corespondență a fost rezultatul unor
acțiuni individuale, oamenii obișnuiți căzând în capcana
15
„Nota Colegiului Central de Partid, din 20 mai 1977, referitoare la situația
ilegaliștilor”, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 154/1977, f. 3.
16
Ibidem, f. 4.
presupusului dialog deschis cu puterea. Toți voiau să li se răspundă,

chiar și atunci când nu solicitau nimic. Înghețul ideologic și
deprecierea condițiilor de viață au fost resimțite de societate, care a
atras atenția liderului că regimul se îndrepta într-o direcție greșită.
Cele mai multe scrisori critice acuzau condițiile precare ale
aprovizionării, deprecierea vieții cotidiene pe fondul raționalizărilor
și economisirilor, frigul din apartamente.
Nu puteau să lipsească din această corespondență denunțurile.
În cele mai multe dintre cazuri anonime, ele aveau rolul de a apăra
legalitatea socialistă și de a semnala abuzurile birocrației. Scrise
dintr-o conștiință a datoriei, din „indignare”, cu „furie”, adeseori din
spirit de vigilență, denunțurile au fost rezultatul adversităților
profesionale, conflictelor mocnite, al unor istorii de viață personală
tumultoasă, al invidiilor, sau al abuzurilor birocrației statului sau
partidului etc. Erau denunțați funcționarii corupți, cei care acumulau
averi, cei care nu respectau morala socialistă, traficul de influență,
erau acuzate comportamentele autoritare și discreționare.
Propagandistic, imaginea publică a Elenei Ceaușescu a început să
prindă contur la începutul anilor ’70. Politicile partidului referitoare
la rolul femeii în socialism au propulsat-o în prim-planul vieții
politice. Schimbarea de statut a transformat-o într-o instanță morală
la care se putea apela pentru rezolvarea unor situații personale sau
reclamarea unor derapaje administrative. Momentele importante ale
carierei sale politice și științifice s-au transformat în motive de sărbă-
toare națională. Mamă, soție iubitoare, om de știință de renume
mondial, Elena Ceaușescu a ajuns să întruchipeze în imaginația celor
mulți un etalon moral și etic. În scrisorile adresate Elenei Ceaușescu
s-au regăsit aceleași probleme rezultate din interacțiunea oamenilor
cu regimul: plângeri domestice, denunțarea abuzurilor aparatului
birocratic, condițiile aprovizionării, nivelul de trai, corupția. Cele mai
multe dintre ele acuzau înrăutățirea condițiilor de viață și presiunile
ideologice.
„Epoca de aur” a însemnat drumul foarte scurt de la un
liberalism conjunctural la represiunea difuză și instituirea unei
culturi a fricii în care societatea românească a trăit până la prăbușirea
17
regimului în decembrie 1989 . „Ceaușescu și poporul!”. Scrisori către
„iubitul conducător” (1965-1989) ilustrează deopotrivă forța inerției și
puterea hipnotică a propagandei care au hrănit iluzia dialogului cu
puterea și în care o parte a societății românești a crezut până în
decembrie 1989.
O parte din capitolele care se regăsesc în cuprinsul lucrării de
față sunt variantele extinse ale articolelor care au fost găzduite în
ultimii doi ani de revista de cultură contemporană „Timpul“ în
rubrica „Cotidianul comunist“. De asemenea, precizăm, că fragmen-
tele din scrisori au fost redate așa cum au fost elaborate de către
petenți și nu s-a intervenit pentru corectarea lor în conformitate cu
normele ortografice actuale.
17
Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Iași, Polirom, 2002; de
asemenea și eseul lui Dorin Tudoran, Frig sau frică? Sau despre condiția
intelectualului român de astăzi, trimis spre difuzare în Occident în 1984. Analiza
documentului se regăsește la Ana-Maria Cătănuș, Vocația libertății. Forme de
disidență în România anilor 1970-1980, București, INST, 2014, pp. 206-212.
CAPITOLUL I.
CONSTRUIREA CONSENSULUI (1965-1971)
Capcanele liberalizării
La 19 martie 1965, Gheorghiu-Dej înceta din viață, dispariția sa
marcând finalul unei etape de transformare radicală a societății
românești. Dacă, la începutul anilor ’50, România populară era un
proiect politic, coagulat prin ficțiunea propagandei, prezența
sovietică, puterea ideologiei și acțiunea aparatului represiv, către
sfârșitul anilor ’60, aceeași Românie devenise o construcție cu o
identitate ale cărei coduri și norme erau acceptate și asumate de cea
mai mare parte a societății. Procesul debutase la mijlocul anilor ’60,
când societatea reușise să se adapteze exigențelor regimului. O serie
de factori contribuise la conturarea acestei realități: maturizarea
instituțională a mecanismelor puterii, diminuarea terorii, ameliora-
rea situației economice, îmbunătățirea condițiilor de viață, reabi-
litarea și recuperarea figurilor importante ale culturii naționale și, nu
1
în ultimul rând, renunțarea la universalitatea modelului sovietic .
Declarația din aprilie 1964, care anunțase „divorțul” public de
Uniunea Sovietică, fundamentase legitimitatea politică a regimului,
partidul comunist fiind receptat de către societate ca apărător al
valorilor naționale în opoziție cu tendințele distructive și periculoase
manifestate de sovietici. Naționalismul se dovedise a fi cartea
1
În informarea, din iunie 1965, referitoare la acțiunile întreprinse de Ministerul
Învățământului pentru îmbunătățirea conținutului programelor de educație
ideologică din învățământul superior se preciza că acestea fuseseră adaptate
spiritului Declarației din aprilie 1964. Pentru Facultățile de Istorie noile programe
insistau asupra importanței factorilor interni în dezvoltarea istoriei României, fiind
înlăturate exagerările referitoare la contribuția Uniunii Sovietice: „Istoria URSS a
fost inclusă în cadrul cursului de istorie universală”. ANIC, Fond CC al PCR, Secția
Propagandă și Agitație, dosar 20/1965, f. 35. Parte din acest capitol se regăsește în
studiul semnat de Mioara Anton, Consens și contestare. Societate și putere politică în
România comunistă. 1965-1970, „Studii și Materiale de istorie contemporană”, vol.
13/2014, pp. 31-49.
câștigătoare pentru obținerea sprijinului popular, realitate înțeleasă

pe deplin de succesorul lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu.
Desemnarea acestuia la conducerea partidului, la 22 martie 1965,
fusese rezultatul derutei, improvizației, și lipsei de reacție a Biroului
2
Politic . Odată cu alegerea sa ca prim-secretar al PMR în istoria
României comuniste se deschidea o nouă pagină, cel mai important
moment al acestui început fiind Congresul al IX-lea, organizat în
iulie 1965. Elanul reformator, pornind de la schimbarea titulaturii
partidului, modificările statutare, precum și adoptarea unei noi
Constituții consacrau inaugurarea cu succes a conducerii noului
lider. Obiectivul pe termen lung era „construirea comunismului”,
ceea ce însemna transformarea exemplară a României prin intensi-
ficarea industrializării, modernizarea agriculturii, folosirea resurselor
3
energetice și finalizarea procesului de electrificare a țării .
Sub efectul liberalizării, societatea devenise încrezătoare și a
privit cu optimism măsurile anunțate de noul lider. Starea de spirit a
populației se îmbunătățise odată cu eliberarea deținuților politici,
renunțarea la bruiajul stațiilor de radio, simplificarea procedurilor de
plecare în străinătate, dinamizarea schimburilor culturale și
4
științifice cu lumea occidentală , înlesnirea emigrării, liberalizarea în
2
Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Iași, Polirom 2002, pp. 241-
244. Pentru contextul alegerii lui N. Ceaușescu în funcția de prim-secretar vezi și
Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri,
București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 178-184; Vladimir Tismăneanu,
Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași,
Polirom, 2005, 221-222; Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu.
1965-1989. Geniul Carpaților, Iași, Polirom, 2011, pp. 62-74; Rodica Chelaru, Culpe
care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică, București, Editura Curtea Veche, 2001,
pp. 89-91.
3
Cuvântare de deschidere a Congresului rostită de tovarășul Nicolae Ceaușescu, în
Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. 19-24 iulie 1965, București, Editura
Politică, 1965, pp. 7-8.
4
Vezi în acest sens protocolul ședinței Secretariatului CC al PCR, din 22 martie
1966, pe a cărei ordine de zi a figurat și simplificarea sistemului de verificare a celor
care urmau să fie trimiși în străinătate pentru schimburi culturale. ANIC, Fond CC
al PCR, Secția Cancelarie, dosar 32/1966, filele 3-4. De asemenea și „Informarea
privind elaborarea și realizarea planurilor de trimiteri la specializare în străinătate”,
unde se arăta că era nevoie de o revizuire a sistemului de acordare a burselor pentru
cei care plecau în străinătate pentru o perioadă mai lungă de trei luni. Pentru
obținerea avizului de plecare, un dosar trecea prin cel puțin nouă comisii, decizia
domeniul culturii prin recuperarea și publicarea operelor clasicilor

literaturii române.
Într-o perioadă scurtă de timp, N. Ceaușescu s-a impus în
conștiința publică drept un apărător al legalității și dreptății. Măsu-
rile interne – instituirea conducerii colective, votarea unei noi
Constituții, proiectul de reformă administrativă, modificarea Codului
Penal, reorganizarea Securității, reabilitările politice, reevaluarea
politicii față de minoritățile naționale –, precum și cursul politicii
externe au consolidat eșafodajul puterii personale. Pentru Ianoș
Fazekaș, alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului, dar mai
ales Congresul al IX-lea, deschideau perioada fericirii depline în
partid: „Vorbim despre o perioadă a fericirii în partid pe care din
păcate, asta este realitatea istorică, realitatea de fapt pe care am trăit-
o noi, că despre asemenea fericire în partid, putem vorbi după
Congresul al IX-lea al PCR, după ce noi cu toții am ales în fruntea
5
partidului pe tovarășul Ceaușescu” .
Societatea a rezonat la noile schimbări politice și s-a repoziționat
față de puterea comunistă. Adeziune, militantism, asimilare, inte-
grare, toate acestea sugerează o stare de spirit care îi situa pe cetățeni
în acord cu regimul. Spre deosebire de perioada precedentă când
relația era antagonică, tocmai pentru că se dorea asumarea unei noi
conștiințe prin metode violente, primii ani ai perioadei Ceaușescu
indică angajarea liberă și necondiționată a unei bune părți a societății
finală aparținând Ministerului de Interne. Ibidem, Secția Propagandă și Agitație,

dosar 20/1965, ff. 52-56.
5
„Stenograma ședinței plenare a CC al PCR din zilele de 24-25 octombrie 1968”, în
Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 179/1968, f. 106. Câțiva ani mai târziu, Ianoș Fazekaș
începea să se îndoiască de direcțiile politicii naționale promovate de Ceaușescu. De
exemplu, limitarea accesului reprezentanților culturii și științei minorității maghiare
în Academia Română echivala, în opinia lui Fazekaș, cu o încălcare a principiilor
marxist-leniniste: „Este de neînțeles cum s-a putut întâmpla ca zeci de ani din acest
for științific al țării să fie aproape în totalitate excluși oameni de știință, artă și
cultură de naționalitate maghiară. Astăzi din 183 de membri ai Academiei numai
trei trei sunt maghiari, dintre care unul membru titular și doi membri
corespondenți. (…) Consider că ar fi o mare greșeală politică în problema națională
dacă nu s-ar lua măsuri de a pune capăt acestor stări de lucruri necorespunzătoare”.
Pentru o reprezentare corectă, Fazekaș propunea înființarea unei Academii
maghiare în România cu sediul la Cluj. Ibidem, Secția Propagandă și Agitație, dosar
78/1974, ff. 9-13.
în sprijinirea proiectelor inițiate de regim. A fost un joc al transpa-

renței și disponibilității spre dialog pe care partidul l-a regizat cu
deosebită abilitate în primii ani ai guvernării Ceaușescu. La aceasta se
adaugă și fundamentarea deciziilor pe așa-zisul suport al majorității
populare, ceea ce a alimentat capitalul de imagine pe care liderul
partidului l-a acumulat până în august 1968. În raportul prezentat la
Congresul al IX-lea, Ceaușescu plasa consultarea populară la baza
relației dintre partid și societate: „În principalele probleme ale
dezvoltării noastre interne și ale relațiilor internaționale, partidul
nostru se sfătuiește cu oamenii muncii, supunând dezbaterii maselor
largi, consultării întregului popor, cele mai importante documente
6
ale sale” .
Dar acest început promițător a fost umbrit la câteva luni de la
finalizarea Congresului al IX-lea de „afacerea” studenților de la
Facultatea de Filosofie. Intelectualii și studenții rămâneau categoriile
sensibile, susceptibile de a contesta autoritatea partidului și de a pune
sub semnul întrebării valabilitatea sistemului. Declarația din aprilie 1964,
desovietizarea accelerată a culturii române, declarațiile noii conduceri
instituită după moartea lui Gheorghiu-Dej au alimentat speranțele că
partidul va admite dezbateri libere. „Deghețul” era însă o iluzie. În
octombrie 1965, șase studenți de la Facultatea de Filosofie erau acuzați
că manifestaseră atitudini dușmănoase și purtaseră discuții provocatoare
7
la adresa partidului și statului . Practica demascărilor publice, proprie
anilor ’50, se păstrase ca exemplaritate a pedepsei. „Teoriile revizioniste”
propagate de studenți contestau natura și funcționarea puterii
comuniste în România. Cei mai vocali, Nicolici Ștefan și Traian Vasar,
instigaseră studenții la revoltă cerând mărirea burselor, dreptul la grevă
și întruniri publice, scoaterea economiei politice din programa de
învățământ. De asemenea, criticaseră metodele folosite pentru
colectivizarea agriculturii, birocratizarea puterii și absența partidelor
politice, esențiale pentru funcționarea unui regim care se presupunea a
fi democratic: „Faptele și comportarea lor (…) îi caracterizează ca pe
6
Cuvântare de deschidere…, p. 33.
7
Cele șase „elemente izolate” erau: Ștefan Nicolici, Traian Vasar, Mihai Turcu, Iulian
Bădin, Nicolae Octavian, Gheorghe Boboc. Dosarul incomplet al anchetei în ANIC,
Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, dosar 20/1965, f. 82 și urm.
niște elemente mârșave, antipatriotice, rupte de realitățile din țara

noastră. Ei au încercat în mod premeditat să-i instige pe studenți la acte
8
nesăbuite” .
Pentru comisia de anchetă, Traian Vasar se dovedise a fi cel mai
periculos, deoarece ideile sale riscau să câștige adepți printre cei
predispuși la îndoială. Traian Vasar sesiza că deschiderea din politica
externă nu fusese urmată de o destindere reală în planul celei interne,
care continua să fie controlată de partid: „Confundând în mod
intenționat libertățile cu anarhia, el cerea, nici mai mult nici mai puțin,
să se permită studenților să învețe în ce facultate vor, să discute ce vor,
iar presa să publice orice fel de articole, indiferent de conținutul lor, să
9
existe «libertatea individului de a acționa după dorințele proprii»“ .
În centrul scandalului care a cuprins lumea universitară s-a aflat și
decanul Facultății de Filosofie, Tudor Bugnariu, filosof marxist, fost
ilegalist, devotat cauzei încă de la începuturile sale. Rezervele față de
linia partidului l-au adus în atenția Securității încă de la sfârșitul anului
1964. Supravegherea informativă scotea la iveală „atitudini potrivnice”,
„răbufniri dușmănoase” și critici tăioase referitoare la „creaturile
staliniste” care populau universul puterii comuniste. Urmărirea
studenților de către agenții de Securitate era privită de către decan ca un
abuz și o încercare de intimidare prin compromiterea celor mai buni
dintre ei. Tudor Bugnariu a sprijinit cauza studenților contestatari și a
încercat să-i asigure că nu va exista nici un proces politic. Dar
Securitatea avea alte planuri, care îl includeau și pe decanul Facultății de
Filosofie, care devenise mult prea critic și prea apropiat de studenții care
se pronunțau pentru reformarea sistemului. Construirea cazului a durat
aproape un an, timp în care au fost adunate informații compromițătoare
10
atât despre studenți, cât și despre filosoful nemulțumit .
8
Ibidem, f. 99.
9
Ibidem, f. 104. Informații suplimentare referitoare la organizarea ședinței de
demascare vezi și în serialul consacrat de Vladimir Tismăneanu acestui episod sub
titlu Un puzzle cu Securitate, partid și UTC (1-5), în „Evenimentul zilei”
http://www.evz.ro/senatul-evz-un-puzzle-cu-securitate-partid-si-utc (accesat la 28
octombrie 2014).
10
Documentele referitoare la urmărirea informativă a lui Tudor Bugnariu au fost
publicate în Intelectuali români în arhivele comunismului, coord. Dan Cătănuș,
București, Editura Nemira, 2006, pp. 381-396.
Implicarea Securității în demascarea publică a celor incriminați

era nu numai o demonstrație de forță, ci trasa și limitele pe care
partidul era dispus să le admită în relația cu potențialele curente
contestatare. Sancțiunile primite de cei șase, împreună cu decanul
Tudor Bugnariu, au arătat distanța uriașă dintre declarațiile oficiale
11
și reflexele punitive ale regimului . Tudor Bugnariu a fost sancționat
pe linie de partid cu vot de blam și înlocuit de la conducerea
Facultății cu Constantin Nicuță, secretarul de partid al aceleiași
instituții. Valul represiunii s-a extins asupra tuturor celor pe care
Securitatea i-a considerat nesiguri, deopotrivă studenți și profesori.
Episodul s-a încheiat cu exmatricularea studenților, interzicerea
accesului acestora în învățământul superior și marginalizarea
profesorilor considerați a fi mult prea liberali. Chiar dacă nu au
existat sentințe cu trimiterea în închisoare, așa cum se întâmplase în
1956-1958, partidul arătase care era granița între ceea ce era permis și
ceea ce era interzis. „Duba neagră”, definitorie pentru realitatea
punitivă a anilor ‘50, putea fi oricând folosită, astfel încât fricile
populației să nu dispară.
Perioada de liberalizare din primii ani ai regimului Ceaușescu a
fost una de tranziție, de reformulare și readaptare la nivel de discurs
și practici ale puterii în relația cu societatea. Liberalizarea limitată și
diminuarea terorii nu presupunea renunțarea la proiectele destinate
să producă transformări profunde la nivelul conștiinței și compor-
tamentelor. Noul ceaușist însemna accelerarea industrializării,
continuarea procesului de urbanizare, creșterea producției bunurilor
de larg consum, precum și măsuri legislative care să conducă la
îmbunătățirea condițiilor de viață (majorarea pensiilor, a salariilor,
scăderea prețurilor etc.).
Turneele prin marile orașe ale țării, precum și adunările populare
în timpul cărora au fost anunțate noile măsuri de îmbunătățire a
nivelului de trai al populației au pregătit societatea pentru un
început promițător. Scrisorile de mulțumire și adeziune venite din
partea pensionarilor, a veteranilor de război, a foștilor ilegaliști s-au
revărsat către Secția Scrisori și Audiențe a CC al PCR. Oamenii
11
Ion Ianoși, Internaționala mea. Cronica unei vieți, Iași, Polirom, pp. 441-445; Dorli
Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, București, Humanitas, 2012, pp. 252-253.
mulțumeau cu „mândrie, devotament, admirație și satisfacție” pentru

pensiile mărite, asistența medicală, spațiile locative, și se străduiau să
îndeplinească planul sau să execute la timp muncile din agricultură.
Ion Ivan, membru cooperator în CAP Cârligi, raionul Roman,
informa partidul că „istoricele hotărâri ale celui de-al IX-lea Congres”
îi impulsionase pe țărani să finalizeze la timp prașilele la sfecla de
12
zahăr, floarea soarelui și culturile de mac . Nu era o scrisoare
singulară, semn că aparatul de propaganda, prin activiștii din teri-
toriu, aflați mereu la datorie, sensibilizaseră printr-o amplă regie
resorturile emoționale ale adeziunii și entuziasmului. Emoționat,
„după o zi de succese în muncă”, Arhip Glăvașcu îi scria lui
Ceaușescu, în noiembrie 1966, în „calitate de părinte și controlor de
calitate al Întreprinderii Energia Reparații București”, după ce
urmărise împreună cu fiul său în vârstă de trei ani, spectacolul
televizat difuzat cu ocazia înființării Comitetului Național al
Pionierilor din România: „Ca cetățean român, părinte de copil,
privesc cu deosebită încredere viitorul copilului meu Sorin pe care îl
voi da societății noastre socialiste, un om de nădejde, sănătos și cu
mult spirit de răspundere pentru construirea socialismului și
comunismului în patria noastră dragă Republica Socialistă
13
România” . Un medic din Brașov îi mulțumea lui Ceaușescu pentru
șansa de a fi reabilitat, după ce fusese pedepsit cu închisoarea pentru
păcatul legionar al tinereții: „Nimeni nu poate înțelege nesfârșita
bucurie pentru faptul că dumneavoastră m-ați adus din nou în
rândurile oamenilor cinstiți și pentru acest fapt jur a vă dovedi prin
muncă, prin râvnă la orice chemare că rușinea acelei slăbiciuni din
14
copilărie a dispărut pentru totdeauna” .
Ceaușescu a fost receptat încă din primii ani ai guvernării sale ca
un „adevărat fiu al poporului”, descătușarea adeziunii fiind rezultatul
reformelor și relaxării sistemului. Măsurile luate „în numele
12
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 182/1966, f. 13. Ion Melecom,
intendent al Pieței Techirghiol, raporta că în cinstea zilei de 23 august 1966 depășise
planul cu 200%, succes care îl obliga ca în luna septembrie să-și propună o depășire
cu 230%. Ibidem, f. 148.
13
Ibidem, ff. 33-35.
14
Ibidem, f.48.
poporului, pentru popor” au avut un efect direct asupra acelor cate-

gorii pentru care regimul a însemnat o schimbare pozitivă în ritmul
existenței lor cotidiene. Pentru inginerul Ion Ionescu, doctorand al
Institutului Politehnic, noul regim politic fusese benefic, căci îi
oferise șansa ca, după 23 august 1944, să acceadă într-o altă categorie
socială. Din băiat de prăvălie, grație absolvirii cursurilor
propagandistice, dar și a obținerii statutului de membru de partid,
ajunsese în structurile de partid și de stat, beneficiind de stagii de
pregătire în străinătate. În opinia sa, prezența lui Ceaușescu în
fruntea partidului era o garanție a justeței politicii comuniste, pe care
se angaja să o respecte și să o apere. Gheorghe Popescu-Gheorghiu,
inspector regional la Ministerul de Finanțe, urmărise cu „ochii
fermecați de încântare și umeziți de lacrimi de admirație” turneul
prin țară al liderilor partidului, fiind convins că acesta era începutul
fast al unei conduceri pe cât de înțelepte, pe atât de juste: „Oricând
partidul va avea nevoie de aportul meu, pentru promovarea și
realizarea politicii sale pe plan extern sau intern, sunt gata să
răspund cu posibilitățile mele acumulate în cei 45 de ani ce-i am de
15
viață” . Astfel de angajamente nu erau singulare în masa scrisorilor
de adeziune, manifestarea solidarității cu liderul, uneori prin
jurăminte, fiind expresii de devotament nelimitat.
Pentru Grigore Ionașcu din Stănești, județul Gorj, Ceaușescu
era un al doilea Mihai Viteazul, apărut în mod providențial în
16
istoria României . „Un modest bade George din Cluj”, fără să fie
membru de partid, își dorise cu sufletul ca Ceaușescu să fie numit
în fruntea partidului, deoarece presimțise că alegerea sa va fi una
norocoasă: „Și văd că presimțul nu m-a înșelat căci odată cu
alegerea Dvoastră, afirm sus și tare, partidul comunist român și-a
atașat simpatia și devotamentul tuturor românilor. Ați refăcut
unitatea neamului în cuget și simțiri. E cea mai mare victorie a
17
partidului” .
15
Ibidem, f. 61. În același registru scria și Zena Radu din Adjud, pentru care
Ceaușescu era un nou rege al românilor. Ibidem, f. 69.
16
Ibidem, f. 63.
17
Scrisoare din 3 octombrie 1966, în Ibidem, ff. 67-68.
Propagandistic, în România socialistă nu existau motive de

tristețe sau de îndoială. Conform ziarului „Scânteia”, societatea se
mobilizase exemplar, îndeplinise indicii de plan și se înregistrase o
18
creștere a produsului social și a venitului național . Prin vocea
secretarului general, regimul pretindea că era pe deplin democratic,
asculta vocile cetățenilor și îi încuraja să-și exprime deschis criticile
și nemulțumirile. La fel ca și în timpul guvernării Gheorghiu-Dej,
partidul a acordat o atenție deosebită sesizărilor și scrisorilor care
veneau din partea populației. Dialogul dintre cei de sus și cei de jos
s-a așezat pe noi baze prin revizuirea, la 26 octombrie 1966, a
hotărârilor referitoare la rezolvarea propunerilor și solicitărilor
venite din partea populației, forma definitivă a documentului luând
19
forma unui decret publicat în „Buletinul Oficial” .
Noua conducere a fost foarte atentă la semnalele care veneau
de jos, mai ales în privința nemulțumirilor. În ciuda liberalizării și a
îmbunătățirii condițiilor de trai, regimul mai avea încă de rezolvat
probleme care afectau existența cotidiană a oamenilor obișnuiți:
nivelul scăzut al salariilor în raport cu prețurile, asistența socială
deficitară, spații locative insuficiente, aprovizionarea populației,
reglementarea condițiilor de muncă, îmbunătățirea serviciilor
medicale. Aparatul de propagandă a lansat spre dezbaterea publică
măsurile legislative referitoare la îmbunătățirea condițiilor de viață
ale populației pentru a proba transparența dialogului dintre partid
și societate. În primele luni de la preluarea puterii de către noua
conducere, „Scânteia” a publicat articole mobilizatoare pentru
18
Comunicat cu privire la îndeplinirea planului de stat de dezvoltare a economiei
naționale a Republicii Socialiste România pe anul 1966, în „Scânteia”, 31 ianuarie 1967,
p. 1 și ediția din 1 februarie 1967.
19
Pentru centralizarea corespondenței și rezolvarea sesizărilor venite din partea
populației în perioada Gheorghiu-Dej vezi Mioara Anton, Laurențiu Constantiniu,
Guvernați și guvernanți. Scrisori către putere. 1945-1965, Iași, Polirom, 2013, pp. 61-75.
Decretul din octombrie 1966 era rezultatul dezbaterilor din timpul Plenarei CC al
PCR din aprilie același an și luase forma unei Hotărâri a Secretariatului CC al PCR cu
privire la examinarea și rezolvarea propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor
oamenilor muncii. Ea anula hotărârile Secretariatului din 1958 și 1962 referitoare la
rezolvarea scrisorilor venite de la populație și responsabiliza direct structurile din
teritoriu (comitete regionale, raionale, orășenești, comitete de fabrică, organizații de
masă și obștești). ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 134/1966, ff. 11-18.
îndeplinirea și depășirea producției în agricultură, intensificarea

activității ideologice și stimularea entuziasmului popular în vederea
20
organizării congresului partidului .
Cetățenii participau direct, prin consultare publică, la reglarea
mecanismelor puterii și la înlăturarea disfuncționalităților
birocratice. Regimul a fost foarte interesat de ceea ce gândeau proprii
21
cetățeni, de reacțiile acestora . Din perspectiva scrisorilor adresate
conducerii de partid, în primii ani ai regimului Ceaușescu, critica
celor nemulțumiți a vizat mai puțin liderul, cât mai ales abuzurile
birocrației de partid. A fost o formă de disculpare a regimului și de
inculpare a celor puși să ducă la bun sfârșit măsurile anunțate de
partid. Partidul s-a situat în orizontul de așteptare al propriilor
cetățeni și a venit în întâmpinarea solicitărilor formulate de aceștia.
În realitate, discrepanțele dintre imaginea luminoasă a unui viitor
industrializat, colectivizat, bogat și îmbelșugat și sărăcia cotidiană s-
au accentuat pe măsură ce s-a revenit la înghețul ideologic.
Construirea viitorului a fost una dintre cele mai frecvente
promisiuni pe care partidul le-a folosit pentru a zugrăvi bunăstarea și
progresul. „Scânteia” anunța, la 22 aprilie 1965, că „viitorul se
construiește pe temelia prezentului”, iar societatea nu avea niciun
22
motiv să nu creadă că acest lucru nu era posibil . Congresul al IX-lea
20
În informarea referitoare la scrisorile adresate conducerii în 1965 se preciza că cele
mai multe dintre scrisori fuseseră trimise în perioada desfășurării alegerilor de
deputați pentru MAN, în timpul Congresului și cu ocazia vizitelor oficiale ale
liderilor de partid în teritoriu. Ibidem, dosar 32/1966, ff. 48-61.
21
Vezi și informările periodice ale Secției Propagandă și Agitație referitoare la
măsurile legislative privind îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației
(creșterea salariilor, a pensiilor). În această categorie intrau și modificarea Statutului
Casei de Pensii și includerea țăranilor în sistemul de pensionare: „Numeroși țărani
cooperatori, mai cu seamă cei în etate, au adus mulțumiri conducerii partidului și
statului pentru grija ce o poartă față de bătrâni”. Ibidem, Secția Propagandă și
Agitație, dosar 4/1966, ff. 1-4. De asemenea și articolele publicate în „Scânteia”
referitoare la majorarea pensiilor, Hotărârea Plenarei CC al PCR cu privire la
majorarea pensiilor, îmbunătățirea legislației pensiilor și instituirea pensiei
suplimentare din contribuția salariaților, ediția din 15 octombrie 1966; Societatea
noastră asigură răsplata dreaptă a unei vieți de muncă închinată patriei (ediția din 17
octombrie 1966, pag. 1); În ce constă superioritatea noului sistem de pensionare?
(ediția din 9 noiembrie 1966, pag. 1)
22
„Scânteia” din 22 aprilie 1965, p. 3.
anunțase un vast program de înnoire și progres atât în planul politicii

externe, cât și al celei interne. Provocările au venit pentru societate
din ambele direcții. În primul caz, a fost continuată politica de
autonomizare în cadrul blocului comunist prin reacții singulare,
spectaculoase, adeseori provocatoare la adresa Uniunii Sovietice:
23
stabilirea relațiilor diplomatice cu RFG (ianuarie 1967) , refuzul de a
recunoaște ca agresor statul Israel în timpul războiului de șase zile,
campaniile pacifiste pentru încetarea războiului din Vietnam,
culminând cu condamnarea intervenției trupelor Tratatului de la
Varșovia în Cehoslovacia, în august 1968.
În planul politicii interne, societatea a fost supusă unor noi
experimente menite să asigure coeziunea internă și să îndeplinească
obiectivele pe termen lung ale partidului: instituirea controlului
asupra familiei prin promulgarea legislației anti-avort și a restricțiilor
24
referitoare la divorțuri , reabilitările politice, campaniile împotriva
parazitismului social și intensificarea educației ideologice după
pronunțarea tezelor din iulie 1971.
Good morning, Vietnam!

La mijlocul anilor ’60, drama războiului din Vietnam ținea capul
de afiș al dezbaterilor internaționale. Decizia SUA din 1964, de a-și
spori forțele militare, a alimentat campaniile pacifiste orchestrate de
statele comuniste pentru condamnarea „agresiunii imperialiste”.
Blocajul militar și diplomatic a fost pentru conducerea de la
București o bună ocazie pentru a se afirma ca mediator într-un
război ce părea fără de sfârșit. În vara lui 1965, Ceaușescu declara
23
Negocierile referitoare la stabilirea relațiilor diplomatice cu RFG sunt publicate în
volumul de documente România-Republica Federală Germania. Începutul relațiilor
diplomatice. 1966-1967, coord. Dumitru Preda, București, Editura Enciclopedică,
2009.
24
Campaniile pronataliste sunt analizate în studiul nostru Să umplem casele de copii!
Campaniile pronataliste și scrisorile invitație. 1966-1975, publicat în „Polis” nr. 5/2014.
Cercetările recente referitoare la politica pronatalistă au fost reunite în două volume
de studii, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă,
vol. 1-2, Iași, Polirom, 2010-2011. Vezi, de asemenea, Gail Klingman, Politica
duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, București, Humanitas,
2000.
ambasadorului sovietic la București, I.K. Jegalin, că era mai mult

25
decât necesară scoaterea americanilor din Vietnam . Doi ani mai
târziu, situația se înrăutățise, iar întâlnirile cu diplomații americani
arătau că SUA se aflau într-un real impas. Averell Harriman,
ambasador itinerant al SUA, aflat la București, la 28 noiembrie 1967,
solicita, în cadrul unei întrevederi cu N. Ceaușescu, ca guvernul
român să intervină în sprijinul diplomației americane pentru
rezolvarea unui „fleac”: „Nu mai mult decât să ne ajutați să punem
capăt războiului din Vietnam”. Măgulit de importanța care i se
acorda, răspunsul lui Ceaușescu a venit prompt: „Un singur ordin al
26
președintelui Johnson și se termină războiul” .
Dar pentru că România socialistă era o țară iubitoare de pace,
periodic, în paginile ziarului „Scânteia” erau publicate apeluri prin
care se cerea încetarea agresiunii americane asupra Vietnamului.
Mobilizarea pentru campaniile pacifiste a funcționat exemplar prin
organizarea unor mitinguri de sprijin pentru cauza poporului
vietnamez. Bombardamentele americane au indignat opinia publică,
iar lozincile folosite de „populația revoltată” a Capitalei aduceau
aminte de campaniile asemănătoare desfășurate în anii ’50 pentru
cauza coreeană: „Pe zecile de pancarte purtate de manifestanți erau
înscrise lozinci prin care se înfiera crima odioasă împotriva poporului
vietnamez: «Cerem cu hotărâre să se pună capăt agresiunii SUA din
25
Ambasadorul sovietic informa că URSS se implicase în războiul din Vietnam prin
trimiterea de armament și personal specializat. Moscova a insistat pentru realizarea
unui front comun al statelor comuniste în scopul ajutorării liderilor nord-
vietnamezi. Vezi Mioara Anton, Ioan Chiper, Instaurarea regimului Ceaușescu.
Continuitate și ruptură în relațiile româno-sovietice, București, INST, IRSI, 2003, p.
94.
26
Constatin Moraru, Ajutați-ne „să punem capăt războiului din Vietnam”, în
„Dosarele Istoriei”, an VIII, nr. 10 (86), 2003, p. 30; de asemenea, Paul Niculescu-
Mizil, România și războiul americano-vietnamez, București, Editura „Roza
Vânturilor”, 2008, pp. 74-75. Pe parcursul anilor 1966-1967 au existat mai multe
întâlniri la nivel înalt româno-vietnameze și româno-americane referitoare la
deschiderea unor negocieri care să conducă la încheierea războiului. Vezi
stenogramele întâlnirilor dintre N. Ceaușescu și ambasadorul american la București,
Richard Davies, din 31 ianuarie 1967, precum și vizita la București a vicepreședintelui
Consiliului de Miniștri al RD Vietnam, Le Thanh Nghi din 22 august 1967, urmată,
în septembrie, de trimiterea unei delegații române la Hanoi, condusă de Ion Gh.
Maurer. ANIC, Fond CC al PCR, Secția Relații Externe dosar 6/ 1967 și 64/1967.
Vietnam!», «Moarte agresorilor din Vietnam!», «Jos mâinile de pe

Vietnam!». Piața vuia de glasul mânios al mulțimii care scanda
27
necontenit: «Agresori americani, afară din Vietnam!»“ . Însă
România nu era singura țară care cerea încetarea războiului și
retragerea americanilor din Vietnam. Și celelalte state ale blocului
comunist susțineau public cauza păcii, iar evenimentul cel mai
important a fost reuniunea Comitetului Politic Consultativ al statelor
participante la Tratatul de la Varșovia, organizată la București, în
iulie 1966, finalizată cu o declarație publică de solidaritate, publicată
în „Scânteia”, la 8 iulie 1966. Deși reuniunea părea să fie una
obișnuită în calendarul întâlnirilor membrilor alianței, pentru
diplomația română ea rămas de referință deoarece a reușit să-și
impună versiunea proprie a declarației finale, considerată actul
fundamental de început al complicatului proces de negociere Est-
28
Vest încheiat prin încheierea Acordurilor de la Helsinki, din 1975 .
Publicarea comunicatului prin care se anunța sprijin comun
pentru cauza vietnameză a fost interpretată ca un prim pas în
29
direcția constituirii unor forțe militare de intervenție . Îndemnul
public „alături de eroicul popor vietnamez!” s-a tradus prin
expedierea către Secția Scrisori și Audiențe de cereri pentru înrolarea
în războiul din Vietnam. Propaganda crease emoții publice, și spre
deosebire de alte conflicte care tulburau diplomațiile celor două
blocuri, cel din Vietnam a produs în România socialistă o
surprinzătoare solidaritate publică. Rezerviști, veterani de război,
membri de partid, simpli cetățeni indignați de „furia imperialistă”
cereau să plece voluntari în Vietnam sau să își doneze salariile pentru
cauza păcii și victoria comunismului. Câteva zile mai târziu, la 11 iulie
27
Să înceteze agresiunea americană împotriva poporului vietnamez. Mitingul
oamenilor muncii din capitală, în „Scânteia”, 1 iulie 1966, p. 1. Din seria articolelor
consacrate războiului din Vietnam vezi și Orez și sânge, „Scânteia”, 17 octombrie
1966.
28
Declarație cu privire la întărirea păcii și securității în Europa, în România și
Tratatul de la Varșovia. Conferințele Miniștrilor Afacerilor Externe și ale adjuncților
lor (1966-1991), ed. Mioara Anton, Editura Alpha MDN, București, 2009, pp. 79-83.
29
Punctul 3 al declarației sublinia că statele membre ale Tratatului de la Varșovia își
declarau sprijinul pentru cei care doreau să plece ca voluntari pentru a lupta
împotriva agresiunii americane în Vietnam.
1966, ziarul publica, într-un articol intitulat Alături de poporul

vietnamez până la victoria finală asupra agresorilor americani,
informația conform căreia autoritățile urmau să-i sprijine pe toți cei
care voiau să se înroleze ca voluntari: „După cum se știe, conducerea
de partid a arătat că numeroși cetățeni români, în special tineri, și-au
exprimat dorința de a merge să lupte ca voluntari în Vietnam și că la
cererea RD Vietnam țara noastră va putea satisface această dorință a
30
lor” .
Vestea a produs entuziasm în rândul celor care voiau să se
alăture luptei de eliberare a poporului vietnamez. La scurtă vreme au
urmat confuzia, iritarea și dezamăgirea. Achim Țugui din București,
care depusese o cerere de voluntariat, era contrariat de lipsa de
reacție a autorităților și avertiza că în cazul unui refuz se va adresa
31
direct ambasadei Vietnamului la București . Nici Grigore
Mihăileanu, fost corespondent voluntar al „Scânteii”, nu se bucurase
de succes, ceea ce l-a determinat să se adreseze Comitetului Național
pentru ajutorarea poporului vietnamez în speranța că cererea sa va
primi un răspuns: „De mic copil am fost dușmanul de moarte a
provocatorilor, a agresorilor, a fascismului, am urât burghezia,
moșierimea și chiaburimea, care am luptat contra lor. Vreau să-mi
jertfesc viața pentru cauza dreaptă a poporului frate vietnamez,
vreau cu mâna mea să dau și eu o lecție americanilor și clicii de
fasciști ai lui Kiy. Vreau ca copii mei să se mândrească de faptele
32
tatălui lor și vă rog să aveți încredere în sinceritatea mea” .
Alții au fost mai răbdători și au preferat să aștepte un răspuns al
autorităților. Ion Gănguț, originar din Făgăraș, veteran de război,
dorea să se alăture luptei pentru izgonirea agresorilor din Vietnam,
în ciuda tuturor obstacolelor pe care le-ar fi întâmpinat: „Deși sunt
născut în anul 1916 – respectiv vârsta de 50 de ani – ura și disprețul
față de agresor, în opera de escaladare a războiului din Vietnam, mă
întărește și mă fortifică încât sunt în măsură să suport cu ușurință
33
greutățile și privațiunile războiului chiar în condiții de junglă” . Și
30
„Scânteia”, 11 iulie 1966, p. 3.
31
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 184/1966, ff. 8-9.
32
Ibidem, f. 68.
33
Ibidem, f. 6.
cum gesturile de eroism și sacrificiu aveau nevoie de recunoștere

publică, Gheorghe Pâslaru din Râmnicu Sărat, deși exclus din partid
ca urmare a unei sentințe penale, solicita ca cererea sa de voluntariat
să fie citită la radio și televiziune: „Eu Pâslaru Gheorghe vă declar din
data de 1.VII.1966 gata oricând pentru cauza păci chiar și-n Vietnam
dacă Țara Românească va da sprijin cu oameni doresc să fiu înscris în
34
primele rânduri” .
Pentru Vasile Crăciun, muncitor ceferist din Reșița, de o
importanță capitală era înscrierea sa în fruntea listei celor care voiau
să lupte pentru eliberarea Vietnamului: „Tov. Nicolaie Ciaușescu vă
rog ca pe un părinte și ca pe un conducător de stat (…) doresc din
suflet că sa fiu trimis primul ca să lupt alături de eroicul popor
vietnamez contra exploatatorilor pe care eu îi urăsc de moarte și
35
contra cărora sunt hotărât să lupt până la ultima picătură de sânge” .
Cererea sa nu era singulară. Și Alexandru V. Mărculescu dorea să fie
trecut în fruntea listei de voluntari. De-a lungul timpului ceruse să
lupte pentru cauza comuniștilor greci sau să fie trimis în Cosmos
într-un zbor experimental. Vietnamul îi oferea din nou prilejul de a
se jertfi pentru o cauză dreaptă. Cuprins de emoția sacrificiului
suprem, sugera să fie compus și difuzat la radio și televiziune un
marș al voluntarilor în Vietnam. Scrisorile sale nu au primit nici un
răspuns, ceea ce l-a determinat să revină cu o nouă cerere, convins
fiind că celelalte petiții se rătăciseră în hățișul birocrației. Pentru a fi
sigur că va primi în cele din urmă un răspuns, anunța că va aștepta
un semn de la secretarul general la poarta Comitetului Central.
Alții, pentru a fi mai convingători, inspirați de imaginile de pe
câmpurile de luptă publicate în „Scânteia”, atașau scrisorilor adresate
conducerii partidului propriile fotografii care îi înfățișau în ipostaze
de luptă. Un autor anonim îl informa pe Nicolae Ceaușescu că se
„amorezase” de conducerea partidului, ceea ce era un argument în
plus pentru acceptarea cererii sale de voluntariat: „V-am văzut fizicul
34
Dorința ca scrisorile de voluntariat să fie publicate în presa central apare și în
cazul altor petenți. Vezi și scrisoarea lui Ion Țigău din Sinaia care dorea să plece să
lupte în Vietnam „din dragoste și devotament față de cauza libertății și păcii,
socialismului și comunismului”. Ibidem, ff. 7, 25-26.
35
Ibidem, f. 14.
și să știți că m-am amorezat de colectivul pe care-l conduceți. Să știți

că românii țin la d-voastră. Am luptat și eu pe timpuri când alții
36
voiau să ne cotropească patria, dar n-au reușit” .
Gheorghe Preda, ofițer rezervist, din București, se declara
revoltat de decizia „capetelor înfierbântate” de la Pentagon de a
bombarda cele două orașe vietnameze, Hanoi și Haipfong, și cerea la
rându-i să se alăture luptei pentru izgonirea „intervenționiștilor
37
americani” . La rândul său, Gheorghe Marin Bălaș, rezervist al
Securității, solicita reîncadrarea sa în trupele MAN pentru a fi trimis
ca voluntar în Vietnam. Având o „pregătire multilaterală” putea fi
folosit în operațiuni de spionaj și contraspionaj pentru alungarea
38
„invadatorilor americani și a mercenarilor” din Vietnam .
În această avalanșă a scrisorilor de volutariat, Marian T. Dumitru
din București surprindea prin conținutul special al scrisorii sale.
Inițial un admirator al culturii și civilizației americane, se vedea
nevoit să condamne „șovinismul de mare putere” și postura de
„jandarm odios cu bâta cea mare” pe care SUA le manifestau în
relațiile cu celelalte state. Fost membru al Diviziei de voluntari
„Tudor Vladimirescu, căzuse in dizgrație, partidul „răsplătindu-l” cu
câțiva ani de închisoare. Învinuirile i s-au părut absurde, dar și mai
absurdă era situația în care se afla după ce fusese eliberat din
închisoare. Statutul de deținut politic îl transformase într-un paria al
societății: „(…) Am ajuns la capătul răbdării în a mă simți considerat,
ex-cetățean, pseudo-om, bandit de serviciu, dușman oficial, cârpă
bună la toate etc., etc., și care pentru a-mi putea câștiga pâinea
zilnică, cutreer șantierele de la un capăt la altul al țării, fără locuință
cu toată averea mobilă – puținul adunat într-o viață de om –
39
confiscată total etc.” . Plecarea în Vietnam era singura soluție
pentru a se izbăvi și pentru a se integra pe deplin în societatea
socialistă, pentru care plătise oricum un preț foarte mare.
Dar războiul nu era o simplă joacă, situație pe deplin înțeleasă de
femeile din Segarcea care, printr-o scrisoare anonimă adresată lui
36
Ibidem, f. 202.
37
Ibidem, f. 227.
38
Ibidem, ff. 160-161.
39
Nicolae Ceaușescu, cereau ca statul român să nu-și trimită soldații

atât de departe de casă. România avea de rezolvat probleme mult
mai importante la ea acasă, precum îmbunătățirea calității pâinii și a
aprovizionării populației cu alimente: „(…) deși ne pare rău de
vietnamezi, dar și de noi ni se rupe sufletu’, după ce trăim așa cum
trăim cu cinci lei pe zi muncă și numai vara, parcă numai vara
mâncăm, iarna stăm în bârlog ca ursu, să ne mai trimiteți copii și
bărbați în Vietnam. Nu! (…). Nu vrem război, nu vrem să murim, nu
vrem să rămânem văduve, nu vrem să ne rămână copiii prin
Vietnam. America este puternică, ne va omorî soții până să ajungă în
40
Vietnam” . Într-o notă asemănătoare se situa și scrisoarea semnată
generic „noi, poporul român”, care-i cerea lui Ceaușescu să se
încoroneze la Chișinău ca președinte al României întregite și să nu
41
trimită „carne de tun” în Vietnam . „Un bun român” îi cerea lui
Ceaușescu să se preocupe de situația Basarabiei și a Bucovinei de
Nord, de îmbunătățirea calității vieții și a creșterii salariilor, și mai
puțin de agresiunea imperialismului american: „E mai scump pentru
noi, românii, Vietnamul decât Basarabia și Bucovina de Nord? De ce
atâta lașitate din partea conducerii statului nostru în această
privință? Ce ne interesează pe noi Vietnamul din Asia când noi
trebuie să avem grija Vietnamului nostru Basarabia și Bucovina de
42
Nord” .
Nu au lipsit nici sugestiile referitoare la inițierea de către
România a unui front comun format din toate statele comuniste care
să intervină pentru instaurarea unui regim comunist în Vietnam.
Ioan Stanciu, tehnician la fabrica „Ardeleana” din Alba Iulia,
propunea într-un amplu memoriu exercitarea de presiuni auspra
americanilor, atât la ONU, cât și în alte foruri internaționale, pentru
a-i determina să renunțe la război.
Primăvara lui 1967 a adus noi provocări pentru conducerea de la
București. Luna mai debutase cu sărbătorirea cu fast a împlinirii a 90
de ani de la cucerirea independenței de stat. Prilej de bucurie și de
afirmare a voinței naționale. În culisele puterii, Ceaușescu se
40
41
Ibidem, dosar 185/1966, ff. 38-39.
42
Ibidem, ff. 23-24.
pregătea să finalizeze una dintre cele mai importante măsuri care

avea să-i consolideze puterea personală: analiza activității
Ministerului Afacerilor Interne, un pretext pentru incriminarea lui
Alexandru Drăghici și înlăturarea acestuia de la conducerea parti-
dului. Procesul reabilitărilor își începuse cursul, iar comisiile speciale
au avut nevoie de aproape doi ani să adune dovezi, să interpreteze
noi probe și să reanalizeze declarațiile martorilor.
În plan extern, războiului din Vietnam i s-a adăugat o nouă criză,
războiul de șase zile, prilej de noi declarații și tensiuni româno-
sovietice. România nu numai că a refuzat să recunoască ca agresor
statul Israel și să rupă relațiile diplomatice cu acesta, dar și-a
individualizat poziția printr-o declarație, care o punea în opoziție cu
celelalte state ale blocului comunist. Pentru a consolida solidaritatea
dintre partid și națiune, Ceaușescu a prezentat într-un amplu discurs
programul de politică externă și direcțiile de interes major ale
României socialiste. Independența, suveranitatea, lupta neobosită
împotriva reacțiunii interne și externe, egalitatea în drepturi,
avantajul reciproc anunțau redundanța propagandistică la care se va
ajunge în anii ’80. Se recunoștea deschis că, deși România era legată
de Uniunea Sovietică („cu vechi tradiții și rădăcini adânci în decursul
istoriei”) noile condiții obligau adaptarea relației bilaterale la un
43
„conținut nou” . Crizele fierbinți ale războiului rece, Vietnamul și
Orientul Mijlociu, reveneau în discursul public, România cerând
încetarea bombardamentelor americane și moderație în criza arabo-
israeliană.
Cererile de voluntariat au fost numărate și centralizate de Secția
Scrisori și Audiențe. Cronologic, astfel de cereri au fost trimise în
intervalul iulie 1966-începutul anului 1967, dar arhivele nu păstrează
44
o evidență a tuturor scrisorilor . De asemenea, nu s-au identificat
documente care să probeze răspunsul autorităților, dacă el a existat,
pentru cetățenii care au dorit și au crezut că era posibilă plecarea în
43
Expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al CC al PCR, cu privire
la politica externă a partidului și guvernului, în „Scânteia”, 25 iulie 1967.
44
S-a identificat o singură evidență, incompletă, referitoare la această categorie
specială de scrisori, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 198/1967, f.
23.
Vietnam. Încercările diplomației americane de a folosi medierea

românească pentru încetarea ostilităților au avut ca efect diminuarea
tonului propagandei pentru cauza vietnameză. Mai mult, războiul de
șase zile, dar mai ales episodul cehoslovac, au dus la strângerea
rândurilor pentru apărarea cauzei naționale. În august 1968, pericolul
se afla la granițele României, iar prietenia cu Uniunea Sovietică era
pusă public sub semnul întrebării. Războaiele din alte părți ale lumii
nu mai priveau România cea iubitoare de pace, întreaga energie a
societății fiind mobilizată în jurul partidului și conducătorului iubit.
Damnatio memoriae și strategia reabilitărilor

La aproape trei ani de la preluarea puterii, Ceaușescu surprindea,
la fel ca și predecesorul său, în decembrie 1961, prin organizarea unei
45
mult prea frumoase plenare . Istoria partidului se rescria încă o dată
la scenă deschisă în aprilie 1968, iar cetățenii nu numai că erau
invitați să asiste la această reprezentație, dar deveneau și judecători
ai cumplitelor fapte care se petrecuseră în culisele puterii. Specta-
colul reabilitărilor, încurajarea vocilor celor oprimați, recuperarea
figurilor marcante ale partidului anunțau o nouă pagină din istoria
comunismului românesc. Informații compromițătoare referitoare la
abuzurile Ministerului de Interne, în special ale lui Alexandru
Drăghici, au fost strânse și așezate în dosarul acuzării. Nu vom
insista asupra resorturilor procesului reabilitărilor, ci numai asupra
46
impactului pe care evenimentul l-a avut la nivelul societății . Aprilie
45
În opinia lui Gheorghiu-Dej, plenara CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie
1961, care îi consacrase statutul de învingător, fusese unul dintre cele mai frumoase
evenimente din istoria partidului. Dan Cătănuș, A doua destalinizare. Gh.
Gheorghiu-Dej la apogeul puterii, București, Editura Vremea, 2005, p. 317; Dosarul
Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30
noiembrie-5 decembrie 1961, vol. II, ed. Elis-Neagoe Pleșa, Liviu Pleșa, București,
Editura Nemira, 2006, p. 19.
46
Discuțiile referitoare la reabilitare s-au concentrat asupra abuzurilor aparatului
represiv, existând o preocupare limitată pentru stabilirea unor culpe politice.
Plenara stabilea ridicarea sancțiunilor politice luate împotriva lui Miron
Constantinescu, Ion Craiu, Ioan Demeter, Constantin Doncea, Mihai Levente,
Vasile Modoran, Dumitru Petrescu, Aurel Vijoli. Informații referitoare la procesul
reabilitărilor se regăsesc în „Protocolul ședinței Plenare a CC al PCR din zilele de 22,
23, 24 și 25 aprilie 1968”. De asemenea, „ Raportul comisiei de partid constituită în
1968 a făcut trecerea de la formula lui Gheorghiu-Dej din 1956, „nu

avem pe nimeni de reabilitat post-mortem”, la cea a lui N. Ceaușescu,
„avem și noi pe cineva să reabilităm”: „Este, ca să spun așa, ca și cum
ne-am trezit dintr-un vis frumos și constatăm că realitatea este cu
totul alta de cum am visat. Am fi nedrepți, însă, dacă nu am spune că
au fost și atunci unii tovarăși care nu au visat. Alții care s-au trezit
mai devreme din acest vis. Dar, ca să fim cinstiți, trebuie să spunem
că toți am fi dorit și am dori și astăzi ca să fi visat și ca cele visate să
fie realitate, ca să nu avem nimic de reabilitat. (…) Avem obligația
politică morală, să restabilim adevărul, așa cum este el. Numai astfel
ne îndeplinim datoria de comuniști, pe care partidul i-a investit cu o
47
mare răspundere” .
Scrisorile adresate puterii pe parcursul lui 1968 reflectă într-un
registru aparte strategiile de legitimare ale noii conduceri. Nu este
numai o damnatio memoriae, dar asistăm și la construirea unei
identități prin care se dorea despărțirea explicită de un trecut
compromițător. Oamenii au privit cu nedumerire, încrezători, alteori
sceptici, noile schimbări care anunțau rescrierea istoriei zbuciumate
a partidului. În ce măsură memoria socială a asociat reabilitările
politice cu o schimbare în esența și practica regimului rămâne o
întrebare deschisă. Publicarea în presă a hotărârii referitoare la
reabilitarea unor activiști de partid, precum și dezbaterile organizate
cu toate adunările activului de partid din întreaga țară i-au încurajat
pe cei care se considerau victime să ceară reevaluarea situației lor și
48
îndreptarea abuzurilor .
vederea clarificării situației lui Lucrețiu Pătrășcanu”, în ANIC, Fond CC al PCR,

Secția Cancelarie, dosar 66/1968, ff. 1-9, 174-234. De asemenea, Grigore Răduică,
Crime în lupta pentru putere. 1966-1968. Ancheta cazului Pătrășcanu, București,
Editura Evenimentul Românesc, 1999; Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea
unui lider comunist. Studiu de caz, București, Humanitas, 2001.
47
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 66/1968, f. 23.
48
„Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la
reabilitarea unor activiști de partid”, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie,
dosar 66/1968, ff. 258-274. Încurajați de hotărârea Plenarei, sătenii din Leiculești,
jud. Buzău, locul natal al lui Alexandru Drăghici, aduceau mulțumiri pentru
sancțiunea exemplară primită de fostul ministru de Interne și cereau și pedepsirea
fratelui acestuia, Gheorghe Drăghici, numit commandant al penitenciarului
regional Ploiești: „(…) ca cetățean născut în satul nostru, Alexandru Drăghici venea
„Am studiat cu deosebită satisfacție sufletească/atenție/ îmi

declar adeziunea mea deplină față de actul istoric/dreaptă măsură
sau „cu deosebit interes…./cu deosebită indignare/ m-a tulburat și
răscolit adânc…” sunt formulele care ne introduc în universul special
al scrisorilor de reabilitare. Plenara din aprilie 1968 a provocat un val
de cereri și memorii pentru revizuirea și îndreptarea abuzurilor
cărora le căzuseră victime foști membri ai partidului, simpli cetățeni
49
sau foști lucrători ai aparatului de Securitate și ai Apărării .
Comisiile de revizie au analizat atât culpele politice, cât și pe cele de
50
ordin penal . Cele mai multe dintre cereri plasau abuzurile în anii
1958-1959, când înghețul ideologic lovise întreaga societate. Spectrele
clandestinității, conflicte și adversități au fost readuse la lumină, dar
istoria lor a contat prea puțin în procesul de reabilitare.
Încurajați de dezvăluirile publice, oamenii au fost tentați să
creadă că plenara era începutul unui proces de reformare a partidului
prin înlăturarea celor care patronaseră abuzurile împreună cu
Gheorghiu-Dej. Constantin Niță, secretar al Comitetului
Organizatoric București și al centrului universitar de partid, și
potențial candidat la funcția de ambasador în Cehoslovacia, fusese
arestat, în august 1961, în urma unui denunț instrumentat de Florian
Dănălache și Alexandru Drăghici. Ancheta foarte dură care i-a urmat
nu a condus la nici un rezultat, Constantin Niță fiind eliberat după o
lună, fără să i comunice care erau acuzațiile ce i se aduceau. A fost
la neamurile lui la noi în sat cu mașina și cu garda respectivă și dacă noi eram
strânși pe drum câte un convoi de oameni, noi ridicam căciulile din cap în semn de
salut, dar el nici nu se uita la noi și nu ne mai cunoștea. Voiam și noi să ne ducem să
stăm de vorbă la casa unde era primit de neamuri, nici nu era vorbă să iasă afară să-i
spunem și noi câte ceva din cele petrecute de oamenii noștri din sat”. Ibidem, dosar
319/1968, f. 10.
49
Cei care au fost comprimați ca urmare a restructurării aparatului Securității și
Ministerului de Interne pe parcursul anilor 1952, 1956 și 1959 au solicitat comisiilor
de partid revizuirea măsurilor. În cele mai multe dintre cazuri, deciziile fuseseră
corecte, scoaterea din sistem fiind rezultatul pensionării sau a deficiențelor din
activitate. Securitatea. Structuri, cadre, obiective și metode, 1948-1967, vol. I, coord.
Florica Dobre, București, Editura Enciclopedică, 2006.
50
„Informare cu privire la unele probleme sesizate de cetățeni prin scrisori și la
biroul de audiență, referitoare la activitatea organelor MAI și Securitate în anul
1968”, ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 234/1968, ff. 2-12.
sancționat cu vot de blam cu avertisment și trimis în producție la

Uzinele „Grivița Roșie”. Cum Ceaușescu fusese cel care îl propusese
pentru funcția de ambasador, Constantin Niță considera că secre-
tarul general era singurul care putea ridica sancțiunea nejustificată
pe care o primise din partea conducerii partidului: „Nu am înțeles
nici până acum cum se poate justifica ca numai după o lună de la
această apreciere (numirea ca ambasador, n.n.) a conducerii
partidului și a dvs. personal, am ajuns să fiu atât de «periculos» încât
am ajuns să fiu arestat și cum după încă o lună de cercetare sub stare
de arest s-a ajuns totuși la concluzia că sunt un om cinstit, dar totuși
am fost sancționat pe linie de partid și trimis în producție fără nici o
51
altă explicație care să justifice aceste măsuri” . În ianuarie 1968 era
numit în cadrul Secției Energie și Transporturi de pe lângă Consiliul
de Miniștri, funcție pentru care-i mulțumea lui Ceaușescu, devenit în
lumina plenarei din aprilie un luptător pentru „triumful adevărului și
spiritului de dreptate”.
De cealaltă parte, scepticul Petre Nicolae, consilier al
Secretariatului CAER de la Moscova, adresa, la 7 mai 1968, o scrisoare
lui Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol și Chivu Stoica cerându-le să
renunțe la funcții, să-și recunoască public greșelile și încălcarea
normelor statutare. Obligația de comuniști și vechi membri ai
partidului îi obliga la un gest de onoare: „Ați lucrat atâta timp alături
de Gh. Gheorghiu-Dej, de Al. Drăghici. În acest timp ați participat la
toate congresele partidului, la toate ședințele Biroului Politic. De ce,
tovarăși, nu ați ridicat atunci aceste probleme la care vă referiți acum
și la care se referă Hotărârea Plenarei? Acest «de ce» mi se amplifică
52
în minte și nu-i pot găsi un răspuns. Nu pot!” . Frământat de
„nedumeriri substanțiale” și „emoții contradictorii”, Petre Nicolae
considera că acestea puteau fi clarificate numai de către liderul
partidului. Și pentru că îndoiala sa privind culpele celor din
conducerea partidului nu era singulară, Petre Nicolae cerea
publicarea scrisorii în „Scânteia”, pentru a arăta că masa membrilor
de partid nu accepta limitarea vinovățiilor și dorea dezbaterea
51
Textul integral al memoriului datat 30 aprilie 1968, în ANIC, Fond CC al PCR,
Secția Cancelarie, dosar 187/1966, ff. 42-50.
52
Ibidem, dosar 187/1966, ff. 1-15.
publică a tuturor greșelilor. Dar noua conducere a ales să ignore

semnele de întrebare referitoare la fondul reabilitărilor politice și nu
a dat curs semnalelor critice care veneau de jos. Nu știm, de
asemenea, dacă în urma acestui demers îndrăzneț Petre Nicolae și-a
mai păstrat funcția în secretariatul CAER.
În lumina plenarei din aprilie 1968, foștii membri ai partidului
care cereau să fie reabilitați și-au construit biografii ireproșabile. Ei
doreau să li se recunoască stagiile din ilegalitate, să fie re-incluși în
structurile de partid și de stat, să li se recunoască vechimea
profesională și să obțină beneficii explicite (pensii, case, acordarea
unor grade superioare în cazul celor proveniți din aparatul MAI sau
53
al Apărării) . Petenții insistau asupra situațiilor care au condus la
marginalizare, arestare sau excludere, fiind indicată de cele mai
multe ori existența unei conspirații. Gavril Birtaș, care fusese exclus
din partid, în 1941, pentru „purtare trădătoare”, sancțiune care nu
fusese ridicată în ciuda demersurilor sale repetate, revenea în aprilie
1968 cu o nouă cerere, prin care solicita să-i fie clarificată situația în
partid: „Dumneavoastră nu mă cunoașteți personal din timpul
ilegalității, dar foarte mulți vechi activiști mă cunosc. Știu ce am
lucrat și ce am făcut (…). Am luptat pentru partid, pentru construirea
54
socialismului și voi lupta până voi trăi” . Într-un registru asemănător
s-a înscris și cererea lui Bellu Zilber, una dintre figurile cele mai
importante ale dramei procesului Pătrășcanu, care îi solicita lui
Ceaușescu primirea în audiență pentru a-i expune personal
53
Neacșu Alexandru din București fusese exclus din MAI, în 1952, pe fondul
„condițiilor climatului anti-partinic de suspiciunea și patimă” creat în partid ca
urmare a devierii de dreapta. În aprilie 1968, cerea comisiei de anchetă înlăturarea
măsurilor abuzive, acordarea gradului de ofițer superior și o pensie pe măsură:
„Această sancțiune cu toate consecințele ei fără a se ține seama că eram tovarăș de
muncă și luptă împotriva dușmanului, o consider nedreaptă și nestatutară, neavând
ca temei greșeli cu gravitatea de încălcare a liniei politice a partidului ori trădare și
neținând seama de munca mea cinstită, corectă și modestia mea ca om”. Ibidem,
dosar 239/1968, f. 246.
54
Ibidem, dosar 187/1966, f. 79. Informații referitoare la încercările lui Gavril Birtaș
de a se reabilita în timpul lui Gheorghiu-Dej la Mioara Anton, Laurențiu
Constantiniu, op. cit., pp. 24-25.
55
„probleme de natură strict confidențială” . Secretarul general nu a
dat curs demersului lui Zilber și a însemnat sec pe scrisoare: „Nu”.
Avalanșa de cereri și autobiografii a avut ca rezultat dezvoltarea
unui impresionant mecanism de verificare a informațiilor.
Securitatea, partidul și justiția au furnizat noi dosare de cadre în care
se regăseau autobiografiile petenților, evoluția proceselor, a
sentințelor judecătorești, declarații ale martorilor etc. Pentru Petru
Ardeleanu, inginer, angajat la Ministerul de Construcții pentru
Chimie și Rafinării, cu origine socială sănătoasă, plenara era o dovadă
de disciplină și legalitate partinică. Fiind, la rându-i, o „fărâmă din
milioanele de oameni ai muncii”, înțelegea să susțină partidul și să
condamne acțiunile lui Alexandru Drăghici. În plan secundar,
această regie a entuziasmului era menită să releve abuzul unuia
56
dintre superiorii săi, care îl retrogradase și îi micșorase salariul .
Ancheta comisiei de partid a stabilit că demersul petiționarului nu
avea obiect, fiind îndemnat să muncească în continuare pentru a-și
merita eventuala avansare.
Abuzurile Securității au fost subiectul predilect al cererilor de
reabilitare. Gheorghe Crăciuneanu, originar din Cluj, și care se
afirmase din 1945 ca unul dintre membrii activi ai Regionalei, fusese
arestat în vara lui 1958 din cauza unui incident provocat de paznicii
vilei pe care Alexandru Drăghici o deținea la Eforie. Acuzația de
tulburare a ordinii publice a fost schimbată în cea de uneltire, ceea ce
i-a adus o condamnare de doi ani, precum și excluderea din partid:
„Nu cred că se poate descrie durerea simțită de mine după
condamnare, când am constatat că sunt condamnat pe nedrept de
regimul pentru care nu am precupețit de la 14 ani nici zi, nici noapte,
55
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 187/1966, f. 91. Conform
documentelor care se regăsesc în anexa memoriilor publicate în 1991, Belu Zilber
încercase în septembrie 1966, printr-un memoriu, să-l convingă pe Ceaușescu de
absurditatea procesului în care fusese acuzat: „De aceea fac apel la D-voastră,
tovarășe Secretar General, să cereți dreptate pentru comunistul Zilber, a cărui
nevinovăție a fost pe deplin dovedită, care a fost condamnat pe baza unor dosare în
care nu există un cuvânt adevărat și care a stat închis 17 ani în România socialistă,
deși se știa că este nevinovat”. Andrei Șerbulescu, Monarhia de drept dialectic,
București, Editura Humanitas, 1991, p. 187.
56
pentru regimul căruia i-aș fi dat viața fără preget (…). Suferința mea a
constat în aceea că nu am putut să iau parte la viața politică a țării,
57
viață pentru care am socotit că sunt pregătit” . În urma verificării, s-
a stabilit că acuzațiile erau în totalitate false, Crăciuneanu fiind
reabilitat și reprimit în partid.
Eugen Pâslea Pereni, vechi activist al partidului încă din perioada
ilegalității, originar din Șimleul Silvaniei, fusese zguduit de dezvă-
luirile publicate în „Scânteia”: „Am citit și recitit și recitesc zilnic,
cutremurat de groază și emoție, dezvăluirile aduse la cunoștința
publică (…) cu privire la condițiile mișelești la care au fost asasinați
58
regretații Ștefan Foriș și Lucrețiu Pătrășcanu” . În memoriul adresat
conducerii partidului, Eugen Pâslea Pereni solicita reabilitarea poli-
tică, penală și profesională, deoarece fusese victima unei „înscenări
odioase” pusă la cale de adversari politici care îi compromiseseră
cariera în partid: „Cer în mod insistent să mi se facă dreptate”. Dar, în
cazul său, comisia a stabilit că apetența petentului pentru „înșelă-
ciune repetată în dauna avutului obștesc” nu-l putea absolvi de
culpele penale de care fusese acuzat și, în consecință, nu putea fi
reabilitat, chiar dacă tratamentul la care fusese supus în timpul
detenției fusese extrem de dur. Potrivit comisiei de anchetă, Pâslea
Pereni nu îndeplinea „calitățile moral-politice” pentru a fi reprimit în
rândurile membrilor de partid.
Frământat de emoții, Abraham Antoniu, originar din Arad, de
profesie strungar, arăta că „suferise pe linie de partid”, fiind margi-
nalizat și înspăimântat de deciziile arbitrare ale puterii. Izolarea de
partid îl aruncase în depresie și îl îmbolnăvise, secretarul general
fiind, în lumina hotărârilor plenarei, singura persoană care putea să-i
aline suferința: „Tovarășe secretar general am nevoie de o mână
puternică, de un ajutor sincer și rapid care să mă smulgă din situația
în care mă găsesc; am nevoie de acest ajutor așa cum am nevoie de
hrană și lumină; ajutorul acesta m-ar face pe mine în mod sigur
sănătos, căci pe mine mă sfârșește ceva lăuntric care mă macină zi de
59
zi și mă doare” . Comisia de anchetă a stabilit că Abraham Antoniu
57
Ibidem, dosar 239/1968, f. 111.
58
59
Ibidem, dosar 238/1968, f. 9.
era într-adevăr foarte bolnav și nu putea fi folosit în activitățile

curente ale partidului, dispunându-se transferarea sa la un loc de
muncă care să nu-i agraveze starea de sănătate. Și Nistor Vera,
învățătoare din Focșani, înrolată în rândurile partidului din 1944,
solicita declanșarea unei anchete care să lămurească circumstanțele
înlăturării sale din funcția de președinte al Comitetului Orășenesc al
Femeilor. Devotată partidului, obținuse de-a lungul timpului mai
multe distincții care-i confirmau dăruirea și sacrificiul: „Nu vreau
stimat tovarăș Ceaușescu să fac paradă de cuvinte sau sentimente
pentru partid. Dar vă spun în mod sincer că eu iubesc din inimă
partidul și am încredere în el. Inima mea suferă atunci când este
lovită de nedreptate. Sunt gata oricând să-mi dau viața pentru partid,
dacă va fi cazul o voi face. Partidul m-a crescut, educat și învățat și de
60
aceea îi datorez viața mea” .
Florin Ungureanu, tehnician la unul din șantierele din Borzești,
deși cutremurat de șocul deciziilor plenarei, fără să fie membru de
partid, scria „pe sfânta dreptate astăzi numai unii nebuni sau fără
61
simț patriotic pot să spună că țara noastră nu este ca o floare” .
Procesul reabilitărilor a fost folosit ca pretext pentru a semnala
multiplele disfuncționalități ale puterii în teritoriu, mai ales pe
marile șantiere (condiții de locuire, hrană, salarizare, reglementarea
plății orelor suplimentare). Plenara din aprilie i-a alimentat
speranțele că toate deficiențele urmau să fie îndreptate.
Una dintre cele mai emoționante scrisori a venit din partea
Victoriei Sârbu, fosta „tehnică” a lui Ștefan Foriș, și care fusese
condamnată în procesul Pătrășcanu la șase ani de închisoare. După
plenara din aprilie 1968 își exprima recunoștința pentru reabilitarea
memoriei vechii gărzi, convinsă fiind că un astfel de gest echivala cu
62
o reabilitare a partidului . O scrisoare asemănătoare adresa și Elena
60
Ibidem, f. 19.
61
Ibidem, f. 213.
62
„Nu voi uita niciodată momentul de la proces când Pătrășcanu a strigat de lângă
mine: «Minciuni, toate sunt numai minciuni! Șapte ani de anchetă! Rușine să vă fie!
Nu aveți dreptul! Lăsați-mă să plec!» și a scuipat din neputința de a-și exprima altfel
disprețul și repulsia pentru tot ce se petrecea”. „Scrisoarea Victoriei Sârbu prin care
își manifestă recunoștința pentru reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Foriș și
alții”, în Ibidem, dosar 250/1968, ff. 3-4.
Pătrășcanu, pentru care actul reparator era o dovadă că suferințele

lor nu fuseseră zadarnice, iar generațiile viitoare aveau să fie ferite de
63
întâmplări tragice asemănătoare . Pentru reabilitarea lui Marcel
Pauker i-au mulțumit lui Ceaușescu Tatiana Brătescu și Vlad Pauker,
care aduceau însă și o precizare referitoare la contextul asasinării lui
Ștefan Foriș: „Acum 10-12 ani, mama noastră, Ana Pauker, ne-a
relatat în câteva rânduri că nu este convinsă de vinovăția lui Ștefan
Foriș. Despre uciderea lui, ea a aflat în ziua următoare săvârșirii
asasinatului și revoltată a protestat imediat pe lângă Gheorghiu-Dej,
64
declarând că Foriș trebuia judecat” . De asemenea, Harry Brauner și
Lena Constante, la rândul lor actori în procesul Pătrășcanu, își
exprimau recunoștința pentru actul de justiție și dreptate înfăptuit
prin plenara din aprilie: „Suntem fericiți de reabilitarea lui Lucrețiu
Pătrășcanu pe care l-am cunoscut atât de bine și ne bucurăm de
hotărârea luată de plenară de a reabilita și pe cei implicați în
65
proces” .
De limitele procesului de reabilitare s-a lovit fostul episcop
greco-catolic Alexandru Todea, care, într-o scrisoare adresată lui
Ceaușescu la 27 aprilie 1968, constata cu „durere, amărăciune și
dezgust” că procesul de reabilitare nu schimbase cu nimic atitudinea
autorităților față de cazul său: „Aș dori să am posibilitatea să expun
argumentele unei persoane competente, să se constate dacă proce-
dura față de mine cadrează sau nu cu directivele juridice al căror
spirit este «ca niciodată să nu se mai repete abuzuri și acte
66
samavolnice»” . Ceea ce nu știa Alexandru Todea era că plenara nu
își propusese să reconsidere șirul proceselor politice organizate în
România după 1947, ceea ce însemna că foștii deținuți politici
rămâneau într-o zonă de nesiguranță.
Într-o situație asemănătoare s-a aflat și George Cocea, fondator al
Conservatorului Pro-Arte din București (1935), profesor la Academia
de Muzică, angajat, din 1951, violoncelist maestru la orchestra
simfonică a cinematografiei. Evenimentele din Ungaria, din toamna
63
Ibidem, f. 5.
64
65
Ibidem, f. 45.
66
Ibidem, dosar 237/1968, f. 156.
lui 1956, l-au făcut să creadă că era posibilă o schimbare de regim

politic și în România. „Afirmațiile dușmănoase” la adresa partidului
i-au adus, în 1957, o condamnare de cinci ani închisoare corecțională.
În 1968, în memoriul adresat partidului, prin care cerea reabilitarea,
George Cocea se considera victimă a unei conspirații evreiești.
Comisia de control nu a reținut motivele invocate de violoncelist, ci
numai „manifestările dușmănoase” pentru care fusese condamnat. În
consecință, comisia a hotărât că nu era cazul să se introducă recurs
67
în supraveghere .
Nici pentru Anton Moisescu, vechi membru de partid și
președinte al Băncii de Stat în anii ’50, procesul reabilitărilor nu
adusese nimic bun. Într-o scrisoare adresată lui Ceaușescu, Anton
Moisescu arăta că demascarea înscenării care dusese la lichidarea lui
Pătrășcanu fusese primită cu neîncredere în partid, ceea ce explica și
marginalizarea sa. Din 1969, Anton Moisescu nu s-a mai regăsit pe
lista membrilor CC al PCR. Fără să o spună direct, fostul ilegalist era
profund dezamăgit de limitele normalizării vieții de partid: „Nu m-
am așteptat că această sinceritate și încredere o voi plăti și încă așa
de curând, cu neîncredere și scoaterea mea din forul de conducere al
partidului. Eram atât de dornic să devin cât mai util partidului
nostru, să pun la dispoziție toată experiența celor 40 de ani de
activitatea comunistă și tot ce am mai bun în mine, ca acum să
constat cu amărăciune că aceste sentimente sincere nu au fost
înțelese pentru că probabil au fost răstălmăcite cu totul pe dos de
68
unele elemente interesate” .
Potrivit sintezei anuale referitoare la scrisorile adresate puterii,
reabilitările duseseră la trimiterea a 448 de scrisori: „Majoritatea
celor ce s-au adresat în scris au relatat că și ei au fost persecutați,
arestați, condamnați sau sancționați pe linie de partid și adminis-
trativ, fără motive întemeiate, solicitând reabilitarea lor politică și
69
juridică” . Conform comisiilor de anchetă, numai 20 de scrisori
67
68
Ibidem, Secția Organizatorică, dosar 68/1968, ff. 4-5.
69
„Informare cu privire la principalele aspect rezultate din scrisorile adresate
conducerii partidului în anul 1968, referitor la politica externă și internă a partidului
și statului nostru”, Ibidem, dosar 230/1968, f. 2.
conțineau informații reale, iar ele se refereau la excluderi din MAI,

sentințe de condamnare la moarte sau la muncă silnică pe viață, sau
alte pedepse cu privare de libertate.
Pentru Ioan Stanciu din Oradea, procesul reabilitării fusese
incomplet, întrucât cei vinovați de abuzuri continuau să fie
menținuți la putere (Emil Bodnăraș, Chivu Stoica și Gheorghe
Apostol). Ceea ce ridica semne de întrebare asupra modalităților prin
care secretarul general își putea onora promisiunile față de societate.
Dar existau speranțe pentru un viitor luminos: „Excelență, națiunea
română se declară solidară cu procesul de liberalizare și demo-
cratizare a socialismului din România și este îndreptățită a cere ca
elementele ce se opun unor astfel de acte de înnoire să fie puse în
imposibilitate de a acționa”. El cerea înlăturarea cenzurii, deschi-
derea granițelor, continuarea procesului de liberalizare, demo-
cratizarea reală a statului, reabilitarea tuturor celor care fuseseră
acuzați de culpe politice după 23 august 1944 și reintegrarea lor
socială, amnistie generală, libertatea de circulație în străinătate,
70
libertatea religioasă .
La un an de la anunțul public al reabilitărilor, continuau să existe
voci nedumerite de graba cu care liderii partidului se despărțeau de
un trecut compromițător. Organizarea celui de-al X-lea Congres al
partidului, în august 1969, a fost un bun prilej folosit de oamenii
obișnuiți pentru a semnala disfuncționalitățile puterii (permanen-
tizarea privilegiilor nomenclaturii, favorizarea anumitor categorii
sociale, abuzurile funcționarilor de partid și de stat). O astfel de
scrisoare, semnată de „un grup de tineri ploieșteni”, era adresată
conducerii partidului la 6 august 1969. Printre sugestiile referitoare la
îmbunătățirea activității partidului în teritoriu se regăsea și critica
dezavuării publice a fostului lider al partidului, Gheorghiu-Dej.
Considerat de către autorii scrisorii un simbol al istoriei partidului,
aceștia se întrebau unde fuseseră ceilalți membri ai partidului atunci
70
Scrisoarea fusese expediată la 18 august 1968, înainte de pronunțarea discursului
de la balconul CC. Evenimentele din Cehoslovacia erau urmărite cu interes în
România, o parte a societății fiind tentată să creadă că reformarea sistemului putea
fi un pas important în consolidarea relației dintre guvernanți și guvernați. Ibidem,
dosar 231/1968, ff. 85-90.
când fuseseră comise ilegalitățile pentru care era condamnat public

numai primul secretar, iar memoria sa ștearsă din istoria partidului:
„Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost secretar al partidului comunist și nu
dictator, avea tovarăși cu care lucra, exista o Comisie Centrală de
revizie. Ceilalți membri ai Comitetului Central unde erau și ce
făceau? Nu răspundeau colectiv? Problema importantă nu este
aceasta, deși noi nu ne putem lămuri pentru că, desigur, multe
lucruri nu le cunoaștem, ci alta: ce garanție există că în viitor nu se
71
vor mai repeta astfel de lucruri?”
Ecourile procesului de reabilitare au dăinuit până la începutul
anilor ’70, arhivele păstrând scrisori ale unor membri de partid care
se considerau nedreptățiți prin implicarea lor în înscenările care
duseseră la asasinate și condamnări la ani grei de închisoare. Era și
cazul lui Gavril Marcuson, fost corector la Imprimeria Institutului de
Statistică în perioada celui de-al doilea război mondial, care
redactase volumele apărute sub semnătura lui Pătrășcanu în primii
ani postbelici. Din cauza acestei colaborări, Gavril Marcuson, angajat
între timp redactor la Editura Enciclopedică, acuza că fusese
marginalizat, calomniat și împiedicat să evolueze ca publicist. O
situație care se prelungise chiar și după ce conducerea partidului
dăduse startul reabilitărilor: „Rog insistent a se sta de vorbă cu mine
și să se revină asupra hotărârilor nedrepte (…) și care îmi restrâng
posibilitățile de a lucra, de a publica, de a mă bucura de unele
72
satisfacții morale și împotriva cărora țin să protestez” .
Partidul nu greșea însă niciodată, iar vocile victimelor represiunii
au fost folosite pentru a imacula un trecut tenebros. Erau ocultate
71
Ibidem, dosar 156/1971, ff. 43-44. Anton Moisescu părea să uite că la începutul
anilor ’50 îi denunța conducerii de partid pe cei care alunecau pe o linie
antipartinică. Mioara Anton, Laurențiu Constantiniu op.cit., pp. 157-159.
72
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 143/1970, vol. II, ff. 80-81. Trei ani
mai târziu, revenea cu o cerere de primire în audiență, deoarece fusese victima unui
„denunț calomnios”, care atrăsese asupra sa o serie de sancțiuni. El solicita lui
Ceaușescu confruntarea cu cel care l-a denunțat și verificarea informațiilor: „Sunt
gata să mă supun oricărei confruntări și oricărei verificări, oricât de severe, a întregii
mele vieți inclusiv a perioadei incriminate (toamna 1944-primăvara 1945). Afirm că
în viața mea nu există nimic, absolut nimic – niciun gest, nici măcar o vorbă – care
să justifice concluziile false, metodele și măsurile abuzive luate împotriva mea”.
vinile fictive, conspirațiile imaginare, crimele împotriva partidului,

care făcuseră parte din arsenalul acuzațiilor. Dezbaterea
documentelor plenarei în adunările activelor de partid din întreaga
țară era o dovadă că partidul veghea pentru apărarea democrației
socialiste. Nu exista nicio îndoială, viitorul era unul sigur.
Emoție de august:
reacții la invazia din Cehoslovacia
Liniștea de vacanță a zilei de 21 august 1968 a fost spulberată de o
veste tulburătoare: Uniunea Sovietică hotărâse, împreună cu celelalte
aliate ale Tratatului de la Varșovia, să invadeze Cehoslovacia și să
pună, astfel, capăt Primăverii de la Praga. „Socialismul cu față umană”
era zdrobit de puterea tancurilor sovietice. Deși membră a alianței,
România nu numai că a refuzat să participe la invazie, dar a
condamnat public, prin vocea lui Nicolae Ceaușescu, „marea greșeală
și primejdia gravă” a gestului celor cinci. Evenimentul a provocat o
intensă emoție publică, mai ales că secretarul general alesese să se
adreseze celor peste 100 000 de oameni adunați în Piața Palatului
folosind un apelativ aparte, „dragi tovarăși, cetățeni ai țării
73
românești” . Discursul, încheiat cu îndemnul apărării patriei socia-
liste, a redeșteptat spaimele antisovietice ale populației, care a văzut
în intervenția din Cehoslovacia o potențială agresiune împotriva
României.
Amenințarea externă și iminența războiului au creat solidarități
neașteptate. Scrisorile oamenilor obișnuiți, anonime sau semnate,
venite din cele mai diverse medii sociale, îl plasau direct pe
Ceaușescu în galeria eroilor neamului. Prin condamnarea invaziei,
acesta devenise în ochii cetățenilor egalul lui Ștefan cel Mare, Mihai
Viteazul, Vlad Țepeș sau Dimitrie Cantemir, un demn urmaș al
73
„Scânteia”, 22 august 1968, p. 1. Discuțiile referitoare la evenimentele din
Cehoslovacia și poziția partidului comunist român în „Stenograma ședinței comune
a Comitetului Central al PCR, Consiliului de Stat și guvernului RS România din 21
august 1968”, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 249/1968, ff. 13-28.
Analiza poziției României din august 1968 la Mihai Retegan, 1968. Din primăvară
până în toamnă. Schiță de politică externă și politică militară românească, ediția a II-
a, București, Editura Rao, 2014.
întemeietorilor de două mii de ani ai neamului românesc, Decebal și

74
Traian .
Zbaterile marii politici internaționale au agitat mințile românilor
care propuneau soluții îndrăznețe de apărare împotriva „agresiunii
hitleriste” a Uniunii Sovietice. În consecință, au crescut cererile de
75
înscriere în gărzile patriotice , dar și solicitările ca România să se
retragă din Tratatul de la Varșovia și CAER, să formeze o federație cu
76
Iugoslavia sau să semneze un tratat de asistență mutuală cu China .
Unii au mers chiar mai departe și au sugerat ca România să devină
„stat unit cu Statele Unite” și să fie organizate rețele de rezistență
armată: „Înființați pe fiecare stradă centre de înscriere de voluntari
pentru forțele de gherilă așa încât fiecare casă să fie o cazemată și
77
fiecare familie un centru de rezistență” . Scrisorile care conțin astfel
de propuneri sunt anonime și sunt semnate sub formula „omul de pe
78
stradă”, „un grup de locuitori” sau „românii” . Rusu Mihai, controlor
tehnic, sugera organizarea unei subscripții publice pentru cumpă-
rarea de avioane și tancuri, astfel încât țara să poată fi mai bine
79
apărată . Soții Gonea din București propuneau organizarea unui
„marș mondial al păcii”, „o adevărată cruciadă modernă”, care să se
74
Pentru un autor anonim, Ceaușescu crescuse în ochii poporului cât vârful
Moldoveanu: „La auzul numelui Domniei Voastre vibrează tot pământul românesc
până la Nistru. Cu toții vom munci și vom lupta din toate puterile pentru făurirea
socialismului în patria noastră dragă pentru binele întregului nostru popor”. ANIC,
Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 185/166, f. 37.
75
Decizia de înființare a gărzilor patriotice în „Stenograma ședinței comune a CC al
PCR, Consiliului de Stat și Guvernului RS România din ziua de 21 august 1968”, în
76
Ibidem, dosar 231/1968, ff. 115-116, 148.
77
Ibidem, f. 41. În același registru se înscria și mesajul adresat de „poetul
necalificat” Mihail Codru din județul Suceava care propunea mobilizarea întregii
populații apte să lupte „fete, femei fără copii, cât și oameni sau băieți de la 18 ani. Să
rămâie numai cei ce ce nu poate curăța cartofi la cazarmă. Trebuie să fim gata
pentru apărarea patriei. Și mai mult nimic”. Ibidem, dosar 234/1968, f. 14.
78
„Imperialismul rusesc are nevoie de anexat noi teritorii străine; este deci o
permanentă primejdie pentru pacea lumii. Omenirea să ia aminte/Românii”, în
Ibidem, ff. 19, 102. Prin foarte multe scrisori s-a propus strângerea de fonduri care să
fie folosite pentru întărirea capacității de apărare a țării. O notă emisă de CC al PCR
preciza însă că astfel de inițiative nu trebuiau încurajate. Ibidem, dosar 244/1968, f.
158.
79
Ibidem, f. 16.
reverse într-o imensă coloană spre Praga: „Să se încoloneze cine vrea,
să se stabilească în mod public mondial data plecării în fiecare țară,
locul plecării și ziua în care trebuie să fie fiecare coloană în direcția
80
respectivă la granița Cehoslovaciei – Fără arme!!!” .
Un anonim își declara uimirea față de gestul invaziei
Cehoslovaciei și îl asigura pe secretarul general că „toți muncitorii
din RSR suntem strânși uniți în jurul partidului făcând zid de granit
împotriva oricărui dușman care ar încerca să încalce suveranitatea
patriei noastre RSR. (…) Faptele domniei voastre trebuiesc înscrise cu
litere de aur în istoria României, în guvernul RSR, în frunte cu
81
înflăcăratul strănepot al lui Decebal, Nicolae Ceaușescu” . Și
veteranul de război B. Crușevan din Arad saluta înființarea gărzilor
muncitorești și îl avertiza pe Ceaușescu că includerea celor de origine
maghiară în aceste formațiuni ar fi sporit pericolul unei invazii la
granița de vest: „De asemenea vă rog pentru integritatea dv.
personală, debarasați-vă de cei care mai sunt în jurul dvs. din neamul
lui Atila, să nu aveți încredere în ei. Nu fac din naționalism sau
șovinism orb, ci numai dintr-un suflet curat românesc care bate
pentru ființa țării noastre, socialism și pentru persoana dvs. Rămân
același credincios ostaș al partidului, țării și statului nostru
82
socialist” . Chinuit de crize renale, un „comunist fără de carnet”,
ținea să-și exprime simpatia pentru discursul de la balcon, atrăgând
83
totodată atenția asupra pericolului rusesc .
În ajutorul secretarului venea și o clarvăzătoare din Giurgiu,
Ioana Dumitrache, care, prin mesajele primite de la Dumnezeu,
putea să deslușească mersul ordinii mondiale. Potrivit petiționarei,
principiile marxist-leniniste fuseseră încălcate grosolan de către
Uniunea Sovietică, care ocupase Basarabia. În vreme ce România,
Iugoslavia și Cehoslovacia se situau de partea binelui și a luminii,
Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria se aflau de partea diavolului și
îndemnau la războaie și agresiuni: „Stimate conducător Nicolae
Ceaușescu, Dumnezeu îmi trimite multe știri, dar nu le pot spune pe
80
Ibidem, dosar 190/1966, f. 70v.
81
Ibidem, f. 17.
82
Ibidem, f. 18.
83
toate aici în scrisoare, este nevoie să vă vorbesc direct, alături de

dvoastră și de întregul CC. (…) De nu luați legătură cu mine situația
84
întregului glob este în mare primejdie” .
De o emoție supranaturală fusese cuprinsă și o mamă din Baia
Mare, pe care discursul din 21 august o tulburase profund: „Cuvintele
d-voastră mi-au înfiorat fizicul, emoțiile m-au cuprins și durerea m-a
85
răpus la pat” . În momente de pericol, cum era cel din Cehoslovacia,
rezistența liderului era o garanție sigură că țara se afla pe mâni bune:
„Drag părinte al țării mele, ai grijă de fii noștri dragi, mamele din
România în numele cărora eu mă adresez ție, te întărim cu puteri,
suntem alături de tine”. Și își încheie scrisoarea într-o notă lirică:
„Dar s-aude glas de aramă/S-auzim de bine frați/Țara fi-va
86
împărăție/Ceaușescu, împărat considerat” .
Psihoza războinică a cuprins mai ales mințile cele mai sensibile.
România se afla într-un real pericol, iar sugestiile pentru organizarea
apărării nu erau deloc de neglijat: de la înarmarea gărzilor patriotice
la descifrarea tainelor universului și a mecanismelor logicii vieții.
Unul dintre petenți, elev în clasa a XI-a, care dorea să ajungă student
la Filosofie, fusese frământat de premoniții și visase în noaptea
atacului asupra Cehoslovaciei că zburase în atmosferă. Călătoriile
onirice îi furnizaseră suficiente informații pentru întocmirea unor
planuri anti-atom, care ar fi putut să oprească chiar și un război în
87
care s-ar fi folosit farfurii zburătoare!
Îndemnurile la luptă și rezistență nu au fost puține. Un
pensionar din Vâlcea scria că „nu vrem pahod na Sibir” și cerea arme
88
pentru apărarea cauzei naționale . Alții au propus reformarea
organismelor internaționale pentru a fi protejate și apărate statele
mici în fața agresiunii Uniunii Sovietice. Grigore Pop, profesor de
84
Ibidem ff. 34-35. Divinitatea era invocată și în cazul unei scrisori semnată de „un
adevărat român” care îi dorea lui N. Ceaușescu ca „bunul Dumnezeu să vă dăruiască
lumină sfântă, cuget curat, înțelepciune și bărbăția faptelor frumoase spre a
conduce corabia neamului la izbânda tuturor idealurilor frumoase și sfinte”. Ibidem,
f. 76.
85
Ibidem, ff. 36-37.
86
Ibidem.
87
Ibidem, ff. 83-84.
88
Ibidem, f. 119.
limba română din Răscruci, analiza din perspectivă istorică evoluția

relațiilor internaționale și sugera sancțiuni aspre împotriva agresiunii
marilor puteri: „M-am înrolat voluntar în gărzile muncitorești-
țărănești și promit din partea mea și a tuturor oamenilor cinstiți cu
care am stat de vorbă în aceste zile că vom face un adevărat «zid de
săbii» în jurul domnului Țării Românești, al Țării Ardealului și a
toată Țara Moldovei. Jur să apăr pământul strămoșesc așa cum l-au
apărat străbunii de la Decebal, Gelu și până la cei care au luptat la
Iernut și Tatra. (…) Nu sunt membru de partid, dar sunt român și
cred că asta ajunge. (…) Mă iertați că am îndrăznit să vă scriu așa
cum v-am scris. Îmi era plin sufletul și altcuiva cui puteam să
89
spun?” .
Într-o altă scrisoare din 24 august, venită din partea „oamenilor
simpli, ai pădurilor”, dar asumată sub numele de Daniil Sihastru,
Ceaușescu devenise salvatorul neamului, un adevărat Vlad Țepeș al
timpurilor moderne. Această poziție era însă una periculoasă, motiv
pentru care semnatarul scrisorii sugera măsuri de protecție: „Întăriți-
vă apărarea personală cât mai mult căci imperialiștii v-au pus gând
rău, să vă răpească, sau poate și mai rău”. Scrisoarea se încheia cu
90
îndemn de luptă: „Moarte imperialiștilor!” . O zi mai târziu, sosea
din Dorohoi și scrisoarea semnată de Dorin Petrescu, care fusese
mișcat de „cuvintele pline de înțelepciune, de hotărâre pentru
apărarea socialismului” exprimate de Ceaușescu în discursurile sale
publice. În spatele protestului său pentru retragerea trupelor
sovietice și respectarea suveranității Cehoslovaciei se ascundeau însă
„unele dureri pe care le sufăr de 16 ani, dureri pe care le voi avea până
la moarte, cred că aceste dureri sufletești pe care le am vor fi
înlăturate numai în urma convorbirii avute cu dvs. și numai dvs. veți
91
dispune” . Fără să precizeze ce anume îi alimenta suferința, Dorin
Petrescu dorea să fie ascultat și ajutat să se îndrepte.
Și Henri Coandă, aflat la Paris, i-a transmis lui Ceaușescu, la 25
august 1968, un mesaj de încurajare și felicitare pentru discursul
critic rostit la balconul CC. Savantul scria: „Vă mulțumesc din suflet
89
Ibidem, ff. 51-54.
90
Ibidem, f. 70.
91
Domnule Președinte, atât pentru atitudinea Dumneavoastră așa de

demnă, cât și pentru cuvintele rostite din toată inima. Ați făcut
unanimitatea adevăraților români. N-aș fi crezut niciodată că după
un sfert de veac de la îngrozitorul război, rușii ar fi avut obrazul să
înarmeze trupe germane și împreună cu ele să ocupe
92
Cehoslovacia” .
În toată această emoție publică creată de evenimentele din
Cehoslovacia au fost și voci care atrăgeau atenția secretarului general
că acțiunile din politica externă duseseră la pierderea lucidității în
planul celei interne. O anonimă semnala că politica natalistă,
prelungirea programului de muncă, creșterea prețurilor, modificarea
legii pensiilor și prelungirea intervalului de pensionare creau
nemulțumiri în sânul populației: „Opriți, vă rugăm din suflet, aceste
tendințe care pot avea consecințe nefaste pentru poporul nostru care
93
trebuie să fie unit în aceste clipe grele” . O altă anonimă, expediată
din Ardeal, semnala, de asemenea, că măsurile partidului creau
avantaje numai pentru membrii partidului, în vreme ce restul
populației era apăsată de povara sărăciei: „Dacă tu nu vei remedia
această stare de lucruri (pe) care le-ai făcut și pe care continui să le
faci apoi ori vei urma drumul lui Kenedi sau vei păți mai rău ca
94
acesta” .
Pentru un alt autor anonim, discursul de la balcon fusese o mare
eroare de politică externă deoarece putea să stârnească și mai mult
furia sovieticilor. Solidaritatea cu cehoslovacii nu își avea rostul, de
vreme ce în România situația nu dădea semne că se va îmbunătăți:
„La noi se trăiește greu tov. Ceaușescu. De când ai venit d-ta la
conducere, viața e și mai grea, pe capul și spinarea noastră s-au pus și
se pun numai greutăți și de aceea să știi că poporul nu te iubește
deloc: te urăște. Nu ne încălzește cuvântările pe care le ții pentru
92
Ibidem, dosar 204/1967, f. 26. Ceaușescu a fost interesat de folosirea lui H. Coandă
ca ambasador neoficial al regimului de la București. Conform scrisorilor lui H.
Coandă, liderul de la București era interesat de obținerea de asistență din partea
guvernului francez pentru construirea unei centrale atomice și îmbunătățirea flotei
aviatice (avioane de vânătoare sau pentru agricultură). Vezi corespondența din 1969
și 1970 în Ibidem, ff. 32-35.
93
Ibidem, ff. 23-24.
94
Ibidem, f. 61.
cehi, nici acelea în care tot spui că urezi poporului fericire și bună
95
stare că noi vedem care e adevărul” . Autorul scrisorii acuza
creșterea prețurilor, în special la locuințe, chirii, alimente, deterio-
rarea serviciilor de asistență medicală. Totodată, manifestațiile
publice organizate pentru susținerea liderului partidului erau, în
opinia criticului anonim al puterii, spectacole ale fricii: „Nu vă uitați
că la diferitele mitinguri și adunări unde oamenii sunt scoși cu ordin,
lumea vă aplaudă și vă aclamă pentru că o face că e ordin, că dacă nu
aplaudă este scris pe listă și… își pierde și pâinea, oamenii de frică
96
aplaudă și strigă ura, dar adevărul nu este acesta” .
Și în scrisoarea adresată secretarului general semnată cu
pseudonimul Ștefan Octavian Iosif se regăseau numeroase critici
referitoare la natura și funcționarea puterii comuniste în România.
Pentru autorul anonim, chiar dacă declarația publică de condamnare
a agresiunii asupra Cehoslovaciei fusese un succes, era cel puțin
curioasă decizia autorităților de a nu mai difuza informații referitoare
la ceea ce se petrecea în țara aliată. Aceasta indica, în opinia
autorului, faptul că metodele staliniste se păstrau în practicile puterii
comuniste: „Eu personal, și cred că nimeni nu a crezut în Fata
Morgana a liberalizării și democratizării țării noastre, care acum în
momentele unui examen greu se dovedește și convinge că regimul
nu se simte destul de susținut de popor și pentru ca să vină cu curaj
și să abroge legile care azi sunt anacronice în viața pe care o duce
95
Ibidem, ff. 117-118. Amintim și scrisoarea unuia dintre veteranii partidului, C.
Doncea, care, în martie 1968, atrăgea atenția conducerii de partid asupra
aprovizionării defectuoase a Bucureștiului, problemelor din rețeaua de transport în
comun, condițiile de locuire și înfățișarea orașului. Ibidem, Secția Organizatorică,
dosar 24/1968, ff. 2-3.
96
Ibidem, f. 118. Într-o notă asemănătoare, o altă scrisoare anonimă acuza
incapacitatea secretarului general de a stopa fenomenele negative care afectau
societatea românească, precum huliganismul și sărăcia generalizată: „În București
domnește desfrâul, lipsa de cultură și de pregătire profesională a salariaților.
Bucureștiul ca cultură se poate compara cu triburile din Africa. Așa că tovarășe
Ceaușescu mai întâi ocupă-te să rezolvi mizeria, foametea, lipsa de cultură în care
stau românii și după aceea să te bagi în treburile din Cehoslovacia. Mii de români,
sute de mii, crapă de foame, sete, boli și alte porcării, în București e mizerie, foame,
țigănie, promiscuitate, lipsă de curățenie. Bucureștiu plin de proxineți dumneata te
ocupi de Ceholovacia. Dumneata fiind acolo sus unde ești nu vezi ce porcării se
petrec mai jos. Rușine, tovarășe!”. Ibidem, ff. 162-163.
cetățenii RSR. Și este cu atât mai rău că conducerea are cu mult,

foarte mult mai puțină încredere în popor decât poporul în
conducerea țării. Desigur aceasta este o reminiscență a învățăturilor
și practicilor staliniste și poate chiar și o slăbiciune a lipsei aproape
totale de încredere a partidului în ce privește posibilitatea de con-
97
tinuare a dominației și a stăpânirii țării” . Faptul că alesese să
folosească un pseudonim nu trebuia considerat un act de lașitate, ci
o simplă măsură de protecție.
Consecința lui august 1968 a constat în 1372 de telegrame și
scrisori adresate personal lui Nicolae Ceaușescu: „Semnatarii scri-
sorilor s-au angajat să lupte pentru îndeplinirea hotărârilor parti-
dului și statului nostru, au făcut aprecieri și propuneri cu privire la
apărarea patriei, au cerut să fie înscriși în partid, în gărzile patriotice
98
sau rechemați în cadrele active ale forțelor noastre armate” .
Evenimentele din august 1968 au creat premisele pentru mono-
polizarea puterii de către Nicolae Ceaușescu și au alimentat cultul
liderului suprem. Societatea a reacționat la unison în fața pericolului
extern pe fondul resuscitării anti-sovietismului. Prin fronda deschisă
și afirmarea solidarității depline între lider și națiune, Ceaușescu a
înregistrat unul dintre cele mai importante succese ale cariei sale
politice.
În primii ani ai regimului Ceaușescu, societatea a pendulat între
acceptare și contestare. Pe de o parte, și-a exprimat adeziunea față de
proiectele regimului, iar pe de altă parte, a criticat măsurile care i-au
invadat existența. Duplicitatea a fost în egală măsură atât o formă de
consens, cât și de evadare, la adăpostul căreia cetățenii și-au
99
construit existența cotidiană . Din această perspectivă, este foarte
greu de cuantificat, dacă nu imposibil, procentul susținătorilor, al
celor care s-au opus sau al celor care au disimulat. Sunt atitudini care
coexistă și care se schimbă în funcție de deciziile partidului.
Condamnarea invaziei din Cehoslovacia nu numai că a sporit
97
Ibidem, dosar 231/1968, ff. 57-59f/v.
98
Ibidem, f. 3.
99
Popular Opinion in Totalitarian Regimes: Fascism, Nazism, Communism, ed. Paul
Corner, Oxford University Press, New York, 2009, p. 6; Mark D. Steinberg, Stories
and Voices: History and Theory, „Russian Review”, vol 55/1996, pp. 347-354.
numărul membrilor de partid, dar a creat și un impresionant sprijin

popular. Introducerea legislației anti-avort, condamnarea parazi-
tismului social, înghețul ideologic au ostilizat anumite categorii ale
populației. Consensul a durat atâta vreme cât puterea politică și-a
îndeplinit promisiunile față de populație (acces la bunurile de larg
consum, aprovizionarea cu alimente, îmbunătățirea sistemului de
salarizare și pensii, acces la informații etc.). Odată cu încălcarea
acestor promisiuni și deteriorarea condițiilor de viață, pierderea
sprijinului popular a fost înlocuită de aparatul de represiune, care a
avut rolul de a menține o frică difuză și de a controla dezamăgirile
populației.
CAPITOLUL II.
NAȘTEREA SOCIETĂȚII SOCIALISTE
Să umplem casele de copii! Politica pronatalistă

„Ne-o cere aceasta poporul nostru. Poporul nostru și patria
1
noastră” . Îndemnul lansat de Zaharia Stancu, la 23 septembrie 1966,
în ziarul „Scânteia”, era un semnal că viața românilor urma să ia o
nouă întorsătură. Ritmul scăzut al nașterilor, incidența crescută a
avorturilor, numărul mare al divorțurilor, abandonul familial și
celibatul amenințau pe termen lung fundamentele morale ale
societății comuniste. „Egoismul tinereții” urma să se subordoneze
2
datoriei cetățenești de a naște , instituită ca atare odată cu publicarea
decretului referitor la întreruperea cursului sarcinii (2 octombrie
3
1966) .
Transformată în politică de stat, creșterea natalității s-a tradus prin
amestecul abuziv al puterii comuniste în intimitatea propriilor
cetățeni. Pentru stimularea procesului erau anunțate reduceri de
impozite, construirea de noi grădinițe, creșe și case de copii și, nu în
ultimul rând, acordarea unei indemnizații lunare de 1000 lei femeilor
care urmau să nască cel de-al treilea copil (la stimulentele financiare
1
Zaharia Stancu, Tradiția caselor pline de copii, în „Scânteia”, 23 septembrie 1966.
2
Din 1977, neîndeplinirea acestei îndatoriri a fost sancționată prin obligativitatea ca
fiecare persoană care îndeplinise vârsta de 25 de ani și nu avea copii, indiferent de
statutul marital, să plătească o contribuție lunară (taxa pe celibat).
3
În preambulul articolului publicat în „Scânteia” la 2 octombrie, se sublinia că
„întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecințe asupra sănătății
femeii și aduce mari prejudicii natalității și sporului natural al populației”.
Întreruperile de sarcină erau posibile în cazuri de invaliditate psihică, fizică,
senzorială, rezultat al violului sau incestului, limita de vârstă de peste 45 de ani,
născuse deja patru copii, boli ereditare și stare de pericol, care amenința viața
femeii. Într-un amplu articol de pe prima pagină erau enumeratele măsurile
preconizate pentru încurajarea creșterii natalității. În sprijinul familiilor cu copii,
pentru creșterea natalității și îmbunătățirea continuă a ocrotirii mamei și copilului,
„Scânteia”, 2 octombrie.
intrau alocațiile și premiile). Totodată, încălcarea prevederilor decretu-

lui se pedepsea cu amenzi, condamnări la locul de muncă, închisoare
4
de la 1 la 3 ani sau închisoare corecțională . Măsura era anunțată ca un
pas important pentru consolidarea principiilor morale socialiste.
Realitățile cotidiene, mai ales cele economice, nu susțineau
propaganda bunăstării. La mijlocul anilor ’60 putem vorbi de o redre-
sare economică, cu efecte directe asupra nivelului de trai al
populației, și de o stabilitate instituțională, prin diminuarea terorii și
relaxarea ideologică. Naționalismul, dezvoltat prin opoziția publică
față de Uniunea Sovietică, a fost un factor important pentru
atingerea unui consens între partid și societate. Dar toate aceste
elemente pozitive în relația dintre putere și societate nu au fost
suficiente, în opinia mea, pentru atingerea unor indici reali de
performanță economică. Strategiile haotice ale industrializării, pre-
cum și consecințele colectivizării, nu au condus la o îmbunătățire
substanțială a nivelului de trai al populației, modernizarea societății
românești fiind încă un vast șantier. Cu siguranță că nivelul de trai
era sensibil îmbunătățit în comparație cu anii ’50, dar fenomenele
negative au continuat să persiste, chiar dacă regimul le-a prezentat
ca fiind simple accidente de parcurs. Industrializarea și dezvoltarea
de noi centre urbane au fost o prioritate a politicilor economice ale
5
regimului după 1965 , populația fiind supusă, în consecință, unor noi
6
experimente, politica pronatalistă fiind unul dintre ele .
4
Publicarea legii a fost însoțită și de modificarea Codului Penal, fiind instituită
pedeapsa pentru tentativa de avort: „Pericolul social deosebit al avortului și
consecințele grave de ordin medical și demografic și social pe care le generează au
impus ca instigatorii, complicii și favorizatorii să fie pedepsiți la fel ca și autorii. Pentru
același motiv va fi sancționată și tentativa de avort”. „Scânteia”, 2 octombrie 1966.
5
Vezi Direcțiile de dezvoltare a României socialiste în următorii cinci ani enunțate în
timpul Congresului al IX-lea, Ceaușescu considerând industrializarea o premisă
esențială a dezvoltării construcției socialiste. Congresul al IX-lea al Partidului
Comunist Român, 19-24 iulie 1965, București, Editura Politică, 1965, p. 34 și urm.
6
Legalizarea avortului în RPR s-a realizat odată cu adoptarea Decretului nr.
463/1957, însoțită și de modificarea Codului Penal, prin care se stabilea că
întreruperile de sarcină puteau fi făcute la cerere, fiind supuse sancțiunilor numai
acele cazuri care se realizau în afara instituțiilor medicale și de către persoane
necalificate. Un decret asemănător fusese emis și în Uniunea Sovietică, în 1955, în
condițiile în care indicii economici indicau reevaluarea politicii demografice și
necesitatea ajustării resurselor economice la nivelul populației.
Realitatea demografică de la mijlocul anilor ’60 nu era deloc

încurajatoare pentru obiectivele pe termen lung ale regimului. Decre-
tul 463/1957, care legalizase avorturile, condusese la o scădere îngrijo-
rătoare a indicilor demografici, România situându-se pe unul dintre
ultimele locuri din Europa în privința nașterilor. Situația era semna-
lată, în 1965, de Ministerul Sănătății într-un amplu studiu intitulat
Unele probleme privind dinamica sporului natural al populației din
Republica Socialistă România, prin care se identificau trei cauze majore
pentru scăderea numărului de nașteri: socio-economice (industria-
lizarea, colectivizarea, urbanizarea, implicarea femeilor în producție);
social-culturale (accesul la educație, creșterea nivelului de instruire,
diminuarea influenței factorului religios) și demografice (scăderea
7
numărului de căsătorii, creșterea divorțurilor, migrația și avorturile) .
Pentru redresarea natalității, documentul recomanda revizuirea
decretului din 1957, prin includerea unor prevederi medicale și juridice
8
care să limiteze în timp ritmul de întrerupere al sarcinilor .
Documentul a stat la baza înființării unei comisii speciale
(februarie 1966) care a analizat situația natalității din România și a
9
propus soluții pentru îndreptarea situației . Studiile acestei comisii
au fost discutate în ședința Comitetului Politic Executiv din 2 august
1966. Concluzia finală i-a aparținut lui N. Ceaușescu, care, la sfârșitul
ședinței, a tranșat întreaga chestiune, afirmând că trebuia pus
10
imediat capăt întreruperilor de sarcină : „Problema natalității și a
7
Florin S. Soare, Reglementarea accesului la avort și contracepția modernă în
România comunistă, 1945-1989, în Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O
perspectivă comparativă, vol. 1, coord. Corina Doboș, Iași, Polirom, 2010, p. 116.
8
Măsurile juridice vizau limitarea avorturilor realizate în afara instituțiilor medicale,
în vreme ce reglementările sanitare prevedeau instituirea unei comisii medicale care
să avizeze sau nu cererea de întrerupere a sarcinii. Ibidem.
9
Din comisie făceau parte reprezentanți ai Comitetului de Stat al Planificării,
ministerelor Finanțelor, Sănătății și Prevederilor Sociale, Învățământului, Justiției,
Comitetului de Cultură și Artă, Comitetului de Stat pentru Muncă și Salarii,
Direcției Centrală de Statistică, Consiliului Central al Sindicatelor și ai Comitetului
Național al Femeilor. Ibidem, p. 117.
10
Apud Florin S. Soare, Reglementarea accesului la avort…, p. 128. Documentul
analizat în ședința din 2 august, Studiul privind situația natalității în România, a fost
considerat de Ceaușescu mult prea permisiv și a avut ca rezultat schimbarea din
funcție a ministrului Sănătății, Voinea Marinescu.
sporului populației este o problemă pentru care poartă o răspundere

foarte mare partidul nostru (…). Prin decretul de legalizare a avor-
turilor noi am legalizat prostituția prin avorturi și prin îngăduința la
11
divorțuri” .
Pentru adoptarea textului decretului antiavort au fost studiate și
comparate cifrele demografice din celelalte țări comuniste, fiind
consultați și specialiștii în domeniu. Forma finală a decretului a fost
stabilită în ședința Comitetului Executiv din 27 septembrie 1966 și
conținea prevederi cu mult mai restrictive în comparație cu varianta
analizată în august. Modificările legislative ulterioare, cum au fost
cele din 1972 și 1974, nu au vizat o relaxare a prevederilor decretului
din 1966, ci au însemnat măsuri mult mai dure pentru a forța
12
creșterea natalității . Dacă în primii doi ani s-au înregistrat rezultate
spectaculoase, după 1968 curba natalității a continuat să fie una
13
descendentă .
Populația a avut nevoie de doi ani pentru a se acomoda cu noile
realități legislative și pentru a dezvolta strategii de apărare împotriva
imixtiunii statului în viața privată. Din informarea asupra
problemelor medico-sanitare reieșite din scrisorile venite de la
populație în anul 1969 se constata o creștere a cererilor întreruperilor
11
Apud Liviu Marius Bejenaru, Relația dintre creșterea demografică și dezvoltarea
economică în timpul regimului comunist. Între propaganda oficială și realitățile
cotidiene, în „Caiete CNSAS”, nr. 3/2009, p. 202.
12
Prima dintre modificări a vizat vârsta până la care erau admise avorturile, de la 40
la 45 de ani (în 1985, se va reveni la 45), iar cele din 1974 au accentuat și mai mult
rolul represiv al legislației anti-avort prin implicarea sporită a cadrelor medicale,
Miliției și Procuraturii în monitorizarea și controlul populației feminine adulte.
Întreruperea sarcinii era posibilă numai după ce se obținea acordul reprezentanților
Procuraturii și Ministerului de Interne. Florin S. Soare, Reglementarea accesului la
avort…, pp. 140-145.
13
În urma adoptării decretului, creșterea numărului de nașteri aproape că s-a
dublat, scăderea fiind evidentă de la începutul anilor ‘70: 1966, 273.678; 1967,
527.764; 1968, 526.091, 1969, 465.764; 1970, 427.034, 1971, 400.146, 1972, 388.341. Liviu
Marius Bejenaru, op.cit., p. 206. Pentru evoluția natalității și incidența avorturilor în
1970 vezi analiza Institutului Național de Statistică, Întreruperi de sarcină în 1970.
Conform acesteia, de la aparția decretului, avorturile scăzuseră de patru-cinci ori
față de anul 1970. În 1970, comisiile medicale refuzaseră 1735 cereri pentru
întreruperea sarcinii. ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 155/1971, filele
91-95.
de sarcină, motivele invocate fiind cele economice, spații locative

inadecvate, precum și statutul social al petentelor: „Unele cereri
pentru întreruperea unor sarcini au fost adresate de femei
necăsătorite, care au arătat că cetățenii cu care au întreținut relații,
refuză să le ia în căsătorie și au motivat că având copii, mai greu își
14
vor putea realiza un cămin” .
Regimul a acționat pentru îndeplinirea obiectivelor politicii
pronataliste pe două direcții: legislativ, prin modificările decretului
din 1966, în sensul accentuării măsurilor coercitive și punitive, și
instituțional, prin afilierea la organismele internaționale sau înființa-
rea și reactivarea unor noi instituții care să ofere argumente știin-
țifice și ideologice: Comisia Națională de Demografie (înființată în
1971), Conferința Națională a Femeilor, Consiliul Sanitar Superior,
15
Colegiul Medicilor și Farmaciștilor .
De subliniat că România nu a fost singulară în privința dezbaterii
referitoare la problemele demografice. Încă de la mijlocul anilor ‘50,
la nivel internațional au existat preocupări pentru studierea fenome-
nelor demografice în raport cu resursele existente. Planificarea fami-
lială a fost văzută atât de către statele occidentale, cât și de cele în
curs de dezvoltare, ca un mijloc eficient de limitare a exploziilor
16
demografice . Unul dintre cele mai importante evenimente pentru
această dezbatere a fost organizarea la București, în august 1974, a
17
conferinței internaționale consacrate problemelor de populație .
14
„Informare privind unele probleme medico-sanitare desprinse din scrisorile
adresate conducerii partidului, în perioada 1.I.-31.XII. 1969”, în ANIC, Fond CC al
PCR, Secția Cancelarie, dosar 189/1969, filele 95-96.
15
Pentru evoluția practicilor și instituțiilor vezi Politica pronatalistă a regimului
Ceaușescu. Instituții și practici, II, coord. Luciana M. Jinga, Florin S. Soare, Institutul
de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Iași,
Editura Polirom, 2011.
16
Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu,
București, Humanitas, 2000, p. 18. Pentru comparație vezi și studiul referitor la
motivațiile interzicerii avortului în Uniunea Sovietică odată cu emiterea unei legi
speciale în noiembrie 1920. S. Gross Solomon, The demographic argument in Soviet
debates over the legalization of abortion in the 1920’s, în „Cahier du Monde Russe et
Soviétique”, vol.1/1992, pp. 59-75.
17
Informații referitoare la organizarea conferinței în Politica pronatalistă a regimului
Ceaușescu…, II, coord. Luciana M. Jinga, Florin S. Soare, pp. 97-102.
Lansarea noțiunii de „politică demografică” a venit în întâmpinarea

obiectivelor partidului. În opinia lui Ceaușescu, odată statuată și
acceptată ideea de politică demografică la nivel internațional, se
permitea fiecărui stat să-și formuleze propriile politici în conformi-
tate cu interesele naționale și în afara oricăror presiuni ale organis-
melor internaționale. Aceasta însemna maximizarea creșterii
populației prin intervenția statului, astfel încât să existe un număr
ideal de copii atât pentru familie, cât și pentru societate. A fost, de
altfel, și anul când la nivel legislativ s-au înregistrat revizuiri ale
decretului din 1966, dar nu în sensul relaxării, ci al adăugării de noi
18
prevederi care să sporească măsurile de supraveghere și control .
Situația îngrijorătoare a scăderii natalității era pusă și în discuția
Conferinței Naționale a Femeii, din iunie 1966, în cadrul căreia
Suzana Gâdea propunea remedierea deficiențelor legislative prin lua-
rea unor măsuri sociale, economice și educative care să conducă la
19
creșterea natalității . Comunicatul publicat la deschiderea conferin-
ței, în „Scânteia”, la 23 iunie 1966, anunța, de asemenea, creșterea
importanței femeii în societatea socialistă, prin asumarea statutului
de „cetățeană, muncitoare și mamă”, esențial pentru făurirea noului
și pregătirea de noi generații: „Societatea noastră a învestit femeia-
mamă cu răspunderi deosebite în educarea tinerei generații, în
formarea unor oameni capabili, cinstiți, curajoși, încrezători în viitor,
20
animați de profunde sentimente patriotice și internaționaliste” .
Conferința anunța, ca prioritare, valorificarea calităților femeii și
consolidarea familiei. Legislația antiavort a dus atât la reconsiderarea
statutului femeii, cât și la construirea unei noi imagini care să se
integreze în ansamblul măsurilor revoluționare de transformare a
societății. Dacă în primele două decenii de guvernare comunistă,
imaginea predominantă a fost cea a fruntașelor în producție,
stahanoviste, țesătoare, cooperatoare, muncitoare, după 1966
18
În evoluția legislației referitoare la reglementarea politicii de reproducere Gail
Kligman identifică trei etape: 1966-1973, 1974-1984 și 1984-1989, în Politica
duplicității…, pp. 58-82; Liviu Marius Bejenaru, op.cit., p. 204; Lavinia Betea,
Interzicerea avorturilor (1966-1989) ca fapt de memorie socială, în Viața cotidiană în
comunism, coord. Adrian Neculau, Iași, Polirom, pp. 244-263
19
Liviu Marius Bejenaru, op. cit., p. 202.
20
Conferința națională a femeilor, în „Scânteia”, 23 iunie 1966.
acestora li s-a adăugat o nouă ipostază, aceea de femeie-mamă și

21
muncitoare, aspirantă la statutul de erou al muncii socialiste .
Intervenția masivă a statului în intimitatea familiei evidențiază
măsuri și practici care au avut consecințe directe atât asupra
22
normelor sexuale, cât și asupra politicilor de gen . Statutul femeilor
în societatea comunistă a fost sensibil schimbat atât la nivel de
discurs, cât și de practică, emanciparea prin naștere deschizându-i
drumul către economia planificată. Femeia socialistă era parte a
societății comuniste, pentru Ceaușescu ea fiind în egală măsură
23
cetățean și membru de partid . Ascensiunea pe scena publică a
Elenei Ceaușescu de la începutul anilor ’70 explică această nouă
ipostază a femeii în comunism.
Propaganda pronatalistă a insistat asupra importanței mater-
nității și a împlinirii vieții ca femeie. Numeroase articole au portre-
tizat imaginea mamelor fericite, cu mulți copii, pentru care mater-
nitatea nu era o povară, ci o sursă de bucurie. Obligația de a da țării
cât mai mulți copii nu însemna scoaterea femeilor din producție ci,
dimpotrivă, regimul a restrâns perioada concediilor de maternitate
astfel încât ele să se întoarcă în câmpul muncii la numai câteva luni
după naștere.
Articolele educativ-moralizatoare referitoare la valorile familiei și
educarea copiilor au început să fie publicate în „Scânteia” încă din
24
iulie 1966 . Totodată, au apărut articole critice la adresa celibatarilor
21
Decorațiile aveau mai multe gradații: „Mamă eroină”, pentru nașterea și creșterea
a 10 sau mai mulți copii, „Gloria maternă”, pentru nașterea și creșterea a nouă copii,
și „Medalia maternității”, pentru nașterea și creșterea a șase copii. Vezi și ancheta
publicată în „Scânteia”, la 20 noiembrie1966, sub titlul Femeia mamă și muncitoare.
Ce se întreprinde pentru a asigura o concordanță între îndatoririle familiale și cele din
producție?
22
Ibidem, p. 108.
23
Gail Kligman, Politica duplicității…, p. 141. Pentru politicile de gen din Uniunea
Sovietică de la mijlocul anilor ’30 vezi și Gail Warshofsky Lapidus, Women in Soviet
Society: Equality, Development, and Social Changes, în Stalinism, ed. David L.
Hoffmann, Blackwell Publishing, 2003, pp. 217-235.
24
Viața de familie și conduita copiilor au intrat în atenția anchetelor inițiate de ziar.
„Ziua cotidiană” a părinților inclusă în rubrica „Cuvântul cititorului” critica
comportamentul defectuos al părinților, de la practicile curente cotidiene (oferirea
de bacșiș sau traficul de influență) la grija excesivă și, în consecință, la
supraevaluarea capacităților intelectuale ale copiilor. Concentrarea efortului
sau a celor care, frământați de trăiri existențiale, refuzau să se

încadreze în producție. Încet, încet, s-au configurat categoriile
împotriva cărora regimul a declanșat campaniile de reeducare:
celibatarii și cei care fugeau, prin divorț, de constrângerile familiei.
Viața privată a cetățenilor a început să capete un alt sens, fiind
subordonată unei cauze înalte: aceea de a oferi țării câți mai mulți
copii care să contribuie la împlinirea viitorului socialist. Avantajele
financiare, precum și propaganda organizată în jurul mamelor eroine
au dat un nou înțeles rolului pe care fiecare cetățean îl îndeplinea în
cadrul statului socialist. Interesele individuale se subordonau
intereselor superioare ale comunității.
Un prim articol, intitulat Celibaterele, își făcea loc în „Scânteia” la
10 august 1966, celibatul fiind identificat ca principal „factor al steri-
lității, al frânării creșterii populației”. Erau prezentate rezultatele
unor studii științifice care demonstraseră că femeile necăsătorite
erau predispuse la depresie și plictiseală, ceea ce afecta, în conse-
cință, și productivitatea muncii: „Căsnicia și maternitatea generează
noi scopuri fundamentale ale existenței. Reușita în închegarea unei
familii înseamnă pentru femeie cea mai sigură și mai eficace sursă de
împlinire sufletească, de siguranță și stabilitate morală, pe când
solitudinea, starea depresivă dată de sentimentul nerealizării,
frustrării, nemulțumirii, generează zguduiri interioare. S-a constatat
că în rândul celibatarelor se înregistrează mai multe cazuri de
dereglări nervoase și psihice și chiar că ele sunt mai puțin apte să
participe la viața socială în întreaga ei complexitate. Un studiu
statistic de acum câțiva ani ne arată că femeile căsătorite câștigă mai
bine decât femeile singure, deși acestea din urmă au frământări și
preocupări mai numeroase privind starea lor materială la
25
bătrânețe” . În aceeași situație se găseau și cuplurile căsătorite, dar
care aleseseră confortul unei vieți liniștite, fără copii: „Cercetările
noastre au arătat în mod evident, pe loturi comparative, că femeile
educațional numai pentru accesul în învățământul superior dezechilibra pregătirea

pentru alte profesii. Ancheta deschidea, de altfel, drumul către critica parazitismului
și a neasumării răspunderilor sociale. „Ziua cotidiană” a părinților în „Scânteia”, 5
iulie 1966. Vezi și anchetele „Ce voi fi?” (11 iulie) și „Pedagogia părinților” (25 iulie).
25
Natalia Stancu, Celibatarele, „Scânteia”, 10 august 1966.
26
căsătorite care nu au copii sunt mai expuse nevrozelor” . Pentru a
da o și mai mare greutate informațiilor referitoare la pericolele care
se ascundeau în spatele deciziei de a întrerupe sarcina, medici renu-
miți au fost chemați să argumenteze științific consecințele grave pe
care le avea o asemenea intervenție asupra corpului femeii (dereglări
ale ciclului lunar, îngrășare progresivă, nevroze, sterilitate parțială
27
sau chiar totală, incidență crescută a tulburărilor nervoase) .
Era pus în mișcare un întreg mecanism de control și coerciție
care a sufocat existența familiei în comunism. La aproape 20 de ani
de la interzicerea avorturilor, Ceaușescu constata cu iritare că nu se
înregistra o creștere a sporului natural al populației, dar sporise în
schimb numărul întreruperilor de sarcină. În comparație cu 1975,
când fuseseră înregistrate 350.000 de avorturi, în februarie 1984
28
numărul acestora se ridicase la 420.000 . Ceaușescu a cerut
convocarea Consiliului Sanitar Superior și declanșarea de acțiuni
26
Apud Gail Kligman, Politica duplicității…, p. 139. Vezi și articolul semnat de Al.
Andrițoiu, Prietene de ce nu ai copii?, în „Scânteia”, 2 noiembrie 1966.
27
„Întreruperile de sarcină sunt deosebit de dăunătoare (…). Chiar în mâinile cele
mai experimentate operațiunile acestea repetate pot avea urmări dintre cele mai
neplăcute. Procesul natural al fluxului lunar diminuându-se treptat până la
dispariție și provocând o slabă regenerare a celulelor specifice duce la o serie de
tulburări ca: dureri articulare, îngrășare progresivă, migrene, palpitații, insomnii,
instabilitate nervoasă și altele”. Prof. emerit dr. N. Const. Stanca, Întreruperea
sarcinii și consecințele ei, „Scânteia”, 10 septembrie 1966. Ecourile la articol au fost
publicate în ediția din 16 septembrie, urmate la 19 septembrie de un alt articol
tematic Binefacerile maternității, semnat de dr. Henriette Ciortoloman. Materni-
tatea ajuta femeia să se dezvolte armonios, fortifica organismul, se îmbunătățeau
digestia, respirația, circulația și vindeca chiar și acneea și eczemele: „Dispar durerile
de cap, teama, oboseala, complexele fizice și psihice”. Pentru responsabilizarea
medicilor vezi și acad. Șt. Milcu, Medicul și responsabilitatea lui față de generațiile
viitoare (ediția din 22 octombrie 1966), Dan Alessandrescu, Medicul, sfătuitor și
îndrumător al familiei (ediția din 25 octombrie 1966), dr. docent G. Stroescu, Legile
armoniei organismului uman (ediția din 1 noiembrie 1966).
28
„Ședința Comitetului Politic Executiv din 24 februarie 1984”, în ANIC, Fond CC al
PCR, Secția Cancelarie, dosar 12/1984, f. 29. Vezi, de asemenea și „Hotărârea
Comitetului Politic Executiv al CC al PCR cu privire la creșterea răspunderii
organelor și organizațiilor de partid, organelor de stat și cadrelor medico-sanitare în
înfăptuirea politicii demografice și asigurarea unui spor corespunzător al
populației”. În cuprinsul documentului se preciza că întreruperile de sarcină intrau
în categoria acțiunilor „antinaționale și antisociale” care împiedicau dezvoltarea
normală a poporului român.
lămuritoare în toate județele: „(…) trebuie să facem muncă de

educație, măsuri de îngrijire a femeilor, a copiilor. De toate acestea
trebuie să ne ocupăm, dar trebuie să vedem aici concret, să punem
capăt acestor lucruri, facem discuții și să luăm măsuri împotriva celor
care își fac sursă serioasă de venituri pe seama populației țării,
29
inclusiv trimiși în judecată, cum prevede legea” . Un an mai târziu,
Alexandrina Găinușă, care deținea și funcția de președinte al
Consiliului Sanitar Superior, raporta în cadrul unei ședințe a CPEx
din 24 februarie 1985 că sarcina dată de secretarul general, de creș-
30
tere a sporului natural, nu a putut fi îndeplinită . Ordinele venite de
la partid au accentuat și mai mult presiunile asupra populației
feminine, ducând în consecință la avorturi clandestine, mortalitate
maternă și abandon infantil. Națiunea socialistă era condamnată să
se nască cu orice preț.
„Părinții evazioniști”
De la critica celibatului la cea a avortului și a divorțului nu a fost
decât un pas. Regimul își propusese să îndrepte obiceiurile de viață
nesănătoase pentru viitorul națiunii, care se generalizaseră printre
cetățeni și a condamnat prin campanii publice divorțul și abandonul
familial. Conform statisticilor, în 1965, numărul acestora se triplase
31
față de 1938 . În consecință, rata crescută a divorțurilor a intrat și ea
în atenția liderilor partidului, politica pronatalistă fiind direct legată
de noile reglementări referitoare la statutul familiei. În ședința CC al
PCR din 2 august 1966 s-au analizat și modificările care urmau să fie
aduse Codului Familiei pentru a fi evitate „libertinajul”, „dezmățul”,
„destrăbălarea” și pentru a se pune la adăpost morala comunistă.
Ceaușescu declara că „trebuie să punem capăt acestor stări de lucruri
și să nu mai poată ocupa funcții de conducere în stat și în partid acei
32
care în viața personală dau dovadă de lipsă de moralitate” . Liderul
29
Ibidem, f. 30v.
30
„Stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 15 februarie
1985”, în Ibidem, dosar 8/1985, ff. 1-2f/v.
31
Liviu Marius Bejenaru, op.cit., p. 204.
32
Au existat mai multe discuții referitoare la înăsprirea condițiilor de obținere a
divorțului, Ceaușescu pronunțându-se pentru limitarea numărului acestora. Florin
partidului a criticat mai ales ușurința cu care activiștii de partid

divorțau pentru a-și urma calea inimii.
Din 1966, divorțul a devenit posibil numai în cazuri excepționale
33
(sănătate mentală sau emigrare) . La numai o săptămână de la
emiterea decretului antiavort, presa centrală publica modificările
referitoare la condițiile de obținere a divorțului. Pe lângă îngreunarea
procedurilor erau introduse taxe prohibitive care variau între 3000 și
6000 lei, în funcție de veniturile lunare ale reclamanților. Taxele de
timbru foarte mari au condus la apariția cazurilor de bigamie,
34
concubinaj, precum și la creșterea numărului de copii nelegitimi .
Îngreunarea procedurilor de divorț, termenele foarte lungi pentru
acordarea hotărârilor definitive, înfățișările repetate în fața
instanțelor de judecată erau menite să-i descurajeze pe cei care
încercau să-și desfacă căsătoriile.
„Scânteia” a criticat prin ample anchete sociale și articole
ilustrative practica desfacerii căsătoriilor prin simpla mențiune a
„lipsei de afecțiune”. Titluri precum Apărați-vă familia! Divorțul nu e
numai ultima filă a unui dosar – ci prima filă a altora, Pater familias.
Sensuri și nonsensuri sau Părinți, răspundeți în fața vieții și societății
de copiii voștri! includeau abandonul familial în seria actelor
antisociale cu consecințe extrem de grave pentru starea societății și a
tinerei generații: „Divorțul nu e un capitol închis. El acționează
implacabil și după aceea, constituind tocmai prin aceasta un grav act
S. Soare, Familia, căsătoria și divorțul între ideologia comunistă și pronatalism, în

Politică și societate în epoca Ceaușescu (coord. Florin S. Soare), IICCMER, Iași,
Polirom, 2013, p. 167 și urm.
33
Cazurile „părinților evazioniști” erau reluate periodic în presa centrală, ceea ce
indică o incidență crescută a abandonului familial. Vezi și Ce ar trebui întreprins
pentru îngrădirea abandonului familial?, în „Scânteia”, 18 aprilie 1967.
34
Modificarea dispozițiilor referitoare la divorț au fost publicate în „Scânteia” la 11
octombrie 1966. Ele au fost precedate de o anchetă intitulată Facilitatea sentinței de
divorț, publicată sub semnătura lui Mihai Stoian, în care erau analizate motivele
invocate de cupluri pentru a renunța la căsătorie, precum și ușurința cu care
judecătorii pronunțau hotărârile de divorț. Pentru a limita rata divorțurilor, autorul
propunea prelungirea termenelor de judecată, ședințe de conciliere care să conducă
la împăcarea părților, îmbunătățirea sistemului de probe, înlăturarea motivelor
superficiale, respectarea stabilității familiei și nu a intereselor personale, pedepsirea
martorilor mincinoși și limitarea numărului de căsătorii permise unui individ,
precum și a divorțurilor. „Scânteia”, 7 octombrie 1966.
antisocial. Mă refer la cazurile când foștii soți au copii, deci obligații

și îndatoriri comune dintre cele mai grele și mai responsabile.
Ruptura, în loc să aducă ușurare, poate provoca adevărate
35
dezastre” .
Pentru Ceaușescu, răspunderea față de societate însemna în
primul rând întemeierea unei familii și procrearea de urmași. La
deschiderea anului universitar din octombrie 1972, acesta declara că
partidul nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmpla în familie,
dar mai ales la obiceiul tinerilor de a se căsători și divorța: „Desigur,
este viața lor personală, dar societatea întotdeauna s-a ocupat și
36
trebuie să se ocupe de viața personală a oamenilor” .
În discuția publică erau puși și cei care refuzau să-și plătească
pensiile alimentare după pronunțarea divorțului. Ei intrau în
categoria „părinților evazioniști”, care trebuiau urmăriți și obligați
să-și achite contribuțiile. Ediția ziarului „Scânteia” din 30 iulie 1970
consacra un amplu articol părinților evazioniști. Sub titlul Cum poate
să înceteze un penibil joc de-a „v-ați ascunselea”. Din nou despre
evazioniștii la îndeplinirea obligațiilor părintești se analizau cazurile
celor care se sustrăgeau îndatoririlor părintești: „Nu ar fi oare indicat
ca, în asemenea cazuri de sustragerea intenționată de la obligațiile
paterne, când reaua voință este limpede ca lumina zilei, organele de
miliție, procuratură și de justiție, acționând prin dispozițiile legii
penale să-i cheme la ordine pe evazioniști, rezolvând rapid și eficient
37
astfel de procese?”
Se anunțau de altfel noi măsuri de control și limitare a migrației
populației prin condiționări referitoare la stabilirea domiciliului și a
35
Apărați-vă familia! Divorțul nu e numai ultima filă a unui dosar, ci prima filă a
altora, în „Scânteia”, 29 noiembrie 1966.
36
Apud Gail Kligman, Politica duplicității…, p. 62.
37
Vezi și Abandonul eticii duce la neomenie, în „Scânteia’, 12 iulie 1973. Articolul
ilustra cazuri de „evaziune de la îndatoririle părintești” prin părăsirea domiciliului,
abandonarea familiilor și refuzul de a-și respecta îndatoririle financiare. Schimbarea
periodică a locului de muncă îngreuna identificarea celor care se sustrăgeau:
„Asemenea atitudini explică în bună măsură faptul că evazioniștii de la îndatoririle
părintești și de la normele eticii reușesc să «voiajeze» nestingheriți din întreprindere
în întreprindere, fără să li să poată reține din salariu banii ce-i datorează pentru
întreținerea și creșterea copiilor lor”.
38
angajărilor în alte localități . Pentru a-i descoperi mai ușor pe
evazioniști, Ministerul de Interne venea în 1968 cu un set de măsuri
care restricționa migrația populației dintr-o localitate într-alta și
impunea menționarea în buletinul de identitate a obligativității plății
pensiei alimentare în cazul abandonării familiei. Secția Scrisori și
Audiențe înregistra scrisoarea lui Marin Sterea din Brașov, care
propunea noi reguli pentru instituția căsătoriei și a condițiilor de
obținere a divorțului. Pe lângă introducerea obligatorie a logodnei
înainte de căsătorie, acesta sugera înființarea pe lângă consiliile
locale a unui birou care să avizeze căsătoriile, divorțurile și conflic-
39
tele familiale. În opinia sa, divorțul trebuia interzis prin lege . O altă
propunere venea din partea unui fost cadru militar, originar din
București, care sugera, de asemenea, promulgarea unei legislații
speciale îndreptată împotriva celor care-și „părăseau hoțește fami-
liile” stabilindu-se în alte localități, uitând de angajamentele finan-
ciare pe care le aveau față de copii, părinții în vârstă sau de ratele
contractate pentru cumpărarea de bunuri: „Este regretabil că suntem
nevoiți a proceda așa, dar altfel se produc pagube statului, lipsirea
40
familiei sau a magazinelor din care s-a vândut marfă în rate (…)” .
Propaganda referitoare la respectarea obligațiilor familiale și
îndatoririle parentale amintea de campaniile desfășurate în Uniunea
41
Sovietică la mijlocul anilor ’30 . La începutul anilor ‘70, societatea a
început să resimtă presiunea și constrângerile pe care regimul le exercita
asupra vieții private. Rapoartele scrisorilor indicau tot mai multe
propuneri care vizau modificarea decretelor referitoare la divorț
38
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 234/1968, fila 41.
39
Ibidem, dosar 188/1966, filele 12-124.
40
Ibidem, dosar 176/1971, f. 10-11.
41
Pentru consecințele legislației antiavort în societatea sovietică, precum și pentru
măsurile referitoare la abandonul familial și responsabilitatea parentală vezi Sheila
Fitzpatrick, Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia
in the 1930, Oxford University Press, 1999, pp. 143 și urm; David L. Hoffmann,
Annette F. Timm, Utopian Biopolitics: Reproductive Policies, Gender Roles, and
Sexuality in Nazi Germany and the Soviet Union, în Beyond Totalitarianism.
Stalinism and Nazism Compared, ed. Michael Geyer and Sheila Fitzpatrick,
Cambridge University Press, 2009, pp. 110-111; Sarah Davies, Popular Opinion in
Stalin’s Russia. Terror, propaganda and dissent, Cambridge, Cambridge University
Press, 1997, pp. 66-68.
(779/1966 și 680/1969). În iunie 1972, Secția Scrisori și Audiențe a CC al

PCR semnala că „în cuprinsul scrisorilor, cetățenii au relatat că datorită
actualei reglementări a divorțului se găsesc în situații foarte grele,
întrucât neputând să continue conviețuirea în cadrul căsătoriei și nici să
divorțeze ca urmare a procedurii complicate a desfacerii căsătoriei, a
taxei mari de timbru, care le depășesc posibilitățile de plată, sunt siliți să
accepte starea de concubinaj cu o serie de probleme și consecințe,
42
printre care și situația copiilor rezultați din «căsătoria nelegitimă»“ .
În foarte multe dintre cazuri, procesele de divorț se prelungeau pe
parcursul mai multor ani, termenele punând la încercare nervii, dar mai
ales răbdarea reclamanților care își întemeiau între timp alte familii din
care rezultau copii nelegitimi. Ana Doican din Săcele intentase acțiunea
de divorț în 1963 și nu așteptase decizia finală, alegând soluția
concubinajului. La aproape zece ani distanță, tribunalul nu se pronun-
țase, prelungind încă o dată termenul de gândire. Sute de familii s-au
aflat în situații absurde cauzate de excesele instanțelor de judecată care
erau interesate să raporteze un un număr cât mai scăzut de divorțuri.
Într-o situație dificilă s-a aflat și Valter Roman care, în 1970, s-a
văzut nevoit să-și reclame ginerele, Nicolae Dinică, actor la Teatrul
„Tănase”, care-și părăsise soția însărcinată fără ca acesta să fie sancționat
de instanțele partidului pentru „gravitatea faptelor sale”. Reîntoarcerea
în sânul familiei se soldase cu un nou abandon, ceea ce l-a determinat pe
Valter Roman să ceară ajutorul partidului pentru ca ginerele său să simtă
„puterea adevărului comunist”: „Cred că ar fi necesar și, totodată, în
conformitate cu statutul partidului, punerea în discuția organizației de
bază a teatrului al acestui membru de partid, care joacă teatru în viață și
duce viață într-un teatru unde corupția și descompunerea morală a
ajuns, se vede, la un asemenea grad încât nu mai consideră necesară nici
măcar reprobarea unor asemenea acte care vin în totală contradicție cu
43
morala comunistă” .
42
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 171/1972, filele 263-268.
43
Ibidem, dosar 143/1970, filele 157-158. Cei din nomenclatura de partid au apelat
adeseori la cuplul Ceaușescu pentru rezolvarea problemelor domestice. Postura de
„mamă cu autoritate în stat, dreaptă și binevoitoare” era invocată de Elvira Bucur din
București, al cărei fiu se căsătorise cu Ana Trofin, fiica lui Virgil Trofin. Mariajul nu a
durat foarte mult, iar divorțul a declanșat un adevărat război între cele două familii,
soldat cu deposedarea de locuință a fostului ginere, Mircea Radu Bucur. Acuzând vicii
Numărul tot mai mare de plângeri referitoare la condițiile de

obținere a divorțului a dus în cele din urmă, în 1969, la modificarea
decretului 779/1966, prin specificarea situațiilor în care se putea cere
separarea și introducerea în Codul Penal a unui capitol special,
44
intitulat Infracțiuni contra familiei . Conform noilor prevederi,
adulterul și abandonul familiei deveneau infracțiuni care se
pedepseau prin lege fie cu închisoarea, fie prin plata unei amenzi. În
cazul în care părintele „evazionist” refuza să-și achite obligațiile
financiare timp de două luni era pasibil de o pedeapsă cu închisoarea
cuprinsă între șase luni și trei ani. Aceste schimbări legislative au fost
urmate și de modificarea Codului Familiei și relaxarea legislației
divorțului prin aprobarea unui nou decret în iulie 1974. Proiectul
noului cod al familiei a fost analizat la sfârșitul anului 1973 și aprobat
în cursul anului următor. Încă din preambul se sublinia că „familia
are un rol de mare însemnătate în dezvoltarea societății, în creșterea
populației țării, în întărirea continuă a națiunii noastre socialiste. În
acest scop este necesar să se încurajeze întemeierea de familii trai-
nice cu mai mulți copii în cadrul cărora să existe condiții potrivite
pentru dezvoltarea însușirilor și afirmarea plenară în societate a
45
personalității fiecărui cetățean” . În cuprinsul documentului se
preciza că întemeierea căsătoriei se realiza pe viață, iar divorțul era
posibil numai în cazuri excepționale.
Se atrăgea atenția că emanciparea prin modernizare și accesul la
educație nu însemnau abandonarea valorilor familiale. Dimpotrivă,
căsătoriile de lungă durată, cimentate prin nașteri, erau esențiale
pentru stabilitatea socială și pentru evitarea degenerării morale.
de procedură, dar și presiuni politice, Elvira Bucur solicita intervenția Elenei Ceaușescu
pentru a se redeschide procesul și a fi modificată sentința. Ibidem, dosar 101/1986, f.
219f//v.
44
Analiza modificărilor legislației referitoare la condițiile de obținere a divorțului la
Florin Soare, Familia, căsătoria și divorțul între ideologia comunistă și pronatalism…,
pp. 175-181.
45
Vezi proiectul codului familiei în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Propagandă și
Agitație, dosar 34/1973, f. 7-8. Problemele familiei și ale divorțului au stat în atenția
conducerii partidului, revenindu-se periodic asupra adaptării legislației în funcție și
de reacțiile populației. O nouă modificare s-a înregistrat în 1977 prin publicarea unui
nou decret prin care se ușurau procedurile de divorț în cazuri flagrante de violență
domestică.
Familia devenise o problemă de stat, întreaga politică a reproducerii

concentrându-se asupra acesteia. Era un teritoriu pe care partidul își
propusese să-l cucerească și să-l subordoneze. Familia însemna
relațiile monogame, heterosexuale, care se potriveau cu viziunea de
46
organizare a societății imaginate de regim .
Soții violenți și imorali au făcut adeseori obiectul unor anchete în
urma plângerilor venite din partea soțiilor înșelate. Era și cazul lui
Nicolae Solomon, director la o fabrică din Toplița, care fusese
anchetat pentru „comportare necorespunzătoare în familie”. Comisia
de anchetă stabilise că „deși prin ajutorul dat i s-a dat posibilitatea
să-și lichideze lipsurile, nu a tras învățămintele corespunzătoare,
provocând certuri în familie și bătându-și deseori soția. Totodată,
acordă prea multă atenție unor femei, făcând vizite la domiciliul
47
unor salariate” . Pentru refuzul său de a se îndrepta, N. Solomon a
fost adus în discuția publică a organizației de partid și sancționat cu
vot de blam cu avertisment. În cazul celor care dețineau funcții,
divorțul însemna pierderea statutului de membru de partid, precum
și retrogradarea sau concedierea pentru încălcarea principiilor
48
morale socialiste .
Partidul era ultima instanță la care apelau cei înșelați pentru a-i
pedepsi pe cei care își abandonau familiile. Partajul bunurilor, custo-
dia minorilor, abuzurile fizice s-au regăsit în scrisorile adresate fie lui
Nicolae Ceaușescu, fie Elenei Ceaușescu. Petenții cereau intervenția
directă a celor doi în rezolvarea problemelor domestice. Florea N.
Stan, inginer din București, se afla, în iunie 1985, într-o situație
imposibilă cauzată de cererea intempestivă de divorț înaintată de
soția sa. Lucrurile ar fi fost poate simple dacă aceasta nu ar fi fost
angajata Ministerului de Interne. Lipsa de discreție referitoare la
misiunile în care fusese implicată putea să o coste scump pe Felicia
Eugenia Florea. Soțul părăsit o informa pe Elena Ceaușescu că
46
Pentru comparație a se vedea David L. Hoffmann, Stalinist values. The Cultural
Norms of Soviet Modernity, 1917-1941, London, Cornell University Press, 2003, pp. 89-
90.
47
48
LXXX, mărturii orale. Anii ’80 și bucureștenii, Muzeul Țăranului Român,
București, Editura Paideia, 2003, pp. 138-139.
aceasta comenta în cercul de apropiați misiunile în care era trimisă

(una dintre ele se referea și la paza lui Nicu Ceaușescu): „În februarie
1981, soția mea a fost la Viena, în calitate de persoană foarte
importantă, însoțind împreună cu o colegă, Ioana Bratu, pe tov. Nicu
Ceaușescu și tov. Bârliba. (…) că la Viena au fost întâmpinați de
ambasadorul O. Groza, consulul Dorobanțu etc., că a fost la
Cabaretul Ritz unde erau și doi comici de la Circul din București etc.
că la Viena au fost chemați și frații Păunescu (unul de la București,
altul de la Agenția economică din Italia). În diverse ocazii denigrau
activitatea persoanelor din delegația respectivă și activitatea unor
49
persoane din conducerea de partid și de stat” . La acestea se
adăugau și informații referitoare la rețelele de spionaj economic pe
care România le avea desfășurate în străinătate. Un dosar greu al
acuzațiilor de pe urma cărora soțul înșelat spera să obțină condiții de
divorț convenabile și custodia copiilor. În finalul scrisorii atrăgea de
altfel atenția că soția sa nu era compatibilă cu funcția ce i se
încredințase și că toate indiscrețiile sale puteau avea implicații
negative asupra securității statului.
Victimă a abandonului familial și a unui partaj care-l lăsase fără
locuință, Ion Feraru din Râmnicu Vâlcea solicita, la 11 decembrie
1989, intervenția lui Nicolae Ceaușescu pentru a-i fi rezolvată situația
locativă: „Vă rog pe dumneavoastră ca prin bunăvoința ce o veți avea
să mă ajutați și pe mine pentru a putea obține o locuință unde să pot
locui și continua activitatea minorului la școală. Doresc din tot
50
sufletul să simtă și el același lucru ca alți copii” . Evenimentele care
au urmat în decembrie 1989 posibil să nu-i fi fost de niciun folos.
Regimul a fost preocupat să sporească vulnerabilitatea celor
prinși în hățișul legislativ prin retrogradări, amenzi, concedieri,
presiuni și amenințări administrative. Viața de familie devenise o
problemă de stat. Sentimentul de nesiguranță i-a obligat pe cetățeni
să-și ordoneze viața privată astfel încât intruziunea regimului să fie
cât mai limitată. Treptat, granița dintre sfera publică și cea privată a
devenit insesizabilă, data fiind această teamă difuză întreținută
49
50
permanent fie prin mijloacele de informare (presă, radio), fie prin

amenințările administrative.
Scrisorile invitație. 1966-1974

Societatea a reacționat diferit față de noile reguli de supra-
veghere și control. În vreme ce unii se angajau să lupte pentru
51
„traducerea măsurii în viață” , alții propuneau, prin scrisori
anonime, reînființarea caselor de toleranță pentru a fi împiedicată
apariția unor comportamente sociale inadecvate: „Unii cetățeni
susțin că restricțiile existente în legătură cu întreruperea cursului
sarcinii ar putea avea consecințe negative asupra unor adolescenți,
studenți, militari, văduvi etc. ducând la practicarea actelor de
perversiune și inversiune sexuală. În legătură cu aceasta, se sugerează
52
ca măsură de remediere, înființarea caselor de toleranță” . Pentru
unii, emiterea decretului rezolvase de la sine problemele care îi
împiedicau să aibă copii. Pavel Jula, din com. Petriș, raionul Lipova, îi
aducea lui Ceaușescu, la 2 noiembrie 1967, „mulțumiri nemărginite
prin care am reușit să am o fetiță în urma multor încercări care până
53
la decret nu au avut influență” .
Criticii „măsurilor înțelepte” au acuzat lipsa spațiilor locative,
cuantumul scăzut al salariilor în comparație cu prețurile, asistența
sanitară precară, precum și absența unei strategii coerente care să
stimuleze, pe termen lung, creșterea natalității. În primele luni de la
publicarea decretului, până în decembrie 1966, reacțiile societății s-
au tradus prin expedierea către Consiliul de Miniștri, Consiliul de
Stat, Consiliul Național al Femeilor, Ministerul Justiției și redacția
ziarului „Scânteia” a peste 600 de scrisori prin care se propuneau
mijloace de adaptare a prevederilor legislative la situația economică a
51
Vezi și „Nota Secției Scrisori și audiențe din 13 ianuarie 1967” în care se preciza că
numărul scrisorilor de mulțumire referitoare la măsurile luate pentru întărirea
familiei și creșterea natalității erau într-o creștere continuă. Familia Moga, din
regiunea Bistrița, se angaja să devină o familie model „pentru înfăptuirea mărețelor
idealuri ale societății și poporului”. Ibidem, dosar 198/1967, fila 47.
52
Ibidem, dosar 181/1966, filele 66, 68.
53
Ibidem, dosar 199/1967, vol. II, f. 145.
54
populației . Din perspectiva scrisorilor, regimul trebuia mai întâi să
rezolve problema aprovizionării populației cu produse alimentare de
bază, să se desființeze cartelele pentru pâine și să se realizeze o
55
balanță corectă între prețuri și salarii . O anonimă din București
semnala că decretul indignase populația lipsită de mijloace de
existență, copleșită acum de obligativitatea de a naște patru copii:
„Cu salariul actual nu se poate hrăni un om, dar să mai crească 3-4
copii. Alimentele și în special îmbrăcămintea sunt foarte scumpe în
raport cu salariul care în medie este de 800-900 lei lunar. Cu salariul
pe două luni, fără să mănânce, se poate cumpăra numai un costum
56
de haine” .
Au existat și voci care au cerut anularea decretului și intervenția
Ministerului Sănătății pentru promovarea metodelor contraceptive,
altele decât chiuretajul. Într-o scrisoare adresată Ministerului
Sănătății, Ion Lăzărescu, fost ziarist din Orăștie, arăta că „amestecul
statului la «popoul» femeilor tinere rămâne prea dur și va avea
urmări nedorite prin reînvierea unor practice empirice mult mai
57
primejdioase și imposibil de oprit” .
În perspectiva creșterii numărului de copii, se impunea și o
revizuire a sistemului de învățământ prin creșterea numărului de
creșe și grădinițe și, implicit, a cadrelor necesare pentru astfel de
58
instituții . De asemenea, și sistemul medical trebuia adaptat noilor
54
„Notă cu unele probleme desprinse din scrisori privind aplicarea decretului nr.
770/1966 pentru reglementarea cursului sarcinii”, în Ibidem, filele 65-67. Cele mai
frecvente critici priveau cuantumul salariilor și lipsa spațiilor locative. Ca urmare a
acestor critici, s-a propus construirea de noi locuințe, mai ales în mediul urban și
distribuirea acestora familiilor numeroase sau tinerilor căsătoriți. Raportul semnala
și existența unui număr însemnat de scrisori cu „conținut pornografic și injurios”.
55
Ibidem, fila 69.
56
Ibidem, fila 80.
57
Apud Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu…, vol. I, p. 321.
58
La cinci ani de la instituirea decretului, regimul nu reușise să rezolve problema
creșelor și grădinițelor cu cămin. Vezi „Informare cu privire la unele probleme de
învățământ rezultate din scrisorile adresate conducerii partidului în cursul anului
1971”. Numai pentru București se înregistraseră peste 8000 de cereri pentru
înscrierea în grădinițe și creșe. Din ancheta realizată în București și Brașov rezulta
că cererile depășeau considerabil spațiile existente. ANIC, Fond CC al PCR, Secția
Cancelarie, dosar 167/1971, fila 187, 203-204.
reglementări prin creșterea numărului de maternități, a cadrelor

specializate și prin îmbunătățirea condițiilor din spitale.
În spatele propagandei, îngrijorarea populației era una reală. În
dezbaterea publică pe care regimul a lansat-o cu privire la necesita-
tea creșterii natalității, societatea a încercat să negocieze condițiile
noului contract, dar a căzut în capcana jocului transparenței și presu-
pusei disponibilități spre dialog pe care partidul a regizat-o cu
deosebită abilitate în primii ani ai guvernării Ceaușescu.
Vocile critice și nemulțumite de asaltul statului în sfera vieții
private au fost acoperite de aparatul de propagandă, care s-a străduit
să probeze, prin reprezentația scrisorilor-invitație, sprijinul popular.
Entuziaștii, într-o solidaritate deplină, se angajau să îndeplinească
planul de patru copii și să asigure, astfel, viitorul luminos al patriei
socialiste. Bucuria nașterii unui nou copil nu ar fi fost deplină dacă ea
nu era împărtășită și secretarului general. În consecință, la scurtă
vreme de la publicarea decretului, scrisorile-invitație adresate lui
Nicolae Ceaușescu s-au revărsat către Secția Scrisori și Audiențe a
Comitetului Central.
Muncitori „fără cultură înaltă”, țărani muncitori, cooperatori,
studenți, absolvenți de liceu doreau ca secretarul general să se
bucure alături de ei atunci când se căsătoreau sau li se nășteau copiii.
Retorica oficială a rezonat cu tiparele tradiționale ale familiei
românești și a sensibilizat resorturile paternaliste. Indiferent de
regiunea din care proveneau, ele au respectat un tipar în care era
detaliată situația petenților (numărul copiilor existenți, starea
economică și locativă, informații despre starea de sănătate a
59
membrilor familiei) . La sfârșitul anului 1966 sosea la Secția Scrisori
și Audiențe o urare adresată CC al PCR în numele copiilor salvați
prin decret: „Dragi părinți numiți cu drept/În urma sfântului
59
Rapoartele referitoare la scrisorile invitație sunt disparate și nu s-a reușit decât o
identificare parțială a acestora. Conform unei sinteze realizată de Secția Scrisori și
Audiențe în primul semestru al anului 1968, se înregistraseră 276 de invitații, cele
mai multe fiind trimise din Bihor, Maramureș, Satu-Mare, Mureș, Cluj, Sălaj și
Timiș: „Majoritatea celor ce s-au adresat conducerii partidului au arătat că au un
număr mare de membri în familie, sunt pensionari de invaliditate și au solicitat
sprijin pentru rezolvarea unor probleme legate de întreținerea familiilor lor”.
Ibidem, dosar 244/1968, fila 147.
decret/Primiți urătura noastră/De an nou, de la fereastră/Mulțumiți

tânăr rapsod/Scos din ghiara lui Irod/Plini de viață și de zel/Salvați
de la crunt măcel/(…) Vă rugăm pe dumneavoastră/Convingeți
mamele noastre/Fără grijă să ne nască/Într-o patrie bogată/De la
Decebal lăsată/Cu mult sânge apărată/În decursul anilor/Pentru noi
60
tânăr popor” .
În cele mai multe dintre cazuri, scrisorile veneau din mediul
rural sau din centrele industriale, de la cetățeni cu un grad de
educație scăzut, alfabetizați sau cel mult calificați la locul de muncă.
Cei mutați în centrele industriale reproduceau comportamentele și
tiparele zonelor rurale din care proveneau. Situația materială a
acestor familii era precară, dar regimul a fost mai puțin interesat de
nivelul de trai al populației, cât mai ales de creșterea numărului de
cetățeni indiferent de condițiile în care aceasta se producea. Politica
pronatalistă a deschis drumul către generalizarea abandonului
infantil în orfelinate și case de copii, cu consecințe foarte grave pe
61
termen lung . Arhivele nu păstrează adeziuni ale bucuriei trimise
din partea familiilor cu un grad de instrucție ridicat (studii
superioare) și, de asemenea, cu un standard al vieții sporit. Conform
unui raport general al scrisorilor-invitație, în perioada 1966-1973,
4.395 de familii doriseră ca familia Ceaușescu să participe la
62
petrecerile de botez sau căsătorie . Cele mai multe dintre scrisori
veneau din Bihor, Mureș, Hunedoara, Cluj, Maramureș, Galați,
Brașov, Timiș.
Pentru a-l sensibiliza, unii își botezau copiii cu numele Nicolae
sau organizau petrecerile în preajma zilei de 26 ianuarie. Ioan
Stoicoi, fochist la depoul CFR din Simiria, îl anunța pe Ceaușescu că,
60
Ibidem, dosar 190/1966, f. 192.
61
Anica Bratu din Balotești, Panciu, și-ar fi dorit ca Ceaușescu să-i boteze cel de-al
11-lea copil. Ancheta socială a scos la iveală faptul că cinci dintre cei 11 copii erau
distribuiți la casele de copii din Focșani și Galați. Comitetul județean îi acordase pe
lângă cei 1000 de lei „primă de naștere” și un ajutor de 2000 de lei și bunuri
materiale. Cazul nu era singular, cele mai multe dintre familiile cu mulți copii
găsindu-se în aceeași situație. Vezi scrisorile invitații la oficierea acordării numelui
nou-născuților, căsătoriilor și mulțumirile reunite în Ibidem, dosar 240/1968, dosar
199/1967.
62
la 7 ianuarie 1968, i se născuse cel de-al patrulea copil, invitându-l la

ceremonia de botez: „Stimate tovarășe secretar general vă rugăm să
ne scuzați de îndrăzneala de a apela direct la dvoastră și să nu
interpretați că am fi vrut prin aceasta să beneficiem de ceva sau să vă
punem la încercare întrucât știm că sunteți cel mai încercat fiu al
nostru, al poporului (…). În cazul în care vreți să veniți în mod secret
vă vom spune Nașul de la Deva (…). Vă rugăm să nu considerați o
josnicie deoarece noi suntem poporul de care niciodată să nu vă sfiiți,
noi vă considerăm direct părinte, frate și fiu iubit și dacă sunteți
pentru noi, pentru tradițiile strămoșești și românești, vom fi gata
63
oricând să dăm ce avem mai scump, la nevoie sângele, viața” .
Pentru a fi și mai convingători, unii pretindeau că nașul de botez li se
arătase în vis în persoana lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce ar fi trebuit
64
să sporească responsabilitatea acestuia de a participa la eveniment .
Și Alexei Curcubetă, metalurgist din Hunedoara, tată a 12 copii, pe
care dorea să-i crească „spre folosul statului, în orice ramificații de
producție”, îl invita pe Ceaușescu să-i boteze ultimul născut, ca o
65
recunoaștere a efortului său de a construi societatea socialistă . Pentru
Gheorghe Mateiaș, macaragist din Reșita, dezamăgirea provocată de
nașterea celei de-a patra fiice, Elena, s-ar fi diminuat dacă secretarul
general ar fi acceptat să-i fie oaspete la petrecerea de botez: „Sunt tată a
patru fetițe, ultima fetiță e născută de câteva zile. Dacă aș fi avut un băiat
(și cât am dorit!) i-aș fi pus numele de Nicolae, numele conducătorului
nostru drag, dar tot fetiță a fost. Am îndrăznit să-i pun numele d-
voastră, Elena. E un omagiu adus unei familii care luptă în primele
66
rânduri pentru viitorul României noastre” . Pentru Alexandru Bocșa,
muncitor la Uzinele Chimice Turda, nașterea celui de-al nouălea copil
era o contribuție „la îmbogățirea tezaurului național de fii ai patriei
noastre socialiste”. Cum nici penultimul copil nu fusese botezat, îl invita
pe Ceaușescu să oficieze ceremonia „în formalități comuniste, într-un
63
„Referat privind rezolvarea scrisorii tov. Stoicoi Ioan din comuna Băcia, adresată
tov. Nicolae Ceaușescu cu rugămintea de a participa la botezul fiului său”, în
64
Ibidem, fila 271.
65
Textul complet al scrisorii în Ibidem, dosar 199/1967, vol. I, fila 48.
66
Ibidem, fila 220.
cadru solemn pentru a da imbold și altor capi de familie să urmeze

67
exemplul nostru” .
Încercările eșuate de a-l aduce pe Ceaușescu la ceremoniile de botez
nu-i descurajau pe cei care doreau prezența cuplului prezidențial în
sânul familiei lor. O scrisoare în versuri putea să-l sensibilizeze pe liderul
partidului și să-l determine să-și îndrepte atenția și asupra celor mai
puțin favorizați de soartă: „(…) La cinci săptămâni de zile/De la al
zecelea născut/Eu ți-am scris o carte ție/Conducător al patriei iubit/Dar
de-acum de-aproape zece/Rezultat nu mai sosește/Sau nu vrei ca să
vii/Naș mare să ne fii/Te rugăm nu ne refuza/Nici pe noi chiar
68
dumneata” . Poet de ocazie, petentul anonim descria în versuri mai
mult sau mai puțin inspirate existența sa de om sărac, complicată și de
un conflict izbucnit între el și conducerea CAP-ului din care făcea parte.
Stela Lupu din Timișoara surprindea printr-o cerere mai puțin
obișnuită în noianul invitațiilor standard ajunse la Secția Scrisori și
Audiențe, aceea ca la nunta fiicei sale, nașii să fie Tito și Ceaușescu:
„Rugămintea mea este ca împreună cu tov. Tito, conducătorul republicii
69
iugoslave, să fiți nașii copiilor mei” . Ceaușescu era invitat să ia parte la
evenimentele importante din viața românilor. Monica Teodorescu,
studentă în anul III la Facultatea de Medicină, care îl admira pe
Ceaușescu „din toate punctele de vedere”, s-ar fi bucurat daca liderul
partidului și-ar fi făcut apariția la petrecerea ei de nuntă: „Este o mica
bucurie a noastră și cred că așa cum iubiți poporul și participați la fiecare
70
bucurie a lui vă va bucura și bucuria noastră” .
Au fost și situații, puține, ce-i drept, în care Nicolae Ceaușescu a
participat la nunți și botezuri, spre bucuria imensă a celor care îl
invitaseră. „Scumpul nășic” era pentru fini un frate bun, tată iubitor,
părinte protector. Paul Nae, din Rusul Bârgăului, jud. Bistrița Năsăud,
dorea să-și viziteze nașul pentru a-și exprima direct mulțumirea și
recunoștința: „Încă o data vă rugăm scumpul nostru nășic, ca să ne
scrieți imediat cum veți primi această scrisoare și totodată să ne spuneți
dacă sunteți de acord cu ceea ce v-am rugat mai sus. (…) vă sărută dulce
67
Textul complet al scrisorii în Ibidem, f. 240.
68
69
70
Ibidem, dosar 240/1968, ff. 59-60.
de mii și milioane de ori ai dumneavoastră fini care vă doresc mult și

71
care vor să vă vadă neapărat” . În majoritatea cazurilor însă, Comisiile
județene și locale erau instruite să trimită cadouri și ajutoare bănești
72
familiilor numeroase, aflate de cele mai multe ori la limita subzistenței .
Raportul referitor la scrisorile invitație trimise liderului partidului în
prima parte a anului 1967 consemna că cele mai multe dintre cereri
veneau din mediul rural, din partea familiilor cu mulți copii (media 10-
15): „În general nu se răspunde tuturor cetățenilor care au scris, ci, numai
în cazurile când din cuprinsul scrisorilor rezultă că petiționarii solicită și
rezolvarea altor probleme ca: repartizarea locuinței, încadrări în muncă,
acordarea unor ajutoare materiale, înscrierea copiilor la creșe și cămine
73
și alte probleme” . Pentru a veni în sprijinul familiilor numeroase, se
recomanda acordarea de „ajutoare materiale excepționale”, stabilirea
unor indemnizații lunare pentru familiile cu mai mult de cinci copii și,
de asemenea, răsplătirea mamelor eroine cu o indemnizație permanen-
tă, indiferent de situația materială a familiei. Existau și cazuri în care
comisiile județene refuzau acordarea de ajutoare unor familii cu mulți
copii.
În decembrie 1975, Secția Scrisori și Audiențe înregistra scrisoarea
lui Florian Baidoc, din Oradea, care anunța nașterea celui de-al șaselea
copil sub numele de Samuel. Apartenența la cultul baptist nu l-a
avantajat, comisia hotărând să-i trimită doar felicitări, fără niciun alt
ajutor: „Ambii soți frecventează cultul sectei baptiste. Comitetul
județean apreciază că părinții sunt tineri și au posibilitatea să-și asigure
74
existența și propune să nu li se acorde ajutor bănesc” . Alteori, comite-
tele județene erau instruite să-i ajute să se încadreze în muncă pe
părinții obișnuiți să trăiască din ajutoarele sociale sau să-i convingă pe
cei care trăiau în concubinaj să-și întemeieze o familie „pe baze
sănătoase”. Începând cu a doua parte a anilor ’70, cei care trimiteau
71
Ibidem, dosar 233/1968, ff.116-117.
72
În cazul familiei Stancu Gheorghe din comuna Prejmer, raionul Sfântu Gheorghe,
consiliul local a acordat ajutoare constând în bani, lemne de foc, alimente și haine.
73
Când nu exista o descriere a situației materiale a familiei care adresa invitația,
scrisoarea era clasată. „Informare a Secției Scrisori și Audiențe a CC al PCR din 23
martie 1967”, în Ibidem, dosar 198/1967, filele 6-11.
74
scrisori-invitație erau interesați de obținerea ajutoarelor bănești și

materiale, care variau în funcție de situația fiecărei familii.
Scrisorile-invitație probează loialitatea și adeziunea celor mai mulți
dintre petenți pentru care dialogul, fie chiar și mediat, cu liderul
partidului însemna că vocea lor era auzită. Pe termen lung, însă, efectele
decretului antiavort au fost dezastruoase, iar aparatul de propagandă nu
a mai fost interesat de spectacolul scrisorilor-invitație venite din partea
„poporului condamnat la naștere”, ceea ce explică și dispariția acestora
din dosarele de corespondență ale Secției Scrisori și Audiențe începând
cu mijlocul anilor ’70.
În ce măsură N. Ceaușescu se dorea sau nu „conducătorul unei mari
mulțimi de oameni”, dacă ar fi să ne referim la informațiile care apar în
75 76
memoriile lui Alexandru Bârlădeanu sau Dumitru Popescu rămâne o
întrebare deschisă. Credem că situația economică și planurile de
perspectivă privind industrializarea au cântărit mult mai mult în luarea
acestei decizii. Ceaușescu se afla abia la începutul carierei sale de lider al
partidului, cultul personalității nefiind încă articulat. Ca orice lider
comunist a avut această tentație a puterii absolute, însă referirile celor
doi memorialiști le interpretăm mai degrabă ca explicații târzii pentru
derapajele din anii ’80. O măsură luată pe fondul unei situații de criză,
justificată de strategiile de dezvoltare a economiei și a nevoii de creștere
reală a sporului demografic s-a transformat ulterior într-un adevărat
mecanism de control și teroare a societății românești. În anii ’80,
menținerea decretului, înăsprirea sancțiunilor și pedepselor, precum și
deteriorarea calității vieții au creat grave dezechilibre sociale soldate cu
creșterea numărului de copii abandonați și instituționalizați, mortalitate
infantilă și decese materne ca urmare a avorturilor ilegale.
75
Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri,
București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 195.
76
Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: „Am fost cioplitor de
himere”, București, Editura Expres, f.a., p. 307.
CAPITOLUL III.
„MUNCA CU SCRISORILE”.
FICȚIUNI PROPAGANDISTICE ȘI REALITĂȚI
COTIDIENE
Motto:
1
„Strâns unit întreg poporul, făurește viitorul!”
Reorganizări legislative
Controlul stării de spirit a populației și stimularea reacțiilor de
susținere față de restructurarea vieții social-economice au rămas
prioritare pentru conducerea partidului și după dispariția lui
Gheorghiu-Dej. Elanul reformator manifestat de Ceaușescu în primii
ani ai guvernării sale a vizat și Sectorul Scrisori și Audiențe. Sensibil la
toate laudele venite din partea poporului entuziast, dar mai ales atent
la critici, secretarul general a insistat încă din timpul Congresului al
IX-lea asupra importanței dialogului dintre putere și societate.
Măsurile care pregăteau, pe de o parte, despărțirea de trecutul dejist,
iar pe de altă parte, calea către un viitor luminos aveau nevoie de
susținerea totală a societății. O primă analiză a fost prilejuită de raportul
asupra scrisorilor adresate conducerii partidului în 1965. Prezentat în
ședința Secretariatului CC din 21 martie 1966, Ceaușescu a dispus
realizarea unui nou document și îmbunătățirea activității din acest
domeniu prin revizuirea tuturor hotărârilor anterioare referitoare la
2
centralizarea scrisorilor expediate de cetățeni . În comparație cu anul
1
Lozincă folosită la Conferința Națională a Partidului Comunist Român, 7-9
decembrie 1977, București, Editura Politică, 1978, p. 1.
2
„Informare cu privire la modul de rezolvare a sesizărilor, propunerilor și cererilor
oamenilor muncii adresate conducerii partidului în anul 1965”, în ANIC, Fond CC al PCR,
Secția Cancelarie, dosar 32/1966, ff. 47-61. Vezi, de asemenea, și Protocolul ședinței din 7
aprilie 1966, unde a fost analizat proiectul de hotărâre pentru examinarea scrisorilor
precedent, se constatase o creștere a numărului celor care se adresaseră

3
oficialilor partidului și solicitaseră primirea în audiențe . Numărul ridicat
al petițiilor era pus pe seama schimbărilor care interveniseră în
structurile de partid și de stat (schimbarea liderului, noi inițiative
legislative, anunțarea unui nou plan de dezvoltare economică etc.).
Conform raportului, de la Congresul al IX-lea „munca cu
scrisorile” devenise o prioritate pentru toate structurile de partid și
de stat, fiind cerută mai multă competență și operativitate în
rezolvarea acestora. În cuprinsul scrisorilor se regăseau plângeri
referitoare la impunerea unor indicatori prea mari pentru planurile
de producție, raportări false, calitatea slabă a mărfurilor care se aflau
în piață, deficiențe în aprovizionarea cu bunuri de larg consum și, nu
în ultimul rând, denunțuri referitoare la abuzuri și furturi. O nouă
lege a pensiilor, creșterea numărului locurilor de muncă, îmbună-
tățirea asistenței sociale, a celei sanitare etc. anunțau ameliorarea
condițiilor de viață în România socialistă. Sub titlul „lipsei de
răspundere”, raportul critica slaba implicare a funcționarilor și
instructorilor de partid în medierea dialogului dintre putere și
societate. Ei se aflau în prima linie a luptei cu inerția și indiferența.
„Grija față de cetățean și nevoile acestuia” s-a tradus prin sporirea
controlului la nivel regional și central și prin înființarea unei noi Comisii a
scrisorilor și audiențelor care să supravegheze procesul complex al
dialogului cu societatea. Totodată, era emisă o nouă hotărâre legislativă,
care stabilea răspunderile structurilor de partid și de stat în gestionarea
4
scrisorilor și audiențelor . Varianta finală a legii, avizată de Paul Niculescu-
oamenilor muncii, în Ibidem, dosar 44/1966, ff. 21-28. Pentru măsurile legislative din
perioada Gheorghiu-Dej referitoare la scrisorile adresate conducerii partidului vezi
Mioara Anton, Laurențiu Constantiniu, op.cit., p. 65 și urm.
3
În comparație cu anul 1964, se constata o creștere cu 3,6% a numărului de scrisori și
audiențe. Cele mai multe veneau din București, regiunile Ploiești, Argeș, Oltenia, Galați,
Banat, Brașov, Bacău. La Cancelaria Secretariatului fuseseră înregistrate 168.151 de
solicitări, din care 28.655 cereri directe de primire în audiență. La nivelul comitetelor
regionale, raionale și orășenești numărul solicitanților se situa în jurul cifrei de 410.501.
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 32/1966, fila 47. Vezi, de asemenea, și
„Nota cu privire la modul de rezolvare al sesizărilor, propunerilor și cererilor oamenilor
muncii pe anul 1965”, în Ibidem, Secția Organizatorică, dosar 69/1966, ff. 27-30.
4
Potrivit sintezei, prevederile legii 4012/1953 nu mai erau de actualitate. Cf. Ibidem,
Mizil și Mihai Gere, a fost analizată în ședința Secretariatului din 10

5
octombrie 1966 . Pornind de la ideea „sfătuirii cu masele” enunțată de
Ceaușescu în timpul Congresului al IX-lea, noul proiect de lege anunța
extinderea dialogului cu societatea „în cele mai importante probleme ale
construcției socialiste”: „Sesizările și propunerile constituie un sprijin
prețios în activitatea organelor de partid și de stat pentru cunoașterea și
lichidarea unor manifestări de birocratism, încălcări ale disciplinei de
6
partid și de stat și ale legalității socialiste” . Toate structurile de stat și de
partid, de la comitetele regionale până la cele de fabrici, aveau datoria să
răspundă la sesizările și cererile oamenilor muncii. În funcție de
conținutul scrisorii și de destinatar, era stabilit un calendar strict al
elaborării răspunsurilor către petenți: 40 de zile pentru secțiile CC și
comitetele regionale; 30 de zile pentru cele raionale și orășenești; 20 de zile
7
pentru organizațiile din fabrici, comune, instituții . Secția Scrisori și
Audiențe urma să organizeze un orar al audiențelor pentru cei care
doreau să se adreseze direct conducerii partidului. De asemenea,
structurile din teritoriu trebuiau să stabilească zile și ore pentru primirea
în audiență a petenților: „În cadrul discuțiilor purtate cu cetățenii primiți
în audiență, activiștii de partid vor trebui să dovedească atenție și
înțelegere față de problemele oamenilor muncii, iar în situațiile în care
acestea nu pot fi satisfăcute, să le explice cu răbdare și în mod convingător,
8
motivele pentru care cele solicitate nu pot fi rezolvate favorabil” .
Trimiterea activiștilor specializați în teritoriu, declanșarea de
anchete, încurajarea semnalării abuzurilor și a deficiențelor aveau rolul
de a-l situa, aparent, pe omul obișnuit într-o zonă de siguranță în relația
cu puterea și de a-l responsabiliza pentru îndeplinirea obiectivelor
anunțate de regim. Puterea partidului era, din această perspectivă, una
protectoare și nu abuzivă. Potrivit noilor reglementări, scrisorile
adresate Comitetului Central rămâneau în arhivă pentru o perioadă de
doi ani, iar fișele de evidență nominală pentru cinci ani, după care
5
„Hotărârea Secretariatului Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu
privire la examinarea și rezolvarea propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor
oamenilor muncii”, publicată în „Buletinul Oficial al RSR”, an II, nr. 38, în Ibidem,
dosar 134/1966, ff. 12-20.
6
Ibidem, f. 12.
7
Ibidem, f. 14.
8
Ibidem, f. 16.
9
puteau fi distruse . Presa centrală, în special ziarul „Scânteia”, și-a
păstrat rolul de mediator principal în dialogul cu oamenii obișnuiți.
Modificările legislative referitoare la scrisori și audiențe au fost anunțate
încă din aprilie 1966, odată cu publicarea comunicatului Plenarei CC din
12-13 aprilie. Cititorii ziarului erau informați că urmau să fie introduse
noi reglementări, astfel încât vocile lor să fie auzite mai bine de către cei
10
de sus . Erau îndemnați să se adreseze ziarului și să semnaleze
disfuncționalitățile, să participe prin critica lor la construirea viitorului
socialist. Rubricile din ziar consacrate scrisorilor venite de la cititori se
doreau un exemplu al transparenței dialogului, dar și al eficienței
demersurilor cetățenești.
Încurajați să scrie și să ceară audiențe, oamenii obișnuiți s-au
adresat puterii în încercarea de a-și rezolva problemele rezultate din
provocările existenței în socialism. Potrivit informării referitoare la
scrisorile și audiențele din primul semestru al anului 1966, cei mai
mulți dintre petenți solicitaseră intervenția autorităților pentru
obținerea de locuințe, rezolvarea litigiilor de muncă, rejudecarea
unor procese și îndreptarea unor sentințe, cereri de ajutoare sociale,
11
pensii, grațieri, corectarea unor abateri și abuzuri . Raportul constata
o creștere semnificativă a litigiilor de muncă în București, Ploiești,
Banat și Hunedoara. S-au declanșat anchete, echipele de instructori
au fost trimise în teritoriu și s-au achitat exemplar de îndeplinirea
9
Pentru structurile din teritoriu, termenul de păstrare era de trei ani. Scrisorile cu
„conținut deosebit” erau trimise spre păstrare în arhiva partidului. Ibidem, f. 18.
10
Comunicatul Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român în
„Scânteia”, 14 aprilie 1966, p. 1.
11
„Informare cu privire la problemele ce s-au desprins din cercetarea sesizărilor și
propunerilor oamenilor muncii adresate conducerii partidului în trimestrul I 1966”,
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 178/1966, fila 1. Cifrele arătau că
42.000 de cetățeni, din care 37.400 prin scrisori și 7.800 de audiențe, se adresaseră
conducerii partidului. Fără îndoială că cifra totală era cu mult mai mare, deoarece
nu erau incluse și scrisorile adresate structurilor regionale. Pentru prima jumătate a
anului o altă informare stabilea că 89.465 de cetățeni se adresaseră conducerii de
partid (73.440 prin scrisori și 16.025 prin audiențe). Se înregistra o creștere
semnificativă comparativ cu anul precedent. Pentru comitele regionale, cifrele
indicau 220.520 de intervenții (77. 636 scrisori și 132.884 audiențe). „Informare cu
privire la modul de rezolvare a propunerilor, cererilor și sesizărilor oamenilor
muncii adresate adresate organelor de partid în perioada 1 ianuarie-30 iunie 1966”.
Ibidem, ff. 9-20.
misiunii lor prin „lichidarea neajunsurilor și tragerea la răspundere a

celor vinovați” (destituirea unor directori, sancționarea cu vot de
blam cu avertisment sau excluderea din partid). La sate, procesul de
producție era perturbat de proasta administrare a culturilor, furturile
din CAP-uri și abuzurile funcționarilor locali. Se înregistrau în
continuare cereri de ieșire din „colectiv”, ceea ce arăta că nu toți
țăranii erau convinși de promisiunile viitorului colectivist.
Prin măsura legislativă din 1966, dar și prin stabilirea unor noi
reglementări pentru rezolvarea petițiilor și stabilirea audiențelor,
oficialii partidului și-au propus o dinamizare a dialogului dintre
autorități și cetățeni. Dar realitățile instituționale (numărul insufi-
12
cient de funcționari și slaba pregătire ideologică ), precum și
numărul foarte mare al solicitărilor au creat blocaje, ceea ce a sporit
și mai mult numărul intervențiilor. Raportul realizat în primul
semestru al anului 1967 semnala, în cazul Bucureștiului, un blocaj al
„muncii cu scrisorile și audiențele”. Conducerea partidului fusese
asaltată de bucureșteni prin 15.867 de scrisori, sesizări, plângeri și
13
cereri de primire în audiență .
„Superficialitatea”, „formalismul”, „birocratismul”, „tărăgănarea”
îngreunau dialogul viu pe care partidul și-l dorea cu societatea.
Problemele continuau să rămână aceleași: cereri de locuințe, rejudecări
de procese, litigii de muncă, cereri pentru loturi personale, acordarea de
pensii, ajutoare sociale, transferuri etc. La sfârșitul anului, numărătoarea
totală la nivel de țară indica 2.058.000, cu 110.300 mai multe intervenții
decât în anul precedent. Dintre scrisorile primite la CC al PCR (170.800),
14
peste 95% erau adresate direct lui Nicolae Ceaușescu . O asemenea
avalanșă era, în opinia Secției Scrisori și Audiențe, expresia încrederii pe
12
„Cadrele ce lucrează la birourile de reclamații și sesizări în general au o slabă
pregătire politică și profesională, majoritatea lor sunt funcționari fără experiență și
competență în activitatea social-politică”. Ibidem, dosar 194/1967, f. 53.
13
„Informare privind unele aspecte din munca cu scrisorile și primirea în audiență a
cetățenilor de către Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare Raionale din orașul
București”, Ibidem, ff. 51-53.
14
„Informare privind activitatea de examinare și rezolvare a propunerilor, sesizărilor
și cererilor oamenilor muncii, primite în cursul anului 1967”. Raportul a fost realizat
de Nicolae Guină, șeful Secției Scrisori și Audiențe, și avizat de Mihai Gere. Ibidem,
dosar 66/1968, ff. 140-153,
care societatea o manifesta față de conducerea partidului. În această

corespondență entuziastă s-au numărat scrisori, telegrame, cărțile
poștale prin intermediul cărora cei mulți mulțumeau secretarului
general pentru politica sa înțeleaptă. România socialistă trecea prin
schimbări revoluționare al căror beneficiar era societatea: acordarea
indemnizației de 1000 de lei pentru cel de-al treilea născut (decret
aprobat în ianuarie 1967), îmbunătățirea conducerii, planificării și orga-
nizării întreprinderilor agricole de stat (martie 1967), restabilirea
legalității partinice prin analiza abuzurilor MAI, reorganizarea
administrativ-teritorială, sistematizarea localităților rurale și dezvoltarea
construcției de noi locuințe. Anunțate în numele poporului și pentru
popor, publicate în presa centrală pentru stimularea dezbaterilor și a
inițiativelor cetățenești, măsurile pentru îmbunătățirea condițiilor de
viață creau noi punți de legătură între partid și societate.
Adevărata explozie a susținerii partidului, implicit a liderului, de către
societate s-a produs în 1968. Dacă criza din Orientul Mijlociu, când
România a refuzat, în opoziție cu celelalte state ale blocului comunist, să
declare statul Israel agresor, sau apărarea cauzei vietnameze au produs
reacții de susținere a „politicii externe înțelepte”, în august 1968 Ceaușescu
a atins apogeul popularității sale. O performanță pe care nu o va mai
cunoaște niciodată în timpul carierei sale. I-au fost adresate scrisori
colective, individuale, telegrame, cărți poștale prin care oamenii și-au
exprimat solidaritatea, devotamentul și dorința de a lupta pentru apărarea
15
patriei socialiste . Reorganizarea administrativă, precum și modificările
legislative au alimentat apetența cetățenilor, în funcție de situațiile în care
se aflau, de a cere lămuri, a se plânge, a acuza, a cere să fie ascultați sau a
mulțumi. În jur de 50.000 de cetățeni ceruseră în prima parte a anului
1968 intervenția autorităților pentru îndreptarea unor situații din
industrie, agricultură, cooperație, creșterea pensiilor și a ajutoarelor
16
sociale, înlăturarea abuzurilor MAI și ale justiției, și, din nou, locuințe .
15
Vezi „Informare cu privire la principalele aspecte rezultate din scrisorile adresate
conducerii partidului în anul 1968, referitor la politica internă și externă a statului
nostru”, în Ibidem, dosar 230/1968, f. 2-5.
16
„Informare privind unele aspecte ce se desprind din evidența scrisorilor în
perioada 1 ianuarie-31 martie 1968”, în Ibidem, dosar 244/1968, ff. 148-153: „Marea
majoritate a cetățenilor care vin în audiență sunt muncitori necalificați, țărani,
funcționari, pensionari, femei casnice divorțate cu copii etc. care solicită sprijin
Biroul de audiență al CC al PCR a fost adeseori copleșit de numărul

mare de solicitări, zilnic fiind primiți în jur de 120-150 de oameni. Marea
majoritate a celor care solicitau audiențe sperau la o rezolvare rapidă a
situației lor personale. Nu acceptau un refuz, intervenția directă a puterii
fiind ultima lor speranță: „Unii cetățeni insistă pentru rezolvarea
favorabilă a unor cereri neîntemeiate, o parte din aceștia recurgând la
amenințări, acostează pe tovarășii din conducerea partidului sau merg la
locuința tovarășului Nicolae Ceaușescu. Cei mai mulți din aceștia sunt
din rândul muncitorilor necalificați, țărani individuali care cer să li se
restituie pământul comasat, gestionari care sunt dați în judecată pentru
delapidări, femei casnice etc. Unii din ei schimbă des locurile de muncă,
trăiesc aproape la periferia activității politice și economice, au un nivel
17
scăzut de cultură și o slabă educație cetățenească” .
Inițiative legislative, vizite de lucru, discursuri la congrese și
conferințe etc., toate s-au regăsit în corespondența entuziastă atent
regizată prin ramificațiile aparatului de propagandă. Toate evenimen-
tele mai mult sau mai puțin importante care implicau persoana
secretarului general produceau reacții imediate ale societății. Sau cel
18
puțin așa lăsa să se înțeleagă aparatul de propagandă .
Inundațiile din 1970 l-au adus pe Ceaușescu în mijlocul poporului
pentru a da indicații, a rezolva situații imposibile și a impulsiona
19
administrațiile locale copleșite de amploarea distrugerilor . În cursul
anului 1970, statisticile indicau existența a 42.416 de intervenții la
20
conducerea partidului prin scrisori și audiențe . Raportul consemna
că oamenii cereau case, materiale de construcții, credite, terenuri,
ajutoare bănești, eliberări de acte, rezolvarea unor litigii de muncă.
pentru obținerea de locuință, servicii, pensii și ajutoare materiale, rejudecări de

procese. (…) Cetățenii exercită o puternică presiune la biroul de audiență al CC al
PCR în scopul obținerii pe loc a rezolvării favorabile a sesizărilor și cererilor
formulate”. Ibidem, f. 155.
17
Ibidem, f. 156.
18
„Informare cu privire la principalele aspecte reieșite din scrisorile adresate
conducerii de partid în anul 1970, referitor la proleme ale vieții interne de partid”, în
Ibidem, dosar 141/1970, ff. 190-195.
19
„Analiza situației din țară și organizarea acțiunilor de ajutorare a sinistraților” în
Ibidem, Secția Organizatorică, dosar 31/1970, ff. 3-15.
20
Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 141/1970, f. 159.
Cereri obișnuite, determinate de sincopele administrației și de

aplicarea defectuoasă a legilor. Spațiile locative insuficiente erau cele
care produceau un număr crescut de intervenții. Din cele aproape
10.000 de solicitări pentru acordarea de locuințe fuseseră rezolvate
21
numai 1.561 . Electrificarea satelor, pornită cu entuziasm, se blocase
din cauza lipsei banilor și a dificultăților de strângere a fondurilor prin
taxarea populației de la sate și așa sărăcită în urma colectivizării.
La nivel declarativ, creșterea nivelului de trai a populației era una
dintre preocupările partidului. În realitate, economia începuse să
intre în criză pe fondul anilor agricoli slabi și a creșterii prețurilor.
Raportul din 1971 număra 39.105 scrisori și audiențe adresate condu-
cerii partidului, o creștere cu 7% față de anul precedent, rezultat
direct al stimulării conștiinței cetățenești ca urmare a programului
ideologic lansat în iulie 1971. Existau și motive de bucurie: vizita
cuplului prezidențial în Asia, sărbătorirea a 50 de ani de existență a
partidului, un nou program ideologic și o preocupare permanentă
pentru starea de bine a populației exprimată prin scrisori de mulțu-
mire și angajamente emoționante. Doleanțele cetățenilor s-au
menținut într-un registru constant: rejudecarea de procese, acuzații
referitoare la furturile din avutul obștesc, cereri de locuințe, cereri
22
pentru eliberarea de pașapoarte, asistență socială etc. Sesizările
referitoare la furturi duseseră la destructurarea unor rețele consti-
tuite în jurul unităților comerciale și al unor CAP-uri. Gesturile de
revoltă ale celor nemulțumiți, precum depunerea carnetelor de
partid, neplata cotizațiilor sau refuzul de a participa la adunările de
23
partid, erau puse pe seama slabei pregătiri ideologice și politice .
Plenara din noiembrie 1971 anunța măsuri de pedepsire a celor care
se îmbogățeau în dauna avutului obștesc. Stimularea denunțurilor a
condus la creșterea numărului de scrisori anonime prin care erau
reclamați cei care obțineau venituri ilicite: „În scrisori cetățenii au făcut
referiri concrete la unii directori de întreprinderi, ingineri, medici,
profesori etc., care au confundat proprietatea socialistă cu bunurile lor,
21
Ibidem, f. 160. Vezi și informarea referitoare la scrisorile adresate conducerii
partidului în primul semestru al anului 1970 în Ibidem, dosar 132/1970, ff. 6-8.
22
Ibidem, dosar 173/1971, vol. 1, f. 2 și urm.
23
încălcând sau ocolind dispozițiile legale, construindu-și locuințe luxoase

24
cu materiale de construcții de proveniență dubioasă” .
Majorarea pensiilor și a salariilor mici, precum și a alocației
pentru copii, duseseră, în 1972, la o scădere a plângerilor referitoare
la asistența socială. Într-un raport parțial, referitor la scrisorile și
audiențele centralizate între ianuarie-august 1972, se constata că
populația reclama deficiențe în industrie, construcții, transporturi,
25
agricultură, aprovizionare, sistem sanitar, viața de partid etc.
Nemulțumirile vizau și transportul în comun, fiind acuzată nerespec-
tarea orarelor, calitatea autobuzelor și supralicitarea rețelei existente.
Se generalizase trocul cu alimente pentru a suplini lipsa din
magazine a celor de strictă necesitate: „S-a constatat, în anumite
perioade, lipsa unor produse alimentare (preparate din carne, făină,
ulei, mălai) îndeosebi la magazinele cooperației de consum și
condiționarea vânzării anumitor mărfuri la aceste magazine de
predarea la preț de achiziție a unor produse (brânză, păsări, fasole,
26
fulgi) practică care nemulțumește pe cetățeni” .
Numărul celor care se adresaseră structurilor de partid și de stat în
cursul anului 1972 se ridicase la 2.118.300 de cetățeni. Însemna această
cifră rezultatul firesc al nevoii celor mulți de a comunica cu puterea sau
era expresia constrângerilor, nemulțumirilor, lipsurilor, abuzurilor pe
care omul obișnuit era obligat să le suporte în procesul tot mai
complicat de construire a socialismului? Din perspectiva oficialilor de
partid, avalanșa de scrisori și cereri de audiență semnifica adeziunea
celor mulți față de secretarul general, dar și asumarea unor angajamente
27
de finalizare a prevederilor cincinalului înainte de termen . Nu existau
24
Ibidem, f. 22.
25
Ibidem, dosar 172/1972, vol. I, ff. 2 și urm.
26
Ibidem, f. 4. Analiza ritmului de rezolvare a scrisorilor venite de la populație și în
Protocolul nr. 8 al ședinței Secretariatului din 26 aprilie 1973, în Ibidem, dosar
77/1973, ff. 64-66. Gheorghe Pană atrăgea atenția că nerezolvarea sesizărilor ducea la
reveniri periodice ale celor care solicitau sprijinul autorităților. Numărul mare al
intervențiilor nu era numai rezultatul deficiențelor sistemului, ci și al incapacității
administrative a funcționarilor de a răspunde în timp optim cererilor formulate de
populație.
27
„Informare privind activitatea de examinare și rezolvare a propunerilor, sesizărilor
și cererilor oamenilor muncii în cursul anului 1972”. Potrivit documentului,
semnale îngrijorătoare, ci doar câteva nemulțumiri individuale,

societatea fiind în continuare supusă și docilă.
Scrisorile omagiale au fost la rândul lor numărate, adunate și
contabilizate astfel încât să reflecte deplina susținere a societății
pentru lider și partid. În această masă a corespondenței dirijate,
vocile critice s-au făcut tot mai greu auzite. Nicolae Ceaușescu era
interesat de nemulțumirile celor mulți numai în măsura în care îi
erau semnalate disfuncționalități care puneau în pericol obiectivele
de dezvoltare a economiei, anunțate cu ocazia conferințelor națio-
nale sau în cadrul congreselor partidului. Critica deschisă a celor
nemulțumiți o asocia cu acte huliganice puse la cale de derbedei care
doreau să lovească în interesele clasei muncitoare și să-i submineze
28
cuceririle ! În comparație cu anii anteriori, se constatase totuși o
scădere a numărului solicitărilor venite din partea populației, puse pe
seama decretului 468/1971, care prevedea popularizarea legislației.
Efectele sale au fost, pe de o parte, cunoașterea prevederilor
legislative (mai ales în ceea ce privea protecția socială), iar, pe de altă
parte, era încurajată practica denunțului, care obținea astfel, un
suport legal („a stimulat combativitatea cetățenilor împotriva actelor
de încălcare a legalității socialiste”): „Un aport de seamă în
combaterea birocratismului și formalismului, a abuzurilor și
ilegalităților, și-au adus presa, radioul și televiziunea. Secțiile CC al
PCR au participat direct la rezolvarea unui număr mai mare de
29
probleme ridicate de cetățeni prin scrisori și la biroul de audiențe” .
Instituția indicațiilor și-a făcut loc și în rezolvarea sesizărilor
venite de la populație, Ceaușescu fiind informat prin sinteze
periodice asupra problemelor cu care se confrunta societatea.
Comitetului Central îi fuseseră adresate 135.300 de scrisori, la care se adăugau și

25.624 de audiențe. Ibidem, f. 239 și urm.
28
Manifestația studenților din Capitală din decembrie 1968 a fost, de asemenea,
asociată cu un act de huliganism. Informații asupra evenimentului la Adam
Burakowski, op.cit., pp. 131-133; vezi discuțiile referitoare la cazul Goma și Vlad
Georgescu, de la sfârșitul lunii martie 1977, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția
Cancelarie, dosar 42/1977, f. 3.
29
Raportul din 1972 constata că peste 97% din scrisorile numărate de

30
Secția Scrisori și Audiențe fuseseră adresate direct lui N. Ceaușescu .
Ca element de noutate, la începutul anilor ’70, grație aparatului de
propagandă, dar și a reevaluării rolului femeii în societatea socialistă,
Secția de Scrisori și Audiențe înregistra o creștere semnificativă a
sesizărilor, denunțurilor, plângerilor adresate direct Elenei Ceaușescu,
care devenea depozitara speranței celor aflați în căutarea dreptății, a
unei vieți mai bune și a descoperirii adevărului. Primele sinteze au fost
înregistrate în arhive începând cu anul 1974. Nu mai puțin de 14.800
scrisori îi fuseseră adresate Elenei Ceaușescu, o creștere de aproape zece
31
ori în comparație cu anul 1970 . Oamenii obișnuiți cereau case,
îndreptarea unor sentințe judecătorești, asistență socială și condiții mai
bune de locuit pentru familiile cu mai mulți copii, rezolvarea unor
conflicte familiale, cereri de emigrare și acordarea de pașapoarte, cereri
de angajare pentru absolvenții de liceu, schimbarea repartițiilor din
sistemul de învățământ și sănătate etc. Nu lipseau invitațiile la
petrecerile de nuntă și ceremoniile de botez.
Un an mai târziu, în 1975, numărul acestor scrisori s-a dublat, fără
însă să se înregistreze modificări în registrul problemelor pe care
oamenii obișnuiți le întâmpinau în interacțiunea lor cu aparatul de stat
și de partid. S-a înregistrat o creștere semnificativă a cererilor de
32
emigrare venite din partea etnicilor germani (1494 de scrisori) .
Oamenii obișnuiți au perceput importanța pe care Elena Ceaușescu
începea să o aibă în aparatul de partid și de stat, ceea ce explică numărul
mare de scrisori adresate personal acesteia. Demersurile lor se situau în
continuarea unui șir de încercări eșuate, fie la comitetele regionale sau
centrale de partid, Elena Ceaușescu fiind ultima instanță la care puteau
33
apela pentru rezolvarea situației lor personale .
30
Ibidem, f. 252.
31
Raportul indică frecvența acestor scrisori începând cu 1968-1969 în „Informare cu
privire la scrisorile adresate tovarășei Elena Ceaușescu în anul 1974 și modul de
rezolvare a acestora”. Ibidem, dosar 191/1972, ff. 171-172 f/v.
32
Ibidem, dosar 191/1972, ff. 183-185 f/v.
33
Vezi și informarea din 1977, în care se înregistra un număr de 27.495 de
intervenții. Ibidem, ff. 176-178 f/v. Analiza ascensiunii Elenei Ceaușescu pe scena
publică la Radu Clit, Modelul femeii comuniste: Elena Ceaușescu sau Ana Pauker?, în
Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată, coord. Alina
Viață nouă, probleme vechi

Ca urmare a noilor reglementări, rapoartele s-au standardizat, în
cuprinsul lor regăsindu-se capitole distincte în care erau analizate
scrisorile venite din diferite domenii: industrie, agricultură, justiție,
viața de partid, învățământ și cultură, sănătate și asistență socială.
34
Situația arhivei nu a permis identificarea tuturor rapoartelor
realizate de Secția Scrisori și Audiențe în perioada 1965-1989. La
începutul anilor ’70 s-au introdus noi completări la legea din
octombrie 1966, ele fiind determinate de reorganizarea adminis-
trativă a țării, dar și de schimbările intervenite în structura parti-
dului. Potrivit noilor regulamente, toate structurile de stat și de
partid aveau obligația să răspundă solicitărilor care veneau din partea
populației: „Se prevede tragerea la răspundere pe linie de partid și pe
linie de stat, disciplinar, material și penal, a acelor persoane care
persecută pe cei care fac sesizări și iau măsuri arbitrare împotriva
35
lor” . Totodată, se stabilea descurajarea prin „crearea unei opinii de
masă” a celor care deveniseră reclamagii fără obiect. Pentru a dimi-
nua presiunea creată asupra birourilor de audiență, erau primiți
numai cei care semnalau probleme deosebite. Scrisorile care depă-
șeau competența birourilor regionale erau trimise Secției Scrisori și
Audiențe a CC al PCR. Activiștii din teritoriu aveau obligația să
cunoască starea de spirit a populației, să ofere soluții directe astfel
Hurubean, Iași, Editura Institutul European, 2015, pp. 87-90. Potrivit Lianei Cristina
Olteanu, trecerea regimului Ceaușescu în faza sa oligarhică și autoritară a fost
însoțită și de integrarea în elita politică decizională a propriei gărzi, printre care s-au
numărat și membrii familiei. Din 1974, cultul Elenei Ceaușescu a început să capete
contur la nivel de discurs public. Liana Cristina Olteanu, Cultul Elenei Ceaușescu în
anii ’80, în Despre femei și istoria lor în România, coord. Alin Ciupală,
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/cultuleneceausescu.htm (accesat la 24
august 2015).
34
Trebuie precizat că nu există un fond arhivistic de sine stătător al Secției Scrisori
și Audiențe. În urma reorganizării arhivei petrecută după 1989, scrisorile și
rapoartele realizate pe marginea lor se regăsesc în fondurile Cancelarie, Secția
Organizatorică, Secția Administrativ-Politică, Secția Propagandă și Agitație.
35
„Notă cu propuneri pentru completarea unor prevederi ale Hotărârii
Secretariatului CC al PCR din octombrie 1966 cu privire la examinarea și rezolvarea
propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii”, în ANIC, Fond
CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 155/1971, ff. 68-81.
încât să se micșoreze numărul intervențiilor. Erau vizate în special

acele domenii în care se înregistrau cele mai multe cereri, sesizări și
reclamații, precum aprovizionarea și deservirea populației, adminis-
trarea spațiului locativ, serviciile de asistență și ocrotiri sociale,
36
cooperativele de consum și cele din agricultură .
Două valuri de inundații (mai 1970, iunie 1975) au dat un impuls
nedorit dialogului dintre societate și partid și au arătat, totodată,
discrepanța uriașă dintre realitatea socială și cea propagandistică.
Raportul din 1975 număra separat pe cei 185.000 de oameni care se
adresaseră direct lui N. Ceaușescu prin scrisori și audiențe. Lor li se
adăugau alți 2.000.000 de petenți distribuiți în raport în funcție de
37
conținutul mesajului . În cadrul raportului, scrisorile de adeziune
exprimau solidaritatea deplină a cetățenilor pentru susținerea
inițiativelor secretarului general. Un entuziasm tulburat din când în
când de tendința de căpătuială a unora, de birocratismul altora și de
încălcări ale disciplinei, ordinii, eticii și echității socialiste de către cei
care nu înțelegeau încă importanța transformărilor revoluționare
prin care trecea societatea. Îndeplinirea planurilor de producție s-a
transformat într-o obsesie și a accentuat și mai mult presiunea
asupra unei societăți obligată să se adapteze unui program ideologic
și economic tot mai restrictiv. Încurajarea invențiilor și inovațiilor,
expresie a preocupării permanente a celor mulți de a spori produc-
tivitatea în industrie și agricultură, ascundea problemele majore ale
unei economii sufocate de raționalizări, economisiri și de indici de
dezvoltare nerealiști. Într-o altă variantă a raportului se regăsesc
numeroase accente critice la adresa structurilor din teritoriu respon-
sabile pentru perpetuarea unor practici negative în gestionarea
38
dialogului dintre putere și societate . Analiza detaliată a situațiilor
36
Se introduceau noi reguli referitoare la evidența scrisorilor și sintezelor pe care
structurile din teritoriu aveau obligația să le realizeze, a pregătirii funcționarilor („cu
o bogată experiență în munca de partid și cu pregătire politico-ideologică
corespunzătoare”). Era încurajat voluntariatul prin cooptarea foștilor ilegaliști,
pensionari, foști activiști de partid. Ibidem, f. 79-80.
37
„Raport cu privire la activitatea de rezolvare a propunerilor, sesizărilor,
reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii (1975)” în Ibidem, dosar 61/1976, vol. I, ff.
72-82.
38
Ibidem, dosar 33/1976, ff. 95-102.
din teritoriu indicau numeroase nereguli, criticile cetățenilor

lovindu-se de indiferența funcționarilor puterii.
Numărul mare de scrisori, memorii și plângeri era o dovadă că
sistemul funcționa prost, vechile obiceiuri persistau, iar omul nou,
socialist, rămânea o ficțiune a propagandei. Celălalt om continua să
critice și să ceară locuințe, salarii, butelii, pensii, loturi, derogări de la
pedepse penale și administrative. Ilie Verdeț admitea că cea mai
mare parte a conținutului scrisorilor era „dominată de adevăr”, iar
birocrația sufoca vocile celor de jos: „Omul trebuie să vadă că există
bunăvoință pentru rezolvarea problemelor sale și să nu vină cu toate
aceste lucruri la Comitetul Central – sigur, și acest lucru este bine,
39
dar se consumă un volum foarte mare de muncă” . Deși încuraja
dialogul cu societatea, Ceaușescu se arăta surprins de numărul foarte
mare de scrisori care se revărsa către Comitetul Central și celelalte
instituții de partid și de stat.
Corpul social suferea din cauza lipsei de combativitate, a
încălcărilor repetate ale legalității socialiste, birocratism, formalism și
a slabei pregătiri politice și ideologice. Raportul consemna sec că „nu
se acționează cu hotărâre împotriva celor care înăbușă critica, a
elementelor carieriste, a traficului de influență, a actelor de
imoralitate și alte abateri ce se manifestă în activitatea unor cadre și
40
angajați” . Omul obișnuit trebuia să creadă că vocea sa era auzită,
iar scrisorile erau parte a mecanismului de însănătoșire a sistemului.
Schimbarea conduitei cetățenilor printr-un proces constant de
disciplinare și presiuni administrative părea să nu dea rezultatele
dorite de conducerea partidului. Raportul cerea responsabilizarea
tuturor celor care intermediau dialogul cu cetățenii pornind de la
instituțiile centrale, ministere până la organizațiile de masă și
39
Vezi și analiza raportului în Ibidem, dosar 32/1976, ff. 73. Poate cea mai ilustrativă
definiție a omului nou o regăsim într-una din scrisorile expediate postului de radio
Europa Liberă de un „ieșean nelămurit” în octombrie 1987: „Omul nou este acela
care-l urăște pe cel ce, înaintea lui, a înhățat ultimul pachet de unt, după o așteptare
de câteva ore, tot astfel cum și el însuși l-ar fi urât dacă s-ar fi aflat într-o situație
similară”. Ultimul deceniu comunist…, vol. II, p. 257.
40
„Raportul privind activitatea de rezolvare a propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor
și cererilor oamenilor muncii în anul 1975”, ANIC, Fond CC al PCR, Secția
Cancelarie, dosar 33/1976, ff. 98v.
obștești. În realitate, se dorea o micșorare a numărului celor care se

adresau Comitetului Central și care cereau intervenția directă a lui
Nicolae Ceaușescu sau a Elenei Ceaușescu pentru rezolvarea
problemelor personale. Critica publică a fenomenelor negative prin
aducerea celor vinovați în fața colectivelor muncitorești era
considerată calea cea mai potrivită pentru construirea unei opinii de
masă. Cetățenii erau invitați să se implice direct în „ridicarea
nivelului de conștiință” și să denunțe fenomenele negative.
Directivele lansate la cel de-al XI-lea Congres al partidului, de
înaintare a României spre comunism și de construire a societății
multilateral-dezvoltate, impuneau și o revizuire a reglementărilor
41
referitoare la dialogul dintre cei de jos și cei de sus . Consultarea
maselor pentru îndeplinirea obiectivelor propuse de partid continua
să rămână o prioritate. Nu putem vorbi însă de un interes real pentru
problemele societății, de vreme ce dialogul era direcționat numai
pentru sublinierea „uriașului efort” depus de Nicolae Ceaușescu
pentru construirea socialismului. Dialogul cu societatea a fost
confiscat și transformat într-un mijloc de propagandă și funda-
mentare a cultului personalității. Funcționarea „conștiinței socialiste
a maselor” se reducea la instituirea denunțului ca unică practică
pentru înlăturarea „fenomenelor negative” (furturi, delapidări, trafic
de influență etc.).
Hotărârea din 1976 nu aducea modificări importante referitoare
la rezolvarea scrisorilor, cererilor și sesizărilor venite din partea
populației. Partidul s-a transformat într-un supraveghetor al dialo-
gului dintre societate și autorități, prin înființarea unor comisii
speciale care aveau misiunea să analizeze săptămânal corespondența
mai mult sau mai puțin entuziastă a oamenilor obișnuiți. S-a
menținut același sistem de sancționare a celor care nu acordau
suficientă atenție criticii maselor. Presa scrisă, radioul și televiziunea
urmau să demonstreze prin reportaje și anchete disponibilitatea
puterii de a veni în ajutorul propriilor cetățeni: „Ele trebuie să
combată (radioul, televiziunea, presa scrisă, n.n.) cu intransigență
41
Vezi „Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la
îmbunătățirea activității de rezolvare a sesizărilor, propunerilor și solicitărilor
oamenilor muncii” în Ibidem, dosar 61/1976, vol. I, ff. 61-70.
manifestările de birocratism, lipsa de receptivitate față de solicitările

și sesizările cetățenilor, atitudinile retrograde, abaterile și abuzurile
în muncă, în viața de familie și societate. Mijloacele de informare în
masă au obligația să revină asupra faptelor criticate, până la
soluționarea lor definitivă, informând opinia publică asupra modului
în care aceste probleme au fost rezolvate de către organele
42
respective” .
Un nou program de măsuri economice anunța creșterea
salariilor, îmbunătățirea condițiilor de muncă prin reducerea orelor
de lucru, diminuarea presiunii exercitate asupra femeilor din
43
industrie și creșterea investițiilor . Bucuria a fost pe măsură, iar
oamenii muncii din toate colțurile țării, stimulați de aparatul de
propagandă, s-au grăbit să mulțumească entuziast secretarului
44
general și să promită noi depășiri ale planurilor de producție .
Sensibil la criticile care vizau funcționarea puterii comuniste,
Ceaușescu s-a dovedit a fi neîndurător atunci când acestea au vizat
45
sistemul patronat de el. Ilustrative sunt cazurile lui Paul Goma și
Vlad Georgescu, care au criticat fundamentele dictaturii personale
instituite de Ceaușescu. De exemplu, scrisoarea-pamflet difuzată de
Vlad Georgescu, în martie 1977, la radio Europa Liberă, intitulată
42
Ibidem, f. 69.
43
Vezi „Programul suplimentar de dezvoltare economică a României în perioada
1976-1980” anunțat în cadrul ședinței Comitetului Politic Executiv din 11 octombrie
1977 în Ibidem, dosar 113/1977, ff. 88-93.
44
Vezi sintezele reunite în Ibidem, dosar 173/1977, ff. 2-11.
45
În cazul disidenței lui Paul Goma a se vedea excelenta lucrare realizată de Flori
Bălănescu, Grup Canal ’77. „Paraziții social” și mișcarea Goma pentru drepturile
omului. Studiu de caz, Oradea, Editura Ratio et Revelatio, 2015. Cazul Goma, intens
mediatizat în plan internațional, a intrat și în atenția lui Iosif Constantin Drăgan,
care, la 5 octombrie 1979, a adresat o scrisoare deschisă postului de radio Europa
Liberă, cerând un drept la replică față de acuzațiile pe care scriitorul român le
lansase la adresa unor publicații patronate de Fundația Drăgan: „Este adevărat că
redactorii publicațiilor noastre au reprodus cu ani în urmă, un manifest semnat de
Eugen Ionesco și alții, printre care și P.E.G., punând astfel în circulație și atitudini
critice asupra realităților din România de azi, după cum face și postul de radio
Europa Liberă, ascultat și poate prea apreciat în țară, deoarece înlocuiește funcția
partidelor de opoziție care, până în acest moment, lipsesc în România”. Textul a fost
trimis spre informare și lui Ceaușescu. ANIC, Fond CC al PCR, Secția Propagandă și
Agitație, dosar 5/1979, f. 38f/v.
Ciuma lui Caragea, în care compara regimul Ceaușescu cu

domniile lui Caragea vodă și Ștefan Lăcustă a stârnit furia oficială.
România traversase în șapte ani experiența dureroasă a două
inundații distrugătoare (mai 1970, iulie 1975) și a unui cutremur în
fața cărora autoritățile s-au arătat neputincioase. „Indicațiile
prețioase” trasate cu generozitate de secretarul general, precum și
prezența acestuia la locul dezastrelor – „omul aflat întotdeauna în
mijlocul poporului la bine și la greu” – nu au ușurat cu nimic
tragedia care se abătuse asupra țării46.
Ceaușescu a ordonat arestarea lui Vlad Georgescu sub
acuzația de „trădare prin transmitere de secrete”. În scrisoare,
istoricul acuza că modificarea tehnologiilor de construire dusese
la prăbușirea blocurilor în cartierele bucureștene. Mai mult,
spectacolul propagandistic organizat de activiștii de partid ilustra
dorința secretarului general de a folosi tragedia abătută asupra
țării pentru consolidarea propriei sale poziții: „Te-am privit din
nou dând indicații. Platitudini. De pildă, să se înceapă demolările de
sus în jos. Îți crezi oamenii atât de înapoiați încât să fi început de la
47
mijloc?” . Vlad Georgescu atrăgea atenția că „două potopuri și un
cutremur” erau prea mult pentru o singură domnie și își încheia
scrisoarea profetic: „Vodă Caragea a rămas în istorie prin ciuma care
i-a împuținat țara. Un altul, înaintea sa, a rămas prin lăcuste. Domnia
Ta vei rămâne prin două potopuri și-un cutremur. Domnul cataclis-
melor, cum nu a fost altul în istoria românilor. (…) Te zbați să intri în
46
Potrivit informărilor transmise de diplomații vest-germani de la București, în
timpul inundațiilor din primăvara lui 1975 Ceaușescu nu a fost interesat de situația
sinistraților: „Ceaușescu putea fi văzut în mod constant cu elicoptere care survolau
toate zonele afectate, vizitând fabrici, terenuri gata pentru recoltare, diguri pe cale
de dispariție, dar nu a vizitat tabere de persoane fără adăpost, case distruse sau
deteriorate, chiar și în acele zile evitând contactul spontan cu populația”. Analiza
consecințelor economice a inundațiilor la Marian Bănică, Relațiile RFG cu țările sud-
est europene. Studiu de caz: România și Iugoslavia (1949-1975), teză de doctorat
susținută la Institutul de Istorie „N. Iorga”, 2015, p. 266.
47
„Ciuma lui Caragea”. Un text inedit al lui Vlad Georgescu despre cutremurul din
martie 1977 și regimul Ceaușescu în http://www.lapunkt.ro/2013/05/28/ciuma-lui-
caragea-un-text-inedit-al-lui-vlad-georgescu-despre-cutremurul-din-martie-1977-si-
regimul-ceausescu/ (accesat la 4 octombrie 2015)
legendă. Atunci oprește-te și întoarce-te. Te vom urma căci

schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Iar de nu poți, fă ca
meșterul Manole: zidește-ți domnița, lipește-ți aripi de șiță și sări. Va
rămâne pe urmă-ți, cel puțin o fântână!” Întrebat despre textul
difuzat la Europa Liberă, generalul Pleșiță a precizat că acesta era o
„parodie calomniatoare” intitulată Ciuma lui Caragiale! În mintea
adjunctului ministrului de Interne, între Ioan Vodă Caragea și Ioan
48
Luca Caragiale nu era nicio deosebire .
Elanul secretarului general nu putea fi oprit de un cutremur și o
grevă a minerilor. Sfârșitul anului 1977 aducea schimbări legislative
care vizau instituirea unui nou imn de stat, a unor noi norme de
adresare între cetățenii țării, precum și debutul pregătirilor pentru
sărbătorirea cu fast a 2050 de ani de la întemeierea primului stat dac
49
centralizat și independent . În opinia lui Ceaușescu, modificarea
normelor de adresare era rezultatul firesc al evoluției societății
socialiste. Nu era o simplă schimbare de cuvinte, ci semnifica
despărțirea definitivă de rămășițele lumii capitaliste. Apelative ca
„domn”, „doamnă”, „domnișoară” erau înlocuite de
„tovarăș/tovarășă” și „cetățean/cetățeancă”. De asemenea, «angajat»
sau «salariat» erau înlocuite cu «om al muncii» sau «personal
50
muncitor»“ . Sensibile la orice nuanță a discursului puterii,
comitetele de fabrici, uzine, comunale și orășenești s-au grăbit să
mulțumească secretarului general și pentru noile inițiative care
semnificau cum nu se poate mai potrivit lumea nouă care se
construia prin efortul general al tuturor. La rândul său, actorul Radu
Beligan, impresionat și emoționat de măsurile legislative care
încheiau glorios un an nu tocmai fast din istoria României socialiste,
adresa o scrisoare de mulțumire lui Nicolae Ceaușescu prin care-și
exprima bucuria față de „schimbările de substanță” prilejuite de noul
imn și normele de adresare: „Sunt acțiuni împuternicind o operă de
construcție revoluționară, care este substanța, ținta și împlinirea
existenței noastre. (…) Sunt mândru și fericit că pot sluji partidul și
48
49
Vezi Protocolul ședinței plenare din ziua de 26-27 octombrie 1977, în Ibidem,
dosar 121/1977, f. 2 f/v.
50
Ibidem, f. 132.
poporul cu toate puterile ființei mele, sub înțeleapta dumneavoastră

51
îndrumare și veghe” . Pentru sculptorul Ion Jalea, președinte de
onoare al Uniunii Artiștilor Plastici din România, noile norme de
adresare confirmau „statutul de disciplină în conviețuirea socialistă,
raporturile inter-umane și de respect în muncă, în deplină
52
egalitate” .
Partea „sănătoasă” a societății sărbătorise și se bucurase de cei 60
de ani de viață și 45 de ani de activitate revoluționară serbați cu fast
de Ceaușescu în 1978. Explozia de entuziasm popular avea nevoie
însă de o schimbare a legii cu privire la rezolvarea propunerilor,
sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii elaborate, în
53
1976, „sub conducerea nemijlocită a secretarului general” . Și în
aceste domeniu, Nicolae Ceaușescu devenise un exemplu personal
pentru toți funcționarii care intermediau dialogul dintre putere și
societate: „Secretarul general al partidului, președintele republicii,
primește raport săptămânal asupra problematicii desprinse din
scrisori și audiențe, indicând cu o operativitate impresionantă, cine și
cum să rezolve propunerile și sesizările cu conținut mai deosebit,
primind și examinând apoi personal rapoartele asupra soluționării
lor. În general, trebuie menționat că și în acest domeniu,
conducătorul partidului nostru constituie pentru organele de partid
și de stat, pentru toate cadrele din conducere, un strălucit exemplu
de înaltă solicitudine și răspundere comunistă față de această formă
de contact nemijlocit, deosebit de important, al partidului cu
54
poporul” .
Pentru a diminua presiunea exercitată de cetățeni asupra
structurilor centrale, în 1978 s-a dispus ca toate scrisorile, reclama-
țiile, propunerile, denunțurile și sesizările să fie rezolvate la fața
locului. Analiza conținutului scrisorilor arată că existau domenii în
care nu se înregistrase niciun progres în ciuda declarațiilor oficiale de
îmbunătățire a condițiilor de viață. Oamenii obișnuiți continuau să
51
Ibidem, dosar 238/1977, f. 123.
52
Ibidem, f. 124.
53
„Raport privind aplicarea Hotărârii CC al PCR referitoare la scrisori și audiențe”, în
54
Ibidem, ff. 190v.
fie nemulțumiți de disfuncționalitățile din industrie, construcția de

locuințe, sănătate, învățământ, transporturi, agricultură, legislația
55
muncii și asistența socială . Aducerea în fața opiniei publice a
cazurilor de corupție și încălcare a legalității socialiste și-a găsit o
nouă tribună de manifestare odată cu implicarea televiziunii
naționale și a radioului în realizarea de reportaje și anchete ilustra-
56
tive pornind de la sesizările cetățenilor . Exemplaritatea pedepsei
era poate una dintre cele mai bune metode de asigurare a trans-
parenței dialogului dintre cei de jos și cei de sus. În plan secundar,
putem vorbi de o instituționalizare a denunțului, în dorința de
blocare a fenomenului corupției, care luase amploare în ciuda
legislației speciale emise la începutul anilor ’70.
Secția Scrisori și Audiențe a fost preocupată ca în rapoartele
lunare, trimestriale, anuale să cuantifice entuziasmul, adeziunea și
bucuria celor mulți de a trăi în cea mai bună societate, posibilă
datorită indicațiilor „prețioase”/„geniale” ale secretarului general. Nu
a fost posibilă identificarea în arhive a schițelor scrisorilor
propagandistice, dar simpla lor analiză indică un tipar comun, de la
limbaj, formulele de mulțumire și adaptarea textelor la evenimentul
sau contextul care se presupunea că le genera (vizite externe,
conferințe ale partidului, discursuri pronunțate cu diferite ocazii,
măsuri legislative etc.). Nu vorbim de un entuziasm real, ci de unul
regizat, care a alimentat cultul personalității lui N. Ceaușescu până la
prăbușirea regimului. Realegerea lui Ceaușescu în fruntea partidului
era întâmpinată, cum altfel, cu valuri de bucurie venite din toate
57
colțurile țării . Scrisorile omagiale conturează imaginea unei
55
Ibidem, ff. 191v; vezi textul hotărârii care modifica prevederile anterioare
referitoare la rezolvarea scrisorilor venite de la populație în Ibidem, dosar 28/1978,
ff. 141-148 f/v.
56
Vezi Alexandru Matei, O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în
România comunistă (1965-1983), București, Editura Curtea Veche, 2013. Emisiunile
anchetă nu erau însă credibile, fiind exprimate numeroase rezerve cu privire la
campaniile de combatere a speculei. În scrisorile interceptate de Securitate apar
numeroase referințe la ineficiența autorităților: „Peste tot cazurile de speculă
reclamate sunt mușamalizate, iar cei care destăinuie actele necinstite sunt socotiți
calomniatori”. „Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…”, pp. 80-81.
57
„În cuvinte emoționante, pline de o nemărginită încredere în partid și în
secretarul său general, în viitorul luminos al patriei noastre socialiste, semnatarii
societăți disciplinate, supusă, educată în spiritul eticii și echității

socialiste, decisă să construiască comunismul prin acceptarea cu
bucurie a raționalizărilor, economisirilor și lipsurilor cotidiene.
Raportul din ultimul semestru al anului 1979 indica existența unei
stări de spirit entuziaste a societății, marcată pe alocuri de frigul din
apartamente, proasta funcționare a transportului urban, sarea din
mezeluri, obrăznicia lucrătorilor din comerț, condiționarea
schimbării buteliilor de contractarea de porci, absența din magazine
58
a fructelor, legumelor și a cărnii . Din 1979, rapoartele înregistrează
și o creștere a cererilor de stabilire a domiciliului în marile orașe,
semn al înăspririi legislației referitoare la migrația populației dintr-o
59
localitate într-alta .
Verificarea atentă a scrisorilor anonime scotea la iveală faptul că
peste 40% din faptele incriminate erau adevărate: „S-au constatat:
furturi, acte de căpătuială, neîndeplinirea sarcinilor, nerespectarea
principiului conducerii colective, abuzuri, manifestări de imora-
60
litate” . Numărul tot mai mare de sesizări referitoare la degradarea
condițiilor de viață a populației și disfuncționalitățile din economie
au determinat conducerea partidului să analizeze condițiile de
îmbunătățire și creștere a nivelului de trai. Noile programe nu
însemnau o renunțare la obiectivele regimului, ci adaptarea nevoilor
61
societății la ritmul impus de planurile de dezvoltare a economiei .
mesajelor, dând glas dorinței fierbinți a tuturor comuniștilor, a întregului popor, și-
au exprimat voința unanimă ca tovarășul Nicolae Ceaușescu să fie reales în funcția
supremă de secretar general al Partidului Comunist Român”. „Raport cu privire la
telegramele și scrisorile adresate Congresului al XII-lea al Partidului Comunist
Român”, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 115/1979, ff. 31-32 f/v.
58
„Raport privind activitatea de soluționare a propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor
și cererilor oamenilor muncii adresate conducerii partidului în trimestrul III 1979”,
întocmit de Petre Lupu, președinte al Colegiului Central de Partid, și Dumitru
Ivanovici, adjunct șef Secție Scrisori și Audiențe, în Ibidem, dosar 91/1979, ff. 57-62.
59
Vezi și „Raportul privind unele probleme din conținutul scrisorilor oamenilor
muncii adresate Consiliului de Stat, în perioada 1 ianuarie-1 martie 1979”, în Ibidem,
dosar 115/1979, f. 1v.
60
Ibidem, dosar 91/1979, f. 60f/v.
61
Vezi „Raportul cu privire la planul de dezvoltare economico-socială a României în
perioada 1981-1985 în profil teritorial” discutat în ședința Secretariatului din 11
septembrie 1979, în Ibidem, dosar 71/1979, ff. 11-13 f/v.
Planul de perspectivă pentru 1981-1985 anunța dezvoltarea economiei

în plan teritorial prin exploatarea resurselor fiecărui județ în parte,
astfel încât în 1985 să se obțină o producție globală de 70.000 lei pe
cap de locuitor. Zonele mai puțin dezvoltate urmau să fie stimulate
prin dezvoltarea industriei mici și de artizanale și diversificarea
prestărilor de servicii. În realitate, întreaga responsabilitate pentru
îndeplinirea indicilor de plan era transferată asupra structurilor din
teritoriu. Economia socialistă situa în centrul preocupărilor sale
„omul și nevoile sale”, fiind prevăzută o majorare a salariilor, a
pensiilor și asigurărilor sociale, laolaltă cu creșterea locurilor de
muncă: „Programul prevede sporirea numărului locurilor de muncă,
îmbunătățirea structurii populației ocupate prin creșterea ponderii
62
acesteia în ramurile neagricole” . Mecanizarea, automatizarea,
urbanizarea erau coordonatele unui plan ambițios de dezvoltare
impus de Ceaușescu în cadrele unei economii autarhizate.
La începutul anilor ’80, stimulat de propaganda de partid, dar și
de absența oricărei critici din interiorul partidului, secretarul general
a devenit prizonierul visului utopic al societății socialiste multilateral
dezvoltate. Formarea omului nou socialist cu o conștiință superioară
intrase într-o nouă etapă odată cu schimbarea normelor de adresare
de la sfârșitul anului 1977. Au urmat impunerea de noi coduri
alimentare, educaționale, vestimentare. În septembrie 1979, se
constata că românii mâncau prea mult raportat la media europeană,
peste 3.200 calorii pe cap de locuitor, ceea ce însemna o revizuire a
programului de alimentație a populației. În opinia lui Ceaușescu, un
consum de fructe și zarzavaturi ar fi asigurat necesarul de calorii fără
să mai fie nevoie de carne, produse din carne, pâine și produse
63
făinoase . Se contura, așadar, programul incipient al alimentației
raționale, semn al bunăstării pentru regim și al penuriei pentru
populație. Imaginea pe care liderul partidului o avea asupra societății
era mai mult decât optimistă: crescuse consumul pe cap de locuitor,
în magazine se găseau produse diversificate, chiar dacă nu pentru
toate gusturile și nu foarte colorate, iar asistența medicală se situa la
cote normale. În opinia sa, românii nu aveau niciun motiv de
62
Ibidem, ff. 12f.
63
Ibidem, f. 29 f.
nemulțumire: „Într-adevăr, noi nu facem unele lucruri excentrice –

deși producem foarte mult – că ne trebuie și o anumită decență, dar
nu se poate spune că industria noastră nu face ceea ce trebuie. Noi
avem o industrie bună și trebuie să spunem acest lucru în
64
documente și în propaganda noastră” .
Momentul adevărului a venit odată cu organizarea Congresului
al XII-lea partidului, din noiembrie 1979, când, în urma analizei
rezultatelor cincinalului revoluției științifice (1976-1980), s-a
constatat neîndeplinirea indicatorilor economici (venit național,
producția industrială și agricolă), ceea ce a determinat o reevaluare a
65
planurilor de dezvoltare pentru perioada 1981-1985 . Entuziasmul
general a fost spart de vocea unuia dintre veteranii partidului,
Constantin Pârvulescu, care a criticat încălcarea normelor statutare și
a contestat realegerea lui Ceaușescu în fruntea partidului prin
repetarea hipnotică a lozincii „Ceaușescu reales/la al XII-lea
66
Congres” . Protestul său nu a rămas fără urmări, fiind exclus din
partid în ianuarie 1981.
Un an mai târziu, în 1980, Petre Lupu constata din analiza
raportului scrisorilor o „slăbire a spiritului colectiv” exprimată prin
67
existența unei stări de nervozitate la nivelul societății . În masa
corespondenței entuziaste se regăseau cereri de emigrare, plângeri
referitoare la abuzurile unor funcționari, solicitări pentru acordarea
de locuințe, sesizări referitoare la comerț, industrie, agricultură,
68
cereri pentru suplimentarea locurilor în învățământul superior .
Unii își doreau să evadeze din universul socialist, alegând plecarea
64
Ibidem, f. 29 f. 32v.
65
Ibidem, dosar 8/1981, ff. 13 și urm; vezi și „Comunicatul cu privire la îndeplinirea
planului național unic de dezvoltare economico-socială a Repulicii Socialiste
România, în perioada 1976-1980”, în Ibidem, ff. 125-146.
66
Episodul protestului lui C. Pârvulescu la Ștefan Bosomitu, Constatin Pârvulescu
versus Nicolae Ceaușescu. Congresul XII al PCR (noiembrie 1979) în
https://stefanbosomitu.wordpress.com/2013/11/25/constantin-parvulescu-vs-
nicolae-ceausescu-nov-1979-congresul-xii-al-pcr/ (accesat la 11 iulie 2015).
67
„Protocolul ședinței secretariatului din 27 octombrie 1980”, în ANIC, Fond CC al
PCR, Secția Cancelarie, dosar 58/1980, f. 14.
68
Vezi „Raport privind activitatea de soluționare a propunerilor, sesizărilor,
reclamațiilor și cererilor adresate conducerii partidului în cursul trimestrului III
1980”, Ibidem, dosar 58/1980, ff. 41 și urm.
definitivă, în vreme ce alții încercau să negocieze cu regimul tot mai

puțin permisiv obținerea unor condiții care să le ușureze existența
cotidiană în socialism. Din „indicația expresă” a lui N. Ceaușescu
fuseseră rezolvate o serie de scrisori cu conținut deosebit, semn că
secretarul general era interesat de ceea ce gândeau oamenii
69
obișnuiți . Sfârșitul anului 1980 aducea o serie de modificări
importante privitoare la aprovizionarea populației cu carne, lapte,
legume și fructe. Se raționaliza consumul de alimente pe fiecare
județ, surplusul urmând să fie predat fondului de stat.
Succesele din planul politicii internaționale nu erau nici ele de
neglijat, Ceaușescu fiind decorat în iunie 1980 de către revista
indiană „International Reporter” cu distincția de „Om al anului 1980
70
– pentru pace” . Ceaușescu și-ar fi dorit un Nobel pentru pace, la fel
și Elena Ceaușescu unul pentru chimie, dar regulamentul mult prea
restrictiv i-a determinat să renunțe. Fostul ministru de Externe,
Ștefan Andrei, relata că președintele Egiptului, Anwar Sadat, posesor
al Premiului Nobel, considera că și Ceaușescu trebuia să primească o
distincție asemănătoare, ca recunoaștere firească a eforturilor sale de
susținere a păcii. Liderul român s-a eschivat spunând: „Am destule
71
decorații” .
Raportul scrisorilor din 1980 sublinia „adeziunea totală” a
populației față de ceea ce se realizase în cei 15 ani de când Ceaușescu
72
preluase puterea . Erau înregistrate 1.760.938 de intervenții adresate
structurilor de partid și de stat, presei scrise, radioului și televiziunii.
Din perspectiva raportului, numărul era o dovadă a existenței unui
dialog deschis între putere și societate, lipsit de constrângeri.
69
Ibidem, ff. 42f.
70
Ibidem, dosar 54/1981, ff. 2-16.
71
Stăpânul secretelor lui Ceaușescu. I se spunea Machiavelli. Ștefan Andrei în dialog
cu Lavinia Betea, București, Adevărul Holding, 2011, p. 159. În septembrie 1985, sosea
pe adresa Cancelariei CC al PCR o cerere a Academiei Regale Suedeze de Științe,
Comitetul Nobel de Chimie, prin care Elena Ceaușescu era invitată să formuleze
propuneri pentru premiul Nobel pentru chimie pentru 1986. ANIC, Fond CC al PCR,
72
„Raport privind activitatea de rezolvare a propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și
cererilor oamenilor muncii adresate conducerii partidului, organelor de partid și de
stat, organizațiilor de masă și obștești în cursul anului 1980”, în Ibidem, dosar
25/1981, ff. 101-107 f/v.
Oamenii erau liberi să se adreseze reprezentanților puterii, să

semnaleze, să ceară, să reclame, să denunțe, să propună, să se bucure
de marile înfăptuiri și să se manifeste cu „combativitate”. În
comparație cu anul 1975, se constata o creștere a intervențiilor cu
caracter personal și a cererilor de emigrare. Erau contabilizate
plângerile și sesizările care se refereau la problemele din industrie,
comerț, agricultură, educație, sănătate, transporturi etc. O atenție
aparte era acordată anonimelor, al căror conținut se dovedise a fi
întemeiat în peste 35% din cazuri (erau numărate 36.505 scrisori
nesemnate). Anonimele nu erau expresia unui dialog liber ci,
dimpotrivă, indicau existența unei stări de spirit adeseori ostilă la
adresa partidului și politicilor sale: „(…) să se creeze climatul necesar
ca toți cetățenii de bună credință care simt nevoia să formuleze
critici la adresa unor neajunsuri sau persoane, să o facă, în mod
deschis, fără nicio teamă de consecințe asupra situației lor perso-
73
nale” . Se mențineau constante cererile pentru acordarea de butelii,
plângerile referitoare la încălzirea locuințelor, scăderea nivelului de
trai a persoanelor în vârstă, calitatea proastă a mezelurilor, defecțiuni
ale radiourilor, televizoarelor, frigiderelor. Îngrijorătoare era
creșterea cererilor de emigrare cu peste 40% față de anul anterior,
semn al eficienței foarte slabe a acțiunilor educative pentru
„combaterea rămășițelor trecutului, a influențelor negative din afară,
îndeosebi a concepțiilor mistice și atitudinilor retrograde care
domină în conștiința unor cetățeni, gata să-și părăsească definitiv
74
patria, fără motive întemeiate” . Nemulțumirile referitoare la
transportul în comun în marile orașe erau din în ce mai numeroase,
fiind reclamate numărul insuficient de autobuze, nerespectarea
orarelor, supraîncărcarea, lipsa carburanților, a anvelopelor și a
pieselor de schimb.
Raportul critica slaba implicare a radioului și televiziunii în
popularizarea anchetelor declanșate în urma sesizărilor venite de la
populație. Plenara din martie 1980 stabilise ca membrii guvernului să
aibă apariții radio-televizate și să medieze dialogul cu cetățenii mai
puțin mulțumiți sau nedumeriți de anumite decizii ale puterii.
73
Ibidem, f. 104f.
74
Ibidem, f. 101f.
„Tribunele democrației”, emisiuni speciale consacrate dezbaterii

problemelor cetățenești, își ratau misiunea social-educativă din
cauza incapacității reporterilor de a prezenta temele de actualitate.
Încă sensibil la starea de spirit a populației, Ceaușescu a acordat o
atenție specială menținerii dialogului cu societatea, dar nu pentru a
veni în întâmpinarea problemelor oamenilor obișnuiți confruntați cu
dificultățile construirii socialismului, ci pentru a-și consolida statutul
personal prin confiscarea vocilor celor mulți. El a fost mai puțin
interesat de semnalele care veneau de jos, cât mai ales de
disciplinarea corpului social. O asemenea tendință a fost vizibilă și în
planul de măsuri adoptat în martie 1980 referitor la scrisori și
75
audiențe . Instituirea unui nou set de reguli viza în primul rând
disciplinarea aparatului. Se revenea din nou asupra obligativității de
a rezolva direct orice solicitare, instruirea personalului, implicarea
comisiilor de control muncitoresc în rezolvarea sesizărilor venite de
la populație, popularizarea legislației și organizarea de ședințe
lămuritoare, pedepsirea celor care nu-și îndeplineau atribuțiile,
verificarea atentă a corespondenței, implicarea sindicatelor, organi-
zarea de controale periodice, stabilirea unui orar de audiențe pentru
deputații MAN, trimiterea de echipe de control în teritoriu.
Analiza raportului scrisorilor îi indica lui N. Ceaușescu, pe de o
parte, încrederea sporită pe care oamenii continuau să o aibă în
partid, iar pe de altă parte, participarea voluntară a celor mulți la
soluționarea disfuncționalităților procesului de construire a
socialismului: „(…) o parte foarte însemnată din aceste scrisori,
sesizări, propuneri se referă la mersul general al activității, la
producție, la felul cum sunt conduse diferite întreprinderi, instituții,
la felul cum lucrează comuniștii sau alte cadre de conducere, ceea ce
demonstrează preocuparea maselor pentru ca activitatea să se
76
desfășoare în mod corespunzător” .
75
„Principalele măsuri ce se impun a fi luate ca urmare a analizei activității
desfășurate în anul 1980 în domeniul scrisorilor și audiențelor”, în Ibidem, ff. 108-
109f/v.
76
Un deceniu întunecat
Anul 1981 se deschidea cu un eveniment trist pentru istoria
partidului. În februarie era anunțat decesul lui Vasile Potop, care
deținuse de-a lungul vremii mai multe funcții pe linie de agitație și
77
propagandă . Însă viața mergea mai departe și, în aceeași ședință a
Comitetului Central din 25 martie 1981, în care s-a comemorat cel
dispărut, au fost analizate rapoartele referitoare la compoziția și
structura organizatorică a partidului, politica de cadre, conținutul
78
sesizărilor și reclamațiilor și politica externă . Ceaușescu anunța o
serie de modificări organizatorice nu lipsite de importanță pentru
gestionarea puterii în interiorul partidului: Emilian Dobrescu era
numit în fruntea CSP-ului; Paul Niculescu-Mizil își pierdea funcția de
viceprim-ministru și de ministru al Finanțelor primind un post
periferic la cooperația de consum; Gheorghe Cioară era debarcat de
la Ministerul Energiei Electrice, locul lui fiind luat de Trandafir
Cocârlă; Maxim Berghianu era numit ministru al Muncii, funcție pe
care o va deține până la căderea regimului, iar Ion Stănescu era
transferat ca ministru secretar de stat de la Ministerul Construcției
79
Industriale la cel al Industriei Chimice . Totodată, Petre Gigea
devenea membru supleant al CC, iar Petre Enache obținea funcția de
secretar al CC.
Oamenii au continuat să scrie conducerii partidului și în primul
trimestru al anului 1981 pentru a cere locuințe, majorarea pensiilor și
a ajutoarelor sociale, asistență medicală, eliberarea de pașapoarte,
pentru a-i denunța pe președinții de CAP-uri și directorii de fabrici,
pentru a se plânge de calitatea serviciilor, creșterea prețurilor și
înrăutățirea condițiilor din transportul în comun. Cele 1764 de
anonime s-au referit la cei care ocupau diferite funcții în aparatul
administrativ fiind acuzați de trafic cu produse, speculă, favorizarea
77
Fișa biografică în Membrii CC al PCR. 1945-1989. Dicționar, coord. Florica Dobre,
București, Editura Enciclopedică, pp. 488-489.
78
„Stenograma ședinței plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist
Român din ziua de 25 martie 1981”, ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar
24/1981, f. 3-4 f/v.
79
Ibidem, ff. 43-44f/v.
80
rudelor sau a prietenilor . În centrul unui denunț s-a aflat și Neculai
Hârjău, adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor
și șef al Departamentului de transporturi navale, care dispusese în
septembrie 1980 ca nava „Săgeata” să poată fi folosită gratuit de
Adrian Păunescu timp de trei zile. În urma anchetei Neculai Hârjău a
fost criticat, prejudiciul în valoare de 17.541 lei urmând să fie
81
recuperat de la grupul de petrecăreți .
Raportul general pe anul 1981 sublinia că scrisorile și audiențele
erau un „mijloc operativ” pentru cunoașterea realităților din teren.
Dinamica scrisorilor înregistrase 1.798.120 de intervenții la structurile
82
de stat, partid și presă, inclusiv radioul și televiziunea . Potrivit
raportului, societatea reacționase pozitiv la măsurile care priveau
reorganizarea producției și a procesului de autoconducere și
autoaprovizionare. Cu toate acestea, se înregistrase o creștere a
cererilor insistente de emigrare venite din București, Timiș, Brașov și
Sibiu. Abateri în industrie, agricultură, comerț, raportări fictive,
defecțiuni repetate ale radiourilor, televizoarelor, frigiderelor etc. se
situau la polul opus ficțiunilor propagandistice.
Raportul consemna creșterea nemulțumirii populației
determinată de lipsa alimentelor de bază și a extinderii fenomenului
speculei: „Numeroși cetățeni și-au exprimat satisfacția față de măsu-
rile de distribuire rațională a uleiului și zahărului, manifestându-și,
totodată, acordul deplin cu acțiunile întreprinse pentru demascarea
și pedepsirea speculanților și a acelor care și-au făcut stocuri mari de
83
produse” . Este puțin probabil ca scăderea nivelului de trai și
presiunile ideologice să fi creat o stare de mulțumire în interiorul
societății. Rapoartele scrisorilor au devenit standardizate, în cuprin-
80
În primul trimestru fuseseră înregistrate 32.857 scrisori și 6.044 cereri de
audiențe. „Raport privind activitatea desfășurată în trimestrul I 1981 pentru
rezolvarea propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii
adresate conducerii partidului”, în Ibidem, dosar 38/1981, ff. 18-22f/v.
81
Ibidem, f. 29f.
82
cererilor oamenilor muncii, adresate conducerii partidului, organele locale de partid
și organele de stat, organizațiilor de masă și obștești în anul 1981”, Ibidem, dosar
13/1982, ff. 126-132.
83
Ibidem, ff. 129f.
sul lor regăsindu-se o listă comună de probleme pe care oamenii

obișnuiți le semnalau puterii în dorința lor de a-și construi o existen-
ță normală. Funcționarii aveau grijă să selecteze și să prezinte doar
acele plângeri și sesizări care vizau comportamentul administra-
torilor și care puneau în pericol planurile economice. Nu erau
păstrate criticile la adresa liderului partidului sau a măsurilor restric-
tive care invadau existența cotidiană a oamenilor obișnuiți. Rapoar-
tele scrisorilor și audiențelor erau ecoul deciziilor atotcuprinzătoare
ale liderului partidului a cărui voință se manifesta plenar în orice
domeniu al existenței umane. Opinia publică s-a subordonat voinței
liderului, iar vocea ei conta numai dacă sprijinea necondiționat
deciziile acestuia.
Reducerea consumurilor, raționalizările, lichidarea neajunsurilor,
valorificarea superioară a materiilor prime, programele de alimen-
tație rațională au fost constante ale direcțiilor de dezvoltare a econo-
miei naționale de la începutul anilor ‘80. În martie 1982, în ședința
CPEx-ului erau analizate soluțiile pentru reducerea consumului de
carne, zahăr și ulei, fiind anunțate controale în restaurante, bufete și
cantine pentru a se verifica dacă în menu-uri erau introduse noile
84
preparate bazate pe legume și paste făinoase . Carnea de iepure
urma să suplinească absența de pe piață a păsărilor, vitelor și
porcilor. Tototdată, erau anunțate noi măsuri referitoare la
distribuirea forței de muncă în ramurile industriale care înregistrau
deficit de personal. Creșterea exporturilor, în paralel cu scăderea
importurilor, devenea prioritară pentru reducerea datoriei externe.
România urma să-și dezvolte sectorul energetic prin deschiderea
unor noi exploatări de cărbune și construirea de noi hidrocentrale.
Un program rigid în care nu mai erau admise pierderile, consumurile
inutile și nici existența producțiilor nerentabile. Industrializarea
forțată prin investiții masive în mari proiecte industriale consuma
cea mai mare parte a fondurilor, în vreme ce rentabilitatea se situa
sub parametri prevăzuți în planurile de producție. O victimă a
raportărilor false a fost la sfârșitul anului 1981 și Virgil Trofin,
ministrul Minelor, Petrolului și Geologiei, exclus din CC cu „vot de
84
„Protocolul nr. 4 al ședinței Comitetului Politic Executiv din ziua de 18 martie
1982”, în Ibidem, dosar 13/1982, f. 2f.
blam” pentru nereguli și pierderi înregistrate la Combinatul minier

din Oltenia, fiind trimis director la IAS „Mircea Vodă” din județul
85
Călărași . Nefinalizarea programelor de investiții au avut drept
consecință producții slabe în exploatările miniere din Valea Jiului,
situație pe care Trofin o semnalase încă din ianuarie 1981. Producțiile
record planificate pe hârtie nu puteau fi îndeplinite cu dotări
rudimentare.
Raționalizările, economisirile și stoparea risipei s-au transformat
într-o obsesie pentru Ceaușescu, care a dispus măsuri ce frizau uneori
absurdul. Dacă, în 1981, declanșase un adevărat război împotriva
perdelelor care acopereau ferestrele localurilor publice, un an mai târziu,
secretarul general interzicea servirea cafelei la mesele și întâlnirile
oficiale pentru a fi reduse cheltuielile de protocol. Cafeaua urma să
dispară și din magazine, locul ei fiind luat de un amestec de cicoare,
năut și orz: „Nicăieri în lume nu îți dă cafea! Și să se retragă toți banii –
nici un leu – pentru acest lucru numai dacă suportă din bugetul lui. Din
86
fondurile de protocol nimeni nu poate să cheltuiască nici un leu” . Nici
magazinele speciale din care se aproviziona nomenclatura nu mai aveau
voie să funcționeze. Ceaușescu declara sec că „toți cetățenii trebuie să
aibă aceleași magazine. (…) În România trebuie să fie un singur co-
87
merț” . Succese importante erau anunțate pe linia învățământului ideo-
logic, aproape toată populația activă a țării care se ridica la 12 milioane
de locuitori fiind cuprinsă, potrivit rapoartelor, în diferite școli și cursuri
de partid! Cifra i-a ridicat semne de întrebare lui N. Ceaușescu, care a
88
cerut o verificare mai atentă a înscrierilor . Nu mai puțin de 1.799.927
de cetățeni adresaseră petiții și cereri structurilor de partid și de stat în
cursul anului 1982. O cifră constantă care exprima nu neapărat nevoia
85
Sancțiunea i-a fost ridicată în octombrie 1983. Ibidem, dosar 63/1983, f. 2v.; Cornel
Burtică a pus marginalizarea lui Virgil Trofin pe seama veleităților acestuia de a
deveni succesorul lui N. Ceaușescu, ipoteză care a fost avansată și de fostul ministru
de Externe, Ștefan Andrei, Rodica Chelaru, Culpe care nu se uită…, pp. 131-132; de
asemenea și Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, București, ALLFA, 1998, pp.
119-124; Stăpânul secretelor lui Ceaușescu. I se spunea Machiavelli…, p. 312.
86
Ibidem, dosar 33/1982, f. 37f.
87
Ibidem, f. 15v.
88
oamenilor de a dialoga cu puterea și de a-i mulțumi secretarului general,

89
cât mai ales de a găsi căi de acomodare cu rigorile impuse de regim .
„Mândria și satisfacția” dădeau tonul raportului scrisorilor din
1983, prilejuite de aniversarea a 50 de ani de activitate revoluționară
desfășurată de Ceaușescu și sărbătorită la unison pe tot cuprinsul
90
patriei socialiste . Societatea se mobilizase exemplar pentru respec-
tarea legilor, îndeplinirea prevederilor referitoare la autoconducere și
autogestiune și pentru apărarea avutului obștesc pus în pericol de cei
care voiau să se îmbogățească prin nerespectarea eticii și echității
socialiste. Nu mai puțin de 1.664.179 de cetățeni au menținut prin
scrisori și audiențe „dialogul viu” cu puterea, un număr mai scăzut
comparativ cu ceilalți ani pusă pe seama eficienței structurilor locale,
dar și a unei redresări timide a situației economice. Erau neschim-
bate problemele de interes general care priveau industria, agricultura
și sistemul de sănătate. Nimic nou sub soare nici în cazul anonimelor
care denunțau comportamentul abuziv al unor cadre și aspecte
negative în industrie, agricultură și aprovizionare. Astfel de scrisori
nu erau însă pe placul puterii, care le-ar fi dorit dispărute din masa
corespondenței entuziaste. Fie criticau nedreptățit activitatea unor
cadre destoinice, făcând să se piardă timp prețios cu organizarea
anchetelor, fie indicau starea de nesiguranță pe care o resimțeau cei
care denunțau în relația cu puterea. Or, partidul își dorea ca nimeni
să nu se teamă atunci când i se adresa! De această dată, presa și
radio-televiziunea își îndepliniseră rolul de mediatori și contribuiseră
exemplar la rezolvarea situațiilor semnalate de cetățenii vigilenți.
Economisirile, raționalizările, disciplina muncii, creșterea producției,
recuperarea și refolosirea materialelor animaseră preocupările
populației pe tot parcursul anului 1983. Ce-i drept, calitatea
89
cererilor oamenilor muncii adresate conducerii partidului, organelor locale de
partid și organelor de stat, organizațiilor de masă și obștești, presei și radiotelevi-
ziunii în anul 1982”, în Ibidem, Secția Organizatorică, dosar 8/1983, ff. 70-77f/v.
90
partid și organelor de stat, organizațiilor de masă și obștești, presei și radiote-
leviziunii în anul 1983”, în Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 12/1984, ff. 48 și urm.
mezelurilor, mobilei, textilelor, detergenților nu se îmbunătățise, dar

în ansamblul reușitelor economice erau amănunte nesemnificative.
Sinteza din primul semestru al anului 1984 indica dorința celor
mulți de a întâmpina „cu rezultate deosebite în muncă” cel de-al
XIII-lea Congres al partidului și aniversarea a 40 de ani de la
revoluția de eliberare socială și națională. Aparatul de propagandă a
funcționat exemplar pentru menținerea iluziei solidarității. Cu
toate acestea, raportul înregistra plângeri referitoare la condițiile de
viață, frigul din apartamente, cereri de emigrare, memorii care
cereau oprirea demolării unor clădiri, cereri pentru stabilirea domi-
ciliului în orașele mari, acordarea de locuințe, pensii, revizuirea
91
unor sentințe etc. Oamenii acuzau deficiențe în aprovizionarea cu
alimente și absența din piețe a cuielor, uneltelor agricole și a chibri-
telor. Plângerile s-au îndreptat și împotriva fabricii de
industrializare a cărnii din Popești Leordeni, care punea prea multă
92
sare și apă în mezeluri și în produsele din carne .
Dialogul dintre putere și societate a continuat să fie alimentat de
„indicații”, „orientări” și „teze” formulate cu generozitate de secre-
tarul general, un exemplu de dăruire și efort neobosit pentru binele
celor mulți. Omul ceaușist gândea ideologic, datorită conștiinței sale
înaintate, simțea ideologic prin „sentimente profunde de stimă și
respect” și acționa ideologic prin propuneri și sugestii de îmbună-
tățire a măsurilor care-i ordonau viața cotidiană. Trăirea ideologică
echivala cu o existență paradisiacă. La polul opus se afla celălalt om,
nemulțumit, care continua să se plângă de temperatura necores-
punzătoare din apartamente, de situația dezastruoasă din transportul
în comun, de raționalizarea alimentelor și permanentizarea cozilor.
91
„Raport privind activitatea desfășurată în trimestrul I 1984 pentru rezolvarea
propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii, adresate
conducerii partidului”, în Ibidem, dosar 29/1984, ff. 32 și urm. Numeroase scrisori în
care erau denunțate demolările abuzive și mutilarea Capitalei au fost expediate
către postul de radio Europa Liberă. În ciuda protestelor, autoritățile de la București
și-au continuat programul de sistematizare a orașului. Ultimul deceniu comunist…,
vol. I, pp. 257/260. Vezi, de asemenea, și contestarea procedurii realegeii lui
Ceaușescu în fruntea partidului la al XIII-lea Congres în Ultimul deceniu comunist…,
vol. II, pp. 133-134.
92
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 29/1984, f. 36f.
Ceaușescu recunoștea, de altfel, încă din 1977, că nu toți cei 21 și ceva

de milioane de locuitori erau mulțumiți de măsurile partidului, dar
cu toate acestea cei mai mulți dintre ei erau alături de partid în opera
de construire a societății multilateral dezvoltate.
Dovadă a susținerii necondiționate era și sinteza scrisorilor
realizată în decembrie 1984, prin care „oamenii muncii din diverse
domenii” propuneau alegerea pe viață a lui N. Ceaușescu în funcția
de secretar general și în cea de președinte al țării, desemnarea lui
Nicu Ceaușescu ca unic moștenitor, ridicarea sa la rang de mareșal și
instituirea titlului de „dascăl al proletariatului mondial”, fabricarea
unei insigne cu chipul lui Ceaușescu pentru șoimi, pionieri și uteciști,
organizarea în învățământul universitar a unui curs special obliga-
toriu, intitulat „Istoria gândirii economice românești: contribuția
93
tovarășului N. Ceaușescu la dezvoltarea științei economice” . Ștefan
Bonaparte, zis Fănel, originar din Dobrogea scria cu drag pentru
„prosperitatea poporului” și își exprima bucuria pentru realegerea lui
94
Ceaușescu în funcția de secretar general .
Raportul scrisorilor din 1984 fusese marcat de sărbătorirea a două
evenimente istorice: împlinirea a 40 de ani de la insurecția armată
din august 1944 și organizarea celui de-al XIII-lea Congres al
partidului. Societatea salutase la unison realegerea lui N. Ceaușescu
în fruntea partidului, o garanție pentru „binele și măreția României
95
socialiste” . Peste 1.647.205 de cetățeni se adresaseră organismelor
statului în cursul anului 1984, înregistrându-se o creștere a numă-
rului de scrisori trimise direct Congresului prin care erau sesizate
probleme din industrie, agricultură, viața de partid, construcția de
locuințe, sistematizarea satelor și orașelor. Pe lângă propuneri și
93
94
Ibidem, f. 11. În această explozie de entuziasm general, reține atenția și scrisoarea
lui Ion I. Enescu, învățător din com. Mărunței, jud. Olt, care nota că „nu pot să
închid în mine tumultul de Român și Patriot și vin plin de demnitate și respect cu
arzătoarea rugăminte ca la Congresul al XIII-lea să se facă propunerea Scumpă
Românie, ca actualul Fiu și Patriot al Țării, Președintele Nicolae Ceaușescu să fie
ales pe viață”. Ibidem, dosar 93/1985, f. 3v.
95
partid și organelor de stat, organizațiilor de masă și obștești, presei și
radioteleviziunii în anul 1984”, în Ibidem, dosar 8/1985, ff. 30-35f/v.
sugestii venite din partea celor entuziaști, raportul consemna o

creștere a cererilor cu caracter personal, peste 85% din numărul total
96
al scrisorilor și audiențelor . Oamenii se adresau puterii cu speranța
că vor putea evita demolarea caselor, că vor obține noi locuințe, că își
vor rejudeca sentințele, își vor găsi un loc de muncă și se vor stabili în
marile orașe. Peste 40% dintre cereri fuseseră rezolvate favorabil în
spiritul „indicațiilor” și „orientărilor” secretarului general, ceea ce
indica o eficiență sporită a sistemului, mai ales în cazul audiențelor.
Din perspectiva raportului, vocile celor mulți care reclamau con-
dițiile de transport, locuire și aprovizionare fuseseră auzite, rezul-
tatul fiind pedepsirea exemplară a celor care continuau să încalce
legalitatea socialistă. Specula cu produse de orice fel, dar mai ales cu
cele alimentare, era o realitate supărătoare pentru regim. De cealaltă
parte, populația continua să reclame frigul din apartamente,
raționalizarea energiei electrice, lipsa apei calde și costurile crescute
a utilităților domestice.
Primul semestru al anului 1985 a fost marcat de un val de bucurie
datorat reconfirmării lui N. Ceaușescu în funcția de secretar general
de către cel de-al XIII-lea Congres al partidului. Rapoartele au fost
inundate de nesfârșite incantații omagiale care slăveau persoana
secretarului general, fiind ignorate stagnarea și sărăcia. Cele două
decenii de „realizări mărețe” scurse de la Congresul al IX-lea erau
dovada conducerii înțelepte a „făuritorului României socialiste
moderne”. Cariera lui N. Ceaușescu cunoscuse un nou salt odată cu
alegerea sa ca membru titular al Academiei Române și președinte de
97
onoare al aceluiași for . Nici Elena Ceaușescu nu fusese uitată, fiind
96
Ibidem, f. 31f.
97
radioteleviziunii în anul 1985”, în Ibidem, dosar 33/1986, ff. 173-179f/v. Printr-o
excelentă utilizare a limbii de lemn, Prezidiul Academiei Române, care a decis
alegerea lui Ceaușescu ca membru titular și președinte de onoare, își fundamenta
hotărârea pe „temeiuri de înaltă prețuire de care se bucură în țară și peste hotare
contribuția dumneavoastră științifică la dezvoltarea creatoare a Marxism-
leninismului, concepția dumneavoastră științifică, verificată de practică, asupra
dezvoltării economice și sociale a patriei noastre, spiritul științific în care abordați,
numită președinte al Consiliului Național al Științei și

Învățământului.
Omul socialist al anului 1985, indiferent de statutul său social, s-a
manifestat cu gratitudine, a vibrat cu recunoștință profundă, s-a
angajat cu abnegație și devotament și s-a simțit copleșit de perspec-
98
tivele epocale de progres și civilizație care i se deschideau în față .
Scăderea sensibilă a numărului celor care adresaseră scrisori și
solicitaseră audiențe (cu 15% față de 1981) era, potrivit raportului, un
semn al îmbunătățirii condițiilor de viață în România socialistă.
Atunci când au formulat critici și propuneri, conștiința socialistă a
celor mulți s-a manifestat prin invocarea măsurilor partidului și a
indicațiilor secretarului general în rezolvarea unor probleme de
interes general. Un semn îmbucurător pentru rezultatele bune ale
educației ideologice. Raportul scotea în evidență și o serie de lipsuri
manifestate prin proasta administrare a unor CAP-uri, condiționarea
vânzării uleiului și zahărului de predarea sub titlul de achiziții a altor
produse, lipsa petrolului lampant și apariția cozilor la stațiile PECO.
S-au înmulțit plângerile referitoare la frigul din apartamente, furni-
zarea apei calde, presiunea scăzută a gazului metan și criza buteliilor,
aprovizionarea cu bunuri de larg consum. Iarna foarte grea a
complicat și mai mult existența cotidiană a celor mulți, obligați să
99
suporte consecințele economisirilor absurde . Degradarea condiții-
lor de viață devenise o constantă a rapoartelor scrisorilor, dar
funcționarii Secției Scrisori și Audiențe nu păreau să fie impresionați
100
de valul de disperare care cuprinsese societatea .
cu profunzime unanim recunoscută, problema relațiilor dintre state în lumea

contemporană (…)”. Ibidem, dosar 74/1984, ff. 43-44.
98
„Raport privind activitatea desfășurată în semestrul I 1985 pentru rezolvarea
propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii adresate
conducerii partidului”, în Ibidem, dosar 50/1985, ff. 85-90f/v.
99
„Raport privind execuția bugetului partidului și rezolvarea propunerilor, cererilor
și sesizărilor oamenilor muncii adresate conducerii partidului în anul 1985”, în
100
Vezi și raportul din 29 octombrie 1986 referitor la sesizările adresate conducerii
partidului în care erau denunțați funcționarii care realizaseră bunuri de valoare pe
căi ilicite. În vizorul comisiilor de anchetă intraseră, în urma denunțurilor anonime,
16 cadre cu funcții de conducere la nivel de județ, municipii și orașe, patru directori
de întreprinderi industriale, trei directori de unități județene cu profil agricol, 11
Condițiile de viață nu s-au îmbunătățit nici în anul care a urmat.

Populația a continuat să se plângă de lipsa alimentelor de strictă
necesitate, a medicamentelor din farmacii, a chibritelor și bateriilor
101
pentru lanterne din magazine . La Baia Mare cumpărătorii norocoși
puteau achiziționa varză împreună cu un buchet de garoafe, sau spirt
medicinal laolaltă cu conserve de pește expirat. Se cerea fixarea unui
orar pentru întreruperea curentului electric, astfel încât să fie evitate
accidentele casnice sau blocarea celor ghinioniști în lifturile
blocurilor. Fabrica de conserve și legume din Brașov prelungise și în
februarie 1986 luna cadourilor și scosese la vânzare boia de ardei la
pachet cu muștar, precum și bulion cu conserve de fasole verde sau
102
tocană de legume . Casele de comenzi refuzau să livreze mărfurile,
iar unele dintre ele nici nu mai răspundeau la telefon. În Craiova,
magazinele nu mai fuseseră aprovizionate cu carne din decembrie
1985, ceea ce dusese la permanentizarea cozilor și a busculadelor.
Conform scrisorilor fuseseră avantajați cei mai puternici. Către
sfârșitul anului 1986 situația nu se ameliorase; dimpotrivă, valul de
scrisori care s-a revărsat către redacțiile ziarelor centrale semnalau
dispariția cărnii și a produselor lactate din magazine și piețe.
Singurele produse care umpleau rafturile alimentarelor erau conser-
vele de pește: „La «Scânteia» s-a primit sesizări că la Sinaia în fața
magazinelor alimentare se formează cozile începând cu ora 22-24 în
speranța că a doua zi se va aduce ceva. În numeroase scrisori și
telefoane oamenii muncii reclamă la această redacție lipsa de căldură
primari de comune, doi președinți de CAP, șapte directori de întreprinderi

comerciale, doi directori de școli și un director de spital. Ibidem, dosar 106/1986, f.
100f/v.
101
„Informare privind principalele probleme reieșite din scrisorile adresate de
oamenii muncii presei centrale și Radioteleviziunii în luna ianuarie 1986”, Ibidem,
Secția Propagandă și Agitație, dosar 87/1986-1988, ff. 1-10.
102
Raportul sesizărilor populației din februarie 1986, Ibidem, f. 20. Generalizarea
practicii cumpărării produselor la pachet a fost denunțată și în scrisorile expediate
postului de radio Europa Liberă. În decembrie 1985, „un grivițean colț cu I. Gh.
Duca” deplângea dispariția din magazine a produselor alimentare, chiar și a
conservelor cu pește: „Mălaiul, când vine, se vinde împreună cu conservele de pește
și ferească-te Dumnezeu să nu accepți, că nici nu primești mălaiul. Țara grâului și a
porumbului a ajuns să le însoțească cu pește conservat acum câțiva ani”. Ultimul
deceniu comunist…, vol. II, pp. 46-47.
în apartamente, lipsa de apă caldă și rece, lipsa gazelor la

103
bucătărie” . Existau și motive de bucurie prilejuite de sărbătorirea
cu fast a împlinirii a 2050 de ani a primelor lupte pentru libertate și
independență purtate de poporul geto-dac și a 600 de ani de la
urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân, devenit, din dispoziția Elenei
104
Ceaușescu, cel Mare .
La începutul anului 1987, așteptările secretarului general s-au
concentrat asupra obiectivelor celui de-al optulea cincinal. România
trebuia să atingă stadiul de „țară socialistă mediu dezvoltată”, ceea ce
însemna îndeplinirea tuturor indicatorilor stabiliți pentru planurile
de producție. Planificarea realizată în laboratoarele puterii se situa
într-o realitate paralelă și nu se raporta la situația economică
existentă. Obsesiile lui Ceaușescu de a industrializa, sub titlul moder-
nizării, și de a reduce datoria externă au creat numeroase dezechi-
libre structurale. Unul dintre cele mai sensibile sectoare a fost cel al
industriei miniere, fiind deschise noi exploatări ale căror costuri nu
puteau fi acoperite prin producția realizată. Mai mult, calitatea slabă
a cărbunelui nu putea susține consumul masiv de energie din
industria grea.
Dialogul cu societatea asigurase, în opinia lui Ceaușescu, succesul pe
termen lung a politicii „înțelepte” a partidului. Cei peste un milion și
jumătate de oameni care se adresaseră structurilor de partid și de stat în
cursul anului 1986 erau dovada încrederii depline pe care societatea o
avea în conducerea partidului: „Întărirea legăturilor cu masele populare,
soluționarea la timp a problemelor ridicate de cetățeni în diferite
domenii, constituie una din problemele fundamentale ale democrației
105
muncitorești revoluționare” . Prioritare erau însă controlul opiniilor
negative și stimularea entuziasmului popular pentru toate inițiativele
puterii. România socialistă se îndrepta cu pași siguri către un viitor
luminos și prosper. Forțe străine, potrivnice, acționau însă pentru a
103
Raportul sesizărilor populației din decembrie 1986, Ibidem, dosar 87/1986-1988, f.
110.
104
Vezi „Planul de măsuri privind aniversarea a 2050 de ani de la primele lupte ale
poporului geto-dac pentru libertate și independență” și „Planul de măsuri privind
aniversarea a 600 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel Bătrân”, în
Ibidem, Cancelarie, dosar 44/1986, ff. 29-30f/v și 44-47f/v.
105
stopa mersul înainte. Greva muncitorilor de la Brașov, din noiembrie

1987, sau retragerea clauzei națiunii celei mai favorizate nu l-au convins
pe Ceaușescu să renunțe la proiectul societății multilateral-dezvoltate.
Nu existau motive serioase, de vreme ce, și în 1987, aparatul de
propagandă regizase entuziasmul populației față de ideile, tezele și
orientările secretarului general. Prin mii de scrisori și telegrame se
exprimaseră vibrante omagii, prețuire, recunoștință și admirație față de
eforturile neobosite ale cuplului prezidențial. În marea corespondenței
entuziaste continuau să predomine cererile cu caracter personal.
Oamenii solicitau locuințe, acordarea de dreptului de domiciliu în
marile orașe, oprirea demolării caselor, pensii și ajutoare sociale,
asistență medicală. De asemenea, era din nou reclamată absența din
alimentare și piețe a cărnii și produselor din carne, a brânzeturilor,
untului, mălaiului, a săpunului de rufe, a detergenților, insecticidelor,
106
petrolului lampant, pieselor de schimb pentru instalațiile sanitare .
Penuria se generalizase, dar cu toate acestea regimul a continuat să
alimenteze iluzia progresului și a bunăstării. Raportul constata o slabă
preocupare a structurilor din teritoriu pentru rezolvarea scrisorilor și
sesizărilor populației și avertiza că nerespectarea prevederilor legislative
atrăgea după sine sancțiuni administrative. Sistemul intrase în inerție,
iar vocile celor mulți care reclamau starea de lucruri proastă existentă în
România socialistă nu se mai auzeau deloc. Aparatul de propagandă își
concentrase întreaga energie pentru punerea în scenă a spectacolelor
omagiale de susținere a liderului și a inițiativelor acestuia. Oficial, viața
cotidiană era reglată prin teze, orientări, programe și indicațiile prețioase
venite de sus. Nu erau admise lipsa de combativitate, formalismul,
tărăgănarea și birocratismul.
Din a doua parte a anilor ’80, rapoartele scrisorilor au fost însoțite de
planuri de măsuri prin care toate structurile de partid și de stat erau
mobilizate, sub amenințarea pedepselor, pentru rezolvarea operativă a
cererilor care veneau de la populație. Menținerea dialogului cu societatea
era considerată o expresie a democrației muncitorești-revoluționare, fiind
106
radioteleviziunii în anul 1987”, în Ibidem, dosar 10/1988, ff. 37-43 f/v.
încurajate inițiativele care duceau la creșterea producției și îndeplinirea

indicilor de plan. Regimul nu a fost câtuși de puțin interesat de starea de
sărăcie accentuată în care se afla societatea la sfârșitul anilor ’80.
Îndeplinirea planurilor de producție și sărbătorirea cu fast a liderului parti-
dului au inundat universul cotidian. Plângerile referitoare la perpetuarea
sărăciei s-au menținut într-o notă constantă, dar ele au fost considerate
107
simple accidente ale procesului de aprovizionare . Raportul lunar din
noiembrie 1988 consemna că prin 153 de scrisori venite din toată țara
oamenii ceruseră conducerii partidului distribuirea în piețe a cartofilor,
mălaiului, fasolei, rațiilor de zahăr și ulei, precum și suplimentarea produ-
108
selor din lapte și carne . Furnizarea apei calde, presiunea scăzută a
gazelor, frigul din apartamente completau lista lungă a lipsurilor pe care
populația era obligată să le îndure pentru împlinirea visului comunist.
Economia funcționa pe principiul trocului, cumpărarea rațiilor de
alimente fiind condiționată de predarea produselor și animalelor din
gospodăriile proprii precum ouă, fasole, găini, porci.
În ciuda acestor dificultăți și în 1988 societatea se alăturase într-o
„unitate de monolit” în jurul „ctitorului de geniu” al României
socialiste, a căror realizări erau în chip strălucit completate de
activitatea nu mai puțin ilustră a Elenei Ceaușescu, „om de știință de
109
renume internațional” . Aniversarea a 70 de ani de viață fusese un
prilej de bucurie exprimată prin cele 1.622.481 de scrisori și cereri de
110
audiențe . Oamenii erau preocupați de problemele din industrie,
agricultură, transporturi, sănătate și veniseră cu sugestii pentru o mai
bună funcționare a sistemului. Predominau, la fel ca și în ceilalți ani,
scrisorile de ordin personal prin care se cerea îmbunătățirea
condițiilor de locuit, acordarea de domicilii în marile orașe, încăl-
107
Vei și raportul scrisorilor din primul semestru al anului 1988, în Ibidem, dosar
73/1987, 24/1988, ff. 52-56f/v.
108
„Raport privind unele aspecte rezultate din scrisorile adresate conducerii
partidului și relatările cetățenilor primiți în audiență, precum și din cercetarea
acestora în noiembrie 1988”, în Ibidem, dosar 84/1988, f. 87f.
109
110
radioteleviziunii în anul 1988”, în Ibidem, dosar 103/1989, ff. 2-10f/v.
zirea blocurilor de locuințe și aprovizionarea cu bunuri alimentare.

Nimic nu se schimbase în registrul doleanțelor cetățenești.
La mijlocul anului 1989, în ședința CPEx din 2 iunie, Ceaușescu
constata din analiza rapoartelor prezentate de miniștri că nu fusese
îndeplinit niciunul dintre indicatorii planului de producție. Produsele
românești deveniseră neatractive pentru piețele internaționale, ceea ce
dezechilibrase balanța economică. Nici țările socialiste nu mai erau
interesate să încheie noi contracte cu partenerii români. Singurul
debușeu pentru economia românească erau țările din Africa, mai puțin
111
pretențioase față de calitatea produselor . Totul pentru producție, totul
pentru export au fost cuvintele de ordine date de Ceaușescu pentru
redresarea situației economice.
Organizarea celui de-al XIV-lea Congres al partidului și
realegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general păreau să fie
112
evenimentele cele mai importante ale anului 1989 . Aparatul de
propagandă și-a mobilizat încă o dată energiile pentru a organiza
spectacolele omagiale. Cel mai iubit fiu al poporului fusese glorificat
prin scrisori și telegrame pentru grandioasele realizări și pentru
113
independența economică și politică deplină a României socialiste .
Munca cu scrisorile înregistrase o îmbunătățire semnificativă,
urmare a indicațiilor și precizărilor formulate de N. Ceaușescu,
interesat încă de menținerea dialogului cu societatea. Oamenii
entuziaști erau preocupați de îndeplinirea planurilor de producție, de
economisiri și de găsirea unor soluții ingenioase pentru a crește
productivitatea muncii. Eroii anonimi ai muncii socialiste, inspirați
de efortul neobosit al secretarului general, nu precupețeau nici un
efort pentru îndeplinirea sarcinilor asumate. Între timp, din
magazine continuau să lipsească elasticul, detergenții, cremele și
111
Ședința CPEx din 2 iunie 1989, în Ibidem, dosar 40/1989, ff. 20-46f/v.
112
Vezi și „Raport privind unele aspecte rezultate din scrisorile adresate conducerii
partidului și relatările cetățenilor primiți în audiență, precum și din cercetarea
acestora în luna noiembrie 1989”, în Ibidem, dosar 125/1989, ff. 1-4f/v.
113
„Raport privind activitatea desfășurată în semestrul I 1989 pentru rezolvarea
propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii, adresate
conducerii partidului”, în Ibidem, dosar 56/1989, ff. 73-77.
114
lamele de ras, buteliile de aragaz, frigiderele, congelatoarele . În fața
plângerilor tot mai numeroase referitoare la absența detergenților
din magazine, Elena Ceaușescu a propus folosirea leșiei de către toți
cei care se obișnuiseră prea mult cu confortul vieții moderne.
Întoarcerea la metodele tradiționale era o soluție ieftină și la
îndemâna oricui.
În ciuda evidențelor economice, ficțiunile propagandistice au
continuat să alimenteze deciziile lui Ceaușescu. Specula și bișnița
(consemnate ca atare în rapoarte!) luaseră noi proporții, semn că
oamenii dezvoltaseră în timp tehnici de adaptare și de evitare a
115
rigorilor impuse de sistem . Economia subterană sporise
nestingherită, fiind alimentată din belșug de penuria generalizată.
Noiembrie 1989 aducea cu sine și primele semne ale unei potențiale
revolte. În ședința CPEx din 16 noiembrie, Ceaușescu s-a arătat iritat
de acțiunea unor „elemente declasate, fără serviciu, studenți,
speculanți și membri ai unor grupări extremiste, sub influență
occidentală” care manifestaseră în fața ambasadelor României de la
Moscova, Budapesta, Berlin și Praga, contestând decizia realegerii
116
sale în fruntea partidului . „Agenturile străine” și emigrația maghia-
ră, la care se adăuga și sprijinul tacit al Uniunii Sovietice, erau
responsabile, în opinia lui Ceaușescu, de crearea unei stări de spirit
antiromânești, revizioniste, iredentiste, fasciste. Socialismul era
amenințat, scopul unor astfel de acțiuni fiind reîntoarcerea la
capitalism prin adormirea „vigilenței popoarelor”. În finalul ședinței,
Ceaușescu a adăugat mulțumit: „Acum vedem că ce bine este că am
117
plătit datoria?! Ce ne-ar mai fi frecat ăștia!” .
114
„Informare privind principalele probleme reieșite din scrisorile oamenilor muncii
adresate presei centrale și Radioteleviziunii în luna iunie 1989”, în Ibidem, dosar
113/1989, ff. 120-129.
115
Pentru amploarea fenomenului bișniței vezi Zoltán Rostás, Antonio Momoc,
Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, București, Editura Curtea Veche, 2013; „Pe
luna decembrie nu mi-am făcut planul…”. Românii în „Epoca de Aur”. Corespondență
din anii ’80, ed. de Liviu Țăranu, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012, p. 24.
116
Ședința CPEx din 16 noiembrie 1989, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie,
dosar 64/1989, f. 4.
117
Ibidem, f. 6.
„La zi, în agricultură!”

Colectivizarea agriculturii, prezentată ca un adevărat succes al
partidului, în ciuda violențelor care au însoțit-o, avea nevoie de măsuri
care să-i asigure durabilitate pe termen lung. În opinia lui Ceaușescu,
„politica agrară” justă a partidului dusese la creșterea nivelului de trai
în gospodăriile agricole și deschidea perspective îmbucurătoare pentru
118
dezvoltarea pe termen lung a agriculturii . Pentru a evita apariția
nemulțumirilor, dar și pentru a stimula entuziasmul țăranilor coopera-
tivizați, în vara anului 1965 s-a emis un set de măsuri menit să îmbună-
tățească existența celor încadrați în cooperativele agricole de
producție. Modificarea statutului CAP-urilor și acordarea unor loturi
pentru folosință personală, precum și elaborarea regulamentului casei
119
de pensii pentru cooperatori au avut ca efect direct scăderea
numărului cererilor de retragere din structurile colectivizate. Cele mai
multe cereri veniseră din zonele în care se manifestase în anii ‘50 o
rezistență deschisă la colectivizare: Argeș, Maramureș, Banat, Oltenia,
120
Iași, Bacău etc . Instructorii Secției de Propagandă și Agitație au fost
trimiși în teritoriu pentru a lămuri populația de la sate asupra
beneficiilor pe care regimul urma să de le ofere. Conform rapoartelor,
nu toți țăranii erau mulțumiți de cuantumul pensiilor, care nu
acoperea valoarea pământului pe care fuseseră obligați să-l cedeze
121
CAP-urilor . Rămâneau însă nerezolvate pentru lumea satelor
problemele aprovizionării și a eficienței administratorilor. Raportul
scrisorilor din 1965 consemna, printre altele, că la „CAP Slobozia
118
Congresul al IX-lea al PCR. 19-24 iulie 1965…, pp. 25-27.
119
Vezi Decretul nr. 535/1966 privind dreptul la pensie al membrilor cooperativelor
agricole de producție. În expunerea de motive se preciza că „statutul casei de pensii
a membrilor cooperativelor agricole de producție s-a întocmit în urma unei analize
profunde social-economice a satului cooperatist, ajungându-se la concluzia că
modul cel mai indicat pentru asigurarea existenței bătrânilor, invalizilor și orfanilor
din cooperativele agricole este sistemul mixt de pensionare: în bani și în natură”.
Textul legii în ANIC, Fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 134/1966, fila 20v. Sistemul
de pensii a fost modificat în toamna lui 1966, când s-a adoptat o nouă lege prin care
erau mărite contribuțiile, fiind incluse și pensiile suplimentare și de asigurări
sociale. Ibidem, dosar 181/1966, fila 105 și urm.
120
121
Ibidem, Propagandă și Agitație, dosar 4/1966, ff. 1-4.
Mândra, raionul Turnu Măgurele, s-a cheltuit într-o perioadă de trei

122
ani pentru echipa de fotbal 111.291 lei din fondurile CAP” .
În spatele entuziasmului cuantificat propagandistic realitatea socială
arăta diferit. Forțați să se asocieze, țăranii au dezvoltat mecanisme de
apărare împotriva presiunilor venite din partea oficialilor partidului.
„Furturile din avutul obștesc”, afacerile ilicite, traficul cu bunuri
alimentare erau expresia unei economii subterane care s-a dezvoltat în
paralel cu cea oficială. Țăranii acuzau prin scrisori colective și indivi-
duale, alteori anonime, ineficiența gospodăriilor agricole, comporta-
mentul abuziv al președinților de CAP-uri, retribuțiile scăzute pentru
zilele de muncă, insuficiența loturilor acordate în folosință, iar unii chiar
insistau să se retragă din colectiv. Cazuri izolate încă nelămurite
123
ideologic : „Unele scrisori sunt adresate de cetățeni care nu se împacă
cu ideea cooperativizării agriculturii, răuvoitori sau șovăielnici și pentru
aceasta este necesar să se intensifice munca politică în localitățile unde
124
există CAP” .
Existau însă și cooperatori care se bucurau și rezonau la măsurile de
îmbunătățire a condițiilor de viață la sate. Marcu Mihalache, membru al
CAP-ului „Drumul lui Lenin”, comuna Giubegea, raion Băilești, „se
îngândurase de grija partidului” pentru țăranii cooperatori: „(…) m-am
gândit că a fost foarte, f. obositor și necesară această grijă a partidului
pentru noi țărani ai agriculturii neam bucurat cu toți neam veselit șam
chiuit de această bucurie când am văzut că a venit ziua și momentul
când partidul a oglindit și sa lărgit larg lucrările și privirea spre
125
țărănimea muncitoare” .
Activitățile educativ-politice înregistraseră o „rămânere în urmă”,
conștiința socialistă la sate fiind încă într-un stadiu de construcție.
„Încălcarea democrației cooperatiste”, cooptarea miliției pentru rezol-
122
123
124
„Informare cu privire la unele probleme mai importante care s-au desprins din
scrisorile și răspunsurile lucrate”, în Ibidem, fila 19.
125
Scrisoarea completă în Ibidem, dosar 182/1966, f. 111-112. De asemenea și scrisoarea
pensionarului Ioan C. Fortunescu din Târnova care propunea spre difuzare un
cântecel: „România, scumpă țară/Mamă la multe popoară/Români, maghiari, sârbi
și germani/Și alți mici minoritari/Cu românii să-nfrățesc/Și-n colectivă
muncesc/Țara-i bine organizată/Complet colectivizată”. Ibidem, f. 128.
varea unor situații conflictuale indicau limitele liberei asocieri. Existența

în cooperativele agricole, paradisiacă potrivit propagandei oficiale, se
situa la limita subzistenței. Producțiile agricole neîndestulătoare,
retribuțiile insuficiente, precum și calitatea slabă a terenurilor îi obligau
pe oameni să-și caute surse de trai în lumea agitată a orașelor. Regimul
nu a fost permisiv cu emigrarea forței de muncă către centrele
industriale. Raportul din 1966 semnala 617 cereri de încadrare în muncă
venite din partea tinerilor și a femeilor fără calificare, un procent
semnificativ provenit din rândul celor care refuzau să muncească în
cooperative: „În general asemenea scrisori nu au fost rezolvate favorabil,
petiționarii fiind îndrumați să se întoarcă în cooperativele agricole de
producție. Chiar și cei din orașe au fost ajutați în mică măsură din cauza
restructurării planului forțelor de muncă, în multe unități industriale
126
existând chiar excedent de forță de muncă necalificată” .
Din ianuarie și până în decembrie 1966, nu mai puțin de 14.471 mii
127
de scrisori fuseseră expediate din satele colectivizate, ceea ce a
determinat mobilizarea unor echipe de control care au fost trimise în
zonele problematice: Argeș, Ilfov, Galați, Oltenia. În urma anchetelor, s-
au dispus măsuri de îndreptare (sancționarea disciplinară a președinților
de CAP-uri, confiscarea bunurilor ilicite, voturi de blam, excluderi din
partid, trimiterea în judecată și recuperarea prejudiciilor). „Elementele
cu trecut politic necorespunzător” au fost înlăturate din conducerile
CAP-urilor.
Procesul de acomodare cu realitățile colectiviste a fost unul
dificil, iar forțele partidului depășite de strategiile de substituire
găsite de țăranii colectivizați pentru a se sustrage obligațiilor impuse
de autoritățile centrale. Eficiența economică a gospodăriilor era
scăzută, producțiile înregistrate sub așteptări, iar furturile luaseră
amploare. Conform scrisorilor și denunțurilor anonime, în cele mai
multe dintre cazuri președinții de CAP-uri sau GAS-uri erau cei care
126
scrisorile și răspunsurile lucrate”. Ibidem, dosar 181/1966, f. 17.
127
„Informare cu privire la unele probleme din agricultură”, în Ibidem, ff. 40-44. De
asemenea și „Informare cu privire la unele aspecte mai importante rezultate din
scrisorile adresate conducerii partidului în legătură cu activitatea desfășurată în
unitățile de stat și cooperatiste din agricultură în perioada 1 ianuarie-30 decembrie
1966”, ff. 83-95.
dădeau startul în organizarea furturilor și delapidărilor. În primăvara

lui 1967, o anonimă trimisă Secției Agrare de la GAS Grădiștea
reclama deficiențe grave în administrarea producției agricole prin
depozitarea cerealelor în condiții necorespunzătoare, furturi masive
de cereale de către cei care le recoltau, comercializarea bunurilor
GAS-ului, folosirea atelajelor în scopuri personale etc. Dar pe
denunțătorii anonimi îi scandalizase mai puțin proasta gestionare a
producției agricole, cât mai ales relațiile amoroase care duseseră la
128
schimbarea denumirii din GAS-Grădiștea în GAS-Iubire! Comisia
de anchetă a stabilit vinovățiile și a împărțit cu generozitate sancțiu-
nile, fiind pedepsiți toți cei care făcuseră obiectul denunțului. Pentru
un alt grup de pensionari cooperatori din Vânătorii Mari, raionul
Titu, „operativitatea” rezolvării scrisorilor și sesizărilor rămânea o
simplă iluzie. Sesizările trimise în mod repetat la centru rămăseseră
fără răspuns și nicio comisie de anchetă nu-și făcuse apariția în
regiune: „Dar promitem că o să vizităm noi pe conducătorii noștri,
respectiv pe tov. Nicolae Ceaușescu, chiar când vine cu mașina să-l
oprim o delegație și să arătăm direct tot ce ne doare în această
129
comună, unde suferă atât animalele, cât și oamenii” .
Secretarul general era ultima speranță și pentru un grup de
țărani din comuna Ștefan cel Mare, raionul Târgu Ocna, scandalizați
de preferințele președintelui de CAP pentru „găini fripte și băuturi”:
„Tovarășe prim secretar venim poate nu știm a câta oară și vă
aducem la cunoștință aceste fapte însă nu se ia de către dvoastră
nicio măsură, se dă la organele raionale, comunale și treburile rămân
130
tot așa încurcate și noi suferim din cauza acestor lucruri” . În acest
caz, comisia de anchetă a stabilit ca nefondate acuzațiile care i se
aduceau președintelui de CAP, denunțul fiind rezultatul antipatiei pe
care acesta o declanșase printre câțiva dintre membrii cooperativei
ale căror preferințe, exprimate de altfel și în scrisoare, vizau numirea
unor alți administratori. Fără obiect a fost considerat și demersul lui
Ion Răgușitu, originar din comuna Bobu, raionul Gilort, care, într-o
scrisoare adresată lui N. Ceaușescu, cerea să i se restituie cele 2.000
128
Scrisoarea anonimă și rezultatul anchetei în Ibidem, dosar 194/1967, ff. 43-54.
129
Ibidem, dosar 140/1967, ff. 85-87.
130
kg de prune confiscate în 1966, recoltate, după cum singur

recunoștea, din livada CAP-lui. Pământul însă îi aparținuse înainte
de colectivizare și se considera pe deplin îndreptățit să-și exercite
131
dreptul de proprietate .
Raportul din primul semestru al anului 1967 consemna o creștere
a nemulțumirilor într-o serie de cooperative agricole cauzate de
distribuirea terenurilor intravilane, folosite de țărani ca loturi
ajutătoare. Consecința fusese creșterea cererilor de retragere din CAP
și refuzul de a participa la muncile colective: „S-a constatat o creștere
a țăranilor individuali sau ale unor membri cooperatori care nu-și
recunosc cererile de intrarea în cooperativele agricole de producție
care s-au prezentat la biroul de audiențe în grupuri destul de
numeroase (5-8 inși) și au insistat cu multă încăpățânare să se
intervină direct la CC al PCR pentru a li se da terenul comasat sau alt
teren, deoarece cel ce li s-a repartizat este de foarte slabă calitate (…).
Subliniem că aceștia fac parte din cei mai îndărătnici și recalcitranți
132
oameni, unii cu nivel cultural-politic extrem de scăzut” . Instruc-
torii eșuaseră în a-i convinge pe țărani că viitorul lor aparținea
gospodăriilor colective. De cealaltă parte, unii petenți încă mai
păstrau speranța că vor fi lăsați în afara organizațiilor cooperatiste.
Totalul petițiilor și plângerilor trimise de țărani în cursul anului 1967
a depășit cifra de 40.000. Un an mai târziu, numărul acestora a
scăzut aproape la jumătate, fiind înregistrate numai 18.500 de
133
scrisori . Scăderea era pusă pe seama intensificării controalelor și a
pedepsirii exemplare a celor găsiți vinovați. În 1968, seceta și
producțiile slabe, la care se adăugau și deficiențele administrației, au
determinat migrația forței de muncă dinspre CAP-urile nerentabile
către centrele industriale. Scrisorile reclamau abuzuri, favoritisme,
furturi sub titlul „tendințelor de căpătuială” și existența unei
administrații corupte.
Regimul a insistat pentru dezvoltarea învățământului cu profil
agricol și creșterea numărului de specialiști. Salariile cu mult mai mici
131
132
„Informare privind activitatea sectorului de audiențe din cadrul Secției Scrisori și
Audiențe a CC al PCR pe trimestrul I 1967”, în Ibidem, dosar 194/1967, ff. 72-73.
133
decât cele din industrie nu erau atractive pentru tinerii absolvenți de

învățământ agricol, care preferau să se angajeze ca funcționari: „Și
astfel, mii de tineri care și-ar putea aduce contribuția la dezvoltarea
agriculturii, sunt tentați să-și găsească alte meserii ca și cum
134
agricultura nu ar mai avea nevoie de ei” . CAP-urile nu atrăgeau
tânăra generație, care prefera provocările marilor orașe întrecerilor
socialiste de pe ogoare. Analiza asupra cererilor de locuri de muncă
evidenția că tinerii preferau industriile ușoară, alimentară și comerțul.
Congresul al X-lea anunța dezvoltarea „intensivă și multilaterală
a agriculturii”, ceea ce însemna rentabilizarea CAP-urilor și GAS-
urilor prin alocarea de fonduri și modernizarea infrastructurii
(extinderea sistemului de irigații, fertilizarea solurilor, introducerea
135
unor soiuri productive etc.) . Noile măsuri au fost primite „cu
interes”, după cum reieșea din analiza celor 19.241 de scrisori venite
din partea țăranilor. Prea puțin entuziasm, deoarece plata pentru
zilele de muncă rămăsese în continuare scăzută, iar planurile de
136
producție erau imposibil de îndeplinit .
Anul 1970 a fost dezastruos pentru agricultură. Valul de inundații
și distrugerile provocate de acestea au obligat autoritățile să
elaboreze un program de gospodărire rațională a resurselor de apă și
de îmbunătățiri funciare. La nivel central s-a decis reevaluarea
politicilor față de țărănime prin creșterea retribuțiilor pentru zilele
de muncă și ameliorarea prețurilor pentru produsele animaliere,
astfel încât rețeaua de stat pentru comercializarea animalelor să
devină mult mai atractivă pentru țărani, în defavoarea celei parti-
culare. În noiembrie 1970, pentru a crește productivitatea agriculturii
socialiste, dar și pentru cointeresarea membrilor cooperatori, s-a
reglementat retribuirea muncii (hotărâre referitoare la organizarea,
planificarea și conducerea agriculturii): „O problemă mai dificilă este
plata pensiilor pe care multe cooperative nu o pot satisface deoarece
au o situație economică slabă și nu virează sumele necesare pentru
134
Ibidem, f. 46.
135
Vezi programul pentru dezvoltarea agriculturii în perioada 1971-1975, în Congresul al
X-lea al PCR. 16-12 august 1969, București, Editura Politică, 1969, pp. 33-36.
136
137
formarea fondului de pensii” . Peste 18.887 de scrisori venite din
Bacău, Ilfov, Dolj, Teleorman, Botoșani, Neamț, Olt, Argeș, Iași,
Vaslui, Vâlcea exprimau în egală măsură adeziuni și îngrijorări. La fel
ca și în industrie, tendința „căpătuielii” se generalizase și împiedicase
obținerea producțiilor mult așteptate. Nedeclararea efectivelor de
animale sau a suprafețelor cultivate, la care se adăugau furturile,
alimentau o economie subterană pe care autoritățile s-au străduit în
zadar să o oprească. Spre exemplu, președintele CAP Urzicuța din
județul Dolj folosise mijloacele de transport ale instituției pentru
probleme personale, vânduse pe „piața dezorganizată” nu mai puțin
de 14.900 kg porumb, furase, împreună cu alți trei membri din
conducere, o cantitate însemnată de porumb și nu se preocupase de
asigurarea combustibilului pentru puiernițe, ceea ce dusese la
138
moartea a 3000 de pui . Uneori vigilența paznicilor dădea roade.
Era și cazul lui Constantin Horez, învățător și propagandist pentru
învățământul ideologic din comuna Dolhești, jud. Iași, care fusese
prins furând cu rucsacul din tarlaua CAP-ului, ceea ce a dus la
139
excluderea sa din partid . Controalele Băncii Agricole în 2.933 de
cooperative depistaseră pagube în valoare de 32.670.000 lei:
„Comiterea de ilegalități a fost favorizată și de faptul că unele consilii
de conducere au numit în diferite posturi (brigadieri, magazioneri,
șefi de echipă, conducători de atelaje, paznici etc.) rude apropiate sau
140
elemente afaceriste, deseori cu antecedente penale” .
Reorganizările legislative de la începutul anilor ’70 au vizat și
agricultura, dorindu-se rentabilizarea gospodăriilor și obținerea unor
producții record. Regimul a decis să amelioreze situația economică a
țărănimii prin măsurile adoptate în ședința Comitetului Executiv din
27 aprilie 1971, care prevedeau acordarea gratuită de asistență medi-
cală și medicamente, reducerea costurilor biletelor pentru stațiunile
balneoclimaterice, ajutoare pentru copii, în caz de boală, nașteri etc.
În 1971, numărul scrisorilor colective și individuale trimise conducerii
137
138
Ibidem, f. 51.
139
Ibidem, f. 61.
140
Ibidem, f. 18.
141
partidului s-a ridicat la 22.779 , cu 4.414 mai multe decât în anul
precedent. Crescuse numărul celor care solicitau pensii, ajutoare și
loturi în folosință. Loturile au fost folosite atât pentru a diminua
șocul colectivizării, dar și pentru a oferi o sursă de subzistență
gospodăriilor țărănești. Disputele asupra loturilor în folosință s-au
acutizat la începutul anilor ’70, când s-a decis retragerea dreptului de
a deține parcele celor care erau salariați. Măsura a fost considerată
abuzivă și s-a cerut eliminarea ei. Menținerea loturilor era posibilă
numai dacă salariații prestau zile de muncă în cadrul CAP-urilor.
Țăranii din nordul Moldovei și din Ardeal, ale căror loturi fuseseră
comasate, dar nu se înscriseseră în gospodării, erau o permanentă
sursă de reclamații. Aceștia cereau terenuri pentru pășunatul vitelor
și înlesnirea comercializării produselor în sistemul economiei
socialiste. Integrarea continua să fie una problematică, prezența lor
la periferia sistemului centralizat nefiind pe placul puterii: „Este
necesar să se desfășoare o muncă mai susținută cu aceștia pentru a-i
determina să se înscrie în CAP, înlăturând astfel o sursă de reclamații
și cereri care durează de mai mult timp și se repetă de la un an la
142
altul” . În vara anului 1989, Ceaușescu solicita Ministerului
Agriculturii un plan pentru colectivizarea regiunilor de deal și de
munte și integrarea acestora în sistemul economiei socialiste. Planul,
143
dacă a existat, nu a mai fost pus în aplicare .
Un alt val de inundații care a lovit România în vara anului 1975 a
sporit dificultățile din agricultură, producțiile fiind puse în pericol de
amploarea distrugerilor. Dar Ceaușescu s-a arătat optimist și a evaluat că
pagubele puteau fi recuperate până la sfârșitul anului. Dificultățile
puteau fi învinse prin forțele proprii, deși Ceaușescu se gândise că nu ar
fi fost lipsit de folos fie un împrumut de la CAER („să vedem și noi acum
144
cum este comunitatea aceasta frățească”), fie de la FMI .
141
Ibidem, dosar 174/1971, ff. 18-24.
142
Ibidem, f. 23.
143
Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, București,
Editura Albatros, 2000, p. 284.
144
Adam Burakowski, op.cit., pp. 198-199; Mihai-Florin Răzvan, Ceaușescu despre
inundațiile din ’75: „Unii plângeau, alții râdeau și alții furau”, în
http://adevarul.ro/cultura/istorie/ceausescu-despre-inundatiile-75-unii-
plangeaualtii-radeau-altii-furau (accesat la 25 august 2015).
Încet, încet, CAP-urile au început să-și revină după anii grei pe

care îi traversaseră. O creștere a producției atât la animale, cât și la
cereale era un semn că agricultura socialistă începea să se redreseze.
Dar depășirea planurilor de producție a fost și în cazul agriculturii o
utopie. Prognozele anunțate în laboratoarele puterii nu aveau un
corespondent în realitatea economică a agriculturii (de la calitatea
solurilor, a soiurilor, a tehnologiilor de exploatare). Industria înghițea
cea mai mare parte a fondurilor, în timp ce investițiile pentru
modernizarea agriculturii au intrat în blocaj. O utopie care a hrănit
visul lui N. Ceaușescu de a transforma România într-una dintre țările
în care se obțineau producții record la hectar. Pentru a evita pedepsele
administrative și sancțiunile, președinții de CAP-uri nu raportau
depășiri ale planurilor și își creau stocuri care să îi pună la adăpost
pentru un eventual an agricol dezastruos: „În mai multe cooperative
agricole există tendința de a se crea rezerve de materiale, pentru
acoperirea eventualelor degradări, pierderi, mortalități sau a dispune
145
de ele în scopuri ilegale” . La rândul lor, gospodăriile individuale au
fost supuse unor cote împovărătoare. Foarte multe plângeri reclamau
că planurile de producție se stabileau fără cunoașterea situației din
teren, țăranii fiind adeseori obligați să predea către CAP-uri cantități
mai mari decât posibilitățile lor reale. Cei care refuzau contractele
impuse erau amendați sau li se confiscau loturile.
Într-o sinteză-rezumat a scrisorilor trimise, în 1976, Comitetului
Central se regăseau numeroase plângeri care contestau sistemul abuziv
al cotelor impuse familiilor aflate la limita subzistenței. Era și cazul
Mariei Febiș, în vârstă de 72 de ani, originară din Comuna Criscior, jud.
Hunedoara, posesoare a unei oi și a cinci găini, obligată să predea
statului un kilogram de lână, 100 de ouă și două kilograme carne de
pasăre. Și pentru Dumitru Rusu din comuna Câlnic, județul Gorj, tată a
cinci copii și fără lot în folosință, contractele erau împovărătoare: 10 kg
semințe de dovleac, două kg fasole, 40 kg cartofi, 20 kg legume, șase kg
fructe, 100 litri lapte de vacă, 120 de ouă, o taurină, un porc și cinci kg de
146
pasăre . Lipsa de productivitate a gospodăriilor agricole se dorea a fi
145
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 172/1972, vol. I, f. 14.
146
suplinită prin cote împovărătoare, care sărăceau gospodăriile

individuale.
Neliniștile celor mulți ar fi trebuit să se risipească odată cu anunțarea
programului de dezvoltare a economiei pentru perioada 1976-1980.
„Cincinalul calității” preconiza o creștere a nivelului de trai pentru
lucrătorii din agricultură. Evaluările optimiste porneau de la gradul sporit
de industrializare a agriculturii, dar și a producțiilor record obținute în
147
1976 . Conform statisticilor, veniturile țărănimii crescuseră cu aproape
patru ori față de cele din 1950. Până în 1980, se prevedea o majorare a
retribuțiilor pentru cei care lucrau în agricultură cu cel puțin 30% (ele
variau în funcție de treptele de încadrare, categoriile profesionale etc.). Nu
erau uitați nici pensionarii, care aveau să se bucure din ianuarie 1977 de o
majorare cu 20% a cuantumului pensiilor. Pentru cei din zonele necoope-
rativizate, valoarea pensiei se stabilea în funcție de cantitatea produselor
predate către fondul de stat. De asemenea, conform planului de
sistematizare, înfățișarea satelor urma să se schimbe prin reamenajarea
centrelor civice și construcția de noi locuințe, necesare pentru cazarea
148
specialiștilor (tehnicieni, ingineri, maiștri etc.) .
Rețele de canalizare, construcția de noi școli, centre culturale,
continuarea electrificării anunțau un ritm accelerat de modernizare al
satelor românești. Tonul programului era mai mult decât optimist:
„Toate acestea vor conferi satelor noastre un aspect mai modern,
asigurând populației rurale un nivel de civilizație din ce în ce mai ridicat,
accelerând procesul de apropiere treptată a condițiilor de viață de la sate
149
de cele de la orașe” . Realitatea cooperatistă însă nu ținea pasul cu
tonul triumfalist al propagandei oficiale. Cooperativele nu reușeau să-și
îndeplinească planurile de producție, gospodăriile individuale se sufocau
sub povara cotelor camuflate sub forma contractelor cu statul, iar mari
suprafețe de teren rămâneau necultivate. Țăranii furau din CAP-uri
pentru ca, ulterior, aceleași produse să fie cedate în contul contractelor
sau vândute pe piața liberă.
147
„Cu privire la programul de creștere a veniturilor lucrătorilor din agricultura de
stat, ale țărănimii cooperatiste și ale țăranilor din zona necooperativizată”, în
148
Ibidem, f. 6.
149
Ibidem, f. 7.
Penuria a cuprins treptat și lumea satelor, începutul anilor ’80 stând

sub semnul stagnării producției și al perpetuării furturilor. Închiderea
temporară a brutăriilor din mediul rural, precum și raționalizarea
150
cantităților de făină au dus la o explozie a numărului de plângeri .
Țăranii au devenit tot mai dezinteresați de productivitatea CAP-urilor și
GAS-urilor. Campania agricolă din toamna anului 1981 înregistra
întârzieri în recoltarea produselor, ceea ce l-a determinat pe Ceaușescu
151
să ordone „mobilizarea tuturor cetățenilor” . Furturile de pe ogoarele
colectivizate erau pe deplin cunoscute de Nicolae Ceaușescu, care a
dispus în octombrie 1981 reevaluarea indicilor de producție și elaborarea
unor programe speciale, astfel încât comunele aflate în preajma marilor
orașe să se poată aproviziona singure și să se evite astfel dezechilibrele
din piețe și magazine. Pentru a descuraja practica cumpărării pâinii de la
oraș și folosirea acesteia pe post de furaj pentru animale, Ceaușescu a
cerut diversificarea sortimentelor din panificație și creșterea prețurilor:
„(…) nimeni nu o să cumpere, totuși, cu 7 lei kg aceste specialități ca să le
dea animalelor. Deci, facem mai multe specialități mai cu seamă în
orașele mari: Capitală, în Cluj, în Iași. (…) În felul acesta rezolvăm
această problemă. Celui care vine din sat nu-i dau pâine, dar dacă vrea o
chiflă sau un corn, poate să le cumpere. Acestea trebuie să le găsească
152
toată lumea” .
În ciuda ordinelor venite de sus, strângerea recoltei s-a prelungit
până în noiembrie din cauza ploilor și a lipsei de combustibili. Cotele
contractuale pentru fondul de stat nu fuseseră predate, țăranii fiind
preocupați să-și realizeze stocuri pentru propriile gospodării. Ceaușescu
a ordonat în ședința CPEx din 18 noiembrie măsuri energice pentru a-i
convinge pe țărani să-și predea cotele și să participe la strângerea
recoltei: „(…) să se constituie colective de activiști care să se deplaseze pe
teren pentru a controla, îndruma și sprijini concret strânsul în întregime
150
151
„Protocolul nr. 17 al ședinței Comitetului Politic Executiv din 20 octombrie 1981”
în Ibidem, dosar 79/1981, f. 3v.
152
Ceaușescu a cerut prim-secretarilor județeni stoparea fenomenului speculei cu
cereale: „Să vă așezați și să nu plecați de aici până nu clarificați toate problemele:
dacă nu clarificați veniți la mine sau îmi raportați mie și să clarificăm toate
problemele. În felul acesta trebuie să procedăm”. Vezi „Protocolul nr. 17 al ședinței
Comitetului Politic Executiv din 20 octombrie 1981” în Ibidem, f. 41v.
a recoltei până în ziua de 22 noiembrie și îndeplinirea corespunzătoare a

153
sarcinilor trasate de conducerea partidului” . Programul de autoapro-
vizionare teritorială obliga toate unitățile colectiviste să obțină recolte
record și să asigure „strângerea, transportul și depozitarea în bune
condiții și fără pierderi a recoltei și înlăturarea oricăror forme de risipă,
154
degradare sau distrugere a produselor agricole” . Înăsprirea legislației și
a sancțiunilor nu a crescut productivitatea unităților cooperatiste. Se
raportau în continuare pierderi mari la efectivele de animale, din cauza
bolilor și a lipsei furajelor, necultivarea terenurilor, perpetuarea
155
furturilor și a speculei cu produse agricole . Era și cazul lui Dumbravă
Stănică, fost director la IAS Cotești, care intrase în atenția comisiilor de
anchetă pentru o fraudă de aproape o jumătate de milion de lei obținuți
156
din depozitarea și comercializarea vinului .
Problemele din agricultură au intrat în atenția conducerii de partid
într-o ședință specială convocată în mai 1982. Ezitărilor primilor
secretari referitoare la îndeplinirea planurilor de producție, Ceaușescu
le-a răspuns printr-un ordin scurt: „(…) fiecare cooperativă, fiecare
întreprindere de stat, fiecare comună trebuie să participe, de la mic la
mare, de la 7 ani până la 90 de ani, să participe la muncă, tot ce este în
157
stare să muncească” . Conform secretarului general, producțiile record
trebuiau obținute cu orice preț. Iar ele se obțineau prin „raportări
telefonice”. Silviu Curticeanu arăta că pentru a potoli furiile lui Nicolae
Ceaușescu, Constantin Manea uniformiza producția pe întreaga țară „de
ajungea Bistrița Năsăud ori Maramureșul să realizeze aceleași producții
158
la hectar ca Ialomița, Banatul sau Dobrogea” .
153
„Protocolul nr. 19 al ședinței Comitetului Politic Executiv din 18 noiembrie 1981”
în Ibidem, dosar 86/1981, ff. 3f.
154
Vezi „Hotărârea nr. 3/1981 referitoare la „Programul privind autoconducerea și
autoaprovizionarea teritorială pentru asigurarea populației cu produse agricole
animale și vegetale pe perioada 1982-1985” și la „Programul privind aprovizionarea
populației cu produse agroalimentare și bunuri industriale de consum pe trimestrul
IV/1981 și semestrul I/1982” în lege5.ro/Gratuit/g44domru/hotararea-nr-3-1981
(accesat la 11 iulie 2015).
155
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 13/1982, ff. 140.
156
Ibidem, f. 142v.
157
„Stenograma consfătuirii de lucru de la Comitetul Central al PCR pe probleme de
industrie și agricultură din 15 mai 1982”, Ibidem, dosar 26/1982, f. 3f.
158
Silviu Curticeanu, op.cit., p. 177.
O altă soluție la care Ceaușescu a ținut foarte mult a fost creșterea

producției de iepuri, potrivită în opinia sa pentru rezolvarea consumului
intern de carne: „(…) neapărat să luăm măsurile să realizăm cele 40-50
milioane bucăți de iepuri de casă, și deja anul viitor trebuie să avem
masiv, care costă mai ieftin ca puii, are carnea mai bună, inclusiv
159
exportul este mai bun și obținem și blana” .
Condițiile climaterice de la mijlocul anilor ’80 au îngreunat situația
din agricultură. Producțiile record și întrecerile socialiste alimentau
imaginea propagandistică a unei agriculturi eficiente și productive.
Introducerea culturilor de soia era pentru Ceaușescu soluția ingenioasă
160
pentru rezolvarea crizei alimentare . Consumul populației trebuia
diminuat astfel încât să fie asigurate cantitățile prevăzute pentru export.
În decembrie 1986, atunci când s-a discutat raportul cu privire la
proiectul planului de dezvoltare a agriculturii, industriei alimentare,
silviculturii și gospodăririi apelor, se constatase că din prevederile inițiale
pentru asigurarea bazei furajere fusese îndeplinită numai a zecea parte,
161
ceea ce însemna compromiterea întregii producții animaliere . Nici
situația contractărilor nu era mai bună, fiind înregistrate doar 15-20%
din valoarea acestora. Revoluția agrară anunțată de Ceaușescu, care
presupunea obținerea unor producții record, atât la cereale, cât și în
zootehnie a însemnat împovărarea gospodăriilor individuale. Gheorghe
Vagner din Oradea consemna amar într-o scrisoare trimisă la București
că „revoluția agrară a început să se facă prin congrese și conferințe, nu pe
162
câmp” . Nu puține au fost amenințările cu arderea recoltei dacă nu se
relaxa sistemul cotelor și nu erau crescute retribuțiile pentru muncă.
Un bilanț realizat în martie 1989 indica un grad de îndatorare foarte
mare al tuturor CAP-urilor, ceea ce l-a determinat pe Ceaușescu să
163
anuleze toate creditele nerambursate până în 1981 . Dacă în 1981
agriculturii îi fuseseră acordate credite în valoare de 71 miliarde lei, în
anii 1987 și 1989 cifra ajunsese la 165 miliarde lei. Situație inadmisibilă în
159
160
161
„Stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv din 5 decembrie 1986”, în
Ibidem, dosar 92/1986, ff.
162
Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…”…, pp. 162-163.
163
Vezi ședința CPEx din 17 martie 1989, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția
Cancelarie, dosar 17/1989, f.27v.
opinia lui Ceaușescu, care a propus înlocuirea sistemului de creditare

prin acordarea de avansuri. Haosul din economie și sistemul financiar au
dus în primăvara anului 1989 la schimbarea din funcție a guvernatorului
Băncii Naționale, Florea Dumitrescu, a președintelui Băncii pentru
Agricultură și Industrie Alimentară, Nicolae Eremia, și a ministrului de
Finanțe, Gheorghe Paraschiv. Pentru a veni în ajutorul gospodăriilor
individuale, sărăcite în urma contractelor împovărătoare, liderul
partidului a dispus în octombrie 1989 să se asigure pentru fiecare
membru al familiilor de cooperatori câte 200 kg de grâu și 300 kg po-
164
rumbi știuleți . Fusese un an agricol bun, iar țăranii se puteau bucura,
în preajma celui de-al XIV-lea Congres, de generozitatea partidului.
Depășirile de plan: o luptă imposibilă

Raportările false și stabilirea unor indicatori de producție nerealiști
au produs nenumărate disfuncționalități în industrie. De la marii giganți
la micile fabrici, depășirea planului s-a transformat într-o cursă contra-
cronometru. Scrisorile din industrie semnalau situațiile imposibile, dar și
soluțiile „ingenioase” găsite de administratori pentru a raporta producții
record. Inovațiile și invențiile aveau rolul de a diminua costurile de
producție exagerate și de a îmbunătăți calitatea produselor. Rezultatele
au fost însă dezamăgitoare, iar mișcarea inovatorilor, lansată cu
entuziasm la sfârșitul anilor ’50, aproape că-și pierduse suflul în numai
câțiva ani. Între timp fusese adaptată nevoilor directorilor de fabrici
interesați de achiziționarea de titluri științifice și patente de invenție.
Directorul Uzinelor Chimice din Râșnov era denunțat de unul dintre
angajați că „frâna activitatea de cercetare științifică, invenții și inovații
cerând să fie recunoscut coautor la toate temele și propunerile abuzând
165
de funcția sa, persecutând pe cei ce nu se supun dorințelor lui” .
Lupta cu indicii de plan s-a dovedit istovitoare. În cursul anului
1967, bătălia fusese pierdută din cauza deficiențelor în organizarea pro-
ducției, în special a nerespectării normelor tehnologice. Rezultatul, tot
mai multe produse slabe calitativ. La uzinele „Oțelul Roșu” din Brașov se
164
Ședința CPEx din 20 octombrie 1989, în Ibidem, dosar 66/1989, f. 2v.
165
scrisorile și răspunsurile lucrate”, Ibidem, dosar 181/1966, fila 15.
166
înregistraseră 5.227 tone pierderi de oțel . Raportările fictive și
întrecerile pentru depășirea planurilor de producție au avut consecințe
negative prin creșterea rebuturilor și a consumurilor exagerate de
materii prime. Existau situații când fabricile raportau depășiri ale
planurilor de producție fără să le finalizeze pe cele deja asumate.
Rapoartele din 1968 semnalau existența unui fenomen care luase
amploare, specula cu mașini, ceea ce a obligat Ministerul Comerțului
Interior să elaboreze norme speciale de vânzare a autoturismelor
167
proprietate personală : „În vederea lichidării neajunsurilor care se mai
manifestă în activitatea economică a unor întreprinderi industriale,
șantiere de construcții, unități de transporturi și telecomunicații, este
necesar ca organele de partid să mobilizeze toți factorii de răspundere
pentru realizarea la timp și în bune condiții a indicilor de plan,
reducerea consumului de materii prime și materiale, respectarea
168
condițiilor de calitate a produselor și creșterea eficienței economice” .
Ridicarea nivelului calitativ al produselor, respectarea disciplinei
contractuale și economisirea de materiale și materii prime au fost mizele
programului industrial lansat la cel de-al X-lea Congres al partidului.
Entuziasmul din sala congresului a fost diminuat de întârzieri în livrarea
de strunguri de la uzinele din Arad, de depășirea termenului de livrare a
utilajelor de către uzinele de la Reșița, „Vulcan” și „23 August”, a
utilajelor tehnologice pentru combinatul de la Galați, de nerespectarea
disciplinei tehnologice, creșterea rebuturilor, de neîndeplinirea
169
planurilor de producție și de raportările fictive . Simple accidente
acoperite de scrisorile entuziaste, care continuau să raporteze depășiri
de plan, raționalizări ale consumului și noi inovații care ridicau calitativ
valoarea industriei românești.
Neajunsuri se regăseau și în cele 1943 de scrisori referitoare la
problemele din industrie centralizate, în 1970, de Secția Scrisori și
166
„Informare privind activitatea de examinare și rezolvare a propunerilor,
sesizărilor și cererilor oamenilor muncii, primite în cursul anului 1967”, în Ibidem,
dosar 66/1968, f. 141.
167
Dacă la achiziționare se plătea în jur de 7.600 de lei, un autoturism putea fi
vândut cu 17.000 sau chiar 26.000 lei. Ibidem, dosar 244/1968, f. 5.
168
Ibidem, f. 6.
169
Ibidem, dosar 189/1969, ff. 1-18.
170
Audiențe . Calitatea slabă a produselor și consumul prea mare de
materii prime continuau să se mențină în fruntea listei sesizărilor.
Controalele, destituirile și sancțiunile cu vot de blam nu rezolvau o
problemă sistemică a industriei românești, pentru care rentabilitatea
continua să rămână o provocare. Cele mai multe plângeri s-au îndreptat
către industria ușoară, ale cărei produse ar fi trebuit să stimuleze
consumul unei societăți socialiste tot mai prospere. Televizoarele,
radiourile, plitele electrice, mașinile de spălat, dar și articolele de
îmbrăcăminte și încălțăminte erau de nefolosit. Prețurile mari, calitatea
îndoielnică și numărul redus de ateliere de reparat au dus la numeroase
plângeri din partea celor care nu se puteau bucura pe deplin de efectele
modernizării. Pentru a stopa pierderile din industrie, dar și pentru a
pune capăt haosului din administrația marilor complexe industriale, în
martie 1970 erau adoptate legile referitoare la organizarea disciplinei
muncii și controlul calității produselor. Cu toate acestea, numărul celor
care s-au adresat conducerii partidului în probleme de industrie a
continuat să crească și în 1971. Conform raportului anual, se număraseră
3165 de intervenții prin scrisori și audiențe, prin care erau semnalate
deficiențe în organizarea fluxului de producție. Industria continua să
rămână blocată în defecte de producție. Nu funcționau televizoarele,
mașinile de spălat, aparatura electro-casnică era distribuită cu defecte de
fabricație, iar calitatea produselor de îmbrăcăminte și încălțăminte lăsa
171
de dorit . O notă a Secției Scrisori și Audiențe, din 14 decembrie 1971,
semnala îngrijorarea crescândă a petenților față de incapacitatea
partidului de a „combate neajunsurile” (risipa de materii prime,
comportamentul abuziv al aparatului birocratic, folosirea inventarelor
fabricilor în folos personal, generalizarea furturilor și a traficului de
172
influență, raportări fictive ale indicilor de producție) . Era și cazul unei
anonime trimisă de la Fabrica de scule din Râșnov, în care se arăta că
directorul Radu Ștefan obișnuia să raporteze fictiv îndeplinirea planului,
avea „atitudine respingătoare” față de muncitori, folosea mașina
instituției, primea cadouri și consuma băuturi alcoolice. La Metalo-
Chimica din Galați, un șef de atelier se dovedise a fi cu mult mai inventiv
170
Ibidem, dosar 141/1970, f. 3-7.
171
172
Ibidem, f. 13.
și productiv în folos propriu: întocmea devize cu valori mai mici și își

173
instalase la domiciliu un dispozitiv de presat tablă .
Îndeplinirea cincinalului în patru ani și jumătate a fost una dintre
promisiunile care s-a regăsit în scrisorile entuziaste adresate în cursul
anului 1972 secretarului general. Depășirea indicilor de plan era direct
proporțională cu numărul rebuturilor. Televizoare și radiourile
nefuncționale, fabricate la „Electrotehnica” București, frigidere cu piese
lipsă produse de fabrica din Găești, autoturisme Dacia 1000 cu defecte
ieșite direct de la Pitești, mobilă dezmembrată de la fabricile din Târgu
Secuiesc, Bacău și Iași, încălțăminte de o calitate îndoielnică produsă la
174
București, Râmnicu Sărat, Mediaș . Anonimele semnalau abateri
repetate de la morala și principiile vieții în socialism: „S-a constatat că
unele cadre au manifestat tendințe de căpătuială, sustrageri de
materiale, încălcarea normelor de conduită morală față de familie și
societate, ori principiul muncii colective, au favorizat la salarizare unele
rude, prieteni, au persecutat pe unii salariați care au luat poziție critică
175
față de lipsuri” .
Raționalizările și economisirile, văzute ca soluții pentru crearea unei
industrii performante și productive, nu se potriveau cu risipa de
materiale și neglijarea planurilor de producție. Instalațiile și utilajele noi
nu erau folosite, ceea ce ridica și mai mult costul pierderilor. Mișcarea
artistică de amatori care luase amploare la începutul anilor ’80 afecta
productivitatea muncii în fabrici și ateliere: „Din unele întreprinderi
miniere, chimice și unități constructoare de mașini din județele Gorj,
Maramureș, Neamț, Argeș s-a semnalat că în secțiile de producție sunt
încadrați numeroși sportivi, muzicanți și alți componenți ai formațiilor
artistice ale întreprinderilor respective, care perioade îndelungate lipsesc
din producție sau alții, cum sunt componenții unor echipe de fotbal care
176
nici nu cunosc locul de muncă pentru care sunt retribuiți” .
„Raportul privind îndeplinirea Planului național unic de dezvoltare
economico-socială a RS România pe anul 1980 și pe întregul cincinal
1976-1980”, prezentat în ședința CPEx din 28 ianuarie 1981, a însemnat o
173
Ibidem, f. 14-15.
174
175
Ibidem, f. 6.
176
evaluare a stării reale a economiei românești. După ce a ascultat toate

rapoartele prezentate pe principalele ramuri industriale, Ceaușescu nu
și-a ascuns nemulțumirea față de scăderea economică înregistrată
consecutiv în anii 1978-1979-1980. În opinia sa, criza mondială afectase
economia românească, dar nu fusese determinantă pentru eșecurile
acesteia: „S-a vorbit aci că problemele ar fi legate de prețul la petrol.
Tovarăși, ca să fim cinstiți, nu este așa, nu stau așa lucrurile: nu prețul la
petrol a fost problema. Dacă lucram bine și valorificam superior
materiile noastre prime puteau fi compensate prețurile la petrol printr-o
valorificare mai bună a metalului în construcția de mașini, în metalurgie,
printr-o valorificare mai bună în textile, a lemnului și a celorlalte
produse cu un grad mai mare de valorificare; deci, realizând producții de
177
calitate mai superioară, cu un nivel tehnic mai mare” . România ieșise
de pe piața britanică, ca urmare a rebuturilor la exportul de camioane și
de pe piața vest-germană și belgiană la cele de mașini. Totodată, se
înregistrase și o creștere a datoriei externe, Ceaușescu cerând reducerea
cu cel puțin un miliard de lei a cuantumului acesteia în 1981. Începea un
deceniu care a stat sub semnul acțiunii celor trei R: recuperare, recon-
diționare, refolosire. Partidul a organizat ample campanii propagan-
distice, de lămurire a populației asupra necesității reducerii consumului
178
de energie, a raționalizării materiilor prime și a combaterii risipei .
Emisiuni difuzate la radio și televiziune, anchete în „Scânteia”, proiec-
tarea de filme documentare și diapozitive, conferințe publice, simpo-
zioane au constituit arsenalul campaniilor de raționalizare a consmului.
Dorința lui Ceaușescu de a crește volumul încasărilor din
exporturi și de a demonstra că industria românească era una
performantă s-a lovit de refuzul partenerilor externi de a accepta
produse cu defecte de fabricație. În centrul unui scandal s-a aflat, în
1982, Ministerul Metalurgiei, care încheiase contracte cu firme
177
Ibidem, dosar 8/1981, ff. 13 și urm; vezi și „Comunicatul cu privire la îndeplinirea
planului național unic de dezvoltare economico-socială a Republicii Socialiste
România, în perioada 1976-1980”, Ibidem, ff. 125-146.
178
„Raport privind acțiunile organizatorice și politico-educative întreprinse de
organele și organizațiile de partid, în trimestrul I 1981, în vederea aplicării
indicațiilor conducerii partidului referitoare la reducerea consumurilor de materii
prime, materiale, combustibil și energice, în Ibidem, Secția Organizatorică, dosar
23/1981, ff. 8-10f/v.
germane, americane, italiene, sud-americane ce nu puteau fi onorate

din cauza nerespectării de către partea română a indicilor de
fabricație. Dintr-un contract încheiat cu o firmă americană, în
valoare de 22 milioane de dolari, fuseseră recuperați numai 1,5
milioane. Partea americană reclamase defecțiuni de fabricație la
179
2.700 tone tablă dintr-un total de 52.000 tone livrate .
Ceaușescu nu s-a lăsat descurajat și a insistat pentru creșterea
exporturilor și diversificarea produselor industriei ușoare autohtone
prin încurajarea cooperativelor meșteșugărești, a micilor meșteșugari
și a micii industrii. Prin exploatarea resurselor fiecărui județ,
Ceaușescu preconiza în numai șapte luni o creștere cu 5-6 miliarde a
producției suplimentare: „Trebuie să descentralizăm, fiecare județ să-
și producă confecțiile de care are nevoie și să lărgim sortimentele
acestea de artizanat, de cusături, de țesături, de tricotaje de mână și
așa mai departe. În fiecare județ, pe seama micii industrii, a muncii la
domiciliu. Nu ne costă nimic decât materialul și munca. Nu mai
plătim nici energia, nici regia, nici director, nici contabil, nici pe cel
180
de la calculator și așa mai departe” . Mica industrie era, în opinia
liderului partidului, soluția pentru redresarea economiei intrată în
criză. Bunăstarea populației se traducea prin reînvierea tradițiilor
locale și a bucuriilor oferite de o existență simplă: mobilier din nuiele
179
Din cauza condițiilor de transport și depozitare, tabla ruginise și se îndoise.
Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 33/1982, ff. 21-22f/v. Începând anii 80, situația
exporturilor românești a devenit problematică pentru toate categoriile de produse
destinate piețelor externe. Într-un denunț anonim expediat la Secția Scrisori și
Audiențe, la 13 august 1983, se arăta că Întreprinderea de Comerț Exterior
„Fructexport” înregistrase pierderi masive, devizele convertibile fiind realizate
numai în proporție de 30-40%. Legumele de seră nu se vindeau sau se vindeau sub
prețurile de plan (în cele mai bune dintre cazuri), iar mare parte din transporturile
de fructe erau fie returnate, fie distruse: „Returnările de vagoane de la frontieră sunt
de ordinul sutelor, miilor și mai ales de la granițele Austriei, RFG, Elveției etc. Le
plimbăm până la frontieră, le plimbăm până în Olanda, RFG, Austria etc., nu le
cumpără nimeni, nu știm cum să le vindem și le îngropăm sau le distrugem în unele
țări. A se cerceta căpșunile, vișinele, cireșele care plimbate prin toate colțurile lumii
au ajuns la gunoi într-un bun sfârșit. În țară aproape că nu le-am văzut și nici gustat,
dar am preferat să le aruncăm pur și simplu din vina celor puși să conducă destinele
Fructexportului”. Ibidem, dosar 98/1983, f. 45-46f/v.
180
industrie și agricultură din 15 mai 1982”, Ibidem, dosar 26/1982, f. 32f.
de răchită și încălțăminte din rafie și paie. Silviu Curticeanu, șef al

Secției Cancelarie, consemna amar în memoriile sale că „economia se
transformase într-un fel de băcănie rurală în care nimic nu scapă
băcanului șef, de la producția de mașini și utilaje la producția de
pâine și halva, de la producția de costume și paltoane la cea de
ciorapi și batiste, de la producția de garnituri de mobilă la cea de
181
scaune sau taburete izolate” .
Exploatarea la maximum a resurselor economice ale țării prin
raționalizarea consumului intern, reducerea datoriei externe și creșterea
încasărilor din exporturi erau nerealiste în contextul economic
internațional al începutului de ani ’80. Într-o amplă sinteză transmisă lui
N. Ceaușescu, Emilian Dobrescu arăta că planurile de producție propuse
pentru 1983 trebuiau revizuite și adaptate tendințelor economiei
mondiale: „Experiența din anii trecuți a demonstrat că planificarea unor
creșteri de producție fizică fără capacitățile necesare și includerea lor în
balanțele materiale nu numai că nu a exercitat un rol mobilizator în
economie, ci – dimpotrivă – a contribuit la dezorganizarea aprovizionării
182
tehnico-materiale, cu efectele bine cunoscute” . Mai mult, se impunea
o revizuire a industriei grele și adaptarea produselor acesteia la cerințele
pieței internaționale. România întâmpina deja dificultăți în exportul
acestor produse, ceea ce obliga la o reducere a cantităților: „Planificarea
unor producții fără desfacere ar avea nu numai dezavantajul blocării
unor resurse de materii prime și materiale, dar nici nu ar stimula
procesul de restructurare a sectoarelor respective, întreprinderile și
centralele prevalându-se de prevederile planului pentru menținerea
183
vechiului profil de fabricație” . Nici în agricultură nu se înregistrau
181
Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite…, p. 167.
182
„Unele problemele legate de proiectul planului pentru 1983”, în Ibidem, dosar
78/1982, f. 29f. Cu 10 ani în urmă, Emilian Dobrescu depusese pe masa
secretariatului proiecte de prognoze de dezvoltare a României până în anul 2000.
Erau prezentate direcțiile care aveau să influențeze decisiv economia românească:
explotarea unor noi resurse; investiții în cercetare și noi tehnologii; o judicioasă
utilizare a resurselor energetice; modernizarea atât a industriei, cât și a agriculturiii.
În privința populației și resurselor de muncă, E. Dobrescu preconiza o creștere a
numărului de locuitori la 24-25 de milioane pentru începutul anului 1990. ANIC,
Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, dosar 36/1973, ff. 1-30.
183
„Unele problemele legate de proiectul planului pentru 1983”, în Ibidem, dosar
78/1982, f. 29v.
progrese, programul autoaprovizionării teritoriale creând numeroase

dezechilibre mai ales la nivelul asigurării producției de carne pentru
fondul pieței și exporturi. Emilian Dobrescu atrăgea atenția că progresul
economic ar fi fost asigurat de calitatea superioară a produselor,
reducerea consumurilor de către marile platforme energofage,
valorificarea materiilor prime, scăderea cheltuielor de producție. Un
raport corect între calitate și cantitate ar fi dus la o creștere economică și
la mai puține privațiuni pentru populație. Dar propunerile sale nu au
fost luate în seamă de Ceaușescu, Emilian Dobrescu demisionând din
funcția de președinte al Comitetului de Stat al Planificării.
Ceaușescu nu a ținut cont de avertismentele specialiștilor și a
crescut presiunea asupra industriei. Susținerea unei industrii mari
consumatoare de energie s-a realizat în detrimentul condițiilor de viață
ale populației. În noiembrie 1983, Ceaușescu recunoștea, în cadrul unei
ședințe a CC, că dezvoltarea generală a economiei se situa, în ciuda
184
tuturor eforturilor, sub prevederile planului . Cantitățile de energie
erau insuficiente pentru susținerea industriei din cauza lipsei de apă și a
nerentabilității centralelor pe cărbune. Seceta afectase și producția
agricolă, ceea ce sporea și mai mult dificultățile unei economii aflate în
criză. Reducerea datoriei externe rămânea unul dintre obiectivele
partidului, fiind anunțată o reducere a acesteia cu 25% în cursul anului
1984. Pentru a opri risipa, Ceaușescu a dispus folosirea tuturor capaci-
tăților existente prin redistribuirea instalațiilor, utilajelor și mașinilor
nefolosite în alte fabrici și a interzis reutilarea celor care nu-și
185
îndeplineau planul de producție . Importurile erau permise numai în
cazuri excepționale.
Calitatea produselor a făcut obiectul unei hotărâri speciale a CPEx,
emisă la 24 februarie 1984, prin care se decidea sporirea controlului în
toate fazele de execuție, dotarea unităților de producție cu standuri de
probe, modernizarea tehnologiilor, responsabilizarea colectivă și
186
sancționarea celor care nu respectau disciplina tehnologică . La
184
185
Vezi ședința Comitetului Politic Executiv din 24 februarie 1984, în Ibidem, dosar
12/1984, f.1v.
186
„Hotărârea Comitetului Politic Executiv al CC al PCR cu privire la intensificarea
acțiunilor și măsurilor tehnico-organizatorice și politice în vederea înfăptuirii
începutul anului 1985, Ceaușescu constata că niciunul dintre județele

țării nu îndeplinise indicii stabiliți în planurile de producție.
Raționalizările de energie, folosite ca pretext de primii secretari județeni,
nu erau în opinia secretarului general argumente care să justifice
„rămânerile în urmă”.
Pentru a spori eficiența și a crește și mai mult presiunea asupra
populației, Ceaușescu a dispus organizarea unor întâlniri lunare cu primii
187
secretari în care să fie analizate situațiile din industrie și agricultură . De
asemenea, situația dificilă în care se afla populația ca urmare a raționa-
lizărilor de energie a fost catalogată de Ceaușescu ca „simplă demagogie”.
Oprirea procesului de producție și nefolosirea forței de muncă a populației
echivalau cu sabotajul economiei socialiste: „Nu e nicio nenorocire dacă
îmbracă un pulover în casă, inclusiv noaptea, și se culcă cu un pulover
188
cum au făcut și alții” . Toate localurile publice urmau să fie închise
pentru a fi economisită energia și pentru a ajuta industria: „Repet, tovarăși,
mai bine să nu aibă omul, închidem toate prăvăliile, noaptea să stea în
întuneric decât să lăsăm fabricile. Nu-i nevoie să fie în magazine, să le
luminăm noaptea, mai ales acolo unde avem greutăți. Chiar suplimentar
pe străzi, că oamenii vor înțelege, ca să meargă producția, să asigurăm
producția, iar gazele la fel, în primul rând producția și pe urmă toate
189
celelalte” . O „hotărâre-chemare” adresată tuturor oamenilor muncii în
noiembrie 1986 îndemna la mobilizarea generală pentru îndeplinirea
Programului de ridicare a nivelului tehnic și calitativ al produselor”, în Ibidem,

dosar 12/1984, ff. 100-104f/v. Într-o notă adițională se preciza că, în cursul anului
1983, Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calității Produselor dispusese
oprirea temporară a fabricării a 55 de autobasculante, cutii de viteze sincronizate;
mașini de rectificat plan, alezat și frezat, radioceptoare portabile, acumulatoare,
anvelope, fire poliamidice saturate, PAL melaminat, încălțăminte, cașcaval, conserve
de carne etc. Pierderile se cifrau la 12,4 miliarde lei, în vreme ce pentru export se
cuantificau 180,4 miliarde lei însumând locomotive, vagoane, autoturisme, tablă
zincată, burlane de tubaj, transformatoare, frigidere, confecții, încălțăminte,
tricotaje, mobilă. Bonificațiile pentru stingerea reclamațiilor externe însemnau 11,2
miliarde lei. Ibidem, dosar 12/1984, ff. 106-108f/v.
187
„Stenograma ședinței de lucru de la Comitetul Central al PCR cu primii secretari
ai comitetelor județene de partid, secretarii cu probleme economice și alte cadre de
conducere”, Ibidem, dosar 5/1985, f. 2f/v și urm.
188
Ibidem, f. 2-3f/v.
189
Ibidem, f. 12v.
calitativă și eficientă a indicatorilor planului unic de dezvoltare a

190
economiei stabiliți pentru primul an al celui de-al optulea cincinal .
Obiectiv greu de îndeplinit, în condițiile în care întreaga
industrie intrase în blocaje de producție. Ilustrativă este o sesizare
anonimă trimisă în decembrie 1986 Secției Scrisori și Audiențe de la
Întreprinderea de tractoare și mașini agricole din Craiova. În
documentul de peste 50 de pagini erau analizate în capitole distincte
cauzele care împiedicau întreprinderea să-și îndeplinească planul, să
respecte indicii de calitate, să reducă costurile de producție și să
scadă numărul rebuturilor. Industria românească devenise prin
excelență o industrie a rebuturilor. Scrisoarea semnala că, în ciuda
investițiilor și a modernizării utilajelor, productivitatea muncii pe
cap de angajat era de trei ori mai mică decât în 1977, iar rebuturile se
situau uneori la 60-80%: „Nici nu se mai înregistrează operativ toate
piesele rebutate pentru că se bagă mintenaș din nou la retopit, după
ce în prealabil au fost curățate, șablate și ajustate de zeci și zeci de
191
muncitori din turnătorie și alte secții de producție” . Printre cauzele
care afectau producția erau enumerate și condițiile de folosire și
întreținere a utilajelor. Liniile de producție fie nu erau folosite, deși
erau aduse din import, fie nu se respectau condițiile de asamblare,
ceea ce le făcea inoperabile, iar improvizațiile le scoteau pentru
totdeauna din producție. Pentru se păstra iluzia rentabilității, fabrica
găsise o soluție ingenioasă: confecționarea de statui cu Feți Frumoși
pe cai înaripați: „În ultimul timp s-au executat statuiete și statui din
bronz, de câte 60-70 kg bucata pentru onor conducerea noastră și
alți șefi de la organele locale, ce ne apreciază, ne ajută și pun câte o
vorbă bună pentru noi la niveluri înalte. (…) Pentru zelul în exces
dovedit în executarea obiectelor de artă, cei implicați au primit din
fondul întreprinderii prime repetate și consistente pentru… merite
192
deosebite în muncă” . Sesizarea a insistat asupra traficului de
190
„Hotărârea-chemare a Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român
către organizațiile de partid, către toți oamenii muncii și întregul popor, pentru
realizarea la toți indicatorii a planului unic de dezvoltare economico-socială pe anul
1986, primul an al celui de-al 8-lea cincinal”, în Ibidem, dosar 77/1986, ff. 22-26.
191
192
Ibidem, f. 10f/v.
influență, falsificarea datelor de producție, ineficiența controalelor și

administratorilor, folosirea forței de muncă de către directorii fabricii
în interes propriu etc. Fenomene care se regăseau în fiecare unitate
industrială de pe cuprinsul României socialiste. Dovedind un simț
deosebit al umorului, autorul/autorii sesizării îndemnau autoritățile
să găsească soluții pentru înlăturarea deficiențelor și să nu-și
risipească energia pentru a-i identifica și pentru a tulbura astfel și
mai mult apele în fabrică: „Vă solicităm din nou să distrugeți această
«operă de trei parale» că nu se întâmplă nimic dacă la turnătoria
noastră se va perpetua actuala stare de lucruri. Ce mai contează alte
câteva zeci și zeci de milioane aruncate pe apa sâmbetei? Oricum,
până în mileniul următor mai este vreme destulă și până atunci se
vor introduce roboții în turnătorie. Poate se va programa unul care să
fie imparțial și cu o pană măiastră să scrie ultimul capitol. (…) Pentru
că dorim să nu ne luați în serios, vedeți? Că nici nu ne semnăm,
pentru că știm noi, că anonimele sunt opera unor oameni neserioși.
Asta-i părerea generală, dar viața a dovedit de multe ori și altfel, că
193
cele relatate se confirmă” .
Ordinea, disciplina, recuperarea restanțelor, modernizarea
tehnologiilor, reducerea consumurilor și a costurilor de producție,
îndeplinirea contractelor pentru export erau esențiale pentru susți-
nerea ritmurilor de creștere a economiei. Cu toate acestea, Ceaușescu
constata, în noiembrie 1987, perpetuarea dezordinii, risipei și
194
iresponsabilității în sectoarele industriale . Revolta muncitorilor de
la uzina „Steagul Roșu” din Brașov, din 15 noiembrie, era pusă pe
seama abuzurilor Ministerului de Finanțe, care hotărâse să nu
plătească retribuțiile muncitorilor drept sancțiune pentru nerea-
lizarea planului. Conducerea fabricii de autocamioane era respon-
sabilă, în opinia lui Ceaușescu, de încurajarea unor manifestări
193
Ibidem, f. 51-52f/v. Pierderi masive erau raportate în februarie 1987 și la
Combinatul Siderurgic din Călărași, ultima structură energofagă construită în
„Epoca de Aur. Indisciplina, incompetența cadrelor și deficiențele organizatorice
erau indicate ca principale cauze ale pierderilor financiare și neîndeplinirii
planurilor de producție. Totodată, petenții își exprimau suprinderea de a-i vedea
promovați tocmai pe cei care de-a lungul timpului făcuseră obiectul a numeroase
sesizări. Ibidem, ff. 68-76 f/v.
194
Ședința CPEx din 20 noiembrie 1987 în Ibidem, dosar 70/1987, f. 55f.
antistatale și dușmănoase. Cei care ieșiseră în stradă erau simpli

„derbedei” care primejduiseră ordinea în stat prin protestul lor
deschis în stradă: „Sigur, este o cinste pentru marea majoritate a
muncitorilor că din toți cei care lucrau acolo au găsit numai 120-130
de derbedei, că restul toți au refuzat să li se alăture, sigur, este o
cinste, dar este și o rușine că n-au intervenit să-i pună la punct pe
195
acești derbedei și i-au lăsat să plece din uzină” . Numărul celor care
au ieșit în stradă a fost cu mult mai mare, fapt confirmat de cele 400
de persoane arestate de Ministerul de Interne. Vina aparținea în
totalitate conducerii de partid de la nivel de fabrică, întrucât aceasta
nu supraveghease îndeaproape comportamentul muncitorilor.
Ceaușescu a ignorat înrăutățirea condițiilor de viață și a pus revolta
pe seama consumului de alcool: „Și cine vine beat, dat afară din
întreprindere, că acesta strică producția, introduce dezordine! Chiar
ce s-a întâmplat la Brașov, pe lângă multe lucruri, sunt și datorită
influenței băuturilor, mulți au venit beți și au introdus și băuturi în
196
întreprindere” .
Evenimentele de la Brașov și motivele reale care i-au scos pe mun-
citori în stradă au fost puse în umbră de întâmplarea tragică petrecută în
timpul unei partide de vânătoare organizată, la 22 noiembrie, fără
înștiințarea conducerii centrale, de către membrii comitetului de partid
județean Dolj. Moartea prin împușcare a secretarului de partid a stârnit
o adevărată furtună, Ceaușescu ordonând schimbarea întregii structuri
197
de conducere a județului . O altă consecință a fost interzicerea
195
Ibidem, f. 56f.
196
Ședința CPEx din 27 noiembrie 1987, în Ibidem, dosar 73/1987, f. 22.
197
În urma incidentului, primul secretar al Comitetului de partid Dolj, Gheorghe
Matei, îi adresa lui N. Ceaușescu o scrisoare prin care încerca să obțină iertarea:
„Regret profund, mult stimate tovarășe Secretar General că v-am provocat o
supărare atât de mare. Am greșit amarnic într-un moment de rătăcire care nu-i este
permis nimănui și atât mai mult pentru mine în funcția pe care o aveam. Am
prăbușit singur tot ce am adăugat prin ani de muncă, tot ce m-am străduit să pun la
temelia încrederii pe care partidul mi-a acordat-o, dar pe care nu am fost în stare să
o mențin. Nu mi-am putut imagina vreodată că pot aduce o asemenea pată
nedemnă pe munca mea”. Și pentru a fi și mai convingător, Gheorghe Matei
sublinia în finalul scrisorii: „Din aceste momente greu de exprimat în cuvinte, viața
va fi pentru mine un coșmar, pentru că am greșit față de partid. Încrederea pe care
mi-o acordați o voi susține printr-o muncă până la epuizare pentru a mă reabilita în
consumului de băuturi alcoolice în unitățile de stat și distribuirea

198
acestora prin fondurile de protocol . Prăbușirea economiei a fost o
realitate pe care Ceaușescu a fost incapabil să o înțeleagă. Achitarea în
totalitate a datoriei externe nu a condus la redresarea economică atât de
mult visată, ci a accentuat și mai mult cursa raportărilor fictive și a
falsificării datelor economice la nivel central.
Spațiul locativ
Una dintre problemele cele mai apăsătoare ale construcției
socialiste a fost problema spațiilor locative. Criza locuințelor a
alimentat ambiția lui N. Ceaușescu de a deveni primul constructor al
țării și de a deschide cât mai multe șantiere în toate colțurile țării.
Scrisorile reclamau calitatea proastă a blocurilor și condițiile
improprii de locuire pe care cetățenii celei mai fericite țări socialiste
erau obligați să le suporte. 1965 a fost un an de tranziție, în care
moștenirea perioadei precedente urma să fie uitată odată cu
demararea programului de dezvoltare economico-socială anunțat la
Congresul al IX-lea. Rămâneau însă nerezolvate numeroasele cereri
pentru acordarea de locuințe, insuficiente pe fondul mutațiilor
sociale petrecute odată cu procesul de industrializare și urbanizare.
Demararea unui program masiv de construire de noi locuințe nu s-a
situat la nivelul cererii populației. În prima parte a anului 1966 se cons-
tata existența a 8.870 de cereri de locuințe, din care fuseseră rezolvate
199
numai 182 . Pentru a obține fondurile necesare susținerii programului
de dezvoltare urbană, mai ales în zonele industriale, partidul a lansat o
nouă provocare: construirea locuințelor proprietate personală cu ajuto-
fața partidului, a Dumneavoastră, mult stimate tovarășe Secretar General, care

dintotdeauna ne-ați demonstrat grija fără de margini, spiritul umanist pentru om și
problemele lui chiar și atunci când a comis greșeli sau nu și-a făcut pe deplin
datoria”. Lucrurile ar fi putut fi clarificate dacă Ceaușescu i-ar fi acordat o audiență.
Rezoluția pusă de secretarul general pe textul scrisorii consemna sec: „Poate!”.
Ibidem, dosar 101/1987, f. 15-16f/v.
198
Ibidem, f 3f/v.
199
Cele mai multe dintre ele erau trimise din București, Ploiești, Brașov, Sibiu,
Timișoara, Arad, Cluj, Bacău, Iași, Galați, Brăila. „Informare cu privire la problemele
ce s-au desprins din cercetarea sesizărilor și propunerilor oamenilor muncii adresate
conducerii partidului în trimestrul I 1966”, Ibidem, dosar 178/1966, fila 7.
rul statului. În raportul realizat pe luna februarie 1967 se consemna că în

București cererile de locuințe se situau în capul listei doleanțelor venite
din partea cetățenilor necăsătoriți, divorțați sau care doreau să se stabi-
lească în Capitală: „Mulți cetățeni s-au declarat nemulțumiți de pozițiile
stabilite pe tabelele de locuințe întocmite de către comisiile sociale din
200
întreprinderi și instituții” . Raportul din primul semestru al anului 1967
înregistra aproape o dublare a cererilor de locuințe, 2457 de cetățeni soli-
citând acordarea de spații locative: „Un aspect nou, față de anii trecuți, îl
constituie faptul că la audiențe se prezintă mai mult femei – uneori aduc
cu ele toți copiii – cu certificate medicale precum că sunt gravide și
ridică în discuție măsurile stabilite referitor la creșterea natalității,
201
insistând să li se atribuie locuințe corespunzătoare familiilor lor” .
Dublarea cererilor era pusă pe seama creșterii numărului celor care nu
mai doreau să locuiască cu părinții sau intenționau să se mute din
comunele urbane în orașe. Luarea în spațiu contra cost și încheierea
unor căsătorii fictive au eludat restricțiile referitoare la migrarea forței de
muncă necalificate către marile orașe, ceea ce a dus în timp la o supra-
aglomerare a locuințelor. În 1967, în București se înregistrau 109.467
cereri de locuințe, în vreme ce se preconiza construirea a doar 13.500 de
202
apartamente .
Numărul cererilor a crescut, ceea ce a obligat autoritățile să
elaboreze, în mai 1968, un set de legi care reglementa construirea de
locuințe pentru populație, stabilea condițiile de construire a celor
proprietate personală, case de vacanță și pensiuni și încerca să pună în
ordine în relația chiriași-proprietari. Efectele imediate ale legii au
constat în cereri de restituire a proprietăților confiscate în primii ani ai
regimului comunist. Numai în București fuseseră înregistrate peste
203
20.000 de astfel de cereri . În raportul din 14 februarie 1969 se arăta că
„mulți din acești proprietari au avut funcții în vechiul aparat de stat,
ofițeri deblocați, foști negustori, liber profesioniști. În municipiul
București unii din aceștia au casele situate în zonele lacurilor Herăstrău
200
201
„Informare privind activitatea sectorului de audiențe din cadrul Secției Scrisori și
Audiențe a CC al PCR pe trimestrul I 1967”, în Ibidem, dosar 194/1967, ff. 73.
202
Ibidem, f. 100.
203
Ibidem, dosar 244/1968, f. 67 și 74.
și Floreasca, Piața Aviatorilor, Cartierul Cotroceni sau arterele centrale în

care locuiesc ca chiriași, în mare parte de ani de zile, activiști de partid și
salariați din aparatul de stat, cărora proprietarii nu le pot oferi în schimb
204
locuințe similare” .
La nivel național, 68.568 de cetățeni ceruseră prin scrisori și
audiențe informații suplimentare referitoare la construirea de
locuințe proprietate personală sau acuzau calitatea slabă a locuin-
țelor noi primite de la fondul de stat. Era reclamată starea precară a
instalațiilor sanitare și de încălzire, a izolațiilor, a finisajelor, tâmplă-
riei și a alimentării cu apă. O scădere ușoară a cererilor de locuințe
s-a înregistrat în 1969, dar se înmulțiseră conflictele dintre chiriași și
205
proprietari . Un an mai târziu, se constata o scădere ușoară a
numărului celor care doreau o casă din fondul locativ de stat.
Cererile continuau să vină din partea celor care aveau mulți copii,
dar și a sinistraților, care în urma inundațiilor din vara anului 1971 își
pierduseră casele și avutul. Dezorganizarea în distribuirea de noi
loturi pentru case și materiale de construcție i-a nemulțumit pe cei
206
afectați de inundații . Furturile materialelor de construcții, distri-
buirea ajutoarelor primite din partea statului sau din străinătate,
ritmul încet al despăgubirilor au făcut obiectul a numeroase plângeri
207
adresate conducerii partidului
Propunerile venite din partea populației vizau: corelarea
structurii apartamentelor cu nevoile populației (construirea de
apartamente cu două sau trei camere și renunțarea la cele cu confort
scăzut), fixarea unei grile de repartizare care să avantajeze familiile
208
cu mulți copii și suplimentarea planului de construcții . Plângerile
au continuat să curgă și în 1971, cele mai multe fiind înregistrate în
București. Chiar dacă exista un Oficiu pentru construirea de locuințe
204
Ibidem, f. 67.
205
Conform raportului se număraseră 58. 912 intervenții (scrisori și audiențe).
Ibidem, dosar 189/1969, f. 195.
206
Ibidem, dosar 141/1970, f. 147.
207
Inundațiile din primăvara anului 1970 au dus la mobilizarea organizațiilor
internaționale care au trimis către România ajutoare alimentare, îmbrăcăminte,
medicamente, produse de uz casnic, și au donat bani pentru refacerea gospodăriilor.
Ibidem, dosar 174/1971, f. 115-118.
208
Ibidem, dosar 141/1970, f. 167.
proprietate personală, obținerea acesteia de către cei care își plătiseră

contribuțiile rămânea un vis. Termenele de finalizare erau adeseori
depășite, iar calitatea construcțiilor și a finisajelor improprii pentru
locuit: fațade neterminate, materiale de construcții slabe calitativ,
pardoseli cu denivelări și tâmplărie cu defecte, instalații sanitare care
nu puteau fi folosite, panouri din prefabricate fisurate, structuri de
rezistență șubrede, iar în unele cazuri, blocurile nu erau conectate la
rețeaua de apă caldă și energie electrică. Raportul constata că
„lucrările de remedieri sunt foarte costisitoare, aceste este motivul
209
principal pentru care aceste lucrări nu se efectuează” . Ca măsură
reparatorie, dar și pentru sporirea disciplinei în construcții, se propu-
nea trecerea Oficiului pentru construirea de locuințe proprietate
personală din subordinea consiliilor populare în cea a Casei de
Economii și Consemnațiuni sau a Băncii de Investiții prin care se
derulau fondurile. Noile locuințe nu respectau standardele minime
de siguranță, fapt sesizat de cei care se mutau în case noi și a căror
viață era pusă în pericol. Asociațiile de proprietari din noile cartiere
bucureștene (Titan, Drumul Taberei) semnalau defecțiuni majore ale
blocurilor de locuințe. O asociație din Cartierul Titan reclama „grave
abateri de la tehnologia de fabricație și montaj a panourilor din
prefabricate, care afectează structura de rezistență (patul de beton
turnat nu corespunde bazei panourilor, fisuri adânci în pereți, dislo-
210
cări de panouri, suduri de montaj defectuoase și incomplete)” .
Cererea de locuințe a continuat să fie crescută în București,
Brașov, Ploiești, Timișoara, Cluj, Galați, Iași, autoritățile fiind
depășite de numărul tot mai mare de solicitări. Situația chiriașilor
din casele naționalizate se înrăutățise pe fondul vânzării accelerate a
imobilelor recuperate ca urmare a legii din 1968. Conflictele dintre
chiriași și proprietari ajungeau fie în instanță, fie la autoritățile de
partid (în special, foștii ilegaliști care se vedeau nevoiți să-și
209
210
Ibidem, f. 79. În primul semestru al anului 1971, Secția Scrisori și audiențe
înregistrase 1147 scrisori și audiențe referitoare la problemele spațiului locativ.
Aproape jumătate veneau din București, fiind contabilizate și cele 1385 de plângeri
adresate consiliului popular al Capitalei. În cursul anului fuseseră construite
aproape 500 de blocuri, proprietate personală, peste 50% fiind predate cu fațadele
nefinisate. Ibidem, f. 88.
părăsească locuințele puse la dispoziție de partid din fondul celor

naționalizate). Criza de locuințe era însă pentru alții un bun prilej de
îmbogățire. În noiembrie 1971, lui Nicolae Ceaușescu îi era trimis
rezultatul unei anchete referitoare la cazul lui Vasile Ciulacov, de
origine bulgară, cu cetățenie română, care reușise să-și construiască
în centrul Capitalei, pe strada Visarion, un imobil format din șapte
apartamente. Unul reușise să-l vândă unui responsabil de la braseria
„Cina” cu 200.000 lei, iar pe celelalte le închiriase unor firme străine.
Veniturile obținute din contrabanda cu mașini le investise în
ridicarea acelui imobil, materialele de construcții fiind obținute din
șantierele deschise în capitală. Ancheta stabilea existența unei rețele
în care se regăseau funcționari ai primăriei, membri de partid și
211
diriginți de șantiere .
O altă nemulțumire a locatarilor care visau să se mute în
apartamente confortabile și sigure a fost absența contoarelor de
energie electrică. Uzina „Electromagnetica” din București nu reușea
să producă suficiente aparate pentru câte apartamente se construiau.
Conform raportului din 1972, se adresaseră conducerii partidului
22.779 de scrisori, în special din București, prin care era reclamată
calitatea proastă a blocurilor, multe dintre ele lipsite de instalații
sanitare sau cu defecțiuni la cele de încălzire. În București, 201
blocuri cu 15248 de apartamente, deși finalizate, nu puteau fi
evaluate intermediar, în vreme alte 503 blocuri cu 31819 apartamente
212
așteptau recepția finală .
Reclamațiile referitoare la starea blocurilor noi au continuat să
curgă pe măsură ce se deschideau noi șantiere. Ritmul impus de
partid nu putea fi susținut din cauza insuficienței materialelor de
construcții, a deficiențelor de proiectare și a furturilor. Tot mai multe
blocuri de locuințe înregistrau probleme la structurile de rezistență.
Era și cazul a trei blocuri din Capitală, ai căror locatari trebuiau
evacuați deoarece structurile de rezistență erau afectate de infiltrații
213
și de nerespectarea planurilor de proiectare .
211
212
213
Ibidem, dosar 141/1976, f. 134.
Nevoia de spațiu i-a obligat pe cetățeni să-și închidă balcoanele fără

însă să obțină aprobarea autorităților. Început în ianuarie 1977, războiul
împotriva balcoanelor, în ciuda amenzilor mari stabilite între 1000 și
3000 de lei, a fost pierdut în cele din urmă de autorități, construcțiile
214
ilegale împânzind fațadele blocurilor din toată țara . Prevăzut ca spațiu
de recreere, acesta a fost transformat în cămară, atelier sau seră: „Din
cauza frigului și a lipsei de alimente, am închis balconul. Acolo
depozitam rezervele de mâncare când apucam ceva la coadă. Dar prin
’80-’82 s-a venit de la Primărie cu ordin de la putere să se desfacă
balconul. A trebuit să-l dau jos, pentru că altfel ar fi trebuit să plătesc
215
3.000 lei amendă” . Vestea fusese primită, potrivit scrisorilor intercep-
tate de Securitate, cu „amărăciune și dezgust” de către cei care își
amenajaseră balcoanele. Georgescu Radu din București întreba retoric:
„Noi pe cine să somăm la iarnă, când ne vor îngheța copiii? De ce ne
216
șicanați mereu, nu ne ajung problemele zilnice?”
Odată cu procesul de sistematizare și construcția masivă de noi
blocuri de locuințe, la care s-a adăugat și limitarea migrației în marile
orașe, s-au diminuat și cererile populației pentru obținerea de case. Au
rămas însă constante „defectele în construcție” reclamate la București,
217
Dolj, Brașov, Buzău, Neamț, Cluj, Botoșani . De asemenea, deciziile
haotice luate de responsabilii partidului pentru demolarea caselor au
dus la creșterea plângerilor populației referitoare la cuantumul
despăgubirilor, calitatea caselor primite în schimbul celor demolate și
zonele în care acestea erau amplasate. Ordinele de la partid au schimbat
218
vieți și au mutilat conștiințe în numele edificării socialismului .
214
215
LXXX. Anii ’80 și bucureștenii…, p. 52.
216
„Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…”…, p. 186. Într-o situație limită s-a
aflat în toamna-iarna lui 1983 și Vasile Geonea, pensionar din București, care cedase
tentației de a-și închide balconul. Bucuria a fost de scurtă durată, deoarece la două
luni distanță a fost somat să demoleze construcția „destul de estetică” în opinia sa.
Refuzând să se supună, autoritățile locale i-au blocat pensia: „Având în vedere vârsta
înaintată a mea și a soției mele, cât și starea precară a sănătății noastre vă rugăm să
binevoiți a dispune sistarea opririi din pensie cât și dezvelirea balconului”. ANIC,
Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 83/1983, f. 33.
217
218
Cadrul legislativ al procesului de sistematizare la Mihai Marian Olteanu,
Legislație și sistematizare urbană în România socialistă (1965-1989), în Politică și
Dificultățile aprovizionării
Un indicator foarte bun pentru starea de spirit a populației a fost
aprovizionarea cu bunuri de larg consum. Ameliorarea condițiilor
economice și creșterea salariilor de la mijlocul anilor ’60 au dus în
mod firesc la diversificarea gusturilor populației și la dorința de a
achiziționa cât mai multe produse. În 1966, Cancelariei Secreta-
riatului îi era prezentată o sinteză intitulată „Unele probleme privind
dezvoltarea comerțului socialist” în care erau analizate direcțiile de
219
dezvoltare pentru perioada 1966-1970 . Potrivit documentului,
dezvoltarea economiei fusese însoțită și de o creștere spectaculoasă a
vânzărilor bunurilor de larg consum. În comparație cu anul 1959,
România înregistrase, în 1965, o creștere cu 88%, cu mult peste
220
media țărilor din blocul sovietic .
Vânzarea produselor alimentare indica o creștere semnificativă,
aceasta fiind pusă pe seama direcționării mărfurilor provenite din
gospodăriile țărănești către sistemul de stat. Un salt spectaculos,
consecință directă a electrificării satelor, dar și a modernizării
spațiului domestic, se constatase la achiziționarea de aparatură
electro-casnică: între 1960-1965 se vânduseră 1,35 mil. aparate radio
(cu 64% mai mult în 1965 față de 1959), 510 mii televizoare, 379 mii
frigidere (de 22 de ori mai mult față de 1959), 380 de mii mașini de
221
spălat și mobilă în valoare de 9,4 miliarde lei . Dezvoltarea de
societate în epoca Ceaușescu (coord. Florin Soare), Iași, Polirom, 2013, pp. 17-34;
Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România
anilor 1965-1989, București, Editura Humanitas, 1998, p. 275 și urm.
219
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 34/1966, ff. 40-93. Vezi, de
asemenea, și „Buletinul informativ privind aprovizionarea populației pe trim. II
1965, date preliminare”. Se înregistrau deficiențe în vânzarea frigiderelor,
televizoarelor, motoretelor Carpați și a balamalelor pentru uși și ferestre. În cazul
produselor alimentare, din cauza condițiilor de depozitare, fuseseră respinse
conservele din carne și fructe, produsele zaharoase și brânzeturi. Ibidem, dosar
197/1965, ff. 99-106.
220
Pentru aceeași perioadă de referință în Bulgaria se înregistraseră creșteri cu 7,1%,
în Cehoslovacia 2,8%, în Polonia, 5,8% și Ungaria 5,9%. Documentul nu preciza că
țările respective aveau ritmuri diferite de dezvoltare, mai ales a industriei, ceea ce
explica prezența pe piețele lor interne a unor bunuri de larg consum care în
România pătrunseseră masiv abia la începutul anilor ’60.
221
perspectivă și încurajarea consumului populației era condiționată de

existența rețelelor de desfacere a mărfurilor, fie ele de uz casnic sau
alimentar. Se preconiza o dezvoltare a magazinelor cu profil
alimentar, inclusiv dezvoltarea piețelor, îmbunătățirea condițiilor de
depozitare, modernizarea spațiilor, diversificarea produselor, pregă-
tirea exemplară a lucrătorilor din comerț („creșterea nivelului de
educație cetățenească și pregătire profesională”): „Se impune ca
întreaga activitate a comerțului nostru socialist să fie orientată în
direcția modernizării sub toate aspectele activității acestuia, astfel
încât comerțul nostru să se situeze la nivelul țărilor cu comerț
222
înaintat” . Până în 1970 se prevedea o creștere a vânzărilor de
produse cu 50-55% față de 1965. O evaluare optimistă a indicilor de
creștere economică.
Raportul recunoștea că existaseră dificultăți în privința apro-
vizionării populației cu produse alimentare (carne, ouă, lapte,
223
grăsimi), dar ele fuseseră remediate . Existau în continuare proble-
me în domeniul industriei ușoare, atât în ceea ce privea cantitățile
distribuite pe piață, dar mai ales calitatea acestora (țesături, confecții,
încălțăminte). Mizând pe o creștere economică de perspectivă,
regimul își propunea să renunțe și la cartelele pentru pâine. În 1965,
în nu mai puțin de 160 de orașe se folosea sistemul de vânzare pe
bază de tichet: „Această formă de vânzare a pâinii constituie o
rămășiță a regimului de vânzare pe bază de cartele și ea nu se mai
practică de nicio țară, chiar și de acelea care importă grâu.
Menținerea ei în continuare nu se justifică atât din punct de vedere
224
politic, cât și economic” . Totodată, pentru a asigura un ritm
constant al aprovizionării, dar și pentru a stimula consumul, era
necesară o creștere a stocurilor mărfurilor cerute de populație (ulei,
brânzeturi, zahăr, orez, paste făinoase, țesături bumbac, țesături,
lână, tricotaje, confecții, încălțăminte). Pentru a evita blocajele și a
asigura un flux constant de produse pe piață, mai ales a celor cerute
222
Ibidem, f. 43.
223
Vezi cifrele comparative cu celelalte state comuniste. În 1965, consumul mediu
de carne pe cap de locuitor era de 26,3 kg și se prevedea o creștere până în 1970 de
31,6 kg. Ibidem, f. 47.
224
Ibidem, f. 51.
de consumatori, se propunea, în premieră, realizarea unor studii de

225
piață, astfel încât să se cunoască preferințele populației . Raportul
insista asupra calității produselor care ajungeau pe piață. Cele mai
multe nemulțumiri ale consumatorilor se refereau la conservele de
carne, brânzeturi (în special telemeaua de vacă), încălțăminte și
confecții, aspiratoare de praf, motorete, insecticide, jucării mecanice,
226
produse pentru uz agricol .
Sistematizarea orașelor și construirea unor noi cartiere urma să
fie însoțită și de dezvoltarea rețelelor de magazine. Amplasarea
spațiilor comerciale la parterul blocurilor era văzută ca una dintre
soluțiile cele mai bune pentru o distribuire echilibrată a mărfurilor,
dar și pentru decongestionarea centrelor comerciale mari. Se
impunea, de asemenea, și recondiționarea spațiilor de depozitare a
mărfurilor, fie prin renovări, fie prin construirea unor noi depozite.
Raportul semnala că din cei 950 mii mp. aproape jumătate erau
necorespunzători (spații insalubre, inundabile, igrasioase, construcții
vechi, neigienice, care nu asigurau o securitate corespunzătoare a
mărfurilor, mai ales a celor alimentare).
Sectorul alimentației publice, în special rețelele de restaurante,
aveau nevoie de o schimbare atât în ceea ce privea diversificarea
produselor, cât și în atitudinea lucrătorilor: „Prezentarea unităților
de alimentație publică din punct de vedere igienico-sanitar, ținuta
227
personalului și nivelul de servire, în multe cazuri lasă de dorit” .
Critica raportului s-a îndreptat în special asupra comportamentului
angajaților din comerț, care erau responsabili de buna vânzare a
produselor: „În relațiile cu cumpărătorii numeroși vânzători și
ospătari sunt lipsiți de politețe și solicitudine, manifestă în multe
cazuri nervozitate, în loc să sprijine pe cumpărători în alegerea
225
Se propunea înființarea unui institut de cercetări specializat în problemele
comerțului și cercetarea pieței. Ibidem, f. 60.
226
Ibidem, f. 66.
227
Raportul cerea o diferențiere a unităților de alimentație publică în funcție de
destinația acestora: în prima categorie urmau să intre cele cu caracter predominant
culinar (autoserviri, restaurante pensiuni, restaurante lacto-vegetariene, cofetării,
ospătării, restaurante dietetice. În cea de-a doua categorie, intrau cele cu „caracter
recreativ-distractiv”, braserii, cafenele, restaurante cu program muzical și artistic,
baruri, localuri pentru tineret. Ibidem, ff. 79-80.
mărfurilor și economisirea timpului; multe unități nu sunt bine

întreținute, igiena lasă de dorit. Atitudinea reprobabilă față de
sarcina ce o au, ca și față de cumpărători, se manifestă adesea și în
ținuta neglijentă, în neluarea în seamă a reclamațiilor făcute de către
228
clienți ca și a constatărilor controlului obștesc” . Controalele vizau
nu numai comportamentul vânzătorilor, ci și fenomenul delapidă-
rilor și furturilor.
În prima parte a anului 1967, plângerile din comerț, cele mai
multe venite din București, Argeș, Oltenia, Ploiești, semnalau lipsa
din magazine a sandalelor pentru femei și copii, a tricotajelor,
confecțiilor, stofelor pentru costumele bărbătești, a articolelor de
mercerie, a covoarelor de iută și persane și unor sortimente de mo-
bilă. Calitatea produselor era criticată și se anunța o criză a buteliilor,
care se va prelungi până la prăbușirea regimului. În privința alimen-
tației, în magazine nu se găsea suficientă carne, ouă, brânzeturi,
pește proaspăt sau sărat și lipseau măslinele. Unii cumpărători se
229
plângeau de calitatea slabă a vinurilor , precum și de cea a produ-
230
selor electrocasnice (televizoare, frigidere, mașini de spălat rufe) .
Aprovizionarea piețelor cu produse proaspete, mai ales în
perioada verii, se situa sub nivelul cererii. Autoritățile au intervenit și
au reglementat, spre bucuria gospodinelor, aprovizionarea populației
cu legume și fructe. Gospodinele de pe întreg cuprinsul țării s-au
grăbit să mulțumească partidului pentru intervenția salvatoare, semn
că scrisorile șablon fuseseră trimise de către aparatul de propagandă
231
structurilor din teritoriu . Era și cazul Iulianei Manea, originară din
Galați, care, întoarsă de la piață, a trimis o scrisoare de mulțumire
228
În 1965, existau 1.065 de brigăzi și echipele de control obștesc. Ibidem, f. 87.
229
„Informare cu privire la unele aspecte din domeniul comerțului, cooperației de
consum și cooperației meșteșugărești, rezultate din examinarea scrisorilor adresate
CC al PCR”, în Ibidem, dosar 194/1967, ff. 81-83.
230
„Informare privind activitatea de examinare și rezolvare a propunerilor,
sesizărilor și cererilor oamenilor muncii, primite în cursul anului 1967”, în Ibidem,
dosar 66/1968, f. 142.
231
În aceeași categorie intra și Tudorița Chelici, muncitoare textilistă din Galați, care
se angaja să depășească planul în semn de mulțumire pentru grija partidului: „Ca
muncitoare conștientă și membră de partid aceste măsuri mă determină să-mi
sporesc eforturile mele la locul de muncă și mă angajez să produc zilnic peste plan
la cele patru războaie pe care le conduc”. Ibidem, dosar 200/1967, f. 90.
conducerii partidului: „Ca gospodină am primit cu multă satisfacție

recentele măsuri cu privire la mai buna aprovizionare a piețelor,
stabilirea prețurilor maximale, ceea ce aduce o îmbunătățire
232
simțitoare în aprovizionarea mai bună a familiilor noastre” . Pentru
a diminua neliniștile populației, „Scânteia” a publicat un plan de
măsuri pentru îmbunătățirea aprovizionării populației cu legume și
fructe. Și Maria Păcuraru din Focșani s-a alăturat corului gospo-
dinelor entuziaste, stimulate din umbră de funcționarii aparatului de
propagandă: „Ca gospodină, muncitoare și mamă a doi copii, văd în
această măsură un sprijin de preț în ceea ce privește asigurarea
noastră cu legume și fructe în cantități tot mai îndestulătoare. Față
de această măsură (…) eu, personal, voi populariza în rândul mun-
citorilor cu care lucrez la fabrica de confecții Focșani grija partidului
233
în vederea asigurării unor condiții de viață tot mai bune” .
O informare de la începutul anului 1968, ajunsă sub ochii lui N.
Ceaușescu, semnala numeroase deficiențe în aprovizionarea
populației din marile orașe cu carne și produse din carne, lapte,
brânzeturi, făină de porumb, ulei, margarină, paste făinoase, biscuiți,
orez, legume și fructe. Existau dificultăți și la procurarea produselor
textile, îmbrăcămintei și încălțămintei, stocurile fiind insuficiente
raportate la nevoile populației. Ceaușescu era informat, de altfel, că
scăzuse puterea de cumpărare a populației la bunurile de folosință
îndelungată (mașini de spălat, radiouri, televizoare, frigidere, aspira-
toare, mobilă etc.). În consecință, liderul partidului a dispus, într-o
notă adresată lui I. Fazekaș, luarea unor măsuri pentru „lichidarea
234
neajunsurilor și tragerea la răspundere a celor vinovați” .
232
Ibidem, dosar 198/1967, f. 128.
233
234
„Informare privind unele probleme ce se ridică în aprovizionarea populației cu
produse industriale și agroalimentare”, în Ibidem, Secția Organizatorică, dosar
21/1968, ff. 1-6. Un an mai târziu, situația nu fusese remediată, o notă a Secției
Organizatorice atrăgând atenția că „există deficiențe în aprovizionarea populației cu
produse agroalimentare, îndeosebi cu pâine, carne, ulei, cartofi etc. Lipsa unor
produse de pe piață și din rețeaua comercială de stat a unor județe (Argeș, Bihor,
Bistrița Năsăud, Brașov, Cluj) a creat o stare de nemulțumire în rândurile populației,
aglomerații la punctele de desfacere”, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția
Organizatorică, dosar 45/1969, f. 16.
Nimeni nu a mulțumit, în aceeași vară, pentru o inițiativă

curioasă a autorităților, aceea de a deschide prăvălii, restaurante,
cofetării și pensiuni particulare. Până la sfârșitul anului statisticile
numărau nu mai puțin de 183 restaurante, semn că inițiativa
particulară supraviețuise cu succes comunismului. Se inaugura siste-
mul mandatarilor, care presupunea preluarea în locație de gestiune a
unor mici afaceri în schimbul plății unui impozit către stat. După
numai un an și jumătate, partidul a dispus închiderea lor și revenirea
în sistemul economiei centralizate. Potrivit mărturiei lui Dan Ciachir,
„stăpânirea înțelegea că oamenii le preferau obișnuitelor restaurante
de stat mirosind a dușumea îmbibată de motorină, cu chelneri leneși,
apatici sau distrați. Nu-i era la îndemână nici să recunoască, fie și la
un nivel simbolic, eficiența evidentă a inițiativei particulare, după
cum nici nu-i convenea să existe oameni independenți materia-
235
licește” . Mult mai târziu, Ceaușescu avea să recunoască că i-a
interzis pe mandatari deoarece ajunseseră un „fel de capitaliști” și se
236
îmbogățiseră foarte repede .
Bucuria majorării salariilor și pensiilor a fost de scurtă durată. În
iunie 1968, discuțiile din ședința Comitetului Executiv referitoare la
asigurarea combustibilului pentru populație au condus la concluzia
generală a necesității creșterii prețurilor la chirii, produse alimentare
(din cauza unui an agricol slab), dar și la cele din cooperație, în
237
special încălțăminte și confecții . Iritat de propunerea lui Ion Gh.
Maurer de a realiza o eșalonare a valului de scumpiri, Ceaușescu a
izbucnit: „Scumpirea la confecții de comandă nu trebuie să afecteze
pe cel cu salarii mici dacă vrea să-și facă haine de comandă pentru că
sunt confecții care sunt nevândute. Nu trebuie să plătească statul că
cineva își face haine de comandă. Asigurăm confecții ieftine pentru
235
Dan Ciachir, Când moare o epocă, ediția a VII-a (completă), Iași, Editura Timpul,
2013, pp. 89-90.
236
Vlad Pașca, Clienți la masa statului. Alimentația publică în România socialistă
(1948-1989), în Între adaptare și transformare. Avataruri ale cotidianului în regimul
comunist din România. „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol. VIII, 2013, pp. 93-94.
237
„Stenograma ședinței Comitetului Executiv al CC al PCR din 25 iunie 1968”, în
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 106/1968, f. 6 și urm.
toată lumea. Cine vrea, să plătească. Nu obligăm pe nimeni. Avem

238
haine să se îmbrace ieftin” .
În aceeași lună, Marea Adunare Națională a votat legea privind
controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice dobândite
în mod ilicit. Încercarea de a stopa furturile și delapidările căpăta
suport legislativ. Legea a fost primită cu bucurie și încredere de către
cetățenii cinstiți și săraci, nedumeriți de capacitatea unora de a
acumula averi impresionante. Noua măsură i-a vizat pe cei care
lucrau în comerț și alimentația publică, în special mandatarii și
administratorii. Războiul împotriva averilor ilicite se afla abia la
început. La primele controale se descoperiseră averi impresionante
pentru penuria socialistă. Gheorghe Alion, mandatar la bufetul
„Siretul” din Bacău, își cumpărase o casă care valora 120.000 lei,
mobilă, covoare, obiecte de uz casnic în valoarea de 95.000 lei și avea
239
depozitați la CEC 100.000 lei . Cazul său nu era singular, fiind
înregistrate numeroase situații de acumulare a unor averi
impresionante pentru standardul de viață obișnuit al unei persoane
în sistemul socialist.
Între timp, scrisorile semnalau absența din piețe a fructelor și
legumelor, iar în magazine nu se găsea brânză, mălai, pește, lapte
240
praf, bere, detergenți de spălat rufe, reșouri, butelii etc. S-a declan-
șat criza buteliilor, evidențiată prin numărul tot mai mare de
plângeri și sesizări. Indispensabile pentru bunul mers al oricărei case,
buteliile s-au transformat în obiecte de trafic: „Din scrisori reiese că
din cauza repartizării necorespunzătoare a buteliilor, s-a ajuns ca
unii cetățeni să primească butelii, deși nu aveau nevoie de ele, iar
241
apoi să le revândă la preț de speculă de 2000-3000 de lei bucata” .
Creșterea prețurilor a nemulțumit populația, care a cerut prin
scrisori armonizarea prețurilor cu puterea ei de cumpărare.
Pensionarii, veteranii de război, invalizii, familiile numeroase își
vedeau existența vulnerabilizată de noul val de scumpiri.
238
Ibidem, f. 9.
239
240
Ibidem, f. 48.
241
Ibidem, f. 57.
Situația aprovizionării a înregistrat o ameliorare pe parcursul

anului 1969, dar erau în continuare reclamate absența din magazine
a uleiului alimentar, a cărnii, pâinii, cartofilor, legumelor și fructelor
etc.: „Au fost cazuri când s-au introdus în rețeaua comercială mărfuri
de calitate necorespunzătoare, mai ales pâine, legume și fructe, ceea
242
ce a generat sesizări și reclamații din parte cetățenilor” . Efectele
anului agricol slab se vedeau mai ales în absența alimentelor din
piețe și magazine. Goana după butelii nu se domolise ci, dimpotrivă,
crescuse cererea lor odată cu construirea de noi locuințe, mai ales în
243
mediul urban . Scăderea nivelului de trai era resimțită de populație,
care cerea micșorarea prețurilor și îmbunătățirea condițiilor de
aprovizionare. Criza uleiului alimentar de pe piață a sporit îngrijo-
rarea populației față de perspectivele reintroducerii cartelelor la
alimente: „Se afirmă că lipsa de pe piață a uleiului comestibil vărsat
sau în ambalaj de un litru ar fi determinată de intenția scumpirii în
244
viitor a acestui produs” .
Inundațiile din primăvara anului 1970 au sporit dificultățile de
aprovizionare a populației, mai ales în lunile de toamnă. Cantitățile
de ulei, pâine, făină, cartofi, carne, produse lactate erau insuficiente,
iar cozile începeau din nou să apară în peisajul urban. Pornind de la
principiul „câte puțin pentru a ajunge la fiecare” autoritățile au
245
limitat cantitățile care puteau fi cumpărate la anumite produse .
Raportul semnala că în septembrie 1970, în magazinele din orașul
Satu Mare lipseau pâinea, făina, mălaiul și uleiul, deoarece populația
din mediul rural cumpărase cantități masive pentru a-și face stocuri
pentru iarnă. Autoritățile au intervenit și au limitat cantitățile pe care
246
le putea achiziționa un singur cumpărător . Situația nu se
242
243
La nivelul anului 1969, fuseseră înregistrate 2.958 cereri pentru acordarea de
butelii. Ibidem, dosar 189/1969, f. 199.
244
Ibidem, f. 92.
245
246
Pentru pâine se stabilea o limită de 4-5 kg, făină 2 kg, ulei 1 kg, mălai 2 kg. Nota
preciza că „pentru populația din mediul rural fondul de marfă se asigură prin
cooperative de consum, s-a luat măsura ca pe plan local din produsele enumerate
mai sus să se distribuie cu prioritate pentru populația din oraș”. Ibidem, dosar
137/1970, f. 196.
îmbunătățise nici către sfârșitul anului, un raport din noiembrie 1970

semnalând absența din piețe și magazine a mărfurilor de primă
necesitate, precum și creșterea nemulțumirii populației față priva-
247
țiunile alimentare . O informare a Secției Propagandă și Agitație,
din decembrie 1970, rezuma rezultatele lecțiilor de informare politică
desfășurate în 38 de licee bucureștene. Printre întrebările referitoare
la nivelul salariilor sau limitarea libertăților civice s-au regăsit și
neajunsurile din sistemul aprovizionării centralizate (calitatea slabă a
248
produselor și insuficiența acestora) .
Numărul mare al scrisorilor care semnalau penuria alimentară l-a
determinat pe Ceaușescu să meargă în piețe și magazine și să verifice
dacă plângerile erau reale. Nu mai puțin de 7.171 de scrisori reclamaseră
în 1971 probleme referitoare la cantitățile reduse de alimente de primă
necesitate distribuite în piață. Din ce în ce mai puține și de o calitate
îndoielnică. Nu se găsea ulei, făină, mălai, carne, preparate din carne,
lapte. Raportul arăta că „acest fapt a creat unele nemulțumiri și tendințe
de aprovizionare excesivă în anumite perioade din partea unor
249
cetățeni” . A continuat și în acest an cursa pentru obținerea unei
butelii și reclamarea celor care reușeau pe căi ilicite să obțină mai multe.
În ciuda legilor referitoare la controlul speculei și a confiscării veniturilor
ilicite, economia subterană a devenit o adevărată sursă de aprovizionare
pentru cei care întâmpinau dificultăți în găsirea unor produse tot mai
rare în rețeaua comercială. O scurtă notă informativă din decembrie
1971, referitoare la aprovizionarea populației, semnala nemulțumirile
celor mulți, obligați să accepte trocul de produse pentru a obține în
schimb mărfurile de care aveau nevoie: „Din județele Vaslui, Teleorman,
Arad și Maramureș, se sesizează că la unele cooperative de consum
vânzarea uleiului, făinei, petrolului și drojdiei se condiționează de
predarea unei cantități de fasole, ouă, porumb, fapt ce creează
250
nemulțumiri în rândul țărănimii” .
247
Ibidem, dosar 142/1970, f. 211.
248
Ibidem, Secția Propagandă și Agitația, dosar 14/1970, ff. 112-114.
249
„Informare privind principalele aspecte desprinse din sesizările și cererile
referitor la problemele de comerț și cooperație”, în Ibidem, Secția Cancelarie, dosar
174/1971, f. 48 și urm.
250
Ibidem, f. 70.
Pentru a reglementa condițiile de aprovizionare a populației, în 1972

era emis un decret prin care se înființa un consiliu special pentru
coordonarea activităților comerciale și prestărilor de servicii către
251
populație . Printre atribuțiile noii structuri figurau: corelarea produc-
țiilor bunurilor de consum cu cererile și puterea de cumpărare a
populației; diversificarea sortimentelor și a serviciilor; diversificarea
produselor alimentare, semipreparatelor și a celor de cofetărie-patiserie;
supravegherea distribuirii în piață a volumelor de mărfuri; supraveghe-
rea respectării termenilor contractuali; controlul depozitării mărfurilor și
a condițiilor de distribuire a acestora; controlul stării de spirit a
populației. Pentru încurajarea consumului, regimul a dispus vânzarea în
rate a produselor către populație (mobilă, televizoare, aparate de radio,
frigidere, aspiratoare): „Vânzările de mărfuri și prestările de servicii cu
plata în rate reprezintă o pârghie economică care trebuie folosită ținând
seama de resursele de care dispunem în fiecare etapă, de necesitatea
252
absorbirii veniturilor bănești ale populației” .
Lipsa produselor din magazine bloca însă consumul populației.
O notă anonimă, din 22 august 1972, adresată lui Nicolae Ceaușescu,
semnala că fondul de marfă gestionat de CENTROCOOP și
Ministerul Comerțului Interior era insuficient raportat la nevoile
populației. Scrisoarea reclama, de asemenea, condițiile igienico-
sanitare precare existente în depozitele pentru mărfurile alimentare,
dar și în magazine: „Nu avem să vindem suficiente pahare, diferite
articole de sticlărie de faianță, cum ar fi: farfurii, servicii de masă,
fiere de călcat, tacâmuri inoxidabile, piese de bicicletă, anvelope și
camere de biciclete, mașini de spălat de nici un fel, mașini de cusut,
frigidere Fram (…) lacăte, șnur pentru fier de călcat, reșouri electrice,
aparate de radio, televizoare, oțel beton și foarte multe articole care
creează mari nemulțumiri în rândul consumatorilor. Mai mult, în
253
ultimul timp nu avem băuturi spirtoase, naturale și vinuri” . Într-o
251
Textul decretului în Ibidem, dosar 124/1972, ff. 79-84.
252
În aceeași categorie intrau și mărfurile textile (uniforme școlare, uniforme pentru
grupele de pregătire pentru apărarea patriei), precum și reparațiile locuințelor,
mobilierului, autoturisme, televizoare etc. Ibidem, ff. 87-93.
253
Ibidem, dosar 193/1972, ff. 7-8. Pe parcursul anului 1972, fuseseră înregistrate 7310
intervenții care reclamau situația existentă în comerțul de stat, cooperația de
consum și meșteșugărească. Ibidem, dosar 175/1972, f. 7 și urm.
scrisoare anonimă, expediată din Brașov lui Nicolae Ceaușescu, se

propunea reducerea fondului de investiții în favoarea consumului,
limitarea exportului la alimente, stabilitatea prețurilor și desființarea
254
magazinelor speciale în care aveau acces numai activiștii de partid .
Raportul activității Ministerului de Interne, prezentat lui
Ceaușescu în ședința din 8 februarie 1972 evidenția proporția furtu-
255
rilor din comerț, industrie, transporturi și agricultură . Ministrul de
Interne, Cornel Onescu, arăta că se fura aproape în fiecare întreprin-
dere, dar preferatele rețelelor infracționale erau abatoarele de carne:
„Se scoate carne pe sub cămașă, s-a găsit salam de Sibiu în
256
pantofi” . Se extinsese traficul cu bijuterii din aur, valută, cecuri,
produse de lux, stupefiante, ceea ce impunea în opinia lui Cornel
257
Onescu afilierea României la Interpol .
Valul de inundații din iulie 1975 a perturbat procesul de
aprovizionare a populației, efectele fiind vizibile în lunile de toamnă,
când erau din nou semnalată absența din magazine și din piețe a
produselor din carne, fructe, legume, ulei, zahăr, brânzeturi. Ședința
din 15 octombrie 1975 a dezvăluit haosul din aprovizionarea Capitalei
și a sporit iritarea lui Ceaușescu față de incapacitatea administra-
torilor de a asigura un flux constant al mărfurilor cerute de populație.
Aglomerația din piețe, cozile din magazine, sortimentele de mezeluri
și produsele din carne au fost criticate de Ceaușescu, care a cerut
schimbarea orarelor de aprovizionare a magazinelor și creșterea
stocurilor de carne pentru București: „Eu am constatat dezorga-
nizarea completă a aprovizionării Capitalei. Față de ce cunoșteam,
254
Cereri asemănătoare au venit și din alte orașe ale țării. Se propunea corelarea
prețurilor, asigurarea de locuri de muncă pentru tânăra generație, reducerea
săptămânii de lucru la cinci zile, înființarea cantinelor-restaurant în marile fabrici.
Ibidem, dosar 176/1972, f. 4 și urm.
255
„Stenograma ședinței de analiză a activității Ministerului Afacerilor Interne din
ziua de 8 februarie 1972”, în Ibidem, Secția Administrativ-Politică, dosar 1/1972, ff. 3-
4 și urm. și „Raport cu privire la activitatea organelor de miliție pe anul 1971”, în
Ibidem, ff. 83 și urm.
256
257
Potrivit raportului, în perioada 1968-1972 fuseseră confiscate în urma
destructurării rețelelor de contrabandă 1000 kg aur, 500 mii de dolari, 7,5 milioane
lei și confiscate bunuri aduse ilegal din străinătate în valoare de 39 milioane lei.
Ibidem, f. 23.
este o dezorganizare și un haos în aprovizionarea populației. Cele

mai importante piețe din Capitală s-au transformat în depozite,
258
altele au fost demolate” . Vizitele secretarului general prin piețe și
magazine i-au dezvăluit sărăcia cu care oamenii obișnuiți se confrun-
tau în viața de zi cu zi. Confecții cu defecte, magazine insalubre și
produse din panificație și carne necomestibile: „Am mai discutat că și
la fabricile de mezeluri trebuie stabilită o tehnologie de producție,
cât timp trebuie să stea carnea cu condimente, cât să fie conservată.
Voi faceți niște mezeluri care n-au nici un gust, nici un aspect. Sunt
lucruri care trebuie vândute proaspete, dar altele trebuie să stea
câteva zile cu toate mirodeniile ca să capete și gust și aspect. Să vă
apucați și să diversificați produsele, cum fac și alții, dar în așa fel
259
încât să iasă bine” .
Raportul scrisorilor din 1975 semnala o înrăutățire a condițiilor
de aprovizionare a populației: calitatea produselor, permanentizarea
absenței din magazine a unor alimente de primă necesitate, condi-
260
țiile precare de igienă și comportamentul lucrătorilor din comerț .
Bunăstarea socialistă s-a tradus prin diversificarea produselor ieftine
realizate cu materii prime și materiale autohtone. Limitarea
importurilor era văzută pentru intervalul 1976-1980 ca principală
metodă de încurajare a consumului intern. Rămânea problematică
calitatea produselor și cantitatea, adeseori insuficientă raportată la
cererile populației, distribuită în rețeaua de desfacere a comerțului
261
socialist . Cu toate acestea, până în 1980 era prevăzută o creștere cu
62% a produselor de larg consum pentru populație. Conform notei
care însoțea planul de perspectivă, Ceaușescu ordonase dezvoltarea
industriei casnice prin producerea și punerea în vânzare a pompelor
258
Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 221/1975, f. 4v.
259
Ibidem, f. 7.
260
Ibidem, dosar 61/1976, vol. I, f. 77f.
261
Se prevedea extinderea volumului de produse la articolele de uz casnic din metal
și lemn, sticlă, porțelan, faianță, materiale plastice, aparate pentru gătit și încălzit,
produse chimice de uz casnic, de uz gospodăresc, articole pentru agricultură și
grădinărit. Pe categorii de bunuri, se preconiza o creștere a produselor alimentare
cu 48%, a alimentației publice cu 54,5% și a produselor nealimentare cu 47,3%.
„Notă privind programul de producție și desfacere a articolelor de uz casnic și
gospodăresc în perioada 1976-1980” în Ibidem, vol. II, ff. 46-99.
de apă, motoare și bormașini electrice, motocositoare, darace, prese

262
mici de ulei . Planurile de dezvoltare nu prevesteau penuria din
anii ’80; dimpotrivă, regimul părea foarte optimist în privința creș-
terii nivelului de trai a populației: „O atenție deosebită se va acorda
creșterii producției de alimente cu valoare nutritivă ridicată, a
producției de textile-încălțăminte, articole de uz casnic și
gospodăresc destinate ușurării muncii femeilor, articole pentru copii,
precum și realizării unei game cât mai largi de produse pentru
263
necesitățile social-culturale ale populației” .
Țesături ușoare și colorate pentru femei, copii și tineret, încălță-
minte superioară, produse diversificate pentru interioarele caselor,
tricoturi confortabile, lenjerii comode, toate acestea anunțau o
îmbunătățire considerabilă a confortului vieții cotidiene în
264
socialism . Nu erau uitate nici bunurile de folosință îndelungată,
fiind prevăzută o sporire considerabilă a producției pentru aparatele
de radio, televizoare, frigidere, aspiratoare, mașini de spălat, mobilier
casnic și autoturisme. Alimentația cu bunuri de larg consum urma să
cunoască un salt calitativ și cantitativ, fiind anunțate creșteri la
consumul de carne, lapte și produse din lapte, zahăr și produse
zaharoase, legume și produse din legume, fructe și produse din
fructe, laolaltă cu băuturile răcoritoare și berea. Totodată, se preco-
niza o extindere a importurilor la citrice, banane, curmale, smochine,
cafea, măsline, condimente. Cantinele și cantinele restaurant se
doreau a fi expresia bunăstării în cincinalul calității: „Pe toate
platformele industriale vor fi organizate cantine, mărimea lor
urmând a fi stabilită în funcție de numărul lucrătorilor. Va spori
concomitent și rețeaua de microcantine, bufete, chioșcuri și secții
265
gospodina” . Doar două produse nu se regăseau pe lista bunăstării:
casetofoanele și pickupurile care trebuiau importate din Polonia și
262
Ibidem, ff. 47.
263
Ibidem, vol. II, f. 74.
264
Economisirea timpului în gospodărie s-ar fi realizat prin introducerea în comerț
a unor noi sortimente de aparatură casnică care să limiteze timpul de preparare a
mesei: vase electrice de fiert și de copt, aparate de fript cu rotisor, grătare, roboți cu
mixere cu funcții multiple, mașini electrice de curățat și de tocat cartofi și legume,
mașini de spălat vase, mașini automate de spălat rufe. Ibidem, f. 82.
265
Ibidem, f. 98v.
Cehoslovacia. La finalul programului de dezvoltare se regăsea o

observație care sugera extinderea colaborării în domeniul industriei
bunurilor casnice cu alte state, pentru a suplini absența unor linii
tehnologice avansate care să permită fabricarea unor produse cu un
nivel calitativ ridicat. Industria autohtonă nu excelase în producția
de aparatură electro-casnică, iar specialiștii care realizaseră progra-
mul de dezvoltare intuiau că numărul rebuturilor va fi într-o creștere
continuă. Mai mult, o industrie a bunurilor de larg consum nu putea
fi competitivă dacă produsele sale se adresau numai pieței interne,
fiind exclus exportul și pătrunderea în rețelele internaționale de
distribuție. Ca o noutate era prevăzută dotarea magazinelor cu
aparate de măsură și control pentru verificarea produselor electro-
casnice în momentul achiziționării.
La începutul anilor ’80, oficialii anunțau debutul unei perioade
de prosperitate și confort. În realitate se inaugura un deceniu al
penuriei. Tot mai multe scrisori semnalau lipsa produselor agroali-
mentare din piețe, creșterea prețurilor și amploarea fenomenului
speculei. Piețele din Capitală erau aprovizionate doar atunci când se
anunțau vizitele lui N. Ceaușescu, activiștii de partid organizând
adevărate potemkiniade pentru a hrăni iluzia secretarului general că
populația trăia în belșug. Vocile nemulțumite reclamau calitatea
foarte proastă a mezelurilor, lipsa pieselor de schimb pentru
televizoare, mașinile „Dacia” și motocicletele „Mobra”, absența bute-
266
liilor, costurile ridicate ale apei calde . Securitatea a supravegheat
starea de spirit a populației afectată de absența din piețe a produselor
alimentare. Pentru primul trimestru al anului 1980, evaluările arătau
că planurile de aprovizionare a populației cu alimente și bunuri se
situau cu mult sub cotele estimate.
Plângerile referitoare la calitatea produselor, începutul penuriei
alimentare și comportamentul lucrătorilor din comerț au fost temele
constante ale scrisorile adresate de oamenii obișnuiți postului de
radio Europa Liberă. Într-o scrisoare difuzată la 4 noiembrie 1979 se
realiza un inventar complet al problemelor existente în comerțul
socialist: „Rezultatul este că viața noastră a ajuns tot mai complicată,
266
că aprovizionarea familiei a devenit problema nr. 1 a existenței

noastre. Și ne uităm cu invidie la filmele în care ni se arată că în alte
țări nu există nicio problemă ca dimineața fiecare să găsească la ușă
sticla cu lapte și ziarul (…) Aceasta ni se pare un vis, în timp ce noi ne
267
zgribulim la coada de lapte sau la ziare” .
Raportul privind asigurarea și controlul calității produselor din
trimestrul I al anului 1981, analizat în ședința Biroului Permanent al
CPEx, înregistra o dublare a rebuturilor la Ministerul Industriei
Construcțiilor de Mașini, al Economiei Forestiere, al Industriei
Metalurgice și al Industriei ușoare. Indisciplina tehnologică și
nerespectarea normelor internaționale erau principalele cauze ale
refuzului la export a produselor industriei românești și redistribuirea
lor pe piața internă, saturată de rebuturi. Iritat de explicațiile prea
puțin convingătoare ale miniștrilor, Ceaușescu a izbucnit atunci când
Lina Ciobanu, ministru al Industriei Ușoare, a invocat „indicațiile” ca
principală normă de organizare a producției: „De ce vorbiți mereu de
268
indicații, indicații, eu văd aici că stați prost cu calitatea produselor” .
La un simplu control al televizoarelor vândute la magazinul
Bucur-Obor din Capitală se descoperise că, din cele 10-12 aparate care
se vindeau zilnic, jumătate prezentau defecte de fabricație. Deter-
genții, textilele, produsele conservate, cele din carne (în special
mezelurile) înregistrau scăderi ale indicilor calitativi, ceea ce sporea
nemulțumirea cumpărătorilor. Un alt motiv de nemulțumire pentru
Ceaușescu a fost apariția perdelelor în geamurile magazinelor de stat,
barurilor, cafenelelor și restaurantelor în urma unui ordin venit din
partea unui activist mult prea zelos: „Niciodată n-au existat în
asemenea unități, de când se face comerț în România, așa ceva.
Aceasta înseamnă o înrăutățire a activității de comerț, crește risipa și
jaful, cresc cheltuielile și lipsim populația de perdele ca noi să le
punem la unitățile de stat. (…) Ce să facă cu perdelele la bar? Să le
267
„Amorsarea” revoluției. România anilor ’80…, pp. 88-89; Ultimul deceniu
comunist…, vol. I, pp. 39-40.
268
Dacă în primul trimestru al anului 1980 se înregistraseră pentru industria ușoară
183,2 milioane lei pierderi la export, pentru 1981 în aceiași perioadă pierderile se
ridicau la 290,6 milioane lei. „Stenograma ședinței Biroului Permanent al
Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 11 mai 1981”, în ANIC, Fond CC
al PCR, Secția Cancelarie, dosar 37/1981, f. 10f și urm.
dea foc?!Vitrinele se pot aranja frumos cu mărfurile existente în

magazin nu cu perdele, spălând geamurile, așa cum se făcea tot
timpul. Ferestrele unui magazin nu trebuie acoperite cu perdele,
269
omul trebuie să vadă ce există în magazin” . Pentru a opri risipa,
Ceaușescu a dispus revizuirea planurilor de producție astfel încât să
fie asigurate numai cererile pentru export. Crearea de stocuri
suplimentare era permisă numai dacă existau comenzi ferme din
partea partenerilor externi. Un element de noutate, așteptat cu
emoție și interes de consumatori, era producerea televizoarelor color.
Fabricate sub licență vest-germană (firma Körting), noile televizoare
270
anunțau o revoluție pe piața media din România .
Sfârșitul anului 1981 nu adusese, în ciuda eforturilor adminis-
tratorilor și a indicațiilor venite de sus, o îmbunătățire a situației
economice. Planurile stabilite pentru industria extractivă (cărbune și
petrol) nu fuseseră îndeplinite, ceea ce periclita situația balanței
271
energetice cu efecte grave pentru întreaga economie . Pentru a
gestiona penuria, regimul elaborase, printr-un decret special, emis la
18 octombrie 1981, un program al autoconducerii și autoaprovi-
zionării teritoriale și asigurarea aprovizionării populației cu pâine,
272
făină și mălai . În realitate, era restricționată procurarea de
alimente din alte localități decât cele de reședință. Cu o săptămână
înainte fusese emis un alt decret al Consiliului de Stat, prin care se
încerca stoparea fenomenului speculei cu produse alimentare,
recurgându-se amenințarea cu închisoarea pentru o perioadă
cuprinsă între șase luni și cinci ani. Era interzisă cumpărarea unor
cantități de alimente care depășeau nevoile consumului familial
pentru o lună. În ședința CPEx, din 20 octombrie 1981, se stabilea că
269
Ibidem, f. 13f/v.
270
Vezi „Nota privind realizarea în RS România a fabricației receptoarelor de
televiziune în culori, în cadrul unor operațiuni de cooperare legate” în Ibidem, ff. 53-
55f/v.
271
„Protocolul nr. 19 al ședinței Comitetului Politic Executiv din 18 noiembrie 1981”
în Ibidem, dosar 86/1981, ff. 2-6f/v.
272
La 3 decembrie 1981, MAN adopta „Programul privind autoconducerea și
autoaprovizionarea teritorială pentru asigurarea populației cu produse agricole
animale și vegetale în perioada 1982-1985” și „Programul privind aprovizionarea
populației cu produse agroalimentare și produse industrial de consum pe trimestrul
IV/1981 și semestrul I/1982”.
existau cantități suficiente de pâine, făină, mălai, carne și produse

din carne, zahăr, ulei și grăsimi, cartofi, legume și fructe pentru
aprovizionarea în bune condiții a populației. Tot atunci era anunțată,
sub titlul „cantităților raționale raportate la nevoile de consum”,
introducerea cartelelor la produsele din panificație: „Pornindu-se de
la consumul mediu stabilit, se va proceda la repartizarea diferențiată
a cantităților de pâine, făină și mălai, potrivit necesităților reale de
consum ale diferitelor categorii de oameni ai muncii astfel încât să se
asigure întregii populații, oamenilor muncii consumul necesar
pentru ei și familiile lor. De asemenea, distribuirea pâinii în cantine
se va face în așa fel încât să se asigure necesarul de consum și să se
273
înlăture risipa” . Setul de măsuri de la sfârșitul anului 1981 a vizat
întregul sector al alimentației publice, fiind impus un nou program,
axat nu pe consumul de carne, ci pe legume și paste făinoase.
Programul alimentației raționale științifice însemna adaptarea
nevoilor populației la condițiile impuse de penuria generalizată. În
1982-1983 s-a dispus prin program aprovizionarea în funcție de
structura populației, domeniul de activitate și efortul fizic depus
locul de muncă și domiciliu, diferențiat în funcție de localitățile
274
urbane sau rurale .
Un an mai târziu, Ceaușescu anunța dinamizarea activităților
comerciale prin organizarea magazinelor de desfacere în care urma
să se vândă aparatura electro-casnică, textilele, automobilele,
bicicletele, motoretele. Era interzisă vânzarea produselor direct din
fabrică. Noua măsură se voia o lovitură împotriva speculei. La
cabinetul Elenei Ceaușescu ajungea în octombrie 1983 un denunț
prin care directorul de la industria cărnii Dâmbovița, Eugen
Tudorache, supranumit „stăpânul cărnii”, era acuzat de organizarea
unei rețele de distribuire ilicită a cărnii și produselor din carne.
Ancheta de partid constata că în perioada 1980-1983 fuseseră sustrase
273
„Protocolul nr. 17 al ședinței Comitetului Politic Executiv din 20 octombrie 1981”
în Ibidem, dosar 79/1981, f. 5f.
274
„Program privind înfăptuirea măsurilor de autoconducere și autoaprovizionare în
vederea unei bune aprovizionări a populației cu produse agroalimentare și bunuri
industriale de consum pe trimestrul IV 1982 și semestrul I 1983”, în Ibidem, dosar
56/1982, f. 82f.
din fabrică 40 de tone preparate din carne în valoare de de peste 3

milioane lei (35 tone cremvurști, cinci tone salam de vară, mușchi
„Montana”, cotlet fără os și mușchiuleț), la care se adăugau 100-150
kg carne ambalată în pachete distribuite zilnic. Printre beneficiari se
regăseau responsabili de restaurante, magazine „Alimentara”, cantine
și persoane particulare. Cel puțin 15 persoane au fost arestate și
trimise în judecată, iar averea le-a fost confiscată. Pedepsirea
exemplară a celor vinovați urma să facă obiectul unui proces public
organizat la Târgoviște: „Cazul de la Întreprinderea pentru
industrializarea cărnii Dâmbovița, celelalte încălcări ale legii și
abuzuri care au avut loc în unitățile de industrie alimentară să fie
dezbătute în organizația de partid din Departamentul Industriei
Alimentare, în vederea întăririi spiritului de ordine, disciplină, de
275
respectare a legilor și hotărârilor de partid” . O avere impresionantă
reușise să achiziționeze și Dumitru Burcioiu, recepționier la fabrica
de industrializare a cărnii din Pitești, care acumulase de-a lungul
vremii peste o jumătate de milion de lei, un kilogram de aur în
276
bijuterii și lingouri, ceasuri și alte bunuri . Pentru faptele sale a fost
condamnat la 20 de ani închisoare, iar averea i-a fost confiscată.
Industria cărnii se dovedea a fi una dintre cele mai profitabile afaceri
pentru cei care lucrau în comerțul socialist.
Specula luase proporții îngrijorătoare pe fondul penuriei
alimentare. Raportul scrisorilor din 1983 semnala că cel puțin 52%
din totalul sesizărilor referitoare la problemele de aprovizionare erau
reale, populația cerând aprovizionarea piețelor și magazinelor cu
carne și brânzeturi, distribuirea echilibrată a mărfurilor și vânzarea
277
preferențială și la suprapreț a anumitor produse .
În 1984, N. Ceaușescu a declarat un război total împotriva
speculei și a celor care întrețineau și aprovizionau rețelele economiei
subterane: „Trebuie – subliniez încă o dată – să acționăm cu toată
hotărârea pentru a pune capăt oricăror forme de speculă, pentru a
lichida orișice activitate în comerț, care nu este în concordanță cu
275
Ibidem, dosar 98/1983, f. 71-76f/v. Vezi prezentarea cazului și în raportul
scrisorilor în 1983, în Ibidem, dosar 12/1984, ff. 60v-61f.
276
Ibidem, f. 66f.
277
legile țării. Societatea noastră nu are nevoie de speculanți, nu are

nevoie de oameni care să trăiască fără muncă, pe seama altora! (…)
însușirea din avutul general al poporului, activitatea de speculă și
altele sunt formele cele mai periculoase în actualele împrejurări ale
278
activității contrarevoluționare” . Cu toate acestea, un control de
rutină realizat la fabrica preparate și conserve de carne din Popești-
Leordeni dezvăluia proporțiile traficului cu produse din carne
fabricate în afara listei aprobate, precum și distribuirea fără acte în
rețeaua de restaurante și magazine alimentare din București a peste
279
1790 de tone carne crudă .
Administratorii restaurantelor de lux din Capitală sau din marile
orașe ale țării s-au aflat în vizorul comisiilor de control ale partidului.
Destructurarea rețelelor era însă o misiune imposibilă. Măsurile
legislative prin care specula era pedepsită cu închisoarea și confis-
carea averilor nu descurajau comerțul ilicit, rețelele economiei
subterane continuând să funcționeze nestingherite. Era și cazul lui
Vasile Cristea, administrator la Centrala de hoteluri și restaurante
„Ambasador”, care în decembrie 1982 fusese prins, în urma unui
accident, cu o mașină încărcată cu produse alimentare și țigări din
import. Perchezițiile realizate la birou și domiciliu duseseră la
descoperirea unor mari sume de bani, depozite la CEC și bijuterii din
aur. Comisia de anchetă nu l-a trimis însă la închisoare, fiind exclus
280
din partid și concediat .
Bunăstarea populației depindea de îndeplinirea normelor
planului de autoconducere și autoaprovizionare, la care se adăuga și
prevederile programului de alimentație științifică. Pentru anii 1986-
1987 era preconizată o adevărată revoluție în alimentația publică,
prin diversificarea menu-urilor și producerea de mâncăruri gătite și
281
semipreparate . Era anunțată și creșterea producției pentru
bunurile de folosință îndelungată (televizoare, frigidere, mașini de
278
Ibidem, dosar 68/1983, f. 100-101.
279
280
281
Vezi „Program privind autoconducerea și autoaprovizionarea pentru asigurarea
bunei aprovizionări a populației cu produse agroalimentare și bunuri industriale de
consum în perioada 1 octombrie 1986-30 septembrie 1987”, în Ibidem, dosar 92/1986,
ff. 51-59f/v.
spălat) realizate în parametri tehnici de calitate superioară. Conform

noului program, epoca rebuturilor devenea amintire.
În fiecare an era elaborat un nou program de autoconducere și
autoaprovizionare inspirat, cum altfel, din concepția originală a lui
N. Ceaușescu, fără însă să se înregistreze o îmbunătățire a serviciilor
către populație. Gospodăriile individuale erau obligate, prin sistemul
cotelor, să sprijine fondul de stat și să asigure necesarul pentru
aprovizionarea populației. Preparatele din pește începuseră să devină
deliciul meselor socialiste. Pentru 1988, se preconiza distribuirea
către populație 311 mii tone de pește, din care 245 mii tone congelat și
282
proaspăt, iar restul de 66 mii tone semiconserve și conserve .
Un raport al Ministerului de Interne, din 19 decembrie 1988,
dezvăluia proporțiile pe care le luase specula cu produse atât în
București, cât și în țară. Controalele realizate în cele 30 de județe ale
țării vizaseră 750 de unități economice industriale și agricole și peste
283
1.200 de unități ale comerțului de stat, cooperatist și de turism .
Aproape 40.000 de persoane fuseseră condamnate pentru infracțiuni
în dauna avutului obștesc, cele mai multe dintre ele fiind comise în
sectorul circulației mărfurilor, industriei și agriculturii. Proasta
gestionare a fondului de mărfuri, furturile și delapidările duseseră în
timp la constituirea unor rețele infracționale care acumulaseră averi
impresionante ce depășeau adeseori ordinul milioanelor de lei. În
industrie, pierderile erau cauzate de nefolosirea utilajelor aduse din
import, uzura tehnică avansată, numărul mare de rebuturi
înregistrate pentru contractele de export, constituirea unor stocuri
supranormative care apoi nu mai erau puse în circulație.
Lucrătorii din comerț s-au aflat în prima linie a controalelor
realizate în marile magazine, care obișnuiau să vândă la suprapreț sau
282
„Program privind autoconducerea și autoaprovizionarea pentru bunei
aprovizionări a populației cu produse agroalimentare și bunuri industriale de
consum pe anul 1988”, în Ibidem, dosar 81/1987, ff. 45-53f/v.
283
„Raport privind concluziile controlului efectuat în semestrul II 1988 în legătură
cu activitatea organelor Ministerului de Interne, procuraturii și justiției, a consiliilor
oamenilor muncii, precum și a celorlalte organe de stat pentru apărarea avuției
naționale, prevenirea și combaterea oricărei forme de risipă, lipsă de grijă
gospodărească, neglijență, abuz în serviciu, sustrageri de orice fel, care aduc pagube
proprietății de stat și cooperatiste”, în Ibidem, dosar 84/1988, ff. 25-33f/v.
preferențial. Multe dintre produse nu erau scoase la vânzare, ele fiind

folosite pentru a alimenta rețelele economiei subterane. Starea de
nervozitate a populației nu a scăpat neobservată secretarului general
care a dispus, în octombrie 1989, asigurarea aprovizionării populației,
284
mai ales a celei din Capitală și marile orașe . Înfuriat de perpetuarea
furturilor, Ceaușescu a ordonat noi controale la furnizori și în rețelele de
desfacere, precum și pedepsirea exemplară a celor găsiți vinovați. Mai
mult, a interzis aprovizionarea restaurantelor din Capitală din fondurile
alocate populației: „Și Capitala și industria alimentară și comerțul
interior au lucrat foarte prost! Nu numai prost! Au încurajat de fapt
specula, au încurajat furtul prin felul în care au condus sectorul acesta de
activitate (…). Nimic nu se poate da în plus din fondul de aprovizionare
al populației! Orice repartizare din fondul de aprovizionare al populației
va fi considerată o acțiune contrarevoluționară (…). Nu putem să luăm
285
din fondurile populației pentru nunți, botezuri și petreceri” .
Golurile din aprovizionare au alimentat pe tot parcursul existenței
regimului Ceaușescu rețelele economiei subterane, la care erau
adeseori conectate Miliția și Securitatea. În ciuda planurilor trium-
faliste de dezvoltare, starea economică a populației s-a înrăutățit. La
sfârșitul anului 1989, relația dintre liderul partidului comunist și
societatea românească atinsese un punct critic. Existase speranța că,
după achitarea datoriei externe, situația internă se va ameliora prin
renunțarea la programul de economisiri și raționalizări. Dar acest lucru
nu s-a întâmplat, populația fiind supusă în continuare privațiunilor
alimentare și supravegherii excesive a aparatului de Securitate.
Ceaușescu dorea realizarea unei rezerve valutare care să-l pună la
adăpost de posibilitatea contractării unei alte datorii externe. În
consecință, s-a menținut programul „alimentației științifice” prin
raționalizări și economisiri.
284
Ședința CPEx din 20 octombrie 1989, în Ibidem, dosar 66/1989, f. 3f/v. Potrivit
rapoartelor Securității aprovizionarea populației cu produse alimentare se situase
sub nivelul planificat atât în Capitală, cât și în marile orașe ale țării. „Amorsarea”
revoluției. România anilor ’80…, pp. 338-353.
285
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 66/1989, f. 12-14f/v.
CAPITOLUL IV.
REGULI ȘI NORME PENTRU SOCIETATEA OMULUI
NOU
Motto:
„Muncă, cinste, demnitate!”
Parazitismul social
La începutul anilor ’70, industrializarea masivă devenise una
dintre prioritățile regimului. La capătul a cinci ani glorioși,
Ceaușescu schița, în august 1969, de la tribuna celui de-al X-lea
Congres al partidului, programul înfăptuirii societății socialiste
multilateral dezvoltate, axat pe economie avansată, agricultură și
industrie modernizate, precum și pe dezvoltarea învățământului
1
tehnic . Construirea socialismului prin mijloace proprii nu se putea
realiza fără mobilizarea totală a societății, ceea ce presupunea o
creștere semnificativă a ponderii populației implicată în activitățile
industriale sau ramurile conexe acesteia. Dacă în 1969, conform
cifrelor oficiale, numai 20,7/% din totalul populației activa în
industrie, pentru următorul cincinal Ceaușescu preconiza o creștere
cu cel puțin 20%, astfel încât România să poată rivaliza cu cele mai
industrializate state ale vremii.
1
Optimist, Ceaușescu declara că „societatea socialistă multilateral dezvoltată se va
înfățișa din toate punctele de vedere superioară orânduirii capitaliste”. Aceasta
însemna o creștere a indicatorilor economici pentru intervalul 1971-1975, fiind
prevăzute aproape zece procente anuale pentru producția industrială, cinci pentru
agricultură, și o sporire a venitului national cu 7,7-8,5%. Începea cursa pentru
„cincinalul în patru ani și jumătate”. Congresul al X-lea al Partidului Comunist
Român, Editura Politică, București, 1969, p. 25. Parte din acest capitol a fost publicat
de Mioara Anton, Parazitismul social. Reguli și norme pentru societatea omului nou,
în „Studii și Materiale de Istorie Contemporană”, vol. 14/2015, pp. 33-48.
Un program ambițios, care, dincolo de simbolistica ideologică,

anunța noi mutații sociale, precum și reevaluarea relației dintre
partid și societate, astfel încât obiectivele programului de
dezvoltare economică ale regimului să fie îndeplinite. Strategiile de
reconciliere socială, precum și manipularea sentimentelor iden-
titare, i-au asigurat lui Ceaușescu susținerea populară, atent
administrată sub forma vizitelor în teritoriu și a adunărilor
populare. Întărirea legăturilor dintre partid și clasa muncitoare era
esențială pentru misiunea pe care acesta și-o asumase, context în
care educația ideologică a societății devenea, la rândul ei,
prioritară. Formularea unui nou program ideologic, de educare
socialistă a societății și de formare a omului nou, a modificat
substanțial raportul dintre regim și societate. Directivele, tezele și
indicațiile (prețioase, valoroase, geniale) urmau să re-disciplineze o
societate care deprinsese în anii de liberalizare comportamente și
atitudini ce o puneau în opoziție cu misiunea istorică a partidului.
La aproape trei decenii de la instaurarea comunismului,
înfățișarea societății românești se schimbase semnificativ.
Procesul de industrializare și urbanizare duseseră la modificarea
condițiilor de viață (cu ritmuri determinate de planurile de
dezvoltare economică), diversificarea bunurilor de larg consum și
creșterea nivelului de trai2. Liberalizarea și scăderea presiunii
ideologice asupra societății erau factori de risc care puteau
conduce la contestație și critică deschisă la adresa puterii,
realitate înțeleasă de Ceaușescu încă din primii ani guvernării
sale. Încurajate chiar de pozițiile publice ale partidului, anumite
grupuri sociale (intelectuali, studenți) ar fi fost tentate să pună
sub semnul întrebării deciziile puterii politice și să ceară
reformarea acesteia. Evenimentele din toamna anului 1965, de la
Facultatea de Filosofie, sau manifestația studenților din
decembrie 1968 sunt exemple care arată că exista pericolul ca
2
Cezar Stanciu, Paradigma revoluționară și societatea de consum în România
comunistă. O abordare comparativă, în Între transformare și adaptare. Avataruri ale
cotidianului în regimul comunist din România, „Anuarul Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol. VIII, 2013, p. 197-198.
partidul să piardă controlul asupra societății. Pentru Ceaușescu,

manifestația din 24 decembrie 1968 era în egală măsură o dovadă
de huliganism, dar și expresia unei „mentalități înapoiate,
retrograde” care se manifesta cu precădere în rândurile tinere-
tului3. În urma incidentului, Ceaușescu a dispus intensificarea
educației ideologice și creșterea spiritului combativ al presei
studențești. Este o întrebare deschisă în ce măsură aceste reacții
ale societății au pregătit înghețul ideologic de la începutul anilor
’70. Fără îndoială că, pentru Ceaușescu, un produs complet al
culturii staliniste, liberalizarea a fost un simplu joc al seducției,
societatea căzând în această capcană a deschiderii4. Odată atins
acest obiectiv, prioritară devenea recâștigarea pozițiilor de forță și
aducerea sub ascultare a unei noi generații care atingea pragul de
maturitate la începutul anilor ‘70.
Unul dintre efectele anilor de liberalizare a fost și deschiderea
către producțiile occidentale. Accesul la informație prin inter-
mediul presei scrise, televiziunii și radioului creaseră noi atitu-
dini, unele dintre ele considerate periculoase pentru moravurile
socialiste. Liderii partidului au intuit potențialul contestatar al
noilor tendințe, mai ales că valul protestelor care străbătuse
America și Europa occidentală la sfârșitul anilor ’60 anunțase
apariția unei noi generații care proclamase ruptura de lumea
veche. Blugii, tricourile colorate și paietate, moda părului lung
atât la femei, cât și la bărbați, nuanțele tari ale vestimentației
cotidiene șocau într-o societate convențională, conservatoare și
3
Adam Burakowski, op.cit., pp. 130-133; Stenograma în care a fost analizată
manifestația studenților publicată în Istoria comunismului din România, vol. II.
Documente. Nicolae Ceaușescu (1965-1971), ed. Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu,
Armand Goșu, Iași, Editura Polirom, 2012, pp. 498-510; de asemenea și studiul
semnat de Cezar Stanciu, Conducerea PCR și problema tineretului (1968-1971).
Preliminarii la „minirevoluția culturală”, în „Studii și Materiale de Istorie
Contemporană”, vol. XIII/2014, pp. 88-93.
4
Silviu Curticeanu nota că liberalizarea a fost înțeleasă de Ceaușescu ca mijloc
pentru obținerea sprijinului popular, fără să existe nici cea mai mică intenție de
renunțare la dogmatismul ideologic. Silviu Curticeanu, Meditații necenzurate,
București, Editura Historia, 2007, pp. 55-56.
uniformizată. Tânărul comunist ideal imaginat de regim, devotat

partidului și patriei, pe deplin integrat social, era pus în pericol de
avalanșa modelelor culturale importate din Occident5. Nu tocmai
potrivite, de vreme ce tinerii occidentali își consumau existența în
promiscuitate, sărăcie și decădere morală6.
Regimul a decis să pună ordine în existența agitată a tinerilor
nonconformiști ale căror gusturi muzicale și ținute vestimentare
deveniseră mult prea stridente pentru normele rigide de convie-
țuire ale societății socialiste. Planurile economice de anvergură au
impus reglementări legislative care au vizat cu prioritate dome-
niul muncii și pe cel al învățământului, pornind de la profilul
industrial al noii societăți7. În termeni sociologici, creșterea stocu-
lui de educație a impulsionat modernizarea individuală, care a
fost însă subordonată scopurilor economice ale regimului8.
Procesul accelerat al industrializării a dus la o răsturnare a
raportului dintre învățământul umanist și cel tehnic, astfel că
5
Pentru comparație vezi studiul de caz asupra rolului jucat de presa Komsomolului
pentru educarea tinerei generații în Rusia Sovietică, Gleb Tsipursky, Citizenship,
Deviance and Identity. Soviet youth newspapers as agents of social control in the
Thaw-era leisure campaing, în „Cahier du Monde Russe”, nr. 49/4, octobre-
décembre 2008, p. 630 și urm.; de asemenea, și studiul semnat de Manuela Marin
referitor la modul în care Securitatea a supravegheat „influențarea negativă a tinerei
generații de către cercurile reacționare din străinătate”. Muzica occidentală a anilor
’80, curentele punk rock, heavy rock, cu un profund mesaj contestatar, altera în
opinia Securității „tradițiile sănătoase ale poporului român”. Manuela Marin,
Securitatea și panica morală: contraculturile muzicale ale tineretului în România
comunistă a anilor ’80, în Marginalități, periferii, frontiere simbolice. Societate
comunistă și dilemele sale indentitare, „Anuarul Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol. IX, 2014, pp. 288-289;
Alexandru Matei, op.cit., pp. 72-79; „Amorsarea” revoluției. România anilor ’80…, pp.
95-96, 151-152.
6
Vezi și Probleme ale tineretului occidental, în „Scânteia”, 7 ianuarie 1972. În cadrul
rubricii erau grupate articole din presa străină referitoare la degradarea
comunităților hippy din marile orașe occidentale. Amsterdamul fusese luat cu asalt
de „hoarde de nepietănați”, în fața cărora forțele de ordine se dovedeau a fi
neputincioase.
7
Pentru modificările aduse sistemului de învățământ din primii ani ai regimului
Ceaușescu, vezi Cristian Vasile, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al
regimului Ceaușescu. 1965-1974, București, Editura Humanitas, 2014, pp. 164-178.
8
Vezi Dumitru Sandu, Spațiul social al tranziției, Iași, Editura Polirom, 1999, p. 8.
până la sfârșitul anului 1989 una din două persoane cu studii

superioare era inginer9. Planificarea cifrelor de școlarizare,
precum și locurile limitate la anumite discipline (mai ales cele
umaniste), au îngreunat accesul în învățământul superior. Foarte
mulți dintre cei care se confruntau cu eșecul unui examen de
admitere optau pentru o a doua sau a treia șansă, ceea ce însemna
că nu se regăseau în procesul de producție, lipsind regimul de o
forță de muncă necesară marilor proiecte10.
Nemulțumirile oficiale față de tânăra generație au luat forma
unui decret special, emis la 11 aprilie 1970, prin care erau sancționați
toți cei care nu respectau regulile de conviețuire socială, ordinea și
liniștea publică, sau se sustrăgeau „îndatoririi cetățenești” de a
munci. În expunerea de motive a legii se preciza că emiterea acesteia
era rezultatul gradului înalt de responsabilitate socială pe care
cetățenii onești înțelegeau să-l aibă față de societatea în care trăiau:
„Oamenii muncii iau atitudine împotriva acelora care, sub influența
unor mentalități înapoiate, refuză să se încadreze într-o activitate
utilă, duc o viață parazitară, tulbură ordinea și liniștea publică,
încalcă cele mai elementare norme de conviețuire socială, provocând
indignarea cetățenilor”11. Viața parazitară era asociată cu
9
Vlad Pașca, Educația în România comunistă: un joc cu sumă nulă? O analiză a
stocurilor de educație, în Marginalități, periferii, frontiere simbolice. Societate
comunistă și dilemele sale indentitare, „Anuarul Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol. IX, 2014, pp. 184.
10
Au fost frecvente scrisorile prin care se solicita sporirea numărului de locuri în
instituțiile de învățământ superior, eventual chiar introducerea unor taxe de studiu.
Într-o scrisoare semnată „un comunist”, adresată Conferinței Naționale a Partidului
din iulie 1972, se arăta că „(…) sunt necesare măsuri urgente care să rezolve
problema zecilor de mii de tineri care stau suspendați în aer și care în mare parte se
obișnuiesc în aceste perioade de semiactivitate, de la un examen la altul (un an), cu
o viață indiferentă care încet se transformă în parazitism, indiferență, indolență și
chiar viață antisocială – prostituție, beție, furt! Să se înființeze locuri în mai multe
facultăți (…) să se instituie taxe pentru cei care nu reușesc la examenele normale
(…). E mai bine să avem titrați care să posede cunoștințe (…) decât să avem
elemente care din cauza insuccesului la admitere să devină stâlpi de cafenea”. ANIC,
Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 176/1972, ff. 119-120.
11
Decret nr. 153 din 24 martie 1970 pentru stabilirea și sancționarea unor contravenții
privind regulile de conviețuire socială, ordinea și liniștea publică în
vagabondajul, cerșetoria, comerțul ilicit (bișnița), prostituția,

șomajul, jocurile de noroc, consumul în exces de băuturi alcoolice,
violența domestică, abandonul familial, huliganismul și vandalismul,
răspândirea de informații alarmiste sau ofense aduse autorității12.
Totodată, pentru a evita tulburările din spațiul public, legea
reglementa și orarul restaurantelor, fiind interzisă menținerea lor în
funcțiune după ora legală de închidere. Câteva luni mai târziu, într-o
anchetă publicată în „Scânteia”, se preciza că o astfel de lege era
binevenită, deoarece „contravenienții la ordinea socială” proveneau
din rândurile grupurilor de pierde-vară, ale celor care se considerau
„descurcăreți” și care nu fuseseră niciodată sancționați pentru
comportamentul lor. Venise vremea ca ei să plătească pentru
sfidarea moralei socialiste. De altfel, ancheta era însoțită și de o
caricatură care înfățișa două personaje masculine îngrijorate de noile
norme ce reglementau conviețuirea socialistă: „200 de lei pentru o
înjurătură! S-a scumpit viața, băiețică”13.
Parazitismul social se sancționa cu închisoare contravențională
de la o lună la șase luni sau cu amendă de la 1000 la 5000 lei. În
realitate, se dorea identificarea și pedepsirea tuturor celor care se
eschivau, din diferite motive, ca după finalizarea studiilor să se
alăture efortului general de construire a societății socialiste. În
această categorie intrau cei care refuzau repartițiile, fuseseră respinși
la examenul de admitere în facultăți sau nu reușeau să treacă
http://www.legex.ro/Decretul-153-1970-454.aspx (accesat la 23 martie 2015). Și în

Uniunea Sovietică a existat un decret asemănător, dar, spre deosebire de România,
dezbaterea publică a durat câțiva ani, din 1957 până în 1961, când a fost emisă
varianta finală a legii. Văzută tot ca o cale de purificare a societății care se îndrepta
spre comunism, legea își propunea să disciplineze acele categorii sociale predispuse
la parazitism (cerșetorii, vagabonzii, prostituatele, cei implicați în traficul cu
produse, tinerii care refuzau să se integreze în sistemul economiei socialiste). Sheila
Fitzpatrick notează că legea sovietică i-a vizat în special pe cei implicați în
ramificațiile economiei secundare. Sheila Fitzpatrick, Social parasites. How tramps,
idle youth, and busy entrepreneurs impeded the Soviet march to communism, în
„Cahiers du Monde Russe”, 1-2/2006, pp. 377-408.
12
În categoria actelor sancționate de lege intra și refuzul cetățenilor de participa la
acțiunile organizate în caz de calamitate sau dezastre naturale. Ibidem.
13
Strada, „Scânteia”, 21 iulie 1970.
examenul intermediar pentru continuarea studiilor liceale. Traficul

de influență și plata examenelor erau practici uzuale folosite de cei
care voiau să se sustragă efortului general de construire a societății
socialiste. Numeroasele anchete legate de admiterea în universități
sau licee indicau generalizarea corupției în sistemul de învățământ.
O scrisoare anonimă expediată Comitetului Central la 30 octombrie
1971, semnată „un tovarăș”, semnala că „protecționismul, ciubucul,
dezorganizarea, proasta planificare a întregului ciclu de învățământ
fac ca zeci de mii de tineri să stea în vânt și tot elanul lor de 12 ani se
irosește. (…) La ora actuală țara are prejudicii enorme prin faptul că
zeci de mii de tineri cu bacalaureatul stau în vânt, pierd un an de
studiu, mulți din ei ocupă posturi fictive încasând zeci de milioane
de lei salarii nemuncite”14.
Acesta era și motivul pentru care, din noiembrie 1976, alte două
legi obligau înscrierea în evidențele direcțiilor de muncă a tuturor
persoanelor apte de muncă15. Munca era în egală măsură un drept și o
14
O situație asemănătoare era semnalată și în altă scrisoare anonimă adresată televi-
ziunii, în care era contestat conținutul unei emisiuni consacrată problemelor din învă-
țământ intitulată O întrebare despre tinerețe. Telespectatorul anonim critica existența
numărului insuficient de locuri din învățământul superior raportat la cel al absol-
venților de liceu. Consecința directă era apariția unei mase de tineri supusă tentațiilor
și viciilor străzii. ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 176/1971, fillele 14-16.
15
Prima lege, 24 din 5 noiembrie, privind recrutarea și repartizarea forței de muncă,
prevedea la articolul 7 că „persoanele apte de muncă care au împlinit vârsta de 16
ani și nu urmează o formă de învățământ sau de calificare profesională, ori nu sunt
încadrate în muncă, sunt obligate să se înscrie la direcțiile pentru probleme de
muncă și ocrotiri sociale sau la oficiile acestora, în a căror rază teritorială își au
domiciliul, și să ceară repartizarea lor în muncă”. Textul legii în
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1346 (accesat la 23 martie
2015). Cea de-a doua lege, 25/1976 privind încadrarea într-o muncă utilă a
persoanelor apte de muncă, prevedea că în România nimeni nu putea trăi fără
muncă, fiind sancționat traiul parazitar, realizarea de câștiguri ilicite și tot ceea ce
contravenea țelurilor orânduirii socialiste. La articolul 8 se preciza că „persoana care
refuză sistematic, fără motive întemeiate să se încadreze în muncă, ducând o viață
parazitară va fi pusă în discuția adunării cetățenești din satul, comuna sau cartierul
în care domiciliază, în vederea influențării și determinării sale pentru a se încadra în
muncă ori într-o formă de pregătire profesională”. Dacă nici aducerea în discuția
publică nu dădea roade, atunci legea îi obliga pe cei refractari să presteze timp de un
an muncă pe șantiere, în agricultură sau alte unități economice. Ulterior,
îndatorire pe care fiecare cetățean era obligat să le respecte. Înăsprirea

legislației muncii a fost direct legată de criza economică, de derapajele
din industrie și de nevoia regimului de a folosi toate resursele umane
pentru îndeplinirea planurilor sale economice. Societatea a fost
îndemnată să se mobilizeze pentru apărarea bunei-cuviințe și a
principiilor vieții socialiste, fiind înființate echipe speciale pentru
identificarea paraziților sociali. Ceaușescu ceruse, în martie 1970,
depistarea „elementelor huliganice, parazitare, și descompuse moral”
care încălcau liniștea publică și purtau ținute stridente. La nivelul
Capitalei fuseseră înființate 38 de echipe în componența cărora intrau
membri ai UTC, luptători ai gărzilor patriotice și lucrători de miliție:
„Membrii echipelor au fost instruiți asupra caracterului social-educativ
al măsurilor adoptate, cum să-și desfășoare activitatea pentru crearea
în sprijinul lor a unei opinii largi de masă”16. Într-un prim raid, în
București fuseseră identificate 3.453 de persoane, fără acte de
identitate și îmbrăcate necorespunzător. Cei mai mulți dintre ei erau
studenți și elevi care au fost obligați să renunțe la blugi și să-și tundă
părul. În finalul notei realizate de Secția Organizatorică a CC al PCR se
sublinia că acțiunea fusese apreciată pozitiv de marea majoritate a
cetățenilor, „deoarece contribuie la reeducarea unor elemente, la
menținerea ordinei și întărirea disciplinei, la dezvoltarea spiritului de
conviețuire socială”17.
Scânteia a fost la datorie și a declanșat campanii împotriva
„trândavilor”, „trântorilor”, „vagabonzilor” și „profitorilor”. Anche-
tele sociale au început să-și facă loc în paginile ziarului încă din
ianuarie 1970. Un prim articol, publicat sub titlul Mașinuța „lui
băiatu” și derapajul etic, critica obiceiul părinților înstăriți de a-și
împrumuta mașinile fiilor teribiliști, „nedeprinși cu gustul muncii”,
încurajând astfel răsfățul și diluând principiul echității, „piatra
unghiulară a eticii comuniste”. Articolul se încheia profetic: „Tot
prevederile legii au fost extinse și asupra celor care erau ostili față de regim. Flori
Bălănescu, op. cit., pp. 35-35.
16
Istoria comunismului din România, vol. II. Documente. Nicolae Ceaușescu (1965-
1971)…, p. 588.
17
Ibidem.
ceea ce se capătă ușor deschide calea ușurinței, frivolității,

descalifică ideea de efort, conștiința muncii ca unică generatoare de
valori în societatea socialistă. Este de la sine înțeles că, atunci când
circulația pe șoseaua vieții nu e guvernată de normele eticii,
derapajele, tamponările și chiar accidentele mai grave devin
inevitabile!”18. Periodic, ziarul a prezentat anchete prin care era
ilustrată existența unor „indivizi periculoși”, „elemente antisociale,
fără ocupație”, „eșecuri educative”, cu viață dubioasă, adevărați
„mentori ai viciului”, „destine în derivă”, care își făceau cu ușurință
prozeliți în rândul adolescenților scăpați de sub supravegherea
părinților19. În vreme ce unii își îmbogățeau mintea și se pregăteau
pentru viață, alții se îngrămădeau în cinematografe, atrași de
culoare și strălucire, fiind mai puțin preocupați de responsabilita-
tea propriului viitor. „Bulevardierii”, fie că erau elevi sau studenți,
riscau să îngroașe rândurile celor care nu respectau ordinea socială:
„E drept, acești tineri nu sunt mulți la număr, dar ei pun în pericol
prin contaminare, caracterele neîntinate ale altor tineri, de care se
apropie, ispitindu-i cu baliverne despre «fericirea» traiului para-
zitar, încercând să-i atragă la fapte și atitudini condamnabile”20.
Nu au scăpat de critica publică nici cei care după absolvirea
unei școli alegeau traiul confortabil oferit de părinți în locul vieții
tumultoase de pe marile șantiere, fabrici sau uzine. Titus Andrei,
semnatarul unor articole de condamnare a bacșișurilor, avertiza
într-o anchetă socială intitulată Trândavi, dar luxoși și bine hrăniți,
că responsabilizarea tinerilor era o datorie a opiniei publice, care
trebuia să condamne astfel de tendințe: „(…) Pe fondul în aparență
nevinovat al unor asemenea manifestări germinează și cresc faptele
antisociale de o deosebită periculozitate mergând până la
18
Victor Bârlădeanu, Mașinuța „lui tăticu” și derapajul etic, în „Scânteia”, 9 ianuarie
1970; vezi și Falsa grijă părintească, mediu nutritiv al parazitismului, loc.cit., 28
august 1971.
19
Ion Vlaicu, Nu-i lăsați pe „mentorii viciului” să facă prozeliți, în loc.cit., 18 ianuarie
1970.
20
Victor Bârlădeanu Bulevardierii, în loc. cit., 30 ianuarie 1970; Victor Bârlădeanu,
„Parazitul cu principii” la ora lucidității amare, loc. cit., 16 februarie 1972.
încălcarea legilor penale. Așa apar fel de fel de «eroi», modele false
și pernicioase pentru adolescenți. (…) Parazitismul, traiul fără
muncă, nu are ce căuta în societatea socialistă”21.
Războiul împotriva „pletoșilor” a agitat spiritele sensibile și
conservatoare. Tonul a fost dat tot de „Scânteia”, care, în aprilie 1970,
publica, sub semnătura lui Mihai Caranfil, descrieri sugestive ale
paraziților sociali, eșecuri educative, de cele mai multe ori elevi și
studenți, amestecați în lumea pestriță a bișnițarilor și a celor fără
ocupație care își făceau veacul în fața cinematografelor, în baruri sau
cafenele: „Pieton, cetățean, ești adesea stânjenit, contrariat de unele
stridențe în peisajul social al străzii. (…) Că ar fi vorba de niște
«netunși» și buruienoși în expresii… acestea sunt însă atribute
exterioare, principalul pericol îl constituie condiția lor de paraziți
sociali, care nu sfidează numai «codul bunelor maniere», ci codul
muncii, al respectului față de legile scrise și nescrise ale societății. (…)
Strada, climatul nostru social, (…) nu îngăduie astfel de manifestări
sfidătoare. Nu îngăduie parazitismul, sustragerea de la îndatoririle
sociale, respinge cu repulsie stridențele, indecența, maimuțărelile!”22.
Într-o țară angajată să construiască socialismul, exuberanța tinerilor
fără ocupație nu putea decât să irite. Cetățenii cinstiți, indignați de
comportamentele antisociale, îndemnau la depistarea „elementelor
declasate” și trimiterea lor pe șantiere, fabrici și uzine.
Lansarea tezelor din iulie și prelucrarea lor în comitetele
regionale de partid au produs reacții variate în societate. În vreme
ce intelectualii își exprimau îngrijorarea întoarcerii la realitatea
21
Titus Andrei, Trândavi, dar luxoși și bine hrăniți, în loc.cit. martie 1970.
22
Mihai Caranfil, Cavalerii fără glorie ai turnirului pe asfalt, în „Scânteia”, loc.cit.,
martie 1970; de asemenea, vezi și articolul de fond publicat în „Scânteia” la 9 iulie
1972, intitulat Societatea noastră proclamă și înfăptuiește principiul „nici muncă fără
pâine, nici pâine fără muncă”. În aceeași ediție erau publicate, sub titlul Opinia
publică condamnă parazitismul social, sub orice formă s-ar manifesta, reacțiile
cetățenilor indignați pe marginea anchetelor care dezvăluiau exemple ale existenței
parazitare. Pentru Elisabeta Cosineli, economist din Suceava, cei care duceau o viață
parazitară „stropeau cu noroi fețele senine ale celor care-și privesc cu proprii lor
ochi succesele muncii depuse, muncă de care indirect profită și ei, chiar dacă nu
fură banii și hainele părinților; ei consumă în localurile prin care își duc viața, pâinea
și vinul produse de oameni pe care îi sfidează”.
sufocantă a anilor ’50, „partea sănătoasă” a societății socialiste nu

numai că a sprijinit deschis noua inițiativă a puterii, dar a și oferit
propuneri de îmbunătățire a programului. Tânăra generație s-a
aflat în centrul preocupărilor celor care își declarau deschis
adeziunea față de politicile regimului. Ion Țepeluș din București,
entuziasmat de lansarea programului ideologic de educare a
membrilor de partid și oamenilor muncii, venea cu o serie de
sugestii menite să ajute la buna funcționare a societății socialiste.
Pe lângă creșterea retribuțiilor lucrătorilor din Miliție, pedepsirea
exemplară a celor care furau din avutul obștesc, revizuirea
sistemului de admitere în învățământul superior, decorarea
nediscriminatorie a fruntașilor în muncă, Ion Țepeluș propunea și
pedepsirea studenților care lipseau de la cursuri și nu se
prezentau la examene: „Sunt unii studenți care nu frecventează
cu regularitate cursurile și nici nu se prezintă la examene. Aceștia
trebuiesc încorporați neîntârziat, să nu fie lăsați să-și piardă
timpul în localuri, baruri cu tonomate, căci acolo vin în contact
cu drojdia societății de tristă memorie și caută să-și facă părtași la
diverse fapte urâte”23.
Pentru Adrian Dumitru Antoniu, ofițer în rezervă și revizor
contabil la Stația de Sortare a Minereului din Galați, „dezvoltarea
conștiinței revoluționare a tinerei generații” era strâns legată de
portul uniformelor școlare și de desființarea bodegilor de categoria a
III-a, transformate în „focare de otrăvire a tinerei generații”. El
propunea restricții în localurile publice pentru tinerii care nu
împliniseră 18 ani, creșterea prețurilor la băuturile alcoolice și țigări,
23
Criticile lui Țepeluș au vizat și comportamentul jucătorilor de fotbal de la echipa
Dinamo, tratați cu prea multă îngăduință pentru faptele lor reprobabile (beții și
scandaluri publice). Nici transferurile în străinătate nu erau pe placul petentului,
fiind în opinia sa surse de îmbogățire și spălare de bani pentru antrenori și jucători:
„Nu suntem de acord cu această poveste, noi dorim să stea la noi în țară cu mintea
și corpul sănătos și nu ne trebuie devize în schimbul otravei capitaliste ce o aduc cu
ei când se reîntorc după ani de zile și-i incită și pe cei din echipă la gusturi de
burgheji, deci să fie rechemați toți jucătorii până la 1 ianuarie 1972. Dinamo să se
astâmpere cu racolajul”. ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 176/1971, ff.
23-24.
înființarea de echipe mixte, formate din activiști UTC, lucrători de

miliție și profesori, care să verifice comportamentul tinerilor pe
străzi, judecarea publică a celor găsiți vinovați, sancționarea aspră a
actelor de huliganism și impunerea unui cod vestimentar adecvat:
„Interzicerea atât la sexul masculin și feminin de ținute cosmopolite
care nu corespund eticii noastre socialiste (…). În munca noastră de
zi cu zi ne vom călăuzi permanent după învățătura marxist-leninistă
și măsurile trasate de dvs. pentru construirea societății socialiste
multilateral dezvoltate”24.
Gheorghe Leahu, din București, cerea ca „toți tineri, băieți și
fete, care stau ca paraziții pe stradă și în localuri, să fie depistați și
trimiși la muncă acolo unde țara are nevoie. Iar ca o rușine a
Capitalei noastre au apărut damele de consumație care le găsești
la toate colțurile și în special cu străini cu toate că prostituția este
interzisă. Nu știu de ce miliția de moravuri nu ia măsuri
împotriva lor. Poporul nostru muncitor nu trebuie să fie sfidat de
acești paraziți”25.
Iulian Diosig, membru de partid, și muncitor la fabrica de
mobilă din Sibiu, aducea, la 8 septembrie 1971, completări progra-
mului de educare ideologică a cetățenilor. Revoltat peste măsură
de încălcarea moralei socialiste, cerea interzicerea în sălile de
spectacole, localurile publice, pe străzi și în parcuri, a persoanelor
îmbrăcate „în chiloți și în costume de baie, bărbați în maieuri, tot
felul de mini jupuri și tineri pletoși care indignează opinia
publică. Toată lumea să fie îmbrăcată în mod ordonat și
civilizat”26. Pentru a fi evitate influențele externe dăunătoare, el
sugera instituirea unei legislații speciale și restricții la frontieră,
astfel încât cetățenilor străini, „pletoși și cu ținută necores-
punzătoare”, să le fie refuzată intrarea în țară: „Acest lucru îl
motivez prin aceia că pe lângă valuta pe care aceștia o aduc în
țară, ne face și un prost serviciu deoarece tineretul nostru este
24
Ibidem, f. 40.
25
Ibidem, f. 21.
26
Scrisoarea sa se intitula „Propuneri în legătură cu educarea ideologică a membrilor
de partid, cât și a tuturor cetățenilor”, în Ibidem, f. 25.
influențabil, copiază aceste atitudini și comportări necorespun-

zătoare. Părerea mea este că pierdem ceva valută, dar în schimb
educăm tineretul nostru în conformitate cu aspirațiile și tradițiile
poporului nostru și ne bucurăm pe plan mondial de un prestigiu
cu mult mai mare”27. Mai mult, Diosig recomanda înființarea în
toate județele a unor șantiere de muncă care să-i cuprindă pe toți
cei care nu aveau ocupație și trăiau din muncă necinstită, para-
zitară. În opinia sa, era nevoie și de o reformă a învățământului,
care să-i cuprindă și pe cei care nu erau admiși la liceu sau în
școlile profesionale.
Pentru Vasile Breazdău din Șimleul-Silvaniei, jud. Sălaj, sursa
răului era apariția în emisiunile televizate a „lățoșilor, cu fel de fel
de fiare atârnate la gât sau aplicate pe haine”, o adevărată ofensă
la adresa bunului gust: „Actrițele și din păcate și unele destul de
apreciate de public, apar mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate și
atunci când apar îmbrăcate au o ținută care este la curent cu
moda altor planete și care îi este străină bunului simț al poporului
nostru. Comerțul, de asemenea, pune cu prea multă ușurință la
dispoziția celor dornici de extravaganță o vestimentație care este
în contradicție cu bunul gust”28. El cerea concedierea celor care
produceau și comercializau „bunuri stridente”.
Au existat și propuneri de impozitare a celor care alegeau să
fie liber profesioniști. Avocatul Mircea Rădulescu din Constanța
considera că o astfel de măsură i-ar fi convins pe cei care încă mai
aveau ezitări să se asocieze efortului general de construire a
socialismului, ar fi dus la completarea tuturor locurilor vacante
din producție și la o creștere a venitului național: „Va dispare
parazitismul, specula, înșelăciunea, situație care depinde de
modul insistent în care ne vom preocupa de acești cetățeni”29.
Florea I. Nacu, din Băilești, tehnician la Întreprinderea de
Reparat Material Aeronautic, saluta la rându-i propunerea făcută
27
Ibidem, f. 25.
28
Ibidem, f. 51.
29
Ibidem, ff. 42-43.
de N. Ceaușescu în cadrul Conferinței Naționale a Partidului, din

iulie 1972, referitoare la integrarea în producție a celor care
împliniseră 16 ani și nu mai urmau alte forme de învățământ. O
decizie sănătoasă, dar care trebuia să cuprindă și „partea aceia
minoră a tinerilor care înțeleg să umble într-o ținută decadentă,
cu plete, barbă, fără nicio meserie, rătăciți prin localuri, cheltuind
banii părinților, sau banii proveniți din căi necinstite (…)”30.
Aducerea lor pe calea cea dreaptă și redarea societății se putea
realiza prin înființarea unor tabere speciale de muncă, cu
„caracter contructiv-educativ”.
Combaterea parazitismului a rămas una dintre preocupările
regimului, care s-a străduit, prin măsuri legislative și pedepse
exemplare, să disciplineze tânăra generație și să-i domolească
spiritul contestatar. Pentru apărarea spiritului „eticii și echității
socialiste”, în București existau, la nivelul anului 1974, 845 de
echipe mixte care, cu sprijinul forțelor de miliție, aveau misiunea
de a combate parazitismul și manifestările retrograde31. În
componența lor intrau membri ai UTC, reprezentanți ai consi-
liilor populare și organizațiilor de femei. Ulterior, la începutul
anilor ’80, au fost mobilizate și gărzile muncitorești. Erau vizați în
special cei cu ținută vestimentară necorespunzătoare, indecentă,
bișnițarii, scandalagiii și minorii vagabonzi: „(…) un mare număr
de tineri au fost determinați să se tundă, iar alții au fost avertizați
asupra aspectului vestimentar inadecvat; organele de miliție au
reținut pe acei care practicau comerțul ambulant neautorizat, iar
un număr de 148 de tineri au fost amendați pentru provocare de
scandaluri sau alte abateri sancționate de lege”32. Raiduri-anchetă
prin baruri și restaurante, articole moralizatoare, filme
30
31
„Informare cu privire la acțiunile de combatere a parazitismului și manifestărilor
de încălcare a normelor eticii și echității socialiste în municipiul București, Brașov și
județul Constanța”. În cursul raidurilor organizate în august 1974, în București au
fost identificate 4250 de personae fără ocupație, 1600 fiind convinse să se angajeze.
În județul Brașov activau 200 de echipe care identificaseră 1820 de personae. Ibidem,
Secția Organizatorică, dosar 37/1974, filele 17-18.
32
Ibidem, fila 17v.
documentare reunite sub titlul Cu ce te ocupi dumneata?, procese

publice, conferințe lămuritoare, vizite organizate pentru tineri pe
șantiere și în fabrici au constituit arsenalul folosit de partid
pentru însănătoșirea tinerei generații.
Legile din 1976 au fost urmate în 1977 de noi reglementări care
limitau tot mai mult libertățile cetățenilor. Ele erau parte a unui
amplu program de supraveghere și control exercitat de partid asupra
întregii societății (interzicerea avorturilor, a divorțurilor, controlul
migrației populației). La Conferința Națională din decembrie 1977 se
stabilea ca persoanele care comiteau infracțiuni ușoare (în special
minorii) să nu mai fie trimise în detenție, ci reeducate la locul de
muncă sau de către organizațiile obștești, pentru a fi astfel evitată
supra-aglomerarea închisorilor. Ceaușescu a evitat să se refere direct
la fenomenul parazitismului social și a făcut referire numai la setul
legislativ care reglementa infracțiunile ce contraveneau normelor de
conviețuire socială și nu respectau modul de viață și muncă al
societății socialiste. Îngăduitor, Ceaușescu preciza: „Principala
noastră preocupare trebuie să fie de a-i împiedica pe oameni să
comită abateri, iar atunci când o fac, de a-i ajuta să se îndrepte. Să
constituie o datorie de onoare pentru colectivele de oameni ai
muncii de a nu avea în rândurile lor rebuturi – ca să folosesc un
termen economic. Rolul activității educative trebuie să fie încadrarea
organică a fiecărui cetățean în munca și viața colectivului din care
face parte (…)”33.
Analiza situației infracționale din perioada 1971-1975 evidenția
menținerea unei cifre constante în privința condamnărilor, media
anuală fiind de 78.000 de cazuri34. Tinerii reprezentau 38% din
totalul celor condamnați, fiind înregistrați 4.558 de minori și 22.212
tineri cu vârste cuprinse între 18 și 26 de ani: „Numărul infractorilor
33
Totodată, Conferința adopta un program suplimentar de dezvoltare economico-
socială a României pentru perioada 1976-1980. Conferința Națională a Partidului
Comunist Român, 7-9 decembrie 1977, București, Editura Politică, 1978, pp. 43-47.
34
Condamnările fuseseră pronunțate pentru delapidări, furturi, neglijență,
accidente de circulație, omoruri, violuri, încălcări ale ordinii și liniștii publice etc.
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 33/1976, f. 32f/v.
care provin din rândul persoanelor ce nu desfășoară o activitate utilă

pentru societate reprezintă 46% din totalul condamnaților”35.
Documentul insista pentru elaborarea unui act normativ prin care să
fie reintegrați social cei care suferiseră pedepse cu privarea de
libertate. În 1975, fuseseră condamnate pentru parazitism social 1.171
de persoane (speculă, trafic de valută și prostituție): „Un aspect
deosebit în legătură cu manifestările de parazitism social îl constituie
numărul mare de țigani neîncadrați în producție. Starea lor de
înapoiere, peregrinajul cu caracter aproape permanent, concepția
parazitară despre viață, constituie cauze care generează comiterea de
către aceștia a unor infracțiuni cum sunt: furtul, tâlhăria,
înșelăciunea, specula, cerșetoria”36.
La un deceniu de la lansarea primelor măsuri, rezultatele au
fost dezamăgitoare pentru conducerea partidului. Dacă în 1975
munca corecțională reprezenta 5,8% din ponderea pedepselor, în
1980 aceasta a crescut la 43%. Se constata o creștere îngrijorătoare a
infracționalității juvenile și un eșec al programelor educative din
școlile de corecție. Cele două centre speciale de reeducare de la
Găești și Târgu Ocna deveniseră neîncăpătoare pentru cei 3.606
minori judecați pentru comiterea de infracțiuni. De asemenea, se
constata o creștere și a infracțiunilor de parazitism social prin
multiplicarea traficului de influență, a luării de mită și corupției37.
35
Ibidem, f. 32f/v.
36
„Raportul cu privire la starea infracțională în perioada 1971-1975”, Ibidem, f. 36-
37f/v. Problema țiganilor era reluată și în ședința CPEx din 28 ianuarie 1981, când s-a
discutat raportul referitor la îmbunătățirea activității justiției, procuraturii și
Ministerului de Interne. Erau raportate atacuri ale bandelor de țigani asupra
trenurilor de marfă și terorizarea satelor de către șatrele țigănești. În București, se
estima că existau 27.000 de țigani, foarte mulți dintre ei neîncadrați în muncă și fără
acte de identitate. Primarul Bucureștiului, Gheorghe Pană, propunea evacuarea din
oraș a celor mai recalcitranți: „Sunt purtători de păduchi, râie și tot felul de astfel de
boli”. Măsura a fost considerată însă prea dură de către ceilalți membri ai CPEx și nu
s-a decis aplicarea ei. Ibidem, dosar 8/1981, f. 62.
37
Titlul raportului analizat în ședința Secretariatului, Raport referitor la aplicarea
hotărârii Conferinței Naționale a Partidului din 1977 privind educarea cetățenilor în
spiritul respectării legilor, a prevenirii și combaterii manifestărilor antisociale.
Documentul fusese realizat de Secția pentru problemele militare și Justiție în
colaborare cu cea Organizatorică. Ibidem, ff. 97 și urm.
Raportul asupra activității politico-educative și culturale

realizat la mijlocul anului 1981 ilustra proporțiile eșecului institu-
țional al programului. Controlul fusese realizat în opt județe, plus
Bucureștiul, fiind vizate organizațiile de tineret, sindicale din 71
de localități, activitatea cultural-educativă din 220 unități
economice, învățământ și cultură și 25 de mari unități militare38.
Fenomenul parazitismului nu numai că nu fusese înlăturat, ci
înregistrase noi forme de manifestare. În ședința Secretariatului
CC al PCR din 22 iunie 1981 s-a decis creșterea responsabilității
miliției în combaterea manifestărilor nesănătoase înregistrate la
nivelul populației. În realitate, se recomanda depistarea tuturor
persoanelor apte de muncă din Capitală și orașele mari și
încadrarea lor în producție: „(…) Se va trece la organizarea de
detașamente de muncă pentru cei care refuză încadrarea în
producție sau părăsesc locul de muncă stabilit”39.
Detașamentele de muncă, școlile speciale de reeducare aflate în
subordinea Ministerului Muncii sau centrele de reeducare pentru
minori aflate sub directa coordonare a celui de Interne aveau
menirea de a completa educația cetățenească a tinerilor recalcitranți.
Programul educației socialiste părea să nu dea rezultate, de vreme ce
în vara lui 1981, pe lângă mobilizarea forțelor de Miliție, s-a cerut
implicarea tuturor organizațiilor de masă și obștești pentru
promovarea programelor educaționale. Presa scrisă, radioul și
televiziunea erau chemate să susțină noua campanie de combatere și
38
La nivelul țării, în primul semestru, fuseseră identificate 86.024 persoane, dintre
16.972 infractori, 40.000 persoane neîncadrate în muncă, 16.668 vagabondaj, cele
mai multe în Constanța (4.900) și Cluj (2000). Fenomenele infracționale (crime,
violuri, furturi din avutul obștesc) se aflau în creștere, fiind reclamate consumul de
alcool și actele de violență. Îngrijorătoare era creșterea infracționalității juvenile.
Continuau să se manifeste traficul de influență, luarea de mită, specula, delapidările,
comerțul ambulant. Sumele delapidate variau între câteva sute de mii de lei până la
câteva milioane. Ibidem, dosar 50/1981, ff. 37-38; de asemenea și „Sinteza raportului
în legătură cu aplicarea măsurilor stabilite de Conferința Națională a Partidului din
decembrie 1977 cu privire la perfecționarea activității organelor de Justiție,
procuratură și ale Ministerului de Interne, precum și la îmbunătățirea legislației”.
39
demascare a faptelor antisociale: „Vor prezenta cazuri concrete,

situații rezolvate în care cei vinovați recunosc fapta și constituie
exemple educative cu putere de convingere”40. Raportul scrisorilor
din 1980 menționa existența unor forme diverse „de viață parazitară”
mai ales în rândul tinerilor din zonele industriale, grupați în
„colective eterogene” și cu un nivel scăzut de educație: „Se impune ca
școala, organizațiile de tineret, colectivele de muncă și alți factori
educaționali să desfășoare sistematic acțiuni de educație civică
pentru combaterea degradării relațiilor interpersonale, a încălcării
normelor de conviețuire socială”41.
Parazitismul social părea să tulbure și existența tihnită a celor
din nomenclatură. Într-o scrisoare adresată Elenei Ceaușescu,
Constanța Vrabie, sora ilegalistului Mihai Bujor Sion, cerea, în
august 1981, intervenția autorităților pentru corectarea compor-
tamentul nepoților care îi reveniseră în grijă după decesul fratelui și
al soției acestuia într-un accident de avion în decembrie 1974.
Toate eforturile sale de a-i educa în spiritul respectării valorilor
societății socialiste nu duseseră la niciun rezultat. Nemulțumirea
Constanței Vrabie îl viza în primul rând pe Mihai Sion, care
refuzase repartiția și își amânase stagiul militar: „Eu care am fost
crescută de un ilegalist în spiritul respectului față de muncă sunt
indignată că un tânăr de vârsta lui poate să ducă o viață de parazit.
Mihai sfidează munca și pe cei care muncesc cinstit. De aceea,
stimată tovarășă Elena Ceaușescu, vă rog să mă ajutați ca Mihai să
muncească așa cum muncesc toți oamenii cinstiți din patria
noastră, răspunzând eforturilor pe care statul și poporul lea făcut
pentru ca el să devină un specialist”42. Nopțile pierdute, chefurile,
excursiile la munte și la mare, anturajul dubios erau o ofensă la
adresa societății socialiste, dar și o pată dureroasă pe memoria
fostului ilegalist. Copiii nomenclaturii erau printre primii care
dădeau tonul existenței parazitare atât de blamată de oficialii
40
Ibidem, f. 2v.
41
42
partidului, o realitate pe deplin cunoscută, dar niciodată asumată

de către aceștia: „(…) se laudă cu relațiile pe care le are, folosind în
primul rând numele răposatului său tată, numele unor tovarăși cu
munci de răspundere la care se duce să le cerșească mila și chiar
relațiile amicale cu fiul dvs. Nicu Ceaușescu, cu Ghiuri Fazekaș și
alți copii ai unor tovarăși cu munci de răspundere”43.
La începutul anilor ’80, Ilie Rădulescu, șeful Secției de
Propagandă, admitea că întreaga activitate de propagandă referi-
toare la tema parazitismului social fusese ineficientă. Conform
datelor statistice, în august 1981 existau 40.000 de oameni care nu
erau încadrați în muncă44. Pentru o țară care proclamase eradica-
rea șomajului, cifra era stânjenitoare, iar destinația celor
recalcitranți și îndărătnici nu putea fi decât marile șantiere
naționale. Ceaușescu declarase sentențios că șomajul era expresia
societății capitaliste, bazată pe exploatare și asuprire. În România
socialistă munca era o onoare și o datorie în egală măsură:
„Fiecare cetățean trebuie să înțeleagă faptul că în societatea
socialistă românească fiecare trebuie să muncească; la noi nu este
loc pentru trântori, pentru leneși, pentru cei ce încalcă normele
de conviețuire socială”45. Ceea ce nu se recunoștea în mod oficial
era creșterea numărului de persoane neangajate ca urmare a
reorganizărilor și restructurărilor din marea industrie, decise la
43
Ibidem, f. 157f/v.
44
Maxim Berghianu semnala că cifra era mult mai mare, în ea nefiind cuprinse
și cele aproximativ 57.000 de cereri de încadrare în muncă, nerezolvate de
oficiile din teritoriu. În realitate, nu existau evidențe precise referitoare la cei
care erau neîncadrați în muncă, din cauza migrației populației între centrele
industriale. Sistemul nu reușea să înregistreze în timp real persoanele care își
părăseau domiciliile fie în căutarea unui loc de muncă, fie din spirit de
aventură. Ibidem, dosar 50/1981, f. 21v. Pentru aceeași perioadă, rapoartele
întocmite de Securitate arătau că în marile orașe fuseseră depistate 43.700 de
persoane care duceau o viață parazitară, dintre care 4000 erau urmărite pentru
diverse infracțiuni, restul intrând în evidența consiliilor populare locale. Flori
Bălănescu, op.cit., p. 43.
45
Proiect intitulat Cu privire la stadiul actual al edificării socialismului în țara
noastră, la problemele teoretice, ideologice și activitatea politică, educativă a
partidului, în Ibidem, dosar 39/1982, f. 44, 57.
începutul anilor ’80. Îngrijorarea populației a fost una reală, mai

ales pe fondul lipsei de strategii a regimului privind ocuparea
forței de muncă excedentare. Într-o scrisoare particulară inter-
ceptată de Securitate se arăta că urmau să fie scoși din București
navetiștii și cei care nu aveau domiciliul stabil în oraș: „Se
restructurează multe posturi din fabrici și institute. De la 1 martie
(1981, n.n.) toți încasatorii și controlorii de pe mijloacele de
transport în comun vor fi puși pe liber”46.
Reintegrarea socială a celor condamnați era o altă problemă
pe care regimul nu reușise să o rezolve și pentru care părea nu
aibă soluție47. În opinia lui Cornel Onescu, raportul semnala o
creștere îngrijorătoare a fenomenelor infracționale, în special
generalizarea furturilor din industrie și agricultură: „Am fost în
toamnă în Moldova și am văzut pe marginea drumului nu 10-15
știuleți de porumb furați, ci se fura cu căruța. (….) Și atunci ne
întrebăm de ce nu avem producția pe care o evaluăm, pentru că
într-un fel o evaluăm, și în altul apare după recoltat, spunem că
avem producții mari și recoltăm puțin”48.
Generalizarea furturilor și a traficului de influență au făcut
obiectul unei ample scrisori adresată lui N. Ceaușescu de Stelea
Tolea din Constanța, care acuza corupția din sistem, raportările
false și derapajele din industrie, sănătate și alimentația publică:
„Se fură tovarășe secretar general, se fură ca «în codru». Furt
calificat. De la cel care produce și până la portar și paznic. Există o
tactică și aici: se prind câțiva indivizi cu lucruri mărunte (un
porumb, o portocală, câțiva ciorchini de struguri, o bucată de
scândură, o pungă de ciment) îi bagă la «furt din avutul obștesc»,
li se întocmesc acte și se trimit în fața instanței. Cu aceasta s-a
46
„Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…”, pp.78-80. Pentru a descuraja
migrația populației, Ceaușescu cerea în iunie 1981 înregistrarea tuturor celor
care zăboveau în marile orașe mai mult de 24 de ore.
47
Ministrul de Interne, Gheorghe Homoștean, atrăgea atenția că existau nu mai
puțin de 22.000 de persoane condamnate la locul de muncă și care trebuiau
supravegheate de către Miliție, al cărei personal era insuficient.
48
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 50/1981, fila 21.
completat raportul asupra combaterii furturilor. Dar «grosul» este

trecut sub tăcere pentru că sunt implicați și alții. Și ne mai
întrebăm de ce prăjitura nu e dulce, sucul de asemenea,
televizorul funcționează prost sau deloc și vitele sunt slabe (…)
Toți sunt puși pe căpătuială. Nimeni nu mai face ceva fără
comision, mai ales când e vorba de aprovizionare, materiale”49.
Controlul mișcărilor populației și permanentizarea detașa-
mentelor de muncă pe marile șantiere erau, în opinia lui N.
Ceaușescu, modalitățile cele mai simple pentru a descuraja
vagabondajul și sustragerea de la îndatorirea de a munci: „Nimeni
nu trebuie lăsat fără muncă și trebuie să trecem hotărât la organi-
zarea acestor detașamente pentru toți cei care nu lucrează.
Trebuie o evidență strictă a întregii populații. Nimeni nu poate
trăi în oraș, nu poate sta fără să fie înregistrat la miliție, pentru că
așa prevede legea”50. În vizorul criticii secretarului general au
intrat și emisiunile de televiziune consacrate combaterii parazitis-
mului, prost documentate și sursă de inspirație pentru cei care
erau predispuși să comită abateri de la norma socialistă:
„Combaterea trebuie făcută într-un mod inteligent și aduși
oameni care să demaște și să arate că le pare rău. Din aceștia să
arătăm nu din cei care vor să braveze. Aceștia trebuie trimiși la
carieră să lucreze până să se îndreaptă (…). Regim de cazarmă.
Asta trebuie făcut. Trebuie lichidată orice îngăduință față de
huligani, dusă o acțiune de combatere a faptelor lor și trebuie
apelat la cetățeni să descopere pe cei care nu lucrează. Toți
trebuie încadrați în muncă, nu lucrează, trebuie dus în
detașament să lucreze acolo”51. Ceaușescu cerea imperativ
disciplinarea exemplară a huliganilor, prin internarea în tabere de
muncă și intervenția categorică a forțelor de miliție pentru
oprirea vandalizării bunurilor publice (autobuze, tramvaie,
trenuri, vitrine): „Dacă sparge geamul, trebuie dat cu capul de
49
Ibidem, dosar 143/1970, vol. I, ff. 250-251.
50
51
„Stenograma ședinței Secretariatului CC al PCR din 21 iunie 1981”, în Ibidem, dosar
50/1981, f. 27.
geam, ca să înțeleagă că n-are dreptul să-l spargă și pe urmă să

meargă la judecător să se judece!”52.
Organizarea timpului liber al populației revenea în atenția
conducerii partidului, fiind impusă obligativitatea participării ei
la toate acțiunile cultural-educative. Prinși în angrenajul acțiu-
nilor propagandistice, în permanență vegheați de ochiul vigilent
al partidului, oamenii erau puși la adăpost de orice tentații.
Atmosferă sufocantă, de claustrare ideologică și de înăbușire a
libertăților individuale. Doru Ion din Timișoara deplângea, încă
din 1971, presiunile aparatului ideologic: „Oamenii muncii din
toate locurile de muncă sunt foarte necăjiți acum când tov.
educatori s-au repezit asupra lor să-i îndoctrineze. La serviciu,
ședințe interminabile, prelucrări, ziare de perete și alte invenții
care înveninează și mai mult omul. Acasă, radioul și televizorul
ne spun despre plan despre realizări despre educație și educație și
îndemnuri la muncă și iar muncă. Nimic și nici o vorbă pentru o
relaxare. Nu acesta este sistemul cel mai bun de educare să ei
totul omului de azi și să-i ceri să dea totul pentru a trăi unii bine,
a risipi alții. Omului muncii să i se dea și lui ocazia să se relaxeze
după muncă”53. Un an mai târziu, o scrisoare anonimă adresată
lui N. Ceaușescu, cu prilejul lucrărilor conferinței partidului,
enumera toate activitățile la care erau obligați să participe
oamenii muncii, concluzionând că „practic pentru foarte mulți nu
există timp liber”54.
Campaniile propagandistice și pedepsele exemplare nu au reușit
să stopeze un fenomen care luase amploare. În iulie 1986, Ceaușescu
constata, din analiza informărilor, că se înregistrase o creștere
îngrijorătoare a actelor antisociale și a infracționalității juvenile.
Iritat, liderul partidului a cerut analiza cauzelor care stăteau la
originea infracționalității: „Insist asupra acestui lucru pentru că,
52
industrie și agricultură din 15 mai 1982”, Ibidem, dosar 26/1982, f. 67.
53
54
probabil, sunt totuși și ceva cauze sociale, sunt niște stări de lucruri
pe care trebuie să le vedem și apoi să tragem niște concluzii”55.
Raportul trimestrial din prima parte a anului 1986 consemna
depistarea a 148 000 de persoane, dintre care 55 000 tineri și
minori, acuzate de vagabondaj și mod de viață parazitar56.
Consumul excesiv de alcool era indicat ca principală cauză
pentru comiterea infracțiunilor grave, comercianții fiind mai
degrabă preocupați de îndeplinirea planului, decât de latura
etică. Un loc de frunte îl ocupa județul Suceava, unde în 1985 și
prima parte a anului 1986 se vânduseră 49 milioane litri băuturi
alcoolice, dintre care 7,4 milioane băuturi spirtoase: „Prin
magazinele alimentare se comercializează în tot cursul zilei
băuturi alcoolice, care se consumă adesea prin parcuri, pe străzi,
în căminele de nefamiliști și chiar la locurile de muncă, fără ca
organele de stat competente, cât și organele judiciare să ia în
toate cazurile măsuri ferme”57. Situația îngrijorătoare era
semnalată și de medicul Constantin Arseni, în mai 1986, când s-
a analizat raportul referitor la starea de sănătate a populației,
care constata o creștere îngrijorătoare a consumului de alcool în
rândul populației tinere. El cerea declanșarea unor campanii
educative sau chiar interzicerea consumului de alcool: „Educația
de fumat și de băut este o proastă educație a tineretului care vor
să arate că sunt emancipați”58.
În ianuarie 1988, de ziua sa de naștere, Ceaușescu și-a arătat
bunăvoința față de cei aflați în spatele gratiilor prin promulgarea
unui decret de amnistiere a unor infracțiuni și reducere a unor
55
Ședința Secretariatului din 11 iulie 1986, în Ibidem, dosar 56/1986, fila 9 și urm.
56
„Raport privind concluziile controlului efectuat în semestrul I 1986 în legătură cu
activitatea organelor de miliție, procuratură și justiție, a organelor și organizațiilor
de partid, cât și a altor factori pentru prevenirea și combaterea actelor de parazitism
social, violență împotriva vieții și sănătății persoanelor ori a avutului sau drepturilor
legitime ale acestora”. Erau incluse, în categoria faptelor antisociale, violența fizică,
parazitismul, corupția, specula, furturile. Ibidem, ff. 24-30.
57
Ibidem, dosar 176/1972, f.
58
pedepse59. În urma acestui act legislativ au beneficiat de clemență

74.728 de persoane, care urmau să fie recuperate și reintegrate în
producție.
Rapoartele de la sfârșitul anilor ’80 aduse în discuția
conducerii de partid au analizat fenomenul infracțional în
integralitatea sa. Tinerii și minorii rămâneau categorii sensibile,
dar nu mai erau menționate ținutele indecente sau părul lung. Ele
intraseră sub supravegherea specială a Securității, care avea
misiunea de a veghea și corecta, la nevoie, gusturile și deprin-
derile tinerei generații. Emisiunile difuzate de postul de radio
Europa Liberă, Tinerama și Metronom, foarte populare în rândul
tinerilor, erau responsabile, în opinia Securității, de „răspândirea
unei propagande ostile, în scopul îndoctrinării acestora, de a
adopta o atitudine de nesupunere și respingere a educației
comuniste, de creare a unei diversități idelogice”60.
Generalizarea fenomenelor negative (creșterea numărului de
avorturi ilegale și a furturilor) a impus elaborarea unui nou plan
de măsuri pentru combaterea acestora, fiind implicate, pe lângă
Miliție, și gărzile patriotice, echipele de ordine și disciplină ale
UTC, formațiunile de pregătire militară a tineretului. O nouă
mobilizare de forțe, care arăta că, în realitate, regimul nu controla
aceste fenomene, de la corupția în sistem la actele de violență. Ele
există în orice societate, psihologia fenomenului infracțional fiind
un alt domeniu de studiu.
Viața cotidiană și-a continuat ritmurile dincolo de obsesia
regimului pentru impunerea unor reguli absurde de conduită, iar
tânăra generație nu a renunțat, în ciuda presiunilor la codurile
neconvenționale care o individualizau în peisajul monoton și
rigid al societății comuniste.
59
Textul legii în http://www.legex.ro/Decretul-11-1988-860.aspx (accesat la 28
august 2015). Consecințele decretului analizate în ședința CPEx din 26 februarie
1988, Ibidem, dosar 10/1988, ff. 23 și urm.
60
Apud Manuela Marin, Securitatea și panica morală…, p. 285.
Bacșiș, bișniță, comerț ilicit

Cititorii ziarului „Scânteia” descopereau cu uimire, în dimineața
zilei de 23 iulie 1971, că regimul le pregătise o nouă surpriză, care luase
forma unei campanii de „stârpire” a bacșișului. Un obicei al
pământului devenise peste noapte unul dintre inamicii de temut ai
eticii și echității socialiste. Simbol al decăderii morale și al unei epoci
demult apuse, rămășiță burgheză, bacșișul venea în totală contradicție
cu ordinea morală a noii societăți: „Pe lângă noi proliferează o faună
care din cinci lei de ici și șapte de acolo ajunge la performanțe nevisate:
după trei-patru ani de exercitare a profesiei – timp în care realizează în
ciuda zestrei uneori doar de patru clase primare elementare, venituri
mai mari decât ale unui profesor universitar – ne trezim că
neonorabilul posedă o «Dacie», un apartament cu patru camere și
dacă are cumva gusturi mai subțiri, își petrece concediul prin excursii
în străinătate. De unde? (…) Din cei câțiva lei strecurați de dumnea-
61
voastră, de mine, de dumnealui, de câteva sute de oameni pe zi” .
„Tezele din iulie”, care anunțau „dezvoltarea conștiinței socia-
liste” și „educarea comunistă” a societății, erau incompatibile cu
năravul încetățenit al chelnerilor, frizerilor, lucrătorilor din comerț și
șoferilor de taxi de a pretinde și primi sume de bani pentru serviciile
pentru care erau oricum plătiți. În realitate, însă, prin această
campanie, regimul încerca să pună capăt unor practici negative,
generalizate în aparatul administrativ: furturi, delapidări, trafic de
influență, corupție. Deteriorarea condițiilor economice, lipsa produ-
selor alimentare și raționalizările, precum și calitatea îndoielnică a
celei mai mari părți a bunurilor de larg consum, favorizase apariția
acestor fenomene îngrijorătoare pentru ordinea statului socialist.
Abundența de la mijlocul anilor ’60 tindea să devină o amintire. Într-
o scrisoare anonimă adresată Secției Scrisori și Audiențe, din 8
septembrie 1970, se consemna cu ironie că în orașul Satu Mare se
îmbunătățiseră condițiile de aprovizionare odată cu detașarea unor
milițieni care reușiseră să ordoneze cozile pe două rânduri: „Ce
facem dragi tovarăși că înjură lumea, zbiară, ba uneori se bat, dar
61
Un prim articol, intitulat Să stârpim bacșișul! Un nărav incompatibil cu climatul etic
al societății noastre, apărut sub semnătura lui G. Radu, în „Scânteia”, 23 iulie 1971.
tovarășii de pe aici n-aude, n-avede. Ce facem că de lucrat zic că

62
lucrăm și 10-12 ore că e sarcină, dar cu aprovizionarea? .
Anticipând ceea ce urma să se întâmple, Gh. Lupescu din Brașov
arăta, în iulie 1969, că făcea parte din „tagma neliniștiților”, adică a
acelor persoane obișnuite să surprindă detaliile din planurile generale
de dezvoltare. Tezele și directivele lansate cu ocazia noului Congres
anunțau atingerea unei noi trepte în dezvoltarea societății. Obiectiv
greu de atins, în condițiile în care în socialism se acorda prioritate
„indolentocrației”, „nulocrației” și „fraudocrației”: „De 20 de ani cons-
trucția societății noastre este parazitată de unele și aceleași manifestări
negative ca dezinteresul conducătorilor de întreprinderi, fraudulo-
zitatea gestionarilor, bacșișul în serviciile publice, mercantilismul și
nepăsarea în sectorul sanitar. De 20 de ani încercăm să ne debarasăm
de aceste manifestări prin ecarisaj social: scriem articole demascatoare,
destituim directori, arestăm gestionari, medici, funcționari și în mai
mică măsură frizeri, coafeze, reparatori de televizoare sau automobile.
Metoda ecarisajului social este eficientă numai în cazul unor
manifestări izolate datorită unor tare psiho-morale personale, dar
atunci când deși oamenii sunt înlocuiți manifestările persistă,
înseamnă că suntem în fața unui fenomen suprastructural generat de o
structură economică defectuoasă și asupra lui se poate acționa eficient
63
numai pe calea legilor economice” .
Considerată formă de parazitism social, comerțul ilicit fusese
încadrat în legea din 1970, care prevedea sancțiuni severe împotriva
64
celor ce își sporeau veniturile pe căi ilicite . Bacșișul scăpase
62
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 137/170, f. 198. Scrisoarea era adre-
sată în numele celor care stătuseră la coadă la cartofi, pâine, ulei, făină, pui de găină.
63
Ibidem, Secția Organizatorică, dosar 59/1969, f. 31.
64
Exista o lege referitoare la controlul averilor ilicite, emisă din iunie 1968 (legea nr.
18), care stabilea încă din primul articol că puteau fi confiscate bunurile oricărei
persoane fizice, dacă exista o disproporție evidentă între venituri și valoarea
bunurilor. Existența acestei legi nu a împiedicat dezvoltarea rețelelor de corupție în
sistemul socialist. http://www.legex.ro/Legea-18-1968-387.aspx (accesată la 27
august 2015). Potrivit raportului MAI din 8 februarie 1972, fenomenele de
contrabandă, trafic de aur și valută luaseră proporții îngrijorătoare. La nivelul anului
1972, fuseseră înregistrate 20.000 de infracțiuni, fiind confiscate 1000 kg aur, 500.000
dolari, 7,5 milioane lei și bunuri de import în valoare de 39 milioane lei. Ibidem,
Secția Administrativ-Politică, dosar 1/1972, f. 23.
legiuitorilor, dar nu și vigilenței aparatului de propagandă, care a

orchestrat, pe parcursul câtorva luni, campanii pentru schimbarea
conduitei cetățenești. Cetățenii revoltați, muncitori, strungari,
cooperatori, cereau, prin vocea propagandei de partid, sancționarea
exemplară a celor care își făcuseră un obicei din a-și dubla sau tripla
veniturile utilizând mita, șperțul și bacșișul. Se cerea lipirea de afișe
în magazine, restaurante și hoteluri, prin care să fie anunțată
interzicerea bacșișului sau organizarea de conferințe publice în
instituțiile predispuse la această practică „fanariotă, lipsită de etică”.
Campaniile orchestrate de „Scânteia”, prin publicarea scrisorilor
venite la redacție, sugerau susținerea totală a societății față de această
inițiativă a puterii. Vocile critice își exprimau, prin exemplificări, revolta
față de cei care se îmbogățeau prin mijloace necinstite. Conform
ziarului, Emilian Lungu din Gura Humorului cerea, alături de alți
cetățeni, eradicarea „năravurilor degradante” din domeniile învățămân-
tului, sănătății, serviciilor publice. Lui i se alătura și vocea lui Vasile
Tonu, secretar la școala generală din Coteana, care sublinia că „(…)
societatea are nu numai dreptul, dar chiar datoria să controleze căile pe
65
care – prin bacșiș, șperț, mită – unul sau altul se îmbogățesc” . George
Neaga din București semnala în „Scânteia” cazul revoltător al unui
croitor din Brașov, care fusese descoperit că deținea ilicit două mașini, o
Dacia 1300 și un Renault-16, 100 de cămăși, 20 de costume bărbătești, 20
de perechi de pantaloni, 8 paltoane, 20 de perechi de pantofi și alte
bunuri a căror ordine nu o mai reținuse. Avalanșa de scrisori critice
îndreptățea, în opinia lui Titus Andrei, adoptarea unui act normativ sau
includerea în decretul 153/1970 a unor pedepse prin care „practica
bacșișului să fie incriminată corespunzător cu nocivitatea ei etică și
66
socială” . Cetățenii dezavuau astfel de practici și cereau puterii, într-o
deplină armonie a democrației de masă, să înlăture fenomenele nega-
65
Să stârpim bacșișul! În zeci de scrisori, cetățeni din cele mai diverse profesii se
alătură opiniilor din articolul nostru, rubrica „Poșta paginii”, în „Scânteia”, 28 iulie
1971. Campania a continuat și în ediția din 30 iulie, prin publicarea scrisorilor venite
de la cititori, reunite sub titlul Opinia publică cere măsuri eficiente pentru
desființarea acestui nărav degradant.
66
Formulă folosită de Titus Andrei în ediția din 4 august 1971, Să stârpim bacșișul!
Factor poluant al mediului etic, care reunea, de asemenea, opiniile critice ale
cetățenilor; vezi și ediția din 27 august, Bacșișul, mentalitate antisocială.
tive. Vocile anonime par să regleze mecanismele de funcționare a

67
puterii, dar nu era decât o simplă retorică ideologică , prin care cetățe-
nii păreau că pot condamna și îndrepta fenomenele negative.
Dispariția bacșișului era anunțată și în ediția din 11 august 1971
într-o manieră mai puțin obișnuită, prin publicarea unui testament
sub semnătura lui I. Berg: „Subsemnatul fiu Bacșișul, ca reprezentant
legal/ Al vestitei firme «Pleașca», protestez și fac scandal/Căci de la
un timp încoace e lovită-a noastră stirpe:/ O campanie de presă vrea
pe toți să ne extirpe./Suntem vechi în meserie, o familie întreagă.
Șperțul-tata, Mita-mama și mătușa coana Șpagă,/Și bunicul meu
Ploconul, și cumnata Zeciuala,/Rudele colaterale ca Ciubucul și
Ciupeala/Să pierim prin sufocare?O, ar fi o nedreptate (…) Zi de zi
mă văd mai singur, ceas cu ceas mă simt mai prost./Eu nu-s eu, abia-
mi trag duhul. Parcă-s de pe-acum un «fost»!/Căci minuni nu se
întâmplă și degeaba mă prostern./Astea-s doar deșertăciune. Nici
68
Bacșișul nu-i etern” .
În vizorul criticii publice au intrat, pe lângă clasicul bacșiș oferit
chelnerilor sau frizerilor, și sumele de bani pretinse de profesori
pentru meditații, de medici pentru consultații, de gestionari pentru
vânzarea preferențială a unor produse, de funcționarii publici pentru
intermedierea unor servicii. La scurtă vreme au fost publicate și
reacțiilor unor reprezentanți ai profesiilor incriminate. Vocile critice
ale medicilor, juriștilor, lucrătorilor din comerț promiteau
disciplinarea breslelor și denunțarea neîntârziată a „nărăviților la
bacșiș”: „Noi, imensa majoritate a lucrătorilor din comerț, suntem
împotriva bacșișului! Și vom fi primii care îi vom denunța pe cei care
69
oferă bacșiș!” .
Pentru eradicarea acestui „revoltător nărav, factor poluant al
mediului etic”, Chivu Constantin, pensionar din București, propunea
67
Vezi și grupajul din ediția din 1 septembrie, reunit sub titlul Opinia publică cere
măsuri hotărâte din partea forurilor competente: „În numele opiniei publice, invităm
pe această cale Ministerul Comerțului, Ministerul Interior, Ministerul Turismului,
Ministerul Învățământului, Ministerul Turismului, Ministerul Transporturilor și
Telecomunicațiilor, UCECOM să studieze părerile exprimate de masa oamenilor
muncii și să ne informeze în cel mai scurt timp…”.
68
I. Berg, Testamentul bacșișului, în „Scânteia”, 11 august 1971.
69
Ne scriu cadre din comerț, în „Scânteia”, 11 august 1971.
recrutarea unor „agenți voluntari obștești”, dotați cu insigne de

buzunar și agende, care să depisteze, în timpul unor raiduri
camuflate, formele de bacșiș, dar mai ales frecvența cu care acestea
erau încasate. În opinia sa, numai prin „acțiuni energice și cuprin-
zătoare” puteau fi înlăturate „năravurile și manifestările negative,
străine principiilor noastre de muncă și conviețuire”: „Așa de pildă în
cazul bacșișului simplu (de sume mici de bani, însă des repetat),
agentul voluntar obștesc va putea identifica pe fiecare din cei doi
culpabili (când e vorba și de cel care dă și de cel care primește bacșiș)
în baza semnalării împuternicirii sale cu ajutorul unor insigne
purtate în buzunar (nu la vedere), iar actul de constatare, de format
mic, ca un tichet, va fi semnat de el și eventual de un martor
70
întâmplător” . În vizorul comisiilor de control trebuiau să intre
ospătarii, frizerii, șoferii, croitorii, vânzătorii de confecții, încălță-
minte și mobilă, depanatorii, instalatorii, stomatologii. În concluzie,
toți cei care erau predispuși să încaseze bacșișuri. Agenții puteau fi
folosiți și pentru identificarea „lățoșilor”, a celor îmbrăcați sumar,
paraziții sociali, care începuseră să-și facă apariția chiar și la
televiziunea națională. Dorința i-a fost îndeplinită și peste numai un
an era promulgată legea referitoare la instituirea controlului obștesc
în toate instituțiile statului.
Gheorghe Leahu, după o atentă analiză a stărilor de lucruri
nesănătoase care amenințau fundamentele societății socialiste, se
declara revoltat de diferențele uriașe care existau între veniturile
celor care produceau bunuri și cei care le vindeau. În opinia sa, cei
din urmă acumulau câștiguri ilicite din buzunarul cumpărătorului:
„Împotriva acestora să se lupte cu toate forțele și mijloacele legale de
care dispunem, să se termine odată cu ciubucurile și bacșișurile care
71
s-a înrădăcinat la unii cetățeni și care ne face țara de rușine” . Pentru
Florea Nacu din Băilești, o soluție pentru descurajarea bacșișului ar fi
fost rotunjirea prețurilor și pedepsirea exemplară a celor care se
obișnuiseră să-și mărească veniturile prin sfidarea bunei-cuviințe și a
legilor țării: „Pentru aceștia nu trebuie clemență, legile ar trebuie să
fie mai drastice, pentru a pune stavilă acestei situații, care a devenit
70
71
Ibidem, f. 18.
din ce în ce mai îngrijorătoare. Peste tot vânzătorii caută să-ți

ciupească sub pretext că nu au restul 5, 10, 15, 20 de bani etc. și acest
lucru se întâmplă la pâine, la lapte, la magazinele alimentare, în piețe
72
ș.a.m.d.” .
În spatele spectacolului propagandistic regizat de „Scânteia”,
realitatea socială arăta diferit. Vocile celor de jos au fost mirate de
gălăgia nefirească a celor de sus, care patronau și încurajau rețelele
de influență din interiorul partidului. Pentru Doru Ion, din
Timișoara, programul ideologic lansat în iulie era lipsit de conținut,
întrucât cei numiți „să educe poporul” înțelegeau doar să profite de
funcțiile pe care le dețineau. Nimeni din conducerea partidului nu
părea să fie deranjat de atențiile pe care activiștii le primeau atunci
când erau trimiși pentru control în teritoriu, de obișnuința doctorilor
de a stabili tarife speciale pentru serviciile medicale sau de mita
oferită cu generozitate pentru admiterea în învățământul liceal sau
superior: „Oameni cu cultură, ziare, radio, televiziune, s-au repezit
asupra bărbierilor că iau bacșiș. Această categorie de oameni ai
muncii ar fi trebuit să fie cei mai din urmă care să fie atacați (…).
Trebuia să se înceapă cu asanarea conștiinței medicilor, avocaților,
profesorilor, chiar universitari, la care vine porcul gras de sfintele
sărbători și el pe de altă parte sforăie în ziare sau televiziune cu
sfaturi de etică social. (…) Un bărbier primește bacșiș un leu, dar un
medic nu-și face datoria de medic cum trebuie decât dacă nu este
73
mituit, așa ceva e grav” .
Rezultatele campaniei au fost dezamăgitoare pentru aparatul de
propagandă. La trei luni de la lansare, un raid prin restaurantele și
magazinele bucureștene scotea la iveală că bacșișul continua să
supraviețuiască, iar îndemnul lansat de G. Radu, la 23 iulie, „Bacșișul
trebuie să dispară! Nici numele să nu-i mai rămână!”, rămânea
74
simplă retorică . Într-o ultimă încercare, la 16 septembrie 1971, era
72
73
Ibidem, f. 7v.
74
Dumneavoastră admiteți ca unii să câștige numai din bacșiș mai mult decât un
muncitor de înaltă calificare? Anchetă publicată în cadrul rubricii „Dialog
cetățenesc”, în „Scânteia” 9 septembrie 1971. Răspunsurile au fost grupate în ediția
din 12 septembrie, Opinia publică răspunde NU! și cere măsuri educative și
administrative ferme care să ducă la eliminarea tuturor formelor de parazitism social.
publicat și comunicatul Ministerului Comerțului Interior, care

anunța intenția de a se organiza activități educative pentru
combaterea bacșișului.
Aflată constant sub amenințarea penuriei, societatea socialistă a
dezvoltat practici și strategii particulare de supraviețuire, pe care
regimul nu a reușit să le neutralizeze, în ciuda amenințărilor cu
pedepse administrative sau privative de libertate. Lipsurile severe au
dus la o dezvoltare a rețelelor informale și a economiei secundare.
Un vecin vigilent îl denunța, în mai 1972, pe Ion Gligore, controlor în
Piața Obor din București, că reușise într-o perioadă scurtă de timp să
cumpere și să revândă două imobile, două autoturisme și două
motociclete. Nedumerit de bogăția vecinului mult prea descurcăreț,
reclamagiul arată că „acum omul ăsta necinstit și care face numai
abuzuri este controlor în Piață la Obor ca să zică lumea că muncește.
Ia bani de la țărani și zarzavaturi și de toate fără bani și vine acasă cu
75
mașina plină și trăiește bine” . Denunțul a funcționat și, în urma
anchetei, s-a stabilit că multe dintre bunuri aveau proveniență
incertă, Ion Gligore intrând sub incidența legii din 1968 referitoare la
controlul bunurilor ilicite.
Comerțul ilicit și bișnița au suplinit absența din piață a bunurilor
de consum, de la alimente la articole de îmbrăcăminte, cosmetice,
țigări, cafea, băuturi fine. Practic întreaga gamă de produse coloniale
intrase în categoria bunurilor de lux, inaccesibile oamenilor de rând,
dar prezente în magazinele speciale. Referindu-se la penuria genera-
lizată, Gheorghe Florescu notează în memoriile sale că în Bucureștii
începutului de ani ’80 circula o butadă: „Poporul mănâncă ce-i mai
76
bun prin aleșii săi” . Același memorialist consemna că „multă marfă se
vindea pe sub mână, și deși aceste practici erau de domeniul Legii 3,
care pedepsea dosirea și servirea de mărfuri preferențială cu până la
cinci ani de închisoare, în fapt această lege era imposibil de aplicat,
întrucât tocmai cei care trebuiau să o aplice erau campionii încălcării
ei. Prin trocul făcut între ei, toți șefii de unități comerciale «se
77
descurcau», adică nu duceau lipsă de nimic (…)” .
75
76
Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, București, Humanitas, 2008, p. 283.
77
Ibidem, p. 299.
Revoltat era și Valeriu Moldoveanu, din București care, într-o

scrisoare adresată lui N. Ceaușescu la 20 noiembrie 1982, îi semnala
că „s-a creat o întreagă armată de intermediari, «bișnițari» etc. în
materie de alimente, flori și alte produse de artizanat etc., piese de
automobile etc., ș.a. adevărați capitaliști care trăiesc și prosperă pe
spinarea poporului muncitori. La ora actuală există, după opinia
subsemnatului, cca 100 de milionari și zeci de mii de posesori de
sume de peste 3-400.000 lei, circa 1/3 din moneda țării noastre
78
aflându-se în mâna acestei a doua adevărate burghezii” .
Comerțul și industria alimentară au fost domeniile unde s-a
manifestat cu precădere „spiritul întreprinzător” al descurcăreților,
iar sumele obținute depășeau, potrivit rapoartelor MAI, ordinul
milioanelor de lei. Războiul împotriva „rețelelor de infractori” și
apărarea avutului obștesc cerute cu insistență de Ceaușescu nu aveau
sorți de izbândă, de vreme ce reprezentanții puterii erau parte a
sistemului economiei subterane. Raportul din 1981 menționa și cazul
Întreprinderii de cofetării și răcoritoare nr. 2 din București, unde se
delapidaseră aproape un milion de lei, cu concursul șefului corpului
79
de revizie și control .
Rețelele hoteliere, restaurantele, micile fabrici ale industriei
ușoare, CAP-urile erau principalele surse de alimentare a economiei
subterane. Bucătarii, măcelarii, gestionarii s-au regăsit pe listele
comisiilor de anchetă sesizate în cele mai multe dintre cazuri prin
denunțuri anonime. În aprilie 1983, la Secția Scrisori și Audiențe
sosea un amplu memoriu semnat de Vasile Codreanu, angajat al
Întreprinderii Turistice de Hoteluri și Restaurante București, prin
care acesta denunța neregulile financiare, raportările false privind
îndeplinirea planurilor, furturile și ilegalitățile comise de cei care
administrau regia. Memoriul a fost văzut de Ceaușescu, care a dispus
constituirea unei comisii de anchetă, desemnându-i responsabili pe
Gogu Rădulescu, președinte al Curții Superioare de Control
Financiare, și pe Alexandrina Găinușe, vice-priministru al
80
guvernului . Încă de la începutul scrisorii, Vasile Codreanu arăta că
78
79
80
„asemenea fapte dacă ar fi fost făcute de noi, cei mici, am fi fost

arestați de mult, pe când dumnealor sunt tolerați, cocoloșiți și chiar
decorați”. Petentul acuza traficul de influență, falsificarea registrelor
contabile, existența unor legături dubioase cu afaceriști care
păgubiseră statul, menținerea în funcții a celor cu dosare penale,
acuzați de fraude fiscale, modificarea rețetelor la produsele
alimentare: „Nimeni nu verifică, deși au personal plătit pentru așa
ceva, câtă apă se pune în cârnați și carnea congelată și pentru care se
dau buletine de calitate fictive. Diferența de carne e însușită și
distribuită la diferite persoane. (…) Nimeni nu verifică dacă se
respectă rețetarele, dacă la laborator se bagă toate preparatele, dacă
au plusuri, de unde provin și dacă s-au modificat prețurile. Și aici
81
este o sursă de plusuri care apucă pe alt drum, nelegal” . Întreprin-
derea de hoteluri și restaurante se transformase într-o veritabilă
sursă de trafic de produse. Vasile Codreanu considera că venise
vremea să se facă dreptate, iar instituțiile statului să intervină energic
pentru a destructura afacerile subterane în care erau implicați
administratorii celor mai importante hoteluri din Capitală.
Raportul asupra controlului averilor ilicite din 1985 scotea la iveală
cazurile unor persoane care acumulaseră bunuri însemnate prin speculă,
corupție, trafic de influență. Cele mai multe dintre ele fuseseră
identificate în județele Timiș, Constanța, Bacău, Cluj, Mehedinți,
82
Călărași și București . Marty Adalbert Bela, șef de depozit la Întreprin-
derea județeană pentru valorificarea materialelor refolosibile din Timiș,
acumulase din contrabandă și trafic cu metale prețioase suma de 4,2
milioane în numerar, la care se adăugau carnete CEC, două case, 1,5 kg
83
bijuterii din aur . O avere fabuloasă pentru penuria socialistă.
Raportul trimestrial al MAI din prima parte a anului 1986
consemna confiscarea a 268 kg aur, 1.290 kg argint, aproape două
milioane de dolari și 154 milioane lei. Crescuseră specula, comerțul
81
Ibidem, f. 26v.
82
„Raport referitor la activitatea desfășurată în anul 1985 pentru aplicarea legii
privind controlul averilor”, în Ibidem, dosar 44/1986, ff. 32-36f/v.
83
Ibidem, f. 22-23f/v. Situația infracțională referitoare la deținuții nerecidiviști cu
condamnări până la cinci ani și cei sancționați cu închisoare contravențională indica
un număr ridicat de infracțiuni la furturile din avutul obștesc (1598), delapidare
(690), împiedicarea bunei aprovizionări a populației (538). Ibidem, f 45f/v.
ilegal și traficul de influență. Fenomene obișnuite în peisajul

economiei socialiste: „Se practică acte de speculă în însăși incinta
unor unități socialiste, de către persoane ce au tendințe de înavuțire,
fără ca factorii de conducere sau organizațiile de partid din unitățile
respective să ia atitudine și măsuri ferme împotriva unor astfel de
84
practici” . Realitate pe deplin cunoscută de secretarul general care,
în ședința Secretariatului CC din 28 decembrie 1988, atunci când a
fost analizată activitatea Ministerului de Interne, justiției și
procuraturii pentru apărarea avutului obștesc a izbucnit: „(…) în
unele locuri, însăși organele de miliție și procuratură patronează o
serie de nereguli! Asta este realitatea! Patronează o serie de nereguli
85
în domeniul economic!” .
Controlul realizat, în august 1988, în 750 de unități economice agricole
și industriale și peste 1.200 unități al comerțului de stat, cooperatism și de
turism a dezvăluit proporțiile pe care le luaseră corupția și furturile din
sistemul socialist. Din totalul infracțiunilor, 40% aparținea sectorului
86
circulației mărfurilor, industriei și agriculturii . În concluzie, bunurile
existau, dar ajungeau la oameni pe alte căi.
Un gestionar al unui depozit de piei și lână din jud. Timiș reușise, prin
delapidare, să acumuleze 4,5 milioane lei, peste un kilogram de bijuterii
din aur, aparatură electronică și alte bunuri. Raportul indica existența
unor rețele infracționale care acționau nestingherite în sectorul circulației
mărfurilor: „A devenit o practică curentă crearea de plusuri de gestiune,
prin vânarea preferențială cu suprapreț sau direct din depozit, ori sub
84
„Raport privind concluziile controlului efectuat în semestrul I 1986 în legătură cu
activitatea organelor de miliție, procuratură și justiție, a organelor și organizațiilor
de partid, cât și a altor factori pentru prevenirea și combaterea actelor de parazitism
social, violență împotriva vieții și sănătății persoanelor ori a avutului sau drepturilor
legitime ale acestora”. Erau incluse în categoria faptelor antisociale violența fizică,
parazitismul, corupția, specula, furturile. Ibidem, dosar 56/1986, f. 25.
85
„Stenograma ședinței Secretariatului Comitetului Central al CC al PCR din 28
decembrie 1988”, în Ibidem, dosar 84/1988, f. 11.
86
„Raport privind concluziile controlului efectuat în semestrul II 1988 în legătură cu
activitatea organelor Ministerului de Interne, procuraturii și justiției, a consiliilor
oamenilor muncii, precum și a celorlalte organe de stat, pentru apărarea avuției
naționale, prevenirea și combaterea oricăror forme de risipă, lipsă de grijă
gospodărească, neglijență, abuz în serviciu, sustrageri de orice fel, care aduc pagube
proprietății de stat și cooperatiste”, în Ibidem, f. 26.
gramajul legal, înșelarea cumpărătorilor la cântar, denaturarea calității

produselor, prin nerespectarea rețetelor sau tehnologiilor de fabricație,
introducerea ilegală de mărfuri, iar veniturile astfel obținute, de multe ori
87
de ordinul milioanelor de lei, sunt însușite de gestionari” . O scrisoare
anonimă expediată din com. Hotarele, jud. Giurgiu, semnala, la 9
decembrie 1989, cazul gestionarului Stan Culea, considerat în județ „cel
mai descurcăreț în afaceri”. Potrivit denunțului, acesta fusese șofer de TIR,
ceea ce-i permisese să strângă o cantitate importantă de bijuterii cu care își
construise întreaga avere. Ca gestionar, măsluia cantitățile, schimba
compoziția produselor astfel încât să obțină beneficii cât mai mari. Bogăția
celui incriminat însemna două mașini, un apartament în București și o
casă modernizată din Hotarele. În finalul scrisorii, denunțătorul anonim
se întreba: „Oare acest afacerist nu poate fi întrebat mai serios de tot ceea
88
ce a făcut și face? Nu-mi declin numele din motive de securitate” .
Mărfurile din import erau cele care aduceau cele mai mari
venituri, fiind preferatele descurcăreților și bișnițarilor (cosmetice,
textile, încălțăminte, aparatură electrotehnică etc.). Strategii de
supraviețuire în cadrul economiei informale, care au dus la dezvoltarea
unei piețe subterane unde se regăseau bișnițarii, descurcăreții și
89
supraviețuitorii . Anumite părți ale societății au dezvoltat o cultură
adaptativă, ceea ce le-a permis să găsească soluții pentru a se acomoda
în universul sufocant al socialismului „mediu-dezvoltat” ceaușist.
Alimentația rațională
„Mâncați prea mult; v-ați îngrășat; sănătatea națiunii ne obligă să
introducem un program de alimentație rațională”, a izbucnit
90
Ceaușescu într-un acces de furie . La începutul anilor ’80, România
se confrunta cu efectele nedorite ale unei crize economice care-i
87
Ibidem, f. 29v.
88
Ibidem, dosar 124/1989, f. 30 f/v.
89
Zoltan Rostás, Antonio Momoc, Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, București,
Editura Curtea Veche, 2013.
90
Potrivit lui Ștefan Andrei, Ceaușescu era foarte atent la dimensiunile corporale ale
celor din conducere, considerând că în România oamenii mureau pentru că mâncau
prea mult. Stăpânul secretelor lui Ceaușescu. I se spunea Machiavelli…, p. 261. Vezi și
Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite…, p. 188; „Pe luna decembrie nu mi-am
făcut planul…”, p. 75.
puneau în pericol strategiile de dezvoltare pe termen lung. Rezervele

guvernelor occidentale de a mai acorda credite pentru o industrie
nerentabilă a obligat conducerea partidului să găsească soluții pentru
raționalizarea consumului și redresarea economiei. Presiunile FMI
pentru ca guvernul de la București să-și reevalueze planurile de
dezvoltare industrială, precum și perspectiva intrării în incapacitate
de plată l-au determinat pe Ceaușescu să anunțe că România
intenționa să-și achite datoria externă. O povară care a fost aruncată
direct asupra populației. Pentru a-și atinge obiectivul, regimul a
impus noi măsuri menite să disciplineze societatea și să pună capăt
unor fenomene care influențau negativ economia. Prevenirea și
combaterea speculei, raționalizarea alimentelor prin introducerea
cartelelor, autoaprovizionarea teritorială prin care se interzicea
traficul cu produse alimentare dintr-un județ în altul, înăsprirea
disciplinei la locul de muncă, obligativitatea participării la muncile
agricole au culminat cu elaborarea unui program național de
alimentație științifică a populației. O comisie formată din 27 de
oficiali de partid și de stat reprezentând Ministerele Sănătății,
Învățământului, Comerțului Interior, Clinica de Nutriție și Boli
Metabolice, Institutul de Cercetări Biologice, Institutul de Cercetări
pentru Industrie Alimentară etc. a redactat programul prin care se
declanșa lupta împotriva caloriilor și a obiceiurilor culinare
91
nesănătoase ale românilor .
91
În componența comisiei pentru programul de alimentație științifică a populației
intrau: Eugen Proca, ministrul Sănătății, Constantin Arseni, președintele Academiei
și Științe Medicale, Iosif Uglar, vicepreșdinte al Consiliului Național al FDUS, Marin
Capizisu, ministru secretar de Stat, șef al Departamentului Industriei Alimentare,
Ion Ceaușescu, vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării, Ion Teoreanu,
vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, Simion
Dobrovici, adjunct al ministrului Comerțului Interior, Petre Constantin, adjunct al
ministrului Educației și Învățământului, Costache Zmeu, adjunct al Turismului,
Iulian Mincu, șeful Clinicii și Boli Metabolice, Gh. Zarnea, directorul Institutului de
cercetători biologice, C. Sârbu, directorul Institutului de Chimie și farmacie, Ovidiu
Popescu, directorul Institutului pentru cercetări pentru industria alimentară,
Sebastian Dumitrache, șeful catedrei de Igiena Alimentației de la IMF București,
Mircea Maiorescu, directorul Institutului pentru ocrotirea mamei și copilului ș.a.
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 44/1982, ff. 166 f/v.
Propusă în ședința Comitetului Politic Executiv din 20 octombrie

1981, varianta finală a programului a fost adoptată un an mai târziu,
92
la 3 iulie 1982 . În toamna lui 1981, prioritară era aprovizionarea
populației cu produse agroalimentare de bază (pâine, făină, mălai,
carne și produse din carne, zahăr, ulei și grăsimi, cartofi, legume și
fructe). Raportul scrisorilor din 1981 înregistra o creștere a
nemulțumirilor cetățenilor ca urmare a lipsei din piață a produselor
de bază, cele mai multe plângeri fiind înregistrate în județele Gorj,
93
Dolj, Vâlcea, Suceava, Cluj, Prahova, Argeș .
În opinia lui Ceaușescu, risipa, tendințele de supra-aprovizionare
și specula erau responsabile pentru golurile care apăreau în
distribuția echilibrată a stocurilor de produse agroalimentare. Apro-
vizionarea cu pâine înregistrase cele mai multe plângeri, secretarul
general cerând instituirea disciplinei în distribuția acesteia către
populație: „Pornindu-se de la consumul mediu stabilit (180 kg cereale
pe cap de locuitor, n.n.) se va proceda la repartizarea diferențiată a
cantităților de pâine, făină și mălai, potrivit necesităților reale de
consum ale diferitelor categorii ale oamenilor muncii, astfel încât să
se asigure întregii populații, oamenilor muncii, consumul necesar
94
pentru ei și familiile lor” . Totodată, era anunțată și diversificarea
alimentației publice, prin introducerea unor noi sortimente bazate
pe legume și paste făinoase. O comisie centrală urma să elaboreze un
program al alimentației raționale, astfel încât până în 1985 să crească
consumul de carne pe cap de locuitor în paralel cu reducerea
produselor făinoase. Preocupat de sănătatea populației, Ceaușescu
opina că, în raport cu media europeană, românii consumau prea
mult ulei și prea multă pâine. În sprijinul afirmațiilor sale a folosit
date statistice care indicau necesitatea schimbării obiceiurilor
alimentare ale populației: „Sigur, în perspectivă, și pentru noi calea
va fi să creștem ponderea produselor de carne și să reducem
consumul de cereale (…) trebuie să le explicăm oamenilor că
92
Ședința CPEx din 20 octombrie 1981, Ibidem, dosar 79/1981.
93
Raportul scrisorilor în Ibidem, dosar 13/1982, f. 128v.
94
înlocuirea consumului de glucide cu proteine animale este în

95
interesul unei alimentații raționale” .
Obsesia secretarului general pentru cifre și comparații a fost redată
și de fostul șef al Cancelariei CC al PCR, Silviu Curticeanu, care nota că
acesta „făcea mereu calcule, dintre cele mai năstrușnice, de la numărul
becurilor în funcțiune, pe apartament, până la câte persoane trebuie să
se «sature» dintr-un porc, o bovină etc.; învârtea și sucea creionul în
mână și cifrele pe hârtie până când ajungea să fie convins că repartițiile
96
pentru populație sunt «îndestulătoare» . Aprovizionarea diferențiată
în funcție de consumul diferențiat era, în opinia lui Ceaușescu, soluția
prin s-ar fi redus semnificativ consumul pe cereale pe cap de locuitor și
ar fi oprit risipa. Nici cantinele nu au scăpat atenției secretarului
general, care a dispus ca pâinea să nu mai fie servită în sferturi, ci în
felii, iar restul să fie folosit pentru micul dejun ca pâine prăjită: „(…)
97
fiecare să consume 3,5,7 felii sau atât cât are nevoie” . Cu o săptămână
înainte fusese emis decretul 306/1981, referitor la prevenirea și
combaterea speculei. Cei care își procurau produse alimente de bază
mai mari decât era necesarul unei familii pentru o lună de zile erau
condamnați cu pedepse cuprinse între șase luni și cinci ani de
98
închisoare . Pentru a descuraja traficul cu alimente, se introducea
regula cumpărării de alimente pe bază de buletin de identitate. Acestui
decret i s-a adăugat și programul privind autoconducerea și autoapro-
vizionarea teritorială pentru asigurarea populației cu produse agricole
99
animale și vegetale . Un nou set de măsuri restrictive care împiedicau
populația să-și procure alimente din alte zone decât cele în care locuia.
Administrarea penuriei a intrat în linie dreaptă. Fiecare județ și fiecare
95
„Transformând 60 kg cereale în carne, înseamnă 15 kg carne de porc, de pasăre,
vită sau oaie, ceea ce ne-ar ridica imediat la 70 și peste 75 kg consum la carne…”.
Ibidem, f. 34v-35f.
96
97
98
Textul integral al legii în http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-306-1981-
(28217).html (accesat la 30 august 2015).
99
http://lege5.ro/Gratuit/g44domru/hotararea-nr-3-1981-referitoare-la-programul-
privind-autoconducerea-si-autoaprovizionarea-teritoriala-pentru-asigurarea-
populatiei-cu-produse-agricole-animale-si-vegetale-pe-perioada-1982-1985-si-la-p
(accesat la 30 august 2015).
comună erau obligate să-și asigure stocul de alimente din producțiile

proprii și să predea o cotă parte pentru fondul de stat: „Noi trebuie să
ne apucăm să facem programe speciale de producție pentru toate
comunele, în special pentru cele din jurul orașelor, ca să-și asigure
aprovizionarea. Dacă nu au asigurată aprovizionarea, atunci este
imposibil să-i oprești să vină să cumpere din oraș. Deci trebuie să-i
100
punem să-și producă” .
Anul 1981 fusese dificil pentru populație, fiind înregistrate nume-
roase plângeri și reclamații referitoare la creșterea prețurilor,
permanentizarea cozilor și absența din magazine a produselor de
bază. Scrisorile particulare interceptate de Securitate, dar și cele
adresate Secției Scrisori și Audiențe exprimau disperarea celor mulți,
confruntați cu dificultățile aprovizionării cotidiene. Existența omului
obișnuit în socialism se redusese la o goană permanentă pentru
procurarea alimentelor, în vreme ce în paginile „Scânteii” continuau
să se reverse nestingherit informații referitoare la bunăstarea socia-
listă. Era imposibil să vezi sau găsești în magazine ceea ce auzeai în
discursurile oficiale. Într-o scrisoare particulară, Kovacs Karolina din
Mărculeni, jud. Mureș, își informa o rudă din București că, la Sovata,
oamenii atacaseră camionul care transporta pâinea, iar în urma
busculadei o femeie își pierduse viața: „Este mare vânzoleală pentru
pâine. Nu am apucat niciodată vremuri ca și pâinea să fie în cantități
așa de puține. Mai avem probleme cu detergenții, săpunul și multe
101
altele..” . Și Alfred Hartman din Sibiu consemna că „pentru o bucată
de unt trebuie să stăm la coadă 2-3 ore. Zahăr, ulei și multe altele se
găsesc foarte rar. Laptele de care e nevoie zilnic pentru copii nu-l
102
găsim” .
100
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 79/1981, ff. 36-37f/v.
101
Apud „Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…”, pp. 69-70.
102
Ibidem, p. 68. Obsesia lui Ceaușescu privind numărul prea mare de calorii
consumate de români a fost criticată în scrisorile trimise Europei Libere. „Un grup
de de femei din 12 județe” îi semnalau lui Ceaușescu prin intermediul postului de
radio că „da, ne îngrășăm, dar nu mâncare ci umflându-ne de foame, de lipsa
alimentelor strict necesare pentru a existat. De exemplu, cartofii, ceapa, fasolea, ba
chiar și zarzavaturile au dispărut din magazinele statului (…) Faceți bine și scutiți pe
mai departe poporul acesta de foame și de goana după alimente”. Ultimul deceniu
Penuria generalizată și starea de neputință și disperare a

populației și-au făcut loc și în paginile memorialistice ale vremii. La
Cluj, istoricul David Prodan consemna că viața se degrada în fiecare
zi, murdăria inunda străzile orașului, iar oamenii se aflau într-o
permanentă goană după alimente: „Cozi la fiecare pas, interminabile.
Nu atât de mari cât este teama oamenilor să nu rămână nemâncați.
Strâng peste trebuință, consumă mai mult decât oricând, să nu
103
lipsească, să nu se strice” . La Timișoara, criticul literar Livius
Ciocârlie descria, ironic-amar, felul socialist de a trăi
periccolosamente: „Dimineața la lapte. Îmi place mai mult să stau la
coadă decât să lucrez. La câte un minut două, înaintez cu un pas. Mic
pentru omenire, dar care îmi dă un rost. Mă întorc acasă cu ceva
concret. Am și sentimental aventurii: din trei zile, în una laptele se
104
termină înainte să ajung” . Un fost înalt oficial al partidului
deplângea dispariția ouălor din magazinele bucureștene. George
Macovescu, fost ministru al Afacerilor Externe, marginalizat în anii
’80 ca urmare a căderii în dizgrația secretarului general, era
dezamăgit de spectacolul trist pe care îl oferea peisajul bucureștean:
„De la o vreme, de mai bine de un an, cozile formate din cetățeni de
diferite vârste sunt permanente. Uneori, încep să se formeze de la
două noaptea. Cozi la carne, la făină, la ouă, la lapte, la mezeluri, la
105
unt, la cartofi, la fructe, la săpun, la detergenți” .
Raționalizarea consumului s-a reflectat și în calitatea produselor
care au fost puse în vânzare pentru „deliciul” populației. În căutare de
noi soluții ieftine, Ceaușescu a dispus în ședința CPEx din 18 martie 1982
realizarea unor sortimente de mezeluri care să cuprindă mai puțină
carne și mai mulți înlocuitori. Inspirat de șunca spaniolă, dar și de
pârjoalele moldovenești sau burgherii americani, secretarul general era
mai mult decât optimist că și în comerțul socialist puteau să apară
înlocuitori de succes. Debuta astfel epoca salamului cu soia, expresie a
103
David Prodan, Memorii, ediție de Aurel Răduțiu, București, Editura
Enciclopedică, 1993, p. 135.
104
Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal. 1978-1983, București, Editura Humanitas,
2008, p. 231.
105
George Macovescu, Jurnal, vol. I (1952-1982), București, Editura Domino®, 2006,
pp. 299-300.
politicilor absurde de rentabilizare a economiei și înfometare a

106
populației . Nici halvaua nu a scăpat criticii lui Ceaușescu, prea
încărcată de ulei și mult prea dulce: „Am cumpărat chiar halva. Rămâi cu
mâna unsă. Halvaua din Grecia, pur și simplu parcă nu ai mânca nimic!
107
Nu rămâi cu nicio unsoare pe mână și nici nu este dulce ca a noastră” .
Silviu Curticeanu nota cu ironie că Ceaușescu nu reușise să facă
diferența între halvaua produsă din floare soarelui și cea din susan, cu
108
care îl aproviziona Ion Brad, ambasadorul român în Grecia .
Inepuizabil în a da indicații pentru orice sferă de activitate,
imaginația lui Ceaușescu s-a dovedit a fi foarte bogată și în domeniul
atât de sensibil al alimentației populației. Obsedat de reducerea
consumului de carne, dar și de găsirea unor soluții ieftine pentru
aprovizionarea populației, Ceaușescu a cerut la începutul anului 1982
înființarea unor ferme de iepuri, care să acopere necesarul de carne
pentru piața internă. Cucerit de această nouă idee revoluționară,
secretarul general a insistat ca fermele de pui mult prea costisitoare
și nerentabile să fie înlocuite cu cele de iepuri, astfel încât până în
1985 să se obțină 50-60.000 tone de carne atât pentru piața internă,
cât și pentru export: „Dar să fie un program serios, să-l completăm,
iar din carnea rezultată o parte o consumăm noi și o parte o
exportăm că este un export bun și obținem mai mult decât la pui și
ne costă mai puțin, în plus asigurăm și blănuri pentru industria
109
ușoară; dacă iei 3 milioane de dolari, se simte” . Două luni mai
târziu, fără să renunțe la ideea fermelor de iepuri, Ceaușescu
descoperea o nouă sursă de proteine cu mult mai ieftină și mult mai
hrănitoare decât și-ar fi putut imagina cineva: ciupercile și bureții de
pădure. În opinia sa ele puteau să înlocuiască cu succes carnea din
bucatele românilor și să le ofere mese îndestulătoare. Se anunțau
vremuri grele pentru ocoalele silvice, care erau obligate să predea în
106
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 13/1982, f. 27f.
107
108
109
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 13/1982, f. 36v; Cornel Burtică
arăta că programul alimentației rationale a avut drept consecință modificarea
rețetarelor tradiționale de carmangerie, prin folosirea înlocuitorilor, creșterea
procentului de apă și sare și nelipsita soia. Rodica Chelaru, Culpe care nu se uită…, p.
189.
medie pe județ 800-1000 tone de ciuperci. Și, bineînțeles, câteva mii

de tone, rezerve și pentru export: „(…) trebuie să folosim și pădurile,
trebuie să facem bureții de pădure, să cultivăm în afara bureților și
ciupercilor care cresc natural. Aici, silvicultura trebuie să primească
plan. Și anume, nu așa în general, pădurarul. Să terminăm, cică n-
avem forță de muncă. Pădurarul, familia lui, începând cu inginerul
trebuie să strângă ciuperci, trebuie să strângă și mure și afine, trebuie
110
să aibă plan. Asta e munca lui. Nu să se plimbe prin pădure” .
Ideile revoluționare ale secretarului general au vizat și domeniile
sericiculturii și ale farmaciei naturiste. Plantele medicinale
autohtone, din care se puteau obține medicamente și esențe de
parfumuri, nu erau cu nimic mai prejos decât cele din import. Prin
urmare, o nouă sursă de economisiri pentru capitolul atât de sensibil
al importurilor: „(…) tovarăși, să nu mai existe în parcuri flori pentru
că așa-i place primarului sau grădinarului de acolo. Trebuie să
punem plante medicinale și parcuri și flori pentru nevoile pe care le
111
avem pentru sectorul nostru de parfumerie și cosmetică” .
Trandafirii și levănțica urmau să încânte, să răsfețe și să vindece,
deopotrivă, pe românii mai puțin pretențioși și pe cei obișnuiți cu
luxul produselor occidentale. Era doar o chestiune de gust.
„Nicio baltă fără pește” anunța o altă idee revoluționară de care
secretarul general a fost pe deplin cucerit. Conform estimărilor
proprii, județele trebuiau să predea în jur de 500 de kg de pește din
exploatarea bălților, pârâurilor și râurilor. Nici asociațiile de pescari
nu scăpau de sistemul cotelor, fiind obligate, în schimbul permisiunii
de a pescui, să predea o parte din captură fondului de stat. Într-o țară
bogată care își exploata rațional resursele naturale, alimentele nu ar
fi trebuit să lipsească. Nici laptele nu a scăpat atenției lui Ceaușescu,
mult prea gras pentru consumul general: „(…) să mai coborâm
112
grăsimea, poate la 150, pentru a mări producția de unt” .
Febrilitatea secretarului general pentru a corecta practicile unei
alimentații defectuoase a dat în cele din urmă rezultate în iulie 1982,
110
industrie și agricultură din 15 mai 1982”, Ibidem, dosar 26/1982, f. 51.
111
Ibidem, f. 55f.
112
Ibidem, f. 61f.
când în ședința CPEx a fost lansat programul de alimentație științifică

113
a populației . Ceaușescu a invocat necesitatea alinierii la reco-
mandările Organizației Mondiale a Sănătății, care preconizau un
consum mediu de 2800 de calorii pentru fiecare persoană. În România
anului 1982, statisticile oficiale indicau un consum de 3300 de calorii,
ceea ce însemna că românii mâncau nesănătos, beau prea multă bere
și preferau băuturile răcoritoare. Ceaușescu anunța că programul era
orientativ și avea un caracter educativ, cetățenii fiind informați asupra
pericolelor care le amenințau sănătatea: „(…) cine vrea să mănânce mai
mult n-are decât, dar nu pot să spun că cine mănâncă mai mult, moare
114
mai repede” . În comunicatul ședinței se preciza că programul
stabilea orientativ ce era normal să se consume – cantitativ și calitativ
– în funcție de vârstă și sex, specificul activității depuse și efort, de
obiceiuri, tradiții de consum în diferite zone ale țării, astfel încât să se
asigure o stare de sănătate bună a populației.
Programul era însoțit de o anexă în care era indicată greutatea ideală
în funcție de înălțime, vârstă și sex. Totodată, era stabilit consumul și
mediu de alimente în funcție de natura și intensitatea efortului fizic depus
de populația adultă. La principalele grupe de produse alimentare,
cantitățile prevăzute a fi consumate pentru perioada 1982-1985 se situau pe
cap de locuitor la 60-70 kg carne, 8-10 kg pește, 210-230 litri lapte, 260-280
ouă, 170-185 kg legume, 85-95 kg fructe, 22-26 kg zahăr, 70-90 kg cartofi,
115
20-140 kg cereale și produse din cereale .
Partidul dorea să se asigure că starea de sănătate a populației era
una corespunzătoare: „Interesul fiecărui om este să știe ce, cum, cât și
când trebuie să consume pentru a fi sănătos, viguros, creator, apt de
116
muncă și a evita o îmbătrânire prematură” . Generalizarea penuriei de
bunuri alimentare se ascundea în spatele intențiilor regimului de a
educa științific gusturile alimentare ale populației. Comparativ cu anii
’50, statistic, în anii ‘80 alimentația populației se îmbunătățise calitativ și
cantitativ, ceea ce situa România la nivelul celor mai dezvoltate state. La
câteva luni de la lansarea programului, sârguincioasă, Secția Scrisori și
113
Ședința CPEx din 3 iulie 1982, în Ibidem, dosar 44/1982.
114
Ibidem, f. 21.
115
Sinteza „Programul de alimentație științifică a populației”, Ibidem, f. 166v.
116
Ibidem, f. 172.
Audiențe realiza o primă sinteză referitoare la reacțiile pe care populația

le-a avut față de noul program. Cuprinse în formula „propuneri și
sugestii”, raportul sublinia adeziunea și mulțumirile celor mulți față de
grija manifestată de Nicolae Ceaușescu pentru starea lor de sănătate.
Profitând de noul program, oamenii cereau îmbunătățirea condițiilor de
igienă din industria alimentară, diversificarea produselor necesare
copiilor și adolescenților, creșterea producției de lapte praf, sporirea
producției de pâine neagră și a sortimentelor dietetice, restrângerea
producției de băuturi alcoolice, inscripționarea pe ambalaje a conți-
117
nutului caloric și nutritiv al produselor alimentare . Totodată, oamenii
cereau suprimarea golurilor din aprovizionarea cu alimente (chiar și prin
introducerea cartelelor la alimentele de bază), îmbunătățirea progra-
mului de funcționare a magazinelor, suplimentarea cantităților de pâine,
a cărnii și peștelui, extinderea rețelei de cantine și a magazinelor
„Gospodina” și, nu în ultimul rând, reducerea exporturilor pentru a fi
asigurat necesarul pentru consumul intern.
Realitatea cotidiană a cozilor contrazicea însă datele oficiale.
Numeroase scrisori, multe dintre ele anonime, deplângeau condițiile
de aprovizionare, igiena precară în care erau depozitate mărfurile,
permanentizarea cozilor și lipsa din magazine a produselor din
carne. Într-una din scrisorile adresate lui N. Ceaușescu se consemna
ironic că „socialismul începe acolo unde se termină carnea”: „(…) Nu
v-a cutremurat sau nu v-a dat de gândit faptul că singurele aplauze
spontane, nedirijate, neorchestrate, din timpul cuvântării tov. N.
Ceaușescu la Conferința Națională a PCR au izbucnit când s-a
118
anunțat sporirea cantităților de carne ce vor fi livrate pe piață?” .
Programul autoaprovizionării și autoconducerii pentru 1984-1985
prevedea un consum de 71 de kg carne, produse din carne, pește și pro-
duse din pește pe cap de locuitor. O alimentație diversificată, care însă
nu respecta nici măcar prevederile programului alimentației raționale
119
formulate în 1982 . Statistic, situația aprovizionării populației era
117
„Propunerile făcute de oamenii muncii la proiectul Programului de alimentație
științifică a populației”, în Ibidem, ff. 194-197f/v.
118
119
„Programul privind autoconducerea și autoaprovizionarea pentru asigurarea
îmbucurătoare, dar realitatea arăta diferit. Raportările fictive susținute

de cifre și procente care ilustrau efortul neobosit al partidului pentru
creșterea nivelului de trai al populației se ascundeau cuminți în dosarele
trimise spre avizare secretarului general care, privindu-le, nu putea fi
decât mulțumit. În România, mâncarea era suficientă.
Un „muncitor intelectual pensionar” din Bârlad analizase, în iulie
1984, cu deosebită atenție programul alimentației științifice a popula-
ției. În opinia sa, programul era expresia „esenței științifice și revolu-
ționare-umaniste a orânduirii socialiste și în viitor comuniste”:
„Alimentația științifică se constituie ca un factor de prim rang în
eugenia națiunii, ceea ce obligă la o activitate pe aceiași măsură a
tuturor cetățenilor la respectarea prevederilor principiale și aplicării
concrete în viață a acestora. Sunt convins că multe deprinderi dăună-
toare pertinente domeniului alimentației vor fi eradicate sau cel
puțin scoase la periferia vieții cum sunt viciul alcoolului, al fumatu-
120
lui, al abuzului alimentar și altele” . Măsuri benefice menite să
educe societatea și pe care, dintr-o conștiință a datoriei, pensionarul
muncitor intelectual se angaja să le promoveze și să le susțină.
„Rețetarele îmbunătățite” din 1984-1985 anunțau noi sortimente
în alimentația publică bazate pe legume, cartofi, pește, ouă, paste
făinoase la un kg de carne. Nu erau uitate nici gospodinele, al căror
efort în gospodărie urma să fie diminuat prin punerea în vânzare a
unor preparate culinare gata pregătite. Conservele din pește
deveneau vedeta noului program. Mai mult, un alt program, elaborat
tot ca urmare a indicațiilor și orientărilor secretarului general, preve-
dea generalizarea, spre bucuria populației, a meniurilor diversificate
pentru consumul la domiciliu. S-ar fi potolit goana după alimente și
ar fi dispărut și cozile în peisajul stradal. „Circurile foamei” deveneau
noua expresie a bunăstării socialiste. Oamenii se puteau aproviziona
„în forme civilizate” cu produse gătite din alimentare, case de comen-
zi și unități specializate de alimentație publică. Potrivit prognozei,
până în 1990, 92% din populația urbană a țării s-ar fi bucurat de
direcțiile noului program. Beneficiile erau mai mult decât evidente:
consum pe perioada 1 octombrie 1984-30 septembrie 1985”, în Ibidem, dosar

64/1984, f. 83f.
120
se ușura munca în gospodăriile individuale și creștea timpul liber al

121
populației .
Obsesia secretarului general pentru cifre s-a reflectat și în programul
aprovizionării populației pentru anii 1986-1987. Consumul la domiciliu a
dat un nou impuls industriei alimentare, fiind anunțate nu mai puțin de
350 milioane meniuri pe an: „Se vor lua măsuri pentru diversificarea sorti-
mentelor de mâncăruri gătite, semipreparate, tocături, pireuri, supe și
ciorbe, preparate de pescărie, patiserie, simigerie și altele care să permită
122
alegerea unor meniuri variate și complete, inclusive dietetice” . Pro-
gramul alimentației științifice a fost decretat ca unică normă de aprovizio-
nare a populației. Sincopele din aprovizionare au avut ca rezultat adevă-
rate strigăte de disperare din partea celor care epuizaseră orice soluție
pentru procurarea hranei. Gavrilă Tamaș, din com. Măguri, jud. Cluj, arăta
într-o scrisoare adresată ziarului „Scânteia” că familia sa, formată din nouă
persoane, nu mai primise de trei luni rația de alimente la zahăr, ulei, făină,
123
mălai: „Nu putem cumpăra de nicăieri pâine și nici porumb” .
Ceaușescu a ordonat în octombrie 1989 o mai bună aprovizionare
cu carne a Capitalei care, combinată cu soia, putea ajunge la 140 de
kg pe cap de locuitor. O nouă analiză a cifrelor îi arăta că românii
consumau prea multe calorii raportat la normele OMS, 3.300 în
124
comparație cu cele 2.500-2.700 recomandate . Aprovizionarea
Capitalei a stârnit nemulțumirea secretarului general, care a dispus o
revizuire a sistemului de distribuție a mărfurilor: „Și Capitala și
industria alimentară și comerțul interior au lucrat foarte prost! Nu
numai prost! Au încurajat de fapt specula, au încurajat furtul prin
125
felul în care au condus sectorul acesta de activitate”
121
„Programul privind dezvoltarea producției de preparate culinare în perioada
1986-1990”, în Ibidem, dosar 80/1985, ff. 23-57.
122
„Programul privind autoconducerea și autoaprovizionarea pentru asigurarea
consum pe perioada 1 octombrie 1986-30 septembrie 1987”, în Ibidem, dosar
92/1986, f. 52v.
123
„Informare cu privire la principalele probleme reieșite din scrisorile oamenilor
muncii adresate presei centrale și radioteleviziunii în luna noiembrie 1987”, Ibidem,
dosar 44/1982, f. 213.
124
Stenograma ședinței CPEx din 20 octombrie 1989, în Ibidem, dosar 66/1989, f. 11f.
125
Ibidem, f. 12f.
Strategiile de supraviețuire au dus în timp la dezvoltarea unei eco-

nomii subterane în care erau implicați mai ales cei care administrau
rețelele de alimentație publică (alimentare, restaurante, aprozare,
fabrici). Însă accesul la ele era limitat, marea majoritate a populației
fiind obligată să se adapteze unui stil de viață „rațional și științific”.
CAPITOLUL V.
„PARTIDUL, CEAUȘESCU, ROMÂNIA”!
OAMENI MICI ȘI OAMENI MARI
Motto: „Să
trăiască Nicolaie că ni-o făcut căși cu baie”
Scrisorile oamenilor obișnuiți dezvăluie modul în care s-a

construit/deconstruit relația dintre societate și putere pe parcursul
celor 25 de ani ai guvernării Ceaușescu. Din perspectiva acestor
documente se poate observa cum s-au manifestat atitudinile
duplicitare, de susținere a programului oficial, sau, dimpotrivă, de
contestare a unor decizii care au sufocat existența cotidiană
1
cetățenilor . Poziționări ambivalente și contradictorii, care au fost
direct determinate de politicile regimului. Opoziția/critica față de o
anumită decizie (controlul nașterilor, creșterea taxei de timbru
pentru divorț, cererile de ieșire din CAP-uri sau depunerea carnetelor
de partid) nu a exclus susținerea altora (construirea de locuințe
1
Studiile din anii ’70 referitoare la regimurile totalitare au pornit de la ideea unui
stat fără societate, teroarea și propaganda anihilând orice posibilă opoziție. O astfel
de interpretare nu a lasat loc existenței unei autonomii a individului în interiorul
sistemului. Școala revizionistă a pornit de la premisa că în interiorul unui regim
dictatorial pot exista grupuri sociale care sprijină puterea, mai ales cele care au fost
beneficiarele directe ale politicilor sale (muncitorii, funcționarii de partid, activiștii).
A urmat școala post-revizionistă, care a pus în centrul analizelor sale individul și nu
grupul social. Aceasta insistă asupra asimilării și acomodării individului în funcție
de cerințele partidului. Amintim câteva titluri: Sheila Fitzpatrick, Everyday
Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary Times. Soviet Russia in the 1930s; Michael
David-Fox, Peter Holquist, Marshall Poe, The Resistence Debate in Russian and
Soviet Historiography; Jeffrey J. Rossman, Workers Resistence under Stalin. Class and
Revolution on the Shop Floor (2005); Lynne Viola, Contending with Stalinism. Soviet
Power and Popular Resistence in the 1930s (2002); Sheila Fitzpatrick, Sedition.
Everyday Resistence in the Soviet Union under Khrushchev and Brezhhnev (2011).
proprietate personală, mărirea pensiilor, un nou sistem de salarizare,

legile pentru controlul averilor ilicite sau domeniul politicii externe
etc.). Așa cum am văzut, această ambivalență a societății în
comunism nu este proprie numai cazului românesc.
Atunci când ne referim la scrisorile centralizate de Secția Scrisori
și Audiențe, pot fi identificate cel puțin trei categorii de documente:
în primul rând, corespondența omagială, expresie a dezvoltării în
timp a cultului personalității. Vizitele de lucru în teritoriu, prezența
pe marile șantiere sau obiective industriale, deplasările în străinătate,
deciziile din planul politicii externe au oferit secretarului general
prilejul unor adevărate băi de mulțime și explozii elogioase. În scris,
aparatul de propagandă a exprimat entuziasmul și susținerea deplină
a maselor prin scrisori standardizate, trimise din toate colțurile țării
în momente mai mult sau mai puțin festive, care țineau fie de istoria
partidului, fie de un calendar al sărbătoririi permanente a realizărilor
socialiste (depășiri de plan, inaugurarea unor edificii, ziua
pionierului, ziua învățătorului, ziua minerului, congrese, conferințe,
adunări de partid, angajamente pentru finalizarea înainte de termen
a unor obiective industriale, depășirea planului cincinal etc.).
Referindu-se la vizitele lui Ceaușescu în teritoriu, o notă a
Secției Scrisori și Audiențe din 15 octombrie 1966 sublinia că
„numeroase scrisori au fost adresate CC al PCR, tovarășului
Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitelor făcute în diferite regiuni
ale țării de către conducătorii de partid, exprimându-se
aprecierea populației pentru atașamentul conducerii față de mase
și pentru preocuparea partidului de a se sfătui cu oamenii muncii
în vederea rezolvării treburilor economice, de stat și obștești”2.
Muncitori, funcționari, pensionari, casnice, activiști de partid,
intelectuali, comitete de fabrici, de uzine, pionieri și uteciști,
colective de cooperatori transmiteau admirația, mândria,
speranța, mulțumirea, prețuirea, înaltul/profundul patriotism,
2
Potrivit situației numerice, în ultimul semestru al anului 1979, 21.051 scrisori
fuseseră adresate lui N. Ceaușescu, 7.313 Elenei Ceaușescu, 3.539 CC, 918 secretarilor
CC, 464 Secțiilor CC, 507 Colegiului Central de Partid, 336 Consiliului Central de
Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale. ANIC, Fond CC al PCR,
Cancelarie, dosar 182/1966, f. 55, 68.
simțirea înaltă de care erau animați în prezența conducerii de

partid. Vocea națiunii exprima la unison o solidaritate deplină.
Statul socialist paternalist îi cuprindea pe toți cei supuși,
conștiincioși, activi, care înțelegeau să mulțumească și să se
supună deciziilor partidului unic.
Formule standard, precum mult iubite și stimate, uniți în
cuget și simțiri, deplină recunoștință, zile emoționante de bucurie
și mândrie patriotică, într-o deplină unitate de gând și aspirații,
într-o atmosferă de deplină angajare patriotică etc. sunt numai
câteva dintre expresiile omagiale folosite până la saturație pentru
a exprima susținerea deplină a societății și pentru a sublinia
realizările de excepție ale secretarului general. Din punctul de
vedere al conținutului, valoarea unei astfel de corespondențe
indică, fără să fie neapărat nevoie de o cuantificare, confiscarea
întregii puteri de partid și de stat de către Ceaușescu. Regia
consensului și a entuziasmului ascundea nu numai realități
economice și instituționale, care s-au dovedit a fi în final
dezastruoase, ci și criticile și rezistența vocilor anonime.
În a doua categorie de documente includem scrisorile
particulare trimise de oamenii obișnuiți, fie personal lui N.
Ceaușescu (de la începutul anilor ’70, mai ales Elenei Ceaușescu),
fie oficialilor partidului sau diverselor structuri de partid și de
stat. Aceste scrisori au fost rezultatul interacțiunii directe dintre
cetățeanul obișnuit și puterea care i-a coordonat existența până în
cele mai intime dimensiuni: de la viața privată la normele de
conduită și comportament în societatea socialistă. Conținutul
unor astfel de scrisori relevă, pe lângă situațiile de existență
cotidiană, și însușirea limbajului puterii de către o bună parte a
celor care alegeau să se adreseze direct secretarului general. Unii
dintre ei preluau temele elogioase difuzate cu generozitate de
aparatul de propagandă și se asociau voluntar susținerii activității
partidului și secretarului general. Ilustrativă este scrisoarea
trimisă de Mircea Barbu, elev la liceul din Roman, care, inspirat
de trecerea lui Ceaușescu prin oraș, se „orientase sufletește”
pentru a transmite salutări conducerii de partid și de stat:

„Flacăra respectului meu față de vizita dvs. în raionul meu
izbucnită atunci nu se va stinge niciodată”3. Nostalgic, Virgil N.
Petrescu din Târgoviște își dorea o revedere „în persoană”, mai
ales că în tinerețe destinul său se intersectase cu cel al lui N.
Ceaușescu într-un atelier de cizmărie din București, când au fost
nevoiți să împartă același pat. O experiență de o intimitate aparte,
de care petentul se simțea profund onorat4.
Felicitări, cărți poștale, telegrame, expediate la zile aniversare,
din excursii și vacanțe, indică existența unui anumit consens la
nivelul societății. Oamenii se identificau necondiționat cu
acțiunile liderului, le susțineau și le aprobau, erau pe deplin
mulțumiți că trăiesc sau se pregăteau să trăiască (mai ales
generațiile tinere) într-o epocă de aur.
Zilele omagiale erau un bun prilej pentru cuantificarea
entuziasmului general, începând cu cei apropiați cercului puterii
și sfârșind cu detașamentele de pionieri sau șoimi ai patriei, care
transmiteau iubiților conducători întreaga lor recunoștință și
dăruire. Erau numărate felicitările, telegramele, cărțile de vizită
trimise cu ocazia zilelor de naștere, a trecerii într-un nou an, a
aniversării partidului etc. Istoria personală a liderului începuse să
se confunde cu istoria partidului. Partidul nu exista în afara lui
Nicolae Ceaușescu. O reușită personală – absolvirea unor cursuri,
avansarea în funcție, obținerea unor beneficii – era adeseori
asociată de petenți cu persoana liderului care făcuse posibilă, prin
pârghiile invizibile ale puterii, îmbunătățirea semnificativă a vieții
lor. Au fost adeziuni deliberate care au venit din partea
cetățenilor, a celor care credeau în valorile regimului. Criticile la
adresa sistemului aproape că nu există în astfel de scrisori, fiind
contestate deviațiile de la regulile care defineau substanța
societății socialiste. Cei care expediau scrisorile acceptau regulile
impuse și își ofereau ajutorul pentru a îmbunătăți funcționarea
3
Ibidem, f. 19.
4
Ibidem, f. 21.
regimului. Mare parte dintre cetățeni par să se simtă confortabil

și să se bucure de ceea ce le oferea „socialismul mediu dezvoltat”.
Ei nu păreau îngrijorați nici de penuria care tindea să se
generalizeze, nici de presiunea ideologică și nici de raționalizările
și economisirile decise în numele susținerii unor strategii
economice numai de Ceaușescu înțelese.
Dar nu toate vocile alegeau să cânte în același ritm, disonanța
fiind reprezentată de scrisorile critice, anonime sau semnate,
plângeri colective sau individuale, care s-au scurs către Secția
Scrisori și Audiențe a CC al PCR. O parte a societății a reacționat
la măsurile intruzive, adeseori absurde, care i-au întunecat
existența cotidiană. Pentru această categorie, ceea li se întâmpla
în prezentul imediat era cu mult mai important decât viitorul
presupus luminos, îmbelșugat, dar mai ales incert. Efectele
legislației antiavort, restricțiile referitoare la divorțuri,
generalizarea penuriei de bunuri și a furturilor, frigul, foamea,
cozile la alimente, întrecerile absurde în producție etc. au fost
semnalate oficialilor partidului5. Oameni mari și oameni mici și-
au pus destinele în mâinile partidului și au cerut intervenția
autorităților pentru a le fi rezolvate situațiile personale, adeseori
dramatice, au insistat să fie recompensați și să le fie recunoscute
meritele și au criticat puterea pentru neîndeplinirea promisiu-
nilor de îmbunătățire a vieții de zi cu zi. Reiese din cele mai multe
dintre aceste scrisori că partidul-stat avea datoria să aibă grijă de
cetățeni, să se îngrijească de nevoile lor și să le îndeplinească
așteptările. Scrisorile din această perioadă nu se referă la natura
5
Pentru a fi siguri că sunt ascultați, cei care criticau puterea expediau scrisori
postului de radio Europa Liberă prin care denunțau derapajele economice,
dezvoltarea cultului personalității și presiunea ideologică. O scrisoare anonimă
difuzată la 9 decembrie 1979 cataloga regimul din România ca pe o „dictatură
socialistă” în care oamenii erau lipsiți de libertăți: „Mai este o problemă importantă
despre care am dori să-i punem o întrebare președintelui nostru. De ce, după o
vizită, făcută în afara țării, toată presa trebuie să publice laude și admirație pentru
toate succesele obținute, întrecându-se care mai de care în cuvinte ce nu stârnesc
admirația cititorilor și pe care nimeni nu le ia în seamă (…)”. Ultimul deceniu
regimului, ci conțin plângeri referitoare la condițiile de viață, de

locuire, nivelul scăzut al salariilor, corupția generalizată, compor-
tamentul abuziv al activiștilor de partid. Loialitatea acestor
petiționari față de sistem nu este pusă sub semnul întrebării,
critica lor fiind îndreptată împotriva birocrației de partid și a
abuzurilor acesteia.
Scrisorile au fost citite, adnotate, numărate, numerotate, cele
cu conținut deosebit, adeseori avizate de Ceaușescu, iar, mai apoi,
vărsate în rapoartele generale lunare, trimestriale și anuale. Vocile
critice s-au atomizat și s-au pierdut în marea operă de construire
a societății multilateral-dezvoltate.
Viața de partid
Alegerea lui N. Ceaușescu în fruntea partidului și confirmarea sa
de către Congresul al IX-lea au fost privite cu speranță de către
membrii de partid care suferiseră rigorile imprevizibile ale puterii lui
Gheorghiu-Dej. Secția de Scrisori și Audiențe a fost asaltată cu cereri
de revizuire ale excluderilor din partid, de ridicare a sancțiunilor și
de recunoaștere a stagiului din ilegalitate. Congresul al IX-lea înregis-
trase nu mai puțin de 3.000 de apeluri, prin care membrii partidului
activi sau excluși solicitau clarificarea situației lor. Într-o astfel de
6
situație s-a aflat și Valter Roman , care eșuase în a recâștiga
încrederea lui Gheorghiu-Dej, purtând stigmatul sancțiunii cu vot de
blam pe care o primise, în 1954, din partea Comisiei Controlului de
7
Partid, condusă pe atunci de Constantin Pârvulescu . La sfârșitul lui
1966, Valter Roman revenea cu o nouă cerere de ridicare a sancțiunii,
6
În 1961, într-o scrisoare confesiune adresată lui Gheorghiu-Dej, Valter Roman
încercase, fără succes, să recapete încrederea partidului. Textul și analiza scrisorii la
Mioara Anton, Laurențiu Constantiniu, Guvernați și guvernanți…, pp. 301-302, 409-
410.
7
În finalul notei de cercetare din 1954, Valter Roman era acuzat de „carierism”,
„individualism”, „fracționism”. Comisia preciza că sancțiunea cu vot de blam era
urmarea „manifestărilor antipartinice față de conducerea partidului, pentru călcarea
disciplinei și a regulilor de partid, pentru poziția lui nesinceră față de partid,
încercare de șantaj a conducerii partidului și pentru lipsă de vigilență în funcțiile pe
care le-a avut”. ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 170/1966, f. 138.
aprobată în ședința Comitetului Executiv din 27 decembrie 1966.

Mult mai norocos fusese Teohari Georgescu, căruia i se recunoscuse
de către Comisia Controlului de Partid vechimea în partid din 1933 și
îi fusese înmânat carnetul de membru: „Trăiesc momente emoțio-
nante și gândul meu se îndreaptă cu recunoștință către partid și
conducerea sa în care nu mi s-a clintit niciodată încrederea și
devotamentul. (…) voi fi un membru de partid disciplinat și
8
devotat” . Viața de partid părea să intre pe făgașele respectării
normelor statutare.
Era un început mai mult decât promițător, de care a încercat să
se folosească și Emilian Angheliu, ilegalist care, într-o scrisoare
adresată lui N. Ceaușescu la 15 aprilie 1966, solicita reabilitarea și
reîncadrarea în producție. În primii ani ai puterii populare, Angheliu
deținuse câteva funcții oficiale, dar căzuse examenul procesului de
verificare a membrilor de partid, fiind considerat „element trădător
al clasei muncitoare” și condamnat în consecință la 12 ani de
9
închisoare, fiind în cele din urmă eliberat în 1962 . Emilian Angheliu
invoca un conflict mai vechi cu Iosif Chișinevschi, ce îi atrăsese
ostilitatea foștilor camarazi, care nu s-au lăsat înduplecați de
încercările fostului ilegalist de a-și dovedi nevinovăția, fiind exclus
din partid. Trimiterea în închisoare fusese, în opinia sa, consecința
unui „act dușmănos” la adresa partidului, dar pentru care se căise și
plătise cu 12 ani de temniță. În ciuda experiențelor traumatizante
prin care trecuse, convingerile sale rămăseseră nezdruncinate,
reabilitarea fiind un gest necesar pentru recunoașterea credinței sale
8
9
Din 1948, Emilian Angheliu și-a pierdut funcțiile înalte, fiind numit în cele din
urmă șef de planificare la Cooperativa „30 decembrie” din București. În 1951, revoltat
de condițiile de salarizare, a redactat o scrisoare prin care a codamnat politicile
economice și regimul de teroare existent în România. Documentul a fost expediat
membrilor Biroului Politic și organizațiilor de partid din țară: „Minciuna și
fățărnicia, ura împotriva celuilalt, trădarea de patrie, aceasta este noua cultură, noua
religie pe care vreți să o impuneți cu forța poporului român și cu ajutorul căreia
transformați pe zi ce trece țara într-o imensă închisoare”. Detaliile cazului Angheliu
în Mioara Anton, Laurențiu Constantiniu, Guvernați și guvernanți…, pp. 235-236. De
asemenea și Confesiunile elitei comuniste. România 1945-1965: Rivalități, represiuni,
crime… Arhiva Alexandru Șiperco, vol. I, ediție de Andrei Șiperco, București, INST,
2015, pp. 62-90.
partinice. Ceaușescu nu a fost însă impresionat de mărturisirea de

credință a fostului ilegalist și nici de presupusele informațiile
valoroase pe care acesta le deținea privind activitatea grupurilor
comuniste ilegaliste din închisorile Văcărești și Caransebeș și a
10
dispus clasarea scrisorii .
Pentru Maria Sârbu, fostă ilegalistă, o prezență constantă în
cercurile de putere ale partidului aflate mereu în schimbare, orice
urmă de „amărăciune personală” și rezerve se risipiseră pe măsură ce
se convinsese de „profunda principialitate” pe care Ceaușescu o
manifesta față de masa membrilor de partid. Un conflict, din
septembrie 1963, o întristase peste măsură și o îndepărtase de linia
partidului. Nu vom ști, probabil, niciodată care au fost motivele care
i-au provocat amărăciunea Mariei Sârbu. Ca o constantă, astfel de
petenți au fost foarte rezervați în a da amănunte referitoare la
condițiile în care au ajuns în vizorul justiției partinice sau a motivelor
căderii în dizgrație. Aniversarea celor 45 de ani ai „scumpului nostru
partid comunist” era un bun prilej pentru Maria Sârbu de a-și
exprima încrederea în noua conducere și pentru a transmite „calde
11
felicitări tovarășei Lenuța” .
Momentul aniversar a fost folosit și de alți membri ai partidului
care au adresat conducerii scrisori de „mulțumire și angajament”.
Discursul televizat i-a produs lui Ioan Rebegilă din Reșița o profundă
emoție și i-a readus în memorie momentele luptei personale duse
împotriva exploatatorilor, întruchipați la acea vreme de primar și
preot: „Față de răsturnarea și alungarea lor de la putere am folosit
focul și anumite afișe la domiciliul lor și alte metode pe care am
10
Textele integrale ale scrisorilor semnate de Emilian Angheliu, în ANIC, Fond CC al
PCR, Secția Cancelarie, dosar 179/1966, ff. 1-8.
11
Originară din Basarabia, Maria Sârbu s-a înrolat în mișcarea comunistă
clandestină, pentru care a fost condamnată la 10 ani închisoare. Sentința i-a atras
atenția lui Gheorghiu-Dej care ar fi dorit să o ia în căsătorie. După război, a fost
profesor la Facultatea de Geografie a Universității București și director al Institutului
de Geografie. Nu a ocupat funcții politice, rămând una dintre rezidentele Cartierului
Primăverii, acolo unde erau cazați mare parte dintre foștii ilegaliști. Informații la
Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, protrete,
București, Humanitas, 2012, p. 18; Lavina Betea, Povești din Cartierul Primăverii,
București, Cartierul Primăverii, 2010, pp. 68-69. Textul scrisorii în ANIC, Fond CC al
PCR, Secția Cancelarie, dosar 182/1966, f. 1.
putut folosi de pe atuncea. Prin aceasta consider că am contribuit

pentru răspândirea a rădăcini partidului comunist român și la slă-
12
birea puterii exploatatorilor” . Ioan Rebegilă dorea o recunoaștere
oficială a faptelor sale revoluționare, pronunțându-se și pentru
încetarea războiului nejustificat din Vietnam: „Tovarăși comuniști
desigur că ne vine să plângem când ne aducem aminte de istoria al
partidului comunist. Eo personal sunt gata ca ori când la chemarea
partidului să lupt oricărui pericol care ar căuta să abuzeze de
programul partidului nostru și pentru drepturile ale comuniste din
13
țara noastră” .
Pentru primul semestru al anului 1966 s-au înregistrat 1112,
scrisori prin care se contestau excluderile din partid, se cerea
recunoașterea stagiului din ilegalitate și stabilirea vechimii, se solicita
14
primirea în partid și acordarea de pensii speciale . Birocratismul și
„superficialitatea în muncă” erau principalele obstacole întâmpinate
de cei care doreau să recâștige încrederea partidului. Foștii ilegaliști,
„adânc mișcați” de grija partidului, s-au grăbit să mulțumească
pentru creșterea pensiilor, recunoașterea stagiilor și a condițiilor
minunate de viață din România socialistă. Printre semnatari regăsim
nume sonore ale mișcării: Silviu Brucan, care solicita în august 1969
reanalizarea dosarului său și recunoașterea vechimii în partid din
1937; Sorin Toma, exclus din partid în 1963 solicita revenirea în
15
rândurile organizației .
Reabilitările din primăvara lui 1968 au condus la o creștere
semnificativă a cererilor de reevaluare a situației unor foști ilegaliști,
de recunoaștere a stagiului sau a calității de membru de partid
pierdute în timpul verificărilor din anii ’50 sau în condiții neclare.
Măsura reabilitării fusese salutată de toți cei care se consideraseră
nedreptățiți. O informare din prima jumătate a anului 1968 constata
îmbunătățirea vieții de partid prin sporirea vigilenței membrilor și a
12
Textul scrisorii în Ibidem, ff. 10-12.
13
Ibidem, f. 12.
14
„Informare cu privire la problemele ce s-au desprins din cercetarea sesizărilor și
propunerilor oamenilor muncii adresate conducerii partidului în trimestrul I 1966”,
15
Ibidem, CCP-Documente interne, dosar 3/1969, ff. 52, 76.
dorinței lor de a semnala încălcări ale normelor interne și a moralei

socialiste. Partidul nu a renunțat la încurajarea denunțurilor și la
menținerea unei stări permanente de incertitudine. Lupta cu
instanțele superioare era inegală, iar cei care se recunoșteau învinși
de birocrație alegeau, în semn de protest, să renunțe la calitatea de
membru de partid. „Fenomenele negative” constau în încălcări ale
disciplinei și moralei de partid, persecutarea celor vigilenți și
16
tendințe de căpătuială . Creșteau sesizările referitoare la viața de
partid, anul 1968 înregistrând 4611 plângeri referitoare la „aspectele
17
negative” din organizațiile de partid .
Realegerea lui N. Ceaușescu în fruntea partidului la cel de-al X-lea
Congres a prilejuit un val de entuziasm revărsat în scrisori și telegrame
de felicitare „pentru activitatea neobosită pusă în slujba patriei
18
socialiste” . Secția Scrisori și Audiențe înregistrase 3725 de scrisori care
semnalau probleme ale vieții de partid. Cei interesați de buna
funcționare a partidului propuneau o nouă verificare a membrilor de
partid, reintroducerea stagiului de candidatură, posibilitatea retragerii
din partid fără să fie excluși, recalcularea cotizației, pensii speciale
pentru activiștii de partid. Congresului îi fuseseră adresate 1911 scrisori
prin care se contestau sancțiuni, se cerea clarificarea trecutului politic și
recunoașterea vechimii în partid: „Cele mai multe contestații s-au referit
la revizuirea unor hotărâri de excludere din partid ca urmare a unor
măsuri luate pe linie de stat împotriva lor și considerate de ei ca
19
abuzive” . Raportul arăta că de măsurile reparatorii ale plenarei din
aprilie 1968 nu benefeciaseră toți cei care se considerau îndreptățiți.
Aceștia acuzau limitele procesului de reabilitare și menținerea în vigoare
a măsurilor discreționare care îi înlăturaseră din rândurile partidului.
Odată așezată pe noi făgașuri, încet, încet, viața de partid își
relua rutina exprimată prin respectarea disciplinei, creșterea
vigilenței, perfecționarea metodelor de lucru. Doar câteva voci
16
„Informare cu privire la unele probleme ale vieții interne de partid desprinse din
scrisorile adresate conducerii partidului în perioada 1 ianuarie-1iulie 1968”, în
Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 255/1968, ff. 1-2.
17
Ibidem, dosar 244/1968, f. 133.
18
Ibidem, dosar 189/1969, f. 150.
19
Ibidem, f. 152.
anonime, nemulțumite, au încercat prin scrisori denigratoare să

20
arunce îndoiala asupra unor activiști meritorii ai partidului :
„Menționăm că prin unele scrisori, în general anonime, s-a inten-
ționat denigrarea realizărilor obținute, calomnierea unor activiști de
21
partid și de stat” . Alți membri, și mai nemulțumiți că partidul nu le
onora cererile, au apelat la gestul extrem de depunere a carnetului de
membru. Schimbările de la vârful conducerii nu rămâneau
neobservate de masa membrilor de partid, care își exprima
nedumerirea față de avansarea unor cadre și marginalizarea altora.
Ion Trandafirescu din București urmărise cu atenție rotirea cadrelor
de la vârful puterii, fiind nemulțumit de promovarea lui Iosif Uglar,
Iosif Banc, Cornel Onescu în defavoarea lui Virgil Trofin, Ion Iliescu,
Ion Stănescu. În opinia petentului, acestea erau greșeli dureroase
pentru masa membrilor de partid: „Vă mulțumim pentru grija pe
care o aveți față de noi, dar ne nemulțumește inechitatea. Trăim cu
22
speranța că veți fi informat de aceste frământări ale noastre” .
Continuau să vină scrisori din partea foștilor ilegaliști care
solicitau ridicarea sancțiunilor și recunoașterea vechimii în partid.
Intervențiile lor nu au înțeles ideologic, ci un interes material
explicit: accesul la pensiile pe care partidul le acordase acestei
categorii speciale de luptători pentru cauză: „Majoritatea celor
excluși din partid au afirmat că sancționarea lor s-ar datora unor
învinuiri aduse pe linie de stat, apreciind că s-a încălcat legalitatea și
23
că au fost persecutați” . Cea de-a 50 aniversare a partidului a fost
20
Ibidem, dosar 141/1970, f. 191.
21
Ibidem, f. 191.
22
Ibidem, dosar 143/1970, vol. II, f. 5v.
23
Ibidem, dosar 141/1970, f. 195. Vezi și nota Secției Scrisori și Audiențe prin care
erau analizate cererile a 75 de ilegaliști ce solicitau, în virtutea stagiului din
ilegalitate, majorarea pensiilor. Ei activaseră în formațiunile satelit ale partidului,
precum Ajutorul Roșu, sindicate, Partidul Social Democrat. Ibidem, dosar 167/1971,
f. 83. Cu unii dintre ei, justiția partidului fusese nemiloasă. Era și cazul lui Ady
Ladislau, ilegalist, fost ministru adjunct al MAI, care s-a regăsit printre culpabilii
celei de-a doua destalinizări pentru care fusese condamnat, în 1958, la 14 ani de
închisoare. Reabilitările succesive nu i-au ridicat anatema trădării, în 1977 revenind
cu o cerere pentru a i se recunoaște stagiul din ilegalitate, astfel încât să poată
obține mărirea pensiei. După mai multe încercări, i s-a recunoscut „activitatea
folosită de foștii ilegaliști pentru a cere atât mărirea pensiilor, cât și

acordarea de case pentru recunoașterea eforturilor depuse în folosul
cauzei în perioada interbelică (arestări, răspândirea de manifeste,
donarea de fonduri partidului, asigurarea de case conspirative).
În această situație s-a regăsit și Nicolae Moscăuțeanu, „vechi
ilegalist”, care solicita, în 1971, confirmarea contribuției sale pentru
apărarea cauzei comuniste. Avocat de profesie, participase ca apărător în
procesele comuniste, contribuise cu fonduri la „Ajutorul Roșu” și suferise
alături de ceilalți membri ai mișcării rigorile închisorilor burgheze.
Încercase în repetate rânduri să obțină o audiență la Ceaușescu, dar nu
primise niciun răspuns: „Sunt unicul din mișcare, care a avut parte de
cea mai mare publicitate injurioasă și odioasă din partea presei burgheze
de dreapta, profasciste și fasciste. De ce atunci când m-am adresat eu
partidului cu cereri juste dictate de situația mea precară, n-am primit
un răspuns tovărășesc, mai bine zis niciun răspuns și nu mi s-a acordat o
audiență la un membru al conducerii partidului, deși am cerut-o de
24
atâtea ori? De ce s-a procedat așa de nedrept cu mine?” . În 1945, din
motive pe care Nicolae Moscăuțeanu nu le amintea, fusese condamnat și
trimis în Uniunea Sovietică, de unde se întorsese în 1959. În opinia sa
sentința fusese una nedreaptă, dar și mai greu de suportat era atitudinea
foștilor tovarăși de luptă, care continuau, chiar și după trecerea anilor,
să-l ignore: „De ce cei care au luptat sub ordinele mele în ilegalitate, dar
erau iluștri necunoscuți, astăzi au câte 4000 lei pensie și cele mai înalte
decorațiuni ale republicii? Iar eu am 2000 de lei și nicio decorație, deși
25
am avut și am mari greutăți materiale” . Arhivele nu ne spun dacă
Nicolae Moscăuțeanu a reușit să obțină pensia și recunoașterea mult
dorită. De asemenea, nu am reușit să aflăm motivele pentru care a fost
arestat și deportat în Uniunea Sovietică.
Evenimentele importante din existența partidului, precum
congresele și conferințele naționale, erau ocaziile de care încercau să
se folosească cei care pretindeau că fuseseră victime ale justiției
partidului. Spre exemplu, Congresului al XI-lea i se adresaseră 1446
antifascistă” pentru care fusese închis în perioada 1935-1944. Ibidem, dosar 154/1977,
f. 3-4f/v.
24
25
Ibidem, f. 3.
de persoane, care cereau lămurirea situației de partid. În urma

anchetelor, numai 22 de persoane au fost repuse în drepturi, în timp
26
ce în cazul altor 660 sancțiunile au fost păstrate .
Fosta gardă dejistă își pierduse atât puterea, cât și influența în
interiorul partidului. În vreme ce unii s-au mulțumit să accepte
funcții decorative, alții au reacționat și au criticat hotărârile care le
limitau considerabil puterea de decizie. Considerat unul dintre
potențialii moștenitori la funcția supremă în partid după moartea lui
Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol a criticat, printr-o scrisoare
adresată lui Ceaușescu, decizia celui de-al X-lea Congres al partidului
de a nu-l mai alege în CC. O adevărată „lovitură de măciucă în
moalele capului”, care i-a produs un dezechilibru al judecății, după
cum singur recunoștea: „Dintre tovarășii care au vorbit în congres și
au contestat menținerea numelui persoanei mele pe lista de
propuneri pentru alegerea în Comitetul Central, numai tu, tovarășe
Ceaușescu, care mă cunoști de peste 30 de ani, ai fi putut, dacă ai fi
vrut, să determini Congresul al X-lea (6-12 august 1969) să nu accepte
printr-un vot neconvingător că Gh. Apostol a devenit peste noapte o
«epavă mizerabilă» care trebuie aruncată la lada cu gunoi a luptelor
27
clasei muncitoare și a avangărzii sale, partidul comunist” . Pierderea
poziției din CC a fost urmată și de eliberarea de la conducerea UGSR,
fiind invocate abateri grave de la morala proletară și principiile eticii
socialiste. În opinia sa, Virgil Trofin era artizanul acțiunilor de
compromitere și decredibilizare. Apostol dorea ca secretarul general
să-i răspundă la un întreg chestionar referitor la activitatea și
răspunderile pe care le avusese de-a lungul vremii în cadrul
partidului. Înlăturarea sa era într-adevăr rezultatul „descompunerii
morale” sau se dorea reducerea la tăcere tocmai pentru a nu fi
cunoscute pe deplin condițiile în care fusese preluată succesiunea
puterii?
26
„Modul în care au fost rezolvate apelurile și memoriile adresate Congresului al XI-
lea al PCR”, în Ibidem, dosar 154/1977, f. 29f/v.
27
Ibidem, Secția Organizatorică, dosar 35/1970, f. 7 și urm. Pentru informații
referitoare la succesiunea puterii vezi și Gheorghe Apostol, Eu și Gheorghiu-Dej,
București, Editată de Asociația Militanților pentru Pace, 2010, pp. 184-190. De
asemenea și Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a
comunismului românesc, Iași, Editura Polirom, 2005, p. 239.
Gh. Apostol relata că I. Gh. Maurer și E. Bodnăraș îl consultaseră

în privința preluării conducerii partidului: „Tov. I. Gh. Maurer mi-a
declarat că în urma unor consultări cu Chivu Stoica, Emil Bodnăraș,
precum și cu alți tovarăși mai vechi, ilegaliști, membri ai BP ai CC al
PCR, au concluzionat că persoana cea mai indicată pentru o
asemenea funcție de înaltă răspundere în conducerea partidului este
28
Gh. Apostol” . Cât despre persoana lui Ceaușescu, Maurer nu ar fi
avut cuvinte foarte măgulitoare: „El, adică Nicolae Ceaușescu, are
nevoie, susținea cu multă fermitate I. Gh. Maurer, de o perioadă mai
lungă pentru a învăța cum să lucreze și să se comporte cu oamenii și
acest lucru este posibil numai la Consiliul de Miniștri. Îl voi învăța o
nouă meserie, însărcinându-l să se ocupe de problemele agricul-
29
turii” . Câteva zile mai târziu, I. Gh. Maurer și-a schimbat poziția,
susținându-l pe Ceaușescu.
Gh. Apostol încerca să-și explice postfactum ce anume îl scosese din
cursa pentru funcția supremă și, ulterior, și din conducerea partidului.
Dosarul complicat al căsătoriei părea că alimentase aversiunea întregii
conduceri de partid. Mariajul cu Adriana Codreanu, solistă la Teatrul de
Operetă din București, era pe punctul de a se destrăma. Dornic să-și
păstreze funcțiile, dar și să-și salveze căsnicia, Gh. Apostol a apelat la
ajutorul lui Ceaușescu: „(…) tovarășe Ceaușescu, pe propria ta răspun-
dere mi-ai spus: bine, Ghiță, sunt de acord cu menținerea căsătoriei tale.
Acest moment crucial din viața mea politică și personală a fost cu pu-
tință datorită curajului și fermității tale, tovarășe Ceaușescu. Ai pus
piciorul în prag și în sinea ta cred că ai zis: până aici cu neîncrederea și
30
nedreptatea față de Gh. Apostol” . Lucrurile însă evoluaseră într-o
direcție nedorită, Gh. Apostol considerându-se victima unui complot
organizat de cei care gravitau în jurul lui Ceaușescu. Marginalizarea sa a
continuat, iar patru ani mai târziu a adresat o altă scrisoare lui
Ceaușescu, prin care își exprima „amărăciunea profundă” pentru că nu
fusese invitat la festivitatea de decorare a veteranilor partidului, organi-
zată cu prilejul aniversării a 30 de ani de la eliberarea României de sub
dominația fascistă, la 23 august 1974. Medalia i-a fost înmânată în plic de
28
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Organizatorică, dosar 35/1970, f. 29.
29
Ibidem, f. 30.
30
Ibidem, f. 44.
31
către secretarului Biroului Organizației de bază din care făcea parte .
Nemulțumit, cerea să se analizeze dacă se procedase just prin nein-
vitarea sa la ceremonia publică de acordare a distincțiilor omagiale.
Trei ani mai târziu, în 1977, Gh. Apostol era trimis ambasador al
României în Argentina, Uruguay și Argentina, funcție pe care a
ocupat-o până în martie 1989. În memoriile sale, scrise după 1990,
Gh. Apostol se prezenta ca unul dintre opozanții și criticii lui
Ceaușescu. Versiune care este contrazisă de documentele existente în
arhive. Dacă în martie 1989 îl regăsim printre semnatarii scrisorii
celor șase, o critică deschisă la adresa dictaturii personale a lui N.
Ceaușescu, reflexele disciplinei de partid l-au obligat să revină asupra
gestului contestatar. La 5 mai 1989 invoca, într-o scrisoare adresată
lui Ceaușescu, „ambiții personale și interese egoiste”, „mentalități
străine” și „orientări greșite” care îl determinaseră să participe la
„acțiunea de calomniere a partidului și statului”: „Conștient fiind că
poziția și acțiunile mele au fost exploatate pentru a se încerca
discreditarea politicii partidului și statului, a regimului socialist din
țara noastră, regret profund și în totalitate actele săvârșite. Îmi dau
seama că prin ceea ce am făcut am adus o grea rușine și asupra
propriului trecut, renegând idealurile cărora le-am dedicat anii
tinereții mele. Așa cum am arătat, am pus mai presus de interesele
statului și partidului propriile interese, iar pentru realizarea unor
scopuri personale înguste nu am pregetat să colaborez cu elemente
32
aflate în slujba dușmanilor țării” . În speranța că va obține iertarea
secretarului general, Gh. Apostol îl asigura că înțelegea pe deplin
consecințele gestului său și se angaja să redevină un cetățean loial
care să nu mai comită niciun gest îndreptat împotriva partidului și
statului: „Asigur Comitetul Central al partidului că mă dezic în
31
Ibidem dosar 213/1973, f. 1.
32
Textul complet al scrisorii în Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 56/1989, ff. 94-96.
Alături de Gh. Apostol printre semnatarii „scrisorii celor șase” s-au aflat Alexandru
Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Grigore
Răceanu. După 1990, Gh. Apostol nu a făcut nicio mențiune referitoare la încercarea
sa de a obține iertarea lui Ceaușescu și a insistat numai asupra presiunilor exercitate
de Securitate. Confesiunile elitei comuniste…, pp. 94-102.
Textul în http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scrisoarea-celor-6-
adresat-lui-nicola eceau-escu (accesat la 28 ianuarie 2016).
totalitate de acțiunile întreprinse, iar pentru faptele mele cer scuze

partidului, poporului român, conducerii partidului și statului.
Totodată, rog ca, avându-se în vedere și vârsta înaintată ce o am, să
33
mi se acorde clemență” .
Ilegaliștii se socoteau cei mai îndreptățiți să-i semnaleze lui
Ceaușescu neregulile care îngreunau funcționarea societății
socialiste. Un veteran al partidului, comunist vigilent, Stelea Tolea
din com. Botoroaga, jud. Teleorman „dăduse în vileag” și criticase „cu
asprime” de-a lungul timpului mai mulți funcționari de partid. În
septembrie 1978, constata cu amărăciune că lupta sa nu prea dăduse
rezultate, iar corupția, lipsurile, derapajele din producție se
generalizaseră. Convins fiind că Ceaușescu era dezinformat și nu
cunoștea realitatea de jos, Stelea Tolea propunea un plan de acțiune
pentru reabilitarea partidului și a liderului acestuia: „Pentru a pune
capăt odată pentru totdeauna acestor abuzuri care compromit
partidul și odată cu el și pe noi oamenii cinstiți, eu zic că sunt absolut
necesare niște echipe «fulger» sau mai bine zis «fantomă» care să
facă controale inopinate în regiuni ale țării opuse locului de reședință
și să «radă» tot ce e rău, fără nicio milă. Aceste echipe să fie formate
din crema oamenilor cinstiți. (…) Numai așa, tovarășe secretar
general, vom reuși să scoatem partidul imaculat și puternic în fața
34
maselor care au o mare încredere în el” . Animat de cele mai bune
intenții, Stelea Tolea îl asigura în finalul scrisorii pe Ceaușescu că „nu
pot suporta ca unii să se îngrașe și să huzurească în detrimentul unui
om care își sacrifică totul pentru patrie și popor și care nu știe ce e
odihna pentru a ne asigura nouă liniștea. (…) Ce am așternut pe
hârtie a fost tot ce am simțit eu ca comunist și ca un simplu om al
35
muncii. Nimic nu a ieșit din cadrul realității” .
Fost ilegalist, cu un stagiu recunoscut din 1938, Constantin Suter
își exprima, într-un memoriu adresat lui N. Ceaușescu, în mai 1979,
dezamăgirea față de numirile unor persoane nepotrivite în funcții de
conducere la Muzeul de Artă al RSR și la Editura Meridiane. În
primul caz, prezența lui Alexandru Cebuc la conducerea muzeului l-a
33
34
Ibidem, dosar 143/1970, vol. I, f. 251f/v.
35
Ibidem, f. 251v.
scandalizat pe C. Suter, care îl descria ca fiind „obsedat de dorință de

parvenire, mitoman, abuziv, nesincer și incapabil să desfășoare o
activitate ritmică”. În cel de-al doilea caz, Modest Moraru,
redactorul-șef al Editurii Meridiane, era acuzat că se îndepărtase,
36
prin viziunea sa estetizantă, de ideologia partidului . C. Suter
considera că menținerea celor doi la conducerea unor instituții atât
de importante pentru viața artistică era în fond o legitimare a
arivismului și o îndepărtare de la principiile eticii și echității
socialiste. În semn de protest, C. Suter îl anunța pe Ceaușescu că-și
depusese dosarul de pensionare, pentru a se pune la adăpost de
condițiile arbitrare care păreau să guverneze instituțiile socialiste.
Luptătoare ilegalistă, supraviețuitoare a conflictelor care măci-
naseră existența partidului, Ilca Melinescu mulțumea la rându-i, cu
bucurie și mândrie, pentru raportul de activitate al partidului
prezentat cu ocazia celui de-al XII-lea Congres, susținând cu însuflețire
realegerea lui Ceaușescu: „Căci ce poate aduce omului mai multă
satisfacție decât îndeplinirea celor mai scumpe visuri nitrite în
adolescență și tinerețe? (…) Bucuria și mândria sporesc nemăsurat
când aflu de marele prestigiu de care se bucură țara mea peste hotare,
în lumea întreagă. Politica externă, înțeleaptă, suplă, dar fermă a
Partidului meu, a asigurat acest prestigiu. Politica înțeleaptă a parti-
37
dului meu a asigurat independența și suveranitatea țării mele” .
Incidentul creat de Constantin Pârvulescu, care acuzase de la
tribuna congresului încălcarea normelor statutare, a fost un bun
prilej pentru generalul Nicolae Militaru pentru a-l asigura pe
Ceaușescu de încrederea și devotamentul său, în condițiile în care
tocmai fusese înlocuit de la comanda Armatei a II-a și transferat pre-
ventiv în funcția de la Ministerul Construcțiilor Industriale ca
ministru adjunct. Un puternic „impuls interior” îl determinase să
scrie la o zi de la finalizarea lucrărilor congresului: „Păcat că
frumusețea momentului a fost pătată de atitudinea unui om pe care,
36
37
Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 173/1979, ff. 67-68. Detalii referitoare la biografia
Ilcăi Melinescu la Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii…, p. 73;
Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măștile
răului, București, Humanitas, 2008, p. 141.
până acum, l-am stimat fără să-l cunosc în profunzime. Am cerut

prezidiului să mi se dea cuvântul, ca făcând parte din generația mai
tânără a partidului, dar nota mea n-a putut ajunge la prezidiu. Îl
invitam pe șantierele economiei naționale ca să vadă cu ochii lui ce
înseamnă Ceaușescu pentru România. Îl invitam, de asemenea, în
familia mea, să discute cu fiicele mele, pentru a-și da seama ce
înseamnă Ceaușescu pentru generația tânără. Dar și fără cuvântul
38
meu a primit replica pe care o merita” .
Nicolae Militaru fusese impresionat până la lacrimi de cei care îl
apărăseră pe Ceaușescu în fața atacului venit din partea veteranului
partidului. Îl asigura, totodată, că Pârvulescu era un caz izolat, iar
partidul, țara și poporul îl urmau necondiționat pe secretarul
general: „De la omul cel mai de sus până la simplul muncitor vă
ovaționează cu dragoste, vă iubesc cu mic cu mare, văzând în
dumneavoastră cârmaciul care dă garanția înfăptuirii tuturor
planurilor și realizării năzuințelor tuturor. Nu poate nimeni în
această țară să vorbească de «viitor» fără să asocieze acest cuvânt de
39
numele dumneavoastră” . Realegerea sa în funcția de membru
38
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 122/1979, f. 10. O scrisoare
asemănătoare adresa și Sabin Antonescu, membru de partid din ilegalitate, care
lucrase cu Ceaușescu în primii ani de după război: „Condamn cu toată hotărârea și
indignarea provocarea lui C. Pârvulescu ale cărui cuvinte au arătat clar că el este
rupt de realități, de popor și de țară, nu cunoaște sau nu vrea să cunoască interesele
majore ale acestora”. Ibidem, f. 27. Și Boris Feltev, angajat la Centrul de producție
cinematografică București, fusese cuprins de indignare față de „atitudinea
dușmănoasă” manifestată de C. Pârvulescu: „Vreau să știți, stimate tovarășe secretar
general, că nu sunteți singur, suntem alături de dumneavoastră, condamnând
încercările de a vă ponegri, încercări singulare, penibile, care vrând să lovească în
dumneavoastră lovesc de fapt în noi toți, comuniști vârstnici sau tineri, cu stagiu în
ilegalitate sau de după eliberare, în toți oamenii muncii, uniți ca un monolit în jurul
partidului, a conducerii sale înțelepte și juste în frunte cu dumneavoastră”. Ibidem,
Secția Cancelarie, dosar 286/1979, f. 65.
39
Ibidem, dosar 122/1979, f. 12. Doi ani mai târziu, în noiembrie 1981, Grigore Lucaș,
funcționar în MAE, rudă prin alianță cu C. Pârvulescu, acuza într-o scrisoare
adresată Elenei Ceaușescu îndepărtarea abuzivă din minister ca urmare a
incidentului de la Congresul al XII-lea. Imediat după eveniment, într-o scrisoare
adresată tot Elenei Ceaușescu, Grigore Lucaș dezaprobase „cu indignare” gestul lui
Pârvulescu, primind asigurări din partea acesteia că nu vor exista repercusiuni. Doi
ani mai târziu, situația se schimbase, spre surprinderea petentului, care era
încredințat că la nivel de aparat nu erau cunoscute indicațiile „tovarășei”: „Vă declar
supleant al CC al PCR însemna atât o confirmare a încrederii

partidului, cât mai ales garanția pentru îndeplinirea sarcinilor trasate
de cel de-al XII-lea Congres al partidului. Pentru Nicolae Militaru,
România nu putea exista în afara lui Ceaușescu. Dar încrederea
generalului în genialitatea secretarului general nu a trecut proba
timpului, câțiva ani mai târziu regăsindu-se printre cei care plănuiau
40
o răsturnare a acestuia de la putere .
O scrisoare amară îi expedia lui Ceaușescu și Mira Moscovici,
fiica fostului lider social-democrat Ilie Moscovici, care încerca să afle
de ce îi era refuzată obținerea unui pașaport. Justiția partidului
distrusese destinele familiei, iar reabilitarea din 1967 nu îmbunătățise
prea mult existența Mirei Moscovici. Reușise să călătorească în
străinătate în 1971 și 1978, refuzul autorităților de a-i permite să iasă
din țară fiind greu de înțeles: „Oare ce secrete de stat «economice»
dețin eu, care nu le-am deținut nici când eram în activitate. Se pare
că «vigilența» serviciilor de resort este foarte activă față de o
pensionară șchioapă, în timp ce cei care dețin într-adevăr secrete, fug
41
liniștiți, dvs. fiind «ocupați» cu cazul meu” .
Existența membrilor de partid a fost reglată de respectarea
disciplinei statutare și a principiilor morale comuniste, plata
cotizațiilor, participarea la ședințele activului de partid, asumarea
criticii și autocriticii. Dar nu toți reușeau să se înscrie în ordinea
canonică. Dimpotrivă, pentru unii statutul de membru de partid
însemna accesul la o serie de privilegii de care înțelegeau să profite din
plin: magazine speciale, trafic de influență, speculă și comerț ilicit. În
asemenea cazuri, sancțiunile, în funcție de gravitatea și amploarea
cu toată sinceritatea că sunt zdrobit sufletește, știind că niciodată nu am profitat de

ceva, că sunt nevoit să răspund pentru idei de care sunt străin și pe care le condamn
cu toată tăria din adâncul ființei mele”. Ibidem, dosar 115/1981, f. 241.
40
Informații reritoare la posibila cooptare a generalului N. Militaru de către
serviciile secrete sovietice, precum și încercarea de a organiza o lovitură de stat care
să conducă la răsturnarea regimului Ceaușescu, regăsim la Petre Opriș, Ipoteze în
dosarul generalului Nicolae Militaru, în
http://www.contributors.ro/societatelife/ipoteze-in-dosarul-generalului-nicolae-
militaru/ (accesat la 5 martie 2016). Ipoteza este avansată și de Cornel Burtică în
opinia căruia generalul era un „spion sovietic” dovedit. Rodica Chelaru, Culpe care
nu se uită..., pp. 81-82.
41
faptei, mergeau de la votul de blam cu avertisment până la excluderea

din partid. Sancțiunile au fost adeseori contestate, momentele cele mai
potrivite pentru a-și revizui situația din partid fiind conferințele
42
naționale și congresele . Într-o situație aparte s-au regăsit cei care au
criticat deschis puterea. În februarie 1983, Colegiul Central de partid
analiza situația specială a lui Miron Horia (Moscovici), inginer
mecanic, pensionar din București, membru de partid din 1945, și care
fusese exclus în 1964. Comisia de anchetă stabilise că Miron Horia
redactase nu mai puțin de 18 scrisori anonime, „cu conținut dușmă-
nos”, prin care îndemna populația la revoluție armată împotriva
regimului comunist. Ca urmare, în 1965 a fost exclus din partid și
condamnat la un an de închisoare pentru uneltire împotriva ordinii
sociale. Eliberat, dar nu reabilitat, Miron Horia a solicitat periodic, fără
43
succes, reprimirea în partid . Ion Ciobanu, mecanic auto la stația de
salvare a jud. Gorj, căzuse sub influența „propagandei reacționare”
difuzată la postul de radio Europa Liberă. Evenimentele din Polonia și
acțiunile Solidarității l-au făcut să spere că și în România era posibilă
înființarea unor sindicate libere. Visul i-a fost spulberat de un denunț
44
anonim, fiind exclus din partid .
Scrisorile adresate postului de radio Europa Liberă au dus la
excluderea din partid și a Mariei Dolores Miesz, profesor la Liceul
industrial nr. 5 din Reșița. Primită în rândurile organizației în 1967,
Maria Dolores Miesz a prostestat față înrăutățirea condițiilor de viață
din România socialistă. Supusă unei expertize grafologice, dar și
presiunilor Securității, profesorul din Reșița a recunoscut în cele din
42
La începutul anilor ’80, în cele mai multe dintre cazuri excluderile și sancțiunile
de partid nu aveau sens ideologic, fiind direct legate de comportamentul celor
incriminați (de la furturi în industrie și agricultură, la afaceri în rețelele comerciale).
Vezi și nota Colegiului Central de Partid din mai 1981, prin care erau analizate 33 de
sancțiuni pe linie de partid. Ibidem, dosar 50/1981, ff. 151-157f/v.
43
44
Ibidem, f. 91v. Într-o scrisoare colectivă adresată postului de radio Europa Liberă
de un „grup de 16 muncitori” din București era deplânsă incapacitatea societății
românești de a reacționa în fața abuzurilor regimului. Principalul obstacol era frica:
„Această frică, dacă nu ar exista, în special neîncrederea că cel cu care vorbești nu te
trădează, s-ar ajunge la un rezultat. (…) Nu avem niciun intelectual printre noi care
să gândească și să știe când și unde să pună punctul pe i”. Ultimul deceniu
comunist…, vol. I, p. 111.
45
urmă că era autoarea scrisorilor . În ianuarie 1986, a contestat
decizia de excludere și a cerut să fie reprimită în rândurile partidului,
dar apelul său a fost respins.
Pierderea sau limitarea privilegiilor însemna că partidul își
reconsidera periodic atitudinea față de masa membrilor cu funcții de
răspundere. Trimiterea la munca de jos era în egală măsură o formă
46
de pedeapsă, dar și un avertisment . Cei în cauză reacționau prin
cereri de audiență și scrisori explicative. Un simplu examen de
conștiință era dovada ca undeva se strecurase o greșeală care arun-
case vălul neîncrederii partidului asupra lor. Vasile Modoran, vechi
membru al partidului, nu se afla la primul examen de neîncredere.
Fost administrator al Băncii Naționale (1947) și adjunct al ministrului
de Finanțe (1948-1952) fusese implicat în procesul intentat lui Vasile
Luca în 1952. Reabilitat chiar din timpul lui Gheorghiu-Dej, Vasile
Modoran a continuat să ocupe funcții administrative pe linie de
finanțe. Pensionat, în martie 1983 îi solicita lui Ceaușescu o audiență
pentru a lămuri o serie de probleme personale. Miliția îi retrăsese
permisul de port-armă, fusese șters de pe listele de invitați la
recepțiile oficiale, iar fiul, Șerban Modoran, funcționar în MAE,
fusese exclus din toate delegațiile care plecau în străinătate. Erau fără
îndoială semne care îi indicau lui Vasile Modoran că atitudinea
puterii se schimbase: „Neîncrederea manifestată constituie o povară
grea pentru mine și o umbră de neînțeles în contrast cu convingerile
mele și atașamentul meu față de partid, cu trecutul meu de luptă și
activitatea îndelungată pe linie de stat, care pentru mine reprezintă
47
bunul cel mai de preț al vieții mele” . În consecință, cerea
reintegrarea profesională a fiului său, punându-și la dispoziția parti-
dului, gratuit, experiența de finanțist. Vasile Modoran răspundea
unei critici formulate de N. Ceaușescu la adresa membrilor de partid:
„Recent, într-o cuvântare, dv. ați făcut aluzie la unii tovarăși care stau
cu carnetul roșu în buzunar și privesc pasivi la greutățile prin care
45
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 13/1986, f. 51v.
46
Funcționarea partidului-stat din perspectiva „activiștilor mărunți” la Zoltán
Rostás, Antonio Momoc, Activiștii mărunți. Istorii de viață, București, Editura
Curtea Veche, 2007, p. 82 și urm.
47
48
trece țara” . În consecință, el își afirma deschis dorința de a ajuta
partidul și țara pentru a fi depășite toate greutățile.
Vasile Dumitrache din București își deplângea situația de partid
într-o notă neobișnuită. Cererile sale repetate de a i se clarifica
dosarul și, eventual, de a fi reprimit în rândurile organizației au
căpătat forma unei poezii intitulată Contestație: „În fața bravului
partid/Mă simt mai slab decât timid/Sunt prins în valuri, nu-n
șuvoi/Mi-e pasul greu, trupul greoi!!/Târât mă simt prin praf,
gunoi/Tras prin mocirlă, prin noroi/Înapoi/(…) După atâta strigăt,
chin/Nori negri-n cer se vor desprinde/De nu sunt nori, va fi
senin/Și-aceasta de partid depinde!!/De e senin va fi și soare/Și
zborul negru va dispare de e soare!!/Timp de șase luni dezbateri/de
discuții în ședințe/acuzat vrei să te aperi/cerând scuze lor,
49
ființe/omenești, ca să renunțe/la ședințe!” . Nu știm dacă demersul
său inedit i-a schimbat în vreun fel soarta.
La 12 mai 1988, o cerere de reabilitare îi era expediată lui
Ceaușescu de unul dintre personajele cheie ale serviciilor secrete din
perioada instaurării regimului comunist în România, generalul în
rezervă Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov). Originar din Basarabia,
Sergiu Nicolau asigurase încă din perioada ilegalității legăturile cu
serviciile speciale sovietice. Instruit la școlile cominterniste, a avut
mai multe misiuni în Occident, iar la începutul anilor ’40 a fost
trimis în România pentru organizarea unei rețele de spionaj.
Capturat de autoritățile române, a fost întemnițat la Caransabeș și
Doftana, unde i-a întâlnit pe viitorii lideri ai partidului, devenind
unul dintre apropiații lui Gheorghiu-Dej. În perioada 1946-1951, a fost
numit șef al Serviciului Special de Informații, pentru ca din 1954 să
treacă la conducerea Biroului II al Serviciului de Informații Militare
50
al Marelui Stat Major . Implicat în instrumentarea procesului
Pătrășcanu, dar și în construirea cazului Iosif Chișinevschi-Miron
48
Ibidem, f. 109.
49
Ibidem, 132/1980, vol. I, f. 192f/v.
50
Detalii referitoare la cariera lui Sergiu Nicolau la Dennis Deletant, Teroarea
comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, Iași, Editura
Polirom, 2001, p. 96-97; Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu
și Iliescu. Convorbiri, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 37-38.
51
Constantinescu (1956) , Sergiu Nicolau solicita clarificarea unor
episoade referitoare la relațiile tensionate pe care le-ar fi avut în anii
’50 cu consilierii sovietici din România. Generalul invoca persecuțiile
la care fusese supus de consilieri, la care se asociase și Ana Pauker,
care îl acuzase de antisovietism și antisemitism: „Între anii 1948-1952,
fiind în funcția de șef al Serviciului Secret de Informații (SSI) sub
directa conducere a tov. secretar general Dej, am intrat în conflict
ascuțit cu consilierul sovietic, cu care organul nostru era în contact.
În urma acestui conflict în care consilierul sovietic, conform dispo-
zițiilor lui Beria, căuta să impună prin presiuni și șantaj, o
reorganizare necorespunzătoare și dăunătoare țării noastre, la care
eu m-am opus elastic, dar neexecutând cerința lor, conflictul s-a
agravat ceea ce a dus până la urmă prin intervenția tov. Dej la retra-
52
gerea consilierului sovietic” . Informația conform căreia în Uniunea
Sovietică se înființase o comisie specială care investiga abuzurile
comise asupra cadrelor cominterniste îl determinase pe Sergiu
Nicolau să ceară și lămurirea situație sale în conformitate cu datele
pe care presupunea că le aveau sovieticii. Scrisorii nu i s-a dat curs,
fiind dispusă clasarea documentului. Ceaușescu nu era interesat de
reabilitarea vechii gărzi dejiste, iar relațiile cu Uniunea Sovietică nu
se situau la cote care să permită o investigație asupra rolului jucat de
consilierii și rețelele de spionaj sovietice în România.
Atmofera apăsătoare și dogmatismul ideologic puneau la grea
încercare nervii funcționarilor de partid care activau în diverse
organisme internaționale. Era și cazul lui Ilie Frunză, care deținea
din 1980 funcția de secretar general al Uniunii Internaționale a
Sindicatelor din Comerț cu sediul la Praga. În 1988, la întrunirea
51
În timpul plenarei CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, Gheorghiu-Dej
menționa serviciile aduse partidului de S. Nicolau pe linie informativă: „Vă mai
amintiți, tovarăși, care ați luat parte în Biroul Politic, când l-am chemat pe Serghei
Nicolau, care a muncit pe linie informativă la noi și care ne-a adus la cunoștință
după demascarea trădătorului Beria, că i s-a cerut și lui să facă informație în jurul
unor conducători de partid, când a adus la cunoștința Biroului Politic, ce înfățișare
avea Chișinevschi? (…) Avea o înfățișare cadaverică, ca un cadavru, ca un mort”.
Dosarul Ana Pauker, vol. I, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc
Român din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, ed. de Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa,
București, Editura Nemira, 2006, p. 541.
52
comitetului administrativ de la Berlin, Ilie Frunză a refuzat să

prezinte documentele delegației române în forma în care acestea
fuseseră redactate la București. În opinia sa, „polologhia” românească
nu ar fi interesat pe nimeni, iar realizările obținute în construcția
socialistă nu erau credibile, de vreme ce în țară se murea de foame.
„O izbucnire neprincipială”, care i-a adus lui Ilie Frunză excluderea
din partid și pensionarea forțată. Ilie Frunză a contestat decizia și,
„după un an de zbucium și neliniște”, declara cu „conștiința de
comunist cinstit” că se considera pe deplin nevinovat, cerând
revizuirea sancțiunii: „Ca activist al Partidului am militat permanent
și cu hotărâre pentru aplicarea în viață a politicii interne și externe a
Partidului nostru, a indicațiilor și îndrumărilor mult stimatului și
53
iubitului nostru Conducător, tov. Nicolae Ceaușescu” . Mărturisirea
de credință i-a adus reprimirea în partid, în 1989, și acordarea unei
sancțiuni mai puțin aspre, vot de blam cu avertisment.
Alții însă alegeau să ignore realitățile întunecate ale construcției
socialiste, iar reflexele îndemnurilor și propunerilor s-au menținut
până la căderea regimului. Apropierea celui de-al XIV-lea Congres al
partidului a mobilizat încă o dată conștiințele celor care încă mai
credeau, sau pretindeau că o fac, în visul luminos al construcției
socialiste. Inginerul Iulian Șomăcescu, de la Institutul de Proiectări și
Cercetări Tehnologice în Telecomunicații, propunea în noiembrie
1989 îmbunătățirea tezelor și programului-directivă astfel încât să i
se recunoască lui Ceaușescu calitatea de „fondator și elaborator al
adevăratului socialism științific contemporan”. Teoriile lui Marx,
Engels și Lenin păleau în fața gândirii universale a secretarului
general, dar mai mult, ele nu mai erau de actualitate. De aceea, Iulian
Șomăcescu considera că venise vremea ca lui Ceaușescu să i se
54
recunoască valoarea universală a gândirii sale teoretice .
53
Ibidem, dosar 191/1972, vol. I, f. 216.
54
Ibidem, ff. 266-267f/v. Pentru V. Florescu, profesor din București, Ceaușescu
devenise „un Lenin al contemporaneității”: „Nu găsesc cuvintele cele mai potrivite
care să descrie cele mai înalte calități și virtuți care întruchipează remarcabila și
eminenta personalitate a dumneavoastră care v-ați afirmat pe toate meridianele”.
Viața de partid a reprodus până în cele mai mici amănunte starea

de paralizie, formalism și îngheț ideologic care au marcat regimul
Ceaușescu. La adăpostul statutului de membru de partid se inițiau
afaceri, se obțineau posturi în administrație și se patronau rețele de
trafic de influență. Trăirea ideologică, chiar și pentru veteranii
ilegaliști, s-a tradus prin acces la poziții, bunuri și privilegii.
Lirica voluntară
Inspirați de spectacolele difuzate de televiziunea națională, odată
cu amploarea mișcării artistice de amatori, oamenii obișnuiți au ales
să se exprime într-o lirică voluntară și să cânte în versuri mai mult
sau mai puțin inspirate patria, poporul, partidul, conducătorul.
Clișeele propagandei s-au revărsat în toate aceste producții lirice.
Resorturile psihologiei adeziunii pot fi explicate din perspectiva
mutațiilor sociale și a efectelor modernizării (cu toate sincopele sale)
de care s-au bucurat rapsozii de ocazie. Sursele de inspirație le-au
fost furnizate de propaganda oficială, iar ei au cântat în versuri
realizările de excepție ale secretarului general. Poeți muncitori, poeți
țărani, poeți pensionari inspirați de existența propagandistic-
paradisiacă și-au trimis creațiile spre încântarea bravilor conducători.
Aniversarea, în 1966, a 45 de ani de la înființarea partidului a fost un
bun prilej de a slăvi, pacea, libertatea, comunismul. Pentru a marca
sărbătoarea, Constantin Mihăilescu, artist amator, pensionar din
București, sintetiza discursul lui Ceaușescu difuzat la radio, la 9 mai
1966, într-un „cânt al păcii și libertății popoarelor”: „Noi, în lupta
pentru pace/Pretutindeni, vrem a face/Ca tot omul să înțeleagă/Să-
nțeleagă lumea întreagă/Ce e viața, ce-i onoarea/Și ce-i
solidaritate/Că, războiu-ntre popoare/Și lipsa de libertate/S-
55
împotriva legii firii/Sunt dușmanii omenirii” .
Încă din primii ani, producțiile lirice s-au regăsit în masa de
scrisori adresată lui N. Ceaușescu. Vizitele de lucru în teritoriu,
promisiunile făcute cu dărnicie, referitoare la îmbunătățirea
condițiilor de viață, zugrăvirea viitorului în cele mai optimiste culori,
aplecarea către problemele celor mulți, au alimentat imaginația
55
poeților de ocazie. Spre deosebire de Gheorghiu-Dej, N. Ceaușescu a

manifestat încă de la începutul carierei sale o adevărată pasiune
pentru băile de mulțime. Scopul marilor adunări populare,
organizate pe tot cuprinsul țării, a fost de a obține, dincolo de
recunoaștere, adeziunea maselor. Realizarea unei simbioze
presupunea existența unei toleranțe a cetățenilor, încredințați de
altfel că toate eforturile liderului erau direcționate în folosul și spre
beneficiul lor.
În octombrie 1966, un autor anonim cânta în versuri vizitele pe
care N. Ceaușescu le realizase prin țară: „Mircea Vodă, Ștefan Vodă,
Mihai Viteazul, Tudor Domnitor/Și alți drepți ai țării foști
conducători/Îți simțiră pașii bunule îndrumător/Poporul te iubește și
te îmbrățișează/La hotarele țării cu grijă el veghează/Pe unde-ți
poartă pașii răsar nădejdi și flori/Vorba-și încurajează poporul
creator/(…)/Soarele te mângăie, toate țin să te-alinte/Fiu drag al
56
României cu dulci și dragi cuvinte” . În aceeași lună, Augusta
Dragomir din Cluj apela la un monolog dramatic pentru a-și exprima
bucuria primirii unui spațiu de locuit într-o uscătorie aflată într-un
demisol: „Mă întreb acum, care împărat din povești a fost mai fericit
în palatele lui de aur și cleștar decât cum sunt eu în această mică
uscătorie betonată de 11 m.p. situată la demisol pe o stradă plină de
praf? Am însă apă la ușă și gaz metan în cameră. În timpul dimineții
bate soarele prin geam. (…). Mă bucur că pianul mi-a încăput și la fel
57
și poeziile” . Pentru a fi pe deplin împăcată cu „lumea și viața”,
Augusta Dragomir îi solicita lui Ceaușescu sprijin pentru publicarea
creațiilor sale lirice, scrise atât în vreme de restriște, dar și după ce se
liniștise sufletește odată cu primirea locuinței modeste: „Din voia
părintescului Partid/Și a prea-bunului prim secretar/Am și eu azi pe
lume-un adăpost/Și-o vorbă nouă în vocabular:/Și-aceasta-i «casa», e
«căminul» meu/Cu bon emis de Sfatul Popular! (…)/Și tuturor acelor
care poartă/Embleme cu seceri și ciocan/Eu le urez curaj și spor la
58
muncă/Iar țării, să-nflorească, an de an” .
56
Ibidem, f. 20.
57
Ibidem, ff. 24-28.
58
Ibidem, ff. 26-28.
O „scrisoare-poezie” intitulată „Cine me drag” îi adresa lui

Ceaușescu și Gheorghe Dateu, muncitor la Uzina de țevi din Roman.
Aflat la prima încercare și oarecum pus în dificultate de literele „m” și
„n”, poetul muncitor preciza că nu dorea să ceară case sau alte
beneficii, ci numai să-și exprime în versuri „sipatia și dragostea”:
„Nus poet sau scriitor/Sunt un siplu muncitor/Scriu cu drag și dor/Să
conduceți al nostru popor/Pe un făgaș nou și prosper/Ca patria să ne
înflorească/Și poporul să se înveselească/Ca veața să ne fie
59
dragă/Sfatul bun al dumneavoastră/Să fie tradus în veață” .
Impresionat de imaginile televizate ale vizitei delegației de partid
la Putna, Savu Isac, din Arad, fără să fie nici el poet, fusese cuprins de
o inspirație subită și simțise nevoia să aducă un modest omagiu
partidului pentru „memorabilele sale clipe înălțătoare”: „Nu am știut
să scriu mai frumos, dar le-am scris din inimă”. În istoria
excepțională a neamului românesc se scria o nouă pagină: „(…) Azi
fâlfâie poporul în jurul tău Partid/Căci tu ai luat din mâna acelor
bravi eroi/Conducerea măiastră ce-i sfântă pentru noi/Și liniștit
60
acum pot ochii să închid/Căci fericirea țării e-n mâna ta partid” . Nu
s-a lăsat mai prejos nici corespondenta voluntară Viorica Molodețchi
a Amfilohiei din comuna Frumosul, jud. Suceava, pentru care
Ceaușescu era o „floare de frumusețe rară/un conducător ca nimeni
altul în țară”: „E frumos și drăgălaș/Ca și un trandafiraș/Avem bucuri
oricare/De la mic și pân la mare/ (…) Ceaușescu să trăiască/Cu noi
61
toți să se unească/Și știința lui să crească/Pe noi să ne spijinească” .
Alexandru Munteanu cânta în „instantanee” activitatea neobosită a
secretarului general: „Frumos la suflet și la chip/De toți iubit și
hotărât/Apari zâmbind la televizor/Și duci înainte cu foc, cu
dor/Testamentul lăsat tuturor/(…)/Patriot înflăcărat, român
adevărat/Tu oamenii cu drag, cu oftat/Îi simți, îi crezi, îi înțelegi/Și
62
iarăș apar noi legi” .
Cea de-a 45-a aniversare a partidului îl inspirase pe Marius
Groppoșilă, profesor la Grupul Școlar Metalurgic Vulcan din
59
Ibidem, f. 79.
60
61
62
Ibidem, dosar 200/1967, f. 198.
București, care aducea un „prinos în versuri” lui N. Ceaușescu

„inițiatorul, organizatorul și conducătorul înțelept al tuturor
victoriilor noastre”. Aflate încă în manuscris, creațiile poetului de
ocazie cântau patria, partidul, poporul, universul și Omul: „Mândru
sunt de neamul meu/De-al său geniu – Prometeu/De străbunele
popoare/Ce-au dat vlagă creatoare/(…)/Și de aici tot mai-
nainte/Fiindc-avem ca drept părinte/Nu vreun mit, vreun
Dumnezeu/Ci pe-al nostru Prometeu/Partidul Comunist Român”.
Mai puțin înțelegători au fost cei de la Secția Scrisori și Audiențe,
în octombrie 1973, cu Constantin Mihăilescu, poet amator pensionar
din București, care solicita intervenția lui N. Ceaușescu pentru a-și
publica în limba franceză a doua ediție a unei plachete de versuri
intitulată Iubește, iubește, mereu! Potrivit notei explicative întocmită
de Secția Scrisori și Audiențe, Constantin Mihăilescu se dorea un
misionar al iubirii, considerată un antidot împotriva tuturor relelor.
Cu toate acestea, poetul amator dovedea o „regretabilă neînțelegere a
realităților sociale istorice”: „Pentru autor, criminalii, tiranii
popoarelor, n-au cunoscut «iubirea» și de aceea «au rămas la starea
primară în care atotputernice sunt instinctele». (…) Dar chiar
conceptul său fundamental «iubirea» este haotic, imprecis
63
susceptibil de a îngloba fel de fel de sentimente, dorințe, aspirații” .
Pentru a nu-l demoraliza s-a decis să i se explice cu „calm și
înțelegere, cu tact și răbdare” că nu se justifica o a doua ediție, cu atât
mai mult în limba franceză. Prea puțin impresionată de „fiorul
inspirației” de care era pătruns C. Mihăilescu, Secția Scrisori și
Audiențe nu i-a permis să cânte și în limba franceză omul și patria.
Alexandru Bojenescu, „modest cântăreț și autor de cântece
izvorâte din simțirea simplă”, dar și intepret ocazional de romanțe,
propunea, în aprilie 1973, o nouă linie melodică pentru Trei culori,
Deșteaptă-te române și Hora unirii: „Melodia este axată pe ritm de
«horă românească», și dacă așa cum o aud eu, mi se va permite să
utilizez corul și orchestra radio-televiziunii, voi realiza un cântec de
64
înaltă ținută artistică și mobilizator” . Trei „osteneli” lirice expedia la
sfârșit de an 1973 și poetul pensionar Haralambie Mihăilescu, din
63
64
Ibidem, ff. 16-17.
Piatra Neamț, o cale mult mai sigură decât incerta publicare în

revistele literare ale vremii: „Omătul claie, peste claie/ne facă mai
65
mănoasă vara/și rodul împlinească țara/lui Ceaușescu Nicolae!” .
Ogorul, patria, poporul, cerul, soarele, astrele etc. se regăseau în
poeziile și baladele prin care oamenii obișnuiți cântau deopotrivă
existența îmbelșugată și realizările de excepție ale secretarului
general. Beneficiarii vieții noi celebrau prin versuri vremurile de
pace, glorie și liniște în care avuseseră noroc să trăiască.
Cel de-al XI-lea Congres al partidului îl inspirase pe Mihai
Mihailide, pensionar din București care în semn de omagiu
compusese câteva strofe: „Tu fiu al țării noastre/În veci să ne
trăiești/Ai ridicat poporul/Spre zările cerești/(…)/Noi toți, toți
66
laolaltă/În jurul tău vom fi/Să fii ales pe viață/Șef al partidului” . Cu
multă dragoste de patrie cântase și Ilinca Schwartz, pensionară din
București, realizările obținute până la al XI-lea Congres: „Al XI-lea
Congres/Pentru pace și progres/Ai întrunit în forumul tău/Tot ce are
țara mai bun și nou/(…)/Lui și numai lui/Îi datorăm urcușul
progresului/Care e izvor nesecat/De părinte al țării și mare bărbat/El
și cu tovarășa sa de viață/Au pornit la lupta măreață/Au vizitat țări și
67
popoare/Pe multe meridiane” . La rândul său, Gheorghe Pajiște din
București, trimitea cu ocazia congresului două sonete scrise cu
„abnegați deplină și dragoste nețărmurită”, care făceau parte dintr-
un volum în manuscris, intitulat Schelele se întrec cu stelele. Era
nevoie însă de aprobarea secretarului general pentru ca această operă
omagială să vadă lumina tiparului: „Istorica-ntrebare-n roșu
scrisă/Vibrează-n inimile noastre toate,/Tumultul rezolvării:
libertate/Prin cine-avem și vom avea în veci decisă?/(…)/Ne cheamă
lângă dânsul cu vreri neobosite/Să fim o țară egală între popoare/De-
a pururi s-o-nflorim în spații infinite/Votând pe Ceaușescu,
68
Românescu soare/Așa răspundem la marea întrebare” .
Deloc neglijabile în această mare de versuri care s-a revărsat
către Congres au fost și creațiile lui Ioan Gh. Grigorescu-Serdanu,
65
66
Ibidem, dosar 178/1974, 195.
67
Ibidem, dosar 179/1974, f. 2-3.
68
dintre care o amintim pe cea intitulată sugestiv Omul nou: „Pe

munți, pe dealuri, în ape și pe câmpii/Cresc arbori, plante cu flori,
ierburi și multe stufării/Păsări cântătoare, gâze țărâitoare și animale
mii/Singure gospodărindu-se, din zori zilei, până la căderea seri
//(…)Tu, omule nou, cu preocupări drepte și cinstite/Azi clădești și
întărești edificiul societății socialiste/Mâine muncind intens și cu
multă conștiință, în ramuri diferite/Vei construi puternica cetate a
societăți comuniste/În ea domni-va beșugul, cinstea, dreptatea,
onoarea și realismul/Prin mijloace umane va îndepărta colonialismul
69
și imperialismul” .
Pe lângă creațiile izvorâte din dragoste și devotament, pe adresa
Congresului se rătăceau și versuri mai puțin măgulitoare la adresa
partidului și conducătorului. Create de popor pentru a circula prin
popor, cele mai multe dintre ele aveau un conținut trivial.
Culegătorul anonim preciza că „astfel de poezioare despre care un
critic ca Eugen Barbu ar exclama că ar fi «colosale, pline de un
parfum rural, abundând de strălucite metafore și c-un stil
extraordinar» sunt mai multe, însă pentru ca să nu se piardă în
70
neagra veșnicie, trebuie strânse într-un volum omagial” .
Însuflețit de curaj și animat de o dragoste profundă a fost și
Constantin Năstăsoiu din Constanța, care a versificat viața de luptă
liderului partidului „luptător înflăcărat al comunismului și păcii”.
Scrisă în trei culori și însoțită de desene care zugrăveau porumbei ai
păcii, steagul partidului și flori, rapsodul de ocazie își intitulase
creația „Poezie. Om al Păci cel Viteaz”: „Auzitam de un viteaz/Ce la
cârma tări șade treaz/În problemele interne/Și în problemele
externe/Pentru o pace și mai bogată/Pentru o lume și mai
71
dreaptă/Este omul din popor/Ceaușescu Nemuritor (…) .
69
Ibidem, dosar 179/1974, f. 14. A se vedea și placheta de versuri trimisă cu ocazia
Congresului de Ștefan Tascianu, protopop strafovor la Biserica Sf. Nicolae din Schei.
Manuscrisul fusese realizat sub imperativul „umanismului social care presupune
realizarea fericirii personale în contextul fericirii întregului popor”: „Din Scornicești
ai coborât cu-al deminității steag/Să fii cu rodul bucuriei, Președinte drag/Peste o
țară cu însemn de slavă, de măriri/Peste-un popor călit în trei decenii de-npliniri”.
70
Ibidem, dosar 179/1974, ff. 16-7.
71
Ibidem, dosar 323/1975, f. 184.
Unul dintre cele mai elaborate manuscrise aparținea lui Ioan T.

Dobrea, tipograf pensionar, și a fost expediat lui Ceaușescu, în semn
de omagiu, în 1975. Din primele pagini, aflăm că era autor al mai
multor opere aflate în manuscris, printre care predominau creațiile
lirice. Caietul intitulat Mozaic. Versuri, care cuprindea, de altfel, o
bogată ilustrație realizată de autor, se deschidea cu o poezie
intitulată sugestiv „Românul se naște poet…”: Eu m-am conformat/în
72
rime am strâns/ce prin cap mi-a dat/chiar și râs cu plâns” . În
cuprins regăsim amestecate versuri care evocau atât personaje și
întâmplări din familie, cât și evenimente din istoria mișcării
muncitorești (grevele) sau cataclisme naturale, precum inundațiile
din 1970, versificate într-o Simfonie a inundației: „Puhoiul de ape,
pământul nămol/pătrunde în case întâi prin subsol/noroiul desface
podeaua, mobilă, divan/în câteva clipe se urcă la tavan/(…)/Români,
maghiari, germani ca frați/se luptă cu urgia și sunt ajutați/I-ajută
partidul, țara, întreg poporul/ Pe temelii solide să clădească
73
viitorul” .
De la mjilocul anilor ’70 în creațiile lirice apare și figura Elenei
Ceaușescu: luptătoare, revoluționară, înțeleaptă veghetoare a
iscusitului cârmaci, mamă iubitoare. Geo Maxa expedia, la 22 aprilie
1974, o poezie compusă cu prilejul sărbătoririi zilei numelui Elenei
Ceaușescu: „Nume rodnic, cu semnificații/Din buze de copil, rostit
pe lut/Trezind în lume părintești ovații/Pe care cu căldură le
ascult/Un portret de mamă dulce/Pe câmpia
românească/Preschimbând chipul de cruce/Cu gloria
74
pământească” .
Constructorul, revoluționarul, campionul păcii, apărătorul
independenței au fost ipostazele preferate de poeții de ocazie. Ajutați și
de propaganda oficială, care a insistat în fiecare moment aniversar
asupra începuturilor tânărului revoluționar, oamenii simpli s-au
identificat cu destinul celui care îi conducea către un viitor de aur.
Originile modeste erau piatra de temelie a unei tinereți revoluționare și
a sacrificiului făcut pentru instaurarea dreptății sociale. Un astfel de
72
73
Ibidem, f. 15.
74
exemplu era oferit de Maria Ion din Cogealac, jud. Constanța, care,
entuziasmată de „citirea biografiei plină de sacrificiu pentru vremuri
bune, pentru prosperitate, pentru pace”, se hotărâse să scrie câteva
versuri: „Cine bătea Valea Mare,/și pe deal și pe cărare/Din București în
Scornicești/Tot pe vale tot pe șes/Tot pe dealuri, tot pe pantă/Cu inima
întunecată, cu mâna însângerată/(...)/Câte ori că mi-l prindea/Călăii
manifeste că înpărțea/Pe dânsul că mi-l schingiuia/La Scornicești că mi-l
75
trimitea/Omul țării cât lupta/Nici odihnă nu avea” .
Nu au scăpat poeților de ocazie nici succesele din planul politicii
externe, vizitele în străinătate fiind ilustrarea abilei diplomații
promovată de Ceaușescu pentru menținerea păcii în lume. Lucian
Dănilă din Turceni, inspirat de vizita secretarului general în Uniunea
Sovietică, scrisese o baladă pe care o dorea publicată în „Scânteia” și,
dacă era posibil, difuzată la radio la una dintre emisiunile matinale:
„Floricică de bujor/Am un scump conducător/De dânsul mi-e tare
dor/Orice-n lume s-antâmplat/Acest om a fost bărbat/Înțelept și
gânduri bune/Nici străinii n-au ce spune/Căci străinii zic
astfel/Ceaușescu-i de oțel/Și cu dr. Chisinger/Căci mențin pacea sub
76
cer” . Poetului de ocazie i s-a părut potrivit să-și versifice și biografia sa
de om simplu, devotat conducătorului: „Dor în vale, dor în deal/Lumea
spune că-s cioban/Însă eu-s universal/Știu cu sapa să prășesc/Știu și
coasa s-o-nvârtesc/Știu oile să le mulg/Și la nuntă să mă duc/Și trăind
așa cu dorul/Pot să conduc și tractorul/Am o pregătire bună/Pot să
77
conduc și-o mașină/Fie mare, fie mică/Dar de accident mi-e frică” .
Florica Toth, țesătoare din Lugoj, dorea să-și asigure din vreme
promisiunea primirii într-o audiență prin expedierea, la 8 noiembrie
1976, a unor versuri ilustrative pentru atașamentul său față de partid
și conducător. Orfană de război beneficiase de ajutorul primit din
partea statului și, implicit, al partidului. Ceaușescu era întruchiparea
bunului conducător, părintelui binevoitor, protector al celor mai
puțin favorizați de soartă: „Vă rog din suflet tov. Nicolae Ceaușescu,
împliniți-mi această dorință și acordați-mi măcar 3 minute audiență,
fie în 25, fie în 26 ianuarie, doar atât cât să vă pot citi un vers, să vă
75
Ibidem, dosar 163/1976, f. 135.
76
Ibidem, dosar 180/1976, f. 126.
77
Ibidem, f. 128.
înmânez restul, să vă mulțumesc pentru tot ce faceți și să vă văd în

realitate atât pe dumneavoastră, cât și pe demnă de admirat, femeie,
tov. Elena Ceaușescu. Nu știu de ce simt atâta dragoste și admirație
78
pentru dânsa (…)” . Versurile inspirate din dragoste și recunoștință
respectau canoanele propagandistice, fiind amintite țara, glia
strămoșească, schelele, sondele, belșugul socialist: „Ceaușescu și
poporul/E lozinca preferată, ce aș vrea s-o ascult mereu/Aș vrea de ea
niciodată să nu mă mai despart eu/Dacă-adânc o studiezi, multe-n ea
79
ai să găsești,/Multe-n ea auzi și vezi, dacă om de treabă ești” .
De viața cea nouă și îmbelșugată se bucura din plin și Dionisie
Sârbescu, pensionar tot din Lugoj, care compusese un cântec în
cinstea și onoarea numelui lui Ceaușescu: „Să trăiască Nicolaie că ni-
o făcut căși cu baie/Din căsuțe mici cu paie, acum sunt blocuri cu
baie/A făcut tot lucruri bune, ce n-o făcut nime în lume/A făcu școli
și spitale ca să-nvețe fiecare/Să-nvețe fiecare și să aibă
bucurie/(…)/Nicolae să trăiască, țara să ni-o cârmuiască/Mai tare s-o
80
îmbogățească, de dușmani să ne-o ferească” . Un set de dedicații în
versuri transmitea, la 23 august 1977, și Pompilia Petrovici din
București, care cânta în versuri realizările de excepție ale soților
Ceaușescu puși în „slujba binelui suprem”: „Trei ani și trei decenii
duc gloria celor de muncesc/Trei ani și trei decenii pe glob ei
strălucesc/Trei ani și trei decenii încununează azi conducătorul/Trei
81
ani și trei decenii serbează azi poporul” .
Împlinirea vârstei de 60 de ani a fost sărbătorită de poeții
populari prin compoziții care subliniau sacrificiul, lupta neîncetată
pentru binele și bunăstarea celor mulți, eforturile neobosite pentru
apărarea păcii etc. Neobositul poet Ștefan Tascianu, protopop
strafovor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, autor al mai
multor plachete omagiale, a marcat ziua aniversară printr-un nou
volum de versuri în care erau cântate calitățile excepționale ale
78
79
Ibidem, f. 115f.
80
Ibidem, dosar 191/1976, f. 124.
81
Ibidem, dosar 140/172, vol. II, f. 58 și urm. „Și astăzi în ultimul pătrar al secolului
20, în senine zile/Istoria poporului român a încheiat zbuciumatele ei file/Un
nemuritor erou, născut din seva marilor eroi/Tovarășul Nicolae Ceaușescu glorios
încheie al doilea mileniu, pe făgașul vieții noi”.
secretarului general. În scrisoarea care însoțea placheta, preotul poet

arăta că „pe portativul simțămintelor noastre stați ca un mărgărit de
soare. Sunteți al nostru răsărit din pământul acesta pentru a
mărturisi adevărul în patrie prin activitatea pe care o duceți spre
bunăstarea țării noastre și spre fericirea poporului. Duceți
pretutindeni mierea bucuriei și sărutul pâinii, afirmându-vă plenar,
cu deosebită fericire în constelația frumuseții patriei și culturii
82
românești” . În versuri, Ceaușescu era un „concentrat de poezie și
frumusețe”, pildă a unei vieți „laborioase și frumoase”, un „stejar din
Carpați”: „El este,/pentru noi toți înălțimea amiezii curate,/un om
care crede omului și-i este frate/de aceea îl iubim și la Congresul al
83
unsprăzecelea/îl vrem printre luceferii fericirii să stea” .
O serie de „înscrisuri lirice” reunite generic sub titlul „al cincilea
element” trimitea și Constantin Olteanu, profesor la o școală generală
din Brașov, care dorea să marcheze atât elaborarea codului eticii și
echității socialiste („document fără precedent în întreaga istorie a
țării”), cât și cei 60 de ani ai secretarului general. Cele 17 poezii îl
omagiau pe Ceaușescu („o credință, un destin, stăruință, steag sub care
năzuim și biruim”), laolaltă cu țara, poporul, partidul, credința
partinică („credința în partid înseamnă totul), steagul, steaua,
demnitatea, cinstea, dreptatea, echitatea, omenia, sinceritatea,
84
onoarea, munca, flacăra . Liviu O. D. Izvoranu din București expedia
câteva versuri cu speranța că Ceaușescu va interveni pentru publicarea
lor „dificilă pentru mine în parte și din cauza supra-abundenței de
material în temă”. Pentru exemplificare, atașa scrisorii o Cronică la zi:
85
„Astăzi, Ceaușescu, pâine/Are grije pentru mâine/Să o aibă fiecare” .
Sărbătorirea a 30 de ani de la victoria asupra fascismului îl
inspirase pe Leonte Rădulescu, veteran de război, fost propagandist
82
Ibidem, dosar 170/1978, f. 3. La ceas aniversar compusese o poezie și poetul-țăran
Dumitru Achiței din județul Neamț, care și-ar fi dorit ca versurile sale să fie
publicate în „Scânteia”: „(…) La a șaizecea aniversare/Noi tot neamul
românesc/Adunăm câte-o floare/Cu elan muncitoresc/(…)/Tu, conducător viteaz/A
românilor speranță/Veșnic te dorim noi treaz/Și să ne conduci în viață”. Ibidem,
dosar 123/1978, ff. 191-192f/v.
83
84
Ibidem, ff. 47-65.
85
fruntaș de partid, care scrisese un poem intitulat Glorie ție, scumpă

Românie!, o saga a istoriei naționale în care erau ilustrate toate
momentele importante petrecute de la daci și romani până la
prezentul socialist: „Azi prestigiul României a ridicat peste
hotare,/Căci deși e-o țară mică, în fapte este mare,/Poporul se
mândrește cu genialul său conducător/Cu patriotismul său fierbinte
pentru al țării viitor/Acesta este fiul tău, scumpă Românie/Cel care a
fost sortit conducător să-ți fie/Ales dintre cei mai buni fii ai tăi,
Ceaușescu Nicolae/Să fie gloria țării și-n lume strălucită văpaie/De
gândire și fapte ce-l așează în strămoșeasca glie/Alături de Ștefan cel
86
Mare și Mihai Viteazul, scumpă Românie” .
Deschiderea României către țările Lumii a Treia și vizitele
organizate pe continentul african i-au inspirat, de asemenea, pe
rapsozii populari. Florea Drejoi, pensionar din com. Potcoava, jud.
Dolj, adresa, în 1979, un cântec scris din conștiință, intitulat
Libertatea între popoare, în care elogia eforturile secretarului general
de a menține pacea planetară: „Cine strigă în gura mare/Prin radio și
televizoare,/Libertate între popoare/Cu înfrățire și onoare/Este cel
ce-i rânduit/Nu deacuma și demult/Căci gândește, nu se
îndoae/Ceaușescu Nicolae/(…)//Azi a fost în Libia,/Continentul
Africa/Apoi în Gabon se duce/Popoarele să descurce/(…)/După surse,
după plan/Este chemat și în Sudan/Și așa de o săptămână/În Africa
se consumă/(…)//În acest turneu făcut/Ceaușeasca, La însoțit/Și mai
87
mulți speciealiști/Cu toții sunt comuniști” .
Pentru un alt autor din Bistrița, soții Ceaușescu deveniseră „un
porumb, și-o turturea”, adevărați soli ai păcii, purtători ai unui mesaj
universal. Vizita în Marea Britanie era însă de departe unul dintre
cele mai importante succese pe care Ceaușescu le obținuse în politica
externă: „Ceaușescu frate bun/Fosta el plecat la drum/Cu soția
împreună/Pe drum lung și cale bună/Până-n Anglia țară mare/Une-
au fost văzuți ca soare/Ca-u fost purtați cu trăsură/Ca să facă
88
legătură/De comerț de bună stare/Șintre țări colaborare” .
86
87
88
Ibidem, dosar 177/1979, ff. 142-143.
Margareta Stoicescu din București, fiică a poporului și doritoare de

pace, propunea înființarea, în 1980, a unui Consiliu Permanent al Păcii
și Prieteniei între popoare. Mesajul era însoțit de o poezie, Nicolae
Ceaușescu Înțeleptul, prin care glorifica succesele liderului din politica
externă: „Sunteți fiul drag al gliei/Curajos, drept și-nțelept,/Ducând
faima României/La dușmani ați ținut piept/(…)/Precum Ștefan este cel
Mare și Mihai este Viteazul/Nicolae Ceaușescu/Vă numim toți
Înțeleptul/Sunteți soare al României/Părintele tuturor/Solul păcii și
89
frăției/Veșnic fiți nemuritor!” . Pentru Cezar Marinescu-Tătulești,
Ceaușescu era, în 1980, un „copil al durerii”, dar și „un apostol al
marilor împăcări de cuvinte, fiu și părinte, voievod de datini,
Comandant cuminte”: „… Atunci când te-aud fremătând/spre imense
platforme umane/Știu că și de-aici înainte/va fi pâinea spre mese
90
curgând/muncă și drepturi/nu groază de foame” .
Aniversarea, în ianuarie 1983, a celor 50 de ani de activitate
revoluționară i-a inspirat din nou pe creatorii de poezii omagiale.
Aurel Predan, muncitor la Fabrica de piele și încălțăminte „Timpuri
Noi”, adresa la 26 ianuarie 1983 câteva rânduri omagiale scrise cu
„deosebită emoție”, la care se adăugau urări fierbinți de viață lungă și
mulțumiri neprețuite pentru binele de care se bucura întregul popor.
Scrisoarea era însoțită și de un poem intitulat Odă Lui, pe care Aurel
Predan spera să-l vadă publicat: „Ești coborât din vechi străbuni/Și
porți pe umeri soarta țării/Ca s-o ridici pe-nalte culmi/Precum sunt
aștrii în fața zării/(…)//Spre comunism urcăm acum/Sub brațul tău
91
cutezător/Și ne voi fi viteaz străbun/În luminosul viitor” .
Prins într-un hățiș administrativ care-l împiedica să-și valorifice
opera poetică, poetul popular Ion Tomoiagă Maramureșanu i s-a
89
90
Ibidem, dosar 132/1980, vol. I, f. 267. Poezia era însoțită de o alta, adresată Elenei
Ceaușescu, asemănată cu o „maică blândă, iubitoare, cu zâmbiri în clar de soare”:
„(…) Fața ta, semn de icoană/Steag de oaste pe maramă/Pâine caldă-n
borangic/Soață dârză de Voinic/Crezul meu, mai alb ca trena/Îl depun Mamei
Elena”. Ibidem, f. 268. Vezi și volumul de versuri în manuscris, Cântare patriei
noastre eterne și marelui ei fiu, semnat de Petre Protopopescu din București, dedicat
N. Ceaușescu cu ocazia zilei de naștere, în ianuarie 1981. Ibidem, dosar 127/1981, ff. 2-
39.
91
Ibidem, dosar 118/1983, f. 220.
adresat, în septembrie 1987, lui N. Ceaușescu, ultima instanță a

puterii care putea decide în favoarea publicării versurilor sale. Ion
Tomoiagă enumera în scrisoare toate calitățile care îl recomandau
pentru popularizarea operei sale: fruntaș miner în producție,
membru de partid, iubitor sincer al patriei socialiste. La începutul
anilor ’80 se bucurase de o recunoaștere a talentului său, fiindu-i
publicate câteva volume de poezie. De departe însă cel mai însemnat
succes fusese tipărirea unor poezii în volumele omagiale dedicate
deopotrivă Elenei și lui Nicolae Ceaușescu. Cu un asemenea porto-
foliu îi era greu să înțeleagă de ce poezia sa „patriotică profundă” nu-
și găsea loc în planurile editurilor din București. Toate drumurile și
privațiunile nu-l demobilizaseră ci, dimpotrivă, îl impulsionaseră
pentru pregătirea unui nou volum intitulat, Piscuri între aripi, un
omagiu adus unirii din decembrie 1918: „Dacă n-aș avea dragoste de
patrie și de partid, nici n-aș putea să mă exprim în versuri așa de
mlădioase și frumoase, dar faptul este că le iubesc și se zice că:
92
«Pasărea iubindu-și codru cântă»“ . Și pentru a fi și mai convingător
a anexat scrisorii un poem închinat Ardealului: „Tu Ardeal, feciorul
Zânei/Ce-ai aprins făclia-n zare!/Și ne-ai dat istoria noastră/S-o avem
întregi în izvoare//Pe a ta cămașă albă/Decebal și-a pus
pecete/Înfruntând furtuni în vreme,/Să te apere de cete//(…)/În
cetatea sanctuară/A rămas erou de seamă/Pe când Împăratul
Romei/Ne-a adus o nouă mamă//Și-atunci statornicia/A născut copii
93
să crească/Să se-nchege-n tot cuprinsul/O familie românească…” .
Congresul al XIV-lea al partidului a dat un ultim imbold poeților
amatori. Inspirată de marile prefaceri, dar mai ales de mesajul de
pace al conducătorului, Maria Popa, poetă amatoare din com.
Zorleni, jud. Vaslui, și-a adaptat creațiile poetice. Ceaușescu continua
să rămână un sol al păcii și un apărător al patriei socialiste: „E pace-n
țara noastră, muncim toți laolaltă/Suntem lipsiți de grija că va muri
vreun tată//Toată suflarea țării purtăm pe frunte laur/Noi, muncitori,
țăranii, înțelepți…suntem tezaur.//Să mergem mai departe,
94
cârmaciul este bun/Cu nouă cincinale nu ne oprim din drum” . La
92
Ibidem, dosar 103/1987, f. 109.
93
Ibidem, f. 110.
94
Ibidem, dosar 125/1989, f. 202.
rândul său, Ștefan Cazimir, învățător pensionar, din Mânzătești, jud.

Vaslui, și-a însoțit scrisoarea de felicitare de o poezie dedicată
reconfirmării lui Ceaușescu de către Congres în fruntea partidului:
„Om erou din Scornicești/Spune mândru cine ești/Sunt feciorul lui
Andruța/Și mama Alexandruța/M-au crescut m-au educat/O cale
bună mi-a dat/Mi-a dat calea libertății/Unității și dreptă-
ții/(…)/Curge apa-n valuri line/Numai o piatră rămâne/Acea piatră-i
cu renume/Curge apa lin în val/E renume mondial/Curge apa lin pe
șes/La al XIV-lea Congres/Ceaușescu să trăiască/România să-
95
nflorească” . Un angajament în versuri transmitea entuziasmat, în
octombrie 1989, și Vaida Ioan, membru de partid și cetățean al RSR:
„Sub semnul recunoștinței și a dragostei ce v-o port fiind inspirat în
aceea de a compune versuri vă trimit în dar câteva poezii din
palmaresul meu care vor simboliza frumoasele zile pe care le
96
trăim” . Intitulate Pentru a țării aniversare, Trecutul și prezentul
patriei, Flori multe și veselie, Mândrie de țară, poeziile zugrăveau
bunăstarea de care se bucura întreg poporul muncitor din uzine și de
pe ogoare. Sau poate era doar dorința ascunsă a autorului că nu vor
mai exista cozi la pâine: „Flori multe și veselie/la munte și pe
97
câmpie/și după brazda de plug/avem pâine din belșug” .
La 16 octombrie 1989, Liviu Neculai-Rădășanu, consilier juridic la
Întreprinderea Electrocontact Botoșani, își exprima indignarea față
de „poziția reacționară, meschină a «falșilor» români de la Europa
Liberă”, care contestau realizările din patria socialistă. Liviu Neculai-
Rădășanu scrisese o poezie intitulată Haita, prin care contesta
acțiunile de denigrare inițiate de Europa Liberă la adresa regimului
din România. Scrise dintr-o conștiință a dreptății, dorea ca versurile
sale să fie publicate pentru a fi cunoscute de întreaga țară: „Transfugi
fără de neamuri ce-ați părăsit meleaguri/Unde-ale voastre mame v-
au legănat pe mâini/Să nu călcați vreodată sfintele țării praguri,/
Lingușitoare haită sălbatică de câini!//Monica Lovinescu și
Constantin Munteanu/Bernard, Alexandroaie, Orăscu și Crișan…/
Mai bine-ați merge în fabrici, și-ați bate cu ciocanu’/Ori ați prăși
95
Ibidem, f. 212.
96
97
Ibidem, f. 33.
98
porumbul să câștigați un ban” . Cuprins de fior poetic, Liviu
Neculai-Rădășanu a expediat și alte creații lirice inspirate din
confruntarea acerbă dintre comunism și capitalism. Informat asupra
schimbărilor care se petreceau în blocul comunist, consilierul juridic
considera că țările vecine cedaseră în fața ideilor capitaliste,
retrograde. Poezia Apel se dorea un manifest de apărare împotriva
capitalismului corupt care amenința ordinea în Europa: „De ce lăsați
doctrine reacționare-n casă/Și stați în nepăsarea letargicului vis?/De
ce cedați puterea dușmanului de clasă,/Și acceptați, cu Vestul,
jenantul compromis?//(…) De vreți, prin forțe proprii, puteți scăpa de
rente/Și-n scurtă perioadă să n-aveți datorii./Păstrați-vă statutul de
țări independente!/Urmați exemplul unic al demnei Românii!//E țara
comunistă ce singură-și alege/Cărarea spre lumină, spre bine și pro-
gres/E țara-n, care astăzi, Partidu-și realege/EROUL NAȚIUNII, la
marele Congres!//Voi n-aveți fericirea să vă conduc-un GENIU/
Precum e Ceaușescu al nostru fiu iubit!/Un om ca el se naște odată-
99
ntr-un mileniu!/Și-l vrem mereu în frunte cu forța-i de granit!” . În
cinstea congresului și a realegerii lui Ceaușescu, Aurelian Balulescu,
lăcătuș mecanic din Galați, realizase un mic volum de versuri
intitulat Mulți ani să ne trăiești iubit părinte (pseudonim Aurelian
Maria Escu). Ilustrativă era poezia Tu ești totul pentru noi: „Tu ești
armonie/Tu ești datorie/Tu ești voință/Tu ești dorință//Tu ești totul
pentru noi/Ești eroul dintre marii eroi/Ne-ai alungat trecutul ce ne
100
era stăpân/Și ai născut un viitor ce se numește român” .
Poeții amatori au cântat paradisul socialist, chiar și atunci când
regimul se degradase, ignorând cu bună știință condițiile economice
dezastruoase în care ajunsese România la sfârșitul anilor ‘80. Forța
inerției i-a plasat într-o stare de excepționalitate. Pot fi indivi-
dualizate câteva categorii de poeți de ocazie: veteranii de război,
mult mai sensibili la temele propagandei naționaliste, pensionarii,
urmăritori atenți ai prefacerilor revoluționare, casnicele, pionierii și
șoimii patriei. Cu foarte puține excepții, toate aceste creații evită să
facă referire la realitățile cotidiene, la penuria generalizată, la
98
Ibidem, dosar 126/1989, f. 162fv.
99
Ibidem, f. 165.
100
Ibidem, f. 191.
presiunile aparatului ideologic și la constrângerile pe care oamenii

erau obligați să le îndure zilnic. Aceste creații au fost rezultatul unor
inițiative personale, exprimau servituți voluntare și ilustrau
reprezentările pe care Ceaușescu le avea în mentalul colectiv.
Mulțumiți și… nemulțumiți

Acomodarea oamenilor obișnuiți cu realitățile socialiste și-a găsit
expresia în scrisorile particulare adresate cu precădere secretarului
general. Unii doreau să-i mulțumească pentru creșterea pensiilor,
101
locuințe , acces în diferite trepte de învățământ, ajutoare medicale,
asistență socială etc. Alții îl considerau pe Ceaușescu un membru al
familiei lor și țineau să-l felicite, să-l cânte și să-l încânte în toate
ocaziile. Iar oferta era foarte generoasă: Sfântul Nicolae, sărbătorile
de iarnă, ziua de naștere, zilele aniversare ale partidului, vizite de
lucru, realegerea în fruntea partidului, vizitele în străinătate etc.
Pionieri, uteciști, muncitori, țărani cooperatori, oameni de știință,
artiști, pensionari, mame și gospodine, funcționari de partid, apro-
piați ai cercului puterii semnau la unison o corespondență omagială,
diferențiată numai de tipul de angajament pe care și-l asumau: de la
obținerea unor note mari la învățătură la depășirea planurilor de
producție. Afirmarea solidarității depline era expresia unor
sentimente înălțătoare precum dragoste fierbinte/nețărmurită,
hotărâre nestrămuntată, pasiune înălțătoare, sacrificii, mândrie și
102
încredere, total atașament , deplina/nemărginita satisfacție,
recunoștință fierbinte, emulații creatoare, impulsul satisfacțiilor,
energii creatoare etc.
Pentru Victor Tutunaru din Roman, Ceaușescu era o rudă
apropiată, iar vizita acestuia în micul oraș era ca o întoarcere într-o
101
Vezi și scrisoarea entuziastă trimisă de Ștefania Balkany, la 21 martie 1967, prin care
mulțumea pentru primirea unui apartament: „Am căpătat casă; trei odăi, două terase
etc. etc. o casă ca în povești, un palat în miniatură! Cum să vă mulțumesc și prin dvs.
cum să mulțumesc Tovarășului care a sfătuit pe băiatul meu să ia casă cu trei odăi, et.
1? (…) Încă o dată mii de mulțumiri și sărutându-vă mânuțele și piciorușele, vă rămân
veșnic recunoscătoare și îndatorată”. Ibidem, dosar 190/1966, f. 57.
102
Pentru comuniștii de la Institutul de fizică atomică, Crongresul al XI-lea era un
„sclipitor eveniment, adevărat luceafăr de dimineață comunistă pentru întreaga
țară”. Ibidem, dosar 179/1974, f. 122.
mare familie: „Fiecare din cei adunați aici au dorit să vă vadă cât mai
aproape, să le rămână imaginea țării în suflet, simbolizată într-un om,
103
omul națiunii” . Chiar și ploaia care se abătuse în timpul mitingului
era un semn bun: „Ploaia nu-i bună pentru miting, tovarăși, dar este
104
bună pentru agricultură, aduce noroc” . Prezența lui Ceaușescu în
fruntea partidului era o garanție a stabilității sociale și a securității
economice. „Societății tăcute” îi luase locul „societatea articulată” care
a rezonat cu obiectivele multiple ale regimului. Manipularea loialității
oamenilor obișnuiți s-a realizat prin vizitele în teritoriu, fabrici, uzine
etc. V. Ruști îl felicita pe Ceaușescu cu ocazia împlinirii a 49 de ani și îl
asigura că este „cel mai iubit fiu al poporului nostru”: „Ați fost urmărit,
și sunteți mereu, peste tot de întregul popor. Orice cuvânt rostit de
dvs. este sorbit cu nesaț de tânăr și bătrân, țăran și cărturar, femeie și
bărbat. Am surprins lacrimi în mulți ochi citindu-vă recomandările
105
pentru respectarea trecutului istoric al poporului român” .
Aceeași aniversare îl îndemnase să scrie și pe un „tomnatic
sezonier la ONT Mamaia, cu inima și vigoarea încă vii”. Cucerit de o
fotografie publicată în presa centrală, care înfățișa o reuniune mai
puțin formală a conducerii de partid, autorul scrisorii s-a alăturat
corului celor ce omagiau realizările regimului: „Nu mă satur
privindu-vă poza. Parcă am în față un tablou cu flori. Un tablou cu
albăstrele. Am decupat din ziar această poză și când mă voi întoarce
peste o săptămână la căsuța mea în Capitală voi așeza acest tablou în
ramă. Și aș propune să se multiplice în exemplare mari îngrijite, să le
106
avem în casele noastre” . Tractoristul Dumitru D. Cincă, din
Măldărești-Horezu, jud. Argeș, fusese cuprins de emoție, după ce
vizitase închisoarea de la Doftana. „Celulele întunecoase și reci”,
precum și „torturile nelegiute ale bestiilor de conducători” l-au
convins că sacrificiul comuniștilor fusese făcut pentru a se construi o
viață nouă: „Drag partid, țin să-ți mulțumesc din toată inima pentru
cauza dreaptă pe care o duci, pentru munca neostenită zi cu zi,
realizând din ce în ce mai multe sarcini, făcând patria mai înflorită,
103
104
Ibidem, f. 63.
105
Ibidem, dosar 190/1966, f. 142.
106
mai bogată în care noi muncim cu abnegație și dragoste, atât în

107
fabrici, șantiere și ogoare” . Scrisori voluntare, expediate în afara
regiei aparatului de propagandă, rezultat al încrederii pe care
oamenii o manifestau în liderul partidului. Simion Teodorov,
pensionar din Oltenița, devenise din om nefericit cel mai fericit
odată cu primirea pensiei, fapt pentru care i-a mulțumit lui
Ceaușescu: „Această fericire se datorește dragostei și buneivoințe ce
aveți domnia voastră față de cetățeni, fie ei buni sau chiar răi. (…)
Doresc ca în tot cursul vieții să fiți așa de fericit cum sunt eu în
108
momentul de față” .
Mișcată de discursul lui Ceaușescu pronunțat la aniversarea a 45 de
ani de existență ai partidului, prin care se anunțau „grandioasele planuri
de prosperitate”, o bibliotecară din Brașov îi adresa o scrisoare prin care-l
felicita pentru „exemplul datoriei plină de abnegație și uitare de sine”:
„Nu sunt membră de partid, dar socotesc că orice bun român trebuie să
simtă ceea ce simt eu, să fie conștient de epoca pe care o trăim, de
importanța ei pentru binele nostru și al copiilor noștri. (…) Vă rog să
credeți tov. Ceaușescu că așa ca mine gândesc toți românii cu bun simț
109
și dragoste de neam” . Nimic nu ar fi făcut-o mai fericită decât o
întâlnire cu secretarul general al partidului.
Aniversarea partidului a fost un moment de bilanț pentru cei
care trăiau în „iureșul” schimbărilor revoluționare. Mihai N. Rada,
din Carpen, raionul Vânju Mare, se întreba într-o amplă scrisoare
adresată partidului: „Cum să nu venim noi lângă acest Partid care ne
atrage ca un magnet puternic? Nu cu vorbe și demagogie cum
obișnuiau burghezii în trecut, ci cu fapte și învățături bune. (…) Dacă
mai există unele lipsuri locale în iureșul acesta de renaștere, aceste
110
lipsuri sunt ale noastre și să căutăm să ne debarasăm de ele” . Din
Bicaz, un anonim nu-și putuse reține „limbajul și entuziasmul” după
111
ce ascultase și citise raportul partidului la cea de-a 45-a aniversare .
Într-o izbucnire pătimașă, Filofteia Georgescu, din București, „fiică a
107
108
109
110
111
Ibidem, f. 214.
patriei”, dorea să-i vorbească „scumpului conducător și iubit prieten

al popoarelor lumii, pentru fericirea omului pe pământ care a fost
ilustrată la mai multe congrese, doresc să muncesc din tot sufletul
meu pentru a fi definitivată apologia democrației. (…) Pentru aceasta
112
strig din tot sufletul meu: Să trăiască și să triumfe pacea!” .
Organizarea congreselor sau a conferințelor naționale au fost
momente potrivite pentru ca oamenii să-și exprime bucuria
realegerii liderului sau să propună măsuri pentru buna funcționare a
partidului. Tonea Țurcanu, student în anul III, la Facultatea de Studii
Economice, Universitatea din Iași, fusese frământat, în iulie 1969, de
„două gânduri” pe care simțise nevoia să i le împărtășească lui N.
Ceaușescu. Primul se referea la publicarea biografiilor tuturor celor
care urmau să facă parte din conducerea partidului („cred că este în
interesul creșterii prestigiului conducătorilor noștri și a partidului
nostru”), iar cel de-al doilea viza modificarea statutului partidului,
astfel încât membrilor să le fie permisă renunțarea la o calitate pe
care nu și-o mai doreau: „În activitatea mea de nouă ani în rândul
PCR am cunoscut destul de mulți membri ai partidului care doreau
acest lucru. Un tovarăș afirma că dacă s-ar da câte o sută de lei
pentru a se ieși din partid ar ieși cca. 250.000. În ce măsură e
113
adevărat nu știu” .
Inundațiile din primăvara lui 1970 și drama sinistraților au creat
puternice emoții publice. Aparițiile lui Ceaușescu în locurile lovite de
calamități au consolidat imaginea omului potrivit la locul potrivit.
Impresionat de distrugeri, dar aflat departe de casă datorită
„nețărmuritei grije” pe care Ceaușescu o manifesta față de oameni,
114
medicul Octavian Belea , fost președinte al Comitetului Central al
112
113
Ibidem, dosar 162/1971, f. 115.
114
La sfârșitul anilor ’50, medicul Octavian Belea intrase în vizorul comisiei
controlului de partid, pentru abuzuri și ilegalități (trafic de valută, fals în declarații și
înlesnirea emigrației unor persoane). În consecință a fost destuit din partid și
înlăturat de la conducerea Crucii Roșii, fiind trimis într-o policlinică din provincie.
La intervenția tatălului său, Miron Belea, fost secretar general al Frontului
Plugarilor, Gheorghiu-Dej a intervenit pentru reabilitarea medicului. În 1971 și 1977,
Octavian Belea a încercat să-și recapete statutul de membru de partid, dar
instanțele Comisiei de Control și-au menținut decizia de excludere. Mioara Anton,
Crucii Roșii, inițiase în Franța o campanie pentru strângere de

fonduri și ajutoare: „Concluzia cea mai de preț care se desprinde și
din această încleștare cu forțe ale distrugerii este în același timp și
porunca cea mai mare a ceasului de față, o poruncă a istoriei: toată
lumea în jurul dumneavoastră! (…) Este porunca nădejdilor în
încercările grele, porunca care luminează, încălzește, făcându-ne mai
115
dârji în drumul nostru mereu spre progres” . Emigrația română din
străinătate s-a mobilizat pentru strângerea de bani, medicamente și
alimente care au fost expediate în România. De asemenea,
comunitatea internațională a reacționat și a intervenit pentru
ajutorarea guvernului de la București. Solidaritatea internațională a
fost exprimată prin numeroase scrisori expediate autorităților din
România.
Așa cum era de așteptat, inundațiile au afectat producția
agricolă, fiind perturbată aprovizionarea populației. Anul 1970 a
înregistrat un număr sporit de plângeri referitoare la lipsa din
magazine a produselor de bază și apariția cozilor. Capitala a fost
direct afectată, iar numărul foarte mare de sesizări l-a determinat pe
Ceaușescu să meargă în piețe, în noiembrie 1970, pentru a verifica
informațiile. Gestul l-a emoționat pe Vasile N. Stănică din Câmpina,
a cărui căutare prin oraș după cartofi și ceapă nu dăduse nici un
rezultat. În consecință, a sacrificat doi lei pentru cumpărarea unui
timbru necesar unei scrisori pentru a-l informa pe Ceaușescu asupra
dificultăților pe care oamenii din provincie le aveau în procurarea
hranei zilnice: „Am citit aproape cu lacrimi în ochi, văzând că totuși
mai există cineva care se ocupă de soarta alimentației publice al
acestui popor român. Și cu câtă obiectivitate ați combătut neregulile
de necrezut pe care le-ați constatat în scurta d-voastră vizită
inopinantă în piețele Capitalei pentru care vă mărturisesc sincer
întreg popor român începând de la cei cu abecedarul pe banca școlii
până la cei cu barba albă le-au dat lacrimile citind (…) sarcini care o
Laurențiu Constantiniu, op. cit., p. 128; ANIC, Fond CC al PCR, Colegiul Central de
partid, Litera „B“, dosar 1225, vol. I-IV.
115
Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 134/1970, ff. 90-91.
aveau alte persoane de răspundere din resorturile respective, nu

116
chiar d-voastră” .
Programul ideologic din iulie 1971 a fost primit de unii cu
entuziasm, de alții cu o nedisimulată iritare. Regimul părea să se
îndrepte către o direcție nouă, iar societatea era obligată să accepte
reguli care-i limitau și mai mult libertățile. Pentru Doru Ion din
Timișoara reglementările care disciplinau societatea ar fi trebuit să se
adreseze în primul rând membrilor aparatului de partid și mai puțin
societății. El acuza demagogia egalitaristă, permanentizarea
privilegiilor nomenclaturii comuniste și ignorarea voită a realităților
existente în societatea românească: „Tov. Secretar general observați
și dvs. că în urma documentelor arătate, conducătorii și educatorii s-
au năpustit cu planuri, cu orare, cu ședințe, cu amenințări și fel de fel
de invective asupra intereselor poporului pentru a-i educa, pentru a-i
transforma în oameni mai rapid (…). Dar la transformarea lor
personală nici nu vreau să se gândească. Ei nu renunță la nici un
privilegiu care și l-a format ei înșiși contra eticii socialiste: cantine
speciale, magazine speciale, grădinițe pentru copii speciale școli și
câte mai altele! (…) Tov. Secretar general, cu toate că în trecut s-a
luptat și s-a luptat greu pentru distrugerea claselor asupritoare, azi la
noi, clasa conducătoare a poporului nostru se îndreaptă cu pași
repezi către transformarea în clasa asupritoare a poporului. Acest
lucru este cel mai periculos pentru partid, pentru că partidul trebuie
117
să fie iubit de către popor și nu urât” . Un fost ofițer de securitate
din Brașov, trecut prin presa de partid și trimis, apoi, în producție
pentru edificarea socialismului, acuza, de asemenea, la 26 iulie 1971,
existența unei „burghezii muncitorești sui-generis” care se obișnuise
118
să huzurească în dauna celor mulți și se îndepărtase de cei de jos .
În masa corespondenței adresate lui N. Ceaușescu s-au regăsit
frecvent și vocile critice. Oamenii obișnuiți reclamau condițiile de
lucru, sistemul de salarizare, impunerea unor planuri de producție
care nu se justificau din punct de vedere economic, aprovizionarea
cu alimente, condițiile de locuit. Pentru această categorie de
116
Ibidem, dosar 138/1970, ff. 179-180.
117
118
Ibidem, f. 53-54.
corespondenți, încrederea în regim s-a erodat pe măsură ce acesta

din urmă nu numai că nu a îndreptat situațiile negative, dar a impus
reguli și mai restrictive. Era și cazul unei scrisori adresate de salariații
de la OCL Textila din București, în mai 1971, în care se reclama
scăderea salariilor ca urmare a nerealizării planului de producție
„întocmit exagerat de mare ca să nu se poată îndeplini”: „Noi suntem
convinși că dvs. nu cunoașteți toate aceste neplăceri ale noastre și de
aceea vă rugăm a dispune să ni se ramburseze salariul la mărirea
încadrării fiecăruia, căci altminteri nemulțumirile noastre vor crește.
119
Așteptăm cu încredere dispozițiunile dvs. de îndreptare” .
O scrisoare asemănătoare îi era adresată lui N. Ceaușescu, în
noiembrie 1972, cu prilejul organizării Conferinței Naționale a
partidului. Autorul anonim preciza încă de la început că discursul
secretarului general impresionase audiența: „Nu spun cele de mai sus
pentru a vă măguli. (…) Vă iubim din toată inima. Vă stimăm și vă
urmăm îndemnul și fapta. Orice faceți și orice ne îndemnați să facem
este o pildă și o sarcină de onoare. Așa gândesc oamenii, așa discută,
nu numai oficial, dar foarte, foarte mult neoficial, în tren, în avion, pe
120
stradă, în restaurant, în excursie, la o partidă de remi etc. etc.” .
Însă această solidaritate socială era umbrită de fapte negative, despre
care autorul anonim, la fel ca întreaga masă de cetățeni, în numele
căreia vorbea, era înclinat să creadă că liderul partidului nu le
cunoștea: „Cert este că aceste câteva lucruri umbresc ce este mai
121
frumos și mai greu de obținut: încrederea oarbă a maselor” . Erau de
neînțeles dificultățile aprovizionării, permanentizarea cozilor,
absența din piețe a cărnii, laptelui, pâinii, creșterea prețurilor,
presiunea aparatului ideologic și ineficiența învățământului de
partid, formalismul activităților patriotice, extinderea corupției,
ocuparea timpului liber al populației cu activități inutile
(demonstrații, muncă patriotică, lecții de partid). „Anomalii
curioase” pe care petentul anonim și le-ar fi dorit dispărute: „Nu am
exagerat cu nimic. Am dorit să redau lucrurile așa cum sunt. Nu am
nevoie de răspuns, de aceea nu este nevoie de adresă. Considerați-mă
119
120
121
unul din milioanele de cetățeni cinstiți care suferă când vede că se

manifestă o serie de neajunsuri, care presupunem că nu le cunoașteți
și suntem ferm convinși că dacă le-ați cunoaște nu ați accepta așa
ceva. (…) Vă iubim prea mult să nu vă spunem ce gândim și sperăm
122
să nu vă supărați” .
Dar grijile oamenilor mici puteau să mai aștepte. Influențat de
Iosif Constantin Drăgan, Ceaușescu dădea curs, în mai 1972, unei
inițiative care anunța o nouă direcție în rescrierea istoriei naționale.
Tracii și geto-dacii aveau să fie scoși din negura istoriei și repuși în
galeria luptătorilor pentru „neatârnare și independență”. Aflat într-o
călătorie în Transilvania, Iosif Constantin Drăgan considera că venise
vremea ca denumirea Clujului să fie înlocuită cu originalul Napoca „al
străbunilor noștri traci, s-ar așterne, dintr-o dată, în fața oricui 2000 de
ani de istorie și continuitate și 1850 de ani de municipiu, prin hotărârea
123
împăratului Adrian” . Consultate, institutele de istorie de la Cluj și
122
Ibidem, f. 99. O scrisoare asemănătoare, semnată de un grup de muncitori de la
Uzinele Mecanice Timișoara, era adresată conferinței naționale din iulie 1972.
Ibidem, dosar 176/1972, ff. 205-206. Un an mai târziu, o scrisoare anonimă expediată
lui Ștefan Andrei, la 12 mai 1973, realiza un inventar al efectelor politicii partidului
asupra societății. Autorul constata existența unei prăpastii între declarațiile și
intențiile de dezvoltare economică afirmate public și realitatea cotidiană: „Cei de sus
duc o viață îndestulată cu salarii mari, pe când cei de jos au salarii mici, care nu le
ajung nici pentru mâncare, nu mai vorbesc despre îmbrăcăminte. De 25 de ani ne
tot sacrificăm și îndurăm, așteptând o zi mai bună, dar care nu mai vine, se
îndepărtează tot mai mult. Străinii sunt impresionați de dezvoltarea industrială a
României, dar tot atât de surprinși rămân când văd și aud că în România clasa
muncitoare o duce greu și suferă multe neajunsuri; nu pot să-și dea seama ce
socialism se construiește în această țară bogată, când poporul rămâne tot sărac”.
123
Ibidem, dosar 207/1973, ff. 64-65. Iosif Constantin Drăgan a alimentat constant
apetența secretarului general pentru istoria națională și a jucat în rol important în
economia disputelor istoriografice româno-ungare din anii ’70-’80. Vezi și scrisoarea
adresată lui N. Ceaușescu în iulie 1976, unde semnala apariția la București, în
colecția Bibliotecii Elöre, a unei lucrări în limba maghiară, în patru volume,
intitulată Țările lumii și în care erau folosite pentru onomastica orașelor din
Transilvania și Banat denumirile din timpul Imperiului austro-ungar. În opinia sa,
apariția unui astfel de lucrări nu făcea altceva decât să „îmbogățească cu o nouă
armă arsenalul mistificărilor istorico-juridice, prin care dușmanii României încearcă
să creeze în opinia publică occidentală o atmosferă de îndoială privitor la dreptul de
stăpânire a poporului român asupra pământului său strămoșesc traco-daco-roman”.
Ibidem, dosar 130/1976, f. 52. Luându-și în serios rolul de sfătuitor, I.C. Drăgan îi
București, s-au pronunțat pentru schimbarea numelui orașului. Mai

puțin norocos, Pamfil Șeicaru nu s-a bucurat de aceeași atenție care i-a
fost acordată lui Iosif Constantin-Drăgan. Sosit în țară, la 21 august
1976, ziaristul și-ar fi dorit să fie primit și de președintele țării,
transmițându-i acestuia că va milita pentru tot restul vieții sale pentru
popularizarea politicii externe a României comuniste, pentru crearea
unui front unit al emigrației românești și neutralizarea acțiunilor
iredentiste maghiare și legionare. Dar Ceaușescu nu s-a lăsat convins și
a adăugat pe nota de informare înaintată de ministrul de Interne,
124
Teodor Coman, că nu-l putea primi .
Aflată într-o situație critică, Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghiu-Dej,
s-a văzut nevoită, în mai 1972, să-i ceară lui Ceaușescu primirea în
audiență, invocând „probleme vitale, strict personale, care nu pot fi
discutate cu altcineva”. Lica Gheorghiu încercase telefonic, dar și prin
cereri de audiență să obțină o întrevedere cu liderul partidului. Cea care
se visase odată să fie o actriță de renume se vedea abandonată,
marginalizată și umilită. La șapte de la dispariția lui Gheorghiu-Dej îi era
greu să înțeleagă motivele refuzului lui Ceaușescu de a o asculta: „(…)
mă văd silită să pun următoarea întrebare: dacă celui care a suferit ani de
temniță grea pe timpul burgheziei alături de tatăl meu, împărtășind și
realizând aceleași idei, nu mă poate primi după șapte ani, atunci cui să
125
mă adresez?” . Fără să detalieze motivele care o sileau să insiste, Lica
Gheorghiu a încercat să-l convingă pe Ceaușescu să-i acorde câteva
minute: „Vă adresez această cerere plină de emoție și disperare cu
rugămintea să reflectați și să mă înțelegeți că nu am la cine mă adresa în
126
problemele mele strict personale în afară de dumneavoastră” .
sugera lui Ceaușescu, după cutremurul din vara lui 1986, mutarea Capitalei în
Transilvania, mult mai sigură în comparație cu sudul țării. Într-o scrisoare din 12
septembrie 1986, I.C. Drăgan arăta că „privind înainte, e nevoie, nu numai din
motive geologice, ci și politice, strategice, să fie mutată Capitala într-o zonă mai
sigură, undeva în Transilvania, care nu va fi stăpânită în liniște decât în felul acesta,
iar revendicările de orice fel nu vor mai avea niciun temei. (…) Localitatea ar putea fi
Brașovul sau Alba Iulia (fosta Apulum, de la numele trac Apolo, zeu care împreună
cu Marte, Dionisie și Artemisa-Diana, a fost dăruit de traci grecilor și romanilor).
124
125
Ibidem, dosar 163/1972, ff. 188-191.
126
Ibidem, f. 190-191.
Era începutul unui șir de cereri la care Ceaușescu a rămas surd.

Starea ei de sănătate a continuat să se înrăutățească, iar la 7
noiembrie 1973 revenea cu o nouă cerere de plecare în străinătate
pentru tratament. Între timp, partidul îi tăiase și alocația lunară de
care beneficiase de la moartea lui Gheorghiu-Dej. Din cuprinsul
scrisorii reieșea că Ceaușescu o primise în audiență la începutul
anului, dar în ciuda promisiunilor făcute, situația sa nu se îmbună-
tățise. Lica Gheorghiu punea tăcerea apăsătoare a secretarului
general pe seama zvonurilor rău-voitoare care circulau în anumite
cercuri ale puterii și care o discreditaseră pe nedrept: „Iată de ce,
cunoscându-i pe tovarășii de luptă ai tatălui meu, printre care v-ați
numărat timp de peste 20 de ani, nu pot înțelege cum aceiași
oameni, nu găsesc astăzi, într-un moment de cumpănă a vieții mele,
capacitatea de a mă sprijini și mă întreb cum ar fi procedat Gheorghe
127
Gheorghiu-Dej într-o situație asemănătoare” . După un an situația
era neschimbată, Lica Gheorghiu revenind cu o altă scrisoare, în care
preciza că „mă văd silită să procedez astfel și să forțez o întâlnire cu
dumneavoastră”. Pe lângă suferințele fizice datorate stadiului avansat
al bolii, Lica invoca și suferința morală provocată de indiferența
conducerii partidului: „Este o suferință morală pentru mine să
constat că omul care a trăit atâta vreme alături de tatăl meu, același
om care cu ani în urmă a fost unul dintre cei care mi-a dat recoman-
darea de a deveni membră a partidului, nu-și găsește acum timpul
necesar, printre multiplele sale preocupări, neputând din funcțiile de
răspundere ce i-au fost încredințate, spre a rezolva o dată pentru
128
totdeauna situația familiei fostului său tovarăș de luptă și de idei” .
Refuzul de a fi trimisă la tratament în străinătate, precum și situația
materială precară în care se afla întreaga familie, o determinau să se
întrebe dacă profita cineva de pe urma faptului că familia lui
Gheorghiu-Dej își vindea lucrurile din casă pentru a supraviețui sau
dacă era cineva interesat de exterminarea ei fizică. Pentru a-l
sensibiliza pe Ceaușescu și cei trei copii ai Licăi Gheorghiu, Sanda,
127
Ibidem, dosar 203/1973, ff. 31-33. În opinia lui Cornel Burtică, Ceaușescu îi plătea
Licăi Gheorghiu polițe de pe vremea când steaua acesteia în plină strălucire. Rodica
Chelaru, Culpe care nu se uită…, p. 70.
128
Gheorghe și Mândra, i-au solicitat permisiunea de a fi tratată într-o

clinică din străinătate. Secretarul general a rămas însă impasibil la
toate apelurile venite din partea familiei Gheorghiu, iar Lica avea să
129
se stingă în martie 1987 .
Mihai Fuioagă, inginer într-un atelier de proiectări PECO, se
prezenta ca „un comunist necăjit și descurajat”, deoarece criticile sale
referitoare la „lipsurile în muncă” atrăseseră ostilitatea colegilor. O
atitudine pe care nu o înțelegea, întrucât demersul său era cât se poate
de legitim: „Eu, cunoscând indicațiile dvs. și statutul, m-am adresat
130
organelor superioare” . Comisiile de anchetă au constatat că, într-
adevăr, existau deficiențe în organizarea procesului de producție și slabă
preocupare pentru îndeplinirea planurilor de proiectare. În concluzie, pe
lângă avertismente pe linie administrativă și mustrări, s-a dispus
organizarea mai temeinică a muncii politice, astfel încât toți cei implicați
în procesul de producție să fie ajutați să-și dezvolte conștiința socialistă
și să-și îndeplinească cu succes sarcinile.
În 1972, un eveniment trist a marcat familia secretarului
general: Andruța Ceaușescu trecea la cele veșnice, motiv pentru
cetățenii empatici să adreseze scrisori și telegrame de condoleanțe.
În această corespondență se evidențiază cazul lui Ștefan Georgescu
din Mizil, care îl cunoscuse pe Andruța în 1946, în timp ce
peregrina prin țară în căutare de hrană. Vestea morții îi întunecase
sufletul și dorise să vină la înmormântare pentru a-și aduce un
ultim omagiu. Plin de zel, s-a oferit să ajute la organizarea
funeraliilor, însă organele de Securitate l-au arestat pentru 24 de
ore. Gest pe care nu l-a înțeles, dar l-a acceptat cu resemnare:
„Pentru acest fapt, lipsirea de libertate în mod ilegal de către
organele menționate sunt profund indignat (…). Dorința mea iubite
129
Potrivit unei scrisori difuzată la radio Europa Liberă, funeraliile Licăi Gheorghiu
au atras foarte mulți oameni prezența lor fiind interpretată ca un protest la adresa
lui Ceaușescu: „Dacă moartea altora nu l-a putut impresiona pe Ceaușescu, chiar
dacă ea s-a petrecut din cauza lui, cea a Licăi Gheorghiu trebuie să-l fi adus mai
aproape de realitatea oricărei existențe, deci și a lui, iar valul de interes stârnit de
acest eveniment ar fi trebuit să-i atragă atenția asupra cotei sale de popularitate
aflată la cel mai scăzut nivel posibil. Iată ultimul mesaj pe care dincolo de mausoleu,
Dej i l-a transmis succesorului său”. Ultimul deceniu comunist…, vol. II, p. 225.
130
părinte al patriei noastre este să-mi dați o fotografie a dânsului pe

131
care o voi ține împreună cu fotografia tatălui meu” .
La mijlocul anilor ’70, „iubitul conducător” își menținea un loc
special în mintea și inimile românilor. Elena Olteanu din com.
Borlești, jud. Neamț, îi trimitea de Sf. Nicolae un mileu și-i solicita o
audiență numai pentru a-l vedea: „Să ne conduci în liniște și pace ca
132
un bun părinte drag” . O scrisoare asemănătoare, însoțită de o cergă
de lână, expedia, la 28 noiembrie 1974, și Maria Nemeș, din Văleni,
jud. Maramureș, pentru care N. Ceaușescu era un „român adevărat,
cu șapte vieți în piept, sunteți omul cel mai potrivit pentru a sta în
fruntea harnicului nostru popor. Înțeleptele dumneavoastră sfaturi
au schimbat drumul multor oameni. Văd în sat la noi că îndeosebi
tinerii învață fel de fel de meserii de care eu nu am auzit până acum.
Mă bucur când îi văd bine îmbrăcați, fâcându-și case noi,
133
cumpărându-și televizoare” .
O epistolă curioasă expedia, în septembrie 1974, poetul Adrian
Păunescu, care-i solicita atenția lui Ceaușescu într-o „problemă de
131
Ibidem, dosar 187/1972, f. 2. Un an mai târziu, C.I. Lefter, pictor, îl ruga pe
Ceaușescu să primească în semn de omagiu portretul lui Andruța: „(…) Vă rog din
toată inima, din tot sufletul meu să primiți în dăruire din partea mea ca un omagiu
de pioasă amintire a tatălul Excelenței voastre, portretul pe care i l-am pictat
tovarășului Andruța Ceaușescu, amintindu-mi cum tăticul meu iubit, mereu mă
învăța să simt în inima mea, căldura sufletească a triumfului umanist al realizărilor
multilaterale politice, științific cultural sociale, pe plan național și internațional, pe
care Excelența Voastră le creiați”. Folosind o tehnică specială de pictură, C.I. Lefter a
descris calitățile excepționale ale tabloului: „Privindu-se acest portret pe care vi-l
dăruiesc, se poate constata că ochii din tablou privesc pe cel ce se uită la tablou din
toate părțile atât în linie orizontală, cât și verticală și circulară, adică din orice loc
este privită figura din tablou imprimă impresia că se uită după privitor”. Ibidem,
Secția Propagandă și Agitație, dosar 50/1974, ff. 38-39.
132
Ibidem, dosar 197/1973, f. 2. În ciuda educației ateiste și a luptei declarate
împotriva supersitițiilor și obscurantismului, tradițiile au fost imposibil de învins.
Dovadă stau scrisorile trimise cu ocazia sărbătorilor religioase, în special de Sf.
Nicolae. O astfel de scrisoare expedia, la 6 decembrie 1979, și Elena Gaea, în vârstă
de 11 ani, elevă din Petroșani, pentru a-l felicita pe Ceaușescu de „ziua noastră
scumpă ortodoxă și comunistă”: „Tov-șe Ceaușescu sunt extrem de fericită că sunt
complet dăruită PC Român, dăruită RS România din prima clipă a nașterii mele pe
acest pământ. (…). În mine fierbe sânge comunist cinstit. (…) Aștept răspuns urgent
să fiu convinsă că a ajuns la dv-stră aceste rânduri”. Ibidem, dosar 174/1979, f. 11.
133
Ibidem, Secția Propagandă și Agitație, dosar 50/1974, f. 41f/v.
fotbal”. Suporter declarat al echipei Universitatea Craiova, Adrian

Păunescu cerea ca doi dintre jucătorii importanți ai echipei
campioane, Dobrin și Purcaru, aflați în carantină, să poată primi
dreptul de a participa la meciurile din cupele europene: „Considerați
că, acum, când vă scriu se petrece unul din lucrurile care s-au mai
petrecut în istorie: un scriitor scrie conducătorului țării sale și-l
roagă, nu ceva personal, ci un lucru pe care-l așteaptă zeci de mii de
oameni. (…) La miile de datorii pe care le am față de dumneavoastră
aș adăuga, acum, încă una, pe care aș fi mândru s-o port împreună cu
134
toți oltenii care vă iubesc” . Răspunsul lui Ceaușescu posibil să-l fi
nemulțumit pe Adrian Păunescu și în egală măsură și pe suporterii
olteni, secretarul general pronunțându-se pentru respectarea
regulamentelor și legilor: „Transferările sunt reglementate de
regulamente și legi. Președintele țării este primul care trebuie să
135
respecte legile și regulamentele” .
Fiecare Congres al partidului anunța o nouă treaptă de progres și
civilizație în existența României socialiste. Un grup de pensionari din
București, în deplin acord cu programul de dezvoltare votat la
Congresul al XI-lea, îi propunea lui Ceaușescu o misiune suplimen-
tară, aceea de a deveni un campion al păcii: „Noi vă adresăm o
respectuoasă rugăminte de a vă propune o sarcină și mai grea (…) să
zburați de la un capăt la altul al pământului ca cu însușirile cu care
sunteți înzestrat, cu minte ageră, inteligență diplomatică, muncă
neobosită zi de zi, ceas de ceas și pe deasupra curajul pe care credem
că l-ați moștenit de la străbunii noștri, mari conducători și
domnitori, ca: Decebal, Ștefan vodă al Moldovei, Mihai Viteazul al
Olteniei etc. să convingeți pe toți conducătorii țărilor mari și mici să
procedeze cât mai grabnic posibil la o dezarmare totală, la
136
desființarea și distrugerea tuturor armelor nucleare (…)” .
Intrarea în rândurile partidului îi deschidea Mariei C. Bozian,
femeie de serviciu la o grădiniță de copii, perspectivele unei vieți mai
bune și-i alimenta proiectele de viitor. Visa să-și cumpere o mașină
de gătit, una de spălat, eventual și un televizor: „Vă rog să mă credeți
134
135
Ibidem, f. 34.
136
Ibidem, dosar 179/1974, f. 137.
că sunt foarte bucuroasă căci sunt și eu utilă, folositoare, dar oare

visul acesta va dura? Acum când vă scriu să știți că este ora 2 și afară
plouă, o ploaie binefăcătoare, mult așteptată, căci toate plantele au
137
nevoie de ea” . Seceta care urmase cutremurului o îngrijora, dar
petenta era încrezătoare că prin politica înțeleaptă a partidului și
această nouă încercare putea fi depășită.
O cerere mai puțin obișnuită venea din partea lui Cătălin
Petrescu, elev în clasa a III-a, din com. Gighera, jud. Dolj, care
crescuse cu imaginea lui Ceaușescu și a cărui „dorință fierbinte” era
să-i întâlnească pe cei doi conducători: „Invidiez pe copiii care vă văd
chipul aievea și pe care îi sărutați mereu. Aș dori să vă văd odată și să
138
mă sărutați și pe mine” .
Sărbătorirea cu prea mult fast a unor zile istorice consacrate din
calendarul socialist au stârnit nemulțumirea muncitoarelor obligate să
confecționeze ghirlande și să scrie lozinci. O scrisoare anonimă
adresată Comitetului Central cerea mai multă moderație în
organizarea momentelor festive consacrate zilelor de 1 Mai și 23
August: „Acestea consumă un mare fond de timp (zile întregi), fie din
producție, fie din timpul liber al femeilor, care știți cât sunt de necăjite
din cauza multiplelor obligații ce le au din punct de vedere profesional
și în familie (soți, copii etc.). (…) Scutiți-ne de muncă inutilă, de timp
pierdut în detrimentul producției și al familiei și scutiți și statul de
139
anumite cheltuieli bănești, pădurea de distrugerea cetinii” .
Anul 1977 a pus la grea încercare atât țara, prin cutremurul din
martie, cât și familia secretarului general, prin moartea Alexandrinei
Ceaușescu. În deplină solidaritate, poporul a reacționat și a trimis
mesaje de condoleanțe din toate colțurile țării. Discursurile difuzate
la radio și televiziune au sporit sentimentele de solidaritate ale unei
națiuni supusă la grele încercări. Oamenii obișnuiți, inspirați de
Ceaușescu și ghidați de tezele prețioase, îl asigurau că vor face zid în
jurul partidului și vor ajuta la reconstruirea țării.
Deciziile din planul politicii externe, în special opoziția față de
tendințele integratoare ale Pactului de la Varșovia, i-au asigurat lui
137
Ibidem, dosar 202/1977, f. 159.
138
Ibidem, f. 175.
139
Ceaușescu statutul de campion al păcii. Campaniile referitoare la

dezarmare și reducerea cheltuielilor militare au devenit o constantă a
discursurilor pronunțate de Ceaușescu. În noiembrie 1978, România
respingea propunerea Tratatului de la Varșovia de a crește cheltuie-
lile militare. Ceaușescu a explicat public rațiunile care au determinat
guvernul de la București să ia o astfel de decizie. Oamenii obișnuiți
au reacționat la retorica propagandistică și l-au asigurat pe secretarul
general că susțineau pe deplin politica înțeleaptă a partidului de
păstrare a păcii și securității internaționale. Constantin Dobrin din
București își exprima deplina adeziune față de programul partidului
și opoziția curajoasă față de orice program de înarmare: „Sunt sigur
că nu sunt sigura persoană care vă scrie la această oră, și nu sunt
singurul cetățean care este alături de dumneavoastră tovarășe
președinte, de partid și de guvernul țării noastre. Ceea ce ați semnat
este pentru binele întregului popor, foarte bine ați făcut pentru
140
întregul popor” .
Discursul o impresionase și pe Marta Bănulescu, profesor de
matematică, crescută și educată în „noua orânduire”, membră de
partid, care credea cu toată ființa ei că „drumul pe care mergem
acum ne va duce la victorie, la o viață nouă și luminoasă, cum n-a
141
mai cunoscut planeta noastră niciodată” . Umanismul secretarului
general era o consecință directă a semnului zodiacal sub care acesta
se născuse și care-i influența toate deciziile luate în numele celor
mulți, pentru cei mulți: „Așadar (…), stimate și iubite conducător al
nostru sunteți primul mare Vărsător al poporului nostru. Avem toată
încrederea în dumneavoastră și suntem alături de dumneavoastră în
142
lupta dv. de a da viață înaltelor idealuri de care sunteți animat” .
Anca Mihaela Iliescu, studentă la Institutul Politehnic din București,
fusese inspirată de Ceaușescu, care-i călăuzise neștiut destinul: „Îmi
plăcea să-mi fac vise: că ași fi mare, că ași fi într-o uzină și că ați veni
în vizită, iar eu v-aș raporta succesele obținute prin contribuția
143
mea” . O problemă medicală o îndepărtase de visul de a munci într-
140
141
Ibidem, f. 65f.
142
Ibidem, f. 65v.
143
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 316/1978, f. 40v.
o uzină, dar cu toate acestea nu renunțase la ideea de a fi folositoare

societății socialiste prin înscrierea la o facultate tehnică: „Nouă,
tinerilor de astăzi, datorită dumneavoastră, ni s-au creat condiții
optime de învățătură și de viață. Acum nu trebuie decât să vrei să
muncești și toate drumurile ne sunt deschise. Și noi tinerii vedem în
144
asta grija părintească a Partidului și a dumneavoastră personal” .
De emoție și sentimente de „mândrie justificată” fusese cuprinsă și
Maria Văduvan, inspector principal la CTCE Pitești, care se trezise în
zorii zilei pentru a-i mulțumi lui Ceaușescu pentru înțeleapta decizie
luată la Moscova: „Așa de puternice sentimente am avut, de cum m-
am trezit azi dimineață 2 decembrie 1978, orele 5, m-am și apucat să
145
aștern aceste rânduri din suflet și din simțiri sincere și curate” .
Mândria, stima, emoția, admirația, bucuria, prețuirea s-au regăsit
în toate scrisorile adresate conducerii partidului ca urmare a
succesului obținut de delegația română la conferința de la Moscova.
În toată această zbatere a luptei pentru pace și dezarmare, „tovarășa”
Mariana Bădin, din Galați, paznic la Grupul Școlar Auto, solicita să
vorbească la telefon cu Ceaușescu. Nu dorea ceva anume, ci voia să
mulțumească pentru încadrarea în câmpul muncii. Ușor
contradictorie, petenta scria: „Nu am ce să vă transmit prin telefon.
Sunt foarte mulțumită de serviciu și foarte sănătoasă. Am 43 de ani,
84 kg în greutate și un metru și șaptezeci înălțime. Nu vreau nici să
slăbesc, nici să mă mai îngraș. Vreau să rămân constantă cum sunt
146
acum. Dar vreau să vorbesc cu dumneavoastră la telefon” . Și
pentru a-l convinge a atașat scrisorii și o fotografie personală.
În prag de an nou, Nicolae Ötvös, fochist la Uzina de anvelope
„Danubiana” din București, îl felicita în „stil propriu” pe N. Ceaușescu
pentru toate eforturile acestuia de a desăvârși construirea comunis-
mului în România: „De câte ori mă gândesc la d-voastră mă
cutremur, iar de emoțiile de bucurie, stimă și recunoștință îmi curg
lacrimi căci sunteți un supra-Om, care cu adevărat își dă nu numai
haine de pe el, ci și sufletul pentru popor, pentru fericirea lui, dar
144
Ibidem, f. 42v.
145
„Să fiți pe deplin încredințat, iubite conducător, că întreg poporul vă iubește din
suflet, vă stimează, vă urmează la tot pasul. Vom fi alături de dvs.”. Ibidem, f. 98.
146
Ibidem, dosar 152/1978, f. 283.
mai ales condițiile pe care le-ați creat oamenilor muncii și mai ales
copiilor, ei astăzi duc o viață ca-n basme. (…) Doresc să fiți iubit de
întregul popor, așa cum vă iubesc și vă stimez eu, ca să puteți duce
147
această țară pe pragul cel mai înalt al țărilor în curs de dezvoltare” .
Poporul iubitor dorea să-și protejeze conducătorul și să-l ferească de
epuizare. Raissa Deșanu, inginer, președinta Comisiei de femei din
GEOMIN București, propunea ca discursurile lui Ceaușescu să fie
înregistrate și, apoi, difuzate pentru a-i fi protejată sănătatea:
„Aceasta pentru a menaja pe cât posibil sănătatea dumneavoastră,
forța viguroasă de care dispuneți și de care are nevoie atât poporul
148
nostru, cât și toate popoarele de pe globul pământesc” .
Aniversarea a 60 de ani de viață și a 45 de ani de activitate
revoluționară au mișcat sufletele sensibile ale românilor care și-au
manifestat recunoștința și bucuria pentru minunata viață socialistă.
În ianuarie 1978, Rădița Crivăț din București îi dorea lui Ceaușescu să
rămână veșnic tânăr și la fel de frumos pentru a conduce țara peste
„vârsta lui tov. președinte Tito”: „Sunt o modestă pensionară prin
decesul soțului meu, dar mărturisesc sincer că simțim bunătatea și
ocrotirea dvs., bucurându-ne de liniștea casei și belșugul ce ne este
pus la dispoziție în frumoasa noastră țărișoară, toate numai grijei
dvs. ce ne-o purtați ca un părinte bun și devotat. Și la cutremur ne-
149
ați ajutat” . Adrian Botez, proaspăt profesor de limba și literatura
română la Liceul agroindustrial din Adjud, își dorea la zi aniversară
ca sufletul să-i fi fost viscolit de toată dragostea, admirația și
prețuirea pentru secretarul general. O adevărată avalanșă de
sentimente înălțătoare și urări de ani mulți ani și sănătate: „(…) căci
sănătatea dumneavoastră la ora actuală înseamnă însăși sănătatea
Comunismului pe glob, înseamnă sănătatea Păcii, sănătatea
Omeniei. Fie ca zâmbetul dumneavoastră, ca o crizantemă deschisă,
150
să devină Zâmbetul Universal” . O vizită în Israel o convinsese pe o
pensionară din Sibiu de prestigiul de care se bucura Ceaușescu în
străinătate. Emoționată și cuprinsă de o „mândrie patriotică
147
148
149
Ibidem, f. 65.
150
justificată”, Ana Dădârlat i-a mulțumit lui Ceaușescu pentru prilejul

de a putea călători în afara țării: : „«Ceaușescu gut, stark fein, eim
Mann etc.». La auzul acestor aprecieri, absolut sincere spontane și
unanim recunoscute, am fost adânc emoționată și mândră de țara
151
mea și de Conducătorul nostru iubit” .
În preajma celui de-al XII-lea Congres, Gheorghe Apostol din
Pitești se declara mulțumit de răspunsurile pe care le primise de la
„factorii competenți” atunci când intervenise și semnalase anumite
probleme. „Mândru de bucurie”, acesta scria că „numai o minte
sclerozată, o uscătură din puținele ale «codrului de stejar», o vedere
mioapă, o inimă rece, fără simțiri reale, poate să deformeze precum
lentila, imaginea, realitatea actuală a țării noastre înfloritoare, să
deformeze și să dea apă morilor, vocilor dușmane străine de a se face
că nu cunosc activitatea de peste 46 de ani din viața dvs. numai și
numai pentru popor, numai și numai pentru bunăstarea și neatârnarea
152
românilor . Pentru Baruț Pavelescu din București, „tovarășul Nicu”
era „omul providențial”, „un nou Lenin”, „un adevărat revoluționar”
care prin forța sa schimbase o țară: „Această putere de muncă,
abnegație, voință dârză, neobosit în urmărirea scopului propus, cinstit
cu cetățenii, corect cu familia, fără vicii, fără patimi rușinoase, cu
153
gândul clar ca un cristal v-ați devotat Partidului și Poporului” .
O scrisoare inspirată din retorica propagandei oficiale transmitea
cu ocazia zilei de 1 Mai 1980 și Nicolae Palovici din com. Mădârjac,
jud. Iași. Pacea, libertatea, prosperitatea, prietenia între popoare erau
151
152
Ibidem, dosar 174/1979, ff. 47-48.
153
Ibidem, dosar 170/1979, f. 129. Un an mai târziu, Corneliu Schintee din Craiova,
mesager al tinerei generații, îi transmitea lui Ceaușescu „un gând și o urare din
simțire românească” și îl asigura că poporul se bucura sub cerul albastru al
României socialiste: „Avem clar și limpede în față că ați avut o copilărie foarte
zdruncinată că drumul greu al vieții nu va oferit decât jertfe dureroase pentru ziua și
ceasul sfânt al libertății dulcei Românii. De aceea astăzi când vă avem ca exemplu
DEMN de dăruire pentru Patria Noastră Scumpă, ca exemplu MĂREȚ pentru cauza
Dreptății Internaționale, noi cei ce suntem cu toți ai Dumneavoastră, noi cei ce
români ne chemăm indiferent de naționalitate și zonă geografică unde ne
desfășurăm activitatea, vă asigurăm cu STRAȘNIC JURĂMÂNT că suntem și vom fi,
fii adevărați ai CAUZEI pentru care VA-ȚI DĂRUIT ȘI VĂ DĂRUIȚI ÎNTREAGA
DUMNEAVOASTRĂ VIAȚĂ”. Ibidem, dosar 249/1980, ff. 107-108.
pe rând enumerate ca succese de care fiecare membru de partid

trebuia să țină seama. Pentru a fi sigur că mesajul era pe deplin
înțeles, Nicolae Palovici preciza în finalul scrisorii: „Nu sunt contra
154
partidului, zic și eu cum zice partidul” . Câteva luni mai târziu, Puiu
Imbrescu din Călărași îi expedia lui Ceaușescu o scrisoare intitulată
simplu Mândrie, un omagiu adus marelui Om cu care avea onoarea
să fie contemporan: „Sunt mândru că trăiesc și muncesc în această
epocă a marilor transformări și înfăptuiri. Sunt mândru că sunt
român, că țara mea este România, o țară liberă și prosperă, o țară în
care noi, locuitorii ei, nu ținem seama de bariere naționale și
convenționalisme. Sunt mândru că-mi pot exprima opinia și că
155
nimeni nu-mi poate îngrădi această libertate de opinie” . Nu avem
siguranța că cel care era într-adevăr într-atât de mândru că trăia în
România socialistă înțelegea pe deplin sensul libertății de expresie.
Spiritul responsabilității, dar și al echității erau invocate, la 10
octombrie 1983, de Elena Priboran, studentă în anul al III-lea, la
Institutul Politehnic din București care, într-o scrisoare adresată lui
N. Ceaușescu, arăta că nu toate colegele sale înțelegeau să-și
îndeplinească stagiul obligatoriu de pregătire militară, preferând
filmele, spectacolele și plimbările: „Sunt fiică de muncitor din prima
generație, pornind de la țară, care a înțeles sensul înoitor al vieții
făurită de Partidul Comunist Român sub ferma și înțeleapta
Dumneavoastră conducere. (…) Astăzi (…) mă pregătesc să cuceresc
cetatea ce se numește știință, fără a-mi neglija îndatoririle privind
pregătirea militară pentru că acolo unde voi munci să mă număr
printre cei care sunt în stare să facă din întreprinderea respectivă
ceea ce ne cereți dumneavoastră, «fortăreață de muncă, luptă și
156
apărare»“ . Revoltată de sistemul de privilegii de care se bucurau
studentele care proveneau din familiile cu stare, Elena Priboran
acuza existența unui adevărat „apartheid” la care erau supuși
studenții de condiție modestă: „Tovarășe Comandant Suprem, vă rog
să credeți că nu din invidie sau din răutate mă ridic împotriva acestei
nedreptăți, ci consider o datorie să vă arăt starea de spirit care se
154
Ibidem, dosar 249/1980, ff. 612f/v.
155
Ibidem, 132/1980, vol. I, f. 109f/v.
156
crează în cadrul fiecărei grupe de studiu când o parte (cele mai

multe) pleacă la pregătire militară și altele zâmbind compătimitor își
157
iau colegii sau prietenii și merg la film sau la plimbare” . Studenta
cerea îndreptarea situației și răsplătirea celor conștiincioși cu note
care să fie luate în considerare fie la examenele finale, fie la repartiție.
Scrisoarea a fost văzută de Ceaușescu, care a dispus ca situația să fie
examinată de Ion Coman și Petre Enache, secretari ai CC al PCR.
În dorința de a pune ordine în economie și de a-i disciplina pe
administratori, Ceaușescu a dispus ca derapajele din industrie și
agricultură să fie corectate prin pedepse exemplare. Astfel că în
România socialistă a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru
sabotarea economiei naționale. Un apel disperat transmitea Vasilica
Predilă, al cărei soț, inginer la una dintre fermele experimentale din
jud. Giurgiu, fusese condamnat la moarte pentru incendierea câtorva
hectare cultivate cu porumb. Procedura fusese impusă de condițiile
terenului, dar comisiile de anchetă stabiliseră un cuantum de 20.000
de lei pagubă în dauna avutului obștesc și, în consecință,
condamnarea la moarte pentru sabotaj. O sentință aburdă împotriva
căreia s-a ridicat și Ion Gh. Maurer, care atrăgea atenția lui
Ceaușescu că era o eroare judiciară care, dacă nu era îndreptată, risca
158
să atragă nemulțumirea opiniei publice .
Unul dintre cele mai sensibile capitole a fost cel al aprovizionării
populației. În ciuda declarațiilor oficiale referitoare la creșterea
nivelului de trai, pedepsirea exemplară a faptelor de corupție, denun-
țarea lor în presa centrală, viața de zi cu zi în România socialistă a
cunoscut o depreciere continuă. Calamitățile naturale (inundații și
secete) s-au suprapus peste politicile de raționalizare și economisire.
Oamenii obișnuiți au fost tot mai nedumeriți de discrepanța dintre
prosperitatea și producțiile record raportate prin vocea propagandei
oficiale și realitățile cotidiene pe care erau obligați să le înfrunte. O
scrisoare din 23 martie 1981 adresată cuplului prezidențial avertiza că
„vă aducem cu mâhnire în suflet la cunoștință că populația RS
159
România este gata să explodeze de nemulțumirile ce are” . Era
157
Ibidem, f. 56v.
158
159
Ibidem, dosar 201/1973, f. 116.
amintită creșterea nejustificată a prețurilor, înghețarea salariilor,

lipsa alimentelor și sacrificarea pieței interne pentru exporturile
nejustificate: „Este cazul urgent să se ia măsuri de aprovizionare cu
alimente a populației ca mai înainte, în caz contrar vom fi nevoiți să
ne facem singuri dreptate, prin război civil, ori trăim, ori murim??
Dar flămânzi nu putem sta atâta timp cât avem în țară destule
alimente. E cazul să nu se mai exporteze în alte țări și pe noi să ne
160
lase flămânzi (…)” . Autorii anonimi cereau ca petiția lor să nu fie
aruncată la coș, iar rezultatele intervenției să fie publicate în
„Scânteia”. La fel ca și în cazul altor anonime care reclamau starea de
sărăcie a populației se credea că lui Ceaușescu îi erau ascunse
realitățile economice ale țării.
Dar, în ciuda înrăutățirii condițiilor de viață, oamenii simpli se
simțeau încă solidari cu liderul partidului și continuau să-i adreseze
ritualic scrisori de mulțumire la fiecare început de an și zi de naștere.
În plină degradare a condițiilor de aprovizionare, ei îi mulțumeau
161
pentru că scăpaseră de sărăcie și exploatarea capitalismului . Proaspăt
intrat în rândurile UTC, Valentin Radu Ion, elev de liceu, îl asigura, în
ianuarie 1982, pe Ceaușescu de dragostea sa puternică și profundă
izvorâtă din admirația față de eforturile liderului partidului de a edifica
societatea socialistă: „V-am scris pentru că vă iubesc firesc, vă iubesc
foarte mult și vă admir profund și adevărat în activitatea dumnea-
voastră. (…) Sunt de asemenea conștient că avem de luptat cu elemen-
tele reacționare din Occident care vor să demobilizeze masele de la
162
lupta pentru dreptate și egalitate socială” .
Interacțiunea oamenilor obișnuiți cu structurile statului îi aducea
adeseori în situații imposibile, a căror rezolvare era posibilă, credeau
ei, numai prin intervenția directă a lui N. Ceaușescu. Un trecut
comun sau o experiență împărtășită într-un anumit moment al vieții
ar fi cântărit în luarea unei decizii favorabile. Fosta învățătoare a lui
N. Ceaușescu, Dumitra Lăzărescu, solicita, la 24 ianuarie 1984, o
audiență, pentru a-i explica condițiile în care fiul ei suferise o „mare
160
Ibidem, f. 116.
161
Vezi și scrisoarea din 24 ianuarie 1983, semnată de un pensionar, subofițer de
miliție. Ibidem, dosar 118/1983, f. 67.
162
Ibidem, dosar 118/1983, f. 192.
nedreptate”, deși era un „foarte devotat susținător” al politicii

partidului. Pentru a-l sensibiliza pe secretarul general, Dumitra
Lăzărescu realiza un portret înduioșător al fostului său elev: „Aș fi
fericită ca urările de ani mulți și fericiți pe care să-i continuați în
slujba partidului și a poporului nostru să vi le pot face personal, cu
glasul meu al unei bătrâne de peste 80 de ani, care își aduce aminte
cu duioșie de elevul său, desculț, cu capul descoperit, cu o cămașă de
in albă ca neaua, purtată peste pantaloni, și pe deasupra încins cu
bete, cu o privire ageră și inteligentă în ochii căruia se întrezăreau
dârzenia și demnitatea celui care a devenit mai târziu marele
luptător împotriva nedreptăților și asupririlor de tot felul de care
163
suferea poporul nostru” .
Nu toți păreau să țină cont de înrăutățirea condițiilor de viață din
România socialistă. La mijlocul anilor ’80, existau încă oameni care
mai credeau că țara se născuse sub o stea norocoasă sub conducerea
lui Ceaușescu. Profund impresionată de o emisiune pe care o
urmărise la televizor, o anume B.M. îndrăznise, în cele din urmă, să i
se adreseze „tăicuțului nostru scump și drag” pentru a-i împărtăși
bucuria de a trăi în epoca Ceaușescu: „Când văd ce se întâmplă în
țările capitaliste unde sunt atâția șomeri care nu-și găsesc un loc de
muncă pentru a-și câștiga existența, nu au nicio bază în nimeni și
bineînțeles nu au asigurată pacea și ordinea ca la noi în România, vă
rog să mă credeți că sunt așa mândră că sunt româncă și că avem
164
norocul să vă avem pe Domnia voastră în fruntea țării” . În opinia
B.M., românii ar fi trebuit să fie recunoscători pentru tot ceea ce se
întâmplase bun în România condusă de Ceaușescu: „După câte văd
în viața de toate zilele, unii oameni cred în Dumnezeu și biserici, însă
eu cred în familia Ceaușescu și în PCR în fața cărora mă închin cu
165
sfințenie” . Dar în ciuda unor dovezi de dragoste atât de elocvente,
petenta a avut rezerve în a-și asuma pe deplin identitatea.
Cei care se adresau lui Ceaușescu sperau să-și rezolve problemele
cu care se confruntau în viața de zi cu zi. Bunurile de larg consum
deveniseră în România ceaușistă un lux pe care foarte puțini și-l mai
163
164
165
Ibidem.
puteau permite. Toți cei care expediau cereri și memorii direct către
Ceaușescu erau convinși că acesta va interveni pentru a le ușura
existența. Ionel Căldărușe, mecanic auto fără nicio abatere, din
Craiova, a dat în cele din urmă curs unei frământări mai vechi și i-a
cerut lui Ceaușescu un „ajutor părintesc”: „Dorința nespusă și gândul
meu este să cumpăr un autoturism de tip ARO diesel cu plată
integrată într-un timp mai scurt. Motive – încă de la început mi-a
plăcut această mașină și apreciez foarte mult modul în care a fost
construită această mașină. (…) Cu respect vă rog ca din dispozițiile
dumneavoastră date la Întreprinderea de autoturisme din
Câmpulung Muscel să-mi livreze o mașină de tip Aro într-un timp
166
cât mai scurt și cu plată integrală” . Nu știm dacă secretarul general
a dat curs cererii formulate de Ionel Căldărușe în regim de urgență.
Și controversatul Kurt Treptow s-a aflat pe lista celor care au
încercat să câștige bunăvoința lui Ceaușescu. În 1986, student fiind la
Universitatea Wisconsin, Green Bay, finalizase o lucrare referitoare la
strategia militară a lui Mihai Viteazul, o copie a acesteia fiind
expediată secretarului general. În scrisoarea care însoțea lucrarea
Kurt Treptow își exprima dorința de a studia în România și de a
rămâne în țară o perioadă mai lungă de timp: „Sper ca în viitorul
apropiat, lucrările dumneavoastră să fie traduse în engleză și alte
limbi, deoarece consider că ideile unui mare conducător, așa cum
sunteți dumneavoastră, reprezintă o bogăție imensă pentru oamenii
167
din întreaga lume” .
Congresul al XIV-lea a continuat să strângă de pe cuprinsul țării
mesaje de omagiere și mulțumire adresate iubitului conducător. Este
dificil de înțeles, în condițiile celei de-a doua jumătăți a anului 1989,
când economia socialistă intrase în colaps, ce resorturi interioare îi
animau pe cei care expediau scrisori de mulțumire. Petrică Vișan,
avocat pensionar, îi transmitea lui Ceaușescu, în septembrie 1989, că
se bucura pe deplin de marile prefaceri prin care trecuse țara: „(…)
voi pune umărul în continuare, cât puterile mă vor ține, la
înfăptuirea acestei grandioase opere, a socialismului și comunismului
166
167
Ibidem, Secția Propagandă și Agitație, dosar 44/1986, ff. 2f/v.
168
în patria noastră dragă” . O scrisoare înflăcărată expedia și soldatul
în termen Ionel Moraru, de la o unitate de pompieri din Caransebeș.
Profund impresionat de discursul „magistral”, „epocal”, „excepțional
din toate punctele de vedere” al secretarului general, soldatul
îndrăznise să-i scrie pentru a-și exprima bucuria că se născuse în țara
condusă de Ceaușescu: „Nu știu cum să vă spun, dar încă de când
aveam vreo 14-15 ani, mi-am dat seama ce mare om de stat sunteți, ce
mare noroc am avut și avem cu dumneavoastră că sunteți omul de
care țara noastră are mare nevoie pentru realizarea visului ei de
169
aur” . Ionel Moraru declara că iubea necondiționat socialismul și
comunismul, un entuziam pe care, spre mâhnirea sa, colegii de
armată nu-l împărtășeau: „Și de aceea de azi înainte nu voi mai
admite, orice ar fi, să se subaprecieze socialismul și comunismul, sau
să râdă în față socialismul. (…) După cum ați indicat și dumnea-
voastră trebuie tot mai mult ridicat spiritul revoluționar în rândul
fiilor patriei, ei! dar aici la unitate nu prea ai cu cine, și e mare
170
păcat” . Ionel Moraru considera că din perspectiva tezelor lansate la
Congres, Ceaușescu îi depășea cu mult prin valoarea teoretică pe
părinții fondatori ai comunismului „Marx, Engels și alții”. Soldatul în
termen dădea dovadă de un devotament sincer și nedisimulat.
Împărtășit și prin alte numeroase scrisori expediate, la sfârșitul
anului 1989, Secției Scrisori și Audiențe prin care s-au elogiat
„patosul revoluționar”, „gândirea genială expusă în idei și teze”,
„clarviziunea vizionară”, „mulțumirea sufletească”, „dragostea
fierbinte”, „legitima mândrie patriotică”. Un anonim se alătura
milioanelor de români care îl felicitau pe mult iubitul conducător,
dar își dorea ca mesajul să cuprindă o notă cât mai originală: „Aș dori
să sintetizez opera dumneavoastră în patru cuvinte, dar ele să spună
mai mult decât sar putea scrie într-o carte. Ați învins sunteți
171
magnific!” . Nu la fel de magnific îl considera un „grup de membri
de partid” din Pitești, care îi semnala lui Ceaușescu absența orezului
din magazinele alimentare: „Prin prezenta vă informăm că în general
168
Ibidem, dosar 125/1989, f. 207.
169
170
Ibidem, f. 60v.
171
Ibidem, dosar 115/1989, f. 131.
OREZ nu se găsește, anul trecut să găsea orez românesc, nu prea

ierea dar se alegea și tot se descurca consumatorii. Au trecut la
măcinarea orezului și au făcut făină de orez cu 35 de lei kg. De atunci
orez nu se mai găsește ci doar făină de orez, dar ce să facă oamenii cu
172
făina de orez?” . Grupul își exprima speranța că în prag de Anul
Nou, fie și cartelat, orezul să ajungă în magazine. Sfârșitul de an 1989
le-a oferit însă o altă surpriză.
Istorii suprapuse: cineaști, actori și scriitori

Scrisorile adresate de cineaști, actori și scriitori conducerii
partidului, fie că vorbim de cei care ocupau funcții în înalta birocrație
culturală, sau despre cuplul Ceaușescu, se înscriu în tiparul comun al
reacțiilor pe care societatea le-a avut față de puterea politică. Anii de
liberalizare au încurajat tendințele de autonomie ale intelectualilor,
dar partidul a avut în permanență grijă să le reamintească acestora
statutul de servanți ai puterii, prin limitarea privilegiilor și
173
restrângerea libertăților .
Înghețul ideologic și birocratizarea excesivă a aparatului decizional
au blocat activitatea uniunilor de creație. La începutul anilor ’70
industria cinematografică și televiziunea au intrat în atenția lui
Ceaușescu. Mai puțin interesat de valoarea artistică, dar preocupat de
valoarea propagandistică (fie că ne raportăm la realizările regimului sau
exploatarea filonului naționalist), secretarul general al partidului a
intervenit și în gestionarea problemelor cinematografiei. Reorganizarea
Centrului Național al Cinematografiei fără consultarea celor care lucrau
în domeniu a produs îngrijorarea regizorilor și cineaștilor care i-au
solicitat lui Ceaușescu, la 25 februarie 1971, o „întâlnire de lucru”. În
cuprinsul scrisorii, semnatarii acuzau blocaje instituționale, existența
unei fracturi între creatorii de filme și conducerea cinematografiei
(„îmbinare sterilizantă între lipsa de pricepere, de inițiativă, de curaj
172
Ibidem, dosar 124/1989, f. 249.
173
Analiza scrisorilor și a relației speciale dintre scriitori și putere în studiul nostru,
Mioara Anton, Constrângeri și privilegii. Metamorfozele lumii literare în scrisorile
către putere, în Cuvintele puterii. Literatură, intelectuali și ideologie în România
comunistă, coord. M. Anton, Bogdan Crețu, Daniel Șandru, Iași, Editura Institutul
European, 2015, pp. 29-54.
partinic și un «voluntarism» prudent, în sensul rău al acestui cuvânt) și

174
efectele nocive ale spiritului de tutelă . Ceaușescu a dat curs invitației
și, la 5 martie 1971, însoțit de Dumitru Popescu, s-a întâlnit cu „creatorii
din domeniul cinematografiei”. Mircea Sântimbreanu a deschis ședința
cu o informare referitoare la stadiul dezvoltării cinematografiei, profi-
tabilitatea în ansamblul economiei socialiste și tematica filmelor. Filmele
istorice conduceau în topul preferințelor publicului, dar și în cel al
încasărilor. Cu toate acestea, cinematografia românească nu reușise să
ofere publicului teme din actualitate, din „șuvoiul realității contem-
175
porane” : „Filmul, mai ales filmul, nu trebuie, nu poate să ocolească
complexitatea vieții noastre, el nu poate să evite caracterul mușcător de
realitate al istorisirilor sale, fără de care ecranul românesc rămâne un
176
simplu divertisment al ochiului” . Mircea Sântimbreanu preconiza
pentru 1971-1972 realizarea a nu mai puțin 39 de filme, din care 21
inspirate din realitatea contemporană. Urmau să fie produse comedii,
filme polițiste și de aventuri, filme pentru tineret și copii și mai puțin
istorice, mult prea costisitoare.
Regizorii și cineaștii atrăgeau atenția că reglementarea aspectelor
administrative (de la statutul actorilor la cel al aparatului tehnic)
trebuia să se realizare printr-o lege a cinematografiei. Dotarea cu
aparatură tehnică performantă, înființarea de noi cinematografe erau
priorități de care autoritățile trebuiau să țină seama dacă își doreau o
cinematografie performantă. La rândul său, Mircea Drăgan considera
că impunerea de planuri de producție în cinematografie altera
calitatea filmelor care ieșeau pe piață. Îndeplinirea planurilor nu
însemna și o cinematografie performantă. „Discuțiile multilaterale
asupra cinematografiei”, așa cum le numise Ceaușescu la finalul
întâlnirii, nu au clarificat însă și statutul acesteia în raport cu nevoile
ideologice ale partidului.
174
Textul scrisorii în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, dosar
2/1971, ff. 130-133. Printre semnatari se regăseau Sergiu Nicolaescu, Dinu Cocea,
Mircea Drăgan, Liviu Ciulei, Jean Georgescu, Manole Marcus, Francisc Munteanu,
Virgil Calotescu, Eugen Barbu, Elisabeta Bostan, Andrei Blaier, Lucian Pintilie, Gh.
Vitanidis ș.a.
175
„Stenograma ședinței de lucru cu creatorii din domeniul cinematografiei, din ziua
de 5 martie 1971”, în Ibidem, f. 7.
176
Ibidem, f. 8-9.
Situația părea fără ieșire, de vreme ce demersuri repetate nu

duseseră la niciun rezultat. În vara anului 1972, Alexandru Ivasiuc era
numit director al Casei de filme nr. 1, într-un moment în care se
credea că reorganizarea și descentralizarea erau singurele căi pentru
a crește performanța fimului românesc. După numai un an, scriitorul
se vedea învins de inerția aparatului și de excesele cenzorilor. Într-o
scrisoare adresată lui N. Ceaușescu, la 20 octombrie 1973, Alexandru
Ivasiuc arăta că „filmele noastre cu câteva excepții nu plac nici
spectatorului român, nici criticii, nici publicului specializat de
festival, și pe bună dreptate, pentru că sunt mediocre și în conținut și
în forma artistică. (…) Vă scriu acum pentru că nu cred că în acest
moment de încordare a tuturor eforturilor pentru lichidarea unei
seculare rămâneri în urmă, ne putem permite luxul să fim sceptici –
177
în cinematografie sau în creșterea oilor” . În opinia sa, cinemato-
grafia românească se afla în postura unui veșnic candidat la un
examen de admitere care nu reușea să treacă nici măcar de etapa de
selecție. Ce anume crease o astfe de stare de lucruri? Șabloanele,
canoanele, intervențiile repetate ale „controlorilor infailibili” care
modificau radical ideea originală a filmului motivând că „drama e
prea dramatică, problema e neoportună, imaginea e prea tare sau
prea slabă”, viziunile erau prea artistice și nu ideologice, „hieratice,
178
„naturaliste” . Filmele oprite de cenzură precum „Dincolo de
nisipuri” sau „Mara” nu aveau nimic contrarevoluționar sau
antiumanist: „Deci nu despre controlul ideologic al partidului este
vorba, ci de abuzuri și de obiecții neargumentate; de o adevărată
179
«vănătoare de erori»“ .
În urma scrisorii, Ceaușescu i-a solicitat lui D.R. Popescu să
evalueze situația din cinematografie. În opinia lui D.R. Popescu,
obiecțiile lui Al. Ivasiuc erau nefondate și se datorau unei pregătiri
teoretice abstracte, care însă pusă în practică avusese rezultate
nesatisfăcătoare. Din perspective lui D.R. Popescu, filmul românesc
înregistrase succese importante prin Veronica și Nunta de piatră, care
obținuseră și recunoaștere internațională, fiind realizate mai multe
177
Idem, Secția Propagandă și Agitație, dosar 4/1973, f. 37.
178
Ibidem, f. 41.
179
Ibidem, f. 43.
180
producții care respectau linia ideologică a momentului . În 1973,
erau numărate nu mai puțin de 25 de filme artistice și seriale TV ceea
ce indica îndeplinirea sarcinilor trasate de partid. D.R. Popescu nu
putea fi însă de acordul cu dreptul suveran al regizorului de a decide
asupra producției sale artistice: „Conducerea Consiliului Culturii și
Educației Socialiste nu poate fi de acord cu o astfel de poziție,
combătând concepția după care libertatea și varietatea de stil se
confudă cu confuzia de idei, cu fantezia gratuită, cu calitatea artistică
181
scăzută” . Era ceea ce reclamase Al. Ivasiuc, dar pentru D.R.
Popescu „libertatea de stiluri” avea un caracter dăunător. În cazul
filmelor Bărbații născuți din teamă și Mara, evaluarea indicase grave
abateri de la linia ideologică: „Primul, ocupându-se de probemele
tineretului avea o orientare greșită, prezentând în mod deformat și
negativist realitățile societății noastre. Cel de-al doilea decupaj (…)
182
eluda tocmai conținutul social și istoric al romanului” .
Pregătirea ideologică era o prioritate pentru toți cei care lucrau în
domeniul cinematografiei, iar raportul lui D.R. Popescu anunța o
înăsprire a controalelor și sancționarea regizorilor și echipelor de
filmare care comiteau acte de indisciplină. Așadar, demersul lui Al.
Ivasiuc, în loc să conducă la limitarea puterii cenzorilor, le-a sporit și
mai mult atribuțiile. În opinia lui D.R. Popescu, „diversitatea de stiluri”
se putea obține numai dacă era respectată exigența ideologică.
În 1981, printr-o scrisoare colectivă, cineaștii și regizorii de film
artistic îi solicitau lui Ceaușescu o audiență pentru a-i explica cauzele
nereușitelor filmului românesc. Aceștia acuzau faptul că programul
ideologic lansat cu zece ani în urmă fusese un eșec din cauza
birocratizării excesive a sistemului, care le bloca toate inițiativele.
Cinematografia intrase în criză, iar cineaștii, descurajați, își
pierduseră speranța că lucrurile puteau fi îndreptate: „Există și
oameni care nu mai cred că se poate câștiga lupta cu birocrația și
indiferența și se resemnează să facă nu ceea ce ne cereți
180
Câștigurile realizate prin difuzarea filmelor românești în străinătate s-au situat la
260.000 dolari (statele occidentale) și 5.476.000 lei valută (țări socialiste). „Notă cu
privire la unele probleme ale producției de filme artistice”, în Ibidem, f. 55.
181
Ibidem, f. 56.
182
Ibidem, f. 58.
dumneavoastră, nu ceea ce au visat ei, ci ceea ce merge mai ușor și le

183
asigură mijloacele necesare existenței lor și familiilor lor” . Printre
semnatari se regăseau Andrei Blaier, Stere Gulea, Mircea Daneliuc,
Alexa Visarion, Mircea Moldovan ș.a. Pe o poziție singulară s-a situat
Sergiu Nicolaescu care, de asemenea, solicita să fie primit în audiență
de N. Ceaușescu pentru a-i prezenta „probleme de mare importanță
pentru existența și dezvoltarea cinematografiei naționale”. Sergiu
Nicolaescu era convins că ultimele sale producții, Wilhelm
Cuceritorul și Sobibor, deschideau accesul filmului românesc la
cinematografia mondială. Dar regizorul avea și motive de nemulțu-
mire, iar acestea erau legate de activitatea asociației cineaștilor și
184
curentul „anti-patriotic” manifestat de L. Pintilie și A. Visarion .
Arhiva nu conține însă și informații referitoare la finalitatea
demersului întreprins de Sergiu Nicolaescu.
Într-o situație delicată s-a aflat, în 1984, regizorul Mircea
Daneliuc, care propusese Casei de Filme 2 un scenariu intitulat
Scrisori tandre, inspirat din romanul Patul lui Procust de Camil
Petrescu. Întârzierea nepermisă a derulării proiectului l-a determinat
pe Mircea Daneliuc să afirme că beneficia de un „tratament special”
menit să-l scoată din cinematografie. Intervențiile abuzive ale
cenzurii avuseseră ca rezultat și oprirea difuzării filmului
185
Glissando , ceea ce a dus la noi proteste din partea regizorului care
a amenințat autoritățile cu greva foamei și emigrarea din țară. Cei de
la Secția Propagandă și Presă au acuzat inconsistența personajului
principal, fiind strecurate prea multe „inadvertențe, invective sau
vulgarități”. S-ar crede la prima vedere că existau prea multe
deficiențe pentru canoanele rigide ale puritanismului socialist, dar în
realitate ceea ce deranja era zugrăvirea hibelor sistemului. În nota
183
Ibidem, dosar 115/1981, f. 232. În ciuda memoriilor adresate de cineaști, partidul
nu a slăbit presiunea ideologică asupra cinematografiei. Notele informative ale
Securității descriau starea de tensiune existentă în rândul cineaștilor români tot mai
puțin permisivi față de intervențiile aparatului de cenzură. Securitatea și intelectualii
în România anilor ’80, Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, Consiliul
Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ed. Liviu Țăranu, Târgoviște,
Editura Cetatea de Scaun, 2013, pp. 90-92.
184
Ibidem, dosar 115/1981, ff. 234-235.
185
Ibidem, dosar Propagandă și Agitație, dosar 61/1984, f. 5.
asupra scenariului se preciza că „eroul pozitiv, figura luminoasă a

cercetătorului, modelul înaintat pe toate planurile, al omului de
știință pe care autorul scenariului nu a reușit să-l contureze suficient.
(…) Așa cum este scenariul acum, parcă anume s-a dorit să se
prezinte fața neagră a activității din medicină, din cercetare, a
intelectualului, în general: Gheorghiu, secretarul științific al
institutului, intrigant și imoral; Vișan și alți medici de la direcția
sanitară, aranjeori de posturi pentru favoritele lor și ale prietenilor
186
lor, doctorul Vasiliu de la «Sanepid» ușuratic, aventurier” .
Practicile negative din administrația statului socialist nu trebuiau să-
și facă loc și într-un film artistic. Cel care a întocmit nota a propus în
final două soluții: fie se realiza o ecranizare după Patul lui Procust,
iar spectatorii luau filmul ca atare, fie se rescria scenariul astfel încât
„eroii să fie cercetători, oameni de știință, modelul omului înaintat”.
După protestele regizorului, soldate cu depunerea carnetului de
partid, s-a decis difuzarea filmului Glissando (septembrie 1984), în
vreme ce Scrisorile tandre au fost trimise spre o nouă evaluare la
Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, al cărui verdict a fost,
187
de asemenea, negativ .
Amestecul direct al paznicilor ideologici, la care se adăugau și
multiple conflicte și adversități personale, au făcut irespirabilă atmosfera
și în teatre. Un denunț anonim semnala, în decembrie 1971, existența la
Teatrul Bulandra a unei „lupte de clasă deschise, cu forțe inegale”.
Motivul nemulțumirii explicite era marginalizarea de către regizorul
Liviu Ciulei a „unui grup mic de comuniști și sindicaliști cu atitudini
pozitive”. Teatrul devenise scena unor lupte ascunse în care se regăseau
partinicii, ariviștii și cei fricoși. Critica curajoasă, ridicată în spiritul
tezelor din iulie, a întâmpinat, spre stupoarea denunțătorilor, opoziția
deschisă a actorului Victor Rebengiuc care, excedat de folosirea citatelor
din discursurile lui Ceaușescu, le-a propus sindicaliștilor nemulțumiți să
186
Ibidem, f. 1.
187
Ibidem, ff. 10-12f/v. La mijlocul anilor ’80, „un anonim bine informat” realiza
pentru Europa Liberă o radiografie critică a situației existente în cinematografie,
teatru și literatură. Toate cele trei domenii erau supuse abuzurilor cenzurii:
„Cinematografia a fost de mai mult timp reduse la produse de falsă actualitate și
falsă istorie, submediocre, ori la ecranizări (și aici textul clasic este un refugiu)”.
Ultimul deceniu comunist…, vol. II, p. 105.
părăsească teatrul: „Ce tot îmi veniți cu citate din Ceaușescu! (nu tov.
Ceaușescu! în ședință s-a pomenit doar atât din cuvântarea tov.
Ceaușescu: «Să fim comuniști de omenie!»). Lăsați citatele (…) și mai
lăsați-ne cu plângerile în ședință (adică cu critica!). Plecați din teatru,
luați-vă bocceluța dacă nu vă convine și dați-mi mie salariul vostru. Eu
socot că am un salariu mic (3500 lei, plus 2500 salariul soției, plus circa
2000 lei colaborări străine, înseamnă după el salariu mic!). Vă ține
directorul în teatru de milă, nu sunteți buni de nimic. Eu reprezint
punctul din celălalt unghi, adică al greutății direcției, adică a acelora care
188
joacă” . Afirmațiile „antisocialiste” nu au fost criticate de cei din
conducerea teatrului, care s-au situat, potrivit scrisorii, pe aceeași poziție
de „pumn în gură”. Grupul de „sânge albastru” din care făceau parte
Toma Caragiu, Ion Caramitru, Irina Petrescu, V. Rebengiuc, Cotescu,
Clody Berthola, R. Tapalagă beneficia de turnee internaționale, prime și
măriri de salariu, în vreme sindicaliștii disciplinați, deznădăjduiți și cu
moralul scăzut, erau pe punctul de a-și pierde locurile de muncă.
Denunțătorul anonim atrăgea atenția că Liviu Ciulei orchestrase o
adevărată opoziție la documentele din iulie, experimenta idei regizorale
care serveau intereselor occidentale și mai puțin celor românești. Dacă
autoritățile nu interveneau, exista pericolul ca teatrul să se
destructureze: „Admitem ipoteza că s-au afirmat aici și mici inexactități,
dar marea greutate poate fi confirmată. Pentru aceasta vă rugăm să
decideți o anchetă individuală spre dezvăluirea adevărului. În ședințe,
oamenilor le e teamă de această grupare și nu vorbesc. Așteptăm din
189
partea dvs. un ajutor” .
Un an mai târziu, în octombrie 1972, situația din Teatrul
Bulandra devenise explozivă. Un al denunț asumat de „un grup de
comuniști”, adresat de această dată Elenei Ceaușescu, reclama
abuzurile direcției teatrului în care se regăseau L. Ciulei, Lucian
Pintilie și Toma Caragiu. Încălcarea flagrantă a liniei partidului îi
transformase pe cei trei în „recidiviști”. Montarea spectacolului
„Revizorul” secătuise teatrul de fonduri și îi epuizase pe angajați: „Tot
Pintilie a făcut și filmul Reconstituirea unde ca un odios a încercat să
întineze idealurile noastre… Toți snobii, schizofrenicii, masonii,
188
ANIC, Secția Propagandă și Agitație, dosar 18/1971, f. 11.
189
Ibidem, f. 15.
pederaștii din acest teatru trâmbițează pe toate căile că arta lor

«adevărată» este călcată în picioare de inculții și impostorii de la
Partid (…). Câtă vreme vom mai suporta sabotajul acestor dușmani?!
Acest Pintilie nu în zadar a fost exclus din UTC și dat afară ca regizor
190
din televiziune” . Se impunea, așadar, o intervenție categorică a
partidului pentru destructurarea „mafiei” din interiorul teatrului și
înlăturarea „sabotorilor conștienți”. În cele din urmă, s-a decis
constituirea unei comisii de anchetă condusă de Ilie Rădulescu,
secretar la acea vreme a Comitetului municipal de partid București și
Amza Săceanu, teatrolog, care să analizeze activitatea instituției din
perspectivă etică-estetică și politică. Deși binevenită, comisia de
anchetă, prin atitudinea sa, a ridicat și mai multe semne de întrebare
în rândul denunțătorilor: „Tov. Amza Săceanu, personaj oscilant,
caracterizat ca impostor în artă, cu zâmbetul lui împăciuitorist, care-i
vine probabil dintr-un complex de inferioritate s-a apropiat de
grupul Ciulei și i-a spus: «Eu sunt alături de voi, în mine veți
191
continua să aveți un sprijin!» . Declarație care a sporit neliniștea
celor angajați să lupte pentru instituirea legalității socialiste în
Teatrul Bulandra. Nici soluția aducerii lui Aurel Baranga la
conducerea teatrului nu părea să fie tocmai potrivită. Și dramaturgul
căzuse în păcatul greu la favoritismului și își distribuise soția în roluri
importante, defavorizând alte actrițe talentate. Situația părea
disperată, iar miturile create în jurul lui Liviu Ciulei trebuiau
distruse: „Sperăm ca mitul Ciulei să nu se transplanteze în alte teatre.
Să fie puși la locul cuvenit. Ciulei actor lipsit de talent, greoi, crispat,
192
decadent care imită în regie din spectacolele văzute în străinătate” .
Potrivit lui Cornel Burtică, secretar al CC cu probleme de
propagandă, interzicerea spectacolului s-a datorat unui incident
petrecut la din reprezentații în timpul căreia soțiile lui Maurer și Gh.
Pană fuseseră stropite cu apă. Memorialistul consemnează că din
acel moment spectacolul, „o șarjă la adresa omului sovietic“, a fost
193
declarat un fiasco, fiind interzis .
190
Ibidem, f. 18f/v.;
191
Ibidem, f. 22f/v.
192
Ibidem, f. 22f/v.
193
Rodica Chelaru, Culpe care nu se uită…, pp. 119-120.
De la Teatrul Național, Radu Beligan îl anunța pe Ceaușescu că

demisiona din funcția de director, fiind șicanat de colegii de breaslă,
membri ai BOB, care considerau că li se cuvin rolurile cele mai bune.
Pe lista „interpreților fără har” se regăseau Marian Hudac, Cristina
Bugeanu, Catița Ispas, Mitzura Arghezi. Totodată, dificultățile de a
angaja noi actori și de a „însănătoși moral” teatrul îl obligau pe Radu
Beligan să părăsească conducerea Naționalului după patru ani de
zile: „Vă asigur că această solicitare nu are nimic în comun cu o
dezertare și oriunde mă voi duce voi încerca să dau tot ceea ce este
mai bun din mine pentru a servi partidul în frunte cu Secretarul său
194
General, aplicându-i neabătut programul de educație comunistă” .
Deși Ceaușescu a ordonat anchetarea situației de la Teatrul Național,
arhivele nu au păstrat și evaluarea comisiei de partid. Atmosfera
tensionată din interiorul Teatrului Național, adversitățile personale
au făcut adeseori obiectul scrisorilor adresate de Radu Beligan
autorităților de partid. La aproape zece ani distanță, în octombrie
1985, actorul revenea cu o altă scrisoare, adresată Elenei Ceaușescu,
prin care își exprima nemulțumirile față de funcționarea Teatrului
Național. Radu Beligan deplângea birocratizarea excesivă, multipli-
carea responsabilităților și limitarea autorității sale decizionale în
interiorul instituției. În opinia sa, Teatrul Național putea îndeplini
comandamentele ideologice numai dacă autoritatea sa era una
deplină, și nu formală: „Vă rog să vedeți în aceste gânduri numai
năzuința de a se traduce în fapt cu și mai multă forță și strălucire
opera de creație revoluționară a Partidului Comunist Român în
frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Am
putere de muncă, experiența, prestigiul pe care-l presupun funcția pe
care o dețin. Grație politicii clarvăzătoare și de amplu ecou mondial a
tovarășului Nicolae Ceaușescu sunt președintele Institutului Național
de Teatru. Partidul a învestit prea mult în mine pentru a nu fi la
195
înălțimea exigențelor acestei epoci” .
Situația nu era mai calmă nici la teatrele din țară. Un caz aparte
era semnalat la teatrul din Târgul Mureș, în iulie 1987, de actrița
Elisabeta Ádám, soția lui Hajdu Gyözö care, într-o scrisoare prin
194
ANIC, Secția Propagandă și Agitație, dosar 4/1973, ff. 77-78.
195
Idem, Secția Cancelarie, dosar 74/1984, ff. 18-20.
care-i mulțumea Elenei Ceaușescu pentru permisiunea de a susține

un recital de poezie la Londra, o informa și asupra situației
tensionate din interiorul teatrului. Numirea lui Iulius Moldovan la
conducerea teatrului era considerată de Elisabeta Ádám o eroare
politică: „Tovarășul Moldovan nu este un om de teatru și nu dispune
de prestigiul moral pe care-l implică funcția de director al unui teatru
național. În funcțiile sale de până acum el s-a compromis prin beții și
viață personală imorală. Prin numirea tovarășului Moldovan în
funcția de director activitatea teatrului a avut mult de suferit. Nivelul
ideatic și estetic al muncii noastre a scăzut, atmosfera etico-politică
din cadrul colectivului lasă de dorit, disciplina de muncă fiind
196
practice inexistentă” . Actrița se considera discriminată atât de
conducerea teatrului, prin nedistribuirea sa în roluri importante, cât
și de colegii de breaslă care o acuzau de abandonarea cauzei
maghiare: „Aceștia dezaprobă fățiș atitudinea angajantă a soțului
meu (Hajdu Gyözö, n.n.) față de politica partidului nostru, precum și
patriotismul nostru românesc fără echivoc. Deseori, împreună cu
soțul meu, suntem calificați la teatru «trădători», adică niște indivizi
care și-au «trădat» naționalitatea și confrații lor maghiari, făcând o
197
politică murdară prin recitalurile noastre în limba română” .
Totodată, Iulius Moldovan era acuzat că ar fi oprit un recital de
poezie în limba română pregătit de actriță. Plină de amărăciune,
Elisabeta Ádám nota că asista la o recrudescență a atacurilor dure,
venite din partea unor elemente ostile, calomniatoare. Soluția consta
în înlocuirea conducerii teatrului și numirea unei persoane
competente, capabilă să „transpună în viață (…) politica
198
revoluționară a partidului nostru” . În sprijinul demersului
Elisabetei Ádám a venit și Hajdu Gyözö, care, adresa la rându-i, în
aceeași zi, o scrisoare Elenei Ceaușescu, în care insista asupra
„gravelor erori de ordin ideologic și moral existente în munca
199
conducerii Teatrului Național” . Toate demersurile sale, scrisori și
196
197
Ibidem, f. 4f.
198
Ibidem.
199
Ibidem, f. 11f. La începutul anilor ’80, scriitorii de limbă maghiară din România au
criticat deschis excesele naționaliste ale regimului comunist. Ei au trimis conducerii
memorii adresate structurilor de partid și de stat, nu schimbaseră cu

nimic situația din teatrul de la Târgu Mureș, care continua să fie
dominată de suspiciune și intrigă. Surd la toate semnalele negative
care veneau atât din interiorul țării, dar mai ales din exteriorul
acesteia, Ceaușescu a tensionat și mai mult situația prin desființarea,
în iulie 1988, a Consulatului General al Ungariei de la Cluj-Napoca.
Măsura a fost întâmpinată cu „încredere” de oamenii muncii de pe
200
cuprinsul țării .
Excesele naționaliste, promovate mai cu seamă în paginile revistei
„Săptămâna”, l-au obligat pe rabinul Moses Rosen să solicite o
audiență lui N. Ceaușescu la 26 aprilie 1984. Publicarea volumului
Saturnalii sub semnătura lui Corneliu Vadim Tudor, în decembrie
1983, în care accesele antisemite trecuseră nestingherite de cenzură, îi
provocase rabinului Moses Rosen o profundă îngrijorare și
amărăciune: „Populația evreiască e insultată, amenințată, calomniată,
blestemată. Personal, numele meu este introdus în poezie (pag. 26) și
împroșcat, în 14 versuri, cu 15 josnice insulte. În loc de a se sancționa
cum se cuvine pe autor, el continuă să scrie articole în publicații de
partid. (…) Am slujit tot timpul țara și comunitatea mea cu
devotament și pasiune. Mi s-a creat o situație insuportabilă. Nu s-a
luat niciuna din elementarele măsuri care se cuveneau luate. Nicio
sancțiune autorului. Nicio reparație publică și explicită nici mie, nici
201
populației evreiești” . Situație intolerabilă, cu atât mai mult cu cât
de partid scrisori și memorii prin care au protestat împotriva îngrădirii drepturilor

culturale ale minorității maghiare și au condamnat articolele publicate în revista
„Săptămâna”. În această dispută, Hajdu Gyözö s-a situat pe o poziție opusă și a
denunțat, în 1984, „accentele șovine, naționaliste” pe care le promovau o parte
dintre colegii săi de breaslă. Printre cei acuzați se regăseau Sütö András, redactor-șef
al revistei „Uj Elet” (Târgu Mureș), Gáll Ernö, redactor-șef al revistei „Korunk” (Cluj-
Napoca), Domokos Géza, directorul Editurii Kriterion ș.a. În opinia sa, scriitorii
maghiari promovau o politică contrară intereselor României. Scrisorile semnate de
Hajdu Gyözö în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 85/1984, ff. 21-23
200
Scrisorile de adeziune în Ibidem, dosar 101/1986, ff. 16-19, 64-70.
201
Ibidem, dosar 85/1984, ff. 72-73f/v. Asupra reacțiilor produse de volumul semnat
de C.V. Tudor vezi și scrisoare difuzată la Europa Liberă, la 25 martie 1984, în care se
sugera că deși crizele de antisemitism erau încurajate de cercurile, critica literară
profesionistă punctase „valoarea” operei scriitorului. Ultimul deceniu comunist…,
vol. I, pp. 239-242.
rabinul era membru de drept al Marii Adunări Naționale. În condițiile

în care Corneliu Vadim Tudor îl numise „hoț”, „satir”, „râios”,
„răstignitor de Dumnezei” mai putea ocupa el înalta funcție? Rabinul
cerea lămurirea situației sale și curmarea atacurilor antisemite care se
scurgeau dinspre paginile „Săptămânii”. Moses Rosen amintea și
poezia injurioasă publicată de același C.V. Tudor la moartea lui Valter
Roman: „Ițic Șmilă a murit/Doamne, bine s-a gândit!/De-ar muri și
202
Rifca lui/N-aș fi dator nimănui” . Conform unei scrisori ulterioare,
rabinul Moses Rosen a fost primit în audiență de N. Ceaușescu. Dar
cordialitatea secretarului general nu înlătura ofensa publică la care
fusese supusă comunitatea evreiască din România. În consecință,
rabinul Moses Rosen solicita un drept de replică, reparator, de
dezavuare a insultelor lui C.V. Tudor: „Nu trăim într-o țară în care
Vadimii își pot face de cap, fără să fie pedepsiți. Trăim în România
Președintelui Ceaușescu unde nu se poate ca legea și etica să nu apere
onoarea cetățenilor. (…) Dați-mi dreptul la replică, drept elementar ce
mi se cuvine, pedepsiți pe vinovat și faceți să fie dezavuate insultele lui.
În public am fost terfelit, în public trebuie să vină un semn de reparație
203
morală din partea forurilor cuvenite” .
Scriitorii s-au regăsit adeseori printre semnatarii scrisorilor și
cererilor adresate lui N. Ceaușescu. Relația specială stabilită încă de
la începutul guvernării sale cu „creatorii de cultură”, așa cum generic
îi numea secretarul general, a alimentat constant șirul de plângeri,
denunțuri și omagieri. Adrian Păunescu ocupă un loc important în
această corespondență specială. El nu a ratat nicio ocazie de a
mulțumi și de a cere servicii puterii protectoare. În 1981, i se aprobase
o excursie în Austria și RFG, dar pentru deplasare avea nevoie de
1000 de dolari pe care i-a cerut în schimbul sumei aferente în lei:
„Geniul dumneavoastră bun a știut, din nou, să vegheze tandru un
moment deosebit al vieții mele. (…) Îngăduiți-mi încă o dată să vă
202
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 85/1984, ff. 72-73f/v.
203
Ibidem, ff. 79f/v. Doi ani mai târziu, rabinul protesta față de intenția autorităților
de la București de a demola Templul Spaniol situat pe str. Banu Mărăcine.
Comunitatea evreiască internațională a criticat, de asemenea, prin scrisori adresate
lui Ceaușescu planurile de sistematizare care prevedeau demolarea sinagogii
sefardice. Ibidem, dosar 113/1986, ff. 34-39f/v.
mulțumesc și să vă asigur de un neclintit devotament și de o inflexi-

bilă credință în binele care atârnă de ființa și voința
204
dumneavoastră” . Interesantă este și scrisoarea pe care i-a adresat-o
lui Ceaușescu la întoarcerea din călătorie. A. Păunescu sugera o
ameliorare a situației din România prin îmbunătățirea situației din
agricultură, a aprovizionării populației, relaxarea politicilor culturale,
reorganizarea exporturilor pentru a permite pătrunderea produselor
românești pe piețele internaționale, și deschiderea către mediile
culturale occidentale prin recuperarea unor nume reprezentative ale
205
intelectualității românești din exil (Mircea Eliade) .
Inspirat, probabil, din poemele despre iubire ale lui Pablo
Neruda, Adrian Păunescu scria cuprins de un fior devoțional: „V-am
iubit, vă iubesc și vă voi iubi și nici nu am altă cale. Tinerețea mea vă
e dăruită. Alta nu voi avea. Vă iubesc nu demagogic, ci în intimitate,
cu copiii mei, cu familia mea, căreia îi sunteți geniu tutelar. Ați făcut
pentru România și pentru lume cât n-au făcut toți Brejnevii, toți
Carterii, toți Reagănii la un loc. Sunteți un om binecuvântat, aveți
geniu, aveți lângă dumneavoastră o femeie excepțională și la lumina
grijii dumneavoastră părintești crește un tânăr patriot revoluționar
din ce în ce mai matur și mai serios, în care simt că mi-am făcut un
206
prieten, fiul dumneavoastră, Nicu” .
Aniversarea zilei de naștere a liderului partidului din 26 ianuarie
1985 era o bună ocazie de a scrie o odă închinată „cârmaciului
suprem”. Adrian Păunescu nu-și ascundea îngrijorarea față de
influența sfetnicilor răuvoitori: „Noi, care cu credință viața v-o
veghem,/Nu vrem s-o creadă nimeni un fel de stea sihastră,/Iubitul,
dragul nostru, ales, Cârmaci Suprem,/Ne doare ce fac unii în jurul
Dumneavoastră./Prea mulți au două fețe și nu cred în nimic,/Prea
mulți vă tot irită cu fleacuri mult umflate,/Prea mulți au rangul mare
și caracterul mic,/Zânzanie cultivă și insecuritate”. „Conștiințele
perfide” alterau, în opinia poetului, baza politicii înțelepte. Chiar
dacă era o zi aniversară, A. Păunescu atrăgea atenția asupra
204
Ibidem, dosar 113/1981, f. 5
205
Idem, Secția Propagandă și Agitație, dosar 8/1981, ff. 1-8.
206
Textul integral al scrisorii în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar
78/1982, ff. 132-140.
campaniilor de demolări care începuseră să schimbe înfățișarea

Bucureștiului: „Sunt ctitorii bătrâne ce țării le-ați redat/Vor să le
spargă unii zicând că nu-s la modă,/Luați sub ocrotire altarul
înalțat/În București de însuși Mihai Viteazul Vodă/Statura
Dumneavoastră, printre cotemporani,/Să fie fără seamăn printre
faptele de pace,/Dar nu lăsați cultura română fără bani/Și tot ce este
207
spirit în fapte vom preface” .
Tot folosul patriei era motivul invocat un an mai târziu de Adrian
Păunescu pentru a-i solicita lui N. Ceaușescu o audiență. Căderea în
dizgrație, deși dureroasă, nu i-a știrbit cu nimic dorința de a-și
recâștiga statutul de poet de curte. Cuprins de o „tristețe sinucigașă”,
supus unor hărțuiri constante, lipsit de dreptul de a publica și de a-și
face auzită vocea, poetul nu-și pierduse speranța că secretarul general
îi va acorda iertarea. Scrisoarea era însoțită de un poem, Vă
mulțumesc! ale cărui versuri fuseseră inspirate de cuvântarea lui N.
Ceaușescu din 6 februarie 1986: „Întreg al Dumneavoastră, așa mă simt
din nou/Că de minciuni și falsuri ființa mi-e sătulă/Vă mulțumesc de
toate, Cinstit și bun Erou,/Renaște-n mine însumi și ultima celulă./
(…)/De-aici, din umilința la care sunt constrâns,/Chiar dacă nu am
dreptul propriei mele arte,/Bolnav, hulit și singur, cu ochii arși de
plâns/Am să vă fiu ostașul cinstit până la moarte/(…) Îndoliat de rele,
acum mă nasc din nou,/Slujindu-mi cu credință, după putere, țara/Vă
mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou/Din Geniul Dumneavoastră,
208
ca un fertil ecou/Să vină Adevărul, să vină Primăvara” . Devoțiunea
lui Adrian Păunescu dusă la extrem nu a rămas nesancționată de Virgil
Ierunca care a definit cum nu se poate mai potrivit în „Antalogia
rușinii“, rubrică ținută periodic în presa exilului, servilitatea
personajului și anvergura oportunismului: „Adrian Păunescu e ca un
stahanovist de altădată: sparge norma adulării și ceilalți sunt obligați
209
să urmeze inflația de epitete“ .
207
208
Ibidem, dosar 101/1986, ff. 9-10.
209
Apud Gabriel Andreescu, Existența prin cultură. Represiune, colaboraționism și
rezistență intelectuală sub regimul comunist, Iași, Polirom, 2015, p. 40.
CAPITOLUL VI.
STRICT CONFIDENȚIAL
Denunțurile au fost o categorie aparte de documente în masa

scrisorilor centralizate de Secția Scrisori și Audiențe. Autoritățile i-au
încurajat periodic pe cetățeni să denunțe fenomenele negative din
societate, oriunde s-ar fi produs ele, să nu-și piardă spiritul de
vigilență și să urmărească cu atenție îndeplinirea indicațiilor venite
de sus. De buna lor executare depindea mersul înainte al societății
spre comunism, iar partidul dorea să-i responsabilizeze pe cetățeni
pentru atingerea unor obiective atât de înalte. Campaniile din
„Scânteia”, reportajele televizate, emisiunile radiofonice ilustrau
cazurile cetățenilor vigilenți care nu se temeau să denunțe, să critice
și să ceară pedepsirea celor care încălcau cu bună știință normele
eticii și echității socialiste.
„Dușmanului de clasă”, termenul generic folosit în retorica
denunțurilor din anii ’50, i-a luat locul un personaj colectiv mult mai
1
complex, rezultat al condițiilor existente în societatea socialistă . El a
fost depozitarul complicităților ascunse, al traficului de influență și al
afacerilor ilegale care au cuprins ca într-o pânză de păianjen întreaga
construcție socialistă. Apărarea disciplinei legii, a normelor care
reglau buna funcționare a societății au fost declarate o prioritatea
pentru toți locuitorii României socialiste. Educația cetățenească s-a
fundamentat pe cultură a denunțului, cu care cei mai mulți erau deja
familiarizați. Maturizarea regimului a însemnat și o rafinare a
tehnicilor de control și manipulare a populației. Oamenii au răspuns,
individual și colectiv, îndemnurilor partidului de a-i denunța pe cei
care încălcau legalitatea socialistă. Temători însă, cei mai mulți
dintre cei care au scris denunțuri au preferat să se pună la adăpostul
1
Analiza denunțurilor pentru reglarea mecanismelor de funcționare a societății
staliniste se regăsește pe larg la Wendy Z. Goldman, Inventing the Enemy.
Denunciation and Terror in Stalin’s Russia, Cambridge, Cambridge University Press,
2011.
anonimatului. Scrierea unui denunț putea avea consecințe

neașteptate pentru cetățeanul cinstit și onest, pus în slujba binelui.
Realitate pe deplin cunoscută de cei care se declarau apărători ai
legalității socialiste sau critici ai realităților economice în care erau
obligați să trăiască.
Semnate sau anonime, rolul lor a fost de a semnala derapajele
din sistem, de a-i denunța pe funcționarii corupți sau pe cei care
îndrăzneau să critice partidul, de a reclama abuzurile și, nu în
ultimul rând, de a contesta deciziile arbitrare ale puterii. În cele mai
multe dintre cazuri, denunțurile erau scrise în numele apărării unor
principii superioare, care reglau buna funcționare a societății
socialiste și a căror încălcare nu era permisă. Un denunț era urmat de
declanșarea unei anchete care trebuia să confirme sau, dimpotrivă, să
infirme acuzațiile referitoare la cel/cei care deveniseră ținta unei
nemulțumiri. Directori de fabrici, președinți de CAP-uri sau IAS-uri,
profesori, medici, membri de partid cu funcții înalte, intelectuali, cei
din anturajul puterii sau oameni simpli s-au regăsit în cuprinsul
denunțurilor expediate de poporul conștient și vigilent.
Anonime și denunțuri
Fidelitatea și loialitatea față de conducerea partidului erau
probate mai ales atunci când autorul unui denunț nu-și ascundea
identitatea. Cazuri însă foarte rare. Revoltat de „afirmațiile
dușmănoase” ale președintelui ONT, Gh. Teodorescu, Petrachi
Trofin, vicepreședinte al aceleiași instituții, afirma că era o „datorie
de onoare” să-l informeze pe Ceaușescu asupra conținutului unei
discuții în care erau dezvăluite informații compromițătoare
referitoare la relațiile de la vârful puterii: „A afirmat că după ce a fost
aleasă noua conducere au început să fie înlăturați o seamă de
tovarăși cu mari merite în trecut. Spunea că Ceaușescu procedează în
această problemă cu multă dibăcie. Drăghici cunoaște multe lucruri
din timpul în care trăia Gheorghiu-Dej de care nu sunt străini nici
alții din conducerea partidului și că s-ar fi luat și alte măsuri
împotriva lui Drăghici dacă acesta nu ar cunoaște anumite lucruri și
despre Ceaușescu. Comportarea lui Ceaușescu față de tovarășii cu
2
merite în trecut este lipsită de respect și atenție” . Conștiința
partinică l-a obligat pe Petrachi Trofin să apere partidul și să-l
denunțe pe cel care discredita în mod voit conducerea superioară.
Nu știm dacă Gh. Teodorescu și-a mai păstrat funcția în urma
denunțului. Potrivit informațiilor din scrisoare, el părea să fi fost
apropiat de Gheorghiu-Dej, ceea ce explica cunoașterea acestor
detalii.
Într-un alt caz, Mihalache Marinache, fost consilier juridic la
Institutul de Proiectări Metalurgice, îl denunța, în 1971, pe Ilie
Murguleț, președinte al Consiliului Național al Cercetării Științifice,
că abuzase de funcție pentru a distribui preferențial patru
apartamente alocate institutului. Important în această scrisoare nu
este neapărat obiectul denunțului, care s-a dovedit a fi în cele din
urmă nefondat, ci mecanismul care a pus în mișcare resorturile
conștiinței dreptății și ale adevărului partinic. Din postura sa de
„cetățean modest al patriei”, petentul semnala orice „neajuns în
muncă” și orice „faptă urâtă”. Veghetor al respectării „purității
rândurilor partidului”, pentru Mihalache Marinache era o datorie de
onoare să avertizeze conducerea asupra unor deficiențe care puteau
să aibă consecințe foarte grave. Menținerea în sistem a unor
elemente burgheze sau mic burgheze, încălcarea egalității statuare
prin favorizarea unor membri de partid erau, în opinia sa, practici
neconforme cu principiile socialiste: „Nu pot încheia această
scrisoare fără a-mi exprima nerăbdarea de a vedea traduse în viață
măsurile prevăzute în ultimele documente de partid cu privire la
înlăturarea diferențierii prea mari de trai între conducători și
conduși, diferențiere, care așa cum v-am arătat și în celelalte scrisori,
a contribuit și va mai contribui, dacă va mai fi menținută, la frânarea
3
elanului de muncă a milioanelor de salariați din patria noastră” .
Din pură indignare și fără să fi suferit vreo nedreptate, „I.F.”
expedia, în februarie 1971, o anonimă prin care denunța compor-
tamentul abuziv și imoral al unor înalți funcționari din Ministerul
Justiției, cu deplina complicitate a adjunctului Secției CC al PCR, C.
Vasiliu. Poziția acestuia era pusă sub semnul întrebării: „Cum a ajuns
2
3
Ibidem, dosar 162/1971, 16.
așa de sus, pentru care merite, nu știu, simt doar că nu este ceva în
regulă, că nu acolo îi este locul pe care-l merită. I se potrivește bine
porecla dată de tov. Cornescu de la Tribunalul Suprem, de «Iago» din
justiție.(…) Acestui om căruia îi plac femeile și băutura, care atunci
când face chef îi place să facă și scandal, care frecventează barurile
4
(…)” . Date fiind toate aceste abateri, „I.F.” își exprima îndoiala
asupra capacității celor incriminați de a se pune în slujba justiției și
adevărului.
Moravurile îndoielnice au făcut obiectul unui amplu denunț
semnat de „un grup de muncitori de la combinat” adresat lui
Dumitru Coliu, membru al CC al PCR, prin care era denunțat
comportamentul abuziv al prim-secretarului județului Timiș, Ilie
Făsui. Rețele de influență, afaceri amoroase încurcate, o soție
autoritară și obișnuită să trăiască într-un lux orbitor, erau numai
câteva acuzații dintr-o listă foarte lungă. Grupul anonim indignat
cerea intervenția autorităților și declanșarea unor anchete care să
conducă la stabilirea adevărului: „Toată lumea știe că nevasta
dirijează toate în acest oraș, iar el o ascultă de frică pentru că l-a
prins cu mai multe femei, dar este interesul ei să tacă că astfel pierde
tronul și toate condițiile pe care le are la ora actuală și pe care nu le
merită. Un astfel de element conduce județul, este în comitetul
5
central supleant, ce rușine, se poartă urât cu lumea, ce rușine” .
Depunerea candidaturii pentru alegerea într-o funcție superioară
de partid a mobilizat conștiințele celor mulți. Un grup de membri de
partid din județul Arad aflaseră cu regret că inginerul Pascu Zimbran,
prim-vicepreședinte al Consiliului Popular, fusese propus să facă parte
din comisia de control a partidului. O numire cât se poate de
neinspirată, întrucât cel în cauză trata oamenii de la „mare înălțime”,
nu le asculta doleanțele, era viclean și patrona o adevărată rețea de
influență: „Ne întrebăm cum ar putea sta în același rând un astfel de
om cu cei mai buni fii ai partidului și poporului, pentru care motiv
propunem să se revadă alegerea lui în organele centrale de partid la
6
Congres (al X-lea, n.n.)” . Propusă ca delegat la al X-lea Congres,
4
Ibidem, f. 26.
5
Ibidem, f. 30.
6
Ibidem, f. 37.
Florența Munteanu, secretar al comitetului de partid la fabrica textilă

din Pitești, a stârnit o adevărată furie în sânul „masele de salariați și
comuniști”. În cazul ei, erau dezonorante apartenența la o familie cu
un trecut legionar și comportament imoral: „Rugăm din suflet lipsiți
7
partidul de acești lingușitori care sunt buni numai de rânjit” . În același
registru intra și Titus Popovici, a cărui candidatură pentru Comitetul
Central i-a nemulțumit vecinul, care acuza grave deficiențe de
comportament ale scriitorului în societate, ceea ce nu-l recomanda
pentru o funcție atât de importantă: „Titus Popovici nu înțelege
conviețuirea dintr-un bloc nici din punctul de vedere al liniștii, orga-
nizând petreceri zgomotoase până în zori, care împiedică liniștea în
8
apartamentul meu și speriindu-mi copii noaptea în acest mod” .
„În mod cinstit, fără ură și patimă” era semnalat și cazul lui
Dumitru Simulescu care ocupase mai multe funcții importante în
structurile de stat, precum cea de ministru al Transporturilor și de
prim-vicepreședinte la UCECOM. Desemnarea sa ca delegat la
lucrările Congresului al X-lea era o gravă eroare care trebuia
numaidecât îndreptată pentru a fi păstrată puritatea rândurilor parti-
dului. Încredințat că Ceaușescu, „conducător iubit de adevărații
comuniști”, va interveni, petentul anonim solicita ștergerea
9
demnitarului de pe liste .
Nici Valter Roman, director al Editurii Politice, nu a fost cruțat
de critica celor care lucrau în subordinea sa. Pe adresa Congresului
sosea, în august 1969, un denunț semnat de Gheorghe Alexandru,
Vasile Gheorghe și Gheorghe Gheorghe, prin care semnatarii își
exprimau rezervele cu privire la numirea acestuia în organele
superioare ale partidului. Cei trei acuzau că Valter Roman nu
respectase nici criteriile sociale și nici pe cele naționale atunci când
selectase redactorii Editurii Politice. În rândul lor nu se regăseau
redactori care să provină din rândul clasei muncitoare, iar
compoziția națională nu era, de asemenea, respectată, fiind preferați
etnicii evrei în dauna celor români. Producția editorială suferise în
urma deciziilor arbitrare ale directorului, fiind aleși colaboratori și
7
Ibidem, f. 38.
8
Ibidem, f. 42.
9
Ibidem, f. 53.
autori preferențiali, ceea văduvise contribuția românească la

cunoașterea filosofiei marxiste, economiei politice, istoriei, esteticii și
eticii: „Suntem pe deplin conștienți de natura delicată a unora din
aspectele arătate, dar credem că ele pot fi abordate și rezolvate în
spiritul politicii partidului și statului nostru, al echității și dreptății
sociale, pornindu-se de la faptele obiective și consecințele lor.
Declarăm că nu ne animă decât dorința de a se îndrepta o stare de
lucruri anormală și că apreciem și stimăm pe toți oamenii muncii din
10
rândurile naționalităților conlocuitoare” . Situația Editurii Politice a
fost discutată abia la 26 aprilie 1973, în ședința Secretariatului CC.
Secretarul general se declara nemulțumit de activitatea editorială și
constata cu „stupoare” că editura publicase „lucrări neesențiale”: „Eu
vreau să atrag atenția – este drept, cam de multișor, adică acum vreo
7 sau 8 ani – (…) că de pe atunci se purtau niște discuții în două
probleme: în primul rând, în ce privește cadrele, și în al doilea rând,
11
munca de partid, de educație din cadrul editurii . „Structura pe
naționalități” l-a nemulțumit și pe Cornel Burtică, care solicita
respectarea acestui criteriu în recrutarea redactorilor. După acest
episod, Valter Roman a intrat într-un con de umbră. Nemulțumirile
mocnite s-au acumulat constant, iar motive erau destule. De la
creșterea chiriei imobilului în care locuia la neivintarea sa la
ședințele Comitetului Central, ceea ce îl punea într-o „situație
delicată”. Din această cauză, Valter Roman îi semnala lui Ceaușescu
că Editura Politică era împiedicată „să reflecte cu operativitate și la
nivel corespunzător problemele ce se pun în fața partidului, a țării”:
„Vă rog, iubite, tovarășe Ceaușescu, de a da dispoziții celor în drept
12
ca să nu «uite» și invitarea directorului editurii partidului” .
10
Ibidem, ff. 56-57.
11
Stenograma ședinței Secretariatului CC al PCR din 26 aprilie 173. Ibidem, dosar
77/1973, f. 39 și urm.; vezi și „Sinteza concluziilor privind activitatea Editurii Politice
în perioada 1966-1972”, ff. 78-85.
12
Ibidem, dosar 203/1978, f. 41. Un an mai târziu, cu prilejul celui de-al XII-lea
Congres al partidului, Valter Roman expedia o scrisoare din partea Editurii Politice
prin care îl asigura pe Ceaușescu că „vom face totul pentru a da o nouă calitate
muncii noastre, de editori comuniști, pentru a publica noi lucrări necesare ridicării
conștiinței socialiste și a creșterii combativității a membrilor partidului (…)”.
Ibidem, dosar 122/1979, ff. 25-26.
Congresul era cea mai bună ocazie pentru purificarea rândurilor

partidului, realitate înțeleasă pe deplin de cei care-și reclamau
superiorii. Un astfel de denunț venea și din partea unui funcționar al
Ministerului Învățământului care, în preajma Congresului, s-a decis
să-și demaște ministrul fost legionar „înverșunat”, afirmații care
puteau fi confirmate cu „dovezi concludente, probe temeinice și
elocvente”: „Din postul de răspundere pe care-l ocup și în calitate de
comunist devotat partidului și pătruns de morala noastră proletară
13
simt că nu mai pot tăcea” . Petentul reclama că ministrul Ștefan
Bălan instituise o rețea a mitei prin cumpărarea posturilor, încurajase
constituirea unor rețele de influență și blocase activitatea ministe-
rului. Petentul anonim sugera o „cotitură” în activitatea ministerului
prin numirea unor persoane responsabile: „Am socotit absolut
necesar să înfățișez aceasta, întrucât cred că situația actuală de la
Ministerul Învățământului e intolerabilă și imperativul moral al
partidului impune un remediu grabnic, având în vedere mai ales
14
întrunirea apropiată a Congresului nostru” .
În dorința de a da cât mai multă greutate informațiilor pe care le
furnizau partidului, dar mai ales pentru că știau care erau
consecințele unei astfel de acuzații, anonimii vigilenți au folosit
adeseori apartenența la Mișcarea Legionară ca principal argument al
denunțului lor. Numirea lui Teodor Stana ca delegat al jud. Bihor la
lucrările Congresului al X-lea a provocat un strigăt de disperare din
partea unui „grup numeros de cetățeni ai Republicii Socialiste
România”, care solicita Comitetului Central să nu admită „săvârșirea
unei crime față de PCR, față de clasa muncitoare, față de mișcarea
15
comunistă internațională” . Teodor Stana era acuzat că și-a ascuns
13
14
Ibidem, f. 61v.
15
Ibidem, f. 72. Vezi și denunțul adresat lui Constantin Manea, în aprilie 1987, de un
„colectiv de bătrâni” din comuna Poiana Mărului, jud. Brașov, care acuzau existența
unei vaste rețele legionare ce se infiltrase în structurile de conducere locale: „(…)
Unde este dreptatea noastră dacă astfel de elemente ne conduc? (…). Noi așteptăm
vești bune și rezultate luminoase atât pentru noi, cât și pentru partid”. Ibidem,
dosar 115/1981, ff. 27-31. De legături suspecte cu cercurile legionare era acuzat într-un
denunț anonim asumat de un „grup de vechi comuniști din Prahova” și ministrul
Agriculturii, Gh. Teșu, care patrona la Ploiești, prin familia sa, o rețea de trafic cu
trecutul legionar, incompatibil cu prezentul comunist. Nici Ștefan

Pascu, rector al Universității din Cluj, nu a fost scutit de acuzația de
legionarism. Denunțul a venit din partea unui coleg de breaslă,
Simion Pop, profesor de economie politică la Facultatea de Filosofie a
Universității din București. Numirea lui Ștefan Pascu ca delegat la
Congresul al X-lea i-au redeșteptat lui Simion Pop amintiri dureroase
privind activitatea fascistă a celui incriminat: de la publicistica în
presa de dreapta („articole și studii cu conținut xenofob”) la
recrutarea de voluntari pentru „batalioanele Iuliu Maniu”: „Prin o
astfel de alegere se aduce o profanare la adresa comuniștilor care au
căzut victime fascismului, o sfidare a comuniștilor care au luptat în
ilegalitate și o nesocotire a principialității revoluționare de care este
16
călăuzit Partidul Comunist Român” . Și rectorul Academiei „Ștefan
Gheorghiu”, Ion Stoian, s-a aflat în mijlocul unui amplu denunț
adresat lui N. Ceaușescu de membrii corpului didactic, care acuzau
„aspectele negative” ale conducerii instituției: „Tov. Stoian Ion are o
atitudine de desconsiderare față de cadrele didactice, lucrează, de
unul singur, dă dispoziții și ia măsuri arbitrare fără să se consulte cu
comuniștii din rectorat (…) este îngâmfat, plin de el, aduce injurii și
17
bruschează oamenii (…)” . Nu știm în ce măsură acest denunț a
scurtat mandatul lui Ioan Stoian la conducerea „uzinei de
propagandă” a partidului, dar în 1971 era numit ambasador în
Albania. Pentru Teodor Huidu, asistent la Facultatea de Matematică
Mecanică a Universității din București, posibila numire a acad.
Grigore Moisil ca delegat la congres era nepotrivită cu linia
partidului, deoarece cel din urmă avusese cu diferite ocazii păreri
care nu numai că nu coincideau cu linia partidului, dar chiar aveau
18
un „iz reacționar” . Denunțului nu i s-a dat curs deoarece
academicianul nu figura pe listele congresului.
cereale și animale: „Nu știm dacă facem bine, dar vă rugăm să iertați dacă nu putem
fi de acord ca legionarii criminali ai patriei să-și trimită neamurile până în Comitetul
Central și în conducerea statului”. Ibidem, dosar 91/1982, f. 13v.
16
Ibidem, f. 76.
17
Ibidem, f. 110.
18
Ibidem, f. 117v.
Adversitățile profesionale și antipatiile au alimentat, de

asemenea, apetența de a scrie denunțuri. Nedreptățită de redactorul-
șef al „României Literare”, Nicolae Breban, care refuzase să-i publice
piesele de teatru, Iulia Petrescu a ales să se adreseze Congresului al
X-lea în speranța că abuzul va fi îndreptat, iar cei responsabili
sancționați. Numirea lui Breban în structurile superioare ale
partidului ar fi fost o eroare, Iulia Petrescu cerând reanalizarea
dosarului de candidatură. Potrivit petentei, generația tânără de
scriitori era împiedicată să se afirme din cauza monopolului pe care
acesta îl exercita asupra redacției „României Literare”: „Datorită unor
oameni ca N. Breban acestui «nou val» nu i se dă posibilitatea
confruntării cu cititorul, silind un număr mare de tineri scriitori să se
lovească în munca lor de același perete de reavoință de care m-am
19
lovit și mă lovesc în continuare și eu” . Înlăturarea lui Breban de la
conducerea „României Literare” s-a produs în 1971, dar nu ca urmare
a denunțurilor scriitorilor împiedicați să se afirme, ci a poziției critice
față de programul ideologic al partidului.
Totodată, congresul putea fi folosit și ca o tribună de la care se puteau
exprima nu numai laude, ci și critici. Recuperat după o perioadă petrecută
la Canal, veteranul Gheorghe Cristescu, care deținuse primul funcția de
secretar al PCR, părea să nu fie mulțumit de direcția în care se îndrepta
țara sub conducerea lui N. Ceaușescu. Aflat în vacanță la Călimănești, Gh.
Cristescu intenționa să-și facă cunoscută poziția în timpul lucrărilor
Congresului. Pentru a preîntâmpina un gest necugetat, Clement Hoiman,
membru de partid din perioada ilegalității, informa precipitat autoritățile
că „în telegrame și scrisori vrea să ponegrească lucrările Congresului al X-
lea, precum și politica partidului nostru în general, lucru pe care el l-a mai
20
făcut în cursul acestui an trimițând scrisori în diferite țări capitaliste” .
Clement Hoiman nu era la primul apel pe care-l adresa autorităților de
partid. Pentru activitatea sa ilegală solicita să i se acorde pensie de merit,
să fie decorat cu prilejul sărbătoririi celei de-a 25-a aniversări a eliberării
țării și, nu în ultimul rând, la festivitățile organizate de 23 august să fie
21
invitat la tribuna oficială împreună cu soția
19
Ibidem, f. 94.
20
Ibidem.
21
Ibidem, CCP‫ל‬Documente interne, dosar 3/1969, f. 139.
Oameni mici și oameni mari s-au găsit prinși în plasa

denunțurilor anonime: mica corupție, afaceri amoroase, trafic de
influență, acumularea de averi, încălcarea moralei socialiste. Care au
fost însă motivațiile care s-au aflat în spatele denunțurilor anonime?
Ce au sperat cei care le-au expediat? Invidia, lăcomia, conflicte
personale, istorii de viață zbuciumate au alimentat această
corespondență specială. Anonimele au pus în mișcare mecanisme de
supraveghere și control ale vieții celor incriminați. Erau minuțios
analizate trecutul politic, studiile, activitatea în cadrul partidului
(pentru membrii de partid), atitudinea față de regim și, nu în ultimul
rând, investigată fapta pentru care fusese denunțat. În cele mai multe
dintre cazuri, informațiile din scrisori se confirmau, dar existau și
situații în care comisiile de anchetă constatau că acuzațiile erau
nefondate. Interesante sunt denunțurile așa-zis dezinteresate. Cei
care le scriau precizau de la bun început că nu doreau beneficii, nu
existau motive personale, nu se plângeau de nimic, dar situația
generală îi obliga la un gest extrem: „Cunosc niște lucruri foarte
serioase și deosebit de importante care vă privesc. Și pentru că
nutresc sentimente de profundă prețuire și respect pentru persoana
dumneavoastră, pentru munca pe care o depuneți și rolul pe care îl
22
aveți, trebuie să vă împărtășesc ceea ce știu” . În speranța că vor
atrage atenția asupra lor, astfel de petenți nu dezvăluiau ceea ce știau
sau pretindeau că știu.
Frământați de „indignare și de ură”, un grup de muncitori de la
Exploatare și Reparații Utilaje din cadrul Întreprinderii de
Construcții Industriale și Montaj Brașov hotărâseră să denunțe
„faptele mârșave și de netolerat” ale șefului secției, Iacob Borda. Lista
lungă a abuzurilor invocate de cei nemulțumiți se înscria într-un
tipar comun al practicilor gestionării puterii într-o unitate socialistă:
trafic de influență, comportament autoritar și discreționar („a
instaurat un climat de lucru prin înjurături birjărești, stări de
neurastenie, teroare, intrigi și șicane”), favoritism, nerespectarea
normelor de producție, acumulare de venituri. Sesizarea era un act
de curaj pe care grupul înțelegea să și-l asume, însă rezultatele
22
Ibidem, Secția Cancelarie, dosar 201/1973, f. 105.
depindeau de reacția rapidă și protecția autorităților: „Toți tovarășii

care au participat cu curaj la această sesizare vă roagă în mod solemn
a nu divulga sub nici un motiv identitatea lor (chiar dacă se vor
descoperi) nici după terminarea cercetărilor, întrucât acești oameni
lipsiți de scrupule și cu tentacule extrem de intime ar atrage
represalii sângeroase împotriva unor oameni cinstiți, care vor să
participe și ei chiar la o scară mai redusă la curățirea climatului etic-
social de acești nimicitori ai avutului obștesc. (…) Ne exprimăm
încrederea că cele cerute de noi vor fi respectate întocmai, că ne veți
apăra în cazul în care vom fi descoperiți, prin însăși conținutul
23
sesizării și că acești «rozători» își vor primi răsplata cuvenită” .
Spaimele unei conspirații externe, dar și influențele discursului
naționalist, au alimentat, de asemenea, denunțurile. În februarie
1972, Secția Propagandă investiga conținutul unei scrisori anonime
prin care se atrăgea atenția că serbarea tradițională „Purim Bal” a
Federației Evreiești era „un mijloc de atragere a tineretului evreu
pentru mișcarea sionistă”. Alexandrina Găinușă a dispus în urma
anchetei că, „având în vedere faptul că la pregătirea și desfășurarea
serbării au participat și membri de partid și membri BOB din Teatrul
Evreiesc considerăm necesar ca în adunările de partid să se discute
24
mai mult despre trăsăturile eticii morale ale comuniștilor” .
O situație explozivă era semnalată printr-o anonimă la
Departamentul Cultelor, în fruntea căruia fusese numit Ion Roșianu,
fiul unui fost ilegalist. Scrisoarea acuza comportamentul discreționar
al șefului departamentului (crize de isterie, intrigă, teroare etc.), dar
și deteriorarea relației dintre culte și instituțiile statului: „Dacă statul
are nevoie de un conducător la culte care este bolnav mintal, agitat,
paranoic, schizofrenic care să ducă de râpă tot ceea ce s-a realizat pe
23
Ibidem, dosar 174/1972, f. 218. Interesantă, de asemenea, este argumentația cu care
se deschidea denunțul: „Nimănui – indiferent cine este el – nu-i este nimic permis
ca abuzând de funcție sau poziția socială pe care o are să-și creeze avantaje
materiale, egoiste, sfidând fără niciun pic de jenă și rușine, efortul extraordinar ce se
depune de întreaga colectivitate socialistă pentru un trai mai bun, demn și
îmbelșugat. Este un adevărat vampir acela, care profitând de marele umanism al
colectivității noastre, să sugă aidoma unei lipitoare din averea obștească, ignorând
cu cinism interesele majore ale tuturor oamenilor muncii”. Ibidem, f. 210.
24
linie de culte, atunci să fie lăsată situația tot așa. În caz contrar să se
ia măsuri de urgență. Comuniștii și personalul din departament stă la
25
dispoziție pentru a da toate lămuririle necesare” . Scrisorile anonime
s-au înmulțit, iar Ion Roșianu le-a pus pe seama „atmosferei
necorespunzătoare” create ca urmare a încercărilor sale de a
26
disciplina angajații direcției .
„Cu durere în suflet și cu indignare” a reacționat și inginerul
Nicolae Iordachi, în septembrie 1973, cu origine socială sănătoasă,
angajat al Secției Gospodăriei de partid, care își denunța unul dintre
colegi pentru comentariile defavorabile la adresa Elenei și a lui N.
Ceaușescu: „Astăzi când vă bucurați de stima și prețuirea întregului
neam românesc, se găsește printre noi un inginer pe nume Mircea
Solomon, care profitând de încrederea și bunăvoința ce ați
manifestat-o față de dânsul, își permite să comenteze într-un mod
foarte defavorabil discuțiile intime la care a participat cu dvs. și cu
stimata tovarășă Elena Ceaușescu și să prezinte în mod denaturat
unele probleme legate de reședința dvs., unor oameni care au alte
27
preocupări” . El solicita o confruntare astfel încât Solomon să tragă
„învățămintele necesare”.
Adversitățile personale au fost o altă sursă pentru scrisorile
anonime. „Un grup de colegi mâhniți” de la Spitalul Fundeni îl
denunța, în 1979, pe Ion Orha, medic primar și șef de secție, că făcuse
uz de „relații neprincipiale” pentru a avansa în carieră, plecase cu
burse în străinătate, cultivase relații în cercurile înalte ale puterii, își
cumpărase bunuri scumpe (case, mașini) și ducea o existență
extravagantă, care venea în contradicție cu austeritatea impusă de
regim. Autorii scrisorii cereau analizarea sesizării cu mult simț de
răspundere și discernământ politic: „Noi știm cu toții că la ora
actuală în țara noastră se desfășoară o vastă campanie împotriva
acelora care au dobândit în mod ilicit și necinstit o serie întreagă de
25
Ibidem, dosar 191/1972, vol. I, f. 83. Scrisoarea era însoțită și de o baladă intitulată
Balada nebunului de la culte: „(…) Eu sunt Roșianu/Cu nume sonor și răsunător/Am
condus cultura/Si-am dat-o de-a dura/Am condus și arta/Lovind-o năpasta/Am fost
diplomat/Și m-am înecat/Și-acum am venit/Chiar aici la culte/Să-ncurc probleme
multe”. Ibidem, f. 85.
26
Ibidem, Secția Organizatorică, dosar 1/1979, ff. 1-2f/v.
27
28
bunuri materiale și care sfidează societatea noastră socialistă (…) .
Fără îndoială că nu principiile eticii și echității socialiste provocaseră
mâhnirea celor care inventariaseră cu foarte multă atenție bunurile
șefului de secție.
În aprilie 1981, pe adresa Comitetului Central sosea o informare
prin care se arăta că într-una din unitățile militare din Capitală
existau „manifestări nesănătoase” ale unor cadre militare care făceau
„afirmații negative, pur dujmănoase” la adresa conducerii partidului.
Afirmațiile „dujmănoase” se refereau la condițiile economice,
problemele aprovizionării, fuga după alimente și statul la cozi,
ascensiunea Elenei Ceaușescu: „De ce ridică toată lumea pe nevastă-
sa la rang de om de știință, academician, doctor, inginer, când și
29
unde a făcut această femeie neștiutoare de carte studii?” Din
postura lor de „oameni cinstiți”, autorii denunțului doreau în primul
rând pedepsirea celor pe care îi incriminau și nu construirea unei
30
comisii de anchetă care să încerce să le descopere identitatea .
„Strict confidențial” reclamase în mai multe rânduri „o stare de
fapte anticomuniste” și tipograful zețar Eugen Potopea din Cluj-
Napoca. La 29 septembrie 1981, revenea cu un nou memoriu, în care
28
29
30
Este de altfel o cerere care se regăsește în denunțurile anonime, mai ales în cele
colective, ceea ce indică faptul că sancțiunile se abăteau în cele mai multe dintre
cazuri asupra denunțătorilor. Era și cazul unui denunț colectiv venit de la Fabrica de
confecții din Sighișoara din partea unor muncitori care reclamau impunerea unor
amenzi pentru neonorarea unor comenzi de cămăși pentru export. Ei acuzau și
planurile fictive, traficul de influență, favorizarea celor cu relații, abuzuri și furturi:
„Să nu uităm că Polonia a ajuns în situația de astăzi tocmai din aceste motive. Iar la
noi să nu uităm cazul Piatra Neamț. Noi avem toată încrederea în dvs. că veți
interveni imediat, dar nu prin jud. Târgu Mureș. Suntem convinși că ne veți face
dreptate și că cei vinovați își vor primi pedeapsa cuvenită. Până la elucidarea cazului
vă rugăm nu deconspirați actuala scrisoare, deoarece în primul rând se va căuta cine
a făcut această scrisoare și nu cine este vinovatul. Pâinea noastră e și așa grea și nu
vrem să fim dați afară. (…). Noi știm că această mafie este puternică, dar partidul
știe să ia măsuri eficace și imediate cu puterea nemăsurată a dreptății”. Dar comisia
de anchetă nu a fost trimisă, ceea ce i-a determinat pe muncitorii anonimi să revină
cu o altă scrisoare mult mai detaliată, în care erau descrise modalitățile prin care
administratorii fabricii se îmbogățeau, iar amenzile urmau să fie plătite de cei care
lucrau în fabrică. ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 115/1981, ff. 98-
100f/v, 149-154f/v.
semnala „sabotaje la adresa producției (…) pentru motive și scopuri

personale înguste”, care păgubiseră Cooperativa Electromagnetica și
Arta-Decorativă din Cluj Napoca cu peste o jumătate de milion de
31
lei . Demersurile sale repetate au avut drept consecință desfacerea
disciplinară a contractului de muncă, un motiv în plus pentru ca
petentul să ceară o anchetă corectă și reîncadrarea în producție.
Hățișul administrației locale l-au obligat să se deplaseze la București
pentru a depune personal la CC un nou memoriu: „Ce spuneți
tovarășe Nicolae Ceaușescu acest mod de rezolvare a sesizărilor,
reclamațiilor și propunerilor oamenilor muncii desfășurat sub
semnul calității comuniste de membri și activiști de partid,
corespunde cu politica propagată și difuzată de conducerea de partid
32
și de stat a țării noastre?” . Ajuns într-un moment de cotitură al
existenței sale, Eugen Potopea considera că elucidarea situației sale și
reîncadrarea în muncă ar fi dovedit într-adevăr existența principiilor
„sincerității, dreptății, echității sociale”.
Reglementările speciale referitoare la cei care aveau rude în
străinătate au dus la spargerea coeziunii familiilor și inducerea
sentimentului de teamă în sufletele celor rămași în țară. În ciuda
declarațiilor de atașament, aceștia deveneau nesiguri pentru regim, care
înțelegea să-i pedepsească pentru plecarea rudelor. Într-o situație
delicată s-a aflat și George Ivașcu care, în noiembrie 1981, a trebuit să
explice circumstanțele în care fiica sa alesese să plece în străinătate. O
evadare care putea să determine înlocuirea sa de la conducerea
„României literare”. Consecințele puteau fi deosebit de dure, iar George
Ivașcu a încercat să explice din postura de „părinte frustrat” că nu
contribuise în niciun fel la decizia pe care o luase fiica sa: „Iată, Mult
Stimate Tovarășe Secretar General, un foarte trist adevăr pe care
consider de datoria mea a vi-l aduce la cunoștință: atât ca reflex al
sentimentului de părinte frustrat în dreptul său de a-și apăra de la
rătăcire copilul pe care l-a ocrotit atâta vreme; cât și ca reflex al totalei
nedumeriri că tocmai organele de resort ce mi-au făgăduit în mod
repetat de a-mi fi de ajutor în strădania mea s-au putut lăsa induse în
eroare (…) și au înlesnit, totuși, un asemenea fapt pentru motive pe care
31
Ibidem, dosar 115/1981, f. 139.
32
eu, cel puțin, nu mi le pot imagina decât în afara principiilor pentru care
am fost și rămân ferm atașat, ca militant cinstit și devotat al partidului
33
încă din 1935, ca fiu credincios al Patriei” .
Apărarea secretului de stat era adeseori invocată pentru
schimbarea din funcțiile de conducere și trimiterea în posturi
periferice. Într-o situație asemănătoare s-a aflat și Eugen Mihail,
geolog principal la Rompetrol, cu bogată experiență profesională în
străinătate, care în septembrie 1982 acuza blocaje administrative din
cauza sorei plecată temporar în Franța. Pentru a nu-i fi periclitată
cariera, Eugen Mihail o denunțase la Ministerul de Interne, solicitând
organismelor de resort ca acesteia să-i fie interzisă ieșirea din țară:
„În vara anului 1981, când a fost în țară, am solicitat organelor
Ministerului de Interne s-o împiedice să plece din nou din țară,
34
exprimându-mi dezacordul în scris” .
În alte denunțuri erau semnalate abuzuri ale secretarilor județeni
de partid, afaceri de corupție, comerț ilicit cu bunuri și alimente sub
titlul „tendințelor de căpătuială”. Infracțiunile economice, traficul de
influență, corupția puneau la grea încercare conștiința membrilor
cinstiți ai partidului care se vedeau obligați să denunțe, sub protecția
anonimatului stări, de lucruri foarte grave, care afectau bunul mers al
35
societății socialiste . Un ofițer care activa în Consiliul de Securitate
era denunțat de „un grup de colegi de la același loc de muncă” că
intenționa să plece în RFG și avea relații cu cetățeni străini: „În urma
33
Textul scrisorii în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 115/1981, ff. 81-
82. Și însemnarea lui Livius Ciocârlie din jurnal: „La București, zice C.U., agitație
mare. Se așteaptă schimbarea lui Ivașcu de la România literară, din cauza fetei
fugite, există temeri să nu fie pus un săptămânist”. Livius Ciocârlie, op.cit., p. 303.
34
35
Vezi și denunțul anonim din 5 noiembrie 1982, adresat Elenei Ceaușescu, de un
grup de „comuniști adevărați” din comuna 30 decembrie, jud. Giurgiu, care acuzau
că directorul Alexandru Ienciu abuza de relația de rudenie cu familia Ceaușescu,
instaurând în localitate o „adevărată monarhie ardeleanească” prin angajarea
tuturor rudelor și prietenilor: „(…) directorul Ienciu se ocupă de furturi și beții.
Considerăm că toate acestea le face cu bună știință pentru ca oameni simpli să-și
piardă încrederea în Omul Ceaușescu. Vă rugăm să ne ajutați cu competența de care
ați dat dovadă întotdeauna, să înlăturăm perdeaua care acoperă putregaiul, să
curățăm murdăria, și să instalăm demnitatea comunistă la locul ei, să putem gândi
curat și frumos așa cum o cere politica statului nostru”. Ibidem, dosar 83/1983, ff. 24-
25.
informării anterioare am crezut că se vor lua măsuri, dar nu s-a

întâmplat nimic. Se înțelege că cineva îl ocrotește. (…) Nu așteptăm
36
răspuns, vom vedea faptele. Noi am făcut numai o informare” . Ilie
Iliescu, „om al muncii din Ministerul Afacerilor Externe”, era
„indignat” de prezența în minister a lui Dumitru Mazilu, „plagiator”
și fals profesor universitar, care își datora poziția influenței fostului
ministru Ștefan Andrei. Ilie Iliescu cerea declanșarea unei anchete
37
care să dovedească adevărul afirmațiilor sale .
Și primul vicepreședinte al Capitalei, Nicolae Ganea, se afla în
centrul unei „informări” pentru „înșelarea bunei-credințe a tuturor
superiorilor pe orice linie de partid și de stat”. Cel în cauză era acuzat
de carierism, favoritism, oportunism, comportament abuziv și imo-
ral, cu un trecut politic compromițător legat de Mișcarea Legionară:
„Este afemeiat și bețiv, umblând în permanență în timpul serviciului
38
sub o ușoară stare de ebrietate” . Un dosar greu al acuzațiilor,
denunțătorii anonimi cerând intervenția grabnică a autorităților și
destructurarea rețelei patronate de N. Ganea. În finalul informării,
autorii anonimi se întrebau: „Nu poate fi pus în fruntea Capitalei un
39
adevărat comunist?”
Este un tipar comun care se regăsește în cea mai mare parte a
acestor denunțuri: se insistă asupra profilului moral al celui acuzat
(afemeiat, alcoolic, agresiv și violent), este protejat de cineva situat la
vârful puterii și protejează la rândul său pe alții din sistem, inevitabil
are un trecut politic dubios, fie prin legăturile de familie, fie ca urmare
a propriilor opțiuni de tinerețe, are un nivel de trai opulent (case,
mașini, haine scumpe, televizor color) și abuzează de funcția sa pentru
a-și construi rețele de influență. Nici guvernatorul Băncii Naționale,
36
Ibidem, f. 131.
37
Ibidem, f. 132. Zece ani mai târziu, acuzațiile de plagiat la adresa lui D. Mazilu erau
reluate de un alt funcționar din MAE, A. Dumitrescu. Vezi scrisoarea adresată
Elenei Ceaușescu în 1983, în Ibidem, dosar 83/1983, f. 10. De asemenea, și scrisoarea
Elenei Georgescu, contabilă în MAE, care solicita o anchetă în minister pentru a se
stabili condițiile în care D. Mazilu fusese promovat și trimis cu misiuni în
străinătate. Protecția oferită de Ștefan Andrei încălca normele și regulile avansării pe
post în minister. Ibidem, dosar 101/1986, f. 36.
38
39
Ibidem, f. 82.
Vasile Malinschi, nu a scăpat de denunț. În februarie 1976, comisiile de

control ale partidului s-au mobilizat pentru a verifica conduita morală
și civică a guvernatorului Băncii Naționale, care era acuzat de consum
excesiv de alcool și legături amoroase: „Nu numai că tov. Malinschi se
complace să aibă o viață morală necorespunzătoare, dar lucrurile de
agravează pe zi ce trece, ceea ce nouă ne dă mult de gândit și după
adânci reflectări și chibzuinți am hotărât să ne adresăm dumnea-
voastră. Căci nu este îngăduit nimănui să nesocotească principiile și
normele eticii și echității noastre socialiste care trebuie să carac-
terizeze întreaga muncă și viață a tuturor cetățenilor patriei noastre și
40
în primul rând a comuniștilor” . Ceaușescu a dispus ca V. Malinschi
să fie invitat la Comitetul Central și să i se transmită să-și revizuiască
comportamentul. Un an mai târziu, Malinschi era înlocuit din funcția
de guvernator al Băncii Naționale.
Scrisori către „tovarășa”

Încet, încet, la începutul anilor ’70 începea să se ridice și steaua
publică a Elenei Ceaușescu. Societatea a receptat importanța și
influența pe care aceasta o avea în aparatul de partid și de stat, din
poziția de soție al „celui mai iubit fiu al poporului”. Apropiații,
precum Leonte Răutu sau Ion Gheorghe Maurer, continuau să se
adreseze la momentele festive cu apelativul „dragă Lenuța” sau
41
„dragă Nicule”, dacă felicitarea îi viza pe amândoi .
În registrul scrisorilor adresate Elenei Ceaușescu s-au regăsit
aceleași probleme pe care oamenii obișnuiți le-au întâmpinat în viața
40
Ibidem, dosar 140/1976, f. 59v. Rezoluția lui N. Ceaușescu f. 58.
41
Vezi felicitarea adresată de Leonte Răutu, în ianuarie 1975, Elenei Ceaușescu:
„Dragă Lenuța, Te felicit călduros cu prilejul zilei tale de naștere. Îți doresc noi
succese în activitatea ta, multă sănătate și fericire, împreună cu Nicu și cu toți cei ce
vă sunt dragi!”, în Ibidem, dosar 286/1975, f. 17. În același ton și mesajul lui Ion
Gheorghe Maurer expediat la 26 ianuarie 1976: „Dragă Nicule, din toată inima îți
doresc sănătate, mulțumire sufletească și putere de muncă… să te bucuri de
bucuriile celor ce-ți sunt dragi. Ani mulți, încă o dată, La mulți ani!”, Ibidem, dosar
147/1976, f. 101. Ion Gheorghe Maurer nu a renunțat niciodată la apelativele mai
puțin formale. Într-un mesaj de mulțumire din 23 septembrie 1987, acesta scria:
„Dragă Nicule,/Vă mulțumesc, ție și tovarășei tale, din toată inima pentru urările
transmise mie cu ocazia celor 85 de ani ai mei”. Ibidem, dosar 103/1987, f. 51.
de zi cu zi: plângeri domestice, denunțarea abuzurilor aparatului

birocratic, condițiile aprovizionării, nivelul de trai, sentințe ale
justiției, traficul de influență etc. În aprilie 1971, Secția Scrisori și
Audiențe înregistra o scrisoare colectivă a unui grup de gospodine
din București afectate de stări de fapt care ale amărau. Ele solicitau
intervenția Elenei Ceaușescu pentru a corecta proastele deprinderi
ale bucureștenilor de a arunca gunoiul la întâmplare și de a-i obliga
să mențină orașul curat. Mai mult, simțul estetic al gospodinelor se
revoltase față de modul în care erau construite și amplasare statuile
în oraș: „Vă rugăm, priviți statuia lui Enescu din Piața Operei de stat.
Acesta era Enescu cu capul mic și fără nicio expresie? Unde-i este
vioara lui iubită? În schimb, mâna-i ieșită din șold. Se cunoaște că
42
statuia s-a născut din jale” . Încrezătoare, gospodinele își exprimau
speranța că Elena Ceaușescu va interveni pentru „punerea la punct a
acestor chestiuni”.
Ascensiunea în ierarhia partidului, precum și obținerea recunoaș-
terii științifice internaționale prin numirea în foruri consacrate îi
sporise considerabil Elenei Ceaușescu capitalul de imagine. Anul 1973
aducea alegerea sa în CPEx și numirea ca membru activ al Academiei
de Științe din New York. În consecință, scrisorile de felicitare s-au
revărsat către Secția Scrisori și Audiențe. Prin vocea propagandei de
partid, miniștri, comitete județene, de fabrici, colective de oameni ai
muncii, pionieri și șoimi ai patriei, oameni simpli i-au fost alături.
Paulina Olteanu, muncitoare la o fabrică din București, arăta că Elena
Ceaușescu era o sursă de inspirație pentru toate femeile, mamele și
cetățenele, „un exemplu bun și frumos”: „Nu am scris aceste rânduri
decât pentru faptul că am simțit nevoia să vă strâng în brațe și să vă
spun că vă urez din toată inima mea sinceră și fără lingușiri, că ne dați
43
multă încredere în forță (…)” .
Măsurile legislative care au afectat nivelul de trai al populației au
constituit o sursă importantă pentru scrisorile adresate Elenei
Ceaușescu. La mijlocul anului 1977, Marea Adunare Națională votase o
serie de legi prin care se reglementa sistemul de pensionare, asigurarea
asistenței sociale și salarizarea. Noile inițiative au fost privite cu
42
43
îngrijorare de către oamenii obișnuiți, care au cerut relaxarea sistemului

fiscal și asigurarea unei stabilități pe piața muncii. O scrisoare semnată
de „mai mulți oameni de pe Mureș și Târnave de toate neamurile și
membri de partid” îi era adresată Elenei Ceaușescu la 15 iunie 1977. În
cuprinsul ei era criticată atât presiunea la care era supusă societatea, cât
și indiferența puterii față problemele reale cu care omul obișnuit se
confrunta în universul socialist. Zugrăvirea în culori negre a realităților
occidentale nu mai convingea pe nimeni, de vreme ce șomajul socialist
era o realitate pe care cei de sus continuau să o ignore: „Să se termine
odată cu măsurile arbitrare și dictatoriale. Oamenii sunt foarte
nemulțumiți, derutați cu atât mai mult cu cât una se vorbește și alta se
face. Atunci ne mai mirăm că mulți se mai uită ce se întâmplă peste
graniță (…). Atenție, tov. Președinte! Nu întindeți coarda cu atât mai
mult cu cât vă amestecați în aceste treburi atât de gingașe; omul pe care
44
în fapt îl tratați sau mai bine zis îl maltratați” .
Condiția femeii în socialism făcea obiectul unei scrisori adresate, în
1979, de Ioana Dumitrescu, inginer din București. Aceasta atrăgea
atenția Elenei Ceaușescu că politicile regimului duseseră la deteriorarea
sănătății populației feminine din România prin statul la cozi, fuga după
alimente și corvezile zilnice: „Cred că numai prin ajutorul dvs. se poate
veni în ajutorul femeilor, al acestor femei, care așa cum s-a exprimat în
disperarea ei, una a spus în gura mare la coadă la carne că suntem vaci
bune de prăsilă, de plug, dăm carne, lapte și pielea de pe noi la
45
tăbăcării” . Ioana Dumitrescu cerea intervenția Elenei Ceaușescu
pentru îmbunătățirea situației femeilor din România. Teme care se
regăseau și în scrisoarea colectivă semnată de „un grup de femei” care
deplângea lipsa cărnii din piață, economisirile, raționalizările și
permanentizarea privilegiilor pentru cei aflați la putere: „Nu zicem să nu
facem economii, dar să răbdăm de foame, de frig, să mergem prin beznă
noaptea în socialism nu credem că este posibil. Ascultați-ne și pe noi cei
de jos. Veniți și ne vedeți și vă convingeți că cei care vă spun nu mint.
(…) Vă rugăm tovarășă pe d-voastră ca femeie ca mamă să vă înduplecați
46
și să nu ne uitați” .
44
Ibidem, dosar 143/1970, vol. II, ff. 18f/v.
45
46
Ibidem, ff. 92-93.
Existau însă și momente de solidaritate. Incidentele de la un

meci de fotbal dintre FC Olimpia și FC Scornicești organizat la Satu
Mare au făcut obiectul unei scrisori adresate Elenei Ceaușescu.
Comuniștii și nemembrii de partid o informau că în timpul meciului
atmosfera de pe stadion se deteriorase, iar nemulțumirea din tribune
s-a îndreptat împotriva partidului și a secretarului general: „Noi,
oamenii muncii care am venit pe stadion duminică să ne recreem, să
vedem un spectacol plăcut, ne-a venit să intrăm în pământ de rușine
văzând ce se întâmplă (…)”. În opinia semnatarilor scrisorii, lipsa de
reacție a conducerii locale de partid, aflată în tribune, era un fapt
foarte grav care trebuia sancționat. Scrisoarea se încheia într-un ton
optimist: „Un colectiv de suporteri iubitori ai conducerii partidului și
47
al secretarului său general, tov. N. Ceaușescu” .
Prezența Elenei Ceaușescu în fruntea statului nu mulțumea însă
pe toată lumea. Într-o scrisoare anonimă sosită la ceas aniversar se
arăta că „nu ceea ce se scrie în ziare și la radio este adevărat, ci ceea ce
simte și vuiește poporul. Asta ne trebuie nouă acum – aniversarea
tovei? În ce calitate? Sau ne trebuie un nivel de trai mai bun și mai
48
multe drepturi pentru cetățeni?” . Criticul anonim al puterii se
întreba dacă nu cumva societatea urma să asiste la sărbătorirea întregii
familii Ceaușescu, dar mai ales cum fusese posibilă ascensiunea
fulgerătoare a Elenei Ceaușescu de la o simplă textilistă la academician:
„De ce n-a luat aceste titluri pe timpul lui Gh. Dej? Ce rușine trăim! Și
49
băieții de curte o cântă! Aceasta este felicitarea mea” .
Dar mai existau încă destui oameni care credeau în steaua
luminoasă a Elenei Ceaușescu. Sosirea la București, în august 1973, a
militantei spaniole Dolores Ibarurri, îl emoționase și îl inspirase pe
Constanțiu Georgescu din București, care dorea să scrie balada
„înflăcăratei ilegaliste, Elena Petrescu”. Pentru a-și desăvârși opera
avea nevoie de date biografice și de o documentare temeinică a
biografiei primei revoluționare a țării: „Consider de datoria mea să
fiu pregătit din timp pentru a Vo închina cu prilejul viitoarei
dumneavoastră alegeri în Consiliul de Miniștri sau în Consiliul de
47
Ibidem, ff. 100-101f/v.
48
Ibidem, f. 125.
49
Ibidem, f. 126.
Stat, loc potrivit dumneavoastră prin studiile și intensa activitate

politică pe care o depuneți și pentru care, noi toți, vă suntem
50
recunoscători” .
Uneori realitatea nu se înfățișa în culori atât de sumbre. Beneficiară
a unui titlu de doctor în istorie, Constanța Bărboi, fiică a poporului, îi
expedia Elenei Ceaușescu rezumatul tezei sale în care tratase de pe
„poziții românești” onomastica comunei Rucăr, din jud. Argeș: „O fiică
din popor care s-a instruit în anii puterii populare, specializată științific
în anii construcției socialismului, își îngăduie, prin bunăvoința
dumneavoastră, reprezentant de distincție științifică a femeii din țara
51
noastră și din lume să vă trimită rezumatul tezei de doctorat…” . Pentru
realizarea sa, Constanța Bărboi nu cerea niciun favor, dorea numai să o
asigure pe Elena Ceaușescu că se va strădui să sprijine „eforturile
fantastice” depuse pentru construirea socialismului.
Deteriorarea condițiilor economice și scăderea nivelului de trai al
populației i-au mobilizat pe oamenii obișnuiti să propună soluții
pentru remedierea acestora. Ion Brânzilă din Iași o informa pe Elena
Ceaușescu că avea un plan de acțiune, împărțit pe probleme, pentru
„înflorirea țării” și ridicarea nivelului de trai al muncitorilor. Dacă ar
fi susținut acest plan, Elena Ceaușescu ar fi avut numai de câștigat:
„Multe femei au intrat în istoria țării făcând câte ceva pentru acest
popor, susținând problema nr. 1 veți reuși să vă ridicați deasupra
52
tuturor” . Ion Brânzilă se oferea să aprofundeze studiul și să-i
prezinte Elenei Ceaușescu suficiente date care să o ajute să elaboreze
noi teorii referitoare la filosofia dezvoltării sociale în socialism.
Mai puțin interesate de fundamentele teoretice ale construcției
socialiste, un grup de femei „mame și gospodine” îi scria Elenei
Ceaușescu, la 29 august 1982, pentru a o informa asupra unei
„pacosti” care se abătuse asupra lor: demolarea balcoanelor.
Transformate în spații de depozitare a alimentelor procurate cu
multă trudă și după lungi ore de așteptare la cozi, dispariția
balcoanelor însemna compromiterea rezervelor de hrană necesare
pentru perioada iernii: „Noi credem că atât dumneavoastră, cât și
50
Ibidem, dosar 202/1973, f. 174.
51
52
Ibidem, dosar 134/1970, vol. I,f. 9.
tovarășul președinte nu cunoașteți aceste dispoziții ce le dau tov. din

jurul d-voastră, pentru a atrage ura poporului și nemulțumirea, deci
aceștia vă vrea răul d-voastră, poporului și țării. Sunteți considerați
părinții iubiți ai copiilor și poporul așteaptă să le ușurați viața. Aveți
milă de noi și de copiii noștri (…). D-voastră sunteți dezinformați, nu
știți cât este de grea viața. Cei care vă informează greșit sunt
îmbuibați cu de toate, iar marea mulțime, muncitorimea, trage din
53
greu, și când se întorc acasă găsesc supărare și lipsuri” .
Pentru alții supărările veneau din direcții total neașteptate.
Profund indignat îi scria Elenei Ceaușescu și Ion Năstase, din com.
Bascov, jud. Argeș, care fusese împiedicat să urmărească ceremonia
înmormântării liderului sovietic Constantin Cernenko din cauza
întreruperii curentului electric: „Oare acest om care a dat dispoziție
să nu avem curent la orele 12 nu o fi și el comunist? Nu o fi simțit și el
un gol în sufletul lui? Sunt întrebări care nu mai pot da un răspuns
54
afirmativ fiindcă nu este o transmisiune ce poate fi reprogramată” .
Petentul atrăgea atenția că se nesocotise un ordin, iar conducerea
trebuia să fie informată asupra acestui „caz unic”.
Mai puțin obișnuită era scrisoarea lui Gheorghe Ion Cristu din
Ploiești, din mai 1982, prin care propunea Elenei Ceaușescu să se
recunoască eforturile poetului Adrian Păunescu pentru susținerea
publică a conducerii partidului prin acordarea titlului de „erou al
muncii”: „V-am scris dvs. pentru că în general sexul frumos este mai
sensibil și mai sentimental (în înțelesul bun al cuvântului) și cu toate că
peste puțin timp n-o să mai exist (nu mi-e frică) aș dori să-mi îndepliniți
55
în viață (încă) ca acestui om să i se dea ceea ce i se cuvine” .
53
Ibidem, dosar 191/1972, vol. I, ff. 41-43f/v. Vezi și scrisoarea adresată Elenei
Ceaușescu, la 22 ianuarie 1982, de un grup de muncitori de la Combinatul de fibre
sintetice din Câmpulung Muscel, prin care o informau că erau în pericol de a muri
de foame din cauza rațiilor insuficiente și a lipsei din magazine a mălaiului,
cartofilor, brânzei, ouălor, fasolei etc.: „Vă rugăm să ne comunicați concret dacă dv.
cunoașteți această situație și dacă situația se prezintă astfel în toate județele țării,
deoarece noi suntem informați de muncitori cinstiți din alte județe căci ei duc alt
mod de viață în ceea ce privește alimentația. (…) În caz că nu ni se dă mâncare
suficientă, în special pâine și mălai suntem hotărâți să venim la dv. la București
încetând astfel activitatea”. Ibidem, dosar 213/1973, f. 35f/v.
54
55
Ibidem, dosar 213/1973, f. 33-34.
Zvonurile referitoare la deteriorarea stării de sănătate a liderului

partidului au provocat reacții ale poporului iubitor. La mijlocul anilor
’80, se răspândise vestea că Ceaușescu urma să fie supus unei operații
de prostată. Îngrijorată de eventuala nepricepere a specialiștilor din
București, un medic din Lugoj, „cetățeană iubitoare”, medaliată cu
„Meritul Sanitar”, îi sugera Elenei Ceaușescu transferarea celui mai
iubit fiu al poporului la spitalul din Timișoara, unde se găsea unul
dintre cei mai buni urologi din țară: „Poate îl puteți influența pe tov.
N. Ceaușescu. Intuiția îmi spune că la noi va fi în mai mare siguranță
decât în București. Succese în munca de construire a comunismului
56
în România” .
Deteriorarea relației dintre cei de sus și cei de jos a condus în
timp la creșterea semnificativă a plângerilor adresate direct Elenei
Ceaușescu fie pe cale oficială, fie prin intermediul postului de radio
Europa Liberă. „Un grup de femei” i se adresa pe calea undelor „celei
mai duioase și bune mame” și, totodată, soții a „celui mai iubit fiu al
poporului” pentru a-i atrage atenția asupra condiției femeii din
România socialistă: „De ce nu vreți să înțelegeți că ne-am săturat de
atâtea minciuni și a ne scula la ora 3-4 dimineața pentru a sta la cozi
și pe urmă a merge la lucru, de a ieși de la lucru și de a alerga de la o
coadă la alta, pentru a mai prinde câte ceva, de a nu avea apă caldă în
57
permanență, de a nu avea căldură iarna în apartamente (…) .
Gheorghe Blănaru, din Câmpofeni, era intrigat de comunicatul
Plenarei CC al PCR din 1-2 aprilie 1986, în care se preciza că numărul
scrisorilor, sesizărilor, reclamațiilor și audiențelor scăzuse simțitor ca
dovadă a funcționării instituțiilor statului și a creșterii nivelului de
trai al populației. De jos, realitatea arăta totul diferit față de ceea ce
se prezenta la radio, televiziune sau în comunicatele oficiale. Din
experiență proprie, Gheorghe Blănaru constata că vocea celor mulți
nu era niciodată ascultată, funcționarii de partid având suficiente
mijloace la dispoziție pentru a-i pedepsi pe cei care îndrăzneau să
mai creadă în puterea criticii: „Dumneavoastră vorbiți peste tot în
toată țara de 41 de ani și noi împreună cu întreg poporul v-am
ascultat disciplinați și am aplaudat, am strigat și ne-am comportat ca
56
Ibidem, dosar 74/1984, ff. 12-13. Scrisoare datată 27 mai 1985.
57
Ultimul deceniu comunist…, vol. I, pp. 261-262.
adevărați comuniști credincioși. După 41 de ani când lucrurile au

devenit de nesuportat cerem în modul cel mai conștiincios să
ascultați și dumneavoastră glasul dulce al celor doi muncitori cinstiți,
drepți și disciplinați care nu s-au abătut cu nimic de la linia
58
Partidului” . În opinia petentului, România era o ficțiune a propa-
gandei. Înrăutățirea condițiilor de trai, permanentizarea cozilor,
sărăcia din magazine, specula cu produse, indicau o ignorare voită de
către autorități a stării economice a populației: „Toate acestea nu se
potrivește cu nimic citatului de sus privind o lume mai dreaptă și mai
bună când în realitate dreptul suprem al omului la viață este tăvălit
59
în mocirlă” .
În încercarea de a-i fi micșorată pedeapsa i s-a adresat Elenei
Ceaușescu și un deținut de drept comun. Acuzat de furt, tulburarea
liniștii publice și „comportare jignitoare față de organele de miliție”,
Nicușor Cionca din Iași fusese condamnat la patru ani închisoare.
Intrat în greva foamei, cel acuzat reclama faptul că în timpul
anchetei fusese obligat să recunoască furtul în schimbul trecerii sub
tăcere a relației intime cu o minoră („infracțiunea de viol la cerere”)
pentru care ar fi obținut o pedeapsă mai mare. În urma anchetei
realizată de procurorul general al României, Nicolae Popovici, s-a
60
constatat că plângerea deținutului era lipsită de temei . Pe lista
celor care au apelat la „inegalabila bunătate” a Elenei Ceaușescu îl
regăsim și pe Romus Dima, detașat, la sfârșitul anilor ’80, din funcția
58
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 101/1986, ff. 28-29 f/v. Petentul nu
era la prima încercare de contactare a autorităților, demersurile sale ducând la
catalogarea sa ca „reclamagiu”. Au existat, de altfel, campanii oficiale de descurajare
a tendinței celor mulți de a scrie sesizări și denunțuri fără obiect. Categoria
reclamagiilor a fost ilustrată prin articolele periodice publicate în „Scânteia”.
59
Ibidem, f. 29v. O situație asemănătoare era semnalată și de Teodor Briscan într-o
scrisoare adresată ziarului „Scânteia” care critica presupusul presupusul dialog
ilustrat sugestiv printr-un articol din ediția din 7 aprilie 1985 intitulat Cititorii noștri
– corespondenții noștri: „Am citit cu multă atenție aceste articole. Citez o frază
semnificativă: «Cuvântul oamenilor muncii, ca deținători ai puterii politice și
economice este ascultat cu luare aminte și cu deosebită considerație». Lăsați-mă să
nu cred în această afirmație. Această afirmație nu este crezută de nimeni, nici de cel
care a scris-o și cu atât mai puțin de oamenii muncii”. Ultimul deceniu comunist…,
vol. II, pp. 138-139.
60
Scrisoarea și raportul procurorului în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie,
dosar 101/1986, ff. 86-88 f/v.
de adjunct al ministrului de Interne în cea de prim-vicepreședinte al

Comitetului executiv al Consiliului popular județean Călărași. Romus
Dima s-a văzut însă depășit de „problematica multilaterală a
consiliilor populare”, fiindu-i imposibil să se ridice la nivelul compe-
tențelor impuse de N. Ceaușescu. Mult mai potrivite ar fi fost dome-
niile ideologiei și culturii, motiv pentru care solicita repartizarea într-
61
un domeniu apropiat competențelor sale .
Mai puțin speriată de consecințele criticilor sale la adresa puterii
și a condițiilor de viață din România socialistă, Elena Negru din
București, membră de partid din 1944, solicita intervenția Elenei
Ceaușescu pentru reabilitarea fiului său, jurist de profesie, care fusese
suspendat din funcție. O poveste încâlcită, care s-a derulat pe
parcursul a câtorva ani și al cărei deznodământ petenta îl aștepta
încă în februarie 1988. Printre trimiteri la legi, Elena Negru strecura
și paragrafe referitoare la corupția din sistem, lipsa alimentelor din
piață și raționalizările fără sfârșit. Pentru a fi mai explicită, adăugase
și o fotografie ce înfățișa o masă oficială încărcată de bunătăți la care
adăugase și un comentariu ironic: „Priviți fotografia de mai jos și
întrebați-vă, ca și noi, oare câte zile or fi stat pe la cozi doamnele
tovarășilor care au oferit masa opulentă, în timp ce noi murim de
foame? Probabil că a trebuit să se pună și proptele sub masă ca să nu
se prăbușească sub asemenea belșug nerușinat, în timp ce nouă
trebuie să ni se pună proptele ca să nu cădem din picioare de
62
foame!” Era convinsă că situația politică se înrăutățise ca urmare a
sfetnicilor puterii greșit aleși și care îi dezinformau pe cei doi asupra
realităților din țară. Elena Negru își încheia scrisoare cu „salutări
(încă) devotate, după aia om mai vedea în funcție de răspuns”.
La bunăvoința Elenei Ceaușescu apela, la 13 septembrie 1989, și
actrița Olga Tudorache, care dorea să oprească trecerea unei
moșteniri de familie în proprietatea ICRAL-lui. Obținerea unei
locuințe în Bucureștii sfârșitului de ani ’80 devenise un vis greu de
îndeplinit, astfel încât conservarea patrimoniului familiei era cea mai
bună soluție pentru rezolvarea problemelor locative. Olga Tudorache
solicita intervenția Elenei Ceaușescu pentru a opri înstrăinarea unui
61
62
Ibidem, f. 176.
apartament de care se putea folosi fiul ei, Alexandru Cristea Avram,

proaspăt inginer fizician: „E păcat ca din toată munca, strădania și
cheltuiala unui om, care n-a trăit decât trei săptămâni în această
casă, pe care cu atâta sârg și-a alcătuit-o, să se aleagă praful. E păcat
și nu e drept. Mi se pare drept și omenește normal și logic, ca acest
nepot să poată folosi niște bunuri care ca moștenitor îi aparțin, decât
să moștenească lichidarea unei case, prin distrugerea ei, pentru că
nimeni nu va accepta să se mute într-o casă gata mobilată,
despăgubindu-i pe moștenitori. Deci, VĂ ROG, în fața acestor fapte
de viață, acordați fiului meu dreptul de a primi repartiția pe casa
unchiului său (…). Sunteți singurul Om care mă poate ajuta. Fac apel
63
la înțelegerea Dumneavoastră de Om, de mamă, de femeie” .
Scrisoarea a ajuns la Elena Ceaușescu, care a dispus rezolvarea favo-
rabilă a cererii actriței Olga Tudorache. Dar, spre surprinderea celei
din urmă, un „da” venit atât de sus nu rezolva cu nimic situația,
deoarece nu exista un temei legal. Cu toate acestea, o lună mai
târziu, Olga Tudorache i-a mulțumit Elenei Ceaușescu pentru gestul
de bunăvoință: „În general, sunt un om fără noroc. Fac parte din acea
categorie de oameni, care trudesc greu și mult ca să obțină rar și
puțin. Dar! semnul pe care mi l-ați dat a fost un mare semn pentru
mine – și dacă nu am avut parte de noroace mărunte, socotesc că am
avut marele noroc să-mi hărăziți acest semn. Mult iubită și stimată
Elena Ceaușescu, vă mulțumesc. (…) pentru faptul că Prima Doamnă
a țării a pus mâna pe creștetul copilului meu și i-a vrut binele, mulțu-
mesc! Din toată inima, mulțumesc! Din tot sufletul, mulțumesc! Cu
64
toate lacrimile ce mi-au rămas neplânse, mulțumesc!” .
Cu dragoste filială i se adresa Elenei Ceaușescu, la 10 octombrie
1987, și Corneliu Vadim Tudor, care compusese o poezie „din dragoste
și convingere” pentru Nicu Ceaușescu, proaspăt numit prim-secretar al
județului Sibiu. Din păcate, arhiva nu a păstrat poezia de încurajare,
dar a păstrat alte câteva scrisori prin care Corneliu Vadim Tudor a
63
Ibidem, dosar 96/1985, ff. 63-64 f/v. Din cauza reordonării arhivei după decembrie
1989, sunt situații în care documente de la sfârșitul anilor ’80 se regăsesc în dosare ale
căror cote nu au aceiași ani de referință. Este și cazul acestui dosar, care conține în cea
mai mare parte documente emise de diferite structuri ale partidului în anul 1989.
64
Ibidem, f. 69.
încercat să o sensibilizeze pe Elena Ceaușescu. În 1987, se stabilise ca

planul editorial la nivel național să cuprindă, pentru literatura
beletristică, doar acele lucrări care reflectau „realitatea completă” a
65
societății comuniste . Recomandare care nu a fost însușită și de C.V.
Tudor, care-și dorea tipărite două volume de „publicistică militantă”,
intitulate Recviem pentru Hiroșima și Din Bucureștii de odinioară. Nici
cu scenariile de film istoric nu avusese prea mare noroc, fiind de
asemenea blocate la Casa de filme 5. În consecință, C.V. Tudor s-a
adresat Elenei Ceaușescu în speranța că operele sale vor vedea lumina
tiparului, iar destinul său literar va fi astfel salvat: „Așa cum vă cunosc
înțeleaptă și justițiară, sunt convins că nu veți îngădui ca un scriitor
devotat cauzei naționale să fie împiedicat a-și cânta patria și
66
partidul” . Dar, din nota Secției Propagandă și Presă reieșea că C.V.
Tudor, fără să fie membru al Uniunii Scriitorilor, publicase între 1983 și
1986 în medie câte două-trei volume pe an, fiind încălcată regula
apariției unei singure lucrări pe an. Mai mult, el nu respecta regulile
impuse de edituri referitoare la condițiile de predare a manuscriselor.
În document se exprimau rezerve față de valoarea celor două lucrări:
„Cât privește oportunitatea, trebuie menționat faptul că despre
Hiroșima s-au scris destule cărți de către autori care au studiat timp
îndelungat tragedia umană de acolo, în timp ce Cornel Vadim Tudor a
văzut Hiroșima în trecere, însoțind echipa națională de fotbal, iar
despre Bucureștiul de odinioară au apărut atâtea lucrări, cele mai
67
multe scrise de autori, martori ocular ai timpului” . Argumentele
invocate de scriitorul aflat într-o presupusă suferință emoțională nu i-
au impresionat pe cei de la Secția Propagandă și Presă, care nu au dat
un aviz favorabil pentru publicarea celor două lucrări.
Scrisorile expediate Elenei Ceaușescu ilustrează dorința celor mulți
de a obține o minimă îmbunătățire a condițiilor de viață și o relaxare a
politicilor economice. Mare parte dintre aceste documente reclamă
presiunea ideologică și măsurile absurde pe care populația a fost
65
Pentru traducerile din literatura universală, criteriul valoric-educativ era dublat
de cel al costurilor scăzute, fiind propuse spre publicare numai acele lucrări care nu
necesitau plata licențelor sau a drepturilor de autor.
66
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, dosar 34/1987, f. 2.
67
Ibidem, f. 1.
obligată să le îndure mai ales în ultimul deceniu de existență a regi-

mului. Penuria, mizeria cotidiană, degradarea relațiilor interumane au
dat un contur întunecat societății socialiste multilateral dezvoltate.
„Mărturisiri intime”
În scrisorile adresate Elenei Ceaușescu s-au regăsit și numeroase
denunțuri, rezultate ca urmare a perceperii influenței pe care aceasta
o avea în structurile de partid și de stat. O scrisoare anonimă trimisă
din Târgoviște, în „asentimentul” femeilor, o informa pe E. Ceaușescu
că în oraș se construiau nepermis de multe restaurante, un adevărat
atentat la liniștea familiilor: „Am apelat la dumneavoastră, pentru că
mie personal mi-a făcut impresia că sunteți o femeie destul de
inteligentă, lucru cu care vă remarcați atât în țară, cât și peste hotare
(…). În loc să se construiască un liceu, sau măcar un institut măcar de
trei ani, s-a ridicat marele restaurant «Mondial». (…) În loc să se
68
avanseze cultura, la noi se avansează băutura” . În final, pentru a o
sensibiliza, petenta apela și la calitățile de „mamă și gospodină” ale
Elenei Ceaușescu. Nu-și punea însă semnătura pe scrisoare, deoarece
„inteligența dumnevoastră nu mă va condamna”.
O altă scrisoare anonimă o informa pe E. Ceaușescu că soția lui
Chivu Stoica, împreună cu Cornelia Dinescu și Stana Buzatu, criticau
amestecul soției secretarului general în schimbarea și rotirea
cadrelor: „Nu știți ce să mai faceți, că pe toată lumea o transformați
după gustul d-voastră, că-i mutați pe toți în chip și fel și scoateți din
69
muncă oameni nevoiași” . Zvonuri răuvoitoare cu care se hrăneau,
inevitabil, toți cei care gravitau în cercul restrâns al puterii.
Au fost destui cei care s-au bucurat atunci când au văzut că
denunțurile lor au dat roade, iar acuzații au fost schimbați din funcții. Că
s-a datorat intervenției lor directe sau capriciilor celor aflați în vârful
puterii este greu de precizat. Elena Ceaușescu primea, în 1976, o astfel de
scrisoare de mulțumire, prin care mai multe voci anonime își exprimau
„respectul și emoția” pentru schimbarea din funcție a unor vechi activiști
precum Petre Lupu, Leonte Răutu, Ianoș Fazekaș, Mircea Voinescu. O
68
69
Ibidem, ff. 95-96.
bucurie umbrită de faptul că cei amintiți reușiseră să se „cuibărească la

căldurică și muncă ușoară”. E. Ceaușescu era avertizată că era o „gravă
greșeală” menținerea lor în structurile statului: „Sunt gata de trădare, lași
și gata de crime odioase. Uneltesc pe toate căile împotriva Dumnea-
voastră. (…) Vă rugăm din inimă luați măsuri și împotriva acestora până
70
nu e prea târziu” .
Ascensiunea lui Richard Winter în poziție de subsecretar de stat
la Ministerul Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului
Gospodării Fondurilor Fixe, în martie 1978, privită inițial cu „satis-
facție”, a fost înlocuită la scurtă vreme cu un sentiment de
„stupoare”. Elena Ceaușescu era informată printr-un denunț anonim
că Richard Winter practică „un stil de muncă neștiințific, pompie-
ristic și haotic (…) și o politică de cadre neprincipială, abuzivă și
71
preferențială (…)” . Erau acuzate existența unor rețele de influență,
abuzul de putere, obținerea de beneficii în folos personal. În final,
autorul denunțului arăta că subsecretarul de stat „nu vrea să respecte
normele și regulile muncii de partid, principiile democrației interne,
să acționeze în spiritul legalității socialiste, să nu mai practice subiec-
72
tivismul, arbitrariul, servilismul și manifestările de carierism” .
Denunțul a rămas fără rezultat, Richard Winter fiind ulterior
promovat în funcția de ministru în cadrul aceluiași minister.
Familia conducătoare și relațiile clientelare patronate de aceasta au
fost obiectul a numeroase denunțuri. Un denunț anonim semnala
comportamentul abuziv al Mariei Elena Ceaușescu, cumnată a Elenei
Ceaușescu, care fusese numită secretar cu probleme de cadre la
Institutul de Horticultură. Scrisoarea reclama promovările în funcții pe
„principiu de rudenie” sau „alianțe intime”: „Lipsa de modestie a
tovarășei Maria Elena Ceaușescu întrece orice măsură. Ne întrebăm cum
alte tovarășe soții de demnitari, modeste și la locul lor, muncesc, știu să-
și primească și îndeplinească sarcinile, iar dânsa se preocupă să-și
73
aranjeze admiratorii și să conducă institutul nostru?” . Un an mai
70
71
72
Ibidem, f. 71.
73
Ibidem, f. 86. Un alt denunț acuza comportamentul abuziv al lui Ion Ceaușescu, fratele
mai mic al lui Nicolae Ceaușescu, care deținuse conducerea Direcției generale horticole
târziu, studenții de la Facultatea de Horticultură reclamau înlocuirea

abuzivă a unuia dintre profesori care îndrăznise să-l noteze necores-
punzător pe fiul Mariei Elena Ceaușescu. Studenții considerau că se
dorea intimidarea întregului corp profesoral, fiind astfel încălcate
normele eticii socialiste: „Ni se vorbește pe toate linii de educație și de
etică în spirit comunist. Dacă nedreptățile patronate de secretarul
Comitetului de partid din Institutul Agronomic (care-i și mama
studentului) și de conducerea institutului (rectorul fiind finul tov. M.
Ceaușescu), încep chiar după băncile școlii, noi, tinerii, ne întrebăm la ce
ne putem aștepta când vom ajunge în producție și cu ce elan mai putem
74
să muncim” . Elena Bărbulescu, inspector școlar în jud. Olt, cumnată a
Elenei Ceaușescu, era de asemenea acuzată de abuz în funcție și trafic de
influență: „Dacă nu s-ar amesteca dânsa în probleme de prim-secretar
toate ar fi bune. Dar participă la ședințe de secretariat, intervine, dă
sugestii. (…) Să se ocupe de învățământ unde sunt atâtea lipsuri. (…) Vă
rugăm pe dumneavoastră să-i atrageți atenția să se ocupe numai de
75
sectorul dânsei, că mai mult încurcă unde se bagă” .
Multe dintre denunțurile anonime acuzau constituirea unei noi
„aristocrații muncitorești” care înțelegea să beneficieze de funcții și
privilegii pentru a-și spori averile și consolida pozițiile. În iunie 1981,
un denunț anonim venit din partea unui „grup de oameni ai muncii
din Brașov” atrăgea atenția Elenei Ceaușescu că singurul criteriu de
promovare în județul Brașov era posesia unei vile, devenită obiect de
prestigiu al nomenclaturii locale: „Putreziciunea factorilor de
răspundere începe să iasă la iveală, dar destul de anemic pentru că
corupția este mare și atotcuprinzătoare, pentru că se acceptă pe scară
largă minciuna. Vi se raportează date mincinoase în legătură cu
realizarea cifrelor de plan, în industrie, în agricultură, în toate
din cadrul Ministerului Agriculturii. Funcționarii arătau că direcția „se umpluse de

prietenii și finii dânsului”. Transferarea acestuia la CSP nu diminuase influența pe care I.
Ceaușescu continua să o exercite asupra direcției. Schimbările arbitrare de personal nu
aduceau nimic bun în funcționarea direcției: „Vă rugăm mult așa cum ați hotărât
întotdeauna ceea ce a fost mai bine pentru întreprinderi să hotărâți și acum lăsându-l pe
tov. Ion Ceaușescu acolo unde este, lăsând agricultura să-și vadă de treburile ei, fără a
hotârî dânsul în numele dvs.”. Ibidem, dosar 115/1981, f. 170.
74
75
Ibidem, dosar 101/1986, ff. 238-239.
domeniile de activitate ale vieții economice și sociale. (…) Dacă

măsurile de rigoare nu se vor lua urgent și la noi, să nu ne mirăm că
devenim subiecți la posturi de radio străine și dușmane nouă.
Asemenea stări de fapt generează mari nemulțumiri, comentarii,
76
discuții și soluțiile trebuie să apară urgent și radical” .
Un alt „grup de oameni cinstiți” de la Fabrica de mezeluri din
Popești-Leordeni îi dezvăluia Elenei Ceaușescu ramificațiile unei
ample rețele subterane ce aproviziona restaurantele de lux din
Capitală, lucrători ai Miliției și funcționari înalți ai partidului: „De
multe ori noi muncitori primim dispoziții să facem pachete cu carne
din cea mai bună, cu cârnăciori oltenești, cu mușchi țigănesc sau file,
cu crenvurști, cu tobă sau alte bunătăți și ne întrebăm de ce oameni
aceștia cu funcții și lefuri mari nu cumpără de la magazine? Oare ei
77
nu se gândesc că fură din averea statului, din a noastră?” . Ei cereau
declanșarea unei anchete și deconspirarea tuturor celor implicați în
traficul cu produse din carne: „Noi am mai informat despre aceste
lucruri la Comitetul de partid al Capitalei București dar cineva pe
acolo ni se pare că oprește aceste scrisori în care sunt trecute fapte
78
despre unele cadre de partid și de stat” .
Rotația cadrelor și menținerea în funcții a celor asupra cărora
planau suspiciuni de corupție a fost o altă sursă a denunțurilor. O
informare colectivă l-a vizat, în iulie 1982, și pe Cornel Burtică, care
fusese mutat de la conducerea Ministerului Comerțului Exterior în
funcția de prim-secretar al județului Prahova. Afacerile de corupție,
79
precum cea în care fusese implicat Triță Făniță , adusese ministerul în
76
Ibidem, dosar 115/1981, f. 218.
77
Ibidem, f. 135f/v.
78
Ibidem, f. 135v.
79
Triță Făniță intrase în vizorul comisiei de anchetă a partidului în 1971, când deținea
funcția de director general la ISCE Romagricola. Investigația releva comportamentul
abuziv, duritatea excesivă, lipsa de principialitate și dorința de a-și crea o „autoritate
ieftină”. Raportul final solicita înlăturarea din funcție a lui Triță Făniță, acuzat de fapte
corupție și trimiterea sa în producție. Desfășurarea anchetei în Ibidem, dosar 155/1971, ff.
8-66. Triță Făniță a reușit să scape de acuzații, iar zece ani mai târziu ocupa funcția de
director al Întreprinderii de Comerț Exterior „Agroexport”, de unde își continua
nestingherit afacerile prospere. Un denunț anonim, din 1981, adresat Elenei Ceaușescu,
lega activitatea lui Triță Făniță de protecția oferită de Cornel Burtică și de avantajele
vizorul conducerii de partid. Cu toate acestea, Cornel Burtică a

continuat să-și păstreze funcțiile în partid, ceea ce pentru denunțătorii
anonimi era o greșeală: „Considerăm nedemnă prezența tovarășului
Cornel Burtică la ședințele Comitetului Politic Executiv și în prezidiu
alături de tovarășul Nicolae Ceaușescu, de dumneavoastră stimată
tovarășă Elena Ceaușescu. (…) Să se cerceteze la colectivul de partid
care este în ministerul nostru și o să vedeți până unde a ajuns
descompunerea cu subalternele și despre care se fac aprecieri negative
80
care nu fac cinste să lucreze într-un asemenea minister” . Nemul-
țumiții cereau eliberarea fostului ministru din toate funcțiile, deoarece
prin atitudinea sa compromisese activitatea ministerului: „Avem încre-
dere în conducerea partidului, în dumneavoastră personal că se va face
81
un act de dreptate și echitate socială” . Cornel Burtică a indicat
implicarea Securității în construirea dosarului său, precum și presiu-
nile la care a fost supus de către Ceaușescu pentru modificarea balanței
82
de plăți externe astfel încât deficitul real să fie acoperit .
Elena Ceaușescu era avertizată, tot printr-un denunț anonim, și
asupra informațiilor compromițătoare care se vehiculau în anumite
cercuri ale puterii la adresa familiei conducătoare. Comportamentul
materiale pe care le obțineau prin afacerile de comerț exterior. Textul scrisorii în Ibidem,
dosar 115/1981, ff. 222-224f/v.
80
Ibidem, dosar 115/1981, ff. 172-175f/v. Plângerea colectivă nu era singulară. La 14
decembrie 1981, Niculae Anghel, director adjunct al Direcției Acorduri și Juridică în
MCE, acuza faptul că fusese concediat deoarece refuzase să aprobe livrarea de
mărfuri românești pe credit negarantat către o societatea anonimă din Coasta de
Fildeș. Conform scrisorii, Cornel Burtică a dispus livrarea a încă două nave cu
produse românești: „Din totalul de 1,8 milioane de dolari mărfuri livrate până în
prezent s-a încasat de la firma respectivă, aflată în prag de faliment, numai 76 mii de
dolari”. Ibidem, f. 182v.
81
82
Rodica Chelaru, Culpe care nu se uită…, pp. 206-209. Pe de altă parte, Titus
Popovici, care nu-i ierta lui Cornel Burtică faptul că-i respinsese scenariul unui serial
TV consacrat războiului de independență, consemna în romanul său memorialistic
că înlăturarea ministrului Comerțului Exterior fusese rezultatul unei afaceri
amoroase. În urma presupus denunț adresat de soția înșelată Cabinetului 2,
Securitatea a intervenit pentru aducerea lui C. Burtică pe calea cea dreaptă. Titus
Popovici, Disciplina dezordinii. Roman memorialistic, București, Editura Mașina de
Scris, 1998, p. 210; Stăpânul secretelor lui Ceaușescu. I se spunea Machiavelli…, pp.
325-328.
lui Nicu Ceaușescu, văzut ca potențial moștenitor, alimenta cele mai

multe dintre așa-zisele zvonuri răuvoitoare. Cel incriminat era Vasile
Mohan, președintele colegiului central, care la petreceri obișnuia să
facă „mărturisiri intime” referitoare la familia Ceaușescu: „De datoria
noastră este ca pentru conducătorii iubiți ai patriei noastre să nu fie
necunoscută atitudinea dușmănoasă și blamatoare a unor organe
83
chiar din jurul dvs.” . Ros de „frământări sufletești” și îngrijorat i se
adresa Elenei Ceaușescu și Vicențiu Toma, administrator la misiunea
României la ONU, care îl denunța pe ofițerul de securitate Vasile
Trandafir, însoțitorul lui Nicu Ceaușescu în deplasările în străinătate.
Potrivit scrisorii, ofițerul îl încuraja pe Nicu Ceaușescu să consume
băuturi alcoolice și organizase o rețea de contrabandă cu bunuri de
lux (țigări, băuturi fine, video casetofoane). Era o datorie de onoare
pe care Vicențiu Toma înțelegea să o respecte și să o informeze pe
Elena Ceaușescu pentru „a dispune măsurile necesare întrucât aduc
84
grave prejudicii țării și numelui Dumneavoastră” . Nicu Ceaușescu a
revenit și în cuprinsul unui denunț din Cisnădie, adresat, la 14 martie
1989, Elenei Ceaușescu de „mai multe forțe, mulți muncitori și
muncitoare”. Aceștia cereau mutarea din oraș a primarului Silvia
Ciobotaru, implicată într-o relație amoroasă cu „scumpul fiu”: „Ar fi
bine ca s-o mutați din județul Sibiu pe la Vâlcea, Olt etc. pe la o
comună, să mai aibă de-a face și cu agricultura, cum ar fi niște
comune ca Glăvila, Pesceana, Scundu etc. De acest lucru știm că
numai dumneavoastră puteți dispune. În apărarea iubitului
dumneavoastră conducător și al dumneavoastră fiu, noi l-am
informat și pe dumnealui, însă credem că nu i-au dat informațiile
85
noastre secretarii, care credem că îl trișează” .
Din postura de „mama bună”/„soție iubitoare”, Elena Ceaușescu
întruchipa, în ochii denunțătorilor anonimi „mâhniți și necăjiți”,
adevărul, iar pentru pătimașii căutători ai dreptății „chintesența
86
virtuților umane” . O astfel de formulă se regăsește în cuprinsul
83
84
Ibidem, vol. II, f. 161.
85
Ibidem, f. 58.
86
Scrisoare anonimă adresată Elenei Ceaușescu la 12 mai 1981, în Ibidem, dosar
115/1981, f. 203.
unui denunț anonim prin care era acuzat de afaceri necurate

directorul Centralei de Industrializare a Cărnii din Dâmbovița,
Dumitru Raicu. Autorul denunțului, deși își recunoștea lașitatea prin
nesemnarea scrisorii, dorea să o asigure pe Elena Ceaușescu că
înțelegea pe deplin eforturile depuse de conducerea partidului
pentru binele general al țării: „Mă adresez dumneavoastră care
reprezentați în cel mai înalt grad chintesența virtuților umane și
explicați consecvent linia Partidului pentru creșterea continuă a
responsabilității faptelor și explicării exacte a eticii și echității noastre
socialiste. Sunteți dreaptă și umană, dar necruțătoare față de lipsuri
și tâlhării și față de cei care încalcă cu nerușinare cele mai elementare
îndatoriri față de sarcini și conviețuire în societatea noastră. Îmi cer
scuze că scriu ca un laș, deși detest aceasta, dar până la
Dumneavoastră sunt gorile pe categorii care au grijă să oprească
87
gândurile cinstite ale unui om și să cocoloșească niște adevăruri” .
Observator atent al fenomenului corupției și al eforturilor depuse de
autorități pentru combaterea acestuia, petentul informa asupra
existenței unei vaste rețele de aprovizionare subterane la care se
asociaseră, împreună cu cel acuzat, persoane cu funcții de
răspundere și din alte județe, inclusiv primarul general al Capitalei,
Gh. Pană. Autorul anonim propunea pedepsirea exemplară a celor
care patronau rețelele economiei subterane, instituirea disciplinei și
relaxare a politicilor de aprovizionare a populației: „De aceea m-am
adresat Dumneavoastră, sunt convins că veți face lumină. Se zice că
de la Abatorul București mănâncă chiar organele de control (miliția,
securitatea etc.) și oameni mari și grei. E trist! Și mai trist cu cât
oameni cinstiți facem cozi pentru o pungă de carne. Suntem prea
mulți care mâncăm și mai mulți care fură și fac trafic de influență cu
această blestemată carne. (…) În ceea ce mă privește, fac cozi pentru
ale gurii. Așa am înțeles și nu mor de foame. Ce ne facem însă? Se vor
lua măsuri? Vă rog să mă iertați, nu lăsați să se întindă prea mult
această molimă, faceți curățenie că este păcat de munca cinstită a
88
oamenilor cinstiți” . Un tipar comun al acuzațiilor, pe care îl
regăsim în toate denunțurile anonime. În vreme ce un grup restrâns
87
Ibidem, f. 203.
88
Ibidem, f. 204v.
se bucura de privilegii și o existență lipsită de griji, cea mai mare

parte a populației încerca să găsească soluții pentru a depăși
dificultățile aprovizionării cotidiene.
„Un grup bine intenționat” de Direcția Generală a Horticulturii,
care miza pe inclinația Elenei Ceaușescu de a „îndrepta răul”, îl
denunța pe revizorul Ioan Putici, „personaj descompus, pus pe
căpătuială”. Pentru a fi cât mai credibili, dar și pentru a fi siguri de o
reacție imediată, denunțătorii atrăgeau atenția că acțiunile revizorului
– corupție, trafic de influență, relații extraconjugale cu o negresă și, de
aici, posibil agent al unui serviciu de spionaj străin – compromiteau
direct eforturile lui Ion Ceaușescu, fratele mai mic al liderului
partidului, de a redresa activitatea direcției. La finalul scrisorii grupul
atrăgea atenția că nu se va lăsa intimidat de încercările de mușama-
lizare a afacerilor de corupție și își vor continua acțiunea pentru dezvă-
luirea adevărului: „Impertinența acestui om, corupția, incapacitatea și
starea de descompunere a acestuia ne obligă să informăm că dacă
aceste rânduri vor fi mușamalizate (riscant pentru cei ce vor încerca),
vom acționa pe toate căile pentru a împiedica profanarea pe mai
89
departe a tov. ministru Ion Ceaușescu” .
Dacă vocea celor mulți se oprea în zidul aparatului de partid,
exista speranța că prin denunțuri se punea în mișcare mecanismul
justițiar. Cei care scriau denunțuri declarau că, din postura de
apărători ai principiilor eticii și echității socialiste, deveniseră
victimele unei birocrații corupte. Sub protecția anonimatului,
petenții solicitau intervenția autorităților pentru înlăturarea
corupției și îndepărtarea din funcție a celor incriminați. Toate
structurile județene de partid și de stat erau cuprinse în rețeaua
micilor afaceri locale cu trafic de bunuri și influență. Un astfel de
denunț îl privea, în iunie 1985, și pe procurorul Nicolae Romașcanu
din orașul Buzău, acuzat de încălcarea eticii prin „luarea de mită sub
diferite forme: alimente, damingene cu băutură, cadouri diverse de
care îi este plină casa, băuturi scumpe, cartușe de țigări străine și
90
chiar și bani” . Încrezători în „înțeleptele măsuri”, petenții doreau
înlăturarea din funcție a celui incriminat: „Întrucât corupția în
89
90
județul nostru este răspândită în multe instituții, de frica de a nu fi

persecutați și supuși unor represalii care ar putea să ne priveze chiar
cu desfacerea contractului de muncă, vă rugăm să ne scuzați dacă nu
91
semnăm această sesizare” .
Corupția și traficul de influență au fost temele comune ale
denunțurilor adresate Elenei Ceaușescu. De la jumătatea anilor ’80 se
constată în arhive o creștere semnificativă a acestui tip de scrisori
adresate Cabinetului 2, ceea ce indică sporirea considerabilă a
autorității Elenei Ceaușescu în interiorul aparatului de stat. În 1984,
după o adâncă chibzuință și frământat de spiritul dreptății, Corneliu
Dalu, din București, „român adevărat”, adresa Elenei Ceaușescu un
amplu denunț în centrul căruia se afla Francisc Uroseviteanu, fost
ofițer de Securitate, dar care ajunsese din cauza problemelor de
moralitate, responsabil al barului de noapte de la Athene Palace.
Lista „păcatelor” celui incriminat se înscrie într-un tipar comun:
comentarii injurioase la adresa conducerii de partid și de stat,
răspândirea informațiilor difuzate de postul de radio Europa Liberă,
nivel de viață peste medie, excursii în străinătate, trafic de influență,
relații în lumea nomenclaturii și a Securității. Poate că denunțătorul
s-ar fi împăcat cu toate acestea, dar denigrarea numelui lui Nicu
Ceaușescu l-a determinat să ia poziție fermă și să o informeze pe
Elena Ceaușescu. Nu dezinteresat, deoarece lupta pentru dreptate
fusese de-a lungul timpului inegală în raport cu influența pe care o
avea Francisc Uroseviteanu: „Am cumpănit luni de zile până am
decis ce trebuie să spun și mai ales cui trebuie să mă adresez (…). În
ceea ce mă privește, nu am decât o singură rugăminte, ca atunci când
se vor dovedi adevărate cele spuse de mine aici, și nu mă îndoiesc de
asta, să se cerceteze ce calomnii și răutăți a abătut asupra-mi
92
Uroseviteanu F. și să fiu repus în drepturile mele firești” .
Nu scăpau de denunțuri nici cei care se aflau în imediata apropiere a
cercului puterii. În 1985, un denunț anonim intitulat, „O feudă și Iosif
Banc un Nabab!”, îl acuza pe secretarul CC de comportament
discreționar, trafic de influență și falsificarea cifrelor planurilor de
producție: „Așa s-a creat feuda proprie, așa s-a scos de sub autoritatea
91
92
Ibidem, 101/1986, ff. 46-52.
Comitetului Politic Executiv și al Comisiei de Revizie activitatea eco-

nomică, așa se dezinformează organizat, se ascunde realitate. D-lui duce
93
o viață ușoară, lipsită de griji și excepțional de bine plătită” . Pe masa
Elenei Ceaușescu își făcea loc, în 1986, și un denunț care îi avea în prim-
plan pe Lucian Drăguț, secretarul guvernului, și pe Șerban Mihăilescu,
aspirant la un post în secretariatul Consiliului de Miniștri, în schimbul
serviciilor aduse celui dintâi de-a lungul timpului. Cetățenii vigilenți
solicitau declanșarea unei anchete și numirea unor persoane integre în
94
funcții atât de înalte . De administrare defectuoasă era acuzată și
Alexandrina Găinușe, deținătoarea portofoliului Ministerului Industriei
Ușoare. Lucrătorii din comerț și turism o avertizau pe E. Ceaușescu că
Alexandrina Găinușe era o persoană coruptă, neprincipială, nepricepută,
ranchiunoasă și răzbunătoare. Cele două domenii erau puse în pericol
prin nerespectarea indicațiilor partidului: „Solicităm sprijinul dvs. urgent
de salvare a acestor sectoare importante pe care această persoană le
duce la prăpastie. De când coordonează aceste sectoare a produs pagube
de ordinul milioanelor de lei, prin măsurile prost date și informările
95
eronate și lipsite de o gândire judicioasă și profundă” .
Un grup de ingineri de la IVPS Vrancea atrăgeau atenția Elenei
Ceaușescu, la 25 februarie 1988, că sesizările lor referitoare la afacerile
ilicite patronate de Costel Apostol, supranumit „regale coniacului”, nu
avuseseră niciun ecou și nicio comisie de anchetă nu se deplasase la
Focșani pentru a verifica averea ilicită a celui acuzat. Se prefigura un nou
„caz Ștefănescu”, atât de bine ilustrat prin filmul „Afacerea Bachus”,
încât era nevoie de trimiterea unei comisii speciale de anchetă: „Credem
că asemenea adevăruri trebuiesc verificate numai de oameni intran-
sigenți, competenți și mai ales pătrunși de spiritul eticii și echității
socialiste. Sunt caracteristici de care numai dumneavoastră sunteți
96
capabilă și avem certitudinea că o să faceți ca adevărul să triumfe” .
93
Ibidem, dosar 74/1984, ff. 58-59. Un denunț asemănător îl incrimina pe Maxim
Berghianu, care a deținut portofoliul Ministerului Muncii până în decembrie 1989.
Scrisoarea anonimă făcea referire la comportamentul imoral al ministrului
(petreceri, afaceri amoroase) și nerespectarea obligațiilor de serviciu.
94
95
96
ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 191/1972, vol. II, ff. 111-112. Formule
asemănătoare erau folosite și de un grup de oameni ai muncii din Galați, care
Un denunț colectiv venit de la Mediaș, la 29 iunie 1989, îl acuza pe

Ion Chirilă prim-secretar al comitetului municipal, că uza de relația pe
care o avea cu Nicu Ceaușescu pentru a nu respecta normele statutare,
abuzând de funcție și privilegii. Grupul de membri ai activului solicitau
trimiterea unei comisii de anchetă, „conștienți fiind că acest lucru va
duce la creșterea încrederii nestrămutate a tuturor celor ce muncesc în
conducerea partidului nostru, a tovarășului Nicolae Ceaușescu, a
Dumneavoastră, mult stimată Elena Ceaușescu care ați dat dovadă în
întreaga activitate de principialitate și intransigență revoluționară.
Dorim ca activitatea tov. primsecretar Nicu Ceaușescu să fie
încununată de succese depline, să nu fie știrbită de asemenea acte
97
care-i aduc indirect jignire” . Comisia de anchetă care s-a deplasat la
Mediaș a constat că acuzațiile din denunț erau nefondate. Un alt
denunț care sosea la cabinetul Elenei Ceaușescu era îndreptat
împotriva lui Tudor Postelnicu. Aceasta era avertizată că ministrul de
Interne complota pentru a ajunge secretar general al partidului și
pentru a-l discredita pe Nicu Ceaușescu: „Să verificați bine oamenii
care îi propune el și în special femei, toți fac parte din gașca care vrea
să și-o formeze. Aveți posibilitatea să verificați dacă este așa, sporiți
98
vigilența și luați măsurile ce se impun” .
În centrul unui denunț s-a aflat către sfârșitul anului 1989 și
compozitorul George Sbârcea. Cea de-a doua căsătorie se terminase
prost, iar soția acestuia, Maria Sbârcea, nu s-a putut împăca cu
soluția aleasă de compozitor. Situațiile extreme cereau soluții
extreme. În consecință, într-o scrisoare adresată Elenei Ceaușescu,
Maria Sbârcea își denunța soțul că difuza în străinătate „informații
solicitau intervenția Elenei Ceaușescu pentru a stopa abuzurile birocrației de partid:

„Mai este timp să opriți mersul neregulilor ce se petrec aici, la noi, la Galați, sub
firma partidului. Aveți suficiente mijloace să-i potoliți, dar credem că nu toate
informațiile ajung la d-voastră pentru a putea stabili măsuri. Dar cei care ar trebui să
ia măsuri și să vă informeze asupra realității n-au niciun interes”. În centrul
denunțului se afla Ion Bejan, prim-vicepreședinte al județului, care beneficia de
protecția lui C. Dăscălescu. Potrivit scrisorii, pe Ion Bejan îl preocupau consumul de
alcool și afacerile în interes personal: „Jigodia asta de care nu mai reușim să scăpăm
trage la wisky ca un cal însetat la apă. Se pricepe în mod deosebit la băuturi alese și
țigări fine (…)”. Ibidem, f. 149 și urm.
97
98
Ibidem, dosar 201/1973, f. 118.
defăimătoare în legătura cu politica comunistă și guvernul său,

făcându-i pe români «valahi împuțiți»“. Trecutul lui George Sbârcea
era compromițător. Afirmat ca ziarist în perioada celui de-al doilea
război mondial, publicase articole în „Porunca Vremii”, „Neamul
Românesc” și „Curentul”, devenind un apropiat al lui Pamfil Șeicaru.
Mai mult, în perioada războiului a funcționat în cadrul Ministerului
Propagandei, Direcția Presei Străine, dar și în cadrul Biroului II al
Marelui Stat Major, cu misiuni informative, ceea ce i-a adus, în 1946,
o condamnare de 15 ani temniță grea pentru crime de război.
Sentința nu a fost executată în întregime, după eliberare rămânând
în atenția Securității. După 1968, pe fondul procesului de reabilitare,
George Sbârcea s-a afirmat mai ales în domeniul muzical prin
compunerea unor șlagăre de referință (Ionel, Ionelule, De ce ai
plecat?, Un tangou de adio). Maria Sbârcea arăta că soțul său
continua să aibă legături dubioase cu cei din emigrație, asculta și
difuza texte compromițătoare la adresa regimului la Europa Liberă.
Curiozitatea feminină o ajutase să descopere documente compro-
mițătoare: „M-am uitat repede la mașina de scris unde avea scris și
de mașină și de mână, fraze din care am apucat să citesc în mare
grabă următoarele: «Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena nu posedă
decât trei clase elementare; pușcăria politică pe care a făcut-o
Nicolae Ceaușescu nu este de fapt decât o înscenare comunistă (…).
Mai apoi, am citit că scria despre dumneavoastră Elena Ceaușescu, că
în tinerețe împreună cu Lina Ciobanu vindeați semințe în Gara
Găiești, după aceea făceați prostituție în wc-urile din gară pentru un
99
pol și că asta era de fapt «activitatea dumneavoastră politică»“ .
Totodată, Maria Sbârcea își suspecta soțul că deține conturi în
străinătate, rezultat al activității publicistice clandestine. Existau,
potrivit petentei, și foarte multe semnale care indicau existența unui
plan de plecare definitivă în străinătate. Demascarea compozitorului
se făcea în numele nevoii Mariei Sbârcea de a avea parte de un proces
de divorț corect, „judecat în numele dreptății”.
Anonimele și denunțurile au fost scrise dintr-o conștiință a
datoriei, dar și din perspectiva unor interese personale explicite.
99
Textul integral al scrisorii în Ibidem, dosar 127/1989, ff. 17-21f/v.
Presiunea ideologică, proliferarea corupției, înrăutățirea condițiilor

de viață, eșecurile economiei planificate i-au determinat pe oameni
să reacționeze și să denunțe atât fenomenele negative din societatea
socialistă, cât și pe cei care le generau. Campaniile publice au insistat
pentru asumarea unei critici deschise. În realitate, însă, cei care care
scriau denunțuri au preferat să se pună la adăpostul anonimatului
tocmai pentru a se feri de anchetele care-i puteau aduce de partea
nedorită a baricadei.
CONCLUZII
Totul era pentru totdeauna, până când nu a mai fost deloc este
titlul unei lucrări publicată, în 2005, sub semnătura lui Alexei
Yurchak, care a explorat paradoxurile vieții cotidiene din ultimele
1
decenii de existență ale Uniunii Sovietice . Credința că socialismul va
dura pentru totdeauna a fost adânc înrădăcinată în conștiința
colectivă a societății sovietice. Chiar și atunci când a fost evident că
era nevoie de reforme, oamenii obișnuiți nu se așteptau la un colaps
al sistemului. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, în România
socialistă, care nu manifestase niciun fel de deschidere față de
reforme, perenitatea sistemului era încă strâns legată de dezideratele
personale ale liderului partidului simbolizate de construirea
comunismului și a societății multilateral dezvoltate. Formule
abstracte, repetate până la saturație de aparatul de propagandă și în
care puțini mai erau dispuși să creadă. La sfârșitul anilor ’80,
societatea românească se afla într-o stare de așteptare. Ceva urma să
se întâmple, însă nimeni nu putea să anticipeze când, unde și ce
2
anume va declanșa valul schimbării și în România .
Scrisorile adresate liderului partidului din momentul preluării
puterii și până la prăbușirea regimului, în decembrie 1989, spun
povestea unei societăți care se acomodase cu normele și realitățile
regimului comunist. Ceaușescu a beneficiat, cel puțin în primul
deceniu al guvernării sale, de un grad sporit de încredere și susținere
din partea unei bune părți a societății românești. Relaxarea
ideologică, diminuarea terorii, ameliorarea condițiilor economice,
precum și apariția unei noi generații au imprimat relației dintre „ei”
1
Alexei Yurchak, Everything was forever, until it was no more. The Last Soviet
Generation, Princeton University Press, 2005.
2
Pentru radicalizarea societății românești din a doua parte a anilor ’80 sunt
ilustrative scrisorile critice adresate postului de radio Europa Liberă reunite în
Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Europa Liberă, vol. II, 1986-1989, Iași,
Polirom, 2014.
(elita partidului) și „noi” (societatea) o nouă dinamică și au articulat

strategii specifice determinate de planurile de construcție și edificare
ale societății socialiste. Dar aceasta nu însemna că societății i se
acorda libertatea de a negocia cu puterea de pe poziții egale. Regimul
a fost atent să mențină disciplina socială, să acopere prin vocea
propagandei oficiale vocile disonante și să-i înlăture, la nevoie, pe cei
care incomodau prin critica lor deschisă.
Apetența secretarului general pentru a asculta vocile celor mulți și
pentru a le îndeplini dorințele a fost vizibilă încă din primii ani ai
prezenței sale în fruntea partidului. „Sfătuirea cu masele” a însemnat
perfecționarea unui aparat birocratic și propagandistic, dar al cărui rol
nu a fost să asculte vocile celor de jos sau să diminueze presiunile
puterii, ci să construiască și să consolideze eșafodajul puterii personale
a secretarului general. Scrisorile adresate partidului/liderului/tovarășei
Elena Ceaușescu se adăugau băilor de mulțime și grandioaselor
spectacole omagiale care au hrănit timp de aproape 25 de ani convin-
gerea lui N. Ceaușescu că era, într-adevăr, cel mai iubit fiu al popo-
rului. Corespondența expediată de poporul mai mult sau mai puțin
entuziast instanțelor de partid și de stat este o mărturie directă a
erodării încrederii societății în visul construirii „epocii de aur”.
Începutul a fost plin de speranțe, iar în ochii celor de jos
Ceaușescu a întruchipat liderul protector, preocupat de problemele
celor mulți, de îmbunătățirea condițiilor de viață și instituirea
dreptății și adevărului ca principale norme de funcționare ale
societății socialiste. Primul pas a fost reabilitarea victimelor terorii
din anii ’50, o măsură menită mai degrabă să imaculeze un trecut
problematic pentru Ceaușescu și mai puțin direcționată către
restabilirea adevărului. Realitate pe deplin înțeleasă de către cei care
au avut norocul să supraviețuiască întunecatului deceniu și care nu s-
au lăsat înșelați de recunoașterea publică a faptului că „avem și noi
pe cineva să reabilităm”. O amplă regie prin care partidul a obținut o
primă victorie asupra Securității. Avea însă aceasta să dureze?
Între timp, societatea se pregătea să pășească, încrezătoare și cu
entuziasm, în primul deceniu al împlinirilor mărețe. Iar puterea avea
pregătită un întreg arsenal pentru un start promițător: legislație
pronatalistă, întărirea „celulei de bază a societății” prin limitarea
divorțurilor și denigrarea „părinților evazioniști”, campaniile pentru

combaterea parazitismului social, a bișniței, bacșișului și veniturilor
ilicite, inducerea sentimentului datoriei de a munci în folosul
societății socialiste, munca patriotică pe marile șantiere ale patriei și,
nu în ultimul rând, fundamentarea educației ideologice a tuturor
cetățenilor conștienți.
Vizitele de lucru prin țară, desfășurate pe parcursul anilor 1966-
1967, l-au adus pe Ceaușescu în contact direct cu realitățile țării și
doleanțele cetățenilor: case, pensii, salarii, îmbunătățirea aprovi-
zionării cu bunuri de larg consum, situația satelor colectivizate, a
fabricilor și marilor complexe industriale. În corespondența care s-a
revărsat către Secția Scrisori și Audiențe a CC al PCR găsim repre-
zentate toate categoriile sociale și de vârstă, deopotrivă bărbați,
femei, copii, tineri și vârstnici, iar problemele lor au fost dintre cele
mai variate: abuzuri ale administrației, probleme conjugale (după
înăsprirea condițiilor de obținere a divorțurilor), spații locative,
revizuirea unor sentințe judecătorești sau a unor decizii ale comi-
siilor controlului de partid (mai ales în cazul ilegaliștilor), cereri de
emigrare, denunțuri etc. O corespondență variată, rezultată din
complexitatea vieții cotidiene în timpul regimului Ceaușescu.
Scrisorile-invitație au fost ilustrative pentru modul în care
Ceaușescu a fost perceput de către cei săraci și necăjiți. O astfel de
invitație era urmată de acordarea de ajutoare în hrană, bani și îmbră-
căminte. Pentru ceilalți, mai puțin bucuroși, măsurile care le-au
invadat viața intimă, de la stabilirea numărului de copii la înăsprirea
condițiilor de divorț, au fost privite cu îngrijorare, ostilitate și
spaimă. Mii de destine au fost mutilate de politicile absurde care
impuneau nașterea cu orice preț a societății socialiste. Omul nou
ceaușist, „multilateral dezvoltat”, era supus, disciplinat, conștiincios,
conformist, educat ideologic, gata oricând să se sacrifice pentru visul
comunist și, de ce nu, dacă situația o cerea chiar pentru cauza
internaționalismului proletar. Iar cererile de voluntariat ale celor care
au cerut să plece în Vietnam pentru a apăra comunismul au dovedit
existența în rândul românilor a unei conștiințe de clasă avansate!
Aceeași conștiință avansată a maselor muncitoare, membri și
nemembri de partid, s-a manifestat cu deosebită putere în august
1968, atunci când s-au mobilizat pentru apărarea patriei socialiste.

Luminosul viitor comunist începea să se contureze în ciuda a câtorva
nemulțumiți și sceptici.
Îndemnați să scrie, să ceară audiențe, să semnaleze, să reclame,
să critice deschis aparatul birocratic și abuzurile funcționarilor,
oamenii obișnuiți au fost antrenați în ceea ce părea a fi un dialog
deschis și transparent. „Munca cu scrisorile” a fost declarată o prio-
ritate pentru toate instituțiile de partid și de stat. Măsuri legislative,
reorganizări administrative, creșterea numărului birourilor și func-
ționarilor, stabilirea orarelor de audiență, campaniile din „Scânteia”
pentru încurajarea dialogului cetățenesc indicau o grijă sporită a
autorităților față de nevoile cetățenilor. Un joc cu măști, în care
foarte mulți au crezut până în decembrie 1989. Secția Scrisori și
Audiențe a CC al PCR a contabilizat, a analizat și a comparat, în
paginile a zeci de rapoarte lunare, trimestriale și anuale bucuriile,
nedumeririle, așteptările, nemulțumirile și disperările celor mulți.
Ceaușescu și-a pierdut repede interesul pentru „sfătuirea cu
masele”, fiind preocupat de cuantificarea entuziasmului și a susținerii
populare. Rapoartele anuale asupra dialogului dintre cei de sus și cei
de jos nu au reușit să ascundă degradarea continuă a vieții cotidiene a
românilor, apăsată de penurie și frica difuză. În societatea bunăstării
socialiste nimic nu era îndeajuns: alimente, case, mașini, îmbrăcă-
minte, rechizite școlare, încălțăminte, butelii. Este important să
introducem o nuanță atunci când ne referim la încurajarea denun-
țării acestor fenomene. A existat o direcționare voită a nemulțumirii
celor de jos împotriva aparatului administrativ și a derapajelor, în
paralel cu conservarea imaginii imaculate a liderului partidului.
Amintim o scrisoare colectivă anonimă expediată cu ocazia
Conferinței Naționale a partidului din iulie 1972, dintr-unul din
centrele industriale ale țării, în care se criticau industrializarea
forțată, costurile foarte mari de producție, calitatea slabă a produ-
selor, planurile exagerate. Criticile se înscriu într-un tipar comun:
aprovizionare, prețuri, nivelul scăzut al salariilor, presiunea birocra-
ției de partid, privilegiile nomenclaturii în dauna intereselor celor
mulți: „O, tu… Conferință Națională ce ne vei aduce…? Dorim
lichidarea mentalității învechite, de nepăsare, de cocoloșire a
abaterilor și abuzurilor, a căpătuielii și a birocratismului. Dorim legi

care să se aplice, dorim dreptate umană și socială, dorim apărarea
avutului obștesc. Mai puține vorbe pompoase și mai mult adevăr (…).
Noi, poporul, contestăm și negăm metodele formale, abuzurile și tot
ce este străin și putred, ce și-a făcut apariția în sânul acestei
3
orânduiri birocratice” .
Prin vocea propagandei de partid, oamenii din România
socialistă s-au bucurat de o existență paradisiacă: locuri de muncă în
fabrici și uzine, apartamente noi, aparatură electrocasnică, librării,
mobilier nou, rețele de magazine universale, școli, creșe și grădinițe
etc. Mai mult, au rezonat la unison „cu statisfacție / bucurie /
speranță / mândrie” față de toate deciziile anunțate de liderul parti-
dului la fiecare apariție publică. Din când în când, în paginile ziarului
„Scânteia” erau denunțate rămășițele burgheze ale mentalității
înapoiate ale celor care nu se aliniau ritmului alert al mersului
înainte. Uniformizarea existenței cotidiene prin îmbrăcăminte,
alimentație, mobilier, mod de locuire, petrecerea timpului liber a
urmărit educarea gusturilor populației astfel încât aceasta să nu-și
dorească altceva în afara tiparelor impuse de regim. Un adevărat
proiect de inginerie socială, dar care a avut efecte opuse celor scon-
tate de regim. Cu cât presiunea ideologică a fost mai mare, cu atât
locuitorii republicii socialiste au încercat să evadeze și să se elibereze
de controlul puterii. Oamenii au fost adeseori tentați să caute
informații în afara canalelor oficiale: posturile de radio străine,
comentariile din spațiile private, scrisorile particulare arată
poziționari diferite față de realitatea politică în care au fost obligați să
trăiască. Viața privată și-a găsit forme de expresie în arta disimulării,
ca răspuns adaptaviv, rezultat din dorința de a limita cât mai mult
posibil interferența regimului în spațiul existenței cotidiene. Așa cum
bine sesiza Ken Jowitt, populația a separat spațiul public de cel privat
4
și le-a perceput în termeni antagonici și nu complementari .
Educați sau mai puțin educați, oamenii s-au adresat puterii,
motivați mai ales de problemele personale, și mai puțin animați de
3
4
Ken Jowitt, Noua dezordine mondială: extincția leninistă, București, Editura Curtea
Veche, 2012, pp. 105-106.
convingeri ideologice. Scrisorile nu fac referiri la natura sistemului,

nu-și propun să aducă o critică a comunismului sau a preceptelor
teoretice care-i fundamentau existența. Deteriorarea condițiilor de
viață, creșterea prețurilor și a deficiențelor din aprovizionare, rațio-
nalizările și economisirile au complicat existența cotidiană în
societatea multilateral-dezvoltată. „Un grup de comuniști mâhniți”,
„un grup de intelectuali”, „un grup de muncitori”, „un grup de
cetățeni ai orașului”, „un grup numeros de cadre didactice”, „un grup
de cetățeni revoltați”, „un grup de femei” etc. au fost vocile colective
care au crezut în funcționarea reală a dialogului dintre putere și
societate și care au sperat că, prin apelul lor, chiar dacă anonim,
situația se va îndrepta.
Îmbunătățirea condițiilor de viață a fost una dintre constantele
propagandei oficiale. Dar, în scrisorile particulare, oamenii deplân-
geau neîndeplinirea de către partid a măsurilor ce le vizau direct
prosperitatea (salarii, condiții de locuire, abuzurile birocrației,
planurile absurde de producție etc.). Condițiile de viață s-au
deteriorat pe măsură ce înghețul ideologic și minciuna oficială au
devenit singurele norme care au reglat raporturile dintre conduși și
conducători. Numărul celor care erau dispuși să se sacrifice pentru
visul de aur al construirii societății socialiste începuse să scadă
simțitor. Abundența viitorului le părea improbabilă, de vreme ce
industrializarea masivă sau mult promisa revoluție agrară nu adusese
nimic bun în existența lor.
Românii au încercat să se acomodeze cu realitățile societății
socialiste, iar atunci când programele de dezvoltare le-a afectat direct
nivelul de trai au reacționat prin plângeri și critici. Ei s-au întrebat
adeseori dacă secretarul general cunoștea problemele țării sau dacă
nu cumva informațiile îi erau ascunse în mod voit de cei din cercul
puterii? O întrebare care a supraviețuit în scrisorile adresate lui N.
Ceaușescu până în decembrie 1989. Din a doua parte a anilor ’80,
oamenii s-au întrebat de ce dispăruseră pâinea, laptele, carnea,
brânzeturile, legumele din piețe și magazine. Cine era responsabil
pentru deficiențele din aprovizionare și permanentizarea cozilor?
Politicile regimului erau considerate profund nedrepte, iar oamenii
se simțeau exploatați și umiliți de o conducere de partid care

rămânea surdă la toate plângerile lor.
După cum reiese din documentele vremii referitor la vizitele
fulger în piețele din Capitală, dar și din memorialistică, Ceaușescu
era pe deplin informat asupra realităților economice ale țării și ale
condițiilor de trai ale populației. Orbit de dorința de achita datoria
externă, de a crește rata exporturilor și de a reduce drastic importu-
rile, Ceaușescu nu fost interesat de sărăcirea generalizată a popula-
ției. Programul alimentației raționale, războiul declanșat împotriva
consumului de cafea, soluțiile năstrușnice pentru a suplini absența
din magazine a cărnii, prin creșterea industrială a iepurilor de casă
sau a ciupercilor de pădure, toate acestea arată prăpastia care se
deschisese între ei și noi. În anii ’80, asistăm la o situație paradoxală:
apariția nostalgiei comuniste în plin comunism, semn al funcționării
exemplare a amneziei sociale. Teroarea perioadei Gheorghiu-Dej a
fost uitată, iar oamenii au preferat să se raporteze la aceasta numai
prin prisma abundenței de la mijlocul anilor ’60: galantare pline,
5
alimente necartelate, restaurante cu menu-uri diversificate .
Scrisorile au arătat că cea mai mare parte a celor care se adresau
puterii considerau că statul/partidul/liderul trebuiau să intervină în
rezolvarea problemelor cotidiene (case, ajutoare sociale, aprobarea
unor transferuri). Scrisorile către putere sunt reprezentative pentru
modul în care oamenii obișnuiți s-au raportat la puterea politică, o
putere care le-a controlat existența până în cele mai mici amănunte:
de la viața privată la normele de conduită în societatea socialistă.
Aceste documente scot la iveală fricile, speranțele, spaimele, iluziile
și deziluziile celor care credeau că pot schimba ceva în relația cu
puterea care le guverna existența. Omul obișnuit al anilor ’70-’80 se
simțea în siguranță sub protecția statului/liderului/partidului. Unii
5
Vezi în acest sens scrisorile difuzate la Europa Liberă în iunie și octombrie 1984,
semnate o „voce din popor”, respectiv „un papuaș”. În cea din octombrie se arăta că
„vedeți: am început să privim cu nostalgie la «epoca Dej»; atunci eram nenorociți,
persecutați, eram bătuți la cap și chiar omorâți – să zicem, un milion de români –,
dar restul de douăzeci de milioane de erau lăsați în pace; nu făceam cozi pentru un
sul de hârtie igienică, nu luptam pentru un kil de brânză, ori pentru o vânătă, ca să
nu mai vorbim de lupta pentru un pui ori un cadavru de carne de vacă”. Ultimul
deceniu comunist…, vol. I, pp. 264-265, 320.
dintre ei au preluat temele elogioase difuzate cu generozitate de

aparatul de propagandă și s-au asociat voluntar susținerii activității
partidului și secretarului general. Ei s-au identificat cu acțiunile
secretarului general, le-au susținut și au visat necondiționat la
îndeplinirea visului de aur, al pășirii în comunism. Pentru ei viitorul
luminos era încă posibil și nu-și imaginau existența într-un alt
sistem. Au crezut în obiectivele fiecărui cincinal, în planurile fiecărui
congres al partidului, în directivele fiecărei conferințe, erau mândri
de puterea industrială a țării și de modernizarea agriculturii și
ignorau voit realitățile cotidiene. Lirica voluntară este de departe una
dintre dovezile atașamentului necondiționat față de Ceaușescu. În
mii de versuri, mai mult sau mai puțin inspirate, s-au cântat realize-
rile secretarului general, tinerețea revoluționară, faptele eroice, lupta
pentru pace, puterea de sacrificiu, țara bogată, viața îmbelșugată etc.
Creșterea puterii decizionale a Elenei Ceaușescu nu a rămas
neobservată de masa de corespondenți, care s-au adresat Cabinetului
2 în speranța că vocile li se vor face auzite. Pentru cei mai mulți
dintre petenți, Elena Ceaușescu era ultima instanță a puterii care
putea interveni în rezolvarea situației lor personale: cereri pentru
locuințe, probleme conjugale, abuzuri ale funcționarilor etc.
Din corespondența cu puterea se detașează categoria aparte a
denunțurilor, în anii ’80 adresate cu precădere Elenei Ceaușescu.
Febra denunțurilor se declanșa fie în preajma evenimentelor impor-
tante ale partidului (conferințe, congrese care presupuneau alegerea
sau confirmarea în funcții), fie atunci când abuzurile funcționarilor
deveneau de nesuportat. Spre deosebire de anii ’50, când prin
denunțuri se demascau dușmanii văzuți și nevăzuți ai regimului de
democrație populară, în socialismul mediu-dezvoltat (așa cum
generic îl numea Ceaușescu) rolul lor era de a purifica partidul și
structurile de stat de elementele care încălcau disciplina de partid.
Denunțurile au urmat, la rândul lor, traiectoria maturizării politice a
regimului. Nu se mai regăsesc în cuprinsul lor formulele care au făcut
carieră în timpul regimului Gheorghiu-Dej, ci au fost adaptate
perfect contextului social și economic care le-a generat. Trimiterea la
un trecut politic compromițător sau originea socială nesănătoasă
erau folosite pentru a da un plus de greutate denunțului. Corupția a
fost tema comună care a stat la baza majorității denunțurilor

expediate conducerii partidului. Într-o altă categorie pot fi incluse
denunțurile adresate direct Securității. Încurajate prin angajamente
semnate, acestea întrețineau o atmosferă toxică și mențineau un
sentiment difuz al fricii. Nu știm dacă în vizorul celor care expediau
denunțuri anonime/semnate conducerii de partid intra și Secu-
ritatea. Denunțurile puteau avea consecințe neașteptate, deoarece
Securitatea era interesată și de cel denunțat, dar și de denunțător.
Ilustrativ în această privință este un fragment dintr-o scrisoare
adresată Europei Libere, la 20 august 1980, de către „un român
cinstit, nu un dușman de patrie” în care se arăta că „omul societății
multilateral dezvoltate a devenit o unealtă desconsiderată, păzită,
bănuită, tracasată, amenințată, intimidată de o mafie a partidului
care se cheamă securitate și miliție. Viața nu mai este viață, traiul nu
ne mai este trai. Minoritatea de 10% domină majoritatea necăjită de
6
90% cu perfidie și forță. Minciuna a ajuns la loc de onoare” .
Scrisorile către putere au fost în egală măsură încercări de aco-
modare cu rigorile regimului, dar și de negociere cu reprezentanții
acestuia. Oamenii au continuat să i se adreseze lui Ceaușescu până în
ultimele zile ale guvernării sale, chiar și atunci când era evident că
ceva urma să se întâmple. Vorbim despre disimularea atât de bine
deprinsă în anii de dictatură sau despre un refuz conștient al realită-
ții? Este o întrebare al cărei răspuns este posibil să nu-l aflăm
niciodată. Comportamentele, raportarea la dictatură, limbajul, atitu-
dinea față de putere, relația cu ideologia și ritualurile puterii se
regăsesc, de asemenea, în corespondența cu puterea. Oamenii au fost
atenți la limbaj, chiar și atunci când scrisorile erau nesemnate,
tocmai pentru a convinge asupra purității ideologice și a devotamen-
tului față de regim.
Omul eliberat de constrângerile puterii îl regăsim în corespon-
dența particulară interceptată de Securitate sau în scrisorile care au
reușit să ajungă la posturile de radio occidentale, în special Europa
Liberă. În vreme ce pentru cei din urmă, sistemul în care trăiau era
6
Ultimul deceniu comunist…, vol. I, p. 81.
„rău”, „opresiv” și „imoral”, ceilalți încă mai credeau că pot să nego-

cieze condițiile unei vieți mai bune.
Scrisorile au fost centralizate de Secția Scrisori și Audiențe până
în ultimele zile ale regimului Ceaușescu. Planurile de anvergură
anunțate la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, chiar dacă nu mai
erau crezute de nimeni, îl situau pe cetățeanul obișnuit în realitatea
concretă a mersului înainte spre comunism. Oamenii continau să
solicite scutiri de impozite, să-și reclame vecinii, șefii, subalternii, să
conteste deciziile administrative și abuzurile, să se plângă de calita-
tea produselor și a serviciilor și să ceară o minimă relaxare a politi-
cilor interne.
România regimului Ceaușescu i-a cuprins deopotrivă pe confor-
miști, critici, loialiști, disidenți și duplicitari. Ceea ce i-a ținut laolaltă
nu a fost solidaritatea socialistă clamată de propaganda oficială, ci
pârghiile invizibile ale unei frici care a paralizat timp de aproape 25
de ani societatea românească și care a ajuns să însemne normalitatea
vieții în socialism.
BIBLIOGRAFIE
Arhive
Arhivele Naționale Istorice Centrale
Fond CC al PCR, Comisia Controlului de Partid (CCP) – Documente
Interne
Secția Administrativ-Politică
Secția Agitație și Propagandă
Secția Cancelarie
Secția Organizatorică
Secția Relații Externe
Documente publicate
„Amorsarea” revoluției. România anilor ’80 văzută prin ochii Securității,

ed. de Florian Banu, Institutul Revoluției din Decembrie 1989, Consiliul
Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Târgoviște, Editura Cetatea
de Scaun, 2012.
Anton, Mioara, Chiper, Ioan, Instaurarea regimului Ceaușescu.
Continuitate și ruptură în relațiile româno-sovietice, București, INST, IRSI,
2003.
Cătănuș, Dan, A doua destalinizare. Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii,
București, Editura Vremea, 2005.
Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965,
București, Editura Politică, 1965.
Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, Editura Politică,
București, 1969.
Conferința Națională a Partidului Comunist Român, 7-9 decembrie 1977,
București, Editura Politică, 1978.
Cuvântare de deschidere a Congresului rostită de tovarășul Nicolae
Ceaușescu, în Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. 19-24 iulie
1965, București, Editura Politică, 1965.
Decret nr. 153 din 24 martie 1970 pentru stabilirea și sancționarea unor
contravenții privind regulile de conviețuire socială, ordinea și liniștea publică
în http://www.legex.ro/Decretul-153-1970-454.aspx (accesat la 23 martie
2015).
Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, ed. Elis Neagoe-Pleșa,
Liviu Pleșa, București, Editura Nemira, 2006
Intelectuali români în arhivele comunismului, coord. Dan Cătănuș,
București, Editura Nemira, 2006.
Istoria comunismului din România, vol. II. Documente. Nicolae
Ceaușescu (1965-1971), ed. Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu,
Iași, Editura Polirom, 2012.
România-Republica Federală Germania. Începutul relațiilor diplomatice.
1966-1967, coord. Dumitru Preda, București, Editura Enciclopedică, 2009
România și Tratatul de la Varșovia. Conferințele Miniștrilor Afacerilor
Externe și ale adjuncților lor (1966-1991), ed. Mioara Anton, Editura Alpha
MDN, București, 2009.
Securitatea. Structuri, cadre, obiective și metode, 1948-1967, vol. I, coord.
Florica Dobre, București, Editura Enciclopedică, 2006.
Securitatea și intelectualii în România anilor ’80, Institutul Revoluției
Române din Decembrie 1989, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității, ed. Liviu Țăranu, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2013.
Tudor, Alina, Cătănuș, Dan, Amurgul ilegaliștilor. Plenara PMR din 9-13
iunie 1958, București, Editura Vremea, 2000.
Țăranu, Liviu (ed.) „Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…”. Românii
în „Epoca de Aur”. Corespondență din anii ’80, Târgoviște, Editura Cetatea de
Scaun, 2012.
Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă, Mihnea
Berindei, Gabriel Andreescu, vol. I-II, Iași, Editura Polirom în 2010, 2014.
Cronologii, Dicționare, Enciclopedii

Istoria României în date, coord. Dinu G. Giurescu, București, Editura
Enciclopedică, 2003.
Membrii CC al PCR. Dicționar biografic, București, Editura
Enciclopedică, 2004
Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de
istorie a României, ediția a III-a, București, Editura Meronia, 2002.
Articole propagandistice
Abandonul eticii duce la neomenie, „Scânteia”, 12 iulie 1973.
Alessandrescu, Dan, Medicul, sfătuitor și îndrumător al familiei,
„Scânteia”, 25 octombrie 1966.
Andrei, Titus, Trândavi, dar luxoși și bine hrăniți, „Scânteia”, martie 1970.
Andrițoiu, Al., Prietene de ce nu ai copii?, „Scânteia”, 2 noiembrie 1966.
Apărați-vă familia! Divorțul nu e numai ultima filă a unui dosar, ci prima
filă a altora, „Scânteia”, 29 noiembrie 1966.
Berg, I., Testamentul bacșișului, în „Scânteia”, 11 august 1971.
Bârlădeanu, Victor, Mașinuța „lui tăticu” și derapajul etic, „Scânteia”, 9
ianuarie 1970.
Victor Bârlădeanu Bulevardierii, în „Scânteia”, 30 ianuarie 1970.
Victor Bârlădeanu, „Parazitul cu principii” la ora lucidității amare,
„Scânteia”, 16 februarie 1972.
Caranfil, Mihai, Cavalerii fără glorie ai turnirului pe asfalt, „Scânteia”,
aprilie 1970.
Ce ar trebui întreprins pentru îngrădirea abandonului familial?,
„Scânteia”, 18 aprilie 1967.
„Ce voi fi?” „Scânteia”, 11 iulie 1966
Ciortoloman, Henriette, Binefacerile maternității, „Scânteia”, 19
septembrie 1966.
Comunicatul Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român
în „Scânteia”, 14 aprilie 1966.
Comunicat cu privire la îndeplinirea planului de stat de dezvoltare a
economiei naționale a Republicii Socialiste România pe anul 1966, „Scânteia”,
31 ianuarie 1967.
Conferința națională a femeilor, în „Scânteia”, 23 iunie 1966.
Falsa grijă părintească, mediu nutritiv al parazitismului, „Scânteia”, 28
august 1971
Femeia mamă și muncitoare. Ce se întreprinde pentru a asigura o
concordanță între îndatoririle familiale și cele din producție?, „Scânteia”, 20
noiembrie1966.
Hotărârea Plenarei CC al PCR cu privire la majorarea pensiilor,
îmbunătățirea legislației pensiilor și instituirea pensiei suplimentare din
contribuția salariaților, „Scânteia”, 15 octombrie 1966.
În ce constă superioritatea noului sistem de pensionare? „Scânteia”, 9
noiembrie 1966.
În sprijinul familiilor cu copii, pentru creșterea natalității și îmbunătățirea
continuă a ocrotirii mamei și copilului, „Scânteia”, 2 octombrie 1966.
Opinia publică condamnă parazitismul social, sub orice formă s-ar
manifesta, „Scânteia”, 9 iulie 1972.
Opinia publică cere măsuri eficiente pentru desființarea acestui nărav
degradant, „Scânteia”, 30 iulie 1971.
„Pedagogia părinților”, „Scânteia”, 25 iulie 1966.
Probleme ale tineretului occidental, în „Scânteia”, 7 ianuarie 1972.
Radu, G. Să stârpim bacșișul! Un nărav incompatibil cu climatul etic al
societății noastre, „Scânteia”, 23 iulie 1971.
Să stârpim bacșișul! În zeci de scrisori, cetățeni din cele mai diverse
profesii se alătură opiniilor din articolul nostru, „Scânteia”, 28 iulie 1971.
Societatea noastră asigură răsplata dreaptă a unei vieți de muncă
închinată patriei, „Scânteia”, 17 octombrie 1966.
Societatea noastră proclamă și înfăptuiește principiul „nici muncă fără
pâine, nici pâine fără muncă”,„Scânteia” la 9 iulie 1972.
Milcu, Șt., Medicul și responsabilitatea lui față de generațiile viitoare,
„Scânteia”, 22 octombrie 1966.
Ne scriu cadre din comerț, „Scânteia”, 11 august 1971.
Să înceteze agresiunea americană împotriva poporului vietnamez.
Mitingul oamenilor muncii din capitală, în „Scânteia”, 1 iulie 1966.
Stanca, N. Const., Întreruperea sarcinii și consecințele ei, „Scânteia”, 10
septembrie 1966.
Stancu, Natalia, Celibatarele, „Scânteia”, 10 august 1966.
Stancu, Zaharia, Tradiția caselor pline de copii, „Scânteia”, 23 septembrie
1966.
Stoian, Mihai, Facilitatea sentinței de divorț, „Scânteia”, 11 octombrie
1966.
Stroescu, G., Legile armoniei organismului uman, „Scânteia”, 1 noiembrie
1966.
Orez și sânge, „Scânteia”, 17 octombrie 1966.
Vlaicu, Ion, Nu-i lăsați pe „mentorii viciului” să facă prozeliți, „Scânteia”,
18 ianuarie 1970.
„Ziua cotidiană” a părinților, „Scânteia”, 5 iulie 1966.
Memorii, Jurnale
[Andrei, Ștefan] Stăpânul secretelor lui Ceaușescu. I se spunea

Machiavelli. Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, București, Adevărul
Holding, 2011.
Apostol, Gheorghe, Eu și Gheorghiu-Dej, București, Editată de Asociația
Militanților pentru Pace, 2010.
Betea, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu,
București. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, 1997
Blaga, Dorli, Tatăl meu, Lucian Blaga, București, Humanitas, 2012.
Chelaru, Rodica, Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică,
București, Editura Curtea Veche, 2001
Ciachir, Dan, Când moare o epocă, ediția a VII-a (completă), Iași,
Timpul, 2013.
Ciocârlie, Livius, Cu dinții de lână. Jurnal. 1978-1983, București, Editura
Humanitas, 2008.
Confesiunile elitei comuniste. România 1945-1965: Rivalități, represiuni,
crime… Arhiva Alexandru Șiperco, vol. I, ediție de Andrei Șiperco, București,
INST, 2015.
Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea,
Iași, Polirom, 2001.
Curticeanu, Silviu, Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse,
București, Editura Albatros, 2000.
Curticeanu, Silviu, Meditații necenzurate, București, Editura Historia,
2007.
Florescu, Gheorghe. Confesiunile unui cafegiu, București, Humanitas,
2008.
Ianoși, Ion, Internaționala mea. Cronica unei vieți, Iași, Polirom, 2013.
Macovescu, George, Jurnal, vol.I (1952-1982), București, Editura
Domino®, 2006.
Niculescu-Mizil, Paul, România și războiul americano-vietnamez,
București, Editura „Roza Vânturilor”, 2008.
Popescu, Dumitru, Un fost lider comunist se destăinuie: „Am fost
cioplitor de himere”, București, Editura Expres, f.a.
Popovici, Titus, Disciplina dezordinii. Roman memorialistic, București,
Editura Mașina de Scris, 1998.
Prodan, David, Memorii, ediție de Aurel Răduțiu, București, Editura
Enciclopedică, 1993.
Răduică, Grigore, Crime în lupta pentru putere. 1966-1968. Ancheta
cazului Pătrășcanu, București, Editura Evenimentul Românesc, 1999.
Șerbulescu, Andrei [Belu Zilber], Monarhia de drept dialectic, București,
Editura Humanitas, 1991
Tismăneanu, Vladimir, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri,
dezvăluiri, portrete, București, Editura Humanitas, 2012.
Lucrări, articole și studii

Andreescu, Gabriel Existența prin cultură. Represiune, colaboraționism și
rezistență intelectuală sub regimul comunist, Iași, Polirom, 2015.
Anton, Mioara, Constantiniu, Laurențiu, Guvernați și guvernanți. Scrisori
către putere. 1945-1965, Iași, Polirom, 2013
Anton, Mioara, Să umplem casele de copii! Campaniile pronataliste și
scrisorile invitație. 1966-1975, publicat în „Polis” nr. 5/2014.
Anton, Mioara, Consens și contestare. Societate și putere politică în
România comunistă. 1965-1970, „Studii și Materiale de Istorie
Contemporană”, vol. 13/2014.
Anton, Mioara, Parazitismul social. Reguli și norme pentru societatea
omului nou, în „Studii și Materiale de Istorie Contemporană”, vol. 14/2015.
Anton, Mioara, Constrângeri și privilegii. Metamorfozele lumii literare în
scrisorile către putere, în Cuvintele puterii. Literatură, intelectuali și ideologie
în România comunistă, coord. M. Anton, Bogdan Crețu, Daniel Șandru, Iași,
Editura Institutul European, 2015,
Antonovici, Valeriu, Munca patriotică. Radiografia unui ideal falsificat,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2015.
Flori Bălănescu, Grup Canal ’77. „Paraziții social” și mișcarea Goma
pentru drepturile omului. Studiu de caz, Oradea, Editura Ratio et Revelatio,
2015.
Bejenaru, Liviu Marius, Relația dintre creșterea demografică și
dezvoltarea economică în timpul regimului communist. Între propaganda
oficială și realitățile cotidiene, în „Caiete CNSAS”, nr. 3/2009.
Betea, Lavinia, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist. Studiu
de caz, București, Humanitas, 2001.
Betea, Lavinia, Interzicerea avorturilor (1966-1989) ca fapt de memorie
socială, în Viața cotidiană în comunism, coord. Adrian Neculau, Iași, Polirom.
Bosomitu, Ștefan, Constatin Pârvulescu versus Nicolae Ceaușescu.
Congresul XII al PCR (noiembrie 1979) în
https://stefanbosomitu.wordpress.com/2013/11/25/constantin-parvulescu-vs-
nicolae-ceausescu-nov-1979-congresul-xii-al-pcr/
Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. 1965-1989. Geniul
Carpaților, Iași, Polirom, 2011.
Cătănuș, Ana-Maria, Vocația libertății. Forme de disidență în România
anilor 1970-1980, București, INST, 2014.
Chelcea, Septemiu, Oficializarea reprezentării private a propriei vieți.
Studiu de caz: dosarul de cadre al unui profesor universitar, 1950-1965, în Viața
cotidiană în comunism, coord. Adrian Neculau, Iași, Editura Polirom, 2004.
Clit, Radu, Modelul femeii comuniste: Elena Ceaușescu sau Ana Pauker?,
în Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată,
coord. Alina Hurubean, Iași, Editura Institutul European, 2015.
Câmpeanu, Pavel, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Iași, Polirom,
2002.
Corner, Paul (ed), Popular Opinion in Totalitarian Regimes: Fascism,
Nazism, Communism, Oxford University Press, New York, 2009.
Deletant, Dennis, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în
România anilor 1965-1989, București, Editura Humanitas, 1998
Fitzpatrick, Sheila, Ascribing Class: The Construction of Social Identity in
Soviet Russia, în „The Journal of Modern History”, vol. 65, nr. 4/1993.
Fitzpatrick, Sheila, Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary
Times: Soviet Russia in the 1930s, Oxford University Press, 1999
Fitzpatrick, Sheila, Tear off the Masks! Indentity and Imposture in
Twentieth Century in Russia, Princenton University Press, Princeton and
Oxford, 2005
Fitzpatrick, Sheila, Supplicants and Citizens: Public Letter-Writing in
Soviet Russia in the 1930, „Slavic Review”,vol. 55, 1996.
Fitzpatrick, Sheila, Social parasites. How tramps, idle youth, and busy
entrepreneurs impeded the Soviet march to communism, în „Cahiers du
Monde Russe”, 1-2/2006.
Fitzpatrick, Sheila, Popular Sedition in the Post-Stalin Soviet Union, în
Sedition. Everyday Resistence in the Soviet Union under Khrushchev and
Brezhhnev, Vladimir Kozlov, Sheila Fitzpatrick, Sergei V. Mironenko, Yale
Univerity Press, 2011.
Goldman, Wendy Z., Inventing the Enemy. Denunciation and Terror in
Stalin’s Russia, Cambridge, Cambridge University Press, 2011.
Hoffman, David L., Stalinis Values. The Cultural Norms of Soviet
Modernity, 1917-1941, Cornell University Press, London, 2003
Hoffmann, David L., Annette F. Timm, Utopian Biopolitics:
Reproductive Policies, Gender Roles, and Sexuality in Nazi Germany and the
Soviet Union, în Beyond Totalitarianism. Stalinism and Nazism Compared, ed.
Michael Geyer and Sheila Fitzpatrick, Cambridge University Press, 2009.
Jinga, Luciana M., Soare, Florin S. (coord.), Politica pronatalistă a
regimului Ceaușescu. Instituții și practici, II, Institutul de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Iași, Editura
Polirom, 2011.
Jowitt, Ken, Noua dezordine mondială: extincția leninistă, București,
Editura Curtea Veche, 2012.
Kiaer, Christina, Naiman, Eric, Everyday Life in Early Soviet Russia.
Taking the Revolution Inside, Indiana University Press, 2006
Kligman, Gail, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui
Ceaușescu, București, Humanitas, 2000.
Kozlov, Vladimir, Fitzpatrick, Sheila, Sergei V. Mironenko, Sedition.
Everyday Resistence in the Soviet Union under Khrushchev and Brezhnev, Yale
Univerity Press 2011.
LXXX, mărturii orale. Anii ’80 și bucureștenii, Muzeul Țăranului Român,
București, Editura Paideia, 2003.
Marin, Manuela, Între prezent și trecut: cultul personalității lui Nicolae
Ceaușescu și opinia publică românească, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014.
Marin, Manuela, Securitatea și panica morală: contraculturile muzicale
ale tineretului în România comunistă a anilor ’80, în Marginalități, periferii,
frontiere simbolice. Societate comunistă și dilemele sale indentitare, „Anuarul
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului
Românesc”, vol. IX, 2014.
Matei, Alexandru, O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate
în România comunistă (1965-1983), București, Editura Curtea Veche, 2013.
Mihai-Florin Răzvan, Ceaușescu despre inundațiile din ’75: „Unii
plângeau, alții râdeau și alții furau”, în
http://adevarul.ro/cultura/istorie/ceausescu-despre-inundatiile-75-unii-
plangeaualtii-radeau-altii-furau (accesat la 25 august 2015).
Moraru, Constatin, Ajutați-ne „să punem capăt războiului din Vietnam”,
în „Dosarele Istoriei”, an VIII, nr. 10 (86), 2003
Neculau, Adrian, Cum s-a construit o nouă identitate socială – o
introducere, în Viața cotidiană în comunism, coord. Adrian Neculau, Iași,
Editura Polirom, 2004
Olteanu, Liana Cristina, Cultul Elenei Ceaușescu în anii ’80, în Despre
femei și istoria lor în România, coord. Alin Ciupală, în
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/cultuleneceausescu.htm (accesat la
24 august 2015).
Olteanu, Mihai Marian, Legislație și sistematizare urbană în România
socialistă (1965-1989), în Politică și societate în epoca Ceaușescu (coord.
Florin Soare), Iași, Polirom, 2013
Pașca, Vlad, Clienți la masa statului. Alimentația publică în România
socialistă (1948-1989), în Între adaptare și transformare. Avataruri ale
cotidianului în regimul comunist din România. „Anuarul Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol.
VIII, 2013
Pașca, Vlad, Educația în România comunistă: un joc cu sumă nulă? O
analiză a stocurilor de educație, în Marginalități, periferii, frontiere simbolice.
Societate comunistă și dilemele sale indentitare, „Anuarul Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol.
IX, 2014
Preda, Simona, Patrie Română, țară de eroi!, București, Editura Curtea
Veche, 2014.
Retegan, Mihai, 1968. Din primăvară până în toamnă. Schiță de politică
externă și politică militară românească, ediția a II-a, București, Editura Rao,
2014.
Rostás,, Zoltán Antonio Momoc, Activiștii mărunți. Istorii de viață,
București, Editura Curtea Veche, 2007.
Rostas, Zoltan, Momoc, Antonio Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori,
București, Editura Curtea Veche, 2013.
Sandu, Dumitru, Spațiul social al tranziției, Iași, Editura Polirom, 1999.
Shlapentokh, Vladimir, Eric Shiraev, Eero Carroll, The Soviet Union.
Internal and External Perspectives on Soviet Society, Palgrave Macmillan, New
York, 2008.
Soare, Florin (coord.) Politică și societate în epoca Ceaușescu, Institutul
de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Iași,
Polirom, 2014.
Soare, Florin S., Reglementarea accesului la avort și contracepția
modernă în România comunistă, 1945-1989, în Politica pronatalistă a
regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă, vol. 1, coord. Corina Doboș,
Iași, Polirom, 2010.
Soare, Florin S., Familia, căsătoria și divorțul între ideologia comunistă și
pronatalism, în Politică și societate în epoca Ceaușescu (coord. Florin S.
Soare), IICCMER, Iași, Polirom, 2013.
Solomon, S. Gross The demographic argument in Soviet debates over the
legalization of abortion in the 1920’s, în „Cahier du Monde Russe et
Soviétique”, vol.1/1992.
Stanciu, Cezar, Paradigma revoluționară și societatea de consum în
România comunistă. O abordare comparativă, în Între transformare și
adaptare. Avataruri ale cotidianului în regimul comunist din România,
„Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria
Exilului Românesc”, vol. VIII, 2013
Steinberg, Mark D., Stories and Voices: History and Theory, „Russian
Review”, vol 55/1996.
Swain, Amanda Jeanne, From the big screen to the streets of Kaunas:
Youth cultural practises and Communist Party discourse in Soviet Lithuania,
în „Cahiers du Monde Russe”, 3-4/2013
Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, București, ALLFA, 1998.
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a
comunismului românesc, Iași, Polirom, 2005.
Tismăneanu, Vladimir, Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu,
măștile răului, București, Humanitas, 2008.
Tismăneanu, Vladimir, Un puzzle cu Securitate, partid și UTC (1-5), în
„Evenimentul zilei” http://www.evz.ro/senatul-evz-un-puzzle-cu-securitate-
partid-si-utc.
Tsipursky, Gleb, Citizenship, Deviance and Identity. Soviet youth
newspapers as agents of social control in the Thaw–era leisure campaing, în
„Cahier du Monde Russe”, nr. 49/4, octobre-décembre 2008.
Vasile, Cristian, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al
regimului Ceaușescu. 1965-1974, București, Editura Humanitas, 2014.
Warshofsky Lapidus, Gail, Women in Soviet Society: Equality,
Development, and Social Changes, în Stalinism, ed. David L. Hoffmann,
Blackwell Publishing, 2003.
Writing the Stalin Era. Sheila Fitzpatrick and Soviet Historiography, ed.
Golfo Alexopoulos, Julie Hessler, Kiril Tomoff, Palgrave Macmillan, 2011
Yurchak, Alexei, Everything Was Forever, Until it Was No More. The Last
Soviet Generation, Princenton Universit Press, 2005.

Mioara Anton, Ceausescu Si Poporul

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mioara Anton, Ceausescu Si Poporul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

exemplar pentru autor - BT

Mioara Anton Roman

Editura Cetatea de Scaun

Mioara Anton Roman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Tismăneanu, Vladimir (pref.)

Reproducerea parțială sau totală fără acordul editurii reprezintă infracțiune.

Scrisori către putere în epoca național-stalinismului ...... 7

Capitolul III. „Munca cu scrisorile”. Ficțiuni

Alimentația rațională ......................................................... 220

Concluzii ................................................................... 350

SCRISORI CĂTRE PUTERE

Sunt foarte bucuros să salut această apariție editorială extrem de

reprimați în anii dejismului, care au suferit pedepse pentru vini de

1966 de interzicere a avorturilor. În capitolul II – intitulat sugestiv

venite din societatea românească cuprinzând diferite forme ale

„Ce legătură are lozinca «Ceaușescu și poporul!»” cu suferințele

cu precădere reacțiile diverse pe care cetățenii le-au avut față de un

Curentul post-revizionist, afirmat în ultimul deceniu prin contri-

raportat la regimul nazist numai de pe poziții de colaborare-critică/opoziție. La fel

urmat stagnarea și alunecarea pe panta național-comunismului și

Secția Propagandă și Agitație pentru glorificarea lui Ceaușescu.

regimului Ceaușescu, episodul de la Facultatea de Filosofie

consilier la CAER. Nu au fost singurii care au criticat procesul de

presă adresate viitoarelor mame, precum și condamnarea „părinților

trimestriale, anuale realizate pe marginea scrisorilor venite de la

industriei românești. Deloc impresionat de semnalele negative care

particulare, care au fost obligate să suplinească neperformanța celor

Subțirimile românilor au intrat, de asemenea, în atenția secre-

presupusului dialog deschis cu puterea. Toți voiau să li se răspundă,

câștigătoare pentru obținerea sprijinului popular, realitate înțeleasă

domeniul culturii prin recuperarea și publicarea operelor clasicilor

finală aparținând Ministerului de Interne. Ibidem, Secția Propagandă și Agitație,

în sprijinirea proiectelor inițiate de regim. A fost un joc al transpa-

niște elemente mârșave, antipatriotice, rupte de realitățile din țara

Implicarea Securității în demascarea publică a celor incriminați

mulțumeau cu „mândrie, devotament, admirație și satisfacție” pentru

poporului, pentru popor” au avut un efect direct asupra acelor cate-

Propagandistic, în România socialistă nu existau motive de

îndeplinirea și depășirea producției în agricultură, intensificarea

anunțase un vast program de înnoire și progres atât în planul politicii

Good morning, Vietnam!

ambasadorului sovietic la București, I.K. Jegalin, că era mai mult

Vietnam!», «Moarte agresorilor din Vietnam!», «Jos mâinile de pe

1966, ziarul publica, într-un articol intitulat Alături de poporul

cum gesturile de eroism și sacrificiu aveau nevoie de recunoștere

și să știți că m-am amorezat de colectivul pe care-l conduceți. Să știți

Nicolae Ceaușescu, cereau ca statul român să nu-și trimită soldații

pregătea să finalizeze una dintre cele mai importante măsuri care

Vietnam. Încercările diplomației americane de a folosi medierea

Damnatio memoriae și strategia reabilitărilor

1968 a făcut trecerea de la formula lui Gheorghiu-Dej din 1956, „nu

vederea clarificării situației lui Lucrețiu Pătrășcanu”, în ANIC, Fond CC al PCR,

„Am studiat cu deosebită satisfacție sufletească/atenție/ îmi

sancționat cu vot de blam cu avertisment și trimis în producție la

publică a tuturor greșelilor. Dar noua conducere a ales să ignore

era într-adevăr foarte bolnav și nu putea fi folosit în activitățile

Pătrășcanu, pentru care actul reparator era o dovadă că suferințele

lui 1956, l-au făcut să creadă că era posibilă o schimbare de regim

conțineau informații reale, iar ele se refereau la excluderi din MAI,

când fuseseră comise ilegalitățile pentru care era condamnat public

vinile fictive, conspirațiile imaginare, crimele împotriva partidului,

întemeietorilor de două mii de ani ai neamului românesc, Decebal și