ISTORIA MEDICINEI VETERINARE

C1. Notiuni introductive.R0 (20.11.2020)

SIMBOLUL MEDICINII - CADUCEUL

Caduceul - emblema universală a ştiinţei medicale

caduceus (lb. latină)= toiag de crainic

Apare pentru prima dată la sumerieni anul 2050 î.H

Simbolul are la origine atât:

- toiagul cu doi şerpi încoăciţi şi cu două aripi
- toiagul cu un singur şarpe încolăcit,
- pocalul Hygeiei cu şarpele

Semnificaţia şarpelui :
- schimbarea pielii este corelată cu reântinerirea,
- natura duală a meseriei de medic, care se confruntă cu viaţa şi cu moartea, cu boala şi sănătatea.
- ambiguitatea folosirii medicamentelor, care pot ajuta, sau dăuna.

Semnificaţia bastonulului:
- ideea invierii şi a vindecării
- privit ca un băţ umblător, asociat cu doctorii călători.

DEFINIŢII :
Medicina veterinară este ştiinţa care are drept scop apărarea sănătăţii animalelor.
Cuprinde cunoştinţe referitoare la :
- bolile animalelor,
- prevenire,
- combatere
- tratament,
- igiena,
- măsuri contra epizootiilor
- protecţia sănătăţii oamenilor

Istoria medicinei veterinare

Necesită un studiu interdisciplinar , fiind necesare cunoştinţe de :
- biologie
- patologie animală
- istoriografie

ISTORIOGRAFIA MEDICINEI VETERINARE

Istoriografia medicală veterinară se ocupă cu
trecutul şi evoluţia - medicinei veterinare,
- instituţiilor veterinare,
- personalităţilor din domeniu
și realizărilor acestora

Istoriografia medicinei veterinare româneşti

Ioan Popescu – este primul nostru medic veterinar - istoriograf.

În teza sa pentru obţinerea titlului de “medic veterinar”(din anul 1869 la Şcoala Veterinară din Bucureşti), face un scurt istoric al
dezvoltării medicinei veterinare şi a învăţământului veterinar începând din anul 334 î.Hr.

Dimitrie Preoţescu - este al doilea medic veterinar istoriograf.

În anul 1872 la Iaşi, publică “Istoria generală a medicinei veterinare, a mareşaleriei şi a Colegiului veterinar din Londra”, în care
arată şi importanţa istoriei medicinei veterinare la noi în ţară în acea perioadă.

Medicina a apărut odată cu societatea umană din necesitatea :

- păstrării forţei de muncă,
- îngrijirii nou-născutului şi a gravidei,
- combaterii durerii.
Există 3 izvoare principale:
- paleopatologia
- arheologia medico-istorică
- etnoiatria

Paleopatologia = patologia veche, studiază urme ale proceselor de vindecare şi procese patologice conservate pe scheletele
vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de investigare.
Arheologia medico-istorică = cercetează obiecte ce au legatură cu igiena şi practica medicală, instrumentarul medical, obiectele
magice etc.
Etnoiatria = studiază conceptele şi practicile medicale ale unor populaţii aflate în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării
sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia).
Medicina populară = medicina unor populaţii agrare, care are la baza concepţia primitivă asupra bolii, este intens contaminată
de medicina cultă.

Paleopatologia este “arheologia medicinii” ştiinţa care studiază bolile omului şi animalelor
Paleopatologia ne arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe există şi astăzi (cele osoase).
S-au evidenţiat - leziuni de tip reumatismal,
- leziuni de tip osteomielitic,
- leziuni osoase tuberculoase,
- leziuni de tumori osoase
(osteosarcoame)

Studiul oaselor fosilizate au permis determinarea bolilor de care sufereau oamenii preistorici.
uşor de recunoscut sunt
- metastazele osoase,
- tuberculoza,
- sifilisul,
cu efecte specifice asupra oaselor.
Se pot urmări efectele fracturilor şi dacă s-a recurs la un aparat de imobilizare în scopul vindecării.

Deformările artritice ale oaselor membrelor, tasarea vertebrelor, prezenţa osteofitelor, descoperite la omul de Neanderthal şi la
ursul cavernelor, arată că aceste fiinţe erau afectate într-un procent ridicat de reumatism.

Prima descriere paleopatologică se datorează unui naturalist german care, în anul 1774, a semnalat o formaţie canceroasă la un
femur de urs al cavernelor, (în realitate era vorba de un calus* enorm, rezultat după o fractură).
*calus =substanţă osoasă ce permite consolidarea unui os fracturat

Trepanarea sau amputarea, sunt intervenţii chirurgicale ce ne oferă informaţii valoroase privind practica medicală din acea
perioadă.

Trepanarea - cea mai veche formă de chirurgie atestată arheologic

Cele mai vechi vestigii sunt datate în neolitic şi chiar în mezolitic.

Într-un sit arheologic din Franţa datat în 6500 î.Hr., s-au descoperit 120 cranii, din care, 40 posedau orificii practicate prin
trepanare.

Trepanaţia constă în perforarea craniului în scopul îndepărtării unei porţiuni de os cranian, principalul instrument fiind cuţitul de
silex sau de piatră şlefuită.

În România, în judeţul Bistriţa – Năsăud, s-a descoperit un instrument cu aspect trepanator, care dovedeşte practicarea (secolul
al III-lea î.Hr.) pe teritoriul ţării noastre a unor operaţii chirurgicale.

Prin aceste operaţii se urmărea :

- reducerea hipertensiunii craniene,
- alungarea spiritelor malefice.

COMPORTAMENTUL ANIMALELOR
Instinctul de conservare motivează toate actele comportamentale ale fiinţelor vii.
Se constată dezvoltarea unor reflexe de apărare în raport cu nocivitatea factorilor de mediu.
Reacţia comportamentală cea mai constantă în lumea animală este reacţia de evitare a diverşilor factori negativi, agresivi,
specifici sau nespecifici.
 1. Comportamentul nutriţional – include evitarea instinctivă a alimentelor toxice:
- cerbii şi căprioarele nu consumă plante toxice sau ciperci otrăvitoare, iar cele rănite rumegă frăsinel,
câinii eschimoşilor nu se ating de ficatul ursului alb,
felinele sălbatice nu consumă carne de urs
- când sunt obosite, unele erbivore consumă frunze de cafea, cola, guarana sau ceai.
ursuleţul Koala se hrăneşte exclusiv cu frunze de eucalipt,
Câinele, când are dureri de cap, consumă iarba câinelui, iar pisicile se tăvălesc prin iarba mâţei,
câinii, lupii şi pisicile consumă iarbă pentru a-şi provoca evacuarea tubului digestiv

2. Comportamentul de igienizare – are şi efecte terapeutice:

femelele carnivorelor ingeră, imediat după parturiţie, învelitorile şi lichidele fetale, menţinându-şi cuibul curat,
mamele grijulii, curăţă prin lingere blana puilor, activând şi circulaţia noilor născuţi,
prin lingere se obţine toaletarea şi dezinfectarea plăgii, saliva conţinând lizozimul, o substanţă bacteriostatică ce preântâmpină
infectarea plăgilor,
elefanţii îşi ung rănile cu argilă,
maimuţele utilizează pansamente vegetale pe care le fixează cu ajutorul unor fibre vegetale,

păsările sălbatice şi-au imobilizat piciorul fracturat, confecţionându-şi din fire de muşchi de copac, fulgi şi sânge, fie din argilă, un
bandaj dur în jurul fracturii, asemenea unui aparat ghipsat,
uliul când simte că i-a slăbit vederea, îşi umezeşte ochii cu latexul unei specii de lăptucă,
rândunelele tratează afecţiuni similare cu rostopască,
hipopotamii şi bivolii se scaldă în mâlul şi zona noroioasă a râurilor protejându-se împotriva insectelor hematofage,
pasărea crocodilului de Nil se hrăneşte cu resturile din spaţiile interdentare ale acestuia,
câinii atacaţi de tăuni se aruncă în apă.

3. Comportamentul social al animalelor

- există o ierarhie cu dominanţi şi dominaţi, cu atitudini de supunere sau evitare.
- la animalele care vânează în grup, unii aleargă prada, alţii atacă de pe flancuri iar unul aplică lovitura de graţie.
- eliminarea indivizilor taraţi din turme, ajută la conservvarea fondului genetic sănătos

DOMESTICIREA ANIMALELOR
Procesul istoric al transformării animalelor sălbatice în animale domestice s-a desfăşurat într-o perioadă extrem de îndelungată,
de-a lungul a 60 milioane de ani.
Folosind metoda izotopilor radioactivi pentru a determina vârsta oaselor, s-a ajuns la concluzia că domesticirea animalelor a
început în urmă cu circa 10.000 ani, desfăşurându-se aproape simultan în mai multe puncte ale globului.

Animalele domestice, respectiv formele lor sălbatice, aparţin taxonomic celor trei ordine:
- Ordinul Carnivorelor, din acest ordin fac parte câinele şi pisica.
- Ordinul Imparicopitatelor reprezentanţi fiind calul şi măgarul.
- Ordinul Paricopitatelor ce cuprinde:
- subordinul Nerumegătoarelor – porci
- subordinul Rumegătoarelor – bovine, ovine, caprine, cămile.

Domesticirea câinelui

A avut loc cu circa 10.000 de ani în urmă, la mijlocul epocii de piatră, concomitent în mai multe părţi ale globului.
Câinele a fost primul animal absolut domestic şi este singurul adus pe toate meridianele lumii, de la pol până la ecuator.
Strămoşii câinelui sunt lupii, care pe vremea aceea existau în Europa, Asia şi America de Nord.
Încă din timpul domesticirii s-au format mai multe rase de câini.
În Mesopotamia şi în Egipt existau rase mari, mijlocii şi mici.

Câinii domesticiţi din perioada Paleoliticului, erau asemanători ca infăţişare câinilor de astăzi din rasa husky Siberian, cu
specificarea că talia lor era mult mai mare, asemănătoare cu a unui câine ciobănesc caucazian.
Cânii din Paleolitic aveau boturile mai scurte şi mai late decât ale lupilor, precum şi o capacitate craniană mai mare”

La vechii egipteni, câinii erau respectaţi şi consideraţi mesageri ai zeilor.

În Grecia şi Roma antică, reprezentări ale câinilor în arta datează din anii 300 î.Hr.
Aceştia au fost menţionaţi în scrierile lor de către Aristotel şi Homer, iar portrete ale lor existau pe monede romane şi greceşti.
În Asia încă din anii 1000 î.Hr, câinii erau animale de companie valoroase şi luptători feroce.
În China, ei erau preţuiţi de către nobilime, care creşteau câini de talie mică, pe post de animale de companie.
Se spune că aceşti câini erau atât de mici încât încăpeau în mânecile unui nobil - de aici şi denumirea de câini de mânecă.
În Europa medievală, câinii au fost folosiţi la vânătoare şi erau foarte preţuiţi de către nobilimea vremii. Oamenii de rând nu
aveau voie să deţină câini care puteau lua urma sau să alerge vânatul.
În timpul Renaşterii, câinii au devenit simboluri la curţile regale europene.
Pe vremea romanilor, câinii din rasa mastiff purtau armură uşoară şi erau trimişi în spatele călăreţilor la luptă.
În timpul celui de-al doilea război mondial, ruşii antrenau câini pentru misiuni sinucigaşe în care cărau în spate mine explozibile
pe care apoi le detonau

Câinii trăiesc în medie 15 ani

Un câine de un an este matur psihic precum un om de 15 ani
Ideea conform căreia câinii sunt daltonişti este falsă. Câinii pot vedea în culori.
Câinii au o vedere nocturnă mai bună decât oamenii datorită unei substanţe care reflectă lumina din spatele retinei.
Perioada de gestaţie la femele este de 60 de zile
O caţea şi un câine mascul, impreună cu urmaşii lor, pot produce peste 66 de mii de câini în 6 ani.
Singurele glande de transpiraţie ale câinilor sunt între ghearele de la labe.

Amprenta nasului unui câine este unică, precum amprenta degetului la om, şi ajută la identificarea acestora
Mirosul unui câine este de 100.000 de ori mai puternic decât cel al unui om
Simţul auzului este de 10 ori mai dezvoltat la câini decât la om
Ca şi bebeluşii, câinii din rasa Chihuahua se nasc cu un punct sensibil în vârful craniului care se închide cu vârsta
Câinii pot fi antrenaţi pentru a depista crizele de epilepsie
15 persoane mor în fiecare an în Statele Unite din cauza muşcăturilor de câine
Ciocolata conţine o substanţă numită theobromină (similară cu cofeina) care poate omorâ câinii sau îi poate îmbolnăvi foarte
grav

În 1957, Laika a fost primul animal în spaţiu

Anatomia câinilor este identică tuturor - 321 de oase şi 42 de dinţi permanenţi

Rasele mai mici se maturizează mai repede decât câinii de talie mare

Câinii au de două ori mai mulţi muşchi pentru mişcarea urechilor decât oamenii

Cu cât nasul unui câine este mai lung, cu atât “sistemul intern de răcire” este mai eficient

Câinii şi lupii se pot împerechea iar caţeluşii rezultaţi vor fi sănătoşi şi fertili
Doar câinii şi oamenii au prostată

Câinii nu au apendice

Cerberus a fost un câine cu trei capete care păzea lumea de jos în mitologia Greacă
Domesticirea pisicii

Pisicile au fost domesticite în Egipt (mileniul III-II î. Hr.), când locuitorii au observat că acestea mâncau şoarecii care le devastau
grânele depozitate, apoi în Mesopotamia, India, iar în Europa în secolul I. d.Hr.
Strămoşii pisicilor domestice sunt pisicile sălbatice, care există încă şi astăzi în diferite părţi ale lumii, mai ales în zonele cu păduri
întinse.
Toate felinele, atât cele domestice cât şi cele sălbatice, fac parte din aceeaşi familie, numită Felis Silvestris.
Este singurul animal domestic care niciodată nu a trăit în haită.

Pisicile sesizează cu plăcere mirosurile puternice,

ele pot simţi gusturi (pe care noi nu le percepem), cum ar fi trifosfatul de adenozină, o substanţă care se găseşte în carne, unul
din alimentele preferate al pisicilor.
felinele (lei, tigri, pisici) sunt singurele mamifere care nu posedă gena care ne ajută să simţim gustul dulce

Pisicile sunt înzestrate şi cu un auz foarte bun

Pisica vede de cinci ori mai bine decât omul în întuneric, dar nu distinge bine culorile
au capacitatea energetică de vindecare pe care o folosesc conştient în interesul omului, ea culcându-se mereu pe locul bolnav.
Uneori pisicile hoinare vin la bolnav, îl ajută să stea pe picioare şi îl părăsesc numai după ce s-au vindecat.
simt moartea atât la om cât şi la animale, pregătesc stăpânul, începând să jelească

A apărut o ramură specială numită felinoterapie, care presupune vindecarea sau prevenirea unor îmbolnăviri prin intermediul
contactului cu pisicile.
vad aura omului şi la nevoie o tratează.
reduc stările de nelinişte, calmează, trezesc sentimente de încredere, de optimism.
"Specializarea" principală este sistemul cardiovascular, prezenţa în casă a unei pisici stabilizează tensiunea arterială
persoanele suferinde de hipertensiune, cele care au trecut printr-un infarct sau accident cerebral li se recomandă să ţină mai des
în braţe o pisică
se aşază pe pieptul lor şi previn chiar atacurile de cord.

Metodele felinoterapiei erau cunoscute încă din Antichitate, iar astăzi au început să se aplice din nou, mai ales în convalescenţă
şi în recuperare.
Specialiştii au observat că aceste animale ajută la reducerea mai rapidă a febrei în cazul persoanelor răcite sau gripate, calmează
senzaţiile dureroase şi chiar întăresc oasele!
Conform uneia dintre ipoteze, torsul ar fi sursa acţiunii terapeutice a pisicilor.
S-a masurat şi frecvenţa pe care o are torsul pisicii - între 25 şi 50 Hz.
împart generoase cu oamenii această capacitate uimitoare, lipindu-se de acea parte a corpului unde se afla organul bolnav şi
transmiţându-i frecvenţele terapeutice.
îmbunătăţirea memoriei, cea mai mare acumulare de puncte care activeaza memoria se află în centrul palmei, mângâind câinele
sau pisica, stimulăm aceste puncte

S-a stabilit că influenţa bioenergetică a unei pisici este cu mult mai puternică decât cea a unui motan.

Pisicile "fetiţe" vindecă mai bine afecţiunile sistemului nervos şi ale organelor interne, în vreme ce "băieţii" sunt specialişti mai
buni la capitolele artroză, spondiloză, osteopatii.

Pisicile cu blana lungă sunt excelenţi neurologi. Ele ajuta în cazul depresiilor, reduc irascibilitatea, normalizează somnul.
Cele cu blaniţa de lungime medie sunt buni cardiologi, iar pisicile cu blana scurtă tratează mai bine afecţiunile stomacului,
ficatului şi rinichilor.
Pisicile siameze, pe lângă faptul ca sunt de mare ajutor în tratarea răcelilor, au un rol important şi în profilaxia gripei.
Simpla lor prezenţă în locuinţă anihilează microbii care pot genera boala.

Pisicile negre sunt capabile să absoarbă foarte multă energie negativă şi, de aceea, sunt de neînlocuit în curăţenia energetică a
locuinţelor cu multă aparatură electrică.

Una sau chiar două-trei asemenea pisicuţe pot să-i calmeze pe stăpânii exagerat de impulsivi şi temperamentali.

Pisicile roşcate şi cele bej nu pot absorbi la fel de multă energie negativă precum cele negre, în schimb ele ridică tonusul psihic al
oamenilor lângă care trăiesc, prin emiterea de energie pozitivă.
Pisicile albe sunt ajutoarele perfecte în cazul lipsei de energie.
Pisicile cenuşii şi cele cenuşiu-albăstrii calmează foarte eficient stările de nelinişte, de irascibilitate.

În Egipt, omorârea unei pisici era o faptă pasibilă de pedeapsă.

când murea o pisică a unei familii, toată familia îşi rădea sprâncenele în semn de respect şi doliu.
Dacă se întampla să ia foc casa, pisica trebuia salvată prima, înainte de mistuirea flăcărilor cu apă. Tot aici, orice persoană care
omora o pisică, era pedepsită cu moartea
În China, pisica era considerată animal benefic.
În Persia exista credinţa că cine chinuie pisicile s-ar putea să-şi chinuie propriul înger păzitor.
Pentru arabi, era benefică cu condiţia să nu fie neagră.

Amprenta labuţei unei pisici este unică, asemeni amprentelor digitale ale oamenilor.

Ca şi oamenii, pisicile pot fi dreptace sau stângace, ele prezentând o preferinţă aparte pentru una din labuţe.

Cel mai bătrân exemplar de pisică a murit de bătrâneţe la vârsta de 38 de ani. Iar cel mai bătrân motan a trăit 36 de ani.

Cea mai mică pisică 15,5 cm înălţime

Dacă o pisică toarce, nu înseamnă întotdeauna că se simte bine. Ele torc şi când le este frică sau sunt rănite.

Deşi foarte dezvoltat, ochiul unei pisici nu poate distinge toate culorile, iar în plus, pisicile văd invers culorile roşu şi verde.

Deşi mulţi susţin că pisicile nu sunt expresive, ele au 26 de expresii faciale.

La naştere, toate pisicile au ochi albaştri. Abia după câteva săptămâni se definitivează culoarea ochilor, cea pe care pisicile o
vor avea toată viaţa
La vârsta de 5 luni o pisică este aptă pentru împerechere.
Gestaţia a unei pisici durează, în medie, 9 săptămâni. Numarul de pui pe care o pisică îi naşte variază între 1 si 8 pisoi.
Fiecare ureche a pisicii este controlată de 32 de muşchi şi se poate întoarce la 180 de grade. Oamenii au decât 6 muşchi.
Fiindcă nu are glande sudoripare, pisica nu transpiră niciodată.
În ciocolată există un compus numit teobromină. Acesta este un stimulent cardiac şi diuretic puternic, iar consumul lui poate
provoca accelerarea necontrolată a ritmului cardiac şi pulsul neregulat al pisicii.
Pisiciile au 5 degete la labuţa din faţă şi 4 la cea din spate.
Pisicile albe cu ochi albaştri nu aud, iar pisicile albe cu un singur ochi albastru aud doar cu urechea care nu corespunde ochiului
albastru. Cele albe cu ochi de orice altă culoare nu au acest handicap
Scheletul unei pisici este compus dintr-un număr mai mare de oase decât cel uman, respectiv 230 faţă de 206, iar numărul
vertebrelor este de 30 pe când la om doar 25.
Pisicile au lungimea mustăţilor direct proporţională cu lăţimea corpului.
Pisicile dorm aproximativ 65% din viaţă. In restul timpului ele se spală (25%), mănâncă (5%) sau se joacă (tot 5 %).
Pisicile nu se miaună reciproc. Acest sunet este rezervat numai oamenilor.
Pisicile nu suportă mirosul de lămâie.
Pisicile nu văd bine de la distanţă mică.
Pisicile, girafele şi cămilele sunt singurele patrupede care, atunci când merg, deplasează deodată labele de aceeaşi parte a
corpului, adică întâi ambele labe drepte, apoi ambele stângi.
Pisicilor le place să le vorbeşti în şoaptă.
Pisicile pot fi donatori de sânge pentru alte pisici.
Pisicile scot aproximativ 100 de sunete distincte.
Pisicile se spală din instinct imediat după ce mănâncă.
Structura creierului pisicii, în comparaţie cu cea a câinelui, este mult mai apropiată de cea a creierului uman.
Temperatura corporală normală a unei pisici este de 38.8 grade C. Ea este cu aproximativ 2 grade C mai mare decât cea a omului
(36.5 – 37 grade C).
Toate felinele merg pe vârfuri şi au la picioare pernuţe groase şi moi. Acest lucru le ajută să se deplaseze în linişte

În majoritatea magazinelor japoneze, clienţii sunt întâmpinaţi de o figurină din ceramică, reprezentând o pisică, care îşi ţine una
sau ambele labe ridicate.
Aceasta este denumită Maneki Neko. Laba dreaptă ridicată are scopul de a atrage banii, iar cea stangă atrage clienţii
Domesticirea calului

Domesticirea cailor sălbatici s-a făcut în Asia cu 3000-2500 de ani î. Hr.

Din Persia şi Turkestan caii s-au răspândit în Mesopotamia, Egipt, India, sudul Uniunii Sovietice şi Peninsula Balcanică.
La popoarele germanice, calul a fost semnalat pentru prima oară în jurul anului 1000 î. Hr.

Carnea de cal preferată pentru calităţile ei dietetice

Laptele de iapă, consumat de popoarele asiatice sub formă de băuturi fermentate ( kumâs – “apă vie”), era foarte apreciat
pentru proprietăţile sale tonice şi curative, fiind foarte bogat în vitamina C şi în diferite drojdii şi bacterii lactice.
Cel mai potrivit animal pentru producerea unui număr mare de seruri şi vaccinuri.
Calul a servit la obţinerea unor preparate biologice de uz sanitar uman şi veterinar (seruri imune, seruri normale preparate cu
scop de serodiagnostic
Un cal poate asigura suficient sânge pentru o perioadă de 11 ani pentru a produce anatoxină tetanică.
Domesticirea bovinelor

Dovezile primelor bovine domestice s-au găsit în nordul Irakului, datând de acum 7000 de ani î.Hr.
Bovine domestice au fost descoperite şi în Thessalia (Grecia) datând din anul 5550 î.Hr.
Documentele istorice atestă existenţa bovinelor domestice în China din anul 3450 î. Hr.,
Piramidele egiptene evidenţiază o vechime a bovinelor în această ţară de aproape 3000 de ani î. Hr.

Centrele domesticirii bovinelor sunt:

centrul asiatic (India, China) aici s-a domesticit yacul, bivolul, zebul;
centrul mediteranean (Asia Mică, Africa de Nord şi estul Europei) aici domesticindu-se taurinele sălbatice şi zebul;
centrul european (partea continentală a Europei) bourul.

În Australia nu s-a domesticit nici o specie de bovine, iar în America, taurinele domestice sunt de origine europeană.

La popoarele antice, taurul era simbolul puterii şi al fecundităţii.

În mitologia greacă, Minotaurul (taurul om) a luat naştere dintr-o legătură amoroasă dintre soţia regelui cretan Minos şi un taur

În Egipt, bovinele au fost considerate sacre. La Memphis oamenii se

închinau boului Apis,
Apis este taurul sacru al egiptenilor.
Este zeul forţei si al fecundităţii şi apare sub forma unui taur căruia i se acorda onoruri divine.
După ce animalul era lăsat să moară de o moarte naturală, acesta era îmbălsămat şi îngropat asemenea unui zeu. La mormântul
său i se aduceau multe ofrande.
Slujitorii săi ţineau patru zile post negru şi mai multe zile post normal şi purtau doliu. Avea chiar şi bocitori şi i se organiza un
priveghi solemn. După ce moare zeul Apis, acesta renaşte într-un trup nou .

În India, vaca a fost şi este considerată animal sacru.

Vaca era ocrotită, astfel că cel care omora un asemenea animal era obligat să trăiască 3 luni în mijlocul cirezii, ras pe cap,
îmbrăcat în pielea vacii omorâte, fiind obligat să bea timp de o lună zeamă de orez şi să dea despăgubire zece vaci şi un taur.
Domesticirea oilor şi caprelor

Oile au fost domesticite cu aproximativ 6000 de ani î. Hr. în Turkestan, Persia de Nord şi Mesopotamia.
Cu aproximativ 5000 de ani î. Hr. existau multe oi în Egipt, de unde s-au răspândit în Sudan şi Africa de Vest.
Cu 2500 de ani î. Hr., au apărut şi oi cu coarne arcuite care aveau o producţie bună de lână.
Oile erau foarte răspândite în Imperiul Roman.
Chiar şi în aşezările romane din Africa de Nord şi din Spania se creşteau oi merinos.

Caprele au fost domesticite în jurul anului 7000 î. Hr., în Persia şi Mesopotamia.

În Turkestan, Afganistan şi Persia există şi astăzi capre sălbatice .
În Egipt se creşteau multe capre în jurul anului 3000 î. Hr., pielea acestora fiind dorită, deoarece se folosea la confecţionarea
burdufurilor pentru apă.
În secolul XIX, odată cu perfecţionarea raselor de bovine, a crescut numărul vacilor de lapte şi a scăzut cel al caprelor.
Domesticirea porcului

Cu circa 5000 de ani î. Hr., au apărut porcii domestici în Asia de Sud-Est, în Mesopotamia şi în Egipt, apoi creşterea s-a extins în
China şi în Europa.

În Egiptul antic porcul era închinat zeului Seth, un demon rău.

Egiptenii au inventat o “îndeletnicire” originală pentru porci. Le legau botul şi le dădeau drumul pe câmpurile însămânţate cu
cereale pentru ca să calce boabele îngropându-le în pământ.

Alte animale domesticite:

Măgarul a fost domesticit în Orientul apropiat în mileniul IV î.Hr.
Cămila este originară din Asia centrală şi a fost domesticită la sfârşitul mileniului IV î.Hr.
Elefantul a fost domesticit în India în anul 2500 î.Hr.
Renul în zonele arctice, în mileniul I î.Hr.
În America, singurele animale domesticite au fost: lama, alpacaua, cobaiul şi curcanul
PROCESUL CUNOAŞTERII SPECIFICE MEDICINEI VETERINARE ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
Actul medical veterinar a fost realizat de om mai întâi intuitiv, apoi prin raţionamente tot mai complexe în care intrau elemente
aparţinând medicinei umane.

Procesul cunoaşterii în medicina veterinară s-a bazat atât pe cunoaşterea animalelor, cât şi a actului medical.

sentimentul religios l-a diferenţiat pe om de animale.

Profanul reprezintă realitatea înconjurătoare percepută de om, este gândirea raţională, concretă.

Sacrul este gândirea simbolică, religioasă, fiind perceput exclusiv prin componenta religioasă a psihicului uman, respectiv “lumea
de dincolo”.

La începutul existenţei sale, omul a avut o gândire exclusiv sacră,iar doctrina medicală avea un caracter religios, simbolic.

Hippocrate în Grecia antică a realizat despărţirea medicinii raţionale de cea simbolică (religioasă)
Sacrul, perceput ca unitate dialectică formată din pur (curat) şi impur (spurcat) a condus omul la ideea:
- separării bolnavilor şi morţilor de comunitate,
- purificării prin apă (botez) / foc (incinerare),
aceste practici religioase au reprezentat primele măsuri luate de om în prevenirea bolilor transmisibile.

PREISTORIA

Prima perioadă a istoriei omenirii a fost numită PREISTORIE.

Preistoria este o foarte lungă perioadă care a început acum aproximativ 3 milioane de ani în Africa şi care s-a încheiat acum
câteva mii de ani, atunci când oamenii au inventat şi utilizat scrierea, în Mesopotamia.
PREISTORIA MEDICINII VETERINARE

Civilizaţia preistorică a străbătut mai multe epoci care au fost denumite după:
- materialele din care omul realiza uneltele şi obiectele necesare,
- îndeletnicirea care îi asigură existenţa.
Epoca veche a pietrei(paleolitic)1 milion-10.000ani î.H
Epoca mijlocie a pietrei(mezolitic)10.000-7.000 ani î.H
Epoca nouă a pietrei (neolitic) 7.000-3000 ani î. Hr.
Epoca bronzului 3.000-1.000 ani î. Hr.
Epoca fierului 1.000-1 ani î. Hr.

Australopithecus este un animal cu viaţă de grup, care a trăit cu 3-4 milioane de ani în urmă şi care, probabil a fost exterminat.

Homo Habilis este un specimen cu creier mai dezvoltat, dreptaci şi mergând în două picioare. El a trăit în urmă cu 2,5 milioane
ani în tabere semipermanente.

Homo Erectus, cel mai apropiat strămoş al omului, a apărut în Africa cu 1,75 milioane ani în urmă, răspândindu-se în Asia şi
Europa. Configuraţia lui istorică este apropiată celei a omului din prezent. El a învăţat să controleze focul şi se pare că a inventat
primul limbaj articulat.

Homo Sapiens a apărut simultan în Africa , Europa şi Asia în urmă cu cel mult 500.000 de ani.

Omul din paleolitic locuia în grote sau în peşteri.

Se hrănea cu fructe, cu rădăcini, cu peşte sau cu animale pe care le vâna.
Ocupaţiile lui erau vânatul, pescuitul şi culesul.

În paleoliticul superior omul descoperă

- focul prin lovirea a două pietre sau prin frecarea a două crengi;
- plasa de pescuit;
- realizează picturile rupestre.

Cele mai vechi dovezi de activitate picturală sunt imaginile rupestre, pictate sau gravate pe stâncă - şi care au fost conservate
datorită poziţiei greu accesibile din peşterile unde au fost descoperite şi blocării ulterioare a intrărilor.

Aceste vestigii ale culturii paleolitice datează de 10.000- 30.000 de ani î.H., fiind contemporane cu ultima glaciaţiune.

Localizarea lor este destul de dispersată, dar cercetările s-au făcut cu predilecţie în bazinul eurafrican.

Începuturile au fost modeste:

reprezentări animaliere gravate pe oase sau plăci de calcar şi argilă;
picturi cu oxizi minerali şi săpate cu obiecte ascuţite pe pereţii şi plafoanele peşterilor.
mici statuete şi figurine modelate din argilă, sau sculpturi în pereţii de calcar ai unor grote sau pe stânci.

Reprezentările grafice sunt legate de activităţile principale ale oamenilor din acea perioadă, adică vânătoarea şi păstoritul.
în marea majoritate, sunt imagini stilizate ale animalelor ( reni, maimuţe, bizoni, bovine, cai ).
Acestea ating de multe ori mărimea naturală, perfecţiunea atitudinilor şi siguranţa trăsăturilor, demonstrând o mare ascuţime a
simţului observaţiei pe care îl aveau oamenii încă din paleolitic.

Sunt executate cu:

- degetul, dăltiţa, penelul din fibră de scoarţă, cu trestia,
- din punct de vedere cromatic, sunt folosite culori de origine minerală ca:
- ocru galben, ocru roşu, negru.

Pe lângă reprezentările animaliere, mai găsim şi scene de vânătoare, dansuri războinice sau rituale, care ar putea avea diverse
explicaţii, pornind de la cea mai simplă - practica magică în folosul vânătorii - până la cele mai complexe - reprezentări simbolice
ale forţelor religioase ce veghează la bunul mers al ordinii cosmice şi terestre, venerate prin rituri de iniţiere tribală.

Sursa de inspiraţie o constituia propria lor luptă pentru existenţă.

Animalele erau reprezentate fugind, hrănindu-se, luptând, dar niciodată stând sau dormind.
In Europa se întâlnesc des siluete de cai, reni, maimuţe, urşi, dar animalul favorit rămâne bizonul.
In Africa se preferau girafe, elefanţi, antilope, struţi şi rar feline,
În America Centrală şi de Sud sunt reprezentaţi mai ales jaguari, şerpi şi maimuţe.
Conform specialiştilor francezi, omul paleolitic reprezenta animale pe care urma să le vâneze, străpungându-le cu lănci sau săgeţi,
pentru a avea succes la vânătoare, după cum reda şi animalele de pradă, în credinţa că va fi aparat de ele.

Aceste peşteri decorate ar putea fi considerate primele sanctuare în istoria omenirii.

Există 3 ipoteze ştiinţifice, referitoare la aceste picturi:

1. Picturile ar reprezenta metode de vânătoare.

2. Picturile se referă la ritualuri magice, ceremonii invocând succesul la vânătoare, ceremonii pe care le mai întâlnim şi azi la
unele populaţii primitive.

3. Picturile ar dovedi credinţa în fiinţe supranaturale, jumătate oameni, jumătate animale, care n-ar fi decât strămoşii
legendari cărora omul preistoric încearcă să le ia chipul.

În Europa au fost descoperite peste 100 de peşteri în care se găsesc picturi rupestre.
Cele mai renumite sunt peşterile de la
- Altamira (în nordul Spaniei)
- Lascaux (în sudul Franţei).

Pentru a picta animalele pe pereţii grotei oamenii preistorici începeau prin a desena contururile cu bucăţi de cărbune sau
tampoane din frunze.
Apoi proiectau culorile suflând cu ajutorul gurii sau prin tuburi din oase sau plante.
Culorile erau obţinute din pigmenţi găsiţi în natură, pigmenţi minerali naturali: cărbune de lemn, hematit, argilă, dioxid de
magneziu etc.

Peştera de la Altamira era cunoscută localnicilor din 1869 când, în urma unei alunecări de teren, intrarea acesteia fusese
redescoperită după mai bine de 13.000 de ani.
Nimeni nu ştia vechimea ei şi nici nu observase picturile străvechi care împodobeau bolta grotei, deşi locul era frecvent folosit ca
ascunzătoare pentru vânătorii din regiune.

În 1879, în timpul unei plimbări săptămânale, un nobilul spaniol însoţit de fiica sa de numai cinci ani, a făcut una din cele mai
mari descoperiri arheologice din istorie.
fiica avea să observe desenele de pe tavanul peşterii, şocându-şi părintele cu strigâtul rămas celebru: „Uite, tati, sunt vaci!”

274 de metri, atât cât se întinde peştera, erau acoperiţi cu desene ce păreau încă recente, (printre care cei mai impresionanţi
sunt cei peste 20 de zimbri), înfăţişând turme de bizoni, căprioare, mistreţi, cai şi simboluri misterioase reprezentând palme
umane, zugrăvite în roşu şi negru, picturile având o vechime de 14.000 - 20.000 ani
Picturile rupestre, realizate din pigmenţi naturali ca ocru, mangan şi hematit, păreau create de mâna unui maestru, care se
folosise de toate protuberanţele şi adânciturile stâncilor pentru a da impresia unei a treia dimensiuni.
Culorile se păstraseră impecabil, datorită alunecării de teren care izolase practic peştera în urmă cu 13 milenii, fără a-şi trăda cat
de puţin vârsta.

Celebra “grotă a zimbrilor” de la Altamira, Spania, va fi din nou accesibilă turiştilor, deşi oamenii de ştiinţă avertizează că
umezeala şi căldura astfel generate ar putea deteriora ireversibil picturile rupestre.

peştera a căpătat o asemenea faimă încât, în anii 1970, ajunsese să primească zilnic aproximativ 3000 de vizitatori.

Căldura emanată de corpuri şi vaporii de apă produşi prin respiraţie au început, să afecteze picturile rupestre, astfel încât, între
anii 1982- 2002, s-a permis numai accesul unui număr limitat de vizitatori, în fiecare zi.

deteriorarea a continuat şi, in 2002, vizitarea a fost sistată, după ce specialiştii au descoperit că pe pereţii peşterii colonii de
mucegai.

Totuşi, s-a votat redeschiderea peşterii, motivând că aceasta este prea valoroasă din punct de vedere cultural pentru a rămâne
închisă.

Picturile rupestre (picturi pe pereţii peşterilor) din peştera de la Lascaux au fost realizate acum circa 17 000 de ani.
În 12 septembrie 1940 undeva în sud-vestul Franței, câinele ce insoțea doi școlari porniți la vânătoare de iepuri, pătrunde într-o
gaură strâmtă între pietre.
Băieții îndepărtează pietrele pentru a lărgi intrarea și pătrund în peștera ce pare să îi ducă înapoi în timp.
Ei descoperă în subteran o mulțime de picturi rupestre dintre care unele sunt vechi de 18.000 ani.
În peştera Lascaux, oamenii preistorici au lăsat, probabil, cea mai amplă şi mai complexă operă a lor, o serie de picturi rupestre
ce uimesc şi astăzi oamenii de ştiinţă prin complexitatea procedeelor folosite la realizarea lor.

Expunerea la aerul de afară precum şi bioxidul de carbon eliminat prin respiraţie de vizitatori degradează, însă, rapid creaţiile
care au rezistat mai bine de 16.000 de ani.

Astăzi, doar o singură persoană poate pătrunde în peşteră, şi asta timp de 20 de minute pe săptămână.

Este vorba de un membru al personalului ce are rolul de a monitoriza schimbările de temperatură din peşteră.

Lascaux a fost închisă în anul 2008 vizitatorilor.

În diferite reprezentări rupestre se întâlnesc figuri de oameni deghizaţi în animale care invocau protecţia spiritelor bune şi
îndepartarea celor rele, generatoare de boală, suferinţiă şi moarte.
Cel mai reprezentativ exemplu fiind “vrăjitorul dansator” din peştera Trois Freres din Ariege, Franţa.
Figura umană de aici are o faţă aproximativ asemănătoare cu cea de om, însă are urechi de lup, gheare de leu, coadă de cal, şi
coarne de cerb, ochii de bufniţă.

Unii cercetători consideră că ar fi vorba de un sacerdot (preot), a cărui înfăţişare simbolizează legătura dintre vânător şi sursa vie
de hrană.
Alţi cercetători sugerează că el ar fi un personaj mitologic, autentic, un zeu dansator considerat “stăpânul animalelor”, protector
al vânatului şi al vânătorii.
“stăpânul animalelor” veghează ca vânătorul să nu ucidă mai mult decât are nevoie pentru a se hrăni.

Trecerea la agricultură şi creşterea animalelor, determină apariţia unor noi relaţii între oameni, omul însuşi devenind dependent
total de cereale şi animale.

Animalele domestice apar omului, prin credinţele religioase, ca fiindu-i date lui de divinitate, pentru a putea fi crescute,
exploatate şi îngrijite când se îmbolnăvesc.

Actul de recuperare al animalelor bolnave în condiţiile credinţei religioase, depăşeşte condiţiile economice şi capătă caracter de
sacralitate.

Este momentul apariţiei medicinei veterinare ca activitate umană distinctă.

Actul medical exercitat ca practică religioasă de preoţi reprezintă medicina sacerdotală.

Intermediarul dintre fiinţa supremă şi oameni era sacerdotul

Sacerdotul practica sau îndruma actul terapeutic.

În momentul în care cerinţele medicale au depăşit posibilităţile preoţilor, actul medical începe să fie practicat şi de laici, care
invocau prin gesturi şi formule verbale, o zeitate protectoare.
Această practică magică în care era invocată bunăvoinţa unei zeităţi într-o intervenţie medicală reprezintă medicina magică.

O formă aparte de medicină magică este medicina teurgică, denumită şi magie albă, prin care divinităţii i se cumpără bunăvoinţa
pentru asigurarea reuşitei actului medical, vindecarea animalelor bolnave apărând ca o parte a credinţei religioase.
C2. MEDICINA ANTICĂ.R0 (20.11.2020)

MEDICINA MESOPOTAMIANĂ

Prima civilizatie urbana cunoscuta este cea sumeriana, in sudul Mesopotamiei.

Medicina in aceasta zona a Orientului Apropiat s-a dezvoltat sub influentele socio-politice ale celor trei popoare ce s-au asezat
in "TARA DINTRE FLUVII" (Tigru si Eufrat),numele de MESOPOTAMIA (Tara de mijloc) fiind atribuit ulterior de catre greci.

Popoarele, in ordinea venirii lor pe acest pamant, au fost:

1. SUMERIENII (probabil de origine indoeuropeana)

2 ARCADIENII (BABILONIENII), de origine semita, veniti la inceputul mileniului 3 ÎH.;

3. ASIRIENII, care s-au ridicat la rangul de mare putere politica in secolele 14-l1 ÎH.

Toate aceste populatii considerau MEDICINA CA O STIINTA EXACTA, bazata pe observarea simptomelor, pe analiza tabloului
clinic si a evolutiei bolii, netrecand cu vederea diagnosticul diferential.

Mesopotamia (Irakul de astăzi) = ţara dintre cele două ape, denumire dată de vechii greci
Primul stat centralizat ce apare în sudul Mesopotamiei este Sumer ( Kuweit ) cu circa 2.000 ani î.Hr.,cu cetăţile: Ur, Urur, Lagaş şi
Nippur.
Mai la nord a apărut şi statul Akkad cu capitala la Babilon, care se va extinde înglobând Sumerul.

Civilizatia mesopotamiei isi are inceputul in mileniul 5 i.e.n. cand au fost descoperite cerealele ceea ce a permis o viata sedentara
- creandu-se conditii pentru primele comunitati stabile: sate si orase.
Au fost domesticite specii importante precum: cainele, capra, gaina.
Cainele este primul animal domesticit de catre om.
Primul calendar dateaza tot din aceasta perioada. Acesta se baza pe miscarile Soarelui si ale Lunii.
Anul mesopotamian avea 12 luni, insa, o data la patru ani , numara 13 luni.

Oraşele mesopotamiene, în perioada sumeriană, s-au format în jurul zigguratelor, edificii monumentale cu caracter religios, sub
formă de piramidă în trepte, construite din cărămidă, pe ultima platformă aflându-se un templu religios.

Ziguratele erau temple uriaşe construite pentru venerarea zeilor.

Erau construite din lut şi argilă şi aveau trei sau patru secţiuni.
Erau construite foarte înalte, pentru a rămâne uscate în timpul inundaţiilor.
Numai ziguratul din Ur a rămas în picioare, deoarece constructorii din epocile mai târzii au învăţat că arderea cărămizilor le va
face mai rezistente.

Ziguratele mesopotamiene nu erau locuri de rugăciune şi ceremonie pentru public.

Mesopotamienii credeau că ziguratele erau locuri sfinte prin intermediul cărora zeii intrau în contact cu omenirea..
Fiecare oraş avea un zeu protector.
Doar preoţii aveau dreptul să intre în zigurat şi aveau responsabilitatea de a le satisface “nevoile” zeilor.

Se spunea că în aceste temple zeii veneau să se odihnească, aşa că ziguratele erau luxos împodobite.
Ziguratele puteau să aibă până la 100 m înălţime.
Pentru mesopotamieni, ziguratul era un fel de punte între cer şi pământ,
în vârful căruia oficia “păstorul popoarelor”

Sumerienii faceau negot cu persii si locuitorii din valea Indusului.

Au inventat roata ce urma a fi folosita la realizarea carelor si carutelor.
Au invatat fabricarea vaselor, realizarea unor constructii importante din piatra nearsa.

Sumerienilor le este atribuită scrierea cea mai veche din lume, cuneiformă, apărută pe tăbliţe de argilă, cunoscute sub
denumirea de “tăbliţele de la Uruk”, în muzeele lumii existând,aproximativ 300.000 de tăbliţe care conţin diverse informaţii

Apogeul utilizării caracterelor cuneiforme este atins în secolul al II-lea, şi anume, în timpul redactării celebrului
 Cod al lui Hammurabi

Codul lui Hammurabi, se află scris pe o stelă de piatră, de bazalt, neagră, înaltă de 2.25 m
Sub chipul lui Hammurabi în rugăciune, urmează textul codului: 16 coloane păstrate, iar 5 sunt rase cu dalta (distruse).
Culegere de legi, redactată cu litere cuneiforme, alcătuită din trei părţi: un prolog, 282 de articole şi un epilog.
A fost descoperit de arheologul J. Morgan, în apropierea localităţii Susa, în 1902. (Louvre)
Această inscripţie se referă atât la medicina omului cât şi a animalelor, reprezentând primele legi scrise din istorie.

Prevederile codului lui Hammurabi în materie de animale:

Acest cod reglementează atât practici chirurgicale, cât şi veterinare.
Pe lângă termenul general de “munai-su”, există trecut şi “medicul de boi”, şi “medicul de asini”
articolul 223 prevede că dacă un chirurg execută o incizie adâncă, cu un cuţit de bronz, unui cetăţean pe care-l vindecă, va
primi 10 şekeli de argint.
Dacă îi provoacă moartea datorită inciziei adânci, sau dacă îi înţeapă ochiul şi omul îşi pierde vederea, chirurgului i se va tăia
mâna dreaptă.
Dacă victima era un sclav, nu i se tăiau mâinile, dar chirurgul era obligat să-i cumpere proprietarului alt sclav de aceeaşi
valoare.

articolului 224, dacă medicul de boi sau de asini a tratat de o boală gravă un bou sau un asin şi l-a vindecat, stăpânul animalului
va da medicului drept salariu, o şesime dintr-un siclu de argint (8gr).
articolul 225 impunea ambilor medici obligaţia conform căreia “dacă au tratat un bou sau un asin de o boală gravă şi i-au
provocat moartea, să dea stăpânului un sfert din preţul boului sau asinului”.

HAMURABI, prin Codul sau celebru, redactat in secolul al 18-lea ÎH., se ocupa nu numai de starea de sanatate a supusilor, ci
si de REMUNERAREA ce revenea medicilor pentru serviciile acordate bolnavilor.
Un medic pentru o operatie vitala trebuia sa fie retribuit cu 10 siclii in cazul unor bolnavi din clasa superioara, cu 5 sicli
pentru clasa mijlocie si cu 2 siclii pentru clasa de jos. Un siclu avea valoarea a 8 grame de argint.

TRATAMENTELE CHIRURGICALE mai frecvent aplicate cuprindeau:

- incizii ale abceselor mai des localizate la nivelul ficatului,
- punctii pentru pleurezii purulente,
- chiuretaje profunde a unor ulcere infectate,
- interventii de tip cezariana pentru nasteri cu risc crescut,
- trepanatii craniene in tumori,
- hemoragii si corpuri straine patrunse prin strapungeri ale testei si ale meningelui,
- operatii foarte pretentioase de cataracta.
Manoperele medicale dovedeau o precizie surprinzatoare si erau efectuate cu mult simt de raspundere, esecurile mortale
erau deosebit de ASPRU PEDEPSITE (cu taierea degetelor sau chiar a mainii operatorului).

La inceputul mileniului 3 puterea politica in Mesopotamia a fost, treptat, luata de catre BABILONIENI.
Extrem de religiosi, acestia au instaurat o deplina domnie spirituala a supranaturalului.
Babilonul cunoscand nu mai putin de 2500 de zei.

Babilonul si Ninive au reprezentat cele doua centre ale tarii in care scrierea pictografica pe lut ars, initiata in mileniul 4 i.e.n.,
a reusit sa ne lase date deosebit de importante privind trecutul medical.
Astfel, table scrise gasite in biblioteca iui ASSURBANIPAL vorbesc de faptul ca existau atat "Medici practicieni”, cat si "Medici
preoti" care actionau intr-o "Medicina Reglementata" de legile lui HAMURABI si erau adeptii ideilor patogenice umorale, dupa
care originea bolilor era determinata de alterarea acestor umori si in special a umorii sanguine.
Întreaga medicina antica, ca si cea babiloniana, nu a putut scapa de aportul vindecator al horoscopului, descantecelor, al
amuletelor, a rugaciunilor si al talmacirii viselor in sens benefic ori malefic.

Dar aceste tablite vorbesc si de instrumentarele chirurgicale gasite la Ninive, ca de exemplu: bisturie de bronz si diferite
freze, vorbesc de asemenea de vivisectii, de bai vindecatoare, de ventuze scarificate si de tratamente laxative.
Nu este trecuta cu vederea atentionarea drastica a lui Hammurabi, dupa care medicul este direct raspunzator de insuccesul
unei interventii, pe care noi o reproducem cuvânt cu cuvânt: "Daca un medic ii face cuiva o rana gravă cu cutitul de bronz, sa se
taie medicului degetele mainilor."
 În vestul Mesopotamiei, la Lagash, astăzi oraşul Tello, a fost descoperit la sfârşitul secolului trecut, un sigiliu cilindru, purtat
cu un lanţ şi care asigura purtătorului, legătura spirituală cu divinitatea.

Pe acest sigiliu, aflat azi la Muzeul Louvre din Paris, apare şi un text implorator:
“O, zeu Edin Mungi, care le ajuţi pe mamele animalelor la fătare, Urlugaledinna este slujitorul tău”!
Urlugaledinna, ce a trăit în jurul anului 2050 î. Hr.,în Lagash, era obstetrician veterinar, primul nominalizat de istorie.

În oraşul Nippur, s-a infiintat PRIMA SCOALA MEDICALA‚ patronata de zeita GULA.

Medicina oamenilor şi a animalelor

Medicina sumeriana este una de tip sacerdotal, religios; exista zeitati cu atribute medicale
Ninisina-zeita medicinei, Gula-marea zeita a oamenilor cu parul negru.
Actul vindecarii consta in interpretarea de catre medicul-preot a viselor sau a anumitor simptome.
Fenomenele sociale, ca si evolutia bolilor, sunt puse pe seama astrelor.
Prognosticul bolilor se facea prin divinatie.
Organoscopia = studiul anatomiei organelor animalelor sacrificate la templu, in special a ficatului de miel (! si la etrusci,
populatie migrata din Mesopotamia, exista o divizatie prin hepatoscopie). Existau si alte metode de divizatie.
Hepatoscopia = tehnică divinatorie prin care se anticipa viitorul în funcţie de aspectul ficatului animalului sacrificat.
Ficatul – kabittu – era considerat sediul sufletului al vieţii.

Arta vindecării în Mesopotamia apare ca fiind practicată diferenţiat:

ASHIPU era medicul sacerdot, practica ritualuri magice, de invocare a divinităţii sau de alungare a demonilor
A-SU era medicul de oameni, terapeutul propriu zis;
MUNAI-SU era medicul de animale.
Din această perioadă se constată diversificarea specialităţilor medicale:
- medicina internă, cu o încărcătură total religioasă, era practicată exclusiv de preoţi;
- practica chirurgicală, bolile ochiului şi medicina pe animale, erau practicate de meşteşugari laici, dar şi aceştia invocau zeii
în favoarea vindecării pacienţilor
terapeutica, constituită din apă şi foc, se confunda cu practicile magice ( purificarea prin îmbăiere în fluviile sfinte, Tigru şi Eufrat,
ungerea cu untdelemn şi aprinderea focului ritual).

La mesopotamieni, starea de sănătate sau de boală depindea de o serie de zei.

La sumerieni, principalii zei erau: Anu, Enki şi Enlil cu fiul său Ninlil,= zeul sănătăţii.
La babilonieni, principalii zei erau: Marduk implorat în caz de boală,
zeul medicinei =Ninazu.

Mesopotamienii au practicat:
- medicina magico – hieratică;
- medicina empirico – laică.

Boala era considerată pedeapsă pentru fărădelegile comise de bolnavi sau de un popor, idee ce o regăsim şi la vechii evrei,
preluată apoi de creştinism.
Boala este transmisă pe pământ de zei, ei servindu-se de nişte spirite malefice care îi vor lovi pe muritori.
Aceste spirite malefice sunt specializate să atace o anumită parte a corpului (caracteristică a medicinei
sumero-asiro-babiloniană):
- Utukku - boli de gât;
- Rabişu - boli de piele;
- Ibaşu - epilepsie;
- Negral - ciumă.

Procedeele terapiei magice constau în:

- implorarea zeului vindecător pentru alungarea demonilor;

- purificarea prin îmbăiere în apele fluviilor sfinte Tigru şi Eufrat;
- transferul bolii într-un animal mic sacrificat apoi şi pus pe trupul bolnavului;
- ungerea bolnavului cu substanţe urât mirositoare pentru ca duhurile rele să fugă de la el.
Medicina empirico-laică
A-Su, medicul laic pentru oameni
Munai-Su, medicul pentru animale,
-foloseau următoarele remedii:
 - vegetale: cedru, smochin, şofran, ceapă, măceş crescut pe mormânt;
- produse animale: limbă de şoarece, oase de om, lapte de măgăriţă;
- minerale: gips, cretă, pucioasă, praf de drum, praf de casă, pulberi din morminte.
Aceste amestecuri se administrau per os, pe piele, fumigaţii, cataplasme.

Herodot spunea că babilonienii nu aveau medici, bolnavii erau scoşi în pieţe publice, tratându-se după sfaturile primite de
la trecătorii care au suferit de aceleaşi boli.
Cercetarile moderne au infirmat aceasta teza.
S-a descoperit o tableta de lut sumeriana (cel mai vechi document medical, scris de un medic la 2200 ÎH, descifrat in 1953),
in care exista date specifice referitoare la medicamente si forme medicamentoase destinate bolnavilor (medicina empirica).
De exemplu sunt mentionate ceapa, usturoiul, smochine, curmale, pere, brad, pielea de sarpe, uleiul de peste, oua, lapte,
sarea de mare.
Formele medicamentoase erau pentru uz extern si intern (substanta activa+vehicul, unguente, mixturi).
Nu exista date despre boli si dozele administrate, datorita caracterului secret pe care il aveau cunostintele medicale.

La Ninive, tot in tablete de lut, exista date referitoare la 250 plante medicinale, 180 medicamente de origine animala si
medicamente de origine minerala (au fost identificate prin traducerea tabletelor aflate acum la British Museum).
in codul de legi al lui Hammurabi (primul cod de legi cunoscut, scris la aprox. 1750 ÎH), exista 9 articole referitoare la practica
medicala, la cea a chirurgiei; unde sunt mentionate recompense si pedepse in functie de clasa sociala a medicului si pacientului.
Nu exista etica sau deontologie medicala.

catre sfarsitul mileniului 3 îH., au aparut in Mesopotamia numeroase texte privind TRATAMENTUL MEDICAL ce subliniaza
importanta terapeuticii si a medicamentelor
ÎNDREPTARELE TERAPEUTICE, elaborate de medicii mesopotamieni, n-au fost de ordinul raritatilor.
A existat chiar tendinta de a se realiza o aderată FARMACOPEE, cuprinzand diverse produse minerale.

Textele medicale aparute intre anul 3000 si 2100 îH. abunda de nenumarate FORME MEDICAMENTOASE, ca de exemplu:
diferite LOTIUNI, CATAPLASME, la care se adauga BAILE MEDICAMENTOASE LOCALE.
Se subliniaza actiunea benefica a CARBON ATULUI DE CALCIU si a SILICATILOR extrasi din carapacea de broasca testoasa in
bolile gastrice.
SILICATII si CARBONATII, ca si CALCIUL, reprezinta si azi principii minerale cu real efect in maladia ulceroasa.

MILENIUL 2 îH. debuteaza cu aparitia primului TRATAT privind morfologia anatomica a CORPULUI ANIMAL, facandu-se,
totodata, diferite analogii cu constitutia si rolul organelor interne umane.
În anul 1800 îH. apare un "TRATAT UNITAR DE BOLI UMANE" in genul CORPUSULUI LUI HIPOCRATE, compus din 40 de
module si 5 sectiuni, in care sunt tratate amanuntit simptomele bolilor, etiologia, diagnosticul pozitiv si diferential si prognosticul
diferitelor maladii.

Aceste maladii erau clasate dupa regiunile afectate ale corpului, dupa sex, dupa vârsta, dupa vechime, dupa starea generala
a bolnavului etc.
Astfel, sunt descrise cu multa exactitate bolile cauzate de paraziti, litiaza reanala, hematuriile, icterele, otitele, hepatitele,
hipovitaminoza A si complicatiile ei oftalmologice, scorbutul, boala Beri-beri, febra tifoida, bolile aparatului respirator, boli
hepatice, lepra,diferitele psihoze, fobii si alte 70 de tipuri de anxietati, comportari obsesionale, malformatii congenitale, boli
venerice si boli ale organelor genitale.
Tot aici sunt trecute si unele tratamente revulsive, sudorifice, astringente, vomitive etc.
C3. EGIPTUL ANTIC-Fen.-Hit.RO (30.11.2020)

Egiptul a fost populat încă din paleolitic.

In neolitic, vechii egipteni se îndeletniceau cu pescuitul, cu agricultura primitivă şi cu creşterea vitelor.

Regiunile agricole existente de-a lungul Nilului au fost unite în anul 3300 î. Hr., în două regate, Egiptul de Sus şi Egiptul de
Jos, unificate în anul 3100 î. Hr., de către faraonul Menes.

În această perioadă, au luat amploare marile construcţii, canale, temple, monumente.

Dintre cele mai vestite temple, le amintim pe cele din Luxor şi Karnak.

Dintre piramide, cea mai importantă este piramida lui Keops.

Temple de cult existau în toate oraşele, fiecare templu fiind dedicat unui singur zeu (faraon).

Templul din Luxor: aici a existat cel mai vechi oraş egiptean, Theba.

Templul a fost ridicat în cinstea zeului Amon-Ra

Lucrările au fost începute de faraonul Amenhotep al III-lea şi încheiate de Ramses al II-lea

Templul din Karnak, dedicat aceleiaşi divinităţi a fost construit de Ramses al II-lea, are dimensiuni impresionante şi este
situat în incinta unui vast complex arhitectonic.

În Vechiul Regat, piramidele serveau ca locuri de înmormântare pentru faraoni, care sperau să obţină viaţa divină şi
nemurirea.

Piramida lui Zoser (la Sakkarah) este prima piramidă din istoria Egiptului, construită în trepte, ceea ce semnifică învierea.

Treptele având rolul ca sufletul faraonului să ajungă mai uşor la cer.

Celelalte piramide au fost construite netede, razele protectoare ale lui Amon Ra trebuie să se reverse în mod egal pe
toate laturile mormântului.

La baza religiei egiptene stătea împărţirea lumii în trei categorii, care se influenţau reciproc: zeii, faraonii, oamenii.

În Egipt, faraonul era unicul sacerdot al poporului său şi, deci, singurul intermediar între lumea oamenilor şi a zeilor.

Egiptenii considerau că omul supravieţuieşte dincolo de moarte.

Trecerea în nefiinţă era considerată o călătorie spre viaţa eternă.

Egiptenii, practicau cultul animalelor, religia era zoolatră ( zoolatria)

Crocodilii, pisicile, şerpii, păsările, berbecii, erau considerate animale sacre şi beneficiau de o îngrijire deosebită.

Pisicile au fost admirate, venerate sau tratate ca fiinţe demonice

Egiptenii au reprezentat pisica în cele mai diverse situaţii şi atitudini, inclusiv în cele caricaturale.

Taurul, vaca, berbecul, câinele, pisica, şacalul, leul, crocodilul, şoimul, ibisul, devin zeităţi reprezentate antropozoomorf.
Capul animalului divinizat era susţinut de un corp omenesc care sugerează puterile pozitive, binefăcătoare, umane, ale
divinităţii

În reprezentările sculpturale şi picturale, întâlnim imagini hibrid, zeităţi cu trup omenesc şi capete de animale şi păsări.

Thot avea cap de pasăre Ibis,

Amon cap de berbec,

Horus cap de şoim,

Anubis cap de şacal,

Hator cap de vacă,

Sekhmet zeiţa chirurgiei, cap de leoaică.

Creşterea animalelor

Date privind creşterea animalelor şi îngrijirea celor bolnave, relaţia om-animale, diverse ritualuri, le avem din
mormintele faraonilor şi din mormintele zidite ale aristocraţiei numite mostabe.

Zona subterană era constituită din camere mortuare în care se aflau sarcofagele celor decedaţi şi coridoare de acces.

Mormintele erau împodobite cu statui, animale mumifiate, inscripţii, basoreliefuri, ceramice, papirusuri, tăbliţe pictate
care reprezintă scene din viaţa de zi cu zi cum ar fi: oameni lucrând la câmp, îngrijind animalele sau ajutându-le să nască.

Pereţii erau decoraţi cu picturi sau sculpturi reprezentând diverse activităţi din viaţa defunctului.

În Valea Nobililor, pe zidurile cavourilor demnitarilor se văd scene din viaţa egiptenilor ( munci agricole, vânătoare,
procesiuni, primiri de daruri, petreceri).

Egiptenii au domesticit şi crescut numeroase specii de animale:

foloseau păşunatul, stabulaţia, distribuiau sarea în alimentaţie,

monta supravegheată, ameliorau prin încrucişări rasele de animale,

îngrăşatul bovinelor, marcajul lor pe umărul drept cu fierul roşu,

executau ecornarea şi practicau obstetrica veterinară.

Castrarea taurilor era curent practicată, distingeau: bovine de reproducţie (tauri şi vaci) şi bovine de serviciu (tauri
castraţi).

Păsările domestice erau crescute în curţi speciale şi se practica îngrăşatul gâştelor cu boluri de făină.

Oile şi caprele sunt crescute la fel ca şi taurinele.

Săpăturile arheologice au scos la iveală cimitire întregi cu zeci de mii de pisici îmbălsămate sau familii de crocodili
însoţite de papirusuri foarte valoroase.

Sub oraşul Heliopolis au fost găsite galerii cu numeroase camere mortuare cu păsări, maimuţe şi crocodili mumifiaţi.

Conservarea cadavrelor prin mumifiere are o motivaţie religioasă, egiptenii crezând în viaţa veşnică.
Animalele care au fost mumificate au fost imortalizate cu o foarte mare grijă.

Cele mai multe animale erau căţei, pisici şi maimuţe.

Din cauza că faraonii, oamenii acelor timpuri vechi doreau ca sa aibă în preajmă şi după moarte animalele credincioase
lor, ei au ordonat ca acestea să fie şi ele mumificate şi înmormântate împreună cu ei.

Animale care au fost mumificate au avut diferite roluri.

- simple animale de companie,

- altele erau considerate sacre şi au devenit simboluri,

- altele, oferite ca ofrandă zeilor de către decedaţi, pentru a fi bine văzuţi, după moarte.

În timpul procesului de mumificare, sacerdoţii aşezau o serie de amulete printre faşele care le scriau cu formule
destinate să asigure supravieţuirea defunctului în lumea de dincolo.

Trupul mortului nu trebuia să se altereze, să se descompună, deoarece urma să-şi continue viaţa în regatul morţilor unde
domnea Osiris.

O valoare magică îi era atribuită inimii.

În complicatul ritual al mumificării, din corpul defunctului se scoteau toate viscerele, cu excepţia inimii.

Ea rămânea la locul ei pentru a îndeplini rolul de “nod magic” sau “ releu de legătură” pentru Ka (dublul mortului) şi
funcţiona în acelaşi timp ca o punte de comunicare cu lumile divine.

Ritualul de “cântărire a inimii”.

Ceremonia se petrecea în marea sală a “judecăţii veşnice”.

Anubis, zeul cu cap de câine, divinitate funerară şi patron al îmbălsămărilor, introducea mortul în sala de judecată unde
se afla balanţa zeiţei Maat (personificare a adevărului şi justiţiei divine).

Judecătorii erau zeul Soarelui, Ra şi cuplul Isis – Osiris, asistaţi de 42 de martori.

Anubis aşeza inima defunctului pe un platan al balanţei, iar pe celălalt platan se punea “pana zeiţei Maat”, pană cu care
numele mortului era înscris în prealabil într-o carte.

Operaţia de cântărire era supervizată direct de zeul Thot, patronul ştiinţelor şi artelor magice.

În acest timp, defunctul se spovedea, dând detalii de tot ceea ce a făcut în viaţa sa.

La picioarele balanţei se afla în aşteptare o fiinţă înspăimântătoare, numită “Devoratoarea”.

Ea urma să sfâşie şi să devoreze mortul dacă inima sa se dovedea mai grea decât pana zeiţei Maat cu care se scrisese
numele său la judecată.

În cazul în care esenţa divină a fiinţei nu fusese distrusă de viaţa terestră şi inima rămânea în echilibru cu pana lui Maat,
defunctul putea trece liber în drumul său spre lumile spirituale.

Zeul Anubis este inventatorul mitic al îmbălsămării şi al mumificării

Vechii egipteni au crezut în mulţi zei şi zeiţe, fiecare cu un rol bine definit în viaţa lor de zi cu zi.
 - Unii dintre ei luau parte la creaţie,

- alţii aduceau inundaţiile de an cu an,

- alţii ofereau protecţie,

- iar alţii aveau grijă de oameni, în viata de apoi.

Medicina omului şi animalelor

Egiptenii au fost, părinţii medicinei.

Toţi zeii lor aveau atribute de vindecători.

Zeul primordial a fost Aton (Ra – zeul soare) din care se vor naşte toţi zeii egipteni:

- Shu (aerul)

- Tefnut (umezeala)

- Geb (pământul)

- Nut (cerul)

- Osiris, Isis, Seth şi Nephthys.

Medicina mistică cuprinde:

medicina magică (vrăjitorească) în care vrăjitorii şi pacienţii lor cred în nişte spirite benefice sau malefice pe care le
cheamă sau le alungă;

medicina mitică se referă la faptul că atât starea de sănătate cât şi cea de boală este influenţată de două categorii de zei:

- zei cosmici

- zei vindecători.

Zeii cosmici , sunt zei ai naturii:

Ra sau Amon-Ra este zeul soarelui, zeul suprem care poate porunci tuturor celorlalţi zei.

S-a bucurat de cele mai mari onoruri în Egipt, lui fiindu-i dedicat templul din Karnak considerat una din cele şapte minuni
ale lumii.

Isis este zeiţa naturii, a fecundităţii şi a grâului, ea reprezintă natura vie, iar cu sprijinul lui Toth ea iniţiază pe oameni în
arta medicinei, pentru că ştia să vindece toate bolile.

Le apărea oamenilor în vis comunicându-le remediul bolii lor.

Isis este implorată să-l ocrotească şi să-l aline pe bolnav.

“ O Isis, tu care eşti măreaţa zeiţă a farmecelor, liberează-mă de toate relele pricinuite de un zeu, de o zeiţă, de un
mort, de o moartă, de un vrăjmaş”. (Papirusul Ebers)

Osiris reprezintă moartea şi învierea periodică a naturii vegetale, a descoperit viţa de vie şi cultivarea grâului, este zeul
tărâmurilor subpământene, soţul şi fratele lui Isis.
Din invidie, a fost omorât de fratele său Seth care i-a sfârtecat trupul în 14 bucăţi răspândindu-le în toată lumea.

Soţia sa credincioasă, a găsit toate bucăţile trupului şi a reuşit să-l reînvie.

Din unirea lui Osiris cu Isis, s-a născut Horus, care îşi va răzbuna tatăl, omorându-l pe Seth, devenind apoi stăpânul lumii
subpământene, el fiind implorat de preotul terapeut în calitate de învingător al morţii.

Toth - zeul cunoştinţelor, cunoştea formulele secrete ale vindecării tuturor bolilor, implorat el ştia să vindece suferinzii.

Era adorat în templele de la Memphis, Teba şi Heliopolis de către preoţii învăţaţi.

Toth cunoştea, “doza” de lumină care, pătrunzând în adâncurile trupului uman, dăruia vindecare sau revigora ţesuturile.

Era o ştiinţă specială, pe care preoţii o practicau în camere anume construite, astfel încât lumina soarelui să nu ajungă
decât filtrată în culorile spectrului.

Pacientul era întins pe un altar şi asupra lui se revărsa un flux combinat de culori spectrale obţinut prin filtre speciale, în
funcţie de diagnosticul pus de preoţii vindecători:

- galben, violet şi turcoaz pentru disfuncţii sexuale,

- roşu şi galben pentru rinite alergice,

- albastru sau violet pentru circulaţia defectuoasă a sângelui.

Tratamentul bolilor cu ajutorul luminii se numeşte colorpunctură, fiecare culoare a spectrului este într-o strânsă relaţie
cu sănătatea organismului, cu “starea de bine” şi deci, poate fi folosită pentru reechilibrarea organismului.

Bess şi soţia sa Tuertis, patronau naşterea deci obstetrica

Zeii vindecători (medicii) erau cei care puteau vindeca diferite boli: Imhotep, fiul lui Thot şi al zeiţei Sekhmet, un
personaj istoric real, era medic, arhitect vestit şi ministru al faraonului Zoser.

Construieşte prima piramidă în trepte în anul 2800 î. Hr., este divinizat de egipteni ca zeu al medicinei, (echivalentul lui
Asklepios la greci).

Era socotit zeu mântuitor şi tămăduitorul tuturor bolilor.

Bolnavii erau sfătuiţi să doarmă în templul zeilor, aflând în vis boala de care suferă şi remediul ei.

Zeiţa Sekhmet, mama lui Imhotep, era patroana chirurgiei

Medicina empirico- laică constă în aplicarea unor leacuri empirice:

- mestecarea boabelor de ricin şi înghiţirea lor cu bere în caz de constipaţie,

- folosirea la spălat a pastei “Snabu”,

- cauterizarea muşcăturilor de câini cu fierul înroşit.

Herodot, părintele istoriografiei, în textele sale istorice relatează că Egiptul era plin de medici, fiecare îngrijind un anumit
tip de boală:

- de ochi,

- de dinţi
 - pentru bolile ce nu aveau un anumit loc precizat.

Practicienii erau preoţi (sahmet) şi medici laici (sun), ei făceau parte dintr-o pătură socială superioară, fiind apreciaţi în
tot bazinul mediteranean.

Erau consideraţi intermediari între zeul Thot şi bolnavi, fiind obligaţi să păstreze secretul practicii medicale.

Egiptenii considerau că respiraţia este actul esenţial al vieţii.

Ei credeau că aerul intră pe nas şi prin ochi, fiind transportat apoi în corp printr-un sistem de canale.

În afară de aer, egiptenii credeau că mai există două sufluri:

- cel al vieţii, care intră prin urechea dreaptă

– cel al morţii care intră prin urechea stângă.

Ficatul era considerat rezervor general de sânge , de unde era împins de inimă în vase.

Egiptenii descriau diferite boli digestive: gastrita, ulcerul, pentru care recomandau pansamente gastrice cu praf de calciu
şi făină de roşcove.

În infecţiile căilor respiratorii, practicau

- inhalaţia cu vapori de răşină şi smirnă,

- combăteau constipaţia cu ulei de ricin,

- în teniaze foloseau fierturi de sâmburi de bostan.

Egiptenii practicau şi chirurgia, curăţau plăgile şi le pansau cu fâşii de pânză îmbibate în smirnă şi ulei de eucalipt.

Deschideau abcese, fiind primii care au suturat plăgile, înţelegând rolul drenului în supuraţii.

Imobilizau fracturile cu atele de bambus fixate cu benzi de pânză.

Nu practicau amputarea, deoarece considerau că omul trebuie să se prezinte la Osiris, în împărăţia morţilor, cu corpul
întreg.

Tratau bolile de ochi cu pomezi şi colire.

Cunoşteau şi bolile infecţioase cum ar fi:

- tuberculoza, răspândită în acea perioadă (Tutankamon, Ramses al II-lea),

- variola (mumia lui Ramses al V-lea păstrează pe faţă urme de pustule variolice),

- lepra era de asemenea răspândită,

egiptenii au introdus izolarea bolnavilor.

Stomatologia era practicată de specialişti.

Caria dentară era frecventă şi se considera a fi provocată de un vierme care găureşte dintele aşa cum fac viermii unor
fructe.
Se practica plombarea cariilor cu ciment făcut din pulbere de piatră şi pământ de Nubia, iar dinţii mobili se imobilizau cu
fire de aur.

Cu practica veterinară se ocupau preoţii, preotul Aha-Nekht, o implora pe zeiţa Sekhmet pentru ca ea să-l ajute în
tratamentul vitelor bolnave.

Papirusurile medicale:

papirusul Edwin Smith (1600 î.Hr. şi descoperit în 1930): are 5 metri lungime şi descrie mai ales procedurile chirurgicale
ale perioadei.

Sunt menţionate 48 de cazuri de răni ale capului, gâtului, umerilor, pieptului, fiecare caz fiind însoţit de descrieri
amănunţite şi urmat de prescripţii.

Sunt descrise fracturile, ceea ce dovedeşte o bogată experienţă, accidentele de muncă fiind numeroase în acea epocă
(cum ar fi cele din timpul construcţiei piramidelor).

Cel mai valoros papirus este Papirusul Ebers, redactat în anul 1550 î. Hr., achizionat de Ebers, la Luxor şi publicat în anul
1875.

Lung de 20 de metri şi lat de 30 cm., acest papirus este o adevărată enciclopedie de medicină şi farmacologie care
sintetizează cele mai vechi cunoştinţe empirice din acest domeniu.

Reţetele egiptene sunt compuse după aceleaşi principii care se aplică şi în zilele noastre.

Reţeta cuprindea indicaţii privind forma galenică corespunzătoare medicamentului prescris, tehnica de preparare
(zdrobire, măcinare, fierbere, strecurare, amestecare în vederea obţinerii ingredientelor cărora urma să li se dea forma
galenică dorită), precum şi indicaţii cu privire la momentul administrării medicamentelor.

Nu lipsesc reţetele secrete, ingredientele lor fiind indicate simbolic “lacrima lui Isis”, “pana lui Thot”.

Administrarea medicamentelor, nu diferă nici ea prea mult de cea actuală,

egiptenii folosind o gamă variată de forme galenice cum ar fii: prafurile, pilulele, maceraţiile, decocturile, cataplasmele,
colirele, inhalaţiile, unguentele, supozitoarele, fumigaţiile, soluţiile apoase, uleioase şi alcoolice.

Se foloseau curent decocturi sedative şi antiflogistice din muşeţel şi mentă ca şi speciile laxative şi purgative ca ricinul,
rodia, curmale, smochine.

De o foarte mare importanţă istorică a fost descoperirea în anul 1889 în ruinele de la Kahun a unui papirus cunoscut sub
numele de “Papirusul veterinar de la Kahun”, document egiptean de terapeutică veterinară, datând din epoca faraonului
Amenemhat al II-lea (1850-1800 î. Hr.).

Papirusul a fost tradus mai întâi de egiptologi, apoi de medici şi medici veterinari, întâmpinându-se mari greutăţi la
interpretarea lui, în special referitor la termenii de specialitate.

Acest papirus este scris cu hieroglife şi 40% din acest document este distrus.

Textul are patru capitole, fiecare capitol având un titlu care începe cu reprezentarea unui cap de vită sau a unui ochi.
Titlul celui de-al doilea capitol, care este cel mai bine conservat, este intitulat “Ştiinţa vindecării cu referire la scurgeri”.

În text este descrisă simptomatologia, diagnosticul şi, în încheiere, este indicată terapia.

Terapia prevedea iniţial comunicarea cu animalul bolnav pe cale verbală, printr-o formulă magică, apoi în a doua parte,
terapia prevedea intervenţii cu caracter raţional (luarea de sânge, masaje cu plante medicinale, aplicaţii cu fierul înroşit).

În final, este dat prognosticul, adică o judecată estimativă asupra evoluţiei bolii, de genul: se va însănătoşi şi va trăi, sau
va muri.

Papirusul de la Kahun demonstrează că medicii veterinari practicau după textele bătrânilor înţelepţi, medicina veterinară
fiind practicată de două etaje intelectuale:

- unul era medicul filozof ( preotul ) care întotdeauna dădea indicaţii;

- celălalt era practicianul, cel care executa.

FENICIENII
Civilizaţia feniciană s-a dezvoltat între anii 3.000 – 1.300 î. Hr.

Fenicienii au fost cei mai mari negustori ai antichităţii.

Au trăit pe coasta Mării Mediterane din anul 1200 î.Hr.

Au explorat continentul Africa şi au întemneiat oraşele: Tyr, Sidon, Byblos şi cel mai important oraş, Cartagina, în nordul
Africii.

fenicienii sunt cei care au creat primul alfabet, fiind preluat de greci şi de romani.

Cultura lor a dispărut după ce regiunea a fost cucerită de către Alexandru cel Mare.

In 814 i.Ch, fenicienii intemeiaza Cartagina, aducand cu ei atat inventiile prin care au ramas celebri in istorie:

- navigatia pe timp de noapte,

- descoperirea navigatiei calauziti de Steaua Polara,

- vasele capitonate cu bitum,

- comertul din usa in usa,

- prelucrarea fierului, aurului si argintului.

Alfabetul fenician a fost imprumutat de mai multe popoare mediteraneene,dand in special :alfabetul grec, etrusc, latin,
alfabetul libico-berber, alfabetul ebraic, alfabetul arab.

Alfabetul fenician era compus din 22 de litere (consoane) si se scria ca si araba si ebraica de la dreapta la stanga.

În Siria, la Ras- Chaura s-a descoperit un mic tratat de hipiatrie în zece părţi, remarcabil prin indicaţiile terapeutice.

Tot aici s-a descoperit un vas pe care era redată o scenă de vânătoare regală, în care regele conducea un car tras de doi
armăsari spre prada reprezentată de mufloni şi tauri sălbatici.

De aici ne dăm seama că fenicienii erau crescători de cai

HITIŢII

Hititii au intrat in istorie ca un popor cu origini inca necunoscute.

Ei au condus un imperiu vast ce se intindea din Mesopotamia pana in Siria si Palestina.

Invazia lor a dus la sfarsitul vechiului imperiu babilonian din Mesopotamia (1,900 – 1,600 i.Hr.).

Dupa cucerirea Mesopotamiei, hititii au adoptat legile, religia si literatura vechilor babilonieni, mostenind cultura
sumeriana.

Erau mari crescători de cai şi mari războinici

Hitiţii erau un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul al III-lea î.Ch. din teritoriile pe care le ocupau
în sud-estul continentului european, în Asia Mica.

In 1594 i.Hr., hititii, populatie de origine indoeuropeana, reusesc distrugerea Babilonului.

Inarmati cu arcuri si arme de fier, hititii devin stapanii Orientului Mijlociu.

Mijloace de locomotie destinate strict campaniilor militare au aparut acum cateva mii de ani, cand akkadienii, sumerienii,
hititii, egiptenii si scitii le-au folosit aproape concomitent.

perioada lor de aur a fost aceea in care grecii, si mai apoi romanii le-au folosit intens atat pe campul de lupta, cat si in
urmarirea dusmanilor.

Carele de lupta aveau intotdeuna doua roti, erau usoare si manevrabile, fiind trase de cei mai iuti cai disponibili.

Efectul lor ucigator era asigurat de o serie de lame metalice in lungime de circa un metru, foarte bine ascutite pe ambele
laturi, care erau atasate in pozitie orizontala de axul rotilor.

În Anatolia, oraşul Hatuşaş, a fost descoperit un tratat scris de Kikkuli privind dresajul şi aclimatizarea cailor.

Tot de la hitiţi, în anul 1400 î. Hr., avem un text veterinar, puternic deteriorat, referitor la ştiinţa vindecării cailor.

Din el s-a putut traduce un tratament ce utiliza plante medicinale introduse în nările cailor.

Hitiţii din mileniul II î.Hr., practicau arta citirii viitorului în ficatul animalelor sacrificate sau în zborul păsărilor, practică
preluată mai târziu de etrusci
C4. MEDICINA LA VECHII EVREI.RO (30.11.2020)

Evreii reprezintă unul din puţinele popoare antice care şi-au păstrat neştirbită identitatea etnică.

Originari din Chaldeea, ei au trecut peste ape, până în Ţara Sfântă, într-un exod, poruncit de Dumnezeu, călăuziţi de
Moise.

După unele interpretări istorice, acest exod s-ar fi declanşat în jurul anului 1230 î. Hr.

Spre deosebire de alte popoare antice, care au lăsat texte medicale scrise (bazoreliefuri, papirusuri, tăbliţe de lut),
evreii au transmis bogata lor experienţă doar pe cale indirectă prin legende, tradiţii şi legi.

O deosebită însemnătate au avut-o descoperirile făcute în anul 1947, în peşterile de la Marea Moartă,

în manuscrisele aflate acolo, sunt consemnate amănunte despre arta vindecării practicată de “esenieni” (terapeuţi)
cu ajutorul plantelor şi al pietrelor preţioase şi semipreţioase.

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă se datorează unei simple intâmplări.

Un beduin palestinian pe nume Muhamad el Dib, in primăvara anului 1947, căutându-şi caprele rătăcite printre
stâncile falezei din partea de Nord a Mării Moarte, aruncă intâmplător o piatră intr-una din grotele din peretele unei
stânci pe langă care trecea.

Constatându-se că scrierea de pe suluri este siriacă, manuscrisele sunt predate Mânăstirii siriace Sfântul Marcu, din
Ierusalimul vechi.

Beduinii cercetând mai cu atenţie grota, dau la iveală alte resturi de manuscrise, precum şi o serie de fragmente de
manuscrise.

In toamna anului 1947, beduinii şi anticarii incep sa vânda astfel de manuscrise diferitelor instituţii ştiinţifice
din Ierusalim Astfel, in decembrie 1947, Universitatea ebraică din Ierusalim achiziţiona 3 din aceste manuscrise,
profesorul Sukenik, fiind primul care constată vechimea acestora, bănuind chiar atunci originea lor eseniană.

Evreii nu au lăsat nici o carte de medicină, unicele surse de informare fiind explicaţiile din Biblie şi Talmud.

Scrierea Bibliei se face pe pergament la Byblos (acum în Liban), vechi centru de scriere a cărţilor sfinte.

Biblia este un amplu codex ebraic şi creştin, este o carte sacră compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament,
conţine mituri, doctrină religioasă, coduri juridice, precum şi sfaturi medicale şi zootehnice.

Talmudul este o carte sacră pentru iudaism, în care sunt expuse tradiţiile rabinice şi interpretarea legilor lui Moise.

Relaţia om – animal, medicina omului şi medicina veterinară în Biblie şi Talmud

Evreii monoteişti considerau că bolile sunt pedepse divine pentru fărădelegile comise.

Cei pedepsiţi puteau fi şi popoare întregi.

Preoţii nu tratau propriu-zis bolnavii, dar ei, cunoscând semnele multor boli, puneau diagnosticul.
În Vechiul Testament – Leviticul 13 – se menţionează că preoţii puneau diagnosticul de lepră şi susţineau posibilitatea
transmiterii bolii prin haine.

Preoţii erau cei care decideau dacă bolnavul trebuie izolat sau dacă un convalescent este curat sau spurcat.

Au existat şi medici laici numiţi “rofe” . În anul 280 d. Hr., a funcţionat în Persia , oraşul Tigris, o şcoală medicală
evreiască.

Nu există informaţii care să ateste existenţa unor practicieni veterinari la vechii evrei, ei urmând perceptele din Biblie
şi Talmud.

Talmudul conţine sfaturi profilactice cum ar fi:

- curăţenia corpului,

- protecţia comunităţii faţă de bolnavii molipsitori.

În scrierile talmudice se descriu operaţii chirurgicale, amputaţii şi operaţii pe abdomen.

Plăgile erau tratate cu untdelemn şi vin şi erau bandajate cu pansamente curate.

Talmudul conţine multe indicaţii despre bolile oamenilor şi animalelor.

Dintre bolile oamenilor, recunoscute ca foarte periculoase sunt: angina pectorală, meningita şi colecistita.

Medicaţia indicată de Talmud se referă la întrebuinţarea de organe de animale (stomace, uter, carne crudă de vacă)
indicate ca panaceu universal.

Dintre bolile animalelor, turbarea câinelui este foarte bine cunoscută: gura deschisă cu scurgerea salivei, urechile
atârnând, coada lipită de corp, mers alergat pe drumuri lăturalnice, lipsa lătratului, reprezentau semne clare care
indicau turbarea.

Se ştia că muşcătura câinelui turbat este mortală, iar pericolul turbării era considerat atât de mare încât rabinii au
permis violarea legii, câinele turbat putând fi omorât în ziua de sabat ( sâmbăta ).

O altă boală foarte cunoscută era şi tuberculoza taurinelor, dar ei nu i s-a acordat o atenţie deosebită, carnea
provenită de la aceste animale fiind declarată permisă consumului.

Singura leziune care o făcea exclusă de la consum era ulceraţia de la nivelul pulmonului ( care putea fi şi o cavernă,
adică un stadiu avansat al tuberculozei ).

În paragraful 11 din Levitic, sunt indicate poporului evreu animalele care pot fi consumate, fiind considerate “curate”
din punct de vedere religios, precum şi cele “necurate”.

În acest paragraf, se arată că pot fi consumate toate animalele care rumegă şi au copita despicată ( ovine, taurine,
caprine, căprioare).

Nu pot fi consumate animalele care rumegă, dar nu au copita despicată (cămilele).

Nu se consumă porcul şi iepurele.

Nu se consumă nici un animal care se târăşte (reptile), nici rozătoare (şoareci, şobolani), nu se mănâncă insecte cu
excepţia lăcustelor.
Se pot mânca numai păsările domestice, nu şi cele sălbatice de baltă (barza, lebăda, bâtlanul), se poate consuma
orice peşte din lacuri sau râuri.

De la bovine se consumă carnea considerată curată (de la gât şi trenul anterior).

În paragraful 22 din Levitic, Moise se adresează fiilor lui Israel spunând că jertfa adusă Domnului trebuie să fie fără
meteahnă, de parte bărbătească, din vitele mari sau oi sau capre.

Să nu aduci jertfă “ dobitoc orb, vătămat sau slut, sau bubos sau răpciugos sau râios”, de asemenea, “dobitocul care
are părţile bărbăteşti strivite, sfărâmate, smulse sau tăiate să nu-l aducem Domnului”.

Acest paragraf arată că evreii practicau castrarea taurilor: sub formă de:

- ciocănire – măcinare;MEDICINA LA VECHII EVREI

Evreii reprezintă unul din puţinele popoare antice care şi-au păstrat neştirbită identitatea etnică.

Originari din Chaldeea, ei au trecut peste ape, până în Ţara Sfântă, într-un exod, poruncit de Dumnezeu, călăuziţi de
Moise.

După unele interpretări istorice, acest exod s-ar fi declanşat în jurul anului 1230 î. Hr.

Spre deosebire de alte popoare antice, care au lăsat texte medicale scrise (bazoreliefuri, papirusuri, tăbliţe de lut),
evreii au transmis bogata lor experienţă doar pe cale indirectă prin legende, tradiţii şi legi.

O deosebită însemnătate au avut-o descoperirile făcute în anul 1947, în peşterile de la Marea Moartă,

în manuscrisele aflate acolo, sunt consemnate amănunte despre arta vindecării practicată de “esenieni” (terapeuţi)
cu ajutorul plantelor şi al pietrelor preţioase şi semipreţioase.

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă se datorează unei simple intâmplări.

Un beduin palestinian pe nume Muhamad el Dib, in primăvara anului 1947, căutându-şi caprele rătăcite printre
stâncile falezei din partea de Nord a Mării Moarte, aruncă intâmplător o piatră intr-una din grotele din peretele unei
stânci pe langă care trecea.
Constatându-se că scrierea de pe suluri este siriacă, manuscrisele sunt predate Mânăstirii siriace Sfântul Marcu, din
Ierusalimul vechi.

Beduinii cercetând mai cu atenţie grota, dau la iveală alte resturi de manuscrise, precum şi o serie de fragmente de
manuscrise.

In toamna anului 1947, beduinii şi anticarii incep sa vânda astfel de manuscrise diferitelor instituţii ştiinţifice
din Ierusalim Astfel, in decembrie 1947, Universitatea ebraică din Ierusalim achiziţiona 3 din aceste manuscrise,
profesorul Sukenik, fiind primul care constată vechimea acestora, bănuind chiar atunci originea lor eseniană.

Evreii nu au lăsat nici o carte de medicină, unicele surse de informare fiind explicaţiile din Biblie şi Talmud.

Scrierea Bibliei se face pe pergament la Byblos (acum în Liban), vechi centru de scriere a cărţilor sfinte.

Biblia este un amplu codex ebraic şi creştin, este o carte sacră compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament,
conţine mituri, doctrină religioasă, coduri juridice, precum şi sfaturi medicale şi zootehnice.

Talmudul este o carte sacră pentru iudaism, în care sunt expuse tradiţiile rabinice şi interpretarea legilor lui Moise.

Relaţia om – animal, medicina omului şi medicina veterinară în Biblie şi Talmud

Evreii monoteişti considerau că bolile sunt pedepse divine pentru fărădelegile comise.

Cei pedepsiţi puteau fi şi popoare întregi.

Preoţii nu tratau propriu-zis bolnavii, dar ei, cunoscând semnele multor boli, puneau diagnosticul.

În Vechiul Testament – Leviticul 13 – se menţionează că preoţii puneau diagnosticul de lepră şi susţineau posibilitatea
transmiterii bolii prin haine.

Preoţii erau cei care decideau dacă bolnavul trebuie izolat sau dacă un convalescent este curat sau spurcat.

Au existat şi medici laici numiţi “rofe” . În anul 280 d. Hr., a funcţionat în Persia , oraşul Tigris, o şcoală medicală
evreiască.

Nu există informaţii care să ateste existenţa unor practicieni veterinari la vechii evrei, ei urmând perceptele din Biblie
şi Talmud.

Talmudul conţine sfaturi profilactice cum ar fi:

 - curăţenia corpului,

- protecţia comunităţii faţă de bolnavii molipsitori.

În scrierile talmudice se descriu operaţii chirurgicale, amputaţii şi operaţii pe abdomen.

Plăgile erau tratate cu untdelemn şi vin şi erau bandajate cu pansamente curate.

Talmudul conţine multe indicaţii despre bolile oamenilor şi animalelor.

Dintre bolile oamenilor, recunoscute ca foarte periculoase sunt: angina pectorală, meningita şi colecistita.

Medicaţia indicată de Talmud se referă la întrebuinţarea de organe de animale (stomace, uter, carne crudă de vacă)
indicate ca panaceu universal.

Dintre bolile animalelor, turbarea câinelui este foarte bine cunoscută: gura deschisă cu scurgerea salivei, urechile
atârnând, coada lipită de corp, mers alergat pe drumuri lăturalnice, lipsa lătratului, reprezentau semne clare care
indicau turbarea.

Se ştia că muşcătura câinelui turbat este mortală, iar pericolul turbării era considerat atât de mare încât rabinii au
permis violarea legii, câinele turbat putând fi omorât în ziua de sabat ( sâmbăta ).

O altă boală foarte cunoscută era şi tuberculoza taurinelor, dar ei nu i s-a acordat o atenţie deosebită, carnea
provenită de la aceste animale fiind declarată permisă consumului.

Singura leziune care o făcea exclusă de la consum era ulceraţia de la nivelul pulmonului ( care putea fi şi o cavernă,
adică un stadiu avansat al tuberculozei ).

În paragraful 11 din Levitic, sunt indicate poporului evreu animalele care pot fi consumate, fiind considerate “curate”
din punct de vedere religios, precum şi cele “necurate”.

În acest paragraf, se arată că pot fi consumate toate animalele care rumegă şi au copita despicată ( ovine, taurine,
caprine, căprioare).

Nu pot fi consumate animalele care rumegă, dar nu au copita despicată (cămilele).

Nu se consumă porcul şi iepurele.

Nu se consumă nici un animal care se târăşte (reptile), nici rozătoare (şoareci, şobolani), nu se mănâncă insecte cu
excepţia lăcustelor.

Se pot mânca numai păsările domestice, nu şi cele sălbatice de baltă (barza, lebăda, bâtlanul), se poate consuma
orice peşte din lacuri sau râuri.

De la bovine se consumă carnea considerată curată (de la gât şi trenul anterior).

În paragraful 22 din Levitic, Moise se adresează fiilor lui Israel spunând că jertfa adusă Domnului trebuie să fie fără
meteahnă, de parte bărbătească, din vitele mari sau oi sau capre.

Să nu aduci jertfă “ dobitoc orb, vătămat sau slut, sau bubos sau răpciugos sau râios”, de asemenea, “dobitocul care
are părţile bărbăteşti strivite, sfărâmate, smulse sau tăiate să nu-l aducem Domnului”.

Acest paragraf arată că evreii practicau castrarea taurilor: sub formă de:

- ciocănire – măcinare;

- smulgere;

- tăiere.

Taurii erau utilizaţi pentru reproducţie, iar cei castraţi pentru muncile agricole.

Viziunea Bibliei asupra bolii este o viziune religioasă, acordând bolii o origine supranaturală.

În Exodum (a doua carte a lui Moise), în cadrul celor zece pedepse hotărâte de Dumnezeu egiptenilor pentru că nu-i
eliberau pe evrei din robie, sunt cinci pedepse de natură veterinară:

îmbolnăvirea vitelor – ciuma vitelor;

îmbolnăvirea concomitentă a oamenilor şi vitelor (vărsatul negru);

broaştele, ţânţarii şi tăunii;

lăcustele;

moartea întâi-născuţilor egipteni până la întâi-născuţii dobitoacelor.

Nu există informaţii că la vechii evrei ar fi existat practicieni veterinari.

Aveau însă turme de oi şi de capre, cămile, măgari şi cai, carora le-au aplicat tratamente inspirate din medicina
omului.

“Lauda medicului”

“Cinsteşte pe doftor, mai înainte ca să ai nevoie de el, cu cinstea ce i se cuvine....

Ştiinţa doftorului înalţă fruntea sa şi este admirat printre principi.....

Domnul a dat oamenilor ştiinţă, ca să preamărescă între leacurile sale cele minunate.

Cu acestea vindecă doftorul şi ridică durerea, iar spiţerul pregăteşte din ele alifiile sale.

Text biblic reprodus după traducerea lui Gala Galaction şi Vasile Radu

- smulgere;

- tăiere.

Taurii erau utilizaţi pentru reproducţie, iar cei castraţi pentru muncile agricole.

Viziunea Bibliei asupra bolii este o viziune religioasă, acordând bolii o origine supranaturală.

În Exodum (a doua carte a lui Moise), în cadrul celor zece pedepse hotărâte de Dumnezeu egiptenilor pentru că nu-i
eliberau pe evrei din robie, sunt cinci pedepse de natură veterinară:

îmbolnăvirea vitelor – ciuma vitelor;

îmbolnăvirea concomitentă a oamenilor şi vitelor (vărsatul negru);

broaştele, ţânţarii şi tăunii;

lăcustele;

moartea întâi-născuţilor egipteni până la întâi-născuţii dobitoacelor.

Nu există informaţii că la vechii evrei ar fi existat practicieni veterinari.

Aveau însă turme de oi şi de capre, cămile, măgari şi cai, carora le-au aplicat tratamente inspirate din medicina
omului.
“Lauda medicului”

“Cinsteşte pe doftor, mai înainte ca să ai nevoie de el, cu cinstea ce i se cuvine....

Ştiinţa doftorului înalţă fruntea sa şi este admirat printre principi.....

Domnul a dat oamenilor ştiinţă, ca să preamărescă între leacurile sale cele minunate.

Cu acestea vindecă doftorul şi ridică durerea, iar spiţerul pregăteşte din ele alifiile sale.

Text biblic reprodus după traducerea lui Gala Galaction şi Vasile Radu
C5. MEDICINA IN IMPERIUL ROMAN.RO(20.11.2020)
 Etnia latină din care a ieşit poporul roman, este rezultatul unui amestec dintre etrusci şi indo – europeni

 După anul 753, anul întemeierii Romei de către Romulus, spaţiile ocupate de etrusci şi greci, trec sub
stăpânire romană, Roma devenind încetul cu încetul centrul vieţii sociale.

 În epoca străveche, romanii adorau divinităţile tainice, ale căror nume nu se rostea.

 Zeii interveneau în viaţa oamenilor şi în natură.

 Existau - plante sacre, dedicate divinităţilor, ca stejarul sfânt şi laurul;

- păsări sfinte cum erau vulturul şi ciocănitoarea,

- animale sfinte ca lupul şi mai ales lupoaica, vulpea şi scroafa prolifică având (30 de purcei).

 La romani, s-a păstrat un “catalog al zeilor”, cu atributele lor folositoare oamenilor.

 Principalii zei au fost:

 Zeus, divinitatea suprema, era considerat stapanul Universului si personifica cerul, fiind de asemenea si
protectorul intregii naturi, al bunastarii oamenilor si al vietii sociale.

 numele lui (insemna "cel plin de raze, stralucitorul")

 Atributul lui era fulgerul.

 Era sotul Herei si tata a numerosi zei si semizei.

 Statuia lui sculptata de Fidias pentru templul din Olimp a fost una din cele sapte minuni ale lumii antice.
Romanii il numeau Iuppiter.

 Jupiter, zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vânt, ploaie, furtună, tunetul şi fulgerul;

 Iuno sau Iunona, soţia credincioasă a lui Jupiter, zeiţa luminii, ea s-a contopit cu Diana, zeiţa vânătorii;

 Este echivalentul roman al zeiţei greceşti Hera.

 Părinţii zeiţei sunt Saturn şi Ops,

 Este sora mai mică şi soţia lui Jupiter.

 regina zeilor, patroana a casatoriei si a maternitatii, personificare feminina a cerului, dar si a pamantului si
protectoare a ogoarelor

 Este numită "Lucina", datorită faptului că ajuta femeile la naşteri, fie "Juga", pentru că patrona căsătoriile.

 Minerva, patroana înţelepciunii, a artelor şi meşteşugurilor de orice fel; Minerva este numele roman al zeiţei
numite de greci Pallas Athena.

 zeiţa "cu ochi de azur" era zeita intelepciunii, a razboiului dar si, in acelasi timp, protectoare a artelor,
mestesugurilor si pacii.

 A fost nascuta, potrivit legendei, din capul tatalui sau, Zeus, care isi inghitise prima consoarta, pe Metis.
  Nici ea nu a acceptat sa se marite, lucru care i-a adus denumirea de Pallas ("fata tanara, curata").

 Ei i s-a dedicat magnificul templu Parthenon din orasul ce ii poarta numele si a carei protectoare era.

 Faunus, zeitate a animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor;

 Silvanus, zeul pădurilor şi al pajiştilor bune pentru păşune.

 Diana este zeiţa vânătorii din mitologia romană, fiind echivalenta romană a zeiţei Artemis din mitologia
greacă.

 Diana era adeseori asociată cu animalele sălbatice, pădurile, considerată protectoare a câmpurilor, a
animalelor şi a vindecărilor miraculoase. .

 Sacrificiul, (manifestare cultică foarte răspândită la romani), se realiza atât în familie, cât şi în public, în
temple.

 Jertfele erau în mod obişnuit animale (bovine, ovine, caprine, porci) cărora, după sacrificare, li se luau ficatul,
pulmonul şi inima care erau arse pe altar, carnea fiind consumată de sacrificator.

 Astfel se naşte o formă instituţionalizată de control al cărnii.

Medicina şi medicina veterinară în opere literare şi tratate enciclopedice

 În epoca elenistă şi mai ales după transformarea Greciei în provincie romană (146 î. Hr.) au fost aduşi la Roma
medici sclavi (medici servi) care mai târziu, pe vremea lui Augustus şi-au redobândit libertatea (medici liberti).

Marcus Terentius Varro (116 – 27 î. Hr. ) publică “De re rustica”, în care descrie măsuri de igienă şi adăpostire a
animalelor, are capitole despre creşterea cailor, vacilor şi bolile viţeilor.

 Consideră că bolile infecţioase sunt provocate de nişte “fiinţe minuscule” pe care ochii omeneşti nu le văd şi
care intră prin nas şi gură, pricinuind boli grave.

 Recomandă construirea unor spitale separate pentru bolnavii contagioşi.

 Aminteşte de hipiatrii greci pe care-i numeşte medicus pecorum = medici de animale.

 Lucio J.M. Columella ( secolul I d. Hr.)

 Introduce pentru prima oară termenul de medicină veterinară şi veterinarius.

 scrie şi el “De re rustica “, considerat cel mai cuprinzător tratat de agricultură rămas din antichitate.

 Descrie anumite boli ale animalelor şi tratamentul lor, printre care imaginează un travaliu – machina – care să
permită contenţia animalelor.

 Nu a practicat medicina veterinară.

 Fermierii trebuiau să viziteze zilnic animalele şi tot ce găseau bolnav, trebuia transferat la valetudinaria
( infirmerie pentru sclavi, transformată în infirmerie pentru animale).

 Plinius cel bătrân (24-79 d. Hr.) scrie “Historia naturalis”, o enciclopedie a timpului său, ce conţine 37 de cărţi
în care se ocupă de zoologie, tehnică şi medicină, descriind foarte bine turbarea câinelui, produsă în viziunea
vremii de un vierme aflat sub limbă.
  Claudius Galen (131-201 d. Hr.), medic grec, practică medicina la Roma, fiind medicul personal al împăratului
Marc Aureliu.

 Este considerat egalul marelui Hippocrate.

 Este precursorul anatomiei patologice.

 Scrierile lui au fost folosite de medicina omului de-a lungul Evului Mediu, dar a avut şi greşeli referitoare la
diferenţa dintre circulaţia venoasă şi cea arterială.

 A descris corect unele boli de nutriţie ca diabetul şi guta, a diagnosticat diferite psihoze, a dovedit că excesul
de sânge stă la baza congestiei şi a hemoragiei cerebrale.

 Galen a fost ultimul mare reprezentant al medicinei din Antichitate, a fost cel care a realizat clasificarea
medicamentelor, oferind secole de-a rândul o sistematizare utilizabilă atât în teorie cât şi în practică.

 Numele lui Galen s-a păstrat în expresia “farmacie galenică”. Ea se caracterizează, pe accentul pus pe
remediile şi formulele moştenite din antichitate în marea lor majoritate de origine vegetală ( galenica).

 Operele lui Galen au fost foarte răspândite în Europa şi în Orient (la arabi) din Evul Mediu până în Renaştere.

 Terapeutica lui se baza pe mii de reţete pe bază de plante, minerale şi produse animale (splină, ficat, creier).

 A introdus în practica medicală “teriacul” preparat complex ce conţinea 70 de ingrediente, prescris ca

panaceu universal.

Practica veterinară şi terminologia utilizată

 Practicienii veterinari erau împărţiţi în specializări:

equari medici – medici de cai;

mulo medici – medici de măgari;

medicus pecuaris – medic de taurine.

 În Imperiul Roman, veterinarii au fost utilizaţi atât pentru serviciile civile (angajaţi pentru caii şi catârii
serviciului Poştei Imperiale), cât şi pentru armată, instituţie care a ridicat medicina veterinară pe o poziţie pe
care n-a mai atins-o decât după o mie de ani.

 Chirurgii veterinari dispuneau de aceleaşi instrumente ca şi cei umani, compuse din sonde, bisturie,
depărtătoare, fierăstraie, canule.

 Medicamentele se administrau pe trei căi:

- orală, cu ajutorul unui speculum;

- nazală, printr-un corn de bou;

- anală, printr-o trestie unsă cu grăsime.

 Pansamentele erau confecţionate din pânză sau lână, fiind impregnate cu medicamente şi legate cu ajutorul
unor cureluşe.
  În cazul fracturii membrelor calului, foloseau un aparat de suspensie – suspensum – alcătuit din curele prinse
de plafonul încăperii

 În Digestele, cărţi ale Codex Justiniani (culegere de 50 de volume publicate în anul 533 în timpul domniei lui
Justinian), se arată că veterinarii figurau printre tehnicienii utilizaţi de armată, ocupând locul şase, alături de
arhitecţi, din 28 de profesii.

 Veterinarii făceau parte din suita împăratului, fiind consideraţi mari demnitari.

 Au existat şi reglementări juridice, privind vânzarea animalelor.

 Din cele mai vechi vremuri, la romani, vânzarea sclavilor era supusă unei anumite reglementări juridice.

 Odată cu apariţia marilor proprietari funciari, alături de vânzarea sclavilor, s-a dezvoltat şi practica vânzării de
animale domestice, calul având cea mai mare valoare.

 Într-un document juridic, vânzătorul de cai, ca şi cel de sclavi, era obligat să se supună acţiunii redhibitorii şi
quanti minori.

 Redhibiţia înseamnă restituire, cel care vindea un cal cu vicii ascunse (cumpărătorul sesizând boala după
cumpărare), trebuia să înapoieze banii primiţi.

 Principiul quanti minori înseamnă reducerea preţului, dacă un cal, loveşte cu copitele, acesta, în cazul
vânzării, va avea un preţ mai scăzut.

Pentru sclavi exista o listă ce cuprindea bolile ce impuneau aceste două principii, această listă, existând şi pentru cai.
C6. MED. in GRECIA ANTICA.RO(20.11.2020)
Civilizaţia grecilor antici, s-a impus în bazinul mediteranean, începând cu secolul IX-VIII
î. Hr. şi sfârşind cu întemeierea Bizanţului.
Grecii şi-au creat arta, pe parcursul a douăsprezece secole - pornind de la concepţia
potrivit căreia omul este ceea ce contează cel mai mult, el este "măsura tuturor lucrurilor".

Pentru greci, omul este cea mai mare şi frumoasă creaţie a naturii; grecii sunt cei care au
reuşit să ofere imaginea artistică cea mai apropiată de realitate a omului.
In Grecia antică, omul înseamna frumuseţe, inteligenţă, perfecţiune.
Tinerii erau educaţi pentru a întruchipa omul ideal, cultivându-şi atât frumuseţea trupului,
cât şi pe cea a spiritului.
Ca surse de informare amintim pe cele literare:
- Iliada şi Odiseea ale celebrului poet antic nevăzător Homer,
- Theogonia lui Hesiot,
- Odele lui Pindar,
- Istoriile lui Herodot,
- precum şi pe cele arheologice: locaşuri de cult , temple, sanctuare, statui ale zeilor.
Medicina şi medicina veterinară reflectată în religie şi filozofie.
Medicina omului şi animalelor se naşte şi se dezvoltă nediferenţiat cu credinţele religioase.
mitologia constituie un important izvor de cunoştinţe.
Grecii împărţeau fiinţele în trei categorii:
- zei nemuritori;
- semizei (fiu al unui zeu şi al unei muritoare), sunt muritori, însă spiritele lor
sălăşluiesc în străfundurile pământului fiind invocate în culte publice;
- oamenii.
În mitologia greacă zeii panteonului capătă însuşiri omeneşti, însă rămân, înainte de toate,
personificări ale forţelor universului, care acţionează asupra vieţii şi destinului oamenilor.
Ei sunt mai mult sau mai puţin schimbători şi, cu toate că uneori par a avea simţul
dreptăţii, sunt adesea meschini sau răzbunători.
Lumea mitologiei greceşti este complexă, plină de monştri, războaie şi intrigi

Medicina mitică. Zei vindecători.

Zeilor, li se aduceau jertfe animale şi păsări, alături de ofrande de fructe şi cereale.
Anumiţi zei erau invocaţi atât de oamenii sănătoşi cât şi de cei bolnavi
În fruntea Olimpului medicinei greceşti din antichitate, stătea Apollo.
Apollon este unul dintre cei mai vechi zei ai Greciei. În cultul lui s-au păstrat urme vizibile
de totemism. De exemplu , în Arcadia oamenii se închinau lui Apollon înfăţişat în chip de
berbec. La început , Apollon era zeul turmelor.Treptat el a devenit zeul luminii.
Zeu al luminii si al Soarelui, al muzicii si al poeziei era maestru al Muzelor si ideal de
frumusete masculina.
Grecii il considerau pe Appolo si zeu al Binelui si al Frumusetii, cel ce face pe oameni sa
se supuna legilor, aducator de fericire, zeu al sanatatii si tata al lui Asclepios (zeul
medicinei).
Apollo, zeitate purificatoare, cu capacităţi de a îndepărta răul de orice fel.
Patronează epidemiile şi epizootiile, se plimbă pe cer într-un car tras de armăsari, care la
apusul soarelui se scufundă în mare.
1
Este tamaduitor, cunoaste ritualurile de purificare si este chemat pentru a alunga ciuma.
Apollo le dezvăluia muritorilor, prin intermediul oracolelor, voinţa lui Zeus.
Templul său era cel mai cunoscut, era în Delphi, unde se afla şi un oracol.
Centaurul Kiron l-a învăţat botanica şi medicina.
Asklepios s-a căsătorit cu o muritoare (Epione), cu care a avut trei băieţi şi trei fete:
- Machaon, patronul chirurgiei,
- Podalirius, patronul dieteticii şi medicinei interne,
- Telesphoros, ocrotitorul convalescenţei,
- Hygeia, igiena, era reprezentată ţinând în mână o cupă din care bea un şarpe,
devine ulterior simbolul farmaciei,
- Panacea, cunoscătoare a leacurilor, şi
- Aglaea, alinătoarea durerii.

În cinstea lui Asklepios s-au ridicat numeroase temple (peste 300 ) pentru vindecare şi
reconfortare.
Sanctuarele lui Asklepios au fost plasate în locuri înconjurate de boschete parfumate şi ape
tămăduitoare, erau numite asklepioane, în ele slujeau preoţi-medici numiţi asklepizi.
În aceste temple se practica o cură a somnului, bolnavii visându-l pe Asklepios care le
indica ce tratament să urmeze.
Kiron a format o pleiadă de discipoli zei – medici practicieni.
Centaurul a fost şi profesorul lui Asklepios, considerat zeu vindecător şi cântăreţ,protejat
de zeul Apollo care îi dăruieşte propria sa liră, cea cu şapte coarde, cu care izbutea să
mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele.
Intervenţia sa medicală, era mai ales asupra sufletului.
S-au descoperit nişte tăbliţe sacre, care reprezentau un tratat în versuri, consacrat descrierii
şi vindecării bolilor trupului şi sufletului.
Cultul său a dus la crearea curentului filozofic – orfismul - iniţial reprezentat doar de
ideea de respingere a sacrificiului şi consumului de carne, propovăduind vegetarismul.

Medicina din perioada prepolistică.

Perioada prepolistică se mai numeşte homerică, deoarece până în secolul XIX, când pe
teritoriul Greciei au demarat săpăturile arheologice, informaţia de bază despre ea se
conţinea doar în poemele epice „Iliada” şi „Odisea” de Homer.
Referirile medicale din aceste opere reflectă nivelul anilor 1000-850 î.Chr.
Conform datelor oferite de Ch. Daremberg, în poemele lui Homer sînt descrise 141 de
feluri de leziuni ale trunchiului şi extremităţilor – plăgi superficiale, penetrante, luxaţii,
fracturi, procese purulente. Tratamentul se reducea la extragerea săgeţilor şi altor obiecte
de luptă, scurgeri de sânge, utilizarea pulberilor analgetice şi hemostatice vegetale cu
aplicarea ulterioară a pansamentelor.

În creaţiile lui Homer se conţin informaţii cu referire la epidemia de pestă; naşterea unui
copil prematur, care a supraveţuit; utilizarea sulfului ca preparat medicamentos.
Terminologia medicală din „Iliada” şi „Odisea” a servit bază pentru terminologia
medicilor greci şi este parte componentă a terminologiei anatomice contemporane.

2
 În fine, poemele lui Homer ne mărturisesc despre caracterul empiric al artei vindecării
greceşti, despre interacţiunea medicinei greceşti cu realizările medicinei altor civilizaţii
antice.

Medicina din perioada polistică.

Perioada polistică a istoriei Greciei Antice se evidenţiază prin două fenomene
importante pentru istoria medicinei:
1. Constituirea filosofiei materialiste;
2. Constituirea medicinei sacerdotale.
Medicina sacerdotală se dezvolta pe fonul celei empirice, care exista din timpuri străvechi.
Formarea şi fortificarea cultului lui Asclepios s-a manifestat prin construcţia a peste 300
de temple în cinstea lui – asklepioane. Asclepionul de la Epidaur este cel mai cunoscut şi
considerat cel mai măreţ. La Epidaur existau izvoare minerale şi termale, zone împădurite,
un teatru şi astăzi celebru, cu o acustică ce umileşte multe teatre moderne. În plus, existau
băi, bibliotecă, stadion. Peste tot se înălţau numeroase statui ale zeilor şi ziduri pe care se
incrustau texte cu descrierea cazurilor de vindecare.
Slujitorii templului menţineau cu stricteţe salubritatea localului şi ordinea în el. Ritualul
religios nu admitea în asklepion nimic impur, în special ceea ce era legat de naştere şi
moarte. Din acest motiv bolnavii incurabili şi lăuzele nu erau primiţi în asklepioane. Cel
care avea dreptul de a intra în asklepion se spăla în apele izvorului „sfânt” şi aducea daruri
zeilor.
Seara, după serviciul divin, toţi bolnavii practicau o cură a somnului în abatoane – galerii
lungi şi acoperite, situate de-a lungul pereţilor templului. La Epidaur aceste galerii aveau
atingeau în lungime 74m. Bolnavii primeau băuturi soporifice şi visau că lângă ei a venit
însuşi Asklepios care le indică ce tratament să urmeze. Unii se vindecau într-adevăr,
urmând sfaturile asklepiazilor – preoţii medici ai timpului, prin ceea ce numim azi somno-,
hipno- şi psihoterapie.
În acea perioadă, existau mai multe feluri de medici:
medici sclavi care practicau doar în interiorul colectivităţii de sclavi;
medici stabili care trăiau în cetate, ei practicau într-un spital ataşat templelor lui Asklepios;
medici ambulanţi, ei călătoreau de la o cetate la alta, oferindu-şi serviciile, aceasta
reprezentând o onoare,
Hipocrate însuşi a călătorit în tinereţe prin multe colonii greceşti.
Grecii practicau chirurgia, spălau rănile cu vin vechi, le oblojau cu plante aromatice, lapte
şi miere, aplicau frecţii cu ulei şi vin şi foloseau praful de rocă calcaroasă ca hemostatic.
Plata se făcea în funcţie de actul medical şi de pacient, săracii fiind trataţi gratuit.

Filozofii medici. Orfismul şi pitagorismul

Empedocles din Agrigente (483-423 î. Hr.)
Elev al lui Pitagora :
- El a propovăduit virtutea, dieta exerciţiile fizice, a creat teoria celor patru elemente
primare: focul, apa, aerul, pământul şi a două perechi de stări fizice: cald-rece, umed-uscat,
care combinându-se alcătuiesc natura.
- El consideră că bolile contagioase sunt create de particule mici care trec de la omul
bolnav la cel sănătos, elaborând în acest fel teoria contagiului animal.

3
Platon (427-347î.Hr.) filozoful care pleacă de la baza orfismului şi pitagorismului, este cel
care va statua în plan fiziologic raportul om-animal.
- El diferenţiază tranşant existenţa umană de cea animală, acordând sufletului omenesc un
caracter raţional, prin care acesta poate cunoaşte lumea înconjurătoare.
- El consideră că sufletul este acordat de zei oamenilor, reîncarnarea fiind posibilă, dar
numai ca pedeapsă.
Platon consideră demn pentru îngrijirea medicală numai omul, animalele neavînd suflet,
nu sunt legate de umanitate şi, deci, nu beneficiază de actul medical.

Medicina şi hipocratismul.
Asclepizii, s-au condus în activitatea lor după o doctrină religioasă, având un zeu protector,
au constituit un adevărat cult religios.
Cu cât aveau mai mult succes în recuperarea bolnavilor, cu atât erau mai căutaţi, crescând
astfel primejdia ca asclepioanele să se dezvolte ca instituţii pur comerciale, în care se
practica înşelarea celor bolnavi.

Hippocrate (460-375 î. Hr.) făcea parte dintr-o familie de asclepizi din Cos.
A învăţat medicina cu tatăl său şi cu alţi maeştrii din Cos, a rătăcit apoi prin cetăţile
greceşti lecuind bolnavii.
A fost contemporan cu numeroşi medici celebrii.
A simţit nevoia ca arta medicală să fie învăţată şi practicată sub prestare de jurământ.

Jurământul lui Hippocrate :

“Jur pe Apollon, pe Acklepios medicul, pe Hygeia şi Panacea, pe toţi zeii şi zeiţele din
Olimp, luându-i ca martori, că voi îndeplini după puterile mele şi după priceperea mea,
făgăduinţele mele şi că voi ţine şi voi respecta jurământul pe care-l depun”.
Astfel, jurământul hipocratic îndeplineşte unele exigenţe:
- interzicerea administrării de otrăvuri,
- interzicerea avorturilor,
- obligativitatea păstrării secretului profesional,
- respectul faţă de bolnav şi al învăţăcelului faţă de maestru şi de cei de seama lui.
Grecii antici au creat o puternică şcoală medicală.
Ea a atins apogeul în timpul lui Hippocrate,
Medicina hipocratică îşi are izvoarele atât în tradiţiile medicinei empirice greceşti,
îmbogăţită prin elemente preluate de la alte popoare cu care grecii au venit în contact
cultural, cât şi în cunoştinţele acumulate în sânul corporaţiei de medici din Cos, cunoştinţe
bazate pe filozofia materialistă a timpului.

Hippocrate formează la Cos o şcoală medicală celebră unde pe parcursul secolelor V, IV,
III, î. Hr. au fost scrise texte cu subiect medical, cuprinse în 67 de cărţi ce formează
faimosul “Corpus Hippocraticum”.
Opt cărţi scrise de Hippocrate:
- Despre boala sfântă;
- Despre aer, ape şi locuri;
- Despre diagnostic;
- Despre regim în bolile acute;
- Epidemiile (cărţile I şi III);
4
 - Aforisme (primele patru secţiuni);
- Capodoperele chirurgical-ortopedice;
- Despre articulaţii şi despre fracturi.

Celebra carte cuprinde întreaga învăţătură a lui Hippocrate, fiind redată şi utilizarea unui
număr mare de specii vegetale: - spânzul folosit ca purgativ drastic,
- ştirigoaia ca vomitiv,
- capsula de mac ca hipnotic,
- pelinul ca dezinfectant.
Principiile generale ale doctrinei hipocratice sunt:
- rolul factorilor de mediu în apariţia bolilor;
- dezechilibrul celor patru umori;
- examenul medical riguros;
- prescrierea tratamentului.

Principiul lui Hippocrate era:

“ Primum non nocere”
( în primul rând să nu faci rău)

Hippocrate şi apropiaţii care i-au împărtăşit convingerile, au afirmat că organismul este

un tot unitar, el consideră că starea de sănătate este redată de echilibrul celor patru umori
vitale:
bila galbenă – fabricată de ficat;
sângele produs de inimă;
phlegma – secreţie a creierului;
bila neagră – produsă de splină.
Un merit foarte mare a lui Hippocrate şi a şcolii de la Cos constă în înţelegerea rolului
factorilor de mediu şi al climei.
Hippocrate a inventat termenii “endemios” şi “epidemios”, termeni prin care se descrie
modul de evoluţie al bolilor
endemios = boli cu evoluţie sporadică, rară;
epidemios = boli cu evoluţie în masa populaţională).
Lansează teoria că bolile epidemice se răspândesc prin miasme (aburi toxici care se nasc
din putrefacţii, în special în zonele mlăştinoase), acestea pătrund în organism odată cu
aerul, pe cale aerogenă (nas, gură) şi provoacă boala.
Această teorie, numită teoria miasmelor morbigene, a fost înlăturată de Pasteur care
susţine că la baza bolilor stau microbii.

Şcolile medicale de la Cos şi Cnidos.

Medicina practicată la şcoala din Cnidos a fost rivala celei practicate la Cos.
Cei de la Cnidos, sunt observatori minuţioşi ai bolilor, ei oferă descrieri precise, concrete,
consideră boala ca rezultat al dereglării echilibrului celor două umori din corp bila şi
phlegma.
Medicii din Cnidos erau buni diagnosticieni, în cazul unui bolnav suferind de plămâni, îl
aşezau pe acesta pe un scaun tare, îl zgâlţâiau uşor lipindu-şi urechea de coaste, acest
procedeu reprezentând ascultaţia.

5
Recomandau ca tratament vomismente şi purgative în caz de indigestii şi lăsarea de sânge
în caz de congestii.
Aici se făceau operaţii dure, extirpări fără anestezie.
Cele două şcoli aveau poziţii diferite:
- la Cos se practica arta medicală şi erau tratate simptomele
(medicină blândă);
- la Cnidos se mergea la cauză, practicându-se actul chirurgical,
intervenţii dure, o medicină ştiinţifică.

Şcoala medicală de la Alexandria.

S-a remarcat prin marii săi anatomişti, dintre care îi amintim pe: Herofil din
Calcedonia, considerat cel mai mare anatomist al lumii antice, a studiat sistemul nervos
central-encefalul, a descris învelitorile meningeale şi vascularizaţia lor, a făcut diferenţa
între substanţa cenuşie şi cea albă, a studiat ochiul, anatomia intestinului, a diferenţiat
arterele de vene şi sângele arterial de cel venos.
Erasistrate din Ceros a studiat circulaţia sângelui, realizând circuitul dus-întors între inimă
şi plămâni.
Hipiatria şi medicina veterinară în Grecia antică
Caii erau îngrijiţi de hippiatri ( hippos = cal, yatros = medic ), care tămăduiau însă şi alte
specii de animale.
În Corpus Hippocraticum au fost descrise câteva boli la animale, cum sunt: echinococoza
la taurine (chişti hidatici ), epilepsia la capră şi oaie, luxaţia şoldului la boii de muncă.
Medicina veterinară era considerată drept meşteşug.
A scris trei tratate despre animale:
De generatione animalium este o carte de embriologie, studiază dezvoltarea embrionului
de găină, descrie sexele, fecundarea.
De partibus animalium (părţile animalelor) este dedicată anatomiei comparate a corpului
animal cu cel uman.
Historia animalium se ocupă de zoologie şi descrierea a peste 500 de specii. Animalele
sunt împărţite în două mari categorii: animale cu sânge (peşti, reptile, păsări, mamifere şi
om) şi animale fără sânge (moluşte).
A descris în cărţile sale şi unele boli cum sunt: morva la cal, dizenteriile porcului, turbarea
la câine; cenuroza la oaie, echinococoza rumegătoarelor mari şi mici; colici şi hernii
ingvinale la cabaline.

6
C7. MED. in China Antica.RO (20.11.2020)
China este una din cele mai vechi civilizaţii ale lumii, contemporană cu Egiptul antic, cu India antică.
În bazinul fluviului Huang-He (Fluviul Galben), pe o suprafaţă de peste 9 milioane km2 , s-a dezvoltat vechea arie de civilizaţie
istorică a statului chinez.
Are o istorie scrisă de 5 000 de ani şi a constituit un centru de civilizaţie care a exercitat o mare influenţă asupra neamurilor şi
popoarelor într-o arie întinsă a Asiei de Est şi Sud-Est.

În China antică se acorda o mare atenţie ornamentării acoperişurilor caselor.

În perioada de după dinastia Han (206 î.Hr. -220 d.Hr.), acestea erau împodobite cu animale fabuloase, de obicei un fel de
peşti prin gura cărora se credea că ar putea ţâşni apă în caz de incendiu, apărând casa de foc.
Cu timpul subiectele statuetelor de pe acoperişuri s-au îmbogăţit cu alte tipuri de peşti sau cozi de dragon, cu aceeaşi
semificaţie.
În afară de acestea şi alte animale purtătoare de noroc şi fericire au devenit treptat subiectele ornamentelor.
Aceste sculpturi din ceramică, porţelan sau sticlă aveau acelaşi rol ca şi animalele fabuloase care puteau apăra de
incendiu.
Pisica este reprezentată într-o formă exagerată, cu gura deschisă şi ochii ieşiţi în afară , având capul turtit, disproporţionat în
raport cu corpul.
În ghearele picioarelor din faţă pisica ţine un semn cu opt trigrame (opt feluri de îmbinare a celor trei liniuţe continue sau
întrerupte, folosite pentru ghicit).
Dintre obiectele descoperite în acea vreme, vasele de bronz şi oasele oracole sunt cele mai importante.
Vasele sunt decorate cu figuri zoomorfe, dragoni şi monştri (a căror semnificaţie scapă).
Oasele oraculare, în majoritate oase de bou şi carapace de broaşte ţestoase, erau folosite ca mijloc de comunicare cu zeii.
Aceste oase erau încălzite în foc până crăpau, iar crăpăturile se interpretau potrivit unui ritual prestabilit, răspunsul era apoi
înscris pe os.
Descoperirile arheologice de la începutul secolului XX au scos la iveală inscripţii pe oase şi pe carapace de broască ţestoasă .
Alături de întrebări, aceste ,,oase - oracole” mai conţin şi alte informaţii care constituie un important material documentar
asupra epocii
Inscripţiile oraculare ne dezvăluie o concepţie religioasă care fusese absentă în documentele neoliticului, în special prezenţa
unui zeu suprem ceresc Di (Domnul) sau Shang Di (Domnul cel de Sus).
Di - comandă ritmurile cosmice şi fenomenele naturale (ploaia, vântul, seceta),
- acordă Victoria Suveranului şi asigură bogăţia recoltelor,
- provoacă dezastre şi trimite boli şi moarte .
Lui Di, i se aduc două feluri de sacrificii:
- din sanctuarul strămoşilor
- cele aduse din câmp.
Confucianismul şi taoismul domină scena religioasă a Chinei.

Confucius, s-a născut în China în anul 551 î.Hr.

A fost un mare gânditor, convins că împăratul trebuie să aibă grijă de poporul său ca un părinte.
Timp de 2000 de ani, învăţăturile lui i-au influenţat pe conducătorii Chinei.
Acest intelept a descris armonia naturii cu ajutorul simbolului Yin şi Yang.
Acestea doua reprezinta : negrul si, albul, aflate in combinatie.
Confucius a fost preocupat îndeosebi de probleme sociale şi politice.
Singura trăsătură care l-a evidenţiat ca neobişnuit, a fost credinţa că omul este bun din fire, că bunătatea întotdeauna întrece
şi copleşeşte răul şi că buna cuviinţă este o virtute de căpătâi.
Cu mai mult de 2 000 de ani în urmă, Confucius deschidea o şcoală pentru a preda studenţilor şi a le transmite ideile sale
referitoare la reformarea societăţii care trebuie să aibă ca bază aceste virtuţi esenţiale:
- bunăvoinţa,
- corectitudine,
- înţelepciune
- credinţă.
O judecată sănătoasă spune că bunătatea va fi răsplatită şi răutatea pedepsită.
A nu face altora ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie este o virtute elementară.
Loialitatea, respectul pentru părinţi, demnitatea şi justiţia, au stabilit standardele sociale, şi, au pus temelia moralităţii sociale
şi personale.
Cu aceste principii, cultura chineză a promovat cinstea, bunătatea, armonia şi toleranţa.

Taoismul este cea de a doua mare religie tradiţională a Chinei, considerată a fi una din marile religii ale lumii.
Cuvântul taoism derivă de la Tao= cale, drum.

1
Practicile şi credinţele care caracterizează taoismul religios merg în timp şi se leagă de activităţile şamanice şi de tehnicile
primitive magice de vindecare a bolilor.
Tao este deci izvorul, începutul şi esenţa cosmosului.
Tao există sub forma neorganizată (moartea) şi sub formă organizată (fiinţa vie).

Yin şi Yang sunt două concepte religioase care îşi au originea în filozofia şi metafizica chineză.
Aceste concepte reprezintă forţele primordiale şi complementare ce compun universul şi toate componentele acestuia.
Cultura chineză, despre care se crede că a fost transmisă de zei, a început cu mituri ca cel al Creării Cerului şi Pământului
Cultura chineză, despre care se crede că a fost transmisă de zei, a început cu mituri ca cel al Creării Cerului şi Pământului
În acest mit se spune că atunci când nu existau nici cer, nici pământ, lumea reprezenta un haos tenebru.
Din acest haos s-au născut treptat două spirite Yin şi Yang, care, cu un imens efort, au început să cârmuiască lumea.
Ulterior Yin şi Yang s-au separat şi au fost împrăştiate în cele opt direcţii principale ale spaţiului: miazănoapte, răsărit, apus,
miazăzi şi corespunzător, nord-est, nord-vest, sud-est şi sud-vest.
Acest ciclu nefiinţă-fiinţă vie are la bază două principii opuse:
- principiul yin: care înseamnă feminitate, frig, umed, întunecat, profund, interior; este slăbiciunea, epuizarea, aspectul
negativ.
- principiul yang: înseamnă masculinitate, cald, luminos, superficial, exterior, este forţa, puterea, aspectul pozitiv.
Pământul este yin, iar cerul este yang.
Omul le are în sine pe ambele şi yin şi yang, şi cer şi pământ.
Din unirea energiei cosmice de tip yang cu energia yin a pământului, a rezultat viaţa ca o formă de energie.
Reprezentarea simbolică a unităţii lor arată o întrepătrundere, o perpetuă complementaritate.
Albul este elementul masculin (yang), negrul - elementul feminin (yin).
Ceva din yang se află în yin şi invers.
Când unul creşte, celălalt scade, mişcarea lor fiind alternantă şi compensatoare.
Echilibrul lor dinamic înseamnă sănătate, dezechilibrul înseamnă boală.
Filozofia antică chineză, reprezintă simbolic natura prin cinci elemente: apa, focul, lemnul, metalul şi pământul.
Fiecărui element îi corespunde un organ, o funcţie, un anumit tip de energie, o lojă energetică, un sezon.
Lemnul - exprimă naşterea, vitalitatea, culoarea verde corespunde primăverii, ca organ corespunde ficatului, ca ţesut celui
muscular, iar ca funcţie celei de apărare.
Focul - exprimă iradierea căldurii, culoarea roşie vara, iar ca organ inima, mediul sanguin, sistemul nervos şi energia psihică.
Pământul - simbolizează noţiunea de centru, element nutriţional, transformarea, ca organ splina, ca structură ţesutul
conjunctiv şi articulaţiile, ca funcţie activitatea metabolică şi nutritivă, ca sezon începutul toamnei.
Metalul - exprimă toamna, forţa, culoarea albă, uscăciunea atmosferică, ca organ plămânul, ţesutul epitelial, iar ca funcţie
corespunde respiraţiei.
Apa - exprimă frigul, iarna, coborârea, culoarea neagră, sarea, vezica şi rinichii, activitatea endocrină.
Între cele cinci elemente se stabilesc relaţii dinamice şi evolutive.
În afara rapoartelor fiziologice care se stabilesc între elemente apar şi situaţii patologice.
Dacă un element domină în mod excesiv altul, va rezulta boala.
Ficatul poate exercita o influenţă negativă asupra splinei, îmbolnăvind-o şi invers, în ciclul de contra-dominaţie, splina va
agresa ficatul.
Energia organismului suferă influenţe sezoniere:
Primăvara natura înverzeşte, omul se revitalizează, este creşterea energiei yang.
Vara, energia atinge apogeul, omul este în plenitudinea forţelor, yang este maxim.
Toamna se atinge echilibrul energetic, yang începe să scadă, iar yin să crească.
Iarna energia s-a retras în profunzime, natura şi-a încetinit ritmul, yin este maxim iar yang este la minim.
Spre sfârşitul iernii, yin declină, iar primăvara renaşte yang.
Influenţa cosmică asupra organismului se manifestă pregnant prin intermediul anotimpurilor, fiecărui
anotimp,corespunzându-i ca activitate maximă un organ:
- ficatul este dominat primăvara;
- inima domină vara;
- plămânul este dominat toamna;
- splina domină în anotimpul 5, situat între vară şi toamnă, începând cu 18 zile înainte de sfârşitul verii;
- rinichiul este organul dominat iarna.
Sănătatea mai depinde şi de rezonanţa energiilor macrocosmosului cu cele ale microcosmosului uman.
Ruperea acestor echilibre energetice, va produce boala.
Cauzele dezechilibrelor energetice, deci ale bolilor, sunt:
- energiile perverse cosmice: vântul, căldura, umiditatea, focul, uscăciunea, frigul.
- energiile psihice reprezentate de stări emoţionale: bucurie, mânie, spaimă, tristeţe, obsesii.
- energiile alimentare sunt reprezentate de alimentele inadecvate, pentru anume organe: dulci pentru splină şi pancreas,
sărate pentru rinichi.
Taoismul considera că fiecare parte a trupului uman este reprezentată ca un microcosmos care reflectă macrocosmosul.

2
Astfel, orice om are trei secţiuni în trupul său, fiecare secţiune având un centru vital. Acestea sunt localizate în cap, piept şi
abdomen.
Secţiunile sunt numite “câmpiile de cinabru” (cinabru = sulfură de mercur). În aceste câmpii de cinabru trăiesc 36.000 de zei,
aceşti zei care, sub un conducător suprem, stăpânesc universul.

Pentru a realiza nemurirea, este nevoie de anumite practici igienice şi alimentare.

Ca prim pas, “higiena” era necesară pentru ca numele să-ţi fie trecut în catastiful nemuritorilor, păzit de Stăpânul Destinelor.

Higiena este necesară pentru a menţine fericiţi la posturile lor pe toţi cei 36.000 de zei care se află în acelaşi timp în corpul
omenesc pentru a-l susţine în viaţă.
Aceşti zei, detestă mirosul de carne şi vin, de aceea carnea şi vinul trebuiesc evitate.
În acelaşi timp, trupul omenesc mai găzduieşte în cele trei câmpuri de cinabru, trei fiinţe transcedentale, şi anume “cei trei
viermi”.

Aceste fiinţe stau la baza bătrâneţii, bolilor şi infirmităţilor.

Ele sunt spirite rele care se străduiesc să-l împiedice pe om de la nemurire.
Pentru a scăpa de ei, omul trebuie să renunţe la mâncărurile obişnuite (cereale, carne, vin ) şi să se nutrească cu plante
medicinale şi săruri minerale menite să-i ucidă pe cei trei demoni.

Taoismul mai propune:

- Tehnici respiratorii – respiraţia este una din energiile fundamentale ale vieţii. Ea poate fi făcută mai hrănitoare pentru corp
prin respiraţia controlată. Taoistul respiră nu numai aer, ci şi emanaţii ce vin din direcţia soarelui, a lunii, a stelelor.
- Tehnici erotice – sunt menite să reţină în organism fluidul seminal pentru “întărirea creierului”.
- Tehnici alchimiste – sunt foarte complexe.
- Tehnici morale – ca faptele bune, umilinţa, imparţialitatea.

Din aceste date rezultă că în China, ca peste tot, medicina a fost condusă doctrinar de religie, câştigând cu timpul un caracter
raţional, ştiinţific, ce nu poate fi separat de izvorul religios.

Primul împărat, Fuxi, a inventat plasa de pescuit şi laţurile vânătorilor , a început cel dintâi să coacă alimentele, să împartă
ţara în clanuri şi să domesticească animalele.
Fuxi, denumit şi Paoxi sau Baoxi, este un erou vestit în mitologia Chinei.
Potrivit legendei avea faţă de om şi trup de şarpe, sau trup de dragon şi cap de om

Cel mai mare merit recunoscut al lui Fuxi a fost acela că el a dăruit oamenilor focul.
În cărţile istorice nu se spune precis cine i-a învăţat pe oameni să folosească focul, totuşi, cum lui Fuxi i se mai spunea Paoxi,
ceea ce însemna ,, carne friptă la foc ” sau ,, a preface carnea crudă în carne friptă ” el este slăvit pentru asta .

al doilea împărat legendar, Shen-nong, suveranul cu cap de bou, i se atribuie invenţia plugului, cultura cerealelor, stabilirea
târgurilor şi descoperirea proprietăţilor curative ale plantelor.
Shen-nong este numele zeului soarelui Yandi, numit din respect aşa, pentru că a făcut în aşa fel ca soarele să dea destulă
lumină şi căldură şi de atunci, oamenii nu au mai cunoscut grija hranei şi a îmbrăcămintei.
Yandi a fost şi zeu tămăduitor, folosea o ,, biciuşcă roşie ” cu care lovea în ierburile medicinale pentru a le deosebi pe cele
vindecătoare de cele otrăvitoare

Într-o altă legendă, se spune că el însuşi gusta ierburile pentru a le afla însuşirile şi că se otrăvea de şaptezeci de ori pe zi.
Potrivit altei legende populare, Shen-nong a murit jertfindu-şi viaţa pentru binele celor mulţi .
Strămoşul civilizator al poporului chinez este Huangdi: ,, Potrivit legendei, Huangdi- deseori tradus Împăratul Galben - era nu
numai stăpânitorul ceresc, ci şi cârmuitorul suprem al Centrului” .

Legendele spun că împăratul Huangdi ar fi inventat căruţa şi barca, arcul şi săgeţile, mortarul şi construirea caselor, scrierea şi
cele 12 tonuri muzicale.
Tot el a instituit riturile funerare şi sistemul preţurilor, a împărţit ţara în provincii şi a iniţiat creşterea viermilor de mătase.
Huangdi a fost cea mai înaltă divinitate în împărăţia zeilor . Înfăţişarea lui era cu totul neobişnuită, el ar fi avut patru chipuri,
putând astfel supraveghea în acelaşi timp cele patru părţi ale lumii .

Huangdi a obţinut puterea supremă a lumii pământene în urma marii bătălii cu Chiyou, ,,cel cu trup de om şi cap de taur”
care făcea parte dintr-o semiţie neobijnuită, situată undeva între zei şi oameni. ,,Chiyou şi fraţii săi aveau înfăţişări
înfricoşătoare, cu totul neobijnuite.

3
Medicina tradiţională şi medicina veterinară în China
Împăraţii sunt consideraţi zei, ei erau intermediari, transmiţând oamenilor daruri de la zei, inclusiv darul medicinei.
Dintre aceştia îi amintim pe:
- Împăratul Sen-Nung (împăratul roşu 2784 î. Hr. ) i-a învăţat pe oameni agricultura, s-a ocupat de plantele medicinale
publicând o farmacopee vegetală, Pen-Tsao ce conţine 365 de droguri.

Împăratul Yu Hsiung zis şi împăratul galben. În vremea lui s-a publicat tratatul enciclopedic medical Nei- Ching ( canonul
medicinei ).
- Chang Chung Ching, medic hipocratic, a scris tratatul intitulat “Febrele”.
- Ko Hung – alchimist faimos a descris boala beri-beri ( avitaminoza B1), ciuma şi variola.

Încă din timpul dinastiei Chu ( secolul XI- III î. Hr. ) s-au publicat tratate de medicină veterinară pe specii.
Sub dinastia Song ( 960-1280 d. Hr.) s-a elaborat o “Enciclopedie veterinară” care conţine capitole de medicină pentru cai,
taurine, ovine şi asini.

Sub împăraţii Ming (1260- 1644 ) a apărut un vast tratat de medicină veterinară “Ma – King” scris de fraţii Yu, prima parte se
ocupă de anatomia şi fiziologia calului, aprecierea vârstei după dentiţie, se descriu boli digestive, pulmonare, indicându-se
remedii medicamentoase şi chirurgicale.
În cea de a doua parte se descrie patologia bovinelor şi bubalinelor, iar în partea a treia sunt expuse bolile cămilelor şi
dromaderilor.

În China, ramurile medicale erau separate distinct:

Tsi-Yi = internistul,
Yang-Yi = chirurgul,
Şe-Yi = dieteticianul,
Şen-Yi = medicul veterinar.

Către anii 800-1000, au fost înfiinţate şcoli de medicină tradiţională.

Existau medici specialişti pentru
- ochi,
- piele,
- laringe,
- specialişti în stabilirea diagnosticului după puls
- acupunctori.

Examenul clinic dura 2-3 ore, examinându-se cu atenţie gura, limba, cavităţile nazale, urechile, ochii şi anusul, pulsul.
Pulsul era considerat principala coardă a vieţii, pulsul bolnavului fiind luat în 18 puncte, de 3 ori în fiecare punct, rezultând
200 tipuri de puls, dintre care 26 indicau apropierea morţii.

Chinezii au diagnosticat corect câteva boli de ficat, rinichi, intestine, iar ca boli infecţioase variola, holera, ciuma, malaria.
Ca terapeutică foloseau:
- droguri vegetale (ging-seng),
- minerale
- animale.
Codexul farmacologic medical al lui Li-Si-Cen (secolul XVI) avea 52 volume şi conţine 11.856 de reţete.

Animalele aveau la rândul lor proprii zei,

Zeul reproducerii animalelor era ajutat de “ Regele Boilor” şi de “ Porcul Transcendent”.
Medicina veterinară a fost practicată acum 1000 de ani î. Hr., de şamani ( vrăjitori), apoi a apărut medicul de animale Şen-Yi
care era stimat, avea clientelă şi acces la curtea regilor şi în cercurile nobiliare.

Acupunctura se practica cu aproximativ 1200 de ani î. Hr., tehnica clasică utilizând 365 de puncte, dispuse de-a lungul a 14
meridiane pe care circulă “influxul vital”.

Acupunctura reprezintă o importantă componentă a Medicinii tradiţionale chinezeşti.

La început, acupunctura a fost doar un mijloc de tratament.
Ulterior a devenit o ramură medicală, o ştiinţă, care se ocupă cu cercetarea şi aranjarea tehnicii terapeutice
Terapia cu acupunctură are o istorie lungă în China.
In cărţile antice sunt consemnate de multe ori că mijloacele originale ale acupuncturii erau ace de piatră, care datează în
epoca neolitică (cu 8.000-4.000 de ani în urmă).
Asemenea ace de piatră au fost descoperite în săpăturile arheologice.
In perioada Primăverii şi Toamnei (anii 770-476 î.Hr.) însemnările istorice s-au referit deja la terapia de acupunctură.

4
In perioada Statelor Combatante şi a dinastiei Han de Vest (476 î.e.n -25 e.n), acele de piatră au fost înlocuite de cele
metalice, care au început să se aplice mai larg.
Până în dinastia Jing şi Dinastiile Sudice şi Nordice (anii 256-589 ), au apărut multe lucrări de specialitate, şi terapia de
acupunctură a pătruns în Coreea şi Japonia.

In perioada dinastiilor Sui şi Tang (anii 581-907), acupunctura a devenit o ramură ştiinţifică, căpătând o dezvoltare în
profunzime.
In secolul 16, această terapie a fost prezentată în Europa.

După proclamarea R.P.Chineze în 1949, această ramură medicinală a înregistrat o puternică dezvoltare.
La ora actuală, în peste 2.000 de spitale de medicină tradiţională chineză din China există secţii pentru terapie prin
acupunctură.

Medicina traditionala chineza si acupunctura este o metoda straveche de vindecare, unde prin implantarea unor ace, in
anumite puncte ale pielii, se activeaza energiile care circula prin corp, tratand astfel foarte multe boli.
Cu ajutorul acestor ace directionam energie spre zonele bolnave sau cu traume din corpul bolnavului.

Potrivit traditiei chineze, boala este un dezechilibru energetic, adica o tulburare a functionarii energiilor vitale care strabat
organismul.
„Daca este vorba de insuficienta unui organ sau a unui meridian, se cauta ca acel meridian sa fie tonifiat.
In cazul unei hiperfunctii, deci al unei incarcari energetice foarte mari, incercam sa efectuam o dispersie”.

În unele tratate apărute după anul 1600, au fost desenate planşe cu punctele de acupunctură aplicate la cal.
Acupunctura auriculară sau auriculopunctura este un sistem terapeutic ce porneşte de la conceptul că întreg corpul omenesc
este reprezentat pe urechea externă.
Astăzi sunt recunoscute mai mult de 100 de puncte, iar bolile ce pot fi tratate prin auriculopunctură sunt în număr mare.

Reflexoterapia acţionează asemănător cu acupunctura numai că în loc de ace se foloseşte apăsarea unor puncte reflexogene
specifice de apăsare care stimulează zone specifice din organism.
Prin reflexoterapie se deblochează şi elimină acumulările de toxine din organism.
Depunerile toxice sunt considerate în masajul reflexogen principală cauză a imbolnavirilor curente.
Prin masaj se facilitează circulaţia sanguină şi transportul toxinelor spre organele de eliminare sau detoxifiere.
Hartile reflexogene fac o prezentare schematica si aproximativa ale zonelor reflexe. Exista multe variante ale acestora, cu
mici diferente.

5
C8. Med. INDIANA.RO (20.11.2020)

Istoria Indiei are rădăcini ce merg până în anul 6.000 î.Hr.

Popoarele migratoare au invadat India, venind din Asia Centrală în valuri succesive.

Hinduismul reprezintă întregul sistem de religii indiene

În anul 1928 au fost descoperite ruinele oraşului Dealul Morţilor, ridicat pe la anul 3000-2800 î.Hr.

Locuitorii cultivau grâu, orz, bumbac, mazăre, creşteau vite, oi, capre, păsări şi elefanţi. Femeile foloseau parfumuri şi
rujuri.

Aici s-au descoperit numeroase băi publice, primele sisteme de canalizare, vase ce conţineau diverse leacuri empirice:

- oase de sepie pentru boli de ochi şi urechi,

- un praf de rocă de Himalaia pentru dispepsii şi boli de ficat.

Literatura sacră hindusă

Literatura religioasă hindusă a fost redactată în limba sanscrită şi a fost păstrată prin tradiţie orală.

Aşa s-au păstrat cele patru colecţii cunoscute sub numele de Veda

Cuvântul veda înseamnă „înţelepciune” sau „cunoaştere”.

În termeni mai generali înseamnă „Cunoaştere sacră, învăţătură sfântă, scripturile hinduşilor”

Textele vedice sunt grupate în mod tradiţional în patru categorii : Samhite, Brahmane, Aranyake, şi Upanişade.

Samhita (în sanscrită „colecţie”) este o colecţie de imnuri, mantre şi incantări. Exită patru Samhite „vedice” : Rig-Veda,
Sama-Veda, Ayur-Veda, şi Athar-Veda.

Brahmanele sunt texte în proză în care se discută, într-un stil tehnic, ritualurile solemne de sacrificare, comentând
asupra semnificaţiei lor şi asupra unor subiecte relaţionate.

Aranyakale, sau „textele de sălbăticiune”, includ discuţii şi interpretări ale ritualurilor periculoase

Upanişadele sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută problemele naturii filozofiei şi destinului sufletului, şi
conţin unele interpretări mistice şi spirituale ale Vedelor. Pentru mult timp au fost considerate scopul şi esenţa
Vedelor, şi de aceea sunt cunoscute ca Vedānta („sfârşitul Vedelor”). Luate împreună, reprezintă baza şcolii Vedanta.

Acest grup de texte este numit „shruti” (sanscrită : „ceea ce e auzit”).

Din timpuri postvedice s-a considerat a fi înţelepciune revelată, spre deosebire de alte texte, cunoscute, în mod
colectiv, drept „smriti” (sanscrită -ceea ce e amintit)

RIG-VEDA este cel mai vechi dintre textele indiene care au supravieţuit. Este o colecţie de 1028 imnuri religioase,
liturgice, vedice în sanscrită, cu 10.600 versuri în total, organizate în zece cărţi („mandale”).

1
Imnurile sunt dedicate zeităţilor Rigvedice.

Cărţile au fost scrise de către înţelepţi şi poeţi aparţinând unor grupuri sacerdotale diferite, de-a lungul unei perioade
de 500 de ani

SAMA-VEDA este „Veda scandărilor” sau „Cunoaşterea prin melodii”, există în total 1810 de versuri .

Scopul ei era liturgic şi practic, de a servi drept o carte de cântece pentru preoţii care luau parte la liturgie.

AYUR-VEDA („Veda formulelor sacrificiale”) este formată din mantre în proză şi din unele versuri împrumutate din Rig
Veda.

Scopul ei era unul practic, în sensul că fiecare mantră are legătură cu o acţiune în cadrul unui ritual de sacrificiu

Există două revizuiri ale acestei Vede, cunoscute ca Veda „albă” şi cea „neagră”.

Veda „albă” conţine doar versurile şi incantaţiile necesare sacrificiului,

Veda „neagră”, conţine şi explicaţii, de multe ori imediat după versuri.

ATHAR-VEDA conţine 731de imnuri, iar aproximativ a şasea partea dintre ele sunt în comun cu Rig-Veda.

are mai puţină legătură cu sacrificiile.

Prima ei parte consistă în primul rând din vrăji şi incantaţii, privind protecţia în faţa demonilor şi a dezastrelor, vrăji
pentru vindecarea bolilor, şi pentru o viaţă lungă.

Celebra mantră „Om” a apărut pentru prima oară în Athar-Veda, şi a fost identificată mai târziu cu realitatea absolută,
în Upanishade.

În a treia sa secţiune, Atharveda conţine mantre utilizate în ritualuri nupţiale şi mortuare, monarhia, şi rivalele
feminine

Dintre alte scrieri indiene amintim:

Brahmanas - texte sacerdotale care interpretează şi explică ritualurile folosite în cadrul unor anumite jertfe.

Cel mai elaborat şi important sacrificiu era cel al calului, pentru săvârşirea căruia era nevoie de un an întreg.

Acest sacrificiu era extrem de costisitor, ritualul începea prin sacrificarea a 609 animale.

Upanişadele sunt scrieri mistice, constituite din 108 poeme ce se ocupă cu căutarea sensului vieţii şi universului.

Ramayana şi Mahabharata sunt vestitele epopei indiene

Credinţa religioasă hindusă este dominată de două doctrine fundamentale:

- karma (destin, soartă), care nu poate fi stăpânită, schimbată sau distrusă

- samsara ( reîncarnarea )

Aceste doctrine învaţă că sufletele individuale există din veşnicie, fiind angrenate într-un veşnic ciclu de reveniri
existenţiale:

2
 naştere – moarte - renaştere

Medicina şi medicina veterinară

Vedele reprezintă sursa principală de documentare despre medicina şi medicina veterinară hindusă.

Rig-Veda şi Athar-Veda dau indicaţii medicale de anatomie, fiziologie, patologie.

Athar-Veda conţine formule de exorcism şi rugăminţi adresate zeilor pentru însănătoşirea omului şi animalelor sale.

Concepţiile vedelor:

- omul şi vieţuitoarele au trupul perforat de orificii ( nazale, orbitale, otice, bucală, anală), prin aceste orificii
pătrunzând nişte sufluri divine numite prane, care au drept corespondent cele cinci simţuri: vizual, auditiv, gustativ,
olfactiv şi tactil.

- în inimă stă prana centrală, din ea iradiază spre periferia corpului sufluri secundare.

Aceste sufluri circulă prin nişte canale imaginare şi întreţin viaţa.

Conceptul privind starea de sănătate şi de boală este cuprins în colecţia de texte Ayur-Veda.

Aceste texte au început să fie scrise în secolul VII î. Hr., ele fiind completate mereu de alţi autori, cunoscuţi sau
necunoscuţi.

Ele se completează şi în prezent, reprezentând medicina indiană tradiţională.

Ayurveda sau medicina tradiţională indiană, este cea mai veche ştiinţă a vindecării, aparută în urmă cu 5000 de ani.

etimologia cuvântului ( ayur = viaţă, veda = cunoastere, enciclopedie)

Ayurveda este mai mult decât o ştiinţă, reprezintă un sistem care înglobează tratamente naturiste, tehnici
chirurgicale, tehnici de meditatie, meloterapie, regimuri alimentare şi noţiuni de conduită morală.

Ayurveda sau medicina ayurvedică reprezintă sistemul de cunoştinţe medicale indiene care provine din textele sacre
ale Vedelor (c. 3900 î.Hr.- c. 1500 î.Hr.) şi ale cărui principii sunt valorificate în ceea ce astăzi numim terapii alternative.

Ayurveda este practic cel mai vechi sistem de medicină din lume, documentat istoric(>6000 ani) Ayurveda clasică s-a
dezvoltat şi practicat tradiţional pe teritoriul Indiei.

Budismul a preluat Ayurveda şi a dus-o în Tibet şi in alte ţări precum Thailanda sau Birmania.

Medicina tibetană, fundamentată în secolele IV-VI asociază noţiunile de ayurveda cu viziunea medicinei chineze în
legătură cu cele 5 elemente şi teoria circulaţiei energiei în meridiane.

Ayurveda a oferit, de-a lungul timpului, baza teoretică şi practică pentru construirea celorlalte sisteme tradiţionale de
vindecare, cunoscute în prezent ca ramuri ale medicinii alternative.

În Ştiinţa milenară a Ayurveda-ei, starea de sănătate a fiinţei umane reprezintă o stare de echilibru şi de armonie care
se stabileşte atât între diferitele forţe subtile vitale care animă fiinţa umană, cât şi între Microcosmosul fiinţei umane
şi ambianţa exterioară (Macrocosmică) în care ea trăieşte.
3
Ayurveda este o ştiinta de vindecare a omului ce are ca scop echilibrul care este necesar să existe între trup, suflet,
spirit şi lumea înconjuratoare.

Teoria Ayurvedică susţine că sănătatea rezultă din armonia interioară a fiecăruia.

Pentru a fi sănătos trebuie să realizezi un echilibru armonios între scopul vieţii, gândurile, sentimentele şi acţiunile pe
care le întreprinde fiecare dintre noi.

Dacă manifestăm gânduri şi emoţii negative, corpul va reacţiona sub forma semnelor de boală.

Aceste sentimente odată eliminate vor îndepărta rădăcina bolilor.

Boala efectivă este de fapt o modalitate de a elimina din fiinţa energiile negative acumulate.

Deşi poate fi mai greu de acceptat şi chiar şi mai greu de simţit, mai ales atunci suntem bolnavi, totuşi orice afecţiune
poate fi privită chiar ca o formă de graţie a lui Dumnezeu deoarece prin intermediul ei ni se atrage atenţia ce avem de
făcut ca să ne reîntoarcem la starea naturală de echilibru şi armonie.

O dată ce ne vindecăm de o boală fiinţa noastră este curaţată de impurităţi chiar şi “inima” ne este vindecată.

AYURVEDA este sistemul fundamental de igienă, dietă şi medicină dezvoltat şi perfecţionat în India de către marii
înţelepţi şi clarvăzători cu mii de ani în urmă. Cu rare excepţii, principiile sale nu sunt aproape deloc cunoscute în
Occident.

Acest sistem medical unic exprima într-adevăr un mare secret, iar învăţăturile acestei ştiinţe vor aduce în viitor
beneficii inestimabile umanităţii.

AYURVEDA este o adevărată ştiinţă a împlinirii vieţii şi ea este perfect compatibilă cu transformările care deja au
survenit în conştiinţa occidentală odată cu apariţia medicinei preventive, a concepţiei holistice asupra sănătăţii şi a
principiilor de optimizare a nutriţiei.

Conform teoriei străvechi AYURVEDA, constituţia umană, ca de altfel întreaga creaţie, este compusă din cele cinci
elemente de bază.
Aceste cinci elemente fundamentale sunt: pământul, apă, focul, aerul şi spaţiul (eterul).

La modul ideal, atunci când aceste cinci elemente de bază există şi se manifestă într-o armonie dinamica, ele creează
împreună viaţa, puterea, sănătatea şi perfecţiunea fiinţelor.

Conceptul de DOSHA reprezintă elementul central al sistemului tradiţional Ayurveda. Prin termenul Dosha sunt
desemnate cele trei forţe subtile vitale primare cunoscute sub numele de Vata Dosha, Pitta Dosha şi Kapha Dosha. În
funcţie de predominanta dosha- urilor într-o fiinţă umană se stabileşte tipul constituţional (Prakriti).

Prin constituţie sau Prakriti (în limba sanscrită prakriti înseamnă "natura") se înţelege natura proprie sau totalitatea
caracteristicilor înnăscute fizice, funcţionale (dinamice) şi psiho-mentale ale individului, caracteristici strâns corelate
între ele şi care prezintă un grad crescut de stabilitate.

Constituţia reprezintă "tiparul" sau "forma" în care ne-am născut în această lume, tendinţele care au fost "proiectate"
încă de la naştere în structura individuală a fiecăruia dintre noi (în limba latină cuvântul constituere înseamnă "a
aşeza într-o anumită ordine").

Pentru a preveni apariţia vreunei boli, dietă şi tipul de activităţi desfăşurate trebuie să fie adecvate constituţiei.
4
Vikriti (în limba sanscrită vikriti înseamnă "abaterea de la natura") reprezintă starea de boală.

Vikriti poate avea aceeaşi natură sau o natură diferită de cea a lui Prakriti. Există boli care au aceeaşi natură cu
Prakriti şi boli care au o natură diferită de Prakriti.

Bolile care au aceeaşi natură cu tipul constituţional sunt mai greu de vindecat, deoarece tipul constituţional fortifica
natura bolii şi conferă stabilitate dezechilibrului energetic asociat bolii. Bolile care au o natură diferită de tipul
constituţional al fiinţei în cauză sunt mai uşor de tratat.

Examinarea pacientului cuprinde:

1. Anamneza ayurvedica cu stabilirea tipului constituţional. În vederea stabilirii constituţiei , se observă în special
acele aspecte care se schimbă lent în timp şi tendinţele persistente de-a lungul întregii vieţi a pacientului.

2. Examenul obiectiv ayurvedic stabileşte tipul dezechilibrului instalat.

3. Obţinerea unor informaţii suplimentare prin coroborarea datelor obţinute prin anamneza şi examen obiectiv
pentru stabilirea tratamentului şi a dietei necesare ameliorării şi vindecării afecţiunilor.

Obiectivul central al Ayurveda este atingerea echilibrului între minte, corp şi suflet, care echivalează cu starea de
sănătate perfectă.

Boala este privită ca un factor de dezechilibru interior, care apare din cauza unui mod de viaţă incorect.

Scopul final este vindecarea organismului, dar prin terapiile aplicate se urmareşte în egală măsură prevenirea bolii,
evitarea recăderilor şi creşterea vitalităţii organismului.

Să previi este mai uşor decât să tratezi este zicala care defineşte cel mai bine această medicină.
Sistemul de tratament ayurvedic se bazează pe corectarea şi echilibrarea a trei componente imperceptibile, trei forţe
biologice, apărute, conform textelor ayurvedice, prin combinarea celor 5 elemente primordiale : Cer, Aer, Foc, Apă şi
Pământ.

O altă corelaţie se face între cele 5 elemente şi organele de simţ, respectiv simţurile:

Spaţiul ( Cer) se asociază cu urechea şi auzul, pentru că fără spaţiu (eter), sunetul nu se poate propaga.

Aerul este reprezentat de piele şi de simţul pipăitului, pentru că în plus faţă de eter, aerul poate fi şi simţit la atingere.

Focul este asociat cu simţul văzului şi cu ochii, pentru că poate fi auzit, simţit şi văzut.

Apa este în legatură cu simţul gustativ şi cu limba, pentru că, faţă de cele 3 elemente descrise mai sus, are şi gust.

Pământul este ultimul dintre elemente şi cel care poate fi identificat cu ajutorul tuturor celor 5 simţuri: auz, văz,
atingere, gust şi miros.

Pământul se asociază nasului, respectiv simţului olfactiv, pentru ca spre deosebire de celelalte 4 elemente, poate fi
mirosit.

5
Ayur-Veda conţine 8 cărţi:

marea chirurgie;

mica chirurgie( chirurgia a fost punctul forte al medicinei indiene vedice);

tratamentul bolilor corpului;

demonologia;

medicina copiilor;

toxicologia;

lista elixirelor;

lista de afrodiziace.

În cărţile ayur-vedice lepra ocupa un loc însemnat, indienii tratând această boală cu fructele arborelui kalow.

Malaria era şi ea cunoscută, pentru prevenirea ei, recomandându-se insistent stârpirea ţânţarilor.

Holera era descrisă ca o epidemie gravă, luată din apa fluviilor,

Variola era şi ea bine cunoscută, practicându-se variolizarea.

Bolile interne se diagnosticau prin examen clinic, tratamentul se baza pe:

- droguri vegetale (existau peste 700 de droguri vegetale),

- produse animale(tiroida),

- minerale (antimoniu, borax, sulfat de cupru).

Se foloseau afrodiziacele şi antidoturi contra otrăvurilor şi muşcăturii de şarpe, arzând muşcătura cu fierul roşu.

În acea perioadă se practica:

- cezariana,

- amigdalectomia,

- extragerea fătului mort prin laparatomie,

- reduceau luxaţiile

- practicau rinoplastii.

Anestezia se obţinea cu fumigaţii de cânepă indiană.

6
Într-un tratat vechi de medicină veterinară ( secolul III î. Hr. ), scris pe foi de palmier, există o clasificare a bolilor
specifice bovinelor, fiind descrise 60 de specii de plante medicinale şi diverse remedii de origine animală şi săruri
minerale.

În acea vreme se practicau venisecţiile şi vezicătorile, în special la cai.

S-au putut recunoaşte următoarele boli: pesta bovină, antraxul, meningoencefalita, cenuroza la oaie, dizenteriile.

În vechea religie, animalele sunt puse sub protecţia legilor plecându-se de la principiul nevătămării lor.

Vaca era pentru hinduşi un animal sacru, fiind considerată “ mamă a lumii”.

Fiecare parte a corpului vacii era locuită de o zeitate, iar părul ei era sacru.

Urina vacii era considerată cea mai sfântă apă şi la fel ca şi balega, ea are puterea de a curăţii de păcate şi de a sfinţii.

Balega mai este folosită ca dezinfectant şi chiar ca medicament.

La fel ca şi codul lui Hammurabi la babilonieni şi aici existau legi care reglementau practica medicală şi fixau pedepse
în cazul iatropatiilor dovedite, cunoscute ca Legile lui Manu.

Charaka - medic la curtea regelui Kanişka.

Textele scrise de el sunt cuprinse în 8 cărţi – Charakasamitha - şi se ocupă de anatomie, fiziologie şi medicină internă,
având şi o carte cu caracter exclusiv veterinar care trata bolile cailor.

Susruta, renumit chirurg din secolul VI î.Hr., scrie texte – Susrutasamitha - ce cuprind observaţii şi practici chirurgicale.
Aici se descriu zeci de instrumente chirurgicale modelate în chip de animale şi care se numeau: şacal, crocodil, vultur,
leu.

În vechea Indie toţi medicii trebuiau să ştie să opereze.

Salihatra din Kondohar, tratează bolile cailor şi elefanţilor.

Regele Asoka a oficializat religia budistă în India, a afirmat că “omul cu suflet bun care-l iubeşte pe Budda nu va omorî
niciodată vreun animal”şi a înfiinţat două azile - spitale pentru oameni şi animale.

Spitalele veterinare care funcţionează din considerente religioase, există şi astăzi în India la Bombay.

Într-o veche cronică indiană, regele Dutha-Gamani a ordonat înfiinţarea unui post de medic la fiecare grup de zece
sate, medicul acordând asistenţă atât omului cât şi animalelor.

7
C9. Medicina ARABĂ .RO (20.11.2020)
Arabii de la mijlocul mileniului I, erau constituiţi în triburi de păstori.

Religia era ocupaţia majoră la Mecca, aici se aflau temple şi sanctuare dedicate multor zei, oraşul se mândrea cu
vestita “Piatră Neagră”, despre care se spune că face minuni.

Religia mahomedanică este simplă, propovăduind supunerea necondiţionată faţă de Allah.

Cartea sfântă este Coranul care interzice furtul, minciuna, beţia, carnea de porc, închinarea la zeii falşi.

El cere musulmanilor să poarte mereu cuvintele lui Allah în inimile lor şi îi îndeamnă să fie buni faţă de cei săraci, să
fie modeşti, iubitori de pace, generoşi şi blânzi.

Conform tradiţiei, primul medic islamic a fost însuşi Mahomed.

Acestuia i se atribuie următoarele citate:

"Nu există nici o boală creată de Allah, în afară de cele cărora tot El le-a creat remediul".

"Folosiţi tratamentul medical, căci Allah nu a plăsmuit vreo boală căreia să nu-i fi creat şi remediul, în afară de acea
suferinţă numită îmbătrânire".

"Allah ne-a trimis bolile dar şi tratamentul pentru fiecare, aşa că trataţi-vă cu ajutorul medicinei".

Concepţia conform căreia există tratament pentru fiecare afecţiune a încurajat savanţii islamici să întreprindă
cercetări medicale pentru a descoperi aceste remedii.

Cu toate acestea, tămăduitorii aparţineau mai degrabă clerului decât medicilor laici şi utilizau mai mult metode
spiritual-religioase decât ştiinţifice.

Medicina arabă era vrăjitorească, religioasă şi laică.

În medicina vrăjitorească, vrăjitorul era al 2-lea ca importanţă după şeful de trib.

Arabii se apărau de boli purtând talismane şi amulete confecţionate din: ochi de pisică uscat, dinţi de şacal, labe de
broaşte şi unele texte bizare.

În medicina religioasă (după anii 650), bolnavul alerga la preot.

Acesta deschidea Coranul şi-i citea un text care i se părea potrivit bolii respective.

Textul era apoi copiat pe piele de capră sau pe papirus şi era purtat de bolnav.

Dacă acesta se vindeca, purta toată viaţa talismanul, dacă nu, se consola cu faptul că “aşa a fost scris”.

Referindu-ne la medicina laică, putem spune că un concurs de împrejurări favorabile a permis arabilor să asimileze
ştiinţa medicală a vechilor civilizaţii europene şi extrem orientale.

Prima împrejurare a fost “erezia lui Nestorius” şi expulzarea adepţilor săi.

Călugării nestorieni s-au refugiat în Persia, unde au fondat o şcoală de medicină.

Aceşti călugări care cunoşteau bine operele lui Hipocrat şi Galen, au putut să propage ştiinţa elenă şi romană şi să
formeze primii medici arabi.

Arabii au dus mai departe realizările grecilor şi romanilor

Medicina islamică a avut ca punct de plecare medicina arabă tradiţională din perioada lui Muhammad, medicina
elenistică, vechea medicină indiană Ayurveda, precum şi cea iraniană (Academia din Gundishapur).

Medicii islamici au fondat printre cele mai vechi spitale (spitale publice), aflate sub egida marilor universităţi medicale.

Aici persoanele suferinde erau îngrijite de un personal calificat şi se deosebeau de templele, ospiciile , azilurile şi
lazareturile din trecut, care se ocupau mai degrabă cu izolarea de restul societăţii a bolnavilor cronici şi a celor cu
probleme mintale, decât cu vindecarea lor.

Savanţii islamici au introdus şi în studiul medical metodele ştiinţifice.

Acestea cuprindeau: aplicarea matematicii, experimentului, disecţia, testări pe animale, autopsia cadavrelor.

Pentru prima dată sunt folosite teste pentru depistarea prezenţei substanţelor chimice (cum am spune azi, teste anti-
drog), testarea competenţei prin examinare a medicilor.

Medicii islamici îndepartau chirurgical cataracta cu un mileniu înainte ca medicii europeni medievali să încerce acest
lucru.

Lumea arabă a dat un mare medic, care poate fi aşezat alături de Hipocrat şi Galen.

Este vorba de : Ibn Sina Abu Ali, cunoscut sub numele latinizat de Avicena, umanist, medic şi om de cultură, numit

“Prinţul medicinei”. La 16 ani, s-a apucat de medicină, devenind un practicant vestit.

A scris Al Quanun ( Canonul ştiinţei medicale ), catalogat drept cea mai frumoasă carte care a apărut în Evul Mediu.

Cuprinde tot ce se cunoştea până atunci în anatomie, fiziologie, diagnostic şi terapeutică.

Avicenna este considerat părintele medicinei, deoarece a introdus:

- experimentul sistematic şi cantitativ în studiul fiziologiei,

- examenul clinic,

- analiza factorilor de risc,

- noţiunea de sindrom.

Toate contribuţiile sale le-a reunit în celebrul său tratat Canonul medicinei. Aici se află expusă o adevărată teorie a
substanţelor medicamentoase, care stă la baza farmacologiei clinice de astăzi.

Avicenna , este numit şi "Aristotel al arabilor", este cel care promovează:

- experimentarea sistematică,

- introduce studiul şi examinarea pulsului arterial şi a ritmului cardiac, în special a celui de la încheietura mâinii.

Observaţiile sale, consemnate în "Canonul de medicină" vor conduce mai târziu la realizarea tensiometrului.
Lucrările sale, Tratat canonic de medicină şi Cartea vindecării (secolul al XI-lea), rămân adevărate standarde în cadrul
universităţilor de medicină ale zonei islamice, dar şi ale Europei până în secolul al XVII-lea.

Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (865-925)

- în latină: Rhazes sau Rasis - a fost alchimist, medic, filozof, savant persan.

A adus contribuţii valoroase în domeniile menţionate, înscrise în peste 184 de cărţi şi articole.

A fost unul din marii promotori ai medicinei experimentale şi poate fi considerat părintele pediatriei.

A adus contribuţii de pionierat în neurochirurgie şi oftalmologie.

A izolat acidul sulfuric şi etanolul cărora, pentru prima dată, le-a dat o utilizare medicală.

În lucrarea sa, "Indoieli în privinţa lui Galenus" din secolul al X-lea, a fost primul medic care a respins teoria umorală a
lui Galen şi teoria celor patru elemente a lui Aristotel.

Introduce experimentul şi observaţia clinică în domeniul medicinei

Introduce testul de urină şi coprocultură.

Pentru prima dată în Istorie, în lumea arabă apare figura farmacistului deţinător al unei farmacii publice sau având
sub îngrijirea sa o farmacie spitalicească.

În 1080 regele Kabul Al Moali, persan din sudul Mării Caspice, scrie pentru fiul său o carte ce cuprinde toate
cunoştinţele epocii despre cal: creştere, arta călăriei şi patologie. Cartea a fost tradusă în limba turcă pentru sultanul
Murat al II-lea sub denumirea de Kabus.

Kabus-ul are meritul de a păstra sub formă rezumată toate cunoştinţele de hipologie şi hipiatrie din secolul XI.

Abu Zacaria ( secolul XII) a scris un tratat de agricultură “Kitab al Felahah” ce cuprinde 30 de capitole referitoare la
cultura solului şi 4 capitole referitoare la creşterea, igiena şi bolile cailor, taurinelor, oilor, caprelor, asinilor, catârilor
şi cămilelor.

Aici sunt descrise boli, remedii chirurgicale şi medicină internă.

Abu Bekr a scris un tratat dedicat calului intitulat “El Naceri” unde descrie dresajul, harnaşamentul şi diverse boli.

Arabii, au marele merit de a fi preluat şi continuat tradiţia hippiatrică bizantină pe care a întreţinut-o de-a lungul
întregului Ev Mediu.

Practica medicinei veterinare a fost atribuită unui specialist de înaltă calificare cu o poziţie oficial recunoscută de stat,
numit albeytar = medic de animale.

Arabii au creat o tradiţie a practicării medicinei veterinare, numită albeytatria = profesiune veterinară.

Au apărut şcoli pentru potcovari şi albeytari, examenul final fiind foarte sever , fiind dat cu un protoalbeytaro.
 C10. Med. MEDIEVALA.RO (20.11.2020)
In această perioadă dispare cadrul organizatoric favorabil medicinei veterinare.
Dispare termenul de medic veterinar.
Medicina calului continuă însă să fie la mare preţ, celţii fiind mari crescători de cai, sunt cei care au întrebuinţat primii
caielele şi potcovirea cailor.

Medicina se practica cu ajutorul îngrijitorilor de cai numiţi marh-şkalk, titulatura finală fiind de mareşal.
Cei care practicau medicina veterinară aveau o poziţie socială foarte bună, erau cultivaţi, cunoşteau greaca veche şi latina.

O altă meserie care apare în această perioadă este cea de măcelar, meserie practicată de oameni calificaţi, pricepuţi în
aprecierea stării de sănătate a animalelor destinate consumului.

În a doua jumătate a secolului V apar potcovarii, care se considerau ortopezi ai cailor.

Sarcinile lor se suprapun peste cele ale mareşalilor, potcovăria rămâne o simplă meserie, iar mareşalăria devine o ocupaţie
foarte dezvoltată.
În armata franceză ei se numeau “mareşal ferrant”.

Ca practică medicală, până în secolul XVII se făceau venisecţii în colicile abdominale, se tratau plăgile, se aplicau linii şi puncte
de foc în scop revulsiv.
În anul 1733 a fost efectuată prima încercare de măsurare a tensiunii arteriale din istoria medicinei.
Această încercare a fost efectuată pe cal, căruia medicul englez Stephan Hales i-a introdus un tub în artera carotidă,
observând cum sângele urcă în tubul de sticlă până la trei metri.

Apariţia învăţământului medical

Învăţământul medical aflat sub influenţă arabă, a evoluat către învăţământul universitar.
Creştinismul care se împlântase la Roma,în acea perioadă, provocase o întoarcere la misticism.
În timpul epidemiilor care pustiiseră Imperiul Roman, bolnavii implorau divinitatea, mai adesea decât consultau medicii şi ei
credeau mai mult în virtutea vindecătoare a moaştelor decât a medicamentelor, considerate pe atunci fără nici un efect.

Dacă tradiţiile medicale n-au dispărut în această perioadă, se datoreşte faptului că ele au găsit un adăpost în mănăstiri.
Cassiodor, om de stat şi scriitor roman, refugiat într-o mănăstire, a fost acela care a stârnit în lumea călugărească interesul
pentru tratarea maladiilor.
Spre sfârşitul secolului al V-lea în una din operele sale “Instituţia divină” el a invitat călugării să studieze cele mai bune opere
ale medicinei şi anume cărţile lui Hipocrat, Dioscoride, Galen.
Cassiodor şi-a meritat din plin renumele de “conservator al cărţilor antichităţii latine”.
Cassiodor i-a învăţat pe călugări să recunoască, să cultive plantele medicinale şi să prepare medicamente.

Prin anul 820 se semnala, pe lângă mănăstirea St. Gills din Elveţia, funcționa un spital care avea o grădină botanică cu plante
medicinale, întreţinut de călugări care cultivau şi prelucrau plantele medicinale după reţete cunoscute doar de ei.

Separarea farmaciei de medicină şi laicizarea acesteia, s-a produs atunci când medicul şi-a rezervat stabilirea diagnosticului,
prescripţia şi urmărirea tratamentului şi a cedat farmacistului, prepararea medicamentelor.
Acest lucru s-a petrecut la sfârşitul secolului al XII-lea, când s-au format corporaţiile de profesionişti care vor lua numele
generic de apothecarius.

Prima şcoală de medicină, cea mai importantă din Evul Mediu, este la Salerno. A fost înfiinţată pe lângă un spital al
arhiepiscopiei în anul 820, de Pontus (grec), Salernus (roman), Herinus (evreu) şi Abdela (arab), şi a jucat rolul de verigă
între medicina şi farmacia arabă şi cea europeană.

A avut o mare influenţă asupra medicinei italiene, franceze şi germane, dar în anul 1811, a fost desfiinţată de Napoleon
Bonaparte.
Dintre personalităţile acestei şcoli, amintim pe :
- Gariopontus, a scris Passionaris, (despre suferinţe), o enciclopedie în 5 volume,
- Nicolaus Salernitanus a elaborat un Antidotarium ce conţine 39 de droguri
- Ruggiero Frugardi, chirurg, ştia să oprească hemoragia prin ligaturarea vaselor.
În şcoala de medicină de la Salerno, disecţiile se făceau pe porci, cele pe cadavrele umane fiind interzise.
Cea mai celebră lucrare a acestei şcoli a rămas însă “Flos medicinae” ( Floarea medicinei) scrisă în versuri, de Arnoldo da
Villanova, care a cunoscut între anii 1474-1846, 240 de ediţii în diferite limbi precum şi în limba română în secolul XVIII,
cuprinzând sfaturi igienice, dietetice, indicaţii terapeutice şi farmaceutice în 364 de versuri.
Cea de a doua şcoală de medicină a fost cea de la Montpellier, înfiinţată în anul 1180, a fost ridicată la gradul de universitate
în anul 1220, sub patronajul papei Honoriu al III-lea.
Alături de aceste şcoli, învăţământul se desfăşoară şi în universităţi laice: Bologna 1119, Padova 1228, Cambridge 1257, Roma
1303, Praga 1349, Cracovia 1364.

Frederich al II-lea care conducea regatul celor două Sicilii (1194-1250), german, a scris “Arta vânatului cu şoimi” în care se
ocupă şi de bolile păsărilor.
A lăsat şi multe scrieri referitoare la arta călăriei.

Theodoric de Cervio (1205-1298), medic şi preot, s-a ocupat de bolile animalelor din caritate.
Pentru a face intervenţiile cât mai puţin dureroase, el folosea o infuzie de măselariţă ( ce conţine atropină), fiind considerat
primul anestezist.

Albertus Magnus (1193-1280), filozof şi enciclopedist, scrie un tratat “De animalibus” (despre animale) în care face un
inventar al tuturor cunoştinţelor de până atunci.
Este influenţat de Aristotel şi Avicena.
Este primul care intuieşte ce este septicemia.
Referindu-se la modurile de infectare, el le clasifică în :
- prin muşcătură (în caz de turbare); - prin contact direct cu animalul bolnav, şi
- contact indirect, prin intermediul aşternutului; prin aerul expirat de animalele bolnave.
C11. Med. RENASTERII.RO (20.11.2020)
Medicina Renaşterii reprezintă tranziţia dintre Evul Mediu, dominat de dogme şi superstiţii, şi epoca modernă, în care
medicina devine cu adevărat o disciplină ştiinţifică.
reprezintă acea parte din istoria medicinei cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVII-lea.

Pragul cunoaşterii artei veterinare antice şi arabe începe să fie depăşit.

În toată Europa renascentistă, se manifestă un interes crescând pentru medicina veterinară.
În ţările Europei apusene, începând cu Italia, se reconsideră cultura clasică antică.
Renaşterea - a condus la transformarea omului medieval, subjugat religiei şi tradiţiilor, în omul modern, laic, pozitiv, raţional.

Leonardo Da Vinci (1452-1519) a scris un tratat atlas de anatomie în 120 de fascicole.

A executat o mie de desene reunite în 60 de caiete ce se păstrează în biblioteca castelului Windsor din Anglia.
Leonardo Da Vinci a făcut studii pe cadavre umane, a desenat oase, muşchi, organe şi a practicat inoculări cu ceară fierbinte a
cavităţilor pentru a le menţine forma şi inoculări prin vase, de substanţe care impregnau zona, pentru a indica o anumită
arteră.
Pentru redarea imaginii corpului omenesc, a studiat în amănunţime anatomia umană în comparaţie cu cea animală, în special
a cailor.
Leonardo desfăşoară o muncă titanică, disecând peste 30 de cadavre, studiind cu migală fiecare organ şi ţesut, redându-le în
desene de o mare putere de sugestie, alături de o deplină fidelitate ştiinţifică, aflate în cea mai mare parte în Royal Gallery a
castelului din Windsor.
În 1498 elaborează un proiect detaliat al unui "Tratat de Anatomie", care nu va fi însă realizat.
Leonardo devine creatorul iconografiei anatomice moderne şi al anatomiei topografice.
Studiind şi disecând peste 30 de cadavre, efectuează observaţii amănunţite.
Drept rezultat ne-a lăsat peste 750 de planşe reprezentând oase, muşchi, organe, până şi secţiuni prin creier; a figurat fătul în
uter, muşchii antagonişti ai ochiului, interiorul inimii.
El a făcut pentru prima dată secţiuni încrucişate şi a injectat cu ceară caldă cavităţile, pentru a le menţine forma la secţionare.
Pe marginea desenelor, artistul adăuga explicaţii amănunţite.
În “Tratat de anatomie”, elaborat în 1498, dar neterminat, a redat, prin desene foarte sugestive, ţesuturile şi organele
umane.
În perioada 1510 - 1511, Leonardo colaborează cu medicul Marcantonio della Torre.
Ca rezultat,"Tratatul de Anatomie", care va apărea abia în 1680 (la 161 de ani după moartea marelui artist şi savant) conţine
peste 200 de desene privind anatomia umană.

Andreas Vesal (1514-1564), mare anatomist belgian, la 7 ani diseca şi desena organele a diferite animale.
La 16 ani era student în medicină la Bruxelles, apoi la Paris şi Montpellier, iar la 23 de ani era profesor de anatomie la Padova.
În anul 1538 publică “Tabulae anatomicae” (planşe anatomice), iar în anul 1543 a publicat opera sa capitală “Despre
alcătuirea corpului omenesc”.
De la Vesal se păstrează primul schelet uman conservat, aflat astăzi la Universitatea din Basel.
A contrazis poziţia lui Galenus referitoare la circulaţia sângelui.
A demonstrat că sângele arterial nu se amestecă cu cel venos, dar nu a intuit adevăratul drum al sângelui în mica şi marea
circulaţie.
În 1543, publică la Basel tratatul De humani corporis fabrica ("Despre alcătuirea corpului omenesc"), lucrare prin care se
îndepărtează total de concepţia lui Galenus şi de alte prejudecăţi înrădăcinate, atrăgând indignarea chiar a propriilor săi
maeştri, Guido Guidi şi mai ales Jacques Dubois, acesta din urmă fiind un galenist fanatic.
Vesal descoperă valvulele semilunare ale aortei şi înţelege rolul acestora, în timp Galen şi succesorii săi considerau că sângele
ar trece prin nişte pori ai septului interventricular al inimii.
Nici Vesal nu a fost scutit de erori, nu a intuit mecanismul circulaţiei sângelui.

William Harvey (1578- 1657) studiază medicina la Cambridge şi Padova, apoi este numit medic la spitalul Sf. Bartolomeu din
Londra.
În anul 1628 scrie “Cercetarea anatomică asupra mişcării inimii şi sângelui la animale”, descriind magistral mica şi marea
circulaţie, unde arată cum sângele venos circulă prin vene, ajunge la inimă – pulmon – inimă.
În anul 1651 publică “Cercetări privind dezvoltarea animalelor”, lucrare care pune bazele embriologiei.
Face disecţii pe fetuşi de mamifere (câini, căprioare), afirmă idea evoluţiei ontogenetice.

Paracelsus (1493-1541), elveţian de limbă germană, a început studiul medicinei la vârsta de 16 ani, studiind ulterior teologia
şi mai târziu dreptul.
Este adeptul medicinei experimentale, îndemnând pe medici să utilizeze rezultatele de laborator în îngrijirea bolnavilor.
Consideră că boala reprezintă ruperea echilibrului dintre organism şi natura înconjurătoare.
El a discutat pentru prima oară influenţa câmpului magnetic în patologie şi a relevat legătura dintre exploziile solare şi
accidentele cardio - vasculare.
A fost atras de alchimie, şi de chimia medicală, devenind un precursor al chimioterapiei.
A introdus în arsenalul terapeutic numeroase substanţe chimice: săruri de plumb, fier, arsenic.
A scris despre intoxicaţiile calului cu plante otrăvitoare, a descris ulcerele morvoase şi abcedarea ganglionilor submaxilari în
gurmă.
Paracelsus a pus bazele unei noi ştiinţe iatrochimia care în secolele XVI-XVII a pregătit terenul apariţiei chimiei farmaceutice
moderne.
Paracelsus spunea că:
” scopul chimiei este de a vindeca bolile, deoarece procesul vital este mai ales un proces chimic”.
Datorită erudiţiei sale, ajunge profesor de medicină la facultatea din Basel.
În prima sa oră de curs, el a ars cu pompă operele lui Avicena în faţa auditoriului, declarând prin aceasta război şcolii
medicale arabe.
El se rupe de tradiţia prelegerilor în limba latină, ţinându-şi cursurile universitare în limba germană.
Conform tendinţei renascentiste, Paracelsus se opunea sistemului promovat de Galenus şi Avicenna.
Marele alchimist, dar şi medic, considera că cei doi au deformat figura nobilă a lui Hippocrate.
Natura este singura carte pe care merită să o citeşti, susţinea Paracelsus, convins de superioritatea metodei sale.
Paracelsus considera că arta de a vindeca trebuie să fie bazată pe realitate, pe studiul naturii şi al omului, nu pe convingeri
religioase sau pe speculaţii sterile.
A călătorit neobosit şi a format peste tot elevi.
Ca profesor, nu îşi aduna studenţii în sălile de cursuri, ci la bolnavi, ca să trăiască drama suferinţei şi să se pătrundă de rolul
pe care îl vor avea de îndeplinit când vor fi medici.

Chirurgului francez Ambroise Pare prin succesele sale terapeutice a adus chirurgia în cadrul medicinei.
Chirurgia, considerată până atunci o meserie şi nu o artă, fusese lăsată la dispoziţia bărbierilor.

Interesul manifestat pentru medicina calului ia amploare.

Calul intră în atenţia monarhilor, calul şi călăria fiind un semn distinctiv al clasei nobiliare, iar pe de altă parte, calul avea un
rol foarte mare în susţinerea războaielor şi în viaţa economică.
Cei mai atenţi suverani din Europa la problemele legate de cal au fost regii Franţei, ceea ce explică printre altele de ce
învăţământul medical veterinar s-a format şi a apărut pentru prima dată în Franţa.
Din ordinul regelui Francisc I, Jean Rouel traduce în limba latină în anul 530 hippiatrica bizantină.

Carlo Ruini , avocat din Bologna, publică în anul 1598 “Anatomia del Cavallo, infermita et suoi remedii” (despre anatomia
calului, bolile sale şi remediile), prima carte de medicină veterinară care vede lumina tiparului.
Se ocupă de osteologie, miologie, topografia viscerelor, aparatul circulator.
Planşele anatomice sunt făcute de Leonardo Da Vinci.

Şcolile şi maeştrii de echitaţie

Alături de interesul artiştilor pentru studiul anatomiei animalelor, renaşterea a redeşteptat preocuparea pentru hipologie.
Echitaţia devine în renaştere o practică sportivă şi elegantă agreată de nobilime.
Pe tot cuprinsul Europei, apar numeroase şcoli de echitaţie, iar maeştrii de echitaţie încep să scrie cărţi.

Jaque de Solleysel (1617-1680),

conduce Academia Bernardie – şcoală de echitaţie din Paris, unde a învăţat toată nobilimea.
În anul 1664 scrie “Le parfait Marechal” care îl consacră, el ridicând astfel nivelul ştiinţific al artei medicale pentru cal.
Este un fin observator al fenomenului clinic, aduce la zi medicina calului, ridică mult nivelul mareşaleriei, formând pe cei ce
vor fonda învăţământul medical din Franţa.

Jeremiah Bridges (secolul XVIII), englez, bun anatomist al piciorului calului şi excepţional ortoped.
Publică în anul 1751 o carte al cărui titlu s-a afirmat ca maximă veterinară “Nu are picioare bune, nu este cal”.
Cartea este un veritabil eseu pentru anatomie, fiziologie, patologia piciorului calului şi remediile aplicate.

Philippe Etienne Lafosse (1749-1820), mare personalitate profesională, preparator de anatomie la Şcoala de anatomie din
Paris.
S-a iniţiat în practica medicinei veterinare şi a studiat potcovăria în infirmeria de cai a tatălui său.
În anul 1766 scrie Ghidul mareşalului în care trata rezumat cunoştinţele despre cal, bolile sale şi terapeutica respectivă,
precum şi potcovitul.
În anul 1772 scrie Cursul de hippiatrică care l-a consacrat, contemporanii numindu-l “ cel mai mare hippiatru al tuturor
timpurilor”.
Manualul său a fost utilizat de potcovarii armatei franceze până în anul 1832.

Claude Bourgalat (1712-1779) provine dintr-o familie de mici nobili (maeştri de echitaţie).
Prin studii devine avocat şi era ataşat mişcării filozofiei iluministe din secolul XVIII, coresponda cu Voltaire, dar pasiunea lui
pentru cal îl îndreaptă în altă direcţie.
Foarte bun organizator, este numit conducătorul Academiei de echitaţie de la Lyon.

Publică în anul 1740 un tratat despre ştiinţa călăritului, anunţându-şi intenţia de a fonda o şcoală de medicină veterinară.
Scrie “Elemente de hippiatrie” (3 volume) între anii 1750- 1753, ceea ce-l face cunoscut la curtea regelui Ludovic al XV-lea, în
cercurile nobiliare şi ştiinţifice, îi aduce titlul de membru corespondent al Academiei ştiinţifice din Paris şi faima de mare
hipolog.
Este autorul tratatului “ Elemente de artă veterinară”.
Claude Bourgelat înfiinţează la - Lyon prima şcoală de medicină veterinară din lume la 13 februarie 1762,
- Alfort a doua şcoală de medicină veterinară din lume, în anul 1765.
La aceste şcoli au venit să se pregătească elevi din diferite părţi ale Europei care, întorcându-se în ţările lor, au înfiinţat şcoli
de medicină veterinară.
Astfel au luat fiinţă şcoli la Torino (1769), Copenhaga (1780), Berlin (1790), Milano (1791), Londra (1792), Madrid (1793),
Berna (1806).
Iată un fragment dintr-o scrisoare adresată de Voltaire lui Bourgelat:
“ înaintea dumneavoastră, cornutele nu erau decât de competenţa măcelarilor, iar caii nu aveau drept hippiatri decât pe
potcovari. Dumneavoastră aţi pus capăt acestei ocare atât de dăunătoare. Animalele, fraţii noştri, meritau şi ele mai multe
îngrijiri”.
Bourgelat s-a stins din viaţă în anul 1779 la Paris, având satisfacţia că ideea lui de a crea un învăţământ medical veterinar a
rodit din plin.
C12. Apar. Inv. Vet.in ROMANIA.RO (20.11.2020)

Până în secolul al XIX-lea, medicina veterinară, avea un caracter rudimentar şi sporadic şi

consta în măsuri empirice şi operaţiuni efectuate de potcovari, măcelari, oieri, crescători
de animale.

La numai un sfert de secol după ce la Lyon, în 1762, luase fiinţă prima şcoală veterinară
din lume
Transilvania este prima provincie română unde s-au ţinut cursuri de medicină veterinară ,
în cadrul a două instituţii medicale umane :
- Şcoala medico-chirurgicală din Cluj
- un spital din Sibiu, existent încă din 1494.
Întemeiată în 1775, Şcoala medico-chirurgicală din Cluj este prima instituţie din ţara
noastră cu o catedră de medicină veterinară, unde se pregăteau aşa numiţii chirurgi civili
şi obstetricieni civili.
Absolvenţii, erau magiştrii în chirurgie şi obstetrică si aveau dreptul de liberă practică
numai în Transilvania.
Cursurile durau doi ani.
Cursanţii făceau un an de medicină veterinară în care deprindeau
- noţiuni de terapeutică,
- boli contagioase şi
- măsuri de poliţie sanitară veterinară.
Dintre absolvenţii români ai Şcolii medico-chirurgicale din Cluj, doi s-au evidenţiat ca
veterinari.
Primul este Vasile Cornea , absolvent în 1868, cu titlul de “ magistru în chirurgie ,
obsteriţie şi veterinariu”, scrie în 1876, Cartea Veterinarului de casă, imprimată în 1877,
la Gherla.

Cel de al doilea, Simeon Stoica, absolvent din 1870, cu titlul de “ magistru în chirurgie şi
veterinar, medic cercual al Rodnei”, publică ,în 1891, la Sibiu “Tratatul boalelor
acuto-infectatoare”, un capitol fiind rezervat descrierii unor zoonoze, dovedind astfel
preocupări şi în domeniul patologiei comparate.

În ţară au funcţionat medici şi medici veterinari, pregătiţi laAlfort, Viena şi Budapesta.

Şcoala de medicină veterinară de la Viena a fost deschisă în anul 1776 de Walstein şi este
transformată în anul 1812 în Facultate de medicină veterinară.
Unul din absolvenţii acestei şcoli de medicină veterinară de la Viena este Ioan Huboţi .

Încercări de legiferare a unui serviciu veterinar în Principatele Române

În anul 1808, Divanul Ţării Româneşti se alarmează de pierderile produse de epizootii,
preconizând luarea unor măsuri “fiindcă s-a încuibat boala între vite şi mor necurmat”.
Datorită marilor pierderi provocate de pesta bovină din anul 1828, apar documente
oficiale în care se ridică problema numirii unor medici veterinari care au studiat în ţară.
Are loc instituţionalizarea medicinei veterinare ca entitate profesională cu un cadru
organizatoric şi administrativ oficial, precum şi întemeierea primelor forme de
învăţământ medical veterinar la noi în ţară.
O serie de absolvenţi ai şcolilor din diferite centre europene, Viena, Budapesta şi Alfort,
au început să-şi desfăşoare activitatea în ţară.

Ioan Huboţi , diplomat al Şcolii de medicină veterinară de la Viena, a exercitat profesia de

medic veterinar în Ţara Românească începând cu anul 1817.
A scris prima carte de specialitate tipărită în litere slave la tipografia Colegiului Sfântul
Sava din Bucureşti în anul 1842 intitulată “Oarecari învăţături pentru căutarea bolilor şi
prăsirea vitelor domestice întocmite şi întâia oară date la lumină în limba românească
pentru folosul obştei”.

În Regulamentul Organic (1831-Muntenia, 1832-Moldova) se indica, la capitolul

medical, necesitatea unui doctor veterinar pentru caii poliţiei în oraşul Bucureşti.
Încă din anul 1832 apar primele iniţiative şi propuneri pentru crearea unui învăţământ
medical veterinar.

ÎN MOLDOVA, Gheorghe Asachi şi generalul Kiseleff preconizau trimiterea de bursieri în

străinătate care la întoarcerea lor să predea cursuri veterinare la Gimnaziul Vasilian.
Unul dintre aceşti bursieri- Leon Filipescu, menţionează că a primit sarcina să studieze în
străinătate, printre altele şi “veterinăria cu studiile atârnătoare”.

In Muntenia, a avut loc înfiinţarea primei şcoli veterinare din ţara noastră, ca şi din
întregul sud-est, european.
La începutul anului 1861, după Unirea Principatelor, s-a deschis , în Bucureşti, prima
Şcoală de medicină veterinară, existentă în ţară.

Prin Regulamentul Şcoalei veterinare din 1864, rămas în vigoare pâna în 1872,
materiile-împarţite în 6 catedre , repartizate pe 5 ani de studii-erau urmatoarele:
1. Ştiintele naturale, fizica, chimia, farmacologia, botanica.
2. Anatomia descriptiva, fiziologia, exteriorul animalelor domestice.
3. Anatomia si patologia copitelor, arta potcovitului.
4. Anatomia patologica, patologia generala, clinica interna.
5. Patologia chirurgicala, chirurgia veterinara, clinica veterinara.
6. Higiena, politia sanitara, morbele epizootice si contagioase, medicina legala.

Louis Vincent, născut la Lyon, în 1851 urmează un an medicina la Şcoala din

Bucureşti,apoi trece la Şcoala veterinara unde, în 1869, obtine diploma de subveterinar.
Dupa audieri la scolile veterinare de la Alfort si Lyon, i se confera diploma de medic
veterinar la Torino.
Întors în Bucuresti, va fi medic veterinar al orasului,
trimis sa cumpere cai pentru serviciile Capitalei, moare în orasul Radkersburg, din Austria.
Este înhumat la cimitirul Belu catolic din Bucuresti,în 1893.
În anul 1833, în ”Regulamentul boalelor publice” se prevedea introducerea unui curs de
“agricultură practică repartizat în trei clasuri”.
În programa analitică se prevedea că “în al doilea clas se va învăţa medicina veterinarie
unde se va vorbi despre creşterea animalelor şi bolile la care dobitoacele sunt supuse, de
mijloacele prin care se pot apăra sau vindeca de aceste boale”.
În anul 1833 s-a organizat la Bucureşti Serviciul Veterinar al Statului.
În anul 1842 apare un act normativ “Legiuirea” care reprezintă prima încercare de
organizare a unui serviciu care să se ocupe de combaterea epizootiilor la nivelul
judeţelor.
Cei împuterniciţi, erau numiţi “diplomaţi în medicină” (doctori), şi “diplomaţi în chirurgie”
(magiştri), ei rezolvând atât epidemiile (la oameni ), cât şi epizootiile (la animale).
În această lege se preconiza numirea unui protoveterinar (şef).
Postul era înfiinţat în cadrul Serviciului Sanitar din Ministerul de Interne şi pe acest post a
fost numit Vasile Lucaci, ardelean din Sălaj, născut în anul1835 cu diplomă de doctor în
medicină.
Vasile Lucaci s-a dovedit o personalitate de mare competenţă, dotat cu o deosebită
capacitate organizatorică.
Vasile Lucaci urma să susţină cursul de “veterinărie” la Şcoala de mică chirurgie”
înfiinţată în anul 1841 la Spitalul Colţea de Nicolae Kretzulescu.
În anul 1848 şcoala a fost desfiinţată cu ocazia revoluţiei.
A fost redeschisă în anul 1853 sub numele de Şcoala de mică chirurgie la Spitalul
Filantropia sub conducerea medicului Gh. Polizu.

Începând cu anul 1853, Lucaci a început să predea la Bucureşti primele cursuri de

medicină veterinară: “Boalele epidemice ale dobitoacelor” şi “Zootomia”.
În anul 1855 a publicat a doua carte românească de medicină veterinară “Manual de
epidemicele boale ale dobitoacelor”, unde prezintă cauzele, simptomele, datele
necropsice, tratamentul şi măsurile medico-poliţieneşti.
Profesorii de mai târziu l-au solicitat în 1855 să pună piatra de temelie a clădirii Şcolii
Superioare de Medicină Veterinară din Bucureşti ca semn de omagiu pentru omul care
s-a luptat o viaţă să întemeieze un astfel de aşezământ.
Noţiuni de medicină veterinară s-au mai practicat la Seminarul Nifon (1854) şi la Şcoala
Superioară de Agricultură de la Herăstrău (1855).
Anul 1856 este considerat anul de înfiinţare al învăţământului medical veterinar în
România.
Prima decizie emisă de comitetul sanitar prin care se anunţa înfiinţarea acestei şcoli,
datează din anul 1855.

La cererea domnitorului Barbu Ştirbei, guvernatorul francez trimite la Bucureşti, în anul

1853, pe doctorul Carol Davila (1826-1884) solicitat să organizeze un serviciu medical al
armatei române.
I se acordă titlul de maior doctor şi i se încredinţează Direcţia Spitalului Oştirii din incinta
mănăstirii Mihai Vodă.
În 4 decembrie 1855, la cererea lui Davila, Şcoala de chirurgie de la Spitalul Filantropia
este transferată şi subordonată Spitalului Oştirii, numindu-se :
Şcoala ostăşească de mică chirurgie de la Mihai Vodă.

Din 6 martie 1856 se va numi Şcoala de chirurgie, la care protoveterinarul Vasile Lucaci
ţine un curs de medicină veterinară de un an.
În 1857 devine Şcoala naţională de medicină şi farmacie, unde între anii 1857-1860 s-a
predat “patologia animalelor şi bolile epidemice”, iar între 1860-1862 “bolile epizootice”.

Şcoala veterinară înfiinţată de Vasile Lucaci în anul 1856 este a 23-a , iar ţara noastră se
situează pe locul 14 în cronologia înfiinţării diferitelor şcoli veterinare în lume.

Accesul în şcoală era reglementat pe bază de concurs, iar disciplinele parcurse erau:
- disciplinele de specialitate: Botanică, Zootehnie, Anatomia copitelor şi teoria
potcovitului, Practica potcovitului, Clinica veterinară, Bandajele, Farmacologia, şi
- disciplinele de cultură generală (limba franceză, limba latină).

Elevii şcolii erau împărţiţi în două diviziuni şi aveau obligaţia să viziteze dimineaţa
“grajdurile cazarmelor pentru a cunoaşte boalele animalelor”.
În cadrul luptei antiepizootice, studenţii erau trimişi în teritoriu.

La propunerea lui Davila, domnitorul Cuza semnează decretul de înfiinţare, la 15 mai

1861, a unei şcoli de veterinărie care reprezintă o secţie a Şcolii naţionale de medicină şi
farmacie.

Această şcoală a început să funcţioneze cu 34 de elevi, primul director fiind Carol Davila.
Durata studiilor era de cinci ani, iar corpul profesoral era format din medici militari şi
medici veterinari militari.

În 1864 se votează Legea învăţământului secundar superior, în baza căreia este elaborat
Regulamentul şcolii de veterinărie, document prin care se stabilesc normele de
examinare, diferenţiat în funcţie de durata studiilor: gradul de subveterinar(3ani) şi
gradul de medic veterinar (5ani), pentru care examenul prevedea susţinerea unei teze.

În anul 1869, s-a înfiinţat Regulamentul pentru poliţia veterinară.

Numit în postul de şef al Serviciului veterinar din Direcţia sanitară a Ministerului de
Interne, Mauriciu Kolben întocmeşte un memoriu asupra măsurilor necesare pentru
combaterea epizootiilor.

În anul 1869 a fost selectat în corpul profesional un absolvent al şcolii, Dimitrie Preoţescu,
mort în anul 1873 de morvă contractată cu prilejul unei necropsii.
Până în anul 1870, şi-a mai făcut intrarea în corpul profesoral Mauriciu Kolben,
Constantin Fometescu, Ioan Popescu, Alexandru Locusteanu.
În anul 1870 Şcoala naţională de medicină devine facultate, primul decan fiind doctorul
Polizu.
Până în anul 1871 şcoala veterinară a funcţionat la un loc cu şcoala de medicină şi
farmacie (pe strada Ştirbei Vodă).

În perioada 1870-1871, Carol Davila a încetat să se mai ocupe de şcoala veterinară,

aceasta trecând printr-o scurtă perioadă de criză, fiind chiar desfiinţată formal timp de
câteva luni.
În această perioadă, direcţia şcolii a fost preluată la 11.XII. 1871 de Mauriciu Kolben
(1835-1906), primul director medic veterinar, diplomat al Şcolii veterinare din Viena
(1858), a reprezentat România la multe congrese şi conferinţe de medicină veterinară.

Totodată, şcoala şi-a mutat sediul de la Ştirbei Vodă în “Casele Pencovici” situate pe
actuala Calea Plevnei, apoi în strada Fântânii, colţ cu strada Luterană.
Abia în anul 1887 şcoala s-a instalat pe locul ce-l ocupă astăzi.

În anul 1876 Şcoala a revenit sub tutela Ministerului Instrucţiunii.

La 28 martie1883, Ministerul Instrucţiunii a decretat un “Regulament pentru organizarea
Şcolii superioare de medicină veterinară”.
Şcoala a trecut în subordinea Ministerului Agriculturii, iar conducerea a fost preluată de
la Mauriciu Kolben de către Alexandru Locusteanu (1848-1922) care a absolvit şcoala în
anul 1873.
Între anii 1881-1884 este şef al serviciului sanitar veterinar civil, membru corespondent
al Societăţii de medicină veterinară din Paris şi membru onorific al Colegiului veterinar de
la Londra.
Lui Alexandru Locusteanu îi revin următoarele merite deosebite:
a înălţat prestigiul Şcolii veterinare ridicându-i rangul şi transformând-o în Şcoală
Superioară de Medicină Veterinară (1883);
a modernizat procesul de învăţământ;
a introdus obligativitatea prezentării unei teze pentru conferirea titlului de medic
veterinar;
a obţinut fondurile necesare construcţiei localului facultăţii din Splaiul Independenţei nr.
105, pe care a dus-o la bun sfârşit împreună cu Ioan Popescu, care a ocupat alternativ cu
Locusteanu funcţia de director.

Ion Câmpineanu, cel dintâi ministru al agriculturii, a alocat 300.000 lei pentru cumpărarea
terenului de 3 hectare între Splaiul Independenţei şi strada Izvor.
În anul 1885 începe construcţia şcolii, sub conducerea lui I. Popescu, iar în anul 1887 va fi
dată în funcţiune.

În anul 1899, Şcoala Superioară de medicină veterinară trece din nou în subordinea
Ministerului Instrucţiei Publice şi i se îmbunătăţeşte statutul prin introducerea
obligativităţii bacalaureatului pentru elevii anului I.
În anul 1907 profesorul Locusteanu se pensionează, direcţia şcolii este preluată de Ion
Atanasiu (1868-1926), fiziolog, care lucrase în Franţa ca subdirector al Institutului
Internaţional de Fiziologie de la Paris.
Ion Atanasiu înaintează un proiect de lege privind regulamentul Şcolii Superioare de
Medicină Veterinară, votat în anul 1909 în Parlament (ministrul învăţământului fiind Spiru
Haret).
Legea pentru reorganizarea Şcoalei de medicină veterinară, cunoscută ca "Legea
Haret-Athanasiu" pregăteşte drumul pentru transformarea şcolii în facultate:
profesorii şcolii erau asimilaţi cu profesorii universitari;
elevii asimilaţi cu studenţii;
diploma de medic veterinar va deveni diplomă de doctor.
Prin această lege au luat fiinţă în subordinea şcolii veterinare:
Institutul de Seruri şi Vaccinuri (Pasteur) la 27. XII. 1921;
Institutul de Cercetări Zootehnice (ICZ)
În anul 1910, conducerea şcolii este preluată de Paul Riegler, care asigură starea de
stabilitate până la intrarea României în primul război mondial.
În anul 1912 apare cea de a doua lege sanitară veterinară (prima a apărut în anul 1882),
ce prevede ca măsuri de poliţie sanitar veterinară utilizarea vaccinurilor şi serurilor în
lupta împotriva epizootiilor.
După război, în 1919 la conducerea şcolii vine profesorul Constantin Motaş.
În 1919 se dă un decret-lege prin care serviciul veterinar, existent atunci în cadrul
Direcţiei Generale a serviciului sanitar din Ministerul de Interne, să treacă la Ministerul
Agriculturii şi Domeniilor unde fuzionează cu Direcţia Zootehnică, rezultând Direcţia
Generală Zootehnică şi Sanitar Veterinară ce unifică cele două mari obiective ale
medicinei veterinare: zootehnia şi sanitar veterinară.
În anul 1913, la Bucureşti, cu prilejul celui de al III-lea Congres Naţional de medicină
veterinară, se votează transformarea Şcolii superioare de medicină veterinară în facultate
şi introducerea ei în învăţământul universitar.
La 22 iulie 1921 a avut loc transformarea Şcolii Superioare de Medicină Veterinară în
Facultate de Medicină Veterinară, afiliată Universităţii Bucureşti, al cărui prim decan a
fost profesorul Constantin Motaş.

În cadrul facultăţii, durata studiilor era de cinci ani, examenele la fiecare materie
constând din trei probe: proba practică – eliminatorie, scris şi oral.
Studiile erau încheiate prin susţinerea unei teze de doctorat, de obicei în cursul anului al
V-lea.
Teza de doctorat era o lucrare originală elaborată în laboratoarele facultăţii sau în teren.

Mari profesori, fondatori de şcoală, majoritatea lor fiind la apogeul capacităţii lor
creatoare, au dezvoltat o fecundă activitate de cercetare ştiinţifică.
În rândul acestor personalităţi un rol de prim rang l-au ocupat profesorii: Alexandru Ciucă,
Ioan Ciurea, G.K. Constantinescu, Radu Vlădescu, Mihai Fălcoianu, Grigore Slavu,
Alexandru Vechiu, urmaţi de Mihai Mihăilescu, Viorel Ciurea, Ilie Popovici, Ion
Adameşteanu, Constantin Surdan, Francisc Popescu, Octavian Vlăduţiu, Vasile Gheţie,
Nicolae Stamatin, Lascăr Buruiană, Vasile Tomescu, Emilian Licperta şi alţii.
Un eveniment memorabil a fost crearea Institutului Naţional Zootehnic în anul 1926,
construit şi organizat din iniţiativa profesorului G.K. Constantinescu, având un sediu
central şi şapte staţiuni experimentale care au devenit la rândul lor instituţii de cercetare.

Între cele două războaie, corpul veterinar ajunge la un nivel care ia permis să
construiască în anul 1933 o casă vis-à-vis de Cişmigiu.
Această Casă Cămin a medicilor veterinari s-a construit pe B-dul Kogălniceanu la nr. 33,
costând 46,9 milioane de lei obţinuţi prin contribuţii băneşti benevole ale medicilor
veterinari din ţară şi împrumuturi la CEC.
În 25-26 februarie 1933 a fost inaugurată în prezenţa Regelui Carol al II-lea.
În prezent, această clădire se află în proprietatea statului aici funcţionând Ministerul
Justiţiei.

Odată cu reforma învăţământului din anul 1948, s-a creat un nou cadru organizatoric
administrativ, luând fiinţă Institutul de Zootehnie şi Medicină Veterinară cu două
facultăţi: Medicină Veterinară şi Zootehnie.
În acelaşi an s-a înfiinţat al doilea Institut de Zootehnie şi Medicină Veterinară la Arad
cu două facultăţi: Medicină Veterinară şi Zootehnie, care şi-a desfăşurat activitatea până
în anul 1957 când a fuzionat cu facultatea din Bucureşti, care în 1951 a fost încadrată în
Institutul Agronomic.
Între anii 1952-1962 a funcţionat o singură facultate de medicină veterinară la Bucureşti .
În anul 1960, la Iaşi, 1962 la Cluj şi Timişoara s-au înfiinţat trei noi facultăţi.

Din 1990 a debutat şi învăţământul privat de medicină veterinară a Universităţii Ecologice

şi Spiru Haret.
Şcoala de medicină veterinară bucureşteană, reprezintă “Alma Mater” şi forul generator
din care au iradiat toate instituţiile de învăţământ veterinar din ţară.
Aici s-au făcut descoperirile cele mai de seamă care au contribuit la la dobândirea
prestigiului internaţional de care se bucură medicina veterinară românească
C13. Contribuția stintelor medicale si med.veterinare.RO(20.11.2020)

Leagănul ştiinţei veterinare a fost fără îndoială Franţa, unde a luat fiinţă pentru întâia oară
învăţământul superior veterinar şi care a dăruit omenirii pe marele geniu L. Pasteur.

Louis Pasteur ( 1822-1895), întemeietorul microbiologiei şi imunologiei, a fost chimist.

Primele lui cercetări au fost făcute asupra unor boli ale animalelor
A lucrat în domeniul medicinei veterinare, motiv pentru care a colaborat cu medici
veterinari practicieni şi cu oameni de ştiinţă veterinari.
Colaborarea lui Pasteur cu medicii veterinari a avut o reală contribuţie în elaborarea
doctrinelor sale, cât şi la progresul ştiinţei veterinare.
Cele mai importante descoperiri au fost:
Demonstrarea naturii microbiene a fermentaţiilor ; dovedeşte că orice fermentaţie este “un
act corelativ unui fenomen vital”.
În 1861 descoperă fermentaţia butirică şi bacteriile anaerobe;
Fundamentarea naturii microbiene a infecţiilor ; stabileşte relaţia cauzală microb – infecţie,
pe care o verifică experimantal.
Infirmarea definitivă a teoriei generaţiei spontane ; demonstrează fără echivoc că
microorganismele nu apar spontan.
Un substrat nutritiv sterilizat într-un recipient închis la flacără, rămâne practic steril la
infinit;
Prepararea unor vaccinuri: vaccinul contra holerei aviare a fost primul vaccin antibacterian
preparat de el, apoi a atenuat şi bacilul cărbunelui (antrax).

Victor Pierre Galtier (1846-1908), profesor la şcoala de la Lyon, a reuşit vaccinarea

antirabică a oilor în anul 1881, inoculând intravenos salivă de câine turbat.

Camille Guerin împreună cu medicul Albert Calmette au obţinut vaccinul contra

tuberculozei (BCG).

Henri Carre (1870-1938), descoperă în anul1905 virusul bolii câinilor tineri (boala lui
Carre, jigodia ), unul din primele virusuri puse în evidenţă în lume.

Gaston Leon Ramon a descoperit formolul, iar în 1923 principiul anatoxinelor (anatoxina
= toxină detoxifiată prin acţiunea căldurii şi a unor substanţe antiseptice, capabilă să
stimuleze producerea de anticorpi. Este folosită la vaccinare împotriva unor infecţii:
tetanos – anatoxina tetanică

Andreas Christian Gerlach(1811-1877) a urmat şcoala de medicină veterinară din

Berlin.
A susţinut ideea nocivităţii cărnurilor provenite de la animalele bolnave, datorită
bacteriilor, paraziţilor şi toxinelor.
S-a ocupat cu studiul tuberculozei, susţinând că “boala perlată” este de natură
tuberculoasă.
Laptele şi carnea bovinelor cu “boala perlată” sunt dăunătoare pentru om şi trebuie
interzise în hrana acestuia.
Bollinger (1843-1909), medic uman, s-a dedicat cu o pasiune deosebită cercetărilor asupra
bolilor infecţioase ale animalelor. În 1872 a pus în evidenţă în variola aviară, incluziile din
protoplasma celulelor epiteliale, incluzii ce îi poartă numele.

P. Frosch ( 1860-1928), profesor de microbiologie la Şcoala superioară de medicină

veterinară din Berlin, împreună cu Friedrich Loffler a contribuit în 1897 la descoperirea
primului virus patogen pentru animale şi om – virusul febrei aftoase.

Aladar Aujeszky (1869-1933) a absolvit medicina umană în 1892, iar în 1903 şi-a luat şi
titlul de medic veterinar. S-a ocupat şi de turbare, descoperind în timpul acestor studii o
nouă boală “pseudoturbarea sau paralizia bulbară infecţioasă”, denumită ulterior boala lui
Aujeszky.
Datorită lui Aujeszky, vaccinarea antirabică a câinilor a devenit obligatorie în Ungaria,
prevenind infecţia populaţiei cu rabie

Joseph Marek (1868-1952) şi-a luat diploma de medic veterinar la Budapesta în anul
1892.
În 1907 a descris o nouă boală la păsări “neurolimfomatoza sau paralizia infecţioasă a
găinilor” denumită apoi după numele său “boala Marek”.

John Hunter (1728-1793) anatomist, fiziolog şi chirurg, cel mai mare susţinător al
învăţământului veterinar în Anglia, a deschis cadavre de animale, considerând că pentru a
înţelege anatomia omului trebuie deschise şi cercetate cât mai multe cadavre a diferitelor
specii de animale.

Ivan Pavlov (1849-1936), un mare cercetător în fiziologia animală, a transpus în mod

genial la om concluziile sale din experienţele pe câini.

Joseph Lister (1827-1936)

a introdus antisepsia în chirurgie, primul antiseptic utilizat în sălile de operaţie a fost
fenolul.
Introduce un complex de practici antiseptice in chirurgie, care raman in voga 12-13 ani,
dupa care incep sa fie completate sau inlocuite de practicile aseptice

Robert Koch (1843-1910) - şi-a început cercetările bacteriologice ca medic de ţară,

preocupându-l în mod deosebit etiologia antraxului, trebuie considerat al doilea fondator al
bacteriologiei şi microbiologiei.
Postulatele lui Koch, elaborate între1878 şi 1884, precizează că un microb poate fi
considerat agentul cauzal al unei boli atunci când:
- se găseşte la toţi indivizii care au prezentat aceleaşi semne de boală;
- se izolează şi se menţine în culturi pure;
- inoculate, reproduc infecţia experimental, identică sau asemănătoare cu infecţia
naturală.
Semnalarea primului fenomen de alergie şi prepararea primei substanţe revelatoare.
Obţine tuberculina folosită şi astăzi ca preparat revelator pentru diagnosticul alergic al
tuberculozei.
În 1882 a stabilit etiologia tuberculozei, bacilul tuberculozei numindu-se “bacilul lui
Koch”.
 Friedrich Loeffler (1852-1915)
- a descoperit în anul 1897 primul virus din lumea animală, virusul febrei aftoase.

Hans Christian Gram (1853-1938) introduce în 1884 metoda de colorare care îi poartă
numele, rămasă până astăzi tehnica de bază pentru examenele bacteriologice curente.

Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916)

- bacteriolog şi imunolog, a evidenţiat fenomenul de fagocitoză cu rol în rezistenţa
nespecifică a organismului împotriva infecţiilor.

Karl Landsteiner (1868-1943)

- fiziolog şi imunolog, a descoperit sistemul de grupe sangvine A, B, O şi factorul
Rhesus ( factorul Rh).

August von Wassermann (1866-1925)

- a descoperit alături de Bordet, reacţia care-i poartă numele, utilizată în diagnosticul
serologic al sifilisului.

Eduard Jenner (1749-1823)

- a fost preocupat de variola omului, sesizând asemănarea şi înrudirea cu variola
vacilor.
- a realizat vaccinarea speciei umane cu limfa din pustulele variolice ale vacii,
realizând astfel, în anii 1796-1798, cu aproape 100 de ani înainte de Pasteur, prima
vaccinare din lume.

Daniel Salmon (1850-1914)

- Medic veterinar, a scos în evidenţă legătura ştiinţei veterinare cu sănătatea publică.
- A descoperit bacteria Salmonella (1885) care marchează strânsa legătură dintre
patologia animală şi cea umană.

Paul Erlich (1854-1915)

- introduce chimioterapeuticele în practica medicală, prin sintetizarea salvarsanului, folosit
cu succes în anul 1910 în tratarea sifilisului, fiind înlocuit în 1912 cu neosalvarsanul.

Alexander Fleming (1881-1955)

- a obţinut în anul 1929 penicilina din culturile ciupercilor genului Penicillium.
C14. Asoc.si Organiz. Inernat.RO. (20.11.2020)
La 15 mai 1871, un număr de 14 medici veterinari din Bucureşti s-au întrunit în localul Şcolii Veterinare întocmind şi semnând
o declaraţie prin care se înfiinţa Societatea de Medicină Veterinară din Bucureşti.

Primul număr al revistei “Medicul veterinar”, revistă a Societăţii, a apărut în august 1879, sub redacţia Prof. Al.
Locusteanu,dar nu a rezistat decât un an, încetându-şi apariţia.
A doua publicaţie periodică a apărut la Focşani, în aprilie 1888, Revista de medicină veterinară cu subtitlul
“zootehnie-igienă-economie rurală”fondată de Ştefan Furtună iar în anul 1904, se înfiinţează Arhiva Veterinară.

În 1880, Ştefan Furtună, student fiind în anul I, milita pentru înfiinţarea unei Societăţi a studenţilor în medicină veterinară ,
care a funcţionat în paralel cu Societatea de medicină veterinară, unde, în şedinţa din 19 octombrie 1880 s-a votat primul
statut, Ştefan Furtună fiind ales preşedinte.

În 1952 s-a înfiinţat Asociaţia Mondială Veterinară cu sediul la Geneva, compusă din 53 de Asociaţii Naţionale din ţări de pe
toate continentele, printre care şi Societatea de Medicină Veterinară din România.
Scopurile societăţii sunt:
- unificarea profesiunii de medic veterinar din toată lumea;
- organizarea congreselor mondiale de medicină veterinară;
- încurajarea tuturor ramurilor medicinei veterinare.

În anul 1951 s-a înfiinţat Uniunea Internaţională a studenţilor în medicină veterinară al cărui scop era de a organiza în
timpul vacanţelor întruniri pentru a studia diverse probleme profesionale.
Asociaţia Mondială de Istorie a Medicinei Veterinare, cu sprijinul secţiei de istorie a medicinei veterinare, a Societăţii
germane de medicină veterinară a organizat mai multe Congrese mondiale de istorie a medicinei veterinare, cel de al V-lea
ţinut la Copenhaga în 1974.

Oficiul Internaţional de Epizootii (OIE)

Are drept scop lupta comună contra bolilor infecţioase ale animalelor.
La 25 ianuarie 1924 s-a obţinut adeziunea a 28 de ţări din Europa, America de Sud, Africa şi Asia, ai căror reprezentanţi au
convenit să fondeze şi să întreţină un Oficiu Internaţional de Epizootii cu sediul la Paris. Oficiul are un birou permanent la
Paris, delegaţii ţărilor membre (printre care şi România),se întrunesc cel puţin odată pe an. Adunarea a hotărât publicarea
unui buletin ştiinţific şi tehnic lunar.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

A început să funcţioneze în anul 1948 şi are sediul la Geneva. Organizează reuniuni de experţi, perticipă la formarea
profesională, distribuie burse, patronează publicaţii. Medicina veterinară interesează OMS-ul prin bolile comune omului şi
animalelor, precum şi prin igiena alimentară, mai ales igiena cărnii şi a laptelui.

Organizaţia pentru alimentaţie şi agricultură (FAO)

Creată în 1946 de o conferinţă reunită în Canada, la Quebec, cu participarea a 43 de state. Se ocupă de problemele
tehnice şi economice ale agriculturii şi aprovizionării cu alimente a locuitorilor din toate ţările, precum şi cu ridicarea nivelului
de viaţă al populaţiilor rurale. La 12 septembrie 1947 şi în urma unui acord din mai 1954 se stabileşte o legătură între FAO şi
OIE.