UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

Revoluția Junilor Turci

Lucrare de curs pentru disciplina Europa Modernă

Profesor coordonator: Lector Universitar doctor Adrian-Bogdan Ceobanu

Student: Ursan Emanuel-Pavel

Anul II

Grupa : H412
 Secolele XIX și XX, din cauza profundelor modificări de ordin economic, social, politic
și cultural se dovedesc mai degrabă a fi turbulente, mai ales prin emergența unor noi națiuni
peste cadavrele unor vechi imperii de tradiție. Imperiul Otoman, a cărei ascensiune este
contrastată de un lung șir de eșecuri în perioadele mai sus menționate 1, va cunoaște o tentativă a
renașterii în cadrul mișcării junilor turci.
Întâi de toate trebuie oferit un scurt context al domniei ultimului sultan cu putere
întregită, Abdul Hamid al II-lea. Regimul acestuia se poate înfățișa – fără exagerare – drept o
himeră, fapt dovedit de încercările acestuia de a-și întări puterea politică proprie, punând capăt
primei ere constituționale, și de a implementa ideile pan-islamului 2 în viața seculară, aceste
lucruri contrastând cu reformele în educație3 și comunicații4, precum și de relațiile sale cu
Germania, aducătoare de griji pentru cabinetele britanice 5. Aceste acțiuni vor fi completate însă
de o paranoie personală nemărginită, care va duce la cenzură în presă, control absolut al vieții
politice, discuțiile publice, manifestațiile fiind oprite, și chiar închiderea pentru delicte politice a
diverse persoane. Această represiune va fi completată de ostilități împotriva comunităților care să
dorească independența națională, în special cea armeană și cretană 6. Mai mult, deși acesta este
primul promotor al unei constituții otomane, în 1876, doi ani mai târziu o va revoca, activitatea
acesteia fiind reluată abia peste trei decenii.
De menționat este că structura deseori atribuită Imperiului, anume aceea de „omul bolnav
al Europei”, nu se arată în deplinătatea ei a fi veridică. Perioada sultanului Abdul Hamid al II-
lea, deși himerică, este fundamental una stabilă, remarcându-se puține momente de declin, cele
mai notabile manifestându-se spre sfârșitul domniei.

1
A se vedea atât pierderile teritoriale suferite în urma războaielor, atât în Balcani, cât și în zona levantină, dar și
procesul lent de modernizare, care, deși a fost susținut de Imperiul Britanic, a fost încetinit de încercări de a menține
o serie de forme tradiționale. Un exemplu în acest sens este revolta ienicerilor din timpul lui Selim al III-lea.
2
Sultanul însuși își va asuma rolul de protector al tuturor musulmanilor din lume.
3
Este implementat modul de predare specific european și se observa un interes pentru științele moderne, mai mult,
sunt construite o serie de școli gimanziale și chiar Universitatea din Istambul. Aceste instituții aveau însă rolul de a
inocula morala islamică și identitatea otomană.
4
A se vedea construcția a două linii de cale ferată care sa conecteze atât părțile lumii musulmane între ele (linia
Damasc – Medina), cât și pe aceasta de spațiul european (Berlin – Bagdad).
5
William L. Cleveland, Martin Bunton, A History of the modern Middle East, Westview Press, 2009, p. 121.

6
Ibidem, p. 122.
 Pe măsură ce secolul XIX se apropie de sfârșit, așa o face și scurta popularitate a
sultanului7, fapt dovedit de emergența unor mișcări intelectuale de opoziție, „junii turci”, a căror
coaliție, deși neomogenă ideologic ia formă în anul 1889. Originea mișcării poate fi identificată
cu apariția așa-numitei „Societăți pentru uniune și progres”, în 1887, sub conducerea unui
student la Medicină, Kazim Nami Duru. Această organizație nu este longevivă.
Doi ani mai târziu însă, în 1889, se observă o oarecare continuitate prin formarea
societății secrete „Societatea otomană a uniunii și progresului”8, avându-i ca fondatori pe
studenții Ibrahim Temo, Mehmed Reșit, Abdullah Cedvet și Ishak Sukuti 9 și fiind organizată sub
forma unor celule. Complotul aceluiași an, de a detrona sultanul, este descoperit iar membrii
organizațieii sunt forțați să ia calea exilului, o bună parte ajungând la Paris 10. Aici, se formează
„Comitetul Uniunii și Progresului” sau pe scurt CUP11, care va suferi o schismă ideologică
graduală pe parcursul anilor care vor urma. Aceasta este întărită atât de întoarcerea câtorva
membri, în particular a celor cu viziuni mai liberale, în cadrul Imperiului după 1897, când
sultanul promitea să le ofere junilor turci diverse funcții publice 12, dar și de alăturarea la cauză a
vărului sultanului, Damat Mahmut Pașa, acompaniat de fii săi Sabahettin și Lutfullah, în 1901.
Acum se vor contura cele două personalități notabile ale mișcării, în aceste momente
incipiente, anume prințul Sabahettin și Ahmed Riza, care deși evocau aceleași principii ale
constituționalismului și înțelegeau nevoia profundă de modernizare, de creere a unei așa-numite
„Japonii a orientului apropiat”13, se diferențiau categoric prin modul lor de organizare și de
percepere a subiecților.
Prințul era liderul Ligii Inițiativei Private și Decentralizării care își propune să păstreze
elementele otomanismului, promovate de sultan, subliniind că, deși musulmanii sunt majoritari 14,
tratamentul mai bun al creștinilor – în particular al armenilor – poate duce la aclimatizarea
acestora în cadrul Imperiului și la acceptarea calități de otomani 15, asigurând stabilitatea. Pe de
7
Peter Mansfield, The Ottoman Empire and Its Successors, Macmillan Education, London, 1973, p. 19.
8
Ibidem, p. 23.
9
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, History Of The Ottoman Empire And Modern Turkey, vol. II, Cambridge
University Press, 2002, p. 256.
10
https://www.britannica.com/topic/Young-Turks-Turkish-nationalist-movement, accesat ultima dată la 12.12.2020,
ora 22:18.
11
Peter Mansfield, Op. cit., Macmillan Education, Londra, 1973, p.23.
12
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, Op. cit., p. 257.,
13
Marian Kent, The Great Powers and The End of the Ottoman Empire, Frank Cass, Londra, 1996, p. 10.
14
În particular datorită pierderilor teritoriilor ocupate preponderent de creștini suferite în ultimul deceniu al secolului
XIX și la începutul secolului XX.
15
Taner Ackam, A shameful act, Macmillan Education, Londra, 2007, p. 74.
altă parte, Ahmed Riza, liderul unioniștilor, în timp ce elogiează modul în care armenii și grecii
au fost tratați în timpul represiunilor din 1896, el se arată ostil ideei de decentralizare, sublinind
nevoia unei identități turcești, care să subordoneze elementul creștin, din frica unei manifestări
național-independente16.
Fractura ideologică se va resimți în anul 1902, prin primsa a două evenimente. Primul
este reprezentat de moartea lui Ishak Sukuti, a cărui activitate jurnalistică importantă va impune
respectul unioniștilor – aspect prin excelență neunanim17 – și a noilor formațiuni din cadrul CUP,
de altfel singura astfel de pierdere care reușește acest lucru18. Al doilea eveniment este
reprezentat de eșecul lamentabil al prințului Sabaheddin de a organiza o lovitură de stat în urma
căreia să îl detroneze pe sultan, în 190219. Cu toate acestea, se poate argumenta și o oarecare
reușită prin captarea atenției și promisiunilor – mai mult sau mai puțin simbolice – ale
cabinetelor britanice20.
Între timp, în Imperiu, politicile sultanului în educație se dovedesc a fi, fără exagerare, o
sabie cu două tăișuri. Ridicarea persoanelor care aparțineau părților de jos ale societății prin
intermediul școlilor a însemnat crearea unor intelectuali, funcționari publici și chiar ofițeri cu o
accentuată conștiință politică, care însă nu aveau legături cu structura actuală, dorind înlăturarea
ei21. În acest sens, se formează entități politico-militare care urmăresc modernizarea, printre care
se remarcă Societatea Otomană a Libertății în 1906. Această a fost alcătuită din membri ai celei
de-a treia armate din Salonic, printre care amintesc de Mustafa Kemal22și Mehmed Talaat23.
Dezvoltarea unei conștiințe politice în cadrul soldaților nu va trece neobservată de către
sultan, acesta alege să limitează soldele cu scopul deteriorării moralului și abținerii de la
manifestarea nemulțumirilor. Este inutil de menționat că efectul acestei acțiuni a fost în totală
opoziție cu planul lui Abdul Hamid, nemulțumirile crescând în intensitate.
Un an mai târziu, în cadrul Congresului Liberal Otoman de la Paris din 1907, este
adoptată denumirea de „juni turci”, precum și un program politic care să unească facțiunile

16
Ibidem, p. 73.
17
Ahmed Riza într-un articol scris după decesul lui Sukuti își exrprimă lipsa de respect și simpatie pentru acesta.
18
M. Șükrü Hanioğlu, Preparation for a revolution. The Young Turks, 1902-1908, Oxford University Press, 2001,
p.11.
19
Ibidem, p. 22.
20
Ibidem, p. 26.
21
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, Op. cit., p.264.
22
Viitorul Ataturk, care însă nu va avea în perioada imediat următoare decât un rol secund, de subordonat.
23
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, Op. cit., p. 265.
menționate mai sus, la care se adaugă și Federația Revoluționară Armeană (Dashnak), care spera
la posibilitatea afirmării naționale24.
Revoluția – dacă într-adevăr o putem numi așa datorită caracterului ei spontan – s-a
manifestat în vara anului 1908, în contextul unor răsculări locale în regiunile agricole din cauza
recoltelor slabe, dar și datorită protestelor și acțiunilor întreprinse de armată – în particular
compania condusă de Mehmed Talaat –, nemulțumiți de calitatea echipamentului și de scadența
soldelor. Simultan acestor evenimente, anul 1908 vine și cu o criză financiară relativ minoră,
datorată întărzierii în colecatarea taxelor, care a însemnat, desigur, și o latență la primirea
salariilor25.
Observând că originea nemulțumirilor care s-au generalizat, acum acoperind o serie
importantă de sectoare ale edificiului social este în Macedonia, sultanul va trimite o un corp
militar să oprească insurecția. Deși se remarcă un oarecare război de gherile în perioada 11 iunie
– 3 iulie, prin acțiunile diverselor cadre militare, acesta se va încheia brusc prin asasinarea
generalului trimis de autoritatea imperială. În urma morții acestuia, armata a cunoscut un profund
val de demoralizare și a renunțat la luptă, alăturânduse CUP-ului26.

Simultan acestor acțiuni diferitele părți care formează Comitetul încearcă să își găsească
un numitor comun și să alcătuiască un program politic coerent și unitar. Unanim s-a decis ca cea
mai importantă problemă o reprezintă reîntroducerea constituției din 1876 și reînceperea vieții
parlamentare27. Aceste cereri au fost primite cu brațele deschise de către populație, observându-
se manifestări deschise în diverse centre urbane în favoarea constituției 28.Este totuși nevoie să se
menționeze că, pe lângă dorința de a opri regimul autocratic al lui Abdul Hamid al II-lea, s-a
conturat și ideea menținerii integrității naționale, crezută a fi asigurată de parlamentarism. Acest
lucru nu a fost la fel de reușit, în retrospectivă29.

Junii turci din Macedonia și Istanbul au reușit să controleze diverse zone și să trimită
telegrame atât palatului imperial, cât și altor celule ale revoluționarilor. Sub amenințarea

24
Taner Ackam, Op. cit., p. 78.
25
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, Op. cit., p. 266.
26
Ibidem, p. 267.
27
Donald Quaterat, The Ottoman Empire, 1700-1922, Cambridge University Press, Cambridge, 2005, p. 65.
28
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, Op. cit., p. 267.
29
A se vedea situația turbulentă reprezentată de lună octombrie a aceluiași an, când Bosnia și Herțegovina sunt
anexate de către Imperiul Austro-Ungar, iar Bulgaria își declară independența, anexând și Rumelia Orientală.
acestora, sultanul conchide la reintroducerea constituției30. Totuși au existat tentative ale acestuia
de a-și menține puterea, remarcându-se două astfel de exemple. Primul este reprezentat de
activitatea lui Munir Pașa și Mehmed Kamil Pașa, guvernatorii din Paris și Bulgaria, care vor
încerca să le atragă pe acestea în oferirea unui sprijin militar care să oprescă insurecția, desigur,
contracost, fiind făcute promisiuni cu privire la acordarea unor privilegii 31. Alt exemplu este dat
de decretul cu privire la dizolvarea tuturor organizațiilor politice, care însă nu a fost acceptat de
CUP, devenită principala forță motrice în viața politică otomană32.

Văzându-se obligat, sultanul își încheie perioada despotică în 1908, deși va continua să
conducă Imperiul pentru încă un an. Acum el desfințează sistemul personal de spionaj, alături de
cenzură, debutând ceea ce istoricii vor boteza „A doua eră constituțională”, primită cu bucurie de
către populație în general33.

Aceasta însă debutează la rândul ei cu o puternică instabilitate atât la nivelul vieții

politice, cât și în ceea ce privește organizarea Comitetului, remarcându-se o încinsă luptă pentru
putere34. Instabilitatea internă din cadrul acestei entități politice – a cărei sacralitate nu trebuia
contestată35– se va manifesta în special în lunile următoare prin imposibiliatea formării unui
program politic, care să treacă de chestiunea constituției 36. De notat este însă că reinstaurarea erei
constituționale a ridicat pentru un timp antipatiile junilor turci în ceea ce privește persoana
sultanului, cei care doreau înlăturararea sa fiind mai degrabă puțini37.

Cu toate acestea, eliberarea prizonierilor politici și desfințarea cenzurii au dus la apariția,

pentru prima oară în istoria Imperiului, a partidelor politice, remarcându-se două astfel de
entități, CUP-ul – organizația unioniștilor conduși de Ahmed Riza – și Partidul Otoman Liberal
al Uniunii – condus de prințul Sabahettin38. În ciuda unor pierderi teritoriale importante, alegerile
pentru noul Parlament vor avea loc la începutul lunii Decembrie, rezultând în victoria
Comitetului.

30
M. Șükrü Hanioğlu, Op. cit., p. 275.
31
Ibidem.,p.276.
32
Ibidem, p. 277.
33
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, Op. cit., p. 273.
34
M. Șükrü Hanioğlu, Op. cit, p.281.
35
Ibidem, p. 281.
36
Standford J. Shaw, Ezel Kural Shaw, Op. cit., p. 274.
37
Ibidem, p. 275.
38
Ibidem, p. 276.
 Cu toate acestea, nemulțumirile continuă să persiste, fapt dovedit de momentul 1909,
când grupările conservatoare au preluat controlul capitalei în ceea ce putem numi o
contrarevoluție pentru restabilirea puterii depline a sultanului și implementarea de legi care să
derive din fundamentele religioase39. Această mișcare nu este reușită și doar aduce mânia junilor
turci pentru sultan, înlocuindu-l în același an cu Mehmed al V-lea, a cărui puteri erau limitate.
Perioada care urmează se poate înfățișa drept o perioadă a contradicțiilor, a degenerării
naționalismului și a paranoiei, rezultând în vărsare de sânge inocent și în ruperea relațiilor dintre
arabi și turci40.

În concluzie, deși pornește de la premise inocente de restaurație și modernizare,

incapabilitatea junilor turci de a-și găsi o linie de plutire comună și de a forma un program politic
coerent, a dus la o degradare a ideilor în perioadele următoare, facilitând dizolvarea imperiului.

39
Ibidem, p. 279.
40
William L. Cleveland, Martin Bunton, A history of the Middle East,Westview press, 2009, p. 132.
 BIBLIOGRAFIE

 Ackam, Taner, A shameful act, Macmillan Education, Londra, 2007.

 Cleveland, William L., Martin Bunton, A History of the modern Middle East, Westview
Press, 2009.
 Hanioğlu, Șükrü M., Preparation for a revolution. The Young Turks, 1902-1908, Oxford
University Press, 2001.
 Kent, Marian, The Great Powers and The End of the Ottoman Empire, Frank Cass,
Londra, 1996.
 Mansfield, Peter, The Ottoman Empire and Its Successors, Macmillan Education,
London, 1973.
 Quataert, Donald, The Ottoman Empire, 1700-1922, Cambridge University Press,
Cambridge, 2005.
 Shaw, Standford J., Shaw, Ezel Kural, History Of The Ottoman Empire And Modern
Turkey, vol. II, Cambridge University Press, 2002.

Surse web

 https://www.britannica.com/topic/Young-Turks-Turkish-nationalist-movement