ION

de Liviu Rebreanu
-tema şi viziunea despre lume-

Realismul este un curent literar care apare în Franţa, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca
o reacţie împotriva romantismului, împotriva tendinţei de evadare din real a romanticilor, promovând în
operele literare o viziune asupra vieţii cât mai aproape de realitate. Prin scrierile lui Liviu Rebreanu,
literatura română dobândeşte primul romancier obiectiv al vieţii satului.
Publicat în 1920, în perioada interbelică, romanul „Ionˮ se încadrează în realism prin valorificarea
trăsăturilor curentului: autenticitate, veridicitate, verosimil, prin tematica socială, prin crearea unor
personaje tipce, reprezentative pentru anumite categorii sociale şi prin valorificarea tehnicii detaliului
semnificativ atât în individualizarea personajelor, cât şi a mediului în care acestea trăiesc.
Tema romanului este viaţa românilor din Transilvania la începutul secolului al XX-lea, dar se
evidenţiază şi alte teme precum: condiţia ţăranului, patima pentru pământ, familia, iubirea, viaţa
intelectualilor în condiţiile dominaţiei austro-ungare.
Romanul este structurat pe două părţi: ,,Glasul Pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’, fiecare parte
având câte şase, respectiv şapte capitole cu titluri semnificative (,,Începutulˮ, ,,Şfârşitulˮ, ,,Iubireaˮ,
,,Copilulˮ, ,,Georgeˮ, etc.).
Perspectiva narativă susţine realismul romanului, întrucât acţiunea se desfăşoară la persoana a
III-a, iar naratorul este omniscient şi obiectiv. Relaţiile temporale şi spaţiale sunt determinate, acţiunea
petrecându-se în satul ardelenesc Pripas, la începutul secolului al XX- lea.
Acţiunea romanului este complexă, urmărind pe lângă destinul personajului principal două
planuri paralele: viaţa ţărănimii şi cea a intelectualităţii rurale. Conexiunea celor două planuri narative
se realizează şi prin tehnica contrapunctului- prezentarea aceleiaşi teme în planuri diferite (nunta Anei
corespunde în planul intelectualităţii cu nunta Laurei; conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde
conflictului intelectualilor satului, învăţătorul şi preotul).
O scenă semnificativă pentru ilustrarea tematicii operei este cea cu care începe romanul, scena
horei tradiţionale, care are loc într-o zi de duminică, în curtea văduvei lui Maxim Oprea. Scena e un
pretext pentru narator de a prezenta tradiţiile specifice, personajele, precum şi relatia dintre ele: fruntaşii
satului, primarul şi ţăranii înstăriţi, discută separat de cei mai săraci, precum Alexandru Pop Glanetaşu,
tatăl lui Ion, care stătea ca „un câine la uşa bucătăriei”, neîndrăznind să între în vorbă cu cei mai bogaţi.
Ion încalcă legile nescrise ale comunităţii şi o invită la dans pe Ana, fata lui Vasile Baciu, un ţăran
înstărit. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o iubeşte pe Florica marchează
începutul conflictului. Ion o iubea pe Florica, dar aceasta era „mai săracă decât dânsul”, pe când Ana avea
„locuri şi case şi vite multe”. Gestul său de a o invita pe Ana la dans, încâlcând astfel regulile nescrise ale
satului, dar şi întâlnirea cu ea într-un loc mai retras stârnesc furia lui Vasile Baciu, care îl caracterizează

1
direct, numindu-l „hoţˮ, „sărăntocˮ, „fleandurăˮ, „tâlharˮ. Ion resimte dureros umilinţa „schimba feţe
feţeˮ, trezindu-se în el dorinţa de răzbunare. Confruntarea verbală dintre Vasile Baciu, tatăl Anei cu Ion,
pe care îl apostrofează pentru că umblă să îi ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc, marcheză
începutulul conflictului exterior dintre Ion şi Vasile Baciu. Conflictul este dublat de cel interior, din
sufletul personajului principal, care oscilează între dragostea pentru Florica, fata cu care fusese până
atunci şi pe care o iubea şi dorinţa de a avea pământ, care se putea împlini prin Ana.
Dorind să obţină repede pământ, Ion renuntă la dragostea Floricăi şi o curtează e Ana. Reuşeşte să
o seducă şi să o lase însărcinată, determinându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de soţie. Nu renunţă
până când nu obţine de la acesta pământul mult dorit.
O altă scenă semnificativă este cea a nunţii lui Ion cu Ana deoarece este prilej pentru narator de a
prezenta obiceiurile specifice acestui eveniment din lumea satului (ospăţul durează trei zile, starostele
vorbeşte în versuri, tinerii chiuie şi pocnesc pistoalele), dar şi de a evidenţia încă o dată conflictul interior
al personajului. Pentru că Ana aveo o sarcină înaintată, druşca, Florica, îi ţine locul. Ion se gândeste o
clipă să fugă împreună în lume şi să scape „de urâţenia asta”, dar imediat îi vin în minte pământurile şi
adaugă în sine cu dispreţ: „Şi să rămân tot calic… pentru o muiere ?”. Ion dansează mai mult cu Florica
şi îşi închipuie chiar că ea „era mireasa lui”. Nu se poate abţine şi îi mărturiseşte că numai ea îi este dragă
pe lume, dar este auzit de Ana care „tresări ca muşcată de viperă”. Atunci realizează ca speranţele ei de
fericire se risipesc şi începe să plângă. Ion este nepăsător însă faţă de suferinţă ei şi se întreabă câţi bani s-
or fi strâns la nuntă.
După căsătorie, Ana devine pentru Ion o povară incomodă, iar atitudinea lui rece, distantă, chiar
agresivă uneori o împinge pe Ana la sinucidere, făcându-se vinovat moral de moartea ei, dar şi a copilului
lor, pe care îl neglijează. Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion,
iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului, pentru că aceasta se
căsătorise între timp cu George. Ion tulbură astfel liniştea unei familii, dar şi a unei întregi comunităţi,
fiind aspru sancţionat pentru hybris-ul său. Este ucis de George cu o unealtă a pământului, sapa, şi
înmormântat apoi în pământul care „i-a fost prea dragˮ.
În concluzie, prin romanul „Ion” Liviu Rebreanu realizează o adevărată frescă a societăţii
transilvănene de la începutul secolului al XX-lea. Caracterul monografic al romanului este realizat prin:
descrierea topografiei satului, a claselor sociale, prin prezentarea instituţiilor (şcoala, biserica, judecătoria,
notariatul), a tradiţiilor (hora, hramul), precum şi a relaţiilor familiale şi social-economice din lumea
satului.
George Călinescu semnala caracterul epopeic şi de frescă al romanului prin prezentarea unor
momente semnificative din viaţa satului (hora, tocmeala pentru zestre, nunta, naşterea, moartea), dar şi
prin numărul mare de personaje despre care criticul afirmă că ,,nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci
exponenţi ai clasei şi generaţiei’ˮ.