17.

CULOAREA ÎN PROTETICA FIXA

în stomatologie, în general şi în protetică, în special, forma, poziţia şi culoarea dinţilor

sunt elemente care participă la defmirea fizionomiei feţei, precum şi a personalităţii pacientului.
Culoarea dinţilor naturali variază de la individ la individ şi poate fi foarte greu
influenţată prin diferite procedee în clinică (de exemplu înâlbirea dinţilor).
La acelaşi individ, culoarea dinţilor omologi este identică, pe când cea a dinţilor
vecini diferă. In gmpul dinţilor frontali, incisivii laterali prezintă cea mai deschisă nuanţă,
centralii au o nuanţă mai închisă, iar caninii prezintă cea mai închisă nuanţă.
Dentina are o culoare gălbuie, iar smalţul este gri-albăstmi. Marginea incizală la frontali,
fiind lipsită de dentină, are nuanţa smalţului. Astfel faţa vestibulară a unei coroane are trei
nuanţe: mai închisă la colet, jumâtatea cervicală (cu un strat de smalţ mai subţire) prezintă o
nuanţâ mai deschisă decât coletul şi în sfârşit jumătatea incizalâ (cu smalţ gros) are nuanţa cea
mai deschisă. Tinerii au dinţi cu nuanţe mai deschise decât adulţii vârstnici, iar bătrânii au dinţi
mai gălbui sau mai gri. Culoarea dinţilor este influenţată atât de diferite procedcee terapeutice
(tratamente endodontice, obturaţii etc.), cât şi de igiena bucală (acumulările de placă pot
determina modificarea aspectului cromatic). La fumători, pe coroanele dentare apare o
pigmentare caracteristică, de culoare maro. 0 serie de aberaţii cromatice ale coroanelor dentare
apare m cursul unor anomalii genetice, ca dentinogenezele şi amelogenezele imperfecte
ereditare, precum şi în cursul anomaliilor de culoare dobândite, ce se datorează pigmentărilor
intrinseci din cursul fazei de apoziţie şi/sau calcificare a ţesuturilor dure dentare. La originea
acestora din urmă se pot menţiona diferite etiologii ca: tratamente cu tetraciclină, eritroblastoza
fetală, porfiria, fluoroza dentară, hipoplaziile de smalţ etc.
In stomatologia restaurativă naturalul este suplinit de artificial. Diferitele materiale pe
care la avem astăzi la dispoziţie pot reproduce cu o fidelitate remarcabilă cromatica dinţilor
naturali.
Adeseori în protetica fixă practicianul este obligat să insere o restaurare în imediata
vecinătate a dinţilor naturali. în aceste situaţii, pe lângă formă şi poziţie, reuşita obţinerii unui
efect cromatic identic cu dintele vecin natural este decisiv. In redarea cromaticii unei restaurări
dentare trebuie să ţinem cont şi de condiţiile particulare de luminozitate ale cavităţii bucale.
Culoarea este proprietatea corpurilor de a produce anumite senzaţii vizuale, fie datorită
faptului că orice corp absoarbe o parte din radiaţiile ce compun lumina albă (ochiul percepe doar
radiaţiile reflectate), fie datorită capacităţii corpurilor de a emite luminâ cu o compoziţie care
depinde de modul de excitare şi de natura corpurilor.

956
 Culoarea ar putea fi definită ca fiind senzaţia produsă de totalitatea radiaţiilor luminoase
de diferite frecvenţe care permite ochiului să deosebească între ele două părţi vecine, omogene şi
egal iluminate, văzute simultan.
Excitaţia care generează senzaţia de culoare se poate datora:
• unei radiaţii electromagnetice monocromatice cu o lungime de ufidă în spectrul vizibil -
culoare spectrală sau nuanţă;
• unui amestec de două sau mai multe culori spectrale. Culoarea aparentă a unui obiect e
influenţată de proprietăţile lui fizice, de natura luminii incidente, de relaţia lui cu alte obiecte iluminate,
precum şi de subiectivismul pacientului.

17.1. ASPECTE FIZICE ALE PERCEPERII CULORII

 Senzaţia de culoare este legată de prezenţa luminii, respectiv a unui stimul de culoare. Pnvite din
punct de vedere fizic, informaţiile cromatice sunt mediate de unde electromagnetice ce provin din spectrul
luminii vizibile pentru ochi.
Spectml vizibil reprezintă un segment restrâns din domeniul electromagnetic. Lungimea de undă a
luminii vizibile este de 380-780 nm. Diferitele
valori cuprmse între aceste limite, corespund,
fiecare în parte, unei anumite culori spectrale.
Razele luminoase cu lungimea de undă mai
scurtă decât 380 nm, numite raze ultraviolete, X şi
gama, precum si razele cu lungime de undă mai
lungă decât 780 nm, infraroşii, microunde, TV şi
radio nu sunt percepute de ochiul nostru (fig. 17.1.)
Unele ipoteze asupra naturii luminii au fost
formulate încă din antichitate, însă primele
explicaţii ştiinţifice ale fenomenelor optice au
apărut abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, odată
cu teoria corpusculară a lui Newton si teoria
ondulatorie a lui Huygens (fig. 17.2.). Rezultâ că
lumina este de natură electromagnetică şi are un
Fig. 17.1. Spectrul energiei electromagnetice.
caracter dual: de undă şi de corpuscul.

Fig. 17.2. Caracteml'ondulatoriu al luminii.

957

Viteza de deplasare a luminii depinde de mediu:

c = 300000 km/s în vid, c = 124000 km/s în diamant, c = 225000 km/s în apă, c= 198000 km/s în sticlâ.
înţelegerea naturii luminii, a modului de percepţie de către ochi şi a interpretării ei ca şi culoare la
nivel cerebral este importantă pentru succesul restaurărilor estetice.
In continuare, prezentăm câteva proprietăţi ale luminii, care ne pot ajuta să înţelegem fenomenele
care se produc în cursul obţinerii unei anumite culori a diferitelor materiale de restaurare.

Refracţia

Fig. 17.3. Refracţia luminii. Dacă mediul în care
se refracta raza luminoasă e mai dens, raza se
apropie de perpendiculară.
Când o rază luminoasă trece dintr-un mediu
în altul se refractâ, adicâ îşi schimbă direcţia de
propagare (fig. 17.3.). Indicele de refracţie este dat
de fbrmula:
n = sin i / sin r, unde i si r sunt unghiurile de
incidenţă şi, respectiv, de refracţie.
Cu cât indicii de refracţie a două substanţe au
valori mai apropiate, cu atât sunt mai asemănătoare
caracteristicile optice ale substanţelor respective.
Astfel indicii de refracţie ai materialelor fîzionomice
e bine să fie cât mai apropiaţi de cei ai ţesuturilor
dure dentare.
 Absorbţia

Dispersia
Dacă lumina albă solară străbate o prismă, raza luminoasâ se dispersează. Apare aşa-numitul
spectru colorat sau optic, descris pentru prima datâ de Isaac Newton în anul 1666, în care se pot deosebi,
cu ajutoml organului vizual, diferite culori, aşa-numitele culori spectrale. Lungimile de undă
corespunzătoare pentru acest spectru sunt situate între 380 şi 780 nm. Incepe cu violet, care are cea mai
mică lungime de undâ şi cea mai putemică refracţie, se continuâ cu albastm, verde, galben, portocaliu şi
se termină cu culoarea roşie, care are cea mai mare lungime de undâ (fig. 17.4.). Rezultă ca lumina albă
este un amestec de culori spectrale.

Fig. 17.4. Dispersia luminii.

958

Unele substanţe au proprietatea de a absorbi

anumite domenii spectrale din lumina albă incidentâ, pe
care le transformă în caldurâ. Domeniile restante se
reflectă, dând naştere culorilor cromatice (fig. 17.5.a).
Dacă un material absoarbe un anumit procent din toate
lungimile de undă, senzaţia vizuală va fi de gri, culoare
acromatică (fig. 17.5.b). Absorbţia neuniformă a diferitelor
lungimi de undă determinâ diferite grade de luminozitate.

Fig. 17.5. a) Absorbţi aanumitor

domenii spectrale din lumina albâ; b)
Absorbţia uniii procent din toate
lungimile de undâ.
 Reflexia

Majoritatea obiectelor pe care le vedem sunt vizibile, deoareee ele reflectă lumina.
Anumite substanţe reflectă lumina direct la suprafaţă. Dacă suprafaţa este perfect plană,
fascicolul este reflectat paralel, dând naştere luciului metalic (fig. 17.6.a). Dacă sunt reflectate
toate razele luminoase suprafaţa devine alb-argintie. Metalele care apar colorate absorb anumite
domenii ale lungimilor de undă. Faptul este de reţinut, deoarece m protetica fixă se utilizează o
serie de aliaje dentare.

Remisia
Remisia reprezintă reflexia difuză a luminii la nivelul unei suprafeţe rugoase (fig.
17.6.b). Suprafaţa va apare mată.
Ca urmare a incidenţei luminii pe suprafaţa unui corp, acesta poate să apară
luminiscent, transparent, translucid sau opac.

Luminiscenţa
Sub denumirea de fenomene luminiscente sunt
cuprmse fenomenele de emisie a luminii care nu au origine
termică, ci sunt produse sub acţiunea radiaţiei unei surse
exterioare. Atomii sau moleculele trec din starea normalâ
într-o stare energetică supenoară, numită s'tare de excitaţie,
după care urmează o emisie luminoasă prin revenirea
particulei excitate la starea normală.
Fotoluminiscenţa este luminiscenţa provocată prin excitarea
atomilor cu ajutoml unor radiaţii electromagnetice, iai'fotoluminiscenţa Fig. 17.6. a) Reflexia luminii;
temporară se îmmeştefluorescenţâ. b) Remisia luminii.
Fluorescenţa în luminâ vizibilâ
însuşirea fluorinei (CaFs) de a se prezenta prin refracţie m culoarea galbenă şi prin reflexie m
culoarea verde a atras atenţia încă din evul mediu, cu prilejul folosirii la cuptoarele de extras fieml dm
minereu, ca fondant. Numele ei derivâ de la însuşirea de a fluidifica fonta şi ea la rândul ei a dat numele
de fluorescenţă fenomenelor optice asemănătoare cu cel prezentat de fluorină.
în 1852 Stokes descoperă îegea excitaţiei, conform căreia substanţa fluorescentă emite o radiaţie
de lungime de undă mai mare decât lungimea de undă a radiaţiei care a provocat excitaţia. De aici rezultă
că lumina monocromatică roşie şi cu atât mai mult radiaţiile infraroşii nu

959

pot'provoca fluorescenţă. în realitate însâ şi radiaţiile din infraroşul apropiat produc uneori, dupâ cum
rezultă din experimente mai recente, fluorescenţă în lumină vizibilâ (fenomen antisokes). Din spectrul
vizibil cele mai active radiaţii sunt cele albastre, indigo şi violete. .r
în prezent se cunosc foarte multe substanţe naturale sau artificiale fluorescente în lumină vizibilă:
săruri de uraniu,fluorina,petroluî şi derivatele sa[e,fluoresceina, eozina,fuxina etc.
• Fluorescenţa în ultraviolet
Pomind de la legea lui Stokes, cercetările s-au îndreptat spre regiunea ultravioletă a spectrului.
Diferitele substanţe minerale şi organice au proprietatea de a prezenta m lumină ultravioletă o
fluorescenţă caracteristică. Energia radiantă emisâ de aceste materiale are o frecvenţă mai redusă decât
cea absorbitâ. De exemplu structurile dintelui natural sub acţiunea excitaţiilor ultraviolete emit o
fluorescenţă alb-verzuie. De aceea m unele materiale fizionomice
s-au adăugat agenţifîuorescizanţi, cum ar fi: ceriu, samariu, uraniu în ceramica dentară.
Transparenţa
Materialele transparente transmit lumina aproape în totâlitate (absorbţia este minimă), fascicolul
de lumină rămânând paralel. Exemple: acrilatele transparente, unii polimeri, sticla, masele ceramice
incizale. (fig. 17.7.a)

Transluciditatea
 Transluciditatea reprezinta proprietatea
materialelor de a transmite lumma, dar ele nu sunt
transparente datorită refracţiei. Exemple: unii polimeri,
ceramica, cimenturile silicat. (fig. 17.7.b)

Opalescenţa
Dinţii naturali, mai ales m porţiunea incizală,
realizează un efect de împrăştiere a luminii, care crează
Fig. 17.7. Transmisia senzaţia de culoare alb-albăstmie, când aceştia sunt priviţi
luminii. a) transparenţa; b) din diferite unghiuri.
transluciditatea.
Opacitatea
Materialele opace nu permit transmisia luminii. Ea este absorbitâ puternic, iar procentul
reflectat e minim. Exemple: metalele şi opaquerii.
Apariţia multitudinii de nuanţe se
datorează tuturor acestor fenomene, dar şi
repartiţiei spectrale a luminii, fie aceasta naturală
V sau artificială (fig. 17.8.)

Fig. 17.8. Senzaţia de culoare a dintelui natural ca

rezultat al tuturor acestor tenomene: absorbţie,
remisie, reflexie prin cristalele incolore ale smalţului
şi dentinei. La graniţa dintre straturile dentare, lumina
este retractatâ, împrăştiată şi reflectată. Senzaţia tipicâ
de culoare a unui dinte este de gri la nivel incizal şi se
continuă CLI albăstrui spre cervical. La nivelul
coletului capătâ o nuantă de roşu-gălbui.
 960

17.2. ASPECTE FIZIOLOGICE ALE PERCEPERII CULORII

 în afară de cele şapte culori care alcătuiesc spectrul solar, ochiul nostm distinge un număr
destul de mare de culori intermediare. Perceperea culorilor obiectelor este m funcţie de capacitatea lor
de a absorbi sau de a reflecta razele luminoase cu diferite lungimi de undă. Dacă obiectele absorb toate
undele luminoase, ele apar de culoare neagră, dacă le reflectă pe toate apar de culoare albă, iar dacâ
absorb numai o parte a undelor luminoase, iar pe cealaltă o reflectâ, atunci obiectele au culoarea undelor
luminoase reflectate.
Celulele vizuale care percep culorile sunt celulele cu conuri, celulele cu bastonaşe neavând
această proprietate. Pata galbenă şi m special foveea centralis, fiind alcătuită numai din celule cu
conuri, percepe cel mai bine culorile.
Din punct de vedere fiziologic 6 milioane de celule cu conuri din retină, care sunt împărţite m trei
tipuri în funcţie de pigmenţii de culoare, sunt responsabile de perceperea culorii.
Pentru a determina senzaţia de culoare, stimulul luminos trebuie:
1. sâ depăşească o intensitate minimă, un anumit prag;
2. sâ acţioneze pe o durată minimâ;
3. sâ întâlnească o anumită suprafaţă a retinei.
Excitaţiile de la nivelul retinei determină o stimulare a celulelor vizuale, adică a celulelor cu
bastonaşe (aproximativ 120 de milioane/ochi), responsabile de percepţia alb-negm (vedere crepusculară,
scotopică) şi a celulelor cu conuri fotosensibile (aproximativ 6 milioane/ochi), responsabile de vederea
diumă (vedere colorată, fotopică). Informaţia vizuală ajunge de-a lungul nervilor optici la nivelul scoarţei
şi determină acolo o senzaţie vizualâ. Aşadar, culoarea rezultă ca produs al organului vizual doar în
creier.

Cele mai reprezentative teorii m legăturâ cu

mecanismele vederii culorilor (prelucrarea în
continuare a excitaţiilor luminoase care pătrund)
sunt actualmente teoria tricromatică (a lui Young-
Helmholz) şi teoria culorilor complementare a
lui Hering (1920).
După teoria tricromatică sau teoria
culorilor fundamentale, cunoscută şi sub numele de
teoria Young-Helmholz, ar exista m conuri trei tipuri
de substanţe chimice diferite, ceea ce le conferă
acestor celule sensibilitate la culorile albastru,
verde şi roşu. Radiaţiile descompun substanţa
fotosensibilă, pigmenţii din conuri sensibili la culori
Fig. 17.9. Absorbţia luminii de către pigmenţii celor trei tipuri de
fiind combinaţii de retinal şi fotopsină. conuri ce recepţioneazâ culoarea în retina umană.
Vârfurile de absorbţie pentru lungimile de undâ de 445, 535 şi 570 nm caracterizează pigmenţii
din cele trei tipuri de conuri, m functie de absorbţia razelor de lumină (fig. 17.9.). Aceasta explică cum
retina poate diferenţia culorile.
în urma unor experimente, sensibilitâţile spectrale ale celor trei tipuri diferite de conuri la om s-au dovedit
a fi m mod fundamental a luminii de către cele trei tipuri de pigmenţi fotosensibili
961

găsiti în conurile respective. Aceste curbe pot explica cel mai bine fenomenul vederii culorilor
 (fig. 17.10).
Materia este, ca şi energia, incoloră. Culoarea
este o senzaţie mediată exclusiv de analizatorul
vizual. Doar datorită analizatorului vizual
al privitorului, obiectele şi întreaga lume
înconjurătoare apar colorate.
Faptul că nu toate obiectele au aceeaşi
culoare se datorează stmcturilor moleculare
diferite. Datorită acestui fapt, ele absorb o parte
diferită a spectmlui sursei luminoase.
Componenta spectrală a luminii care nu este
absorbită, adică fie refîectată, fie transmisă (in
cazul obiectelor transparente) formează excitaţia
colorată a organului vizual şi este responsabilă de
culoarea de suprafaţă, aşa-numita culoare a corpurilor sau culoare la inspecţie. în cazul
Fig. 17.10. Demonstrarea gradului de stimulare al
diferitelor conuri sensibile la culoare prin rediaţiile
monocromatice a patru culori separate: albastru,
verde, galben şi portocaliu.
reflexiei sau transmiterii complete, un obiect apare alb, iar in cazul absorbţiei complete,
dimpotrivă, negru.

17.3. VALENŢE ŞI CLASE ALE CULORILOR

Ochiul, respectiv creieml omului este capabil să perceapă „rotund" şapte milioane de senzaţii
colorate (valori ale culorilor) diferite, aşa-numite valenţe ale culorilor, culori echivalente simţurilor
fiziologice (44). Valenţele culorilor se diferenţiazâ în două clase:

1. Clasa culorilor acromatice.

Culorile acromatice sunt aşa-numitele culori ale seriei gri. Ele încep cu negrul cel mai intens
şi trec peste diferitele nuanţe de gri până la albul cel mai deschis.

2. Clasa culorilor cromatice.

Culorile cromatice ale corpurilor se caracterizează prin trei însuşiri independente (dimensiuni
ale culorilor), care împreunâ permit o descriere exactă a unei valenţe de culon. Aceste dimensiuni ale
culorilor sunt nuanţa sau tonul, luminozitatea sau strălucirea şi saturaţia sau intensitatea, toate foarte
importante m stomatologie.
Nuanţa culorii este dată de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice. Există şapte nuanţe:
roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet.

962
 Satumţia este determinată de raportul cantitativ dintre culoarea spectrală şi culoarea
aîbă, care se combină pentru a da culoarea considerată. Pomind de la culorile spectrale, care
sunt culori saturate sau pure, se poate obţine orice culoare nesaturată prin adaosuri de diterite
cantitaţi de alb.
Strălucirea culorii este determinatâ de:
- energia luminoasă radiată sau de energia reflectată sau transmisă de corp;
- sensibilitatea ochiului pentru diferite lungimi de undâ ale spectmlui luminos.

17.4. CULORI PRIMARE, SECUNDARE, COMPLEMENTARE ŞI DE

COMPENSATIE

In cadrul clasei culorilor cromatice, culorile primare se deosebesc de cele secundare.

Culorile primare sunt roşu (lungime de undă definită de 700 nm), verde (546,1 nm) şi
albastru-violet (435,8 nm). împreună aceste trei culori primare dau culoarea albă. Nici una
dintre ele nu poate fi obţinută prin amestecarea celorlalte două. Amestecate în proporţii variabile
ele pot da orice altă culoare.
Culorile secundare sunt combinaţii a câte două culori primare: galben (părţi egale de
roşu şi verde), albastru-verde (părti egale de albastru şi verde) şi violet (parţi egale de roşu şi
albastru). Dacă se variază proporţia culorilor primare se obţin alte culori (de exemplu mult roşu,
puţin verde: roşu-orange; puţin roşu, mult verde: galben-verzui). Prin astfel de amestecuri aditive
se pot obţine toate celelalte culori, inclusiv cele din domeniul purpuriu (combinaţii de albastru-
violet şi roşu).
Prin culori complementare înţelegem două sau mai multe excitaţii de culoare, respectiv
douâ culori care se potrivesc exact (aşa-numitele culori pare), care, dacă cad m acelaşi loc pe
retină, respectiv dacă se amestecă în proporţia corectă, dau senzaţia de culoare albâ. Perechile de
culori ale căror spectre individuale se însumează şi formează un spectru întreg, adică
culoarea albă, sunt spre exemplu galben-orange şi albastru, albastru-verde şi roşu, albastru-
violet şi galben, precum şi purpuriu şi verde.
Culorile de compensaţie sunt excitaţiile de culoare, respectiv culorile a căror amestec
determină o senzaţie de culoare acromatică diferită de alb (gri).

17.5. POSIBILITAŢI DE INFLUENŢARE A PERCEPERII

CULOMI

Calitatea perceperii culorii unui obiect, aşa-numita culoare a corpurilor este influenţată de diverşi
parametrh, dintre care amintim:
963
 Factori fiziologici, respectiv patologici ai organului vizual al privitomlui
La peste 90% dintre oameni organul vizuală funcţionează corect, ceea ce înseamnâ că toţi percep la fel
culorile. La 9% dintre bârbaţi şi cca 0,5% dintre femei este afectată perceperea
culorii (Silbemagl şi Despopoulos 1991, citaţi de 44). Se deosebeşte o scâdere, respectiv dispariţia
perceperii culorii roşii (protanomalie, respectiv protanopie), a culorii verzi (deuteranomalie, respectiv
deuteranopie) şi albastre (tritanomalie, respectiv tritanopie). Dispariţia completă a perceperii culorilor
se numeşte monocromazie. Este lesne de înţeles câ cei cărora le este afectată perceperea normală a
culorilor nu pot practica specialitatea noastrâ. Intensitatea iluminării existente
La o iluminare slabă sau prea puternică culorile sunt mai greu de recunoscut şi deosebit. De aceea
în stomatologie se recomandă determinarea
culorii la lumină naturală, de obicei dimineaţa.
Compoziţia spectralâ a luminii care
acţioneazâ
Cele mai frecvente surse de luminâ m
cabinetele stomatologice sunt incandescente şi
fluorescente, deci nu emit o luminâ albâ, pură. 0
lumină incandescentă obişnuită emite o
concentraţie crescută de unde galbene, comparativ
cu cele albastre şi albastre-verzi, iar plafonierele
fluorescente emit concentraţii crescute de unde
albastre (fig. 17.11.).
Artiştii îşi aleg în mod tradiţional
studiorile iluminate dinspre nord, deoarece această
lumină se apropie de cea albă, care cuprinde tot
spectml şi e considerată standard. Ea are un index
de interpretare a culorii CRI (color rendering
index) apropiat de 100, corespunzător luminii
standard.
De multe ori circumstanţele ne obligă să
Fig. 17.11. Energia relativâ a trei surse de lumină:
naturalâ, incandescentă şi fluorescentă.

utilizăm surse artificiale de lumină. în aceste cazuri este preferată lumina fluorescentă corectatâ
cromatic, care poate avea un CRI de până la 90 (după Bergen şi McCasland).
în funcţie de situaţia iluminâriî (a compoziţiei spectrale a sursei luminoase) se schimbă şi
compoziţia spectrală a luminii reflectate sau transmise de obiectul iluminat, respectiv culoarea percepută,
nuanţa de culoare. Acest lucru este valabil nu doar pentru lumina artificială (de exemplu lumina roşie-
galbenă a unei lămpi incandescente), ci şi pentru lumina zilei, care variazâ în funcţie de momentul zilei,
anotimp şi vreme (umiditate, poluare).
Seara şi dimineaţa undele luminoase scurte (albastre şi verzi) sunt răspândite şi doar cele lungi
(dinspre capâtul roşu al spectmlui) penetreză atmosfera. Lumina din zori şi din amurg este bogată în
galben şi orange şi săracă în albastru şi verde.
0 altă sursâ de lumină de referinţă e temperatura cuîorii, care este raportatâ la culoarea unui corp
standard negm, incandescent. Astfel 1000°K este roşu, 2000°K galben, iar 8000°K albastru deschis.
Lumina zilei are o temperatură a culorii de 6500°K.
Faptul că senzaţia de culoare depinde de mai mulţi factori subliniază necesitatea de a defini câteva repere
pentru lumina artificială, la care să ne referim când stabilim culorile. In

964
Germania, norma pentru lumina medie naturală a zilei este D65 sau conform normei DIN 5033 luminâ
C, care corespunde la o temperatură de emisie a gazelor de 6500 Kelvin, iar în SUA este D75. Sursele de
lumină emit radiaţii cu intensitate maximă în domeniul spectral de 500-570 nm (culoarea verde). Lumina
naturală de seară, conform normei DIN 5033 lumina A, emite radiaţii cu intensitatea maximă m
domeniul spectral al luminii roşii, iar temperatura corespunzătoare este de2850Kelvin.
Culoarea mediului înconjurător ( contrastul spaţial)
Şi în cazul aceleiaşi iluminări şi priviri, culoarea poate fî percepută diferit, condiţionat de culorile
mediului înconjurător (contrast simultan). Acelaşi ton de culoare apare, condiţionat de mecanismele de
adaptare ale ochiului, mai închis pe un fond deschis şi mai deschis pe un fond închis. Acesta este şi
motivul pentru care, spre exemplu dinţii oamenilor cu tegumente închise la culoare par mai albi decât ai
celor cu tegumente deschise.
Creierul poate fi înşelat la percepţia culorilor. Exemplul clasic este discul lui Benham (fig.
17.12.). Dacă discul alb-negru e iluminat şi rotat, el apare colorat.

Timpul privirii unei culori

La o privire mai îndelungatâ o culoare este percepută altfel, mai puţin saturată şi strălucitoare
decât în primul moment când o privim. Acest fenomen de schimbare a culorii îl întâlnim spre exemplu
într-o încăpere iluminată de lumina incandescentă gălbuie, pe care după un timp o percepem albă.
Simultan saturaţia culorii complementare creşte. Astfel se explică de ce alegerea culorii poate fi facilitată
prin vopsirea pereţilor m albastru deschis (culoare complementară cu galben) şi privirea periodică a
acestora la alegerea culorii.
Culori percepute imediat inainte (contrast temporal)

Dacă privim o culoare peste un anumit timp (adaptare locală) şi m final privim o suprafaţă albă
apare culoarea opusă, aşa-numita culoare postimagine (de exemplu după roşu apare verde) = contrast
succesiv. Dacă m loc de suprafaţa albă privim o suprafaţă de altâ culoare, aceasta din urmâ se amestecă cu
culoarea opusă primeia.
Structuraformei şi suprafeţei obiectului
Forma obiectului poate să influenţeze din când în când putemic culoarea percepută. Nu rar
obiecte de aceeaşi culoare, dar cu structură de suprafaţă diferită (de exemplu mat şi lucios) sunt percepute
diferit ca şi culoare.
Factori psih ologici
0 anumită aşteptare din partea privitorului poate să influenţeze percepţia culori^
Unghiul din careprivim contează de asemenea.

Fig. 17.12. Discul lui Benham.

 17.6. METAMERIA ŞI CONSECINŢELE EI

Unele culori au proprietatea ca m anumite condiţii identice de iluminare să determine aceeaşi

senzaţie de culoare (respectiv valenţă de culoare) privitomlui. Prin modificarea relaţiilor

965

de iluminare şi prin aceasta a compoziţiei spectrale a luminii ele nu mai sunt văzute identic, deci au o
reflectanţă spectrală diferită. Reflectanţa spectrală reprezintă raportul dintre intensitatea fluxului rediant şi
cel incident. Culori cu asemenea proprietăţi sunt denumite metamere (condiţionat identice\ iar fenomenul
care stă la bazâ metamerie (fig. 17.13.).
Doar dacă douâ culori ale corpurilor au aceeaşi compoziţie spectrală şi prin aceasta aceeaşi
capacitate de absorbţie, ele sunt identice indiferent de iluminare (culori necondiţionat identice).
Şi m stomatologie se întâlneşte acest fenomen, de exemplu la confecţionarea coroanelor şi
intermediarilor PPF mixte, nepermiţând imitarea unei culori existente. Drept urmare, orice reproducere a
culorii, când se lucrează cu alte materiale, este identică doar la o anumitâ iluminare. Schulze descrie acest
fenomen în 1975 ca pe un model coloristic:
„Dacă vrem sâ imităm un model străin, aceastâ
problemâ este practic aproape imposibilâ,
deoarece uictorul străin, m general, a lucrat cu
alte matenale. N01 putem obţine doar culon
condiţionat identice şi e imposibil să cerem ca
reproducerea să fie identică pentru mai mult de o
iluminare" (26). Noi ne străduim să reproducem
o culoare la lumina zilei, deşi şi aceasta este
Fig. 17.13. Curbele de reflectanţă a unei perechi condiţionată de momentul zilei, de anotimp
metamere. precum şi de vreme. Kuppers, m 1978, ajunge la
urmâtoarea concluzie: „Intr-un proces de
reproducere nu se poate reda culoarea originală deoarece e posibilă doar identitatea condiţionată. Din
nenumăratele situaţii de iluminare, putem ţine cont la reproducere doar de una singură" (41). De aceea
este imposibilă redarea culorii unui dinte din compozit sau ceramică în proporţie de 100% m toate
condiţiile de iluminare (vezi situaţiile când medicul ia culoarea la o sursâ de lumină din cabinet şi
tehnicianul la cea din laborator).

17.7. SISTEME DE ORDONARE A CULORILOR

în scopul de a sistematiza culorile şi valenţele de culori, de-a lungul timpului s-au creat
diferite sisteme de ordonare a culorilor. Exemple de pionieri in acest domeniu sunt Johann
Heinrich Lampert (1772, Piramida culorilor) şi Philipp Otto Runge (1810, Sfera culorilor), iar
pentm zilele noastre Wilhelm Ostwald (1963, Conurile duble) şi Manfred Richter (1950, Harta
de culori DIN).
Cel mai râspândit sistem mondial de ordonare a culorilor este cel creat de pictorul
american Albert Henry Munsell, în 1915. în cadrul acestui sistem de clasificare culorile sunt
redate prin mici pătrate în cele trei direcţii ale spaţiului, exprimându-se astfel dimensionalitatea
culorii.
Culorile la fel de deschise - totul se referâ la albul ideal - sunt situate orizontal în acelaşi
plan. în cadrul aceluiaşi plan, culorile sunt clasificate în funcţie ,de saturaţie (intensitate). Cu cât

966

saturaţia e mai mare, cu atât ele sunt mai îndepârtate de axă.

Culorile cu aceeaşi intensitate, situate în diferite planuri, se
găsesc pe un cerc. Rezultă astfel un corp rotund, aşa-numitul
corp colorat al lui Munsell (fig. 17.14). Fiecare culoare m
cadrul sistemului Munsell poate fi definită prin trei
parametrii:
1. ton sau nuanţă (Hue);
2. saturaţie sau intensitate (Chroma);
3. grad de strălucire sau luminozitate (Value).
Nuanţa este determinatâ de lungimea de undă
reflectatâ sau/şi transmisâ. în sistemul Munsell nuanţa are
10 gradaţii: galben, galben-roşu, roşu, roşu-purpuriu,
purpuriu, purpuriu-albastru, albastru, albastru-verde,
verde, verde-galben (fig.17.15.). Fiecare gradaţie la rândul
ei are mai multe gradaţii (ex. 1R, 2R, 10R), care la rândul lor
Fig. 17.14. Spaţiul de culori după Munsell.

se mai subîmpart (ex. 4.3 G, 8.1 GR). Nuanţele dinţilor naturali se situează cel mai frecvent între G şi
GR.
Saturaţia este datâ de concentraţia pigmentului. Dinţii naturali au saturaţia cuprinsă între
0,5 şi 4.
Luminozitatea este relativâ. Ea este o consecinţă a cantităţii de energie luminoasă reflectatâ sau
transmisă de obiect. Dinţii naturali au o luminozitate cuprinsă între 5,5 şi 8,5 fotoni (fîg.17.16.).
 Fig. 17.15. Aranjamentul nuanţei şi a saturaţiei în
sistemul Munsell: R (roşu), GR (galben-roşu), G Tig. 17.16. Aranjamentul saturaţiei şi al
(galben), VG (verde-galben), V (verde), AV (albastru- luminozităţii în sistemul Munsell.
verde), A (albastru), PA (purpuriu-albastru), P
(purpuriu), RP (roşu-purpiiriu).
 Prin măsurarea parametrilor de mai sus se poate indica exact o anumitâ nuantâ (fig. 17.17).
In 1978, CIE (Commision Intemationale de l'Eclairage) a măsurat după o metodă proprie culorile
din „Munsell Book of Colors" şi le-a reprezentat grafic într-o retea de coordonate (fig.17.18.).

967

Fig. 17.18. Reprezentarea

tridimensională a culorilor
dupâClE.
Fig. 17.17. Localizarea culorii treimii medii a 95 de incisivi în sistemul Munsell:
a. nuanţâ şi saturaţie; b. saturaţie şi luminozitate.
 Nuanţa şi saturaţia sunt reprezentate sub forma unui cerc, iar strălucirea, a treia coordonată,
corespunde cu axa verticală a spaţiului de culoare. La nivelul axei verticale (axa griurilor) sunt redate
toate valorile de gri, de la negru (jos) până la alb (sus).
Coordonatele sistemului CIE sunt L, a, b. L este proporţional cu luminozitatea şi conferâ
caracterul alb-negru (acromatic) al culorii.
Caracteristicile cromatice sunt redate de a* şi b* şi
ele pot fi convertite prin parametrii numerici în
nuanţa şi saturaţia culorii. a* corespunde spaţiului
roşu-purpuriu (+)/ albastru-verde (-) din spaţiul
cromatic Munsell, iar b* spaţiului galben-
purpuriu/albastm. Cele două coordo-nate
localizează culoarea într-un plan de o anumită
luminozitate (fig. 17.19.).
în sistemul Munsell, culoarea e definitâ de o
coordonată polară (nuanţa) şi de una carteziană sau
liniară (saturaţia), iar în sistemul CIELAB de douâ
coordonate carteziene. Spre deosebire de sistemul
Munsell, coordonatele CIELAB definesc spaţiul
cromatic m trepte aproximativ uniforme pentru
percepţia umană a culorilor, ceea ce înseamnă că
distanţe egale în spaţiul cromatic CIELAB (AE)
reprezintâ gradaţii de culoare percepute egal, ceea
ce face mai uşoară interpretarea culorilor.

Fig. 17.19. Spaţiul de culoare La*b*. A şi B sunt

doua culori care pot fi definite prin cele trei
coordonate, iar AE reprezintâ
diferenţa de culoare.

968
17.8. PRINCIPII DE BAZĂ PENTRU DETERMINAREA
CULORII ÎN PROTETICA FIXĂ

Din cele relatate până acum rezultă că în elaborarea restaurărilor protetice o redare exactă a
culorii dinţilor pierduţi nu este posibilâ. Pentm a ajunge totuşi la o situaţie optimă
urmaţi următoarele sfaturi:
1. suprafaţa dinţilor naturali trebuie să fie curăţată m ziua determinării culorii şi în ziua probei,
respectiv a fixării. De aceea este indicatâ o igienizare prealabilă a dinţilor;
2. determinarea culorii nu trebuie să se facă dupâ un tratament dentar prelungit, deoarece
suprafeţele dentare care nu sunt umezite de salivă sau apă se usucă. Astfel opacitatea dinţilor creşte;
3. prin umezirea dinţilor naturali şi a dintelui din cheia de culori se poate realiza o egalizare a
stmcturii de surprafaţâ (a texturii);
4. determinarea culorii trebuie să se facă la lumină naturală şi comparativ şi la lumină artificialâ
(incandescentă şi fluorescentă). Dacă e posibil se preferă lumina zilei. Cele mai favorabile sunt zilele
luminoase (ideal este un cer uşor înnorat, între orele 10-11 şi 14-15). Soarele putemic de amiază trebuie
evitat la alegerea culorii;
5. deoarece culoarea mediului înconjurâtor (şi aici menţionăm m special roşul buzelor)
influenţează culoarea dinţilor, determinarea trebuie să se facă cu buzele retractate şi relaxate. Este sigur că
nuanţa rujului şi a îmbrăcâmmtei pot influenţa culoarea dinţilor. De aceea este indicat ca la determinarea
culorii sâ nu se foloseasca mjul, fardurile şi îmbăcămintea colorată. Mediul înconjurător trebuie să fie
neutru dm punct de vedere cromatic;
6. durata de privire trebuie să fie scurtă (maxim 5 secunde) pentru a preveni schimbarea
perceperii ochiului;
7. dintele din cheie trebuie ţinut m aceeaşi poziţie cu dintele natural;
8. atunci când determinarea culorii se face cu greutate, se utilizeazâ mostre confecţionate,
modificate. Modificârile, respectiv combinaţiile se realizează astfel:
a) dintelui artificial confecţionat i se şlefuieşte coletul;
b) dintele artificial confecţionat are suprafaţa orală acoperită cu un strat opac de lac de argint;
9. cavitatea bucală a pacientului să fie la înălţimea ochilor practicianului;
10. determinarea culorii se face la începutul şedinţei pentru ca ochii medicului să fie odihniţi;
11. între determinări ochii se relaxează prin privirea unui obiect albastru;
12. prin îngustarea fantei palpebrale cantitatea de lumină ce ajunge la celulelecu conuri scade şi
permite celulelor cu bastonaşe (localizate la periferie) să discrimineze strălucirea îîulorilor;
13. mostrele se schimbă repede;
14. caninul, având cea mai mare saturaţie a nuanţei dominante corespunzâtoare dmţiloS naturali,
va fî utilizat ca element de referinţâ în alegerea culorii;
15. pentru ca restaurarea protetică să aibă un aspect cât mai natural, va trebui să ţineţi cont de
variaţia culorilor pe arcadă, după cum urmează: incisivii superiori au aceeaşi saturaţie cu premolarii,
incisivii inferiori au un grad mai mic de saturaţie decât incisivii superiori, iar caninii cu două grade mai
mult decât incisivii superiori;
969

16. dacă întâmpinaţi greutăţi în alegerea culorii, alegeţi întotdeauna culoarea cu saturaţia mai
scăzută şi strălucirea mai crescută, deoarece saturaţia crescută şi strălucirea scazută dau opacitate
restaurării.
Este bine sâ ţinem cont de factorii enumeraţi, deoarece culoarea coletului, luciul de suprafaţă,
structura şi transluciditatea dintelui din cheia de culori au o influenţâ hotârâtoare asupra culorii
reconstituirii. .
- Borenstein (12) atrage atenţia asupra altui aspect: sub influenţa luminii ultraviolete dinţii naturali
au o culoare alb-albăstruie. Acest efect de fluorescenţă ar trebui să fie prezent şi la dinţii artificiali. 0
egalizare greşită (fluorescenţâ prea slabă sau prea putemică) devine evidentă m încăperi cu radiaţii
ultraviolete (de exemplu m discoteci). Dacă atât dinţii naturali, cât şi cei artifîciali invecinaţi prezintâ
aceeaşi reacţie la lumina ultravioletâ, atunci şi nedoritul fenomen al metameriei devine mai puţin
evident la lumina zilei.
între timp au apărut dinţi din polimeri şi ceramicâ pentru coroane de înveliş sau pentru placajele
coroanelor şi PPF , care nu conţin componente radioactive, utilizate m trecut pentru obţinerea
fluorescenţei şi care dau rezultate foarte bune.

17.9. CHEI DE CULORI

 Metoda vizuală de determinare a culorii cu ajutorul cheilor de culori a rămas chiar şi în
prezent cea mai raspânditâ în practică.
Un sistem ideal de chei de culori trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. să redea paleta de culori a dinţilor naturali;
2. dinţii artifîciali din cheie să fie ordonaţi în gmpe pe tonuri de culori (Hue);
3. dinţii artificiali din cheie să fie confecţionaţi din acelaşi material ca şi materialul de
placare (polimer, material compozit sau ceramică);
4. materialele de placare să fie disponibile şi sub formă de ic;
5. mostra culorii complete sub formă de lamă de cuţit trebuie să fie comparabilă cu
placarea restaurării;
6. în cadrul gmpei de tonuri de culori intensitatea foiţelor trebuie să se modifice treptat;
7. dacă culoarea aleasă este între două probe de culoare, trebuie să fie posibilă obţinerea
ei prin amestecarea de părţi egale din cele două culori;
8. cheia de culori ar trebui sâ fie diferită pentru diferitele structuri de suprafaţă.
Producătorii de materiale de placare şi dinţi artificali utilizează diferite sisteme de chei de
culori. De aceea la alegerea culorii trebuie folosit sistemul de chei de culori al firmei a cărui
produs îl vom utiliza.
Cheile de culori ale firmelor specializate sunt structurate pe grupe de tonuri de culori. In
cadrul unei grupe de tonuri de culori, mostrele au o intensitate a culorii diferită. Practicianul
trebuie să cunoascâ această ordonare.
Dacâ alegerea culorii nu o realizează tehnicianul, toate informaţiile trebuie transmise m
formă scrisă şi corect interpretate. în special la restaurările metalo-ceramice şi/sau integral

970

ceramice se poate ajunge la rezultate proaste prin egalizarea incorectă a culorilor. Pentru a evita aceste
potenţiale greşeli este bine ca alegerea culorii să se facă şi de către tehnicianul care confecţionează
lucrarea. Acesta devine astfel capabil să materializeze restaurarea conform celor vâzute şi nu a
celor dictate. Medicul poate fi de faţă şi este bine să consemneze în scris opţiunea. Aşadar ceea ce văd
patru ochi este mai mult decât văd doi. în fiecare echipă există „înţelegeri tâcute" care funcţionează şi
sunt verificate de-a lungul a mulţi ani. Procedeul este simplu, dar are câteva dezavantaje:
- s-a demonstrat faptul că cheile de culori nu acoperă toată gama cromatică a dinţilor naturali;
- există diferenţe de culori între cheile aceleiaşi firme;
- dinţii artificiali din chei nu sunt confecţionaţi respectând tehnologia de laborator sau cabinet
(lucru necunoscut sau neglijat de către mulţi practicieni);
- subiectivismul - perceperea senzaţiei luminoase diferâ de la individ la individ, de la o zi la alta şi
de la o sursă luminoasă la alta.
Bergen (44) a demonstrat că diferenţierea, perceperea şi descrierea culorilor poate fi îmbunătăţită
prin antrenament.
Exemplificăm în continuare câteva dintre cheile de culori mai cunoscute ale firmelor VITA şi
IVOCLAR.
Cheia de culori de la VITA a apărut pe piaţă în 1956, când s-au confecţionat primele coroane
Jacket din ceramică. în cadrul ei există 4 grupe de culori, fiecare având 3-5 grade de densitate (include
luminozitatea şi intensitatea). Grupele de culori sunt următoarele:
 A maroniu-roşcat (A1-A2-A3-A3,5-A4);
B galben-roşcat (B 1-B2-B3-B4);
Cgri(Cl-C2-C3-C4);
D gri-roşcat (D2-D3-D4).
Avantajele acestei chei de culori sunt următoarele:
- dinţii din cheie prezintă formă asemănătoare cu cea a dinţilor naturali,
- spaţiul de culoare coincide cu cel al dinţilor naturali,
- utilizare facilă. Există însă şi dezavantaje:
- prin simplificare, domenii întregi de nuanţe pot fi omise;
- repartiţie inegală (gmpele C şi D apar mai frecvent);
- densitatea nu acoperă tot spectrul dinţilor naturali.
Actualmente, cheia de culori VITAPAN classical este recomandată pentru dinţii polimerici, iar
VITA Lumin-Vacuum pentru cei din ceramică.
Sistemul de culori VITAPAN 3D-MASTER este un sistem mai nou de determinare a culorii
dinţilor conceput după un principiu sistematic de ordonare metrică a culorilor. El ţine cont de cele trei
dimensiuni ale culorilor (3D): lummozitate, intensitate şi nuanţă. Spectml acoperă culorile cele mai
frecvente ale dinţilor naturali. Cota de incidenţă este de aproximativ 96%. 0 acoperire de 100% ar creşte
sortimentele de culori încât ar face întregul sistem nerentabil.
VITAPAN 3D-MASTER împarte spaţiul de culori m 5 trepte de luminozitate, 3 trepte de
intensitate pentm nuanţa medie (M) şi 2 trepte de intensitate pentm nuanţele gălbui (L) şi roşietice (R).
Pentru toate caracteristicile frecvenţa este maximă m zona mijlocie a spaţiului de culoare. Spre exemplu
luminozitate 3 prezintă 50%, iar 2 şi 4, 46% din dinţii studiaţi.
Acest nou sistem prezintă o serie de caracteristici:
- simplu, sigur şi corect;
- sistematizat;
- se bazează pe un principiu metric de ordonare a culorilor;

971

- alegerea este simplâ;

- reproducerea este sigură;
- determinarea se face rapid.
în general într-un spaţiu restrâns culorile sunt greu de diferenţiat. La acest sistem distanţele sunt
astfel alese încât să poată fi bine diferenţiate. Sistemul VITAPAN 3D-MASTER este singurul la ora
actuală elaborat dupâ un principiu sistematic de ordonare metrică. El acoperă spectrul metric,
sistematic, uniform şi complet.
Cheia de culori a firmei IVOCLAR, CHROMASCOP, prezintâ 5 grupe de culori (alb, maro
deschis, roşcat, gri, maro închis), fiecare având 4 trepte
de intensitate.
Avantajele acestei chei sunt următoarele:
- corpul cheii se poate dezinfecta;
- dintele din cheie se poate steriliza;
- este ergonomic.
Desigur că pe piaţă există un număr
considerabil mai mare-de materiale şi chei de culori. In
Europa şi în ţara noastrâ, mai cunoscute şi utilizate sunt
cele menţionate mai sus.
Fiecare cheie de culori are o zonă opacă, o
culoare de colet, de corp şi una incizală (fîg. 17.20.).
Selecţia culorii constă în alegerea dintelui din cheie,
care pare cel mai natural.
Atunci când utilizâm SIC comunicarea culorii dentinei preparate laboratomlui este de un
real folos. Pentru aceasta se utilizează chei de culori pentru dentină.
Majoritatea cheilor de culori comerciale nu acoperă toatâ gama de culori întâlnită la dinţii
naturali şi treptele cheii nu ating limita percepţiei vizuale. Utilizarea mai multor chei de culori este o cale
de a extinde gama lor.

Fig. i7.2o.Dinte d eceramicâ din cheia de cuiori.

17.10. INFLUENŢE SPECIFICE ASUPRA DETERMINARII ŞI

COMPARĂRII CULORII

în protetica fixă, determinarea culorii reprezintă procedeul care se desfaşoară pe pacient şi

care permite evidenţierea culorii dinţilor restanţi cu ajutorul unei chei de culori. Astfel devine
posibil ca materialul sau materialul de placaj să corespundâ tonului de culoare a dinţilor naturali.

972

Prin termenul de comparare a culorilor înţelegem procedeul de a utiliza astfel materialele de

restaurare şi/sau placare, încât să atingem un ton de culoare şi o transluciditate care să corespundă culorii
dinţilor restanţi.
Prin prelucrarea şi stratificarea corectă a materialelor de placat tehnicianul încearcă să egalizeze
dinţii restanţi ca formă, culoare, transluciditate şi structură de suprafaţă. Determinarea şi egalarea culorii
sunt influenţate de mai mulţi factori:
1. structura dinţilor naturali diferă de materialul cheii de culori. Dinţii naturali şi artificiali absorb
şi reflectă diferit spectml sursei de lumină. Această diferenţă determinâ imposibilitatea egalizârii culorii
pentru orice iluminare, adică a evitării fenomenului de metamerie;
2. gradul de absorbţie şi reflexie spectrală diferă între cheile de ceramică, polimeri şi materiale
compozite;
3. mostre diferite ale aceleiaşi firme, deşi au acelaşi număr, se deosebesc prin comportamentul la
absorbţie şi reflexie; .
4. dacă controlul de calitate al firmei lasă de dorit, pot apare diferenţe în cadrul produselor
aceleiaşi firme;
5. orice restaurare metalo-ceramică necesitâ un material opac pentm acoperirea metalului. La
câteva produse ceramice acest material nu este în concordanţă cu tonul, intensitatea şi luminozitatea
dentinei;
6. redarea culorii este în relaţie directă cu grosimea stratului, respectiv cu oferta de spaţiu pentru
ceramica de placare. La o construcţie metalo-ceramică oferta de spaţiu pentru masa ceramică nu este
egală cu grosimea unei chei de culori convenţionale, care e de trei sau patru ori mai mare.
In cadrul acestei etape, de determinare a culorii cu ajutorul cheii de culori, cel mai important
lucru este sistematizarea. Vom exemplifica procedeul prin
alegerea culorii cu ajutorul sistemului VITAPAN 3D-
MASTER (fig. 17.21.).
 - primul pas constă m alegerea gradului de luminozitate;
- pasul al doilea'. în cadrul nuanţei se alege intensitatea;
- pasul al treilea constă m recunoaşterea unei devieri de la nuanţa medie înspre roşu sau galben.
In acest caz se redeterminâ intensitatea.
Toate datele obţinute se trec în fişă. De asemenea se trec şi caracteristicile individuale ale dinţilor
naturali care au fost înregistrate.
In cazuri foarte grele se poate realiza o fotografîe a dintelui 2,5 din cheia de culori alături de
Fig. 17.21. Schema de comunicare
între cabinet şi laborator.

dintele natural. Aceasta poate evidenţia indubitabil relaţia dintre cele două obiecte. Determinarea culorii
se pare că nu reuşeşte cu ajutoml fotografiei, datorită redării slabe a culorii şi a calităţii diferite a filmelor.
Aceleaşi dezavantaje le prezintă şi utilizarea diapozitivelor m determinarea culorii (metoda fiind verificată
mai mulţi ani în Disciplina de Propedeutică şi Materiale Dentare).
Dacă culoarea aleasă se situează între douâ modele ea se poate realiza prin mârirea saturaţiei
masei ceramice sau printr-o colorare de suprafaţă. în aceste cazuri se alege culoarea cu

973

intensitatea mai slabâ. Prin colorarea de suprafaţă intensitatea culorii nu poate fi diminuată, ci doar mârită.
Soluţia cea mai bună din punct de vedere estetic este totuşi evitarea machierii de suprafaţâ a placajului
ceramic. Prin înglobarea culorilor se obţine un efect mult mai profund, mai natural. Pentru a stabili
caracteristicile individuale şi a le reda în masele ceramice se confecţionează chei de culori speciale pentru
mase intensive. Un exemplu este sistemul Creativ-Color al fîrmei Ducera, Rosbach. Culorile sunt
împărtite în patru grupe, care nu se deosebesc doar in privinţa culorii, ci şi a translucidităţii.
Sarcina tehnicianului de a reda culoarea dinţilor naturali la nivelul restaurărilor nu este tocmai
uşoară. Deficienţele pot apare atât în faza de determinare a culorii, dar şi în cadrul comunicării dintre
medic şi tehnician. Sistemul COLOR-PALETTE al firmei IVOCLAR simplifică complexitatea
determinării şi transmiterii culorii. Informatia individuală urmează paşi logici fiind transmisă schematic
pe o fişă.
Avantajele acestui procedeu sunt următoarele:
- uşurează medicului determinarea culorii;
- simplifîcă comunicarea între el şi tehnician;
- contribuie la realizarea unei estetici superioare.
Dupâ cum am mai amintit, cheia de culori CHROMASCOP are 20 de dinţi. Mai nou, pe lângă
indicativul fîrmei, mai apare şi indicativul corespunzător de la cheia de culori a firmei VITA. Aceasta
creeazâ m viitor premize pentru lucml cu o singură cheie de culori. Pentm determinarea individualizată a
culorii mai sunt ataşate 10 plăcuţe de culoare. Este vorba de 4 mase ceramice transparente şi 6 mase
ceramice intensive pentru dentină. Sistemul mai conţine opt desene cu forme diferite ale dinţilor şi şapte
creioane colorate. Ele se utilizează pentru individualizarea diferitelor zone. Pe dosul fişelor se mai pot
transmite informaţii suplimentare m formă scrisă.
Etapele care trebuiesc urmate sunt urmâtoarele:
 - stabilirea culorii primare a dintelui cu cheia CHROMASCOP;
- stabilirea culorii la colet, utilizând şi plăcuţele
pentru culori intensive ale dentmei;
- stabilirea transparenţei zonei incizale cu ajutorul
plăcuţelor pentru mase transparente;
- evidenţierea unor particularităţi,
folosindu-ne de plăcuţele pentru mase
intensive.
Harta de distribuţie a culorilor este un mod
practic pentru selecţia exactă a culorilor şi pentru
evidenţierea distribuţiei lor. Pentru realizarea ei
dintele este divizat în trei regiuni:
cervicală, medie şi incizală. Graniţele dinte tentele de
culoare se marchează sub forma unei diagrame. Se pot
evidenţia şi caracteristici individuale ca linii de fractură,
hipocalcifieri, coloraţii proximale, care sunt comunicate
tehnicianului (fig. 17.22.).

Fig. 17.22. Harta de distribuţie a culorilor.

974

17.11. SISTEME N01 DE DETERMINARE COMPUTERIZATĂ A

CULORII

Ochiul uman nu corespunde integral determinării obiective a culorilor. Utilizarea cheii de culori
nu satisface m totalitate. Astfel reproducerea culorii dinţilor naturali este oarecum hazardată. Apariţia
sistemelor computerizate ca urmare a evoluţiei tehnicii a permis reproducerea culorii asistată de
calculator.'
ADA a ajuns la concluzia că utilizarea cheii de culori ca mijloc de comunicare este neadecvată,
remarcând următoarele:
1. cheile de culori existente la ora actuală nu corespund culorilor naturale ale dinţilor;
2. cheile de culori nu corespund m totalitate materialului de restaurare;
3. sunt necesare măsurâri spectrofotometrice ale dinţilor naturali pentru a obţine un anumit
standard;
4. trebuie să ţinem cont de opalescenţă şi fluorescenţă.
Opalescenţa este un efect optic care apare prin refracţia luminii la nişte particule foarte fine
dispersate omogen într-un sistem. Dacă mărimea particulelor este mai mică de 0,01 p-m dispersia apare
clară, deoarece nu se produce refracţie. Dacă particulele sunt mai mari de 0,7 p,m prin refracţie se produce
o tulburare.
Termenul de opalescenţă provine de la piatra opal, care rezultă din Si02 şi conţine până la 21%
apă. La opal dimensiunea particulelor de apă este m domeniul luminii albastre (0,4-0,5 p,m), deci lumina
albastrâ este reflectată, iar cea roşie este transmisă.
Fluorescenţa este senzaţia luminoasâ care apare după lO^-lO'6 secunde de la excitaţia luminoasă
UV, cu o lungime de undă mai mare. De aceea ceramicile dentare trebuie să conţină mijloace
fluorescente. Trebuie să ţinem cont câ şi lumina naturală a zilei are componente UV.
In ultimii ani s-a acordat mai multă atenţie fluorescenţei şi s-a dezvoltat chiar şi o ceramicâ
opalescentâ, respectiv sistemul Value Conversion,graţie cercetărilor lui Yamamoto şi Shofu.
Structura materialelor de restaurare trebuie în continuare îmbunătăţită, dar avem nevoie de
cunoştinţe mai aprofundate despre culorile dinţilor naturali. Acestea se studiază cu ajutorul unor
instmmente electronice.
Spectrofotometrul este un aparat de măsură care măsoarâ cantitatea şi calitatea luminii reflectate
de un obiect şi o identifică într-un spaţiu de culoare. La măsurare se ţine cont şi de componenta UV şi de
gradul de transmisie al luminii.
Colorimetrul ne dă direct coordonatele de culoare, fară manipulare matematică. El prezintâ fîltre
de culoare care simulează răspunsul receptorilor de culoare de la nivelul ochiului.
Clasificarea instrumentelor de măsurare a culorilor se poate face astfel:
1. după metoda de măsurare;
2. după relaţia spaţială între obiect şi instrument. 1.1. Metoda tristimulârii
Aparatele de mâsură conţin trei senzori a căror sensibilitate izocromatică este corespunzătoare
celei a ochiului umaa. Aparatele, se numesc m general colorimetre. în ultimul

975

tîmp, datorită evoluţiei tehnologice, acestea se caracterizeazâ prin transport şi manipulare uşoară, precum
şi prin economie de timp şi preţ relativ mic.
1.2. Metoda spectrală
Lumina reflectată sau transmisă de corpul de măsurat fiind împârţitâ în lungimi de undâ la
distanţe de 10-20nm. Cu un senzor se măsoară remisia şi transmisia. Cu ajutorul unui computer datele
sunt transformate în valori X, Y şi Z. Aparatele care funcţionează pe baza acestei metode au capacitatea
de a controla înt-o oarecare măsură metameria, deoarece pot măsura distribuţia spectrală relativă.
Problema constă m faptul că necesită aparatură masivă şi foarte costisitoare.
2.1.Metodafără contact
Obiectul este iluminat de la o sursă exterioară şi măsoară lumina reflectată. Distanţa dintre
aparatul de măsură şi obiect, precum şi condiţiile mediului înconjurător pot influenţa negativ
determinarea. Rezultatele obţinute coincid m mare parte cu cele determinate prin metoda vizuală.
2.2.Metoda cu contact
In general sursa luminoasă este inclusă m instmmentul de măsurâ, care vine în contact cu obiectul
de măsurat. Avantajul constâ în faptul câ totalitatea condiţiilor de iluminare nu mai prezintă importanţâ.
Aceste aparate sunt de dimensiuni reduse, deci ar fi ideale pentru practicâ. Dezavantajul constă m faptul
că suprafeţele denivelate pot să modifice rezultatele şi să conducâ la greşeli de măsurare.
Comunicarea rezultatelor determinării culorii cu aparatele CHROMASCAN şi COLOR TUTOR
se face în cifre şi litere.
Sistemul CAS-ID prezintă avantajul că ne dă ca rezultat caracteristica opticâ (coeficient de
absorbţie şi reflexie) şi ne indicâ ce fel de ceramică sâ utilizăm, proporţiile de amestec şi unde să o
poziţionăm. Dezavantajul constâ m faptul că pacientul trebuie foarte mult analizat, iar aparatura e prea
costisitoare şi complicată pentru un cabinet stomatologic.
In cele ce urmează descriem instmmentul de măsură M-1863d (fig. 17.23.), destinat special
pentru determinarea culorii dinţilor. El a fost realizat de câtre Makoto Yamamoto m colaborare cu
firmele Minolta şi Shofu. Primul aparat a apărut în 1993 şi a fost testat m diverse universităţi. De atunci
bineînţeles că i s-au facut o serie de îmbunâtăţiri. Determinarea culorii prin această metodâ de măsurare
eliminâ factorii subiectivi, cum sunt iluminarea, mediul înconjurător şi se caracterizeazâ printr-o mare
capacitate de reproducere. Deoarece rezultatul determinării este redat într-o formâ numerică, reproducerea
parametrilor culorii nu este uşoară. De aceea s-a determinat un spaţiu de culoare al dinţilor, cu ajutoml
căruia rezultatele determinărilor sunt redate identic cu descrierile vizuale.
Principiul de funcţionare este urmâtorul: Sursa de luminâ
este o lampâ de xenon, care emite o luminâ apropiatâ de
standardul D65. Lumina este condusă prin tuburi de fibre de
sticlă şi are un cap ce vine în contact cu corpul de măsurat.
L umina reflectată este preluată de un cap poziţionat vertical şi
transmisă prin fibre de sticlă la celulele fotosensibile din
siliciu, unde are loc măsurarea. Rezultatul este transmis unui
minicomputer, care are un program de determinare a culorii
Fig. 17.23. sistemul optic al aparatuiui .
M-i863d. Pe principiul spaţiului de culoare s-a dezvoltat
sistemul ShadeEye-EX împreunâ cu ceramica Vintage-Hallo.
Astfel a apărut o nouâ modalitate de determinare şi reproducere a culorilor naturale ale dinţilor. Acest
sistem funcţionează m Japonia de un an şi problema iniţială a fost aceea legată de

976

stocarea datelor. Drept urmare a apărut programul ShadeEye File. Astfel toate informaţiile care anterior
erau transmise în formâ scrisă şi verbalâ sunt redate vizual cu ajutoml programului de calculator.
Modalitatea de utilizare este simplă, dar aparatura costisitoare, iar sistemul a rămas deocamdată la faza de
utilizare doar în cercetare.
Se ştie că compoziţia optică a unui dinte natural diferă de cea a unei CMMC. Realizatorii
aparatului M1863d s-au preocupat sâ diminueze cât mai mult posibil diferenţele ce se datorează acestui
fapt şi care apar şi la determinarea vizuală (fig. 17.24.).
 Fig. 17.24. a) Comportamentul luminii la măsurarea culorii dintelui natural. Lumina este difuzată în interiorul
dintelui. 0 parte este reflectată şi măsurată, iar o parte este transmisă; b) Comportamentul luminii la mâsurarea
culorii la o CMMC. Lumina este difuzatâ în ceramică, o parte este reflectată şi măsurată, iar razele care ajung la
opaquer sunt direct reflectate şi mâsurate.

17.12. PROBLEME DE CROMATICĂ IN CLINICA

PROTEZĂRILOR FIXE

Cerinţele pacienţilor m legătură cu estetica din sfera orală m general au devenit atât de mari, încât
astăzi e impoşibil să vorbim despre o terapie de restaurare protetică fară o componentă estetică (fig.
17.25.).
Cele mai mari probleme m protetica fixă actuală le ridică scheletul metalic al restaurărilor
metalo-ceramice (fig. 17.26.) şi metalo-polimerice.
De aceea m stomatologia viitomlui metalele trebiue să dispară. Desigur că până la materializarea
acestui deziderat va mai trece o perioadă lungă de timp.
Dintre toate restaurările protetice actuale sistemele integraî ceramice, datorită proprietăţilor
optice asemănătoare cu cele ale dinţilor naturali, dau cele mai bune rezultate. în cadrul lor intervin însă
alte probleme, legate de rezistenţă. Unii autori (24-26) afirmă că se poate obţine combinaţia optimâ între
rezistenţă şi estetică printr-o dimensionare corespunzătoare a miezului opac (cu proporţie scăzută de fază
sticloasă, având deci o rezistenţă crescută şi .0 transluciditate scâzută) şi masele ceramice de placaj (cu o
proporţie mai mare de fază sticloasă, deci cu o transluciditate mai mare şi o rezistenţă mai scăzută).
In cadrul reconstituirilor integral ceramice, o dezvoltare considerabilă au luat şi sistemele

971
 Fig. 17.25. Secţiune printr-un dinte natural. Fig. 17.26. Secţiune printr-o coroanâ metalo-ceramică. '
Reflexia şi transmisia luminii. Reflexia şi transmisia luminii.
de frezare computerizată CAD/CAM/CIM. Unele dintre ele au intrat deja m practica de rutină, m
timp ce altele se află doar în faza de cercetare. Ele prezintă totuşi un dezavantaj estetic semnifîcativ şi
anume acela că stratifîcarea culorilor m blocurile de ceramică este momentan imposibilă, ceea ce
nu poate oferi un caracter de individualizare cromatică a restaurârilor protetice. Depunerea şi sinterizarea
ceramicii în straturi, pe un suport (infrastructură metalică, model refractar, nucleu ceramic), este tehnica
care permite cel mai bun control asupra morfologiei şi aspectului estetic final al restaurării, fiind m
prezent larg utilizată m tehnologia protezelor dentare.

17.13. PERSPECTIVE

Fenomenele fîzice, precum şi celelalte aspecte abordate pe scurt în acest capitol, factorii specifîci
materiali, complexitatea problemelor legate de determinarea şi alegerea culorii, în special diferenţele
determinate de metamerie, se pare că nu vor putea fi evitate total nici m viitor, cu toate perfecţionările din
domeniul tehnologiei materialelor dentare. Ţinând cont de o serie recomandări enunţate ele se pot situa
însă m limite tolerabile.
Prin controale de calitate îmbunătăţite (de exemplu măsurători spectrofotometrice) o parte din
problemele specifice materialelor „fizionomice" pot fi totuşi rezolvate.
Problema cromaticii în protetica fîxă este una foarte importantă. Ea nu trebuie subestimată
şi nici tratată cu superfîcialitate, deoarece poate sta la baza multor eşecuri, care de obicei
generează pierderi materiale.

978

17.14. Bibliografie

Braunwarth J. - Digitale Bildkommunikation und ihre Mogkichkeiten in der Zahntechnik, dental labor, feb.
1998,p.205-210.
Bratu D. - Coroana mîxtă, ediţia a 2-a, Editura Helicon, Timişoara, 1998.
Bratu D. - Materiale dentare în cabinetul de stomatologie, ediţia a 2-a, Editura Helicon, Timişoara, 1998.
Bratu D., Fabricky M. - Sisteme integral ceramice, Editura Helicon, Timişoara, 1998.
Brătescu G.G. - Optica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. Brix 0. - Das Einmaleins der
Metallzeramik, Teil 1, dental labor, sept. 1998, p. 1367-1374.
Brix 0. - Das Einmalems der Metallzeramik, Teil 2, dental labor, oct. 1998, p. 1571-1580.
Desprez R. - Ceramo-metal, retrouver la vitalite de la dent naturelle, Prothese dentaire, nr.l 14, aprilie
1996,p.5-12.
Egger B. - Der Status quo der Ăsthetik, Quintessenz Zahntech. 23, 2, 1997, p. 191-204.
Egger B. - Lichthârtendes Komposit wd Keramik - Moglichkeiten der Farbangleichung, Quintessenz
 Zahntech. 20, 7, 1994, p.807-821.
Egger B. — Shofu Shade-Eye: der Sinn computergestittzter Farbreproduktions-Systheme — ein einjâhriger
Erfahrungsbericht, Quintessenz Zahntech. 25, 4, 1999, p.409-416.
Ernst M. - It's MAGIC - Eine neue Glaskeramik trumpft auf, Quintessenz Zahntech. 23, 7, 1997, p.901-908."'*'
Fiechter P.A. — Die naturkonforme Reproduktion lichtoptischer Phânomene, dental labor, apr. 1999, p.579-
Frăsdorf E. — Reicht eine antquierte Schichttechnik aus? Kriterien der naturlichen Farbgestaltung, dental
labor, 37, apr. 1989, p.581-590.
Freitag J. - Funktionalâsthetik und Farbperfektion Omega 900 in Master 3t)-Farben, Magazin fur
innovative Zahntechnik, 2, 1998, p. 13-16.
Gnan C. - Farblehre 3, Quintessenz Zahntech. 23, 1, 1997, p. 101-108.
Guyton A.C. - Fiziologie, ediţia a 5-a, Editura Medicală AMALTEA, Bucureşti, 1997.
Haase E. - Die Zahnfarbbestimmung \vird revolutioniert, Quintessenz Zahntech. 24, 8, 1998, p.779-788.
Hegenbarth E.A. - Systematik der mdividuellen keramischen Farbgestaltung, Qintessenz Verlags-GMBH,
Berlin, 1988.
Hegenbarth E.A. - Farbauswahl und Farbkommunikation im Procera-AllCeram-System, Quintessenz
Zahntech., 25, ian. 1999, p. 53-70.
Hohmann A., Hilscher W. - Universalien der WerkstojJkunde. Werkstoffe, Hilfswevkstoffe und
Verarbeitungstechniken, Qintessenz Verlags-GMBH, Berlin, 1987.
HupfaufL. - Festsitzender Zahnersatz, Urban&Schwarzenberg, Berlin, 1987.
Kappert H.F. - Fortschritte der zahnârztlichen Prothetik und Werkstoffkunde, Bd4 Karl Hansen Verlag,
Munchen, Wien, 1989.
Kappert H.F., Knode H. -In-Ceram aufdem Pr\\fstand, Quintessenz Zahntech., 16, 1990, p.980-1002.
Kappert H.F., Knode H., Manzotti L. - Metallfreie Brucken aufden Seitenzahnbereich, dental labor 38, 1990,
p.177-183.
Kappert H.F. - Dental Materials: New Ceramic Systems, Academy ofDental Materials, 1996.
Kuhn T. - Phânomene des Lichts m der Metallkeramik, dental labor, dec. 1998, p. 1943-1957. Lehmann K.M.,
Hellwig E. - Einfuhrung m die restaurative Zahnheilkunde, Urban&Schwarzenberg, Berlin,1993.
Loir P.C. — Une methode simple pour reussir en macrophotografie dentaire, Prothese dentaire, nr. 118/119,
august/septembrie 1996, p. 7-11.
Loir C. - Le Shade Eye-Ex, Prothese dentaire, nr. 155, septembrie 1999, p. 27-31.
Louis C.-Le digital Shade Guide, Prothese dentaire, nr.155, septembrie 1999, p. 23-27. Lux P.O.,
Richelme J., Vermeuleu P. - Le 3 dimensions de la teinte, Prothese dentaire, nr.151, mai 1999, p.39-45.
Miedke E.D. - Live-Ubertragung zwischen Praxis undLabor, Dental Magazin, nr.l, martie 1998, p.52-55.
Millwood D. - Erfahrungen mit dem Procera-AllCeram-System, dental labor, oct. 1998, p. 1601-1607.

979

35. Miyoshi Y., Nenba Y. - Farbanalyse und Reproduktion mit einem computergesteuerten
Farbmessgerât und einem darauf abgestimmten, innovativen Keramiksysthem, , Quintessenz Zahntech.
24, 10, 1998, p.1007-1024.
36. Miyoshi Y., Sasaki J. - Klimsche Arrwendung der compntergesteuerten Farbbestimmung imd
digitala Dokumentation der Schichtsysteme, Quintessenz Zahntech. 25, 3, 1999, p.277-287.
37. Muterthies K. - Incisives ceramo-metalliques, Editions CdP, Paris, 1991.
38. Preston J.D. - Der gegenwertige Entwicklungsstand der Farbbestimmung und Farbanpassung,
Quintessenz Zahntech. 11, 8, 1985, p.863-873.
39. Preston J.D. - Der gegenwertige Entwicklungsstand der Farbbestimmung und Farbanpassung,
Quintessenz Zahntech. 11, 9, 1985, p.957-965.
40. Plagnol G., Criston M. - Ce qu'ils pensent du numerique, Prothese dentaire, nr.155,
septembrie 1999, p. 31-33.
41. Promsy G. - Influence de l'environnement lors de laprise de teinte, Prothese dentaire, nr.138,
aprilie 1998, p. 13-20.
42. Rinn L.A. - Die Wechselwirkung z\vischen horizontalen und vertikalen Farbstrukturen,
Quintessenz Zahntech. 24, 11, 1998, p.l 128-1141.
 43. Rosenstiel S., Land M.F., Fujimoto J. - Contemporary Fixed Prosthodontics, Mosby, 2001.
44. Satocchi L., Donati C. - Funktionalitât und Ăsthetik - die Ziele bei festsitzendem Zahnersatz,
dental labor, martie 1999, p.369-389.
45. Strub J.R., TUrp J.C., Witkowsky S., Hurzeler M.B., Kern M. - Curriculum Prothetik. Band II,
Quintessenz Verlags-GmbH, Berlin, 1994.
46. Tonati B., Bichachs N. - Aesthetic.Essential and Ethical, PPAD, vol. 11, nr.6, august 1999,
p.664-669.
47. Vollmann M. - Vitapan 3D-Master - Theorie undPraxis, dental labor, apr. 1998, p.1247-
1254.
48. Yamamoto M. - Das Value Conversion System — ein neues Verfahren znr Modifizierung der
Keramikfarben unter besonderer Berucksichtigung der Farbhelligkeit (I), Quintessenz Zahntech. 17, 8,
1991, p.929-962.
49. Yamamoto M. - Das Value Conversion System - ein neues Verfahren zur Modifizierung der
Keramikfarben unter besonderer Berucksichtigung der Farbhelligkeit (11), Quintessenz Zahntech. 17, 9,
1991, p.1067-1087.
50. Yamamoto M. - Die Vorstellung eines neuen Systems fur die computergesteuerte
Farbbestimmung (C.C.S.-System) und innovativer Keramikwerkstoffe (IV), Quintessenz Zahntech. 23,
12, 1997, p. 1455-1487.
51. Yamamoto M. - Die Vorstellung eines neuen Systems fur die computergesteuerte
Farbbestimmung (C.C.S.-System) und innovativer Keramikwerkstoffe (III), Quintessenz Zahntech. 23,
10, 1997, p.1239-1265.
52. Yamamoto M. - Die Vorstellung eines neuen Systems fur die computergesteuerte
Farbbestimmung (C.CS.-System) und innovativer Keramikwerkstoffe (II), Quintessenz Zahntech. 23, 8,
1997, p. 1006-1034.
53. Yamamoto M. - Die Vorstellung eines neuen Systems fur die computergesteuerte
Farbbestimmung (C.C.S.-System) und innovativer Keramikwerkstoffe, Quintessenz Zahntech. 23, 4,
1997, p.487-511.
54. Yaman P., Quazi S.R., Dennison J.B., Razzoog M.E. - Efect ofadding opaque porcelain on
thefinal color of porcelain laminates, Journal ofProsthetic Dentistry, vol. 77, nr.2, februarie 1997, p.
136-140.
980