Interviu cu violonistul Ștefan Șimonca-Oprița

Coman Arshalouis-Tania

Ştefan Şimonca-Opriţa, născut la 27 decembrie 2000, student al Conservatorului de Muzică

Hochschule für Music Saar Saarbrücken, studiază vioara cu David Grimal (din 2016) și cu
prof. Artemiu Şimonca-Opriţa (din 2005). Este absolvent al Colegiului de Arte „Sabin Drăgoi”
din Arad. De asemenea, s-a bucurat de îndrumarea doamnei prof. Ana Hălmăgean (2007-
2011), urmând şi cursuri de măiestrie cu prof. Mihaela Tomescu (2011-2017), precum şi,
ocazional, cu alţi maeştri (Ilarion Ionescu-Galaţi, Sherban Lupu, Florin Croitoru, Adrian
Demian, Robert Max, Hans-Peter Hofmann si multi altii). Studiază pianul de la 6 ani şi viola
de la 10 ani. Este membru al Fundaţiei „Remember Enescu” din anul 2012. A avut mai multe
apariţii în concerte ca solist sau ca membru în formaţii camerale. A susţinut recitaluri la
Ateneul Român, în cadrul „Stagiunii de marţi seara” a Filarmonicii „George Enescu” din
Bucureşti. A fost solistul orchestrelor Filarmonicilor de Stat din Arad, Tîrgu Mureş, „Dinu
Lipatti” din Satu Mare, „Ion Dumitrescu” din Râmnicu Vâlcea, al orchestrei Concerto a
Universităţii de Muzică din Bucureşti, precum şi al prestigioasei orchestre PKF – Prague
Philharmonia, într-un concert susţinut la Praga.

Din 2017 este membru al prestigioasei orchestre Les Dissonances, fondată şi condusă de
Maestrul David Grimal, cu care participat la mai multe turnee în Franţa, Italia şi Belgia şi este
în continuare invitat să participe la viitoarele turnee. Din acest an a fost invitat să facă parte
și din Cvartetul Les Dissonances. A colaborat cu dirijori precum Robert Max şi Kriss Russman
(Anglia), Leoš Svárovský (Cehia), Toshiyuki Kamioka (Japonia / Germania), Gabriel Bebeşelea,
Cristian George Neagu, Bogdan Vodă, Dorin Frandeş, Radu Ciorei, Cristian Oroşanu
(România)s.a. A apărut pe scena Festivalului Internaţional „George Enescu” din Bucureşti la
ediţia din 2019, unde a susţinut un recital alături de Maestrul David Grimal (Franţa), solist
permanent al ultimelor ediţii ale Festivalului.

Interviul

- Provii dintr-o familie de muzicieni, așa că, de data aceasta nu te voi întreba cum ai
descoperit tărâmul muzicii clasice. Totuși poate ne poți spune cum ți-ai descoperit
pasiunea pentru vioară?

-E o întrebare aparent simplă, dar la care nu răspund niciodată ușor, fiindcă

pasiunea mea reală e pentru muzică. Cântatul la vioară a venit de la sine, într-un fel.
Cred că povestea descoperirii unei pasiuni e ca un lanț al slăbiciunilor, precum o
"boală" de care te molipsești iremediabil, mai ales în anii copilăriei. Încerc să explic:
un copil, dacă încă de foarte mic este obișnuit să asculte muzică (indiferent de gen),
are șanse mari să se apropie ulterior, interesat și curios, de un instrument muzical.
Astfel se poate naște o pasiune pentru vioară sau orice alt instrument, o pasiune
necontrolată de familie sau de o idee fixă a mentalului colectiv în societate. E mult
mai mult decât atât. E o pasiune ce începe de la firescul din muzică, din frumusețea ei.
Probabil așa s-a întâmplat în cazul meu; am învățat să cânt la vioară ca urmare a
descoperirii și adorării muzicii, nu viceversa. Pentru mine instrumentul e un
"adjuvant" ce-mi călăuzește pașii spre scenă.

- Uneori compui diferite lucrări muzicale, iar pe lângă aceasta ai studiat și pianul și
viola, însă vioara a rămas mereu pe primul loc. De ce?

-Vioara e un instrument fascinant. Cu toate acestea e nevoie întotdeauna de o anumită

compatibilitate între violonist și vioara lui, altfel fascinația devine încet-încet o
frustrare. Eu am avut parte și de una, și de alta. Nu m-am simțit tot timpul în largul
meu cu instrumentul în mână, dar cred că ceea ce a contat a fost insistența cu care am
continuat să construiesc, pas cu pas, o relație cu sunetul însuși. Sunetul viorii,
căutarea lui, descoperirea unei noi nuanțe după ore întregi de muncă și persistență...
Pe de altă parte, viola e un fel de extensie a viorii. Nu i-am acordat foarte multă
atenție, din păcate. Pianul mă ajută foarte mult în timpul compoziției, atunci când am
nevoie de posibilitățile armonice ale acestuia, iar când e să ascult muzică, mă îndrept
mai degrabă către concerte de pian. Nu-mi explic. Totuși, oricum ar fi, nu găsesc un
instrument mai compatibil cu mine însumi decât vioara, cel puțin până acum. Cred că
aici e răspunsul.

- Ai muncit mult pentru visul tău, iar acum ești un tânăr violonist de admirat. Din
punctul tău de vedere, care crezi sunt aptitudinile necesare unui tânăr muzician?

-Mulțumesc de complimente! Nu sunt ceea ce sunt doar datorită mie. Familia mea mă
iubește fără măsură iar ei sunt pilonul principal al evoluției mele.

Oricum, la începutul unei posibile cariere în domeniul nostru, probabil cel mai
important e interesul, interesul ca aptitudine, ca să spun așa. Doar că el vine rareori
din neant, adică nu apare pur și simplu. Ce înseamnă asta? Nu știu. Pesemne e legat
și de talent, de background-ul cultural, conjunctură, anturaj, sprijinul familiei (după
cum spuneam)... Știu totuși că eu devin mai interesat de o lucrare după ce o cunosc
mai bine, după ce o studiez la nivel teoretic, nu practic. Atunci compozitorul și muzica
lui ajung noua mea pasiune, ca o nouă aptitudine pe care mi-o însușesc. "Cunosc,
deci sunt apt". Dar nu e ușor deloc, chiar și cu pasiune. Și pentru că e solicitant, cred
că e nevoie de voință, aptitudine pe care eu o consider prioritară. Și apoi, în urma
unei scurte experiențe, observi că aceste însușiri elementare sunt cele care te țin pe
picioare, cele care îți dau avântul de care ai nevoie la început, când mai totul pare
greu sau imposibil... Iar toate acestea nu au un efect de durată și se pot transforma în
predispoziții distructive fără susținerea neobosită a unui profesor, îndrumător sau
mentor. De fapt, e posibil ca la început de drum, aptitudinile celor din jurul tău să fie
mai importante decât ale tale.
-Cum Reușești sa treci peste emoțiile distructive care apar înaintea unui recital (dacă
apar) și de asemenea cum depășești perioadele stresante, cum ar fi de exemplu
sesiunea?

-Cu siguranță emoții apar, în ambele cazuri. Nu are rost să ne ascundem. În primul
rând, însă, e important să diferențiem cele două situații în care apare tracul.
Recitalul/concertul, cel puțin în cazul meu, mă motivează mult mai mult decât o
sesiune. Astfel, modul de lucru e cu totul diferit. Studiez mai normal, mai eficient
pentru un concert decât pentru un examen. Tocmai de aceea cred că emoțiile
distructive tind să apară mai des în timpul sesiunilor, nu pe scenă. Pentru că
aplauzele sunt mai firești, mai normale decât greșelile notate. În al doilea rând,
pentru a trece peste emoțiile distructive sau pentru a avea o părere fondată despre
cum să le depășești, e nevoie de multă experiență. Eu nu am multă experiență, dar pot
spune că ceea ce m-a ajutat până în acest moment a fost să accept starea în care mă
aflam și să o conștientizez, dar în același timp să încerc să nu devină un gând
stresant, obsesiv. Asta e diferența dintre pesimism și realism (nu, nu optimism) pe care
eu o iau în considerare mereu. Obsesia pentru gânduri negative e puntea către
emoțiile distructive. Atât timp cât nu ne obsedează gândul că suntem stresați pe scenă
sau în examen, "distructivul" se va transforma în "constructiv", odată cu experiența.

-Ai terminat liceul in România, iar acum ești student in Germania. Ce părere ai despre
sistemul de predare din România și ce anume ai îmbunătăți?

-E o legătură interesantă între răspunsul anterior și acesta, pentru că vreau să

argumentez ceea ce cred dând exemplul sesiunilor.

Spuneam cum emoțiile distructive tind să apară mai des în timpul sesiunilor. Statistic,
cred că e adevărat. Noțiunea de "sesiune", indiferent cum e numită în afara României,
există în majoritatea facultăților din întreaga lume: acea perioadă de timp în care se
susțin examene. Ceea ce am observat, totuși, în comparație cu România, e că în
Germania perioada sesiunii este organizată, după părerea mea, mult mai inteligent.
Unul din aspectele esențiale care confirmă ceea ce spun e că numărul de examene
este mai redus, iar studentul are implicit mai mult timp de studiu pentru fiecare
materie în parte, deci, în medie, rezultate mai bune și nu numai (stare mai bună,
voință mai multă, încredere în sine etc...). În România, în schimb, studentul e epuizat
cu mult înainte să înceapă zilele sesiunii, pentru că materiile/examenele sunt exagerat
de multe, timpul de lucru e limitat și, cel mai important, dragostea pentru muzică se
risipește rapid. Asta e cel mai obositor, când nu mai muncești cu pasiune pentru
propria pasiune. E frustrant și nepotrivit. Sistemul de predare în facultățile românești
de muzică se reduce la asta, din punctul meu de vedere. Cred că e prea greu și mult de
îmbunătățit în acest moment. Dar ce putem face deocamdată e să ne uităm la ceilalți,
să înțelegem, eventual să luăm exemplu... Și să ne întrebăm de ce tot mai mulți români
studiază în străinătate, români printre care mă număr și eu.

-Care a fost cea mai mare provocare din viața ta artistica și cum ai reușit să o
depășești?

-Clișeic ar fi să spun că fiecare concert sau fiecare apariție ca muzician pe scenă este
o provocare. Și, într-un anumit fel, e adevărat. Dacă o secundă din viața mea de artist
nu e trăită intens, înseamnă că ceva e în neregulă. Dar așa nu-ți poți măsura viața,
nici nu e vorba de asta. E mai mult o metaforă. Ca să răspund totuși la întrebare, mă
gândesc la unul din momentele care, până în această clipă, m-a marcat cel mai
puternic: prima etapă a unui concurs internațional (unde trebuie cântat pe de rost), în
timpul căreia am avut un lapsus, ceea ce mie nu mi se întâmplă des. Am uitat un
anumit fragment dintr-o partită pentru vioară solo de Bach, dar am depășit momentul
deschizând partitura și căutând cu disperare introvertită (n-am vrut să-mi exprim
disprețul față de mine însumi în fața juriului, n-ar fi fost potrivit) pasajul care-mi
lipsea din memorie. Nu povestea în sine e provocarea, ci morala ei. Pentru mine, cel
mai important și greu în urma lapsus-ului a fost să fiu în stare să-mi continui normal
recitalul-concurs. Nu ca și cum nu s-a întâmplat nimic, ar fi fost ciudat, ci ca și cum
sunt conștient de ceea ce am făcut și îmi asum, pentru că... sunt artist, sunt muzician.
Sunt om. Asta e provocarea; să rămânem oameni până la capăt, pentru că profesia pe
care ne-am ales-o e crudă și nemiloasă din atât de multe puncte de vedere!... O văd ca
pe un fel de jertfă.

Pe de altă parte, ce provocare mai mare decât aproape un an al vieților noastre

distrus din cauza unei pandemii ce a zguduit o întreagă planetă? Iar, când vine vorba
de depășirea unei astfel de provocări, răspunsul stă în timp. Presupun că ceea ce
putem face e să așteptăm răbdători, dar deloc pasivi finalul acestei perioade sumbre,
care, cred eu, e în continuare departe de noi.

-Ai avut ocazia sa Cânți pe vioara lui George Enescu. Cum a fost pentru tine aceasta
experiența?

-Incredibilă. Spectaculoasă. De neimaginat. De nedescris, de bucurie foarte mare. Cel

mai interesant mi s-a părut cum acel instrument mi-a devenit, pe parcursul recitalului
pe care l-am avut la muzeul Enescu, un bun prieten. Vioara, din colosul ce era (făcută
în 1946, special măsurată după mărimea mâinilor lui George Enescu, potrivită chiar
și pentru bolile care îl chinuiau), s-a umanizat, în sensul în care nu mai conta că e un
instrument atât de important, era un instrument pur și simplu. Un instrument care îți e
cel mai bun prieten, care te ajută, care e loial, modest... Am simțit, parcă, sufletul
Maestrului impregnat în "eul" viorii. Am simțit o bucurie sinceră și profundă. Nu-mi
pot exprima gândurile mai simplu și mai onest de-atât.
- Care este motto-ul tău in viața și ce anume te motivează sa mergi înainte?

-Nu am un motto. Dar ce mă motivează cel mai des e nefericirea altuia, cu care, ca
muzician (și ca om, evident), empatizez până "după cuvinte, acolo unde începe
muzica" (Jean Sibelius). În ce mă privește, totuși, am observat că fiecărei situații cu
care ne confruntăm în viață i se potrivește un motto diferit. Iar, de obicei, instinctul e
cel care te ajută să găsești acele cuvinte care, de obicei, sunt sufocate de prejudecăți
inutile ce ne blochează emoțiile cele mai firești.

-Am auzit de multe ori dirijori și profesori care spuneau că școala din România nu te
pregătește îndeajuns pentru a deveni un bun orchestrant. Ce crezi ca am putea noi,
studenții, sa facem in aceasta direcție? Asta pentru cei care nu își doresc sa devină
soliști.

-Într-adevăr, nivelul orchestrelor românești se află într-un continuu proces de

involuție, dar eu nu învinovățesc individual pe nimeni, vina e colectivă, bănuiesc.
Studenții care își doresc o carieră într-o orchestră se pot bucura de orchestre bune și
foarte bune în străinătate. În România, când ajungi într-un astfel de ansamblu,
indiferent de vârstă, deja din primele săptămâni pare un capăt de drum, capăt de
carieră, pentru că atmosfera e una nepotrivită pentru a face muzică. Situația e, fără
îndoială, fragilă. Cu toate astea, tinerii nu au cum modifica această poticnire artistică
din România fără propria lor experiență în domeniu. Iar aceasta se face în afara țării
noastre, în orchestre de renume mondial.

-Ce anume ai face diferit dacă ai putea sa dai timpul înapoi?

-Probabil că aș fi mai atent cu profesia mea, mai grijuliu cu cei din jurul meu, mai
empatic cu sufletele aflate în suferință, indiferent de suferință... Poate că ar fi fost
bine să fiu și mai puțin utopic, dar asta e greu chiar și de imaginat. Ar fi fost bine să
fiu mai recunoscător, poate mai conștient de ce viață frumoasă am avut, am și voi
avea. Tocmai de aceea, poate, în majoritate aș lăsa lucrurile la fel, n-aș schimba
nimic semnificativ. Cine știe, totuși?... Cu siguranță ar fi interesant să ni se acorde o
astfel de șansă, de a călători în timp... Cert este că, în mod normal, prin muzică și artă
și cultură, cu toții putem avea parte de călătorii prin istoria omenirii. Acesta este unul
din marile daruri ale noastre, ale tuturor.