Primele sisteme CASE erau un set de aplicaţii neintegrate, cu funcţii distincte, fără a fi

interconectate. Aceste limite au fost eliminate, în cea mai mare parte, prin generaţiile actuale, care
încearcă să realizeze o integrare completă şi uşoară a tuturor elementelor, integrarea reprezentând, de fapt,
factorul cel mai important al metodologiei CASE [1].
CASE se bazează pe două funcţii fundamentale [1].
Prima funcţie constă în posibilitatea descompunerii de sus în jos (top-down) a sistemului informatic
în procese şi module distincte, fiecare având definite responsabilităţile funcţionale şi/sau operaţionale.
Cea de-a doua funcţie se referă la faptul că sistemele informaţionale pot fi reprezentate într-o formă
grafică concisă, folosind câteva simboluri de bază. Importanţa acestor două funcţii rezidă în posibilitatea
utilizării modularităţii aplicaţiilor, a diagramelor, obţinerea unei documentaţii privind realizarea,
evaluarea arhitecturii şi utilizarea sistemului.
Pentru definirea şi construirea sistemelor, produsele CASE presupun stabilirea şi respectarea unei
anumite discipline. Metodologia oferă o interfaţă între crearea şi verificarea/validarea proiectului logic,
dezvoltarea unei biblioteci cu documentaţii, care include şi integrează caracteristicile proceselor şi paşii
de parcurs, pentru descrierea modului de lucru; oferă un model al produsului final, ce poate fi folosit în
realizarea operaţiilor de exploatare şi întreţinere a sistemului/aplicaţiei, şi oferă o interfaţă pentru
păstrarea evoluţiei proiectului.
Primele sisteme CASE erau un set de aplicaţii neintegrate, cu funcţii distincte, fără a fi
interconectate. Aceste limite au fost eliminate, în cea mai mare parte, prin generaţiile actuale, care
încearcă să realizeze o integrare completă şi uşoară a tuturor elementelor, integrarea reprezentând, de fapt,
factorul cel mai important al metodologiei CASE [1].
CASE se bazează pe două funcţii fundamentale [1].
Prima funcţie constă în posibilitatea descompunerii de sus în jos (top-down) a sistemului informatic
în procese şi module distincte, fiecare având definite responsabilităţile funcţionale şi/sau operaţionale.
Cea de-a doua funcţie se referă la faptul că sistemele informaţionale pot fi reprezentate într-o formă
grafică concisă, folosind câteva simboluri de bază. Importanţa acestor două funcţii rezidă în posibilitatea
utilizării modularităţii aplicaţiilor, a diagramelor, obţinerea unei documentaţii privind realizarea,
evaluarea arhitecturii şi utilizarea sistemului.
Pentru definirea şi construirea sistemelor, produsele CASE presupun stabilirea şi respectarea unei
anumite discipline. Metodologia oferă o interfaţă între crearea şi verificarea/validarea proiectului logic,
dezvoltarea unei biblioteci cu documentaţii, care include şi integrează caracteristicile proceselor şi paşii
de parcurs, pentru descrierea modului de lucru; oferă un model al produsului final, ce poate fi folosit în
realizarea operaţiilor de exploatare şi întreţinere a sistemului/aplicaţiei, şi oferă o interfaţă pentru
păstrarea evoluţiei proiectului.
Primele sisteme CASE erau un set de aplicaţii neintegrate, cu funcţii distincte, fără a fi
interconectate. Aceste limite au fost eliminate, în cea mai mare parte, prin generaţiile actuale, care
încearcă să realizeze o integrare completă şi uşoară a tuturor elementelor, integrarea reprezentând, de fapt,
factorul cel mai important al metodologiei CASE [1].
CASE se bazează pe două funcţii fundamentale [1].
Prima funcţie constă în posibilitatea descompunerii de sus în jos (top-down) a sistemului informatic
în procese şi module distincte, fiecare având definite responsabilităţile funcţionale şi/sau operaţionale.
Cea de-a doua funcţie se referă la faptul că sistemele informaţionale pot fi reprezentate într-o formă
grafică concisă, folosind câteva simboluri de bază. Importanţa acestor două funcţii rezidă în posibilitatea
utilizării modularităţii aplicaţiilor, a diagramelor, obţinerea unei documentaţii privind realizarea,
evaluarea arhitecturii şi utilizarea sistemului.
Pentru definirea şi construirea sistemelor, produsele CASE presupun stabilirea şi respectarea unei
anumite discipline. Metodologia oferă o interfaţă între crearea şi verificarea/validarea proiectului logic,
dezvoltarea unei biblioteci cu documentaţii, care include şi integrează caracteristicile proceselor şi paşii
de parcurs, pentru descrierea modului de lucru; oferă un model al produsului final, ce poate fi folosit în
realizarea operaţiilor de exploatare şi întreţinere a sistemului/aplicaţiei, şi oferă o interfaţă pentru
păstrarea evoluţiei proiectului.
Primele sisteme CASE erau un set de aplicaţii neintegrate, cu funcţii distincte, fără a fi
interconectate. Aceste limite au fost eliminate, în cea mai mare parte, prin generaţiile actuale, care
încearcă să realizeze o integrare completă şi uşoară a tuturor elementelor, integrarea reprezentând, de fapt,
factorul cel mai important al metodologiei CASE [1].
CASE se bazează pe două funcţii fundamentale [1].
 Prima funcţie constă în posibilitatea descompunerii de sus în jos (top-down) a sistemului informatic
în procese şi module distincte, fiecare având definite responsabilităţile funcţionale şi/sau operaţionale.
Cea de-a doua funcţie se referă la faptul că sistemele informaţionale pot fi reprezentate într-o formă
grafică concisă, folosind câteva simboluri de bază. Importanţa acestor două funcţii rezidă în posibilitatea
utilizării modularităţii aplicaţiilor, a diagramelor, obţinerea unei documentaţii privind realizarea,
evaluarea arhitecturii şi utilizarea sistemului.
Pentru definirea şi construirea sistemelor, produsele CASE presupun stabilirea şi respectarea unei
anumite discipline. Metodologia oferă o interfaţă între crearea şi verificarea/validarea proiectului logic,
dezvoltarea unei biblioteci cu documentaţii, care include şi integrează caracteristicile proceselor şi paşii
de parcurs, pentru descrierea modului de lucru; oferă un model al produsului final, ce poate fi folosit în
realizarea operaţiilor de exploatare şi întreţinere a sistemului/aplicaţiei, şi oferă o interfaţă pentru
păstrarea evoluţiei proiectului.
Primele sisteme CASE erau un set de aplicaţii neintegrate, cu funcţii distincte, fără a fi
interconectate. Aceste limite au fost eliminate, în cea mai mare parte, prin generaţiile actuale, care
încearcă să realizeze o integrare completă şi uşoară a tuturor elementelor, integrarea reprezentând, de fapt,
factorul cel mai important al metodologiei CASE [1].
CASE se bazează pe două funcţii fundamentale [1].
Prima funcţie constă în posibilitatea descompunerii de sus în jos (top-down) a sistemului informatic
în procese şi module distincte, fiecare având definite responsabilităţile funcţionale şi/sau operaţionale.
Cea de-a doua funcţie se referă la faptul că sistemele informaţionale pot fi reprezentate într-o formă
grafică concisă, folosind câteva simboluri de bază. Importanţa acestor două funcţii rezidă în posibilitatea
utilizării modularităţii aplicaţiilor, a diagramelor, obţinerea unei documentaţii privind realizarea,
evaluarea arhitecturii şi utilizarea sistemului.
Pentru definirea şi construirea sistemelor, produsele CASE presupun stabilirea şi respectarea unei
anumite discipline. Metodologia oferă o interfaţă între crearea şi verificarea/validarea proiectului logic,
dezvoltarea unei biblioteci cu documentaţii, care include şi integrează caracteristicile proceselor şi paşii
de parcurs, pentru descrierea modului de lucru; oferă un model al produsului final, ce poate fi folosit în
realizarea operaţiilor de exploatare şi întreţinere a sistemului/aplicaţiei, şi oferă o interfaţă pentru
păstrarea evoluţiei proiectului.
Primele sisteme CASE erau un set de aplicaţii neintegrate, cu funcţii distincte, fără a fi
interconectate. Aceste limite au fost eliminate, în cea mai mare parte, prin generaţiile actuale, care
încearcă să realizeze o integrare completă şi uşoară a tuturor elementelor, integrarea reprezentând, de fapt,
factorul cel mai important al metodologiei CASE [1].
CASE se bazează pe două funcţii fundamentale [1].
Prima funcţie constă în posibilitatea descompunerii de sus în jos (top-down) a sistemului informatic
în procese şi module distincte, fiecare având definite responsabilităţile funcţionale şi/sau operaţionale.
Cea de-a doua funcţie se referă la faptul că sistemele informaţionale pot fi reprezentate într-o formă
grafică concisă, folosind câteva simboluri de bază. Importanţa acestor două funcţii rezidă în posibilitatea
utilizării modularităţii aplicaţiilor, a diagramelor, obţinerea unei documentaţii privind realizarea,
evaluarea arhitecturii şi utilizarea sistemului.
Pentru definirea şi construirea sistemelor, produsele CASE presupun stabilirea şi respectarea unei
anumite discipline. Metodologia oferă o interfaţă între crearea şi verificarea/validarea proiectului logic,
dezvoltarea unei biblioteci cu documentaţii, care include şi integrează caracteristicile proceselor şi paşii
de parcurs, pentru descrierea modului de lucru; oferă un model al produsului final, ce poate fi folosit în
realizarea operaţiilor de exploatare şi întreţinere a sistemului/aplicaţiei, şi oferă o interfaţă pentru
păstrarea evoluţiei proiectului.