Sunteți pe pagina 1din 6

Actualitatea gândirii economice la Mihai Eminescu

Golea Pompiliu
Conferenţiar universitar dr
Universitatea Creştină „ Dimitrie Cantemir” –Bucureşti
Facultatea de Management Turistic şi Comercial - Constanţa

Abstract

The paper deals with the economic work of our national poet Mihai Eminescu great.
His ideas even in the context of European integration are current and therefore should be in
my opinion a documentary for developing strategies that take into account economic growth
and development of our country.

Cuvinte cheie:
Clase productive; teoria economiei naţionale; teoria costurilor aferente

1. Introducere

Mihai Eminescu şi-a exprimat punctul de vedere asupra problemelor economice,


preponderent în articolele sale publicate, de-a lungul perioadei 1877-1880, în ziarul
conservator Timpul. Într-o mai mică măsură, el şi-a făcut cunoscute opiniile economice şi prin
intermediul altor publicaţii, ca de exemplu: Curierul de Iaşi şi Convorbiri literare.
Mihai Eminescu ne defineşte într-un mod original economia.
„ Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive iată răul
organic în contra căruia o organizare bună trebuie să –i găsească remedii”.
Ce ne spunea referitor la această constatare Mihai Eminescu: „ Clasele productive au
dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins
cu desăvârşire iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă
două buchii pe hîrtie şi aspiră, au devenit deputaţi şi miniştrii, advocaţii s-au înmulţit, cu
asupra de măsură dau tonul, conduc opinia publică, fericesc în fiecare zi naţia pe hârtie”.
„ Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a
naţiei româneşti n- crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au
impus formele de civilizaţie străine, introduse cu grămada în ţara noastră”.

2. Diagnosticul economic al principalelor sectoare economice

Un popor se creşte prin industrie proprie. Naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată
de vecinul industrial. Dependenţa economică o atrage după sine pe cea politică.
La noi industria este slab dezvoltată şi se confruntă cu un proces de înstrăinare amplu.
Neapărat trebuie să devenim naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre. „ Nu de mult,
înfloreau, în Bucureşti, industrii însemnate: se fabricau tesmenele, se lucra mătase şi se făceau
dintr-însa ţesături de tot felul, se argăseau piei, care se exportau, blănăria din Bucureşti era
căutată în seraiul din Constantinopol, apoi erau işlicăria, căldărăria, şelăria. Astăzi, nu mai
există acele industrii, şi, trebuinţele le satisfacem cu obiecte importate”1., „În stradele unde
erau aşezate acele industrii de care ne amintesc încă numirile acelor strade, astăzi întâlnim,
mai cu seamă, izraeliţi, comercianţi care vând haine gata aduse de la Viena şi Pesta şi altele.
1
Industrie şi comerţ, în Opere Ştim prea bine, vol. X, pag. 249
Meseriaşii români ce mai există, precum tabaci, ciobotari, căldărari, dispar, căci, nu mai sunt
în stare a se susţine”2. „La noi, în ţara absolutei libertăţi, este, însă, cu putinţă, ca lucrătorul să
nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care
scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă
pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin
urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste
măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al
proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va
găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”3.
„Cauza principală e lipsa de pricepere din partea statului în privirea importanţei industriei
într-o ţară, de acolo, apoi, neprevederea şi nepăsarea întru apărarea industriei şi comerţului.
De la 1859 şi până mai dăunăzi, am crezut, şi prin toate actele oficiale continuu am declarat,
că România este o ţară agricolă, că ea nu poate produce decât în sfera agricolă, că producerea
industrială ar fi rezervată altor ţări, industriale. Sub influenţa unor asemenea idei, am lăsat să
dispară sau să cază în desuetudine restricţiile ce existau, şi care puteau apăra industria din
ţară. Instituţia corporaţiilor ni s-a părut o instituţie învechită, contrarie libertăţii absolute în tot
şi în toate, a trebuit, dar, să dispară. Nu numai înlesnirea comunicaţiilor, nu numai trebuinţele
ivite, pe cari pământenii, industriaşii şi comercianţii nu ar fi fost în stare a le satisface, ci (,mai
ales, n.n.) acele opinii împărtăşite de bărbaţii care aveau direcţia în ţară, au înlesnit ca străinii
să năvălească în ţară, să se constituie în stat o pătură de industriaşi şi comercianţi străini.
Aceleaşi opinii ne-au împiedicat a ne gândi la măsurile necesarii de apărare, nu numai contra
năvălirii străine, ci şi contra importării obiectelor de industrie străină. În cultul nostru pentru
străini, am lăsat nu numai să se facă ca naţionalii să fie înlăturaţi de către străini, prin simplul
efect al abilităţii reale a străinilor, dar, am făcut tot, spre a susţine pe străini şi industria
străină. Nu era întreprindere, nu era licitaţie pentru procurare de obiecte pentru diferitele
servicii ale statului, pentru armată între altele, la care să nu fi admis pe pământeni deopotrivă
cu oricare străin ce s-ar fi prezentat, şi, să nu se fi acordat concesiunea străinului, pentru că
acesta ar fi lăsat cu preţ mai ieftin. Nu ne preocupam că, comerciantul şi industriaşul român
contribuie la toate sarcinile de tot felul ale statului, şi, trebuia a fi preferat, că străinul ce se
prezenta nu justificase nici cunoştinţa specială, nici solvabilitatea, nici, în fine, dacă
concesiunea se mai putea îndeplini întocmai de către concesionarul străin, după condiţiile
contractului cu preţul stipulat”4.
Referitor la agricultură: Aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul.
Susţinerea întregii xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran în
sute de forme. Regimul inuman de muncă îi subminează însăşi substanţa biologică şi conduce
la degenerarea clasei ţărăneşti. „Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai
depărtată de târguri, nare drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept
băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci în multe cazuri, se
învredniceşte să mănânce carne şi să bea vin; trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil,
ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi de slăbiciune morală destul de întristătoare“5.
Referitor la comerţ. Este folositor în măsura în care sporeşte puterea de muncă şi
aptitudinile poporului. Altfel, este nociv. Modul de efectuare a liberalizării industriei şi a
comerţului a facilitat, cu concursul statului român, preluarea lor de către străini în detrimentul
elementului romănesc. Aplicarea, în relaţiile comerciale cu străinătatea, a politicii liberului
schimb este complet contraproductivă pentru interesele unei ţări agricole – cum e România.
De aceea, ţara noastră trebuie să instituie taxe vamale prohibitive şi, simultan, să
încurajeze producătorii interni în realizarea de produse manufacturate.
2
Ibidem 290
3
Mihai Eminescu , Robie modernă, în Opere, vol. IX, 1980, pag. 286
4
Industrie şi comerţ, în Opere, vol. X, pag. 249
5
Cu cât trec una după alta zilele, 23 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag 337

2
El defineşte comerţul drept „industria care pune un product la îndemâna celui ce are a-
l consuma”, identificându-i obiectul în „transportul şi distribuţiunea productelor”6.
Minimalizându-i însă, în mare măsură, valenţele pozitive, îl consideră a fi doar „un soi
de samsarlâc între producător şi consumator, un fel de manipulare care scumpeşte articolele”
conchizând că „îndată ce prin introducerea de trebuinţe străine şi prin concurenţa negoţului se
stinge varietatea ocupaţiunilor la un popor cât de primitiv, el e redus la rolul de salahor, de
lucrător cu ziua care trăieşte de la mână la gură”.7
Referitor la transport. Cheltuielile de transport, transmisiune şi repartiţie a
productelor scad valoarea acestora, păgubind, astfel, şi pe producător şi pe consumator. Cu cât
aceste cheltuieli se suprimă, câştigul amundurora creşte. Cu cât mai multe chile de grâu
produci, folosul e mai mare. Cu cât sunt mai numeroşi kilometrii de-a lungul cărora trebuie să
le transporţi, cu atât paguba e mai însemnată. Pentru o ţară agricolă, care importă fabricate şi
exportă materii
brute, comunicaţia cu străinătatea e pernicioasă. „Cheltuielile de transport, transmisiune şi
repartiţie ale productelor scad valoarea acestora, această scădere traducându-se-n pagubă
pentru cei doi membri de căpetenie ai tranzacţiei economice, producătorul şi consumatorul,
iar, cu cât aceste cheltuieli mijlocitoare se suprimă, cu atât folosul amânduror părţilor e mai
mare. De aceea, cu cât piaţa e mai aproape şi transportul mai puţin costisitor cu atât ne
bucurăm; cu cât necesitatea de-a face transporturi e mai mare cu atât valoarea productului se
absoarbe de către cheltuielile de schimbare de loc, cu atât păgubim … Cu cât mai multe chile
produci e şi folosul mai mare, cu cât mai numeroşi sunt kilometrii de-a lungul cărora cată să
le transporţi cu atât paguba e mai însemnată”8.
Referitor la sectorul financiar. La noi sporirea veniturilor statului înseamnă,
totdeauna, diminuarea veniturilor fiecărei gospodării private. Dările se percep nu din prisosul
producţiunii, ci din necesităţile primare ale claselor de jos, din plata muncii zilnice. De aceea,
mărirea contribuţiilor instituite de stat este echivalentă cu mărirea mizeriei populaţiei. Într-un
stat agricol, retragerea din circulaţia monetară a metalelor preţioase nu-i decât un plan de a
strânge în tezaurul Băncii Centrale a tot ce-i aur şi argint şi a da ţării, în schimb, hârtiuţe
frumos tipărite - care, la un moment dat, să nu fie bune decât de aprins ţigările.
El observa cum „cheltuielile din 1859 se suiau la 29.911.844 lei, iar în 1876 ajunseseră
la suma de 110.423.904 lei; adică se împătriseră. În acelaşi interval datoria statului s-a sporit
de 166 de ori(;) în adevăr în 1859 statul datora 2.820.170 lei, iar în 1876 suma datorată se suia
la 468.677.730 lei. Astăzi datoria
publică este şi mai mare, cheltuielile şi mai mari. Acestea au crescut în ultimii 5 ani cu 34%”9
Citind articolele sale publicate mai ales în ziarul „Timpul” nu poţi să nu constaţi
legătura organică dintre teoria şi practica domeniului economic.

3. Teorii eminesciene

Eminescu a îmbogăţit fondul economic cu două concepte care şi astăzi în contextul


„patriotismului economic” promovat de unii lideri europeni îşi dovedesc actualitatea.
Mihai Eminescu a îmbogăţit ştiinţa economică cu două concepte deosebit de
interesante de analizat: teoria economiei naţionale respectiv teoria costurilor aferente.

 Teoria economiei naţionale

6
Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, în Opere, vol. X, pag. 30,31
7
Mihai Eminescu, Alexandria odinioară, în Opere, vol. XIII, pag. 128
8
Mihai Eminescu, Nu se poate ridica movilă…, în Opere, vol. XIII, pag. 150
9
Mihai Eminescu, Era un obicei înainte…, în Opere, vol. XII, pag. 169,170

3
Economia unei naţiuni este construită pe nevoile oamenilor care sunt de fapt stări
dezagreabile ale oamenilor care generează un comportament raţional (cum ar fi normal) sau
unul iraţional în vederea procurării de bunuri în scopul în scopul dominării „non posesorilor”.
Nevoile se constituie în concepţia eminesciană într-un motor al dezvoltării ramurilor
de activitate economică ale naţiunilor. Conform lui Eminescu evoluţia economiei unei ţări
este o victorie a posesorilor asupra nonposesorilor.
Mihai Eminescu pleacă de la constatarea că, „în contact direct şi permanent cu natura,
cu viaţa naturală, omul caută să-şi creeze o viaţă nouă, viaţa personală; să cunoască natura şi
viaţa ei pentru a-i smulge cât mai multe bunuri de care el are tot mai mare nevoie; din lupta
aceasta cu natura, cu viaţa naturii, se naşte cea de-a doua viaţă, viaţa personală, al cărei
principiu fundamental este acela că omul poate produce scopuri şi lucruri, nu prin nimicirea
obiectelor naturii, ci prin transformarea lor într-o formă mai înaltă; principiul acestei
destinaţiuni a existenţei personale e nemărginirea, infinitul, o naştere în veci nouă. Omul
produce totdeauna ceva nou; îndată ce scopul vieţii personale, al vieţii economice, este ajuns,
intră în acţiune o a doua latură a procesului: consumaţiunea, prin care, ceea ce s-a lucrat se
consumă. Cursul acestei vieţi e un cerc”10.
Prin cerc Eminescu înţelege legătura dintre producţie şi consum cele două momente
esenţiale ale procesului de producţie.
Eminescu continuă pledoaria pro domo pentru definirea acestui concept şi conchide:
„economia naţională e dominarea personalităţii asupra vieţei naturei, iar cu cât dominarea
aceasta e mai mare, cu atât poporul care şi-o exercită stă mai sus... Suma dominării omenirei
asupra naturei e civilizaţiunea adevărată. Fiecare popor tinde într-acolo de-a domina într-
adevăr natura, de-a câştiga cea mai mare sumă a dominărei, de-a urmări cele mai mari ţinte cu
mijloacele cele mai mici”11. În limbajul specific epocii, Eminescu ne formulează obiectivul
de bază al activităţii economice (sinonimă cu economia) şi anume maximizarea efectelor utiel
în raport cu minimizarea eforturilor depuse.
Vasile C. Nechita, unul dintre specialiştii care s-au ocupat de analiza gândirii
economice clarifică următoarele probleme12:
 abordarea „economistului Mihai Eminescu” reflectă o orientare materialistă,
neîntîlnită la poetul Mihai Eminescu şi pune la baza apariţiei şi dezvoltării
economiei naţionale, nevoile oamenilor;
 Mihai Eminescu suprapune conceptul de economie naţională pe cel de
producţie socială; el omite activităţile neproductive din cele aparţinând
arealului economiei naţionale;
 rezultatele producţiei sociale - cu momentele ei extreme principale: producţia
şi consumul – sunt determinate de acţiunea factorului uman şi a celui natural,
producţia, rolul primordial revenindu-i omului;
 există un relaţie directă între economia naţională şi civilizaţia adevărată, gradul
de dezvoltare al amândurora depinzând nu numai de cât, ci şi de cum se
produce, (fiind intim n.n.) corelat cu consumul de muncă cheltuit pentru
obţinerea unei unităţi de produs;
 nevoile oamenilor şi ale popoarelor de a-şi apropria cât mai multe bunuri şi de
a-i domina, astfel, pe nonposesori, constituie motorul dezvoltării economiei
naţionale - evoluţia acestei economii fiind considerată de către poet, ca fiind,
întotdeauna, o victorie a posesorilor asupra nonposesorilor.

 Teoria costurilor aferente


10
Mihai Eminescu, Manuscrisul Economia naţională, în Opere, vol. XV, Bucureşti, 1993, pag. 1137, 1138
11
Ibidem p. 1138
12
Citat de Radu Mihai Crişan în Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi provocările viitorului, Editura
Tibo, 2008

4
În pledoaria pro domo pentru această teorie Mihai Eminscu este de-a dreptul vizionar.
El surprinde corelaţia dintre productivitate şi costurile aferente pe care astăzi o regăsim sub
forma randamentelor de scară. Se porneşte de la premisă că o strategie de producţie trebuie să
pornească de la aplicarea principiului producerii mărfurilor pe baza mediei productivităţii
muncii naţionale. El se detaşează astfel de economistul de mai târziu al lui Mihail Manoilescu
care în context liberal susţine necesitatea specializării în producerea de bunuri cu
productivitate superioară în dauna celor cu productivitate scăzută13.
Ambele teorii au la bază protecţionismul economic ca o cale de dezvoltare a
economiei unei ţări ce trebuie să contribuie la realizarea unei „civilizaţiuni adevărate”.
Cei doi clasici ai economiei politice Adam Smith respectiv David Ricardo atribuiau
conceptului general de costuri formele particulare de costuri absolute şi de costuri
comparative - desemnând prin acestea cuantumul cantitativ şi îndeosebi calitativ de muncă
naţională înmagazinat într-o marfă sau în mai multe mărfuri.
Între teoria costurilor absolute şi a celor comparative, pe de o parte, şi cea a costurilor
aferente, pe de altă parte, există numeroase deosebiri esenţiale, atât de conţinut, cât şi de
funcţie socială. Potrivit lui Vasile C. Nechita, „prima teorie operează mai mult cu aspectul
calitativ individual, pe când cealaltă cu aspectul calitativ naţional, cuantificabil prin
productivitatea muncii naţionale. Cea dintâi consideră importantă superioritatea sau
inferioritatea absolută ori comparativă faţă de străinătate, în timp ce cea de-a doua găseşte
determinantă superioritatea sau inferioritatea internă faţă de media productivităţii muncii
naţionale (adică n.n.) faţă de nivelul absolut al cheltuielilor ocazionate de producerea mărfii
tradiţionale ce urmează a fi dată în schimbul celei importate. Prima teorie sugerează
concentrarea eforturilor naţionale în acele activităţi unde există o superioritate, absolută şi
comparativă, faţă de străinătate, şi renunţarea la producţia (fabricarea n.n.), în ţară, a acelor
produse care reclamă, absolut sau comparativ, un volum mai mare de muncă decât în alte ţări;
iar cealaltă, dimpotrivă, îndeamnă, cu insistenţă, la încurajarea acelor domenii care prezintă
productivităţi mai mari. Teoria costurilor absolute şi comparative propagă liberschimbismul,
pe care-l consideră la fel de avantajos pentru ţările agricole ca şi pentru cele industriale, pe
când teoria costurilor aferente îl neagă, fundamentând promovarea cadrului necesar asigurării
demarajului industrial pentru ţările mai puţin dezvoltate. După cum se vede, într-un caz avem
de-a face cu justificarea monopolului industrial al occidentului, cu argumentarea împărţirii
lumii în ţări industriale şi ţări agricole şi cu escamotarea exploatării, pe calea schimbului
internaţional neechivalent, a celor din urmă ţări de către cele dintâi. Iar, în celălalt caz, cu
motivarea amplă şi convingătoare, teoretică şi istorică, a necesităţii, posibilităţii şi modalităţii
industrializării tuturor ţărilor“14
Gândind într-un context detaşat de actualele tendinţe ale globalizării putem reflecta la
abordarea lui Mihai Eminescu pentru producerea bunurilor materiale bazate pe media
productivităţii. El porneşte de la realităţile economice ale României care în acel moment, ca şi
astăzi (din păcate) avea un nivel de dezvoltare redus în comparaţie cu ţările din vest.
Iată cum exprimă el în parfumul vorbirii perioadei această teorie: „Franţuzul ia o
bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic pe care ţi-l vinde cu doi
napolitani; dumneata îi vinzi ocaua de lână cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de
postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci… Cu ce-mplineşti cusurul de la unul până la
douăzeci, de unde mai iei încă nouăsprezece? Neapărat că din alte produse şi nu din lână, deci
13
În anul 1929, Manoilescu a publicat lucrarea "Théorie du protectionism et de l’échange international". Paris:
Giard. Cartea a fost tradusă în limba portugheză în 1931, în limba germană în 1937, iar în limba română abia în
anul 1986, în traducerea din limba germană de Valeriu Dinu, cu titlul Forţele naţionale productive şi comerţul
exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Această lucrare este ,,prima străpungere
românească în gândirea economică universală” după aprecierea luiCostin Murgescu (Mersul ideilor
economice la români, vol. I, 1987, p. 413).
14
Vasile C. Nechita, Teoria costurilor aferente la Mihai Eminescu – dimensiune universală a gândirii economice
româneşti, extras din Extras din „Revista economică”, nr. 26 din 1 iulie 1977,, pag. 23

5
din grâu. Dar grâul se produce cu osteneală multă şi spor puţin. Spre a produce un fir de grâu
iţi trebuie o vară întreagă şi atunci încă atârnă de la ploaie şi de la vânt, de se va face sau nu,
pe când meşterul străin a lucrat ocaua de lână şi i-a dat o valoare înzecită în câteva ceasuri. De
acolo vine că ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux, comandat în
străinătate”15.
Să diseminăm aceste afirmaţii ale lui Mihai Eminescu:
 există o diferenţă considerabilă între productivitatea muncii agricole şi
productivitatea muncii industriale; există o superioritate evidentă a industriei
faţă de agricultură;
 prin urmare există un raport de schimb neechivalent pe piaţa internaţională
între munca munca unui lucrător industrial şi munca ţăranilor;
 capacitatea de plată a ţărilor agricole este limitată şi se degradează continuu,
datorită inferiorităţii productivităţii lor naţionale şi, îndeosebi, a imposibilităţii
avansării de către ele, în circuitul economic mondial, a unor mărfuri care să se
poziţioneze din ce în ce mai sus, şi nu mai jos, pe scara eficacităţii muncii
naţionale;

Concluzie
Spiritul pătrunzător al lui Mihai Eminescu a analizat domeniul economic cu multă
fineţe identificând principalele vulnerabilităţi ale României din acest punct de vedere.
Deşi spiritul său este de naţionalist, nu există nici o contradicţie între ideile sale
protecţioniste şi elementele specifice procesului de integrare europeană.
Cred că ideile sale pot fi diseminate în contextul patriotismului economic pe care îl
promovează o serie de ţări din vestul Europei.
Balanţa istoriei va avea nevoie de comoara inepuizabilă a sufletului românesc, pentru
a-i reda Occidentului, pietrificat în dogme ştiinţifice, viaţa şi sensul uman. Când naţiunile
europene, obosite de căutări amăgitoare, se vor vedea ameninţate de pericolul alunecării fatale
pe panta materialismului, şi nu vor mai găsi în ele însele nici o scânteie regeneratoare, poporul
român, generos şi înţelegător, îşi va începe adevărata sa misiune în această lume16.

BIBLIOGRAFIE
1. Mihai Eminescu, Opere (colecţie de articole economice), Bucureşti, 1993
2. Mihai Manoilescu a publicat lucrarea "Théorie du protectionism et de l’échange
international". Paris: Giard, 1929
3. Radu Mihai Crişan în Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi provocările
viitorului, Editura Tibo, 2008
4. Vasile C. Nechita, Teoria costurilor aferente la Mihai Eminescu – dimensiune
universală a gândirii economice româneşti, extras din Extras din „Revista
economică”, nr. 26 din 1 iulie 1977

15
Mihai Eminescu, Paralele economice, în Opere, vol. X, pag. 20, 21
16
Faust Brădescu, Sufletul poporului român, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2001, pag. 81, 82