Sunteți pe pagina 1din 10

SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator este format din inimă şi vase prin care circulă sângele şi
limfa. Funcţional, prin rolul de transport pe care îl îndeplineşte, el contribuie,
alături de sistemul nervos, la realizarea unităţii funcţionale a întregului organism.
El cuprinde 2 componente: sistemul circulator sanguin şi sistemul limfatic.
Sistemul circulator sanguin este format din inimă – ca organ central - şi vase
de sânge (artere, capilare, vene). Din punct de vedere anatomo-funcţional, el
cuprinde: marea circulaţie prin care sângele oxigenat este transportat, prin artera
aortă, de la inimă la organe şi ţesuturi şi mica circulaţie prin care sângele
neoxigenat este transportat, prin artera pulmonară, de la inimă la plămâni unde se
oxigenează şi revine la inimă prin venele pulmonare.
Sistemul limfatic – reprezentând o cale derivată a sistemului circulator –
transportă limfa. Aceasta începe să se formeze din lichidul interstiţial şi este
transportată prin capilare limfatice, vase şi ganglioni limfatici, ajungând în 2
trunchiuri colectoare limfatice, prin care se varsă în sistemul venos al marii
circulaţii.

Inima
Inima este un organ cavitar, muscular, cu rol de a pompa sângele în sistemul
vascular. Din punct de vedere structural ea se aseamănă cu vasele de sânge, fiind
alcătuită, ca şi acestea, din 3 straturi concentrice. Dar prin marea dezvoltare a
stratului său mijlociu, miocardul, ea devine un muşchi cavitar, cu activitate ritmică
şi rol de pompă aspiratoare-respingătoare pentru circulaţia sanguină.
Inima este aşezată în cavitatea toracică, în mediastinul inferior înapoia şi
puţin în stânga sternului. Are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, înainte şi la
stânga, iar baza îndreptată în sus, dorsal şi la dreapta.
Inima este învelită la exterior de pericard format din 2 membrane:
pericardul fibros, aşezat la exterior, şi pericardul seros la interior. Acesta este
alcătuit din 2 foiţe: una viscerală care vine în contact cu miocardul şi alta parietală
care căptuşeşte pericardul fibros. Între foiţele pericardului seros se găseşte o
cavitate pericardică ce conţine lichid pericardic. Acesta favorizează alunecarea în
timpul activităţii inimii.
Capacitatea totală a inimii este, în medie, de 500-600cm 3, iar greutatea de
aproximativ 300g.
Morfologia externă a inimii.
Inima prezintă o bază, un vârf, o faţă anterioară convexă (sterno-costală) şi o
faţă posterioară plană (diafragmatică).
Faţa anterioară, sterno-costală vine în contact cu sternul, coastele şi
muşchii intercostali. Ea poartă şanţul transversal (coronar) care trece pe sub
nivelul atriilor şi şanţul longitudinal anterior (interventricular anterior) care
pleacă din vârful inimii şi se termină la originea arterei pulmonare.
Faţa diafragmatică (posterioară) priveşte inferior spre diafragmă; ea poartă
şanţul coronar (transversal), continuarea celui de pe faţa sterno-costală şi şanţul
longitudinal posterior (interventricular posterior).
Baza inimii se află în dreptul vertebrelor T4-T5, fiind constituită din faţa
posterioară a celor 2 atrii. Pe ea se găseşte şanţul interatrial. Tot la acest nivel se
observă şi cele 8 vase mari ale inimii (4 vene pulmonare, 2 vene cave, artera aortă
şi artera pulmonară).
Vârful inimii este în întregime format din ventriculul stâng; el se proiectează
în dreptul spaţiului intercostal V.
Morfologia internă a inimii.
În interiorul inimii se găseşte un sept longitudinal care împarte inima în 2
jumătăţi: dreaptă şi stângă. Septul atrioventricular împarte fiecare jumătate în 2
compartimente: unul spre baza inimii – atriu – şi altul spre vârful inimii –
ventriculul.
Septul longitudinal are 2 părţi: una care separă atriile – septul interatrial – şi
alta care separă ventriculele – septul interventricular. Septul atrioventricular are şi
el 2 părţi: septul atrioventricular stâng (între atriul şi ventriculul stâng) şi septul
atrioventricular drept (între atriul şi ventriculul drept).
Atriul drept comunică cu auriculul sau „urechiuşa” dreaptă (prelungirea
atriului propriu-zis), cu sinusul venos (coronar) prevăzut cu valvula Thebesius şi cu
ventriculul drept prin orificiul atrioventricular prevăzut cu valvula tricuspidă ce se
deschide în ventricul.
Tot în atriul drept se deschid venele cave: vena cavă superioară şi vena cavă
inferioară.
Ventriculul drept prezintă 2 zone: una inferioară, către vârf, cu muşchi
papilari (ridicături musculare conice) şi una superioară, mai netedă, numită con
arterial ce reprezintă locul de origine al arterei pulmonare.
Zona inferioară primeşte sânge din atriu, iar conul arterial reprezintă zona de
lansare a sângelui în artera pulmonară. Orificiul de origine al arterei pulmonare
este prevăzut cu 3 valvule semilunare (sigmoide) care poartă la marginea liberă,
nodulii Morgagni. Ele au forma unui cuib de rândunică, cu concavitatea în sus.
De muşchii papilari se prind corzile tendinoase care se fixează cu capătul
opus de valvula tricuspidă împiedicând deschiderea acesteia către atriu.
Atriul stâng comunică cu auriculul sau „urechiuşa” stângă, cu cele 4 vene
pulmonare şi cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu
valvula bicuspidă sau mitrală.
Ventriculul stâng are 2 părţi: cavitatea propriu-zisă cu muşchi papilari de
care se prind corzile tendinoase şi conul arterial ce reprezintă originea arterei
aorte. Orificiul acesteia este prevăzut cu 3 valvule semilunare care poartă pe
marginea liberă nodulii Arantius.
Structura inimii.
Peretele inimii este alcătuit, de la exterior spre interior, din: epicard,
miocard şi endocard. La acestea se adaugă scheletul fibros al inimii şi aparatul de
conducere.
Epicardul constituie stratul de la suprafaţa inimii şi este format de foiţa
viscerală a pericardului seros.
Miocardul sau muşchiul cardiac formează stratul cel mai gros al peretelui
inimii. El este format din ţesut muscular cardiac alcătuit din celule (fibre)
musculare care vin în contact între ele la nivelul membranelor scalariforme,
evidenţiate de microscopia electronică. Ca urmare, miocardul nu mai poate fi
considerat un sinciţiu, aşa cum se susţinea.
La nivelul atriilor fasciculele de fibre miocardice sunt dispuse circular,
formează un strat mai subţire şi nu se continuă cu musculatura ventriculelor. În
ventricule, fasciculele musculare sunt dispuse oblic-spiralat, formând spre vârf,
vârtejul inimii.
Reţeaua de capilare din miocard vine în contact intim cu fibrele miocardice.
Endocardul căptuşeşte miocardul; este o membrană fină, transparentă,
alcătuită dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală. El se continuă cu
endoteliul marilor vase care pornesc din inimă.
Scheletul fibros al inimii este format din inele fibroase atrioventriculare ce
separă musculatura atrială de cea ventriculară şi de inele fibroase arteriale, de la
orificiul aortei şi pulmonarei. Pe inele fibroase se prind valvulele acestor orificii.
Aparatul de conducere al inimii, denumit şi sistem cardio-vector sau ţesut
nodal, asigură, din punct de vedere funcţional, automatismul inimii fiind
autoexcitabil.
Ţesutul nodal este format din fibre musculare de tip embrionar, cu multă
sarcoplasmă bogată în glicogen şi puţine miofibrile. El formează noduli şi
fascicule. Nodulii sunt: nodulul sinoatrial (Keith-Flack) situat în peretele atriului
drept între orificiile celor 2 vene cave şi nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara)
situat în partea inferioară a septului interatrial, mai mult în peretele atriului drept.
Din acest ultim nodul, pleacă, prin septul interventricular, un fascicul de fibre –
fasciculul Hiss care emite câte o ramură pentru fiecare ventricul în pereţii cărora se
ramifică abundent, constituind reţeaua Purkinje. Fibrele acestei reţele pătrund în
miocard, printre fibrele musculare.
Vascularizaţia inimii.
Inima este un organ bine vascularizat, aspect condiţionat de activitatea
ritmică, neîntreruptă a miocardului, care într-o oră pompează în circulaţia 400l de
sânge, iar în decurs de o zi 10.000l sânge. Activitatea metabolică crescută a
miocardului necesită deci un mare aport de sânge, care se realizează prin arterele
coronare stângă şi dreaptă.
Artera coronară stângă, ramură a aortei, vascularizează atriul stâng,
ventriculul stâng în cea mai mare parte, o parte din peretele anterior al
ventriculului drept, învecinată şanţului interventricular anterior şi 2/3 anterioare
din septul interventricular.
Artera coronară dreaptă vascularizează atriul drept, ventriculul drept, o parte
întinsă din peretele inferior al ventriculului stâng, treimea inferioară a septului
interventricular, nodulul atrioventricular, partea iniţială a fasciculului Hiss şi
uneori, nodulul sinoatrial.
Între cele 2 artere coronare există anatomic, anastomoze, dar funcţional,
legătura dintre ele este puţin eficientă; de aceea ele sunt considerate artere
terminale. Obstrucţia unei ramuri arteriale produce infarctul miocardic.
Venele inimii adună sângele din perete prin venele mare şi mică ale cordului
care se varsă în sinusul coronar, situat în şanţul coronar de pe faţa diafragmatică.
Sinusul coronar se varsă în atriul drept.
Vasele limfatice se găsesc în toate straturile peretelui. Ele drenează limfa
spre reţeaua subepicardică, care, de aici, trece în ganglionii mediastinali anteriori.
Inervaţia inimii este realizată de ramuri simpatice şi parasimpatice ale
plexului cardiac. Fibrele simpatice provin din nervii cardiaci superior, mijlociu şi
inferior, care vin din ganglionii simpatici cervicali; ele inervează miocardul şi
vasele inimii. Fibrele parasimpatice provin din nervul vag; ele inervează
preponderent nodulii sinoatrial şi atrioventricular.
Funcţional, simpaticul accelerează bătăile inimii şi dilată arterele coronare în
timp ce parasimpaticul răreşte bătăile inimii şi produce vasoconstricţia coronarelor.
Fibrele senzitive, cele mai multe simpatice, sunt numeroase în epicard şi
endocard.

Vasele sanguine
Vasele sanguine sunt structuri prin care circulă sângele în întreg organismul.
Ele sunt reprezentate de artere – vasele care transportă sângele de la inimă la
ţesuturi, capilare – la nivelul cărora se realizează schimburile dintre sânge şi
ţesuturi şi de vene – vasele care transportă sângele de la ţesuturi spre inimă.
Structura vaselor sanguine
Din punct de vedere structural, întregul sistem cardiovascular are o structură
unitară, având peretele format din 3 straturi principale: intimă, medie şi adventice.
Dar, în funcţie de rolul lor în cadrul sistemului circulator sanguin, vasele prezintă
şi unele caracteristici structurale. Arterele, al căror calibru descreşte de la inimă
spre reţeaua capilară, se împart în: mari, mijlocii şi mici (arteriole); capătul
terminal al arteriolelor, unde acestea se capilarizează se numeşte metaarteriolă.
Venele, al căror calibru creşte de la capilare spre inimă se împart în venule, vene
mijlocii şi vene mari.
Intima – stratul intern al peretelui vascular – este alcătuit din endoteliu sub
care se găseşte un strat conjunctiv cu fibre colagene, elastice, fibroblaşti şi mici
fascicule de fibre musculare orientate longitudinal. Acest strat conjunctiv este
foarte redus la arterele mici şi lipseşte la capilare, unde endoteliu este aşezat pe o
membrană bazală. La venule el se reduce la un strat foarte fin de ţesut conjunctiv.
Media are o structură foarte variată în funcţie de tipul de vas. Astfel, în
arterele mari, numite şi artere de tip elastic, ea este formată din lamele concentrice
de fibre elastice între care se află, în cantitate redusă, fibre musculare netede şi
ţesut conjunctiv. În arterele mijlocii sau de tip muscular, media este alcătuită din
fibre musculare netede dispuse spiralat sau circular printre care se găsesc fibre de
colagen şi elastice. La arteriole, ea conţine fibre musculare şi puţine fibre colagene
şi elastice.
Media venelor este mai subţire şi este formată din fibre musculare şi elastice
la venule şi venele mijlocii fiind foarte puţin dezvoltată la venele mari.
Tunica medie are cea mai mare dezvoltare la nivelul inimii, unde formează
miocardul.
Adventicea – stratul extern al peretelui vascular – este formată din ţesut
conjunctiv cu fibre colagene orientate longitudinal şi fibre elastice. Ea este mai
subţire la artere şi foarte groasă la venele mijlocii şi mari, unde întâlnim şi
fascicule de fibre musculare netede orientate longitudinal.
În adventicea arterelor şi a venelor cu calibru mai mare de 1mm se găsesc
vase sanguine care hrănesc peretele vascular, numite vasa vasorum. Tot în
adventice, fibrele nervoase formează plexuri nervoase vegetative, care asigură
inervaţia vasomotorie şi senzitivă a peretelui vascular, în special al arterelor.

Sistemul arterial
Ansamblul arterelor din organism formează sistemul arterial care rezultă din
2 artere principale: artera aortă şi artera pulmonară.
Artera aortă pleacă din ventriculul stâng, printr-o parte dilatată numită bulb
aortic. Ea prezintă 3 porţiuni: aorta ascendentă, cârja aortică care se orientează
către stânga şi aorta descendentă sau toraco-abdominală.
Din bulbul aortic pleacă arterele coronare (dreaptă şi stângă) care irigă
inima. Acestea merg prin şanţul coronar, se ramifică şi pătrund în miocard de-a
lungul septelor conjunctive care separă fasciculele musculare; aici se capilarizează
progresiv, până la nivelul fiecărei fibre musculare cardiace în jurul căreia formează
o reţea de capilare arteriale ce aduc sânge oxigenat şi încărcat cu nutrimente.
Din cârja aortică pleacă 3 artere: trunchiul brahiocefalic (artera anonimă),
artera carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul
brahiocefalic, după un scurt traiect se bifurcă în artera carotidă comună dreaptă şi
artera subclaviculară dreaptă. Toate aceste vase irigă regiunea capului, gâtului,
toracele superior şi membrele superioare.
Arterele carotide comune urcă pe laturile traheei şi esofagului, iar în dreptul
cartilajului tiroid se ramifică într-o arteră carotidă internă şi o arteră carotidă
externă. Cea internă pătrunde în craniu unde irigă encefalul, globul ocular cu
anexele sale, iar cea externă irigă gâtul şi regiunea feţei.
Arterele subclaviculare (dreaptă şi stângă) prezintă aceleaşi ramificaţii şi
vascularizează teritorii similare pe cele două părţi ale toracelui şi braţelor. Fiecare
arteră subclaviculară trece pe sub claviculă, se îndreaptă spre regiunea axilară unde
devine artera axilară şi prin colaterale irigă gâtul, umărul, o parte din encefal (prin
artera vertebrală) şi peretele toracic. Ajunsă în dreptul humerusului, artera axilară
devine arteră brahială, care la nivelul antebraţului se bifurcă în artera ulnară şi
radială. La rândul lor acestea se ramifică constituind arcadele palmare din care
pleacă arterele digitale comune şi apoi arterele digitale proprii.
Aorta descendentă continuă arcul aortic de la vertebra T4 până în dreptul
vertebrei L4 şi prezintă o porţiune toracală şi una abdominală.
Aorta toracală situată în mediastinul posterior, pe flancul stâng al coloanei
vertebrale, începe la nivelul vertebral T4 şi se termină la hiatusul aortic al
diafragmei. Ea emite ramuri parietale, reprezentate de arterele intercostale, şi
ramuri viscerale, reprezentate de arterele bronşice, arterele pericardice, arterele
esofagiene, arterele frenice superioare care irigă partea toracică a diafragmei.
Aorta abdominală începe la nivelul orificiului aortic al diafragmei şi se
termină în dreptul vertebrei L4, dând ramuri viscerale, parietale şi terminale. Ea
este situată retroperitoneal, anterior şi la stânga coloanei vertebrale.
Ramurile viscerale sunt:
- trunchiul celiac, cu 3 ramuri: artera gastrică stângă, ce irigă stomacul, artera
hepatică ce irigă ficatul şi artera splenică ce irigă splina;
- artera mezenterică superioară care vascularizează cea mai mare parte a
intestinului;
- artera mezenterică inferioară care vascularizează partea stângă a colonului
transvers, colonul descendent, colonul sigmoid şi partea superioară a rectului;
- artera renală şi arterele genitale care irigă sistemul excretor şi genital.
Ramurile parietale ale aortei abdominale irigă pereţii cavităţii abdominale.
Ramurile terminale sunt reprezentate de arterele iliace comune, care la
rândul lor se bifurcă în dreptul articulaţiei sacroiliace în artera iliacă internă
(hipogastrică) şi artera iliacă externă.
Artera iliacă internă vascularizează regiunea pleviană şi organele din bazin.
Artera iliacă externă devine la nivelul coapsei, artera femurală care se
continuă cu artera poplitee ce se bifurcă la nivelul gambei în artera tibială
anterioară şi artera tibială posterioară din care se desprinde artera peronieră. La
nivelul piciorului se formează arcadele plantare şi dorsale din care se desprind
arterele digitale comune şi arterele digitale proprii.
Artera pulmonară pleacă din ventriculul drept, şi după un scurt traiect se
bifurcă în artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stângă ce pătrunde în
plămâni prin hilul pulmonar şi dau ramuri lobare, segmentare şi în final, dau
capilarele perialveolare.

Capilarele sanguine
Sunt vase foarte fine care au diametrul de 5-30 microni, în număr total de 5
miliare; lungimea lor, dacă ar fi puse cap la cap, ar însuma 2500km. Ele populează
organele şi ţesuturile, reprezentând ultimele ramificaţii ale arteriolelor ce se
continuă cu capilarele venoase din ţesuturile şi organele respective. Practic,
capilarele se interpun ca o reţea între ultimele ramificaţii ale arteriolelor şi
venulelor, la nivelul lor realizându-se schimburile dintre sânge şi ţesuturi.
Peretele capilarelor este format dintr-un endoteliu fenestrat care căptuşeşte
lumenul, constituit din celule endoteliale aşezate pe o membrană bazală formată
din fibre elastice, de colagen şi de reticulină. Capilarul este acoperit de periteliu
alcătuit din pericite cu rol contractil şi fagocitar.
În general, reţeaua de capilare se interpune între o arteră şi o venă, dar există
şi dispoziţia în care ea se găseşte fie între 2 arteriole (reţeaua admirabilă de la
nivelul glomerulului renal Malpighi), fie între 2 vene (reţeaua portă de capilare
sinusoide din ficat şi hipofiza anterioară).
Schimburile dintre sânge şi ţesuturi care au loc la nivelul capilarelor sunt
favorizate de anumite particularităţi ale acestor vase: suprafaţa de schimb enormă
(6500m2), peretele foarte subţire, presiunea şi viteza sângelui foarte redusă,
curgerea uniformă a sângelui.

Sistemul venos
Principalele vene din organism sunt venele pulmonare şi venele cave:
inferioară şi superioară cu ramificaţiile lor.
Venele pulmonare iau naştere din capilarele alveolare care se unesc
formând venule; acestea confluează formând venele pulmonare. Din fiecare
plămân ies câte 2 vene pulmonare care se deschid în atriul stâng transportând sânge
oxigenat.
Venele cave colectează sângele neoxigenat din organism, conducându-l în
atriul drept.
Vena cavă superioară colectează sângele de la cap, gât, toracele superior şi
membrele superioare. Ea ia naştere din unirea venelor brahiocefalice (dreaptă şi
stângă) provenite din unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară de
aceeaşi parte. Vena jugulară internă preia sângele din regiunea cefalică, iar cea
subclaviculară preia sângele din membrul superior, fiind continuarea venei axilare.
Venele membrelor superioare sunt superficiale şi profunde. Cele superficiale
(vena cefalică şi vena bazilică) pornesc de pe faţa dorsală a mâinii şi se varsă în
venele profunde care încep cu venele digitale proprii care prin unire formează
venele digitale comune, apoi arcadele venoase din care în final pleacă venele
radiale şi cubitale. La nivelul braţului, venele radiale şi cubitale constituie venele
brahiale care prin unire formează vena axilară, iar aceasta se continuă cu vena
subclaviculară.
Un afluent al venei cave superioare este vena mare azigos, situată pe partea
dreaptă a coloanei vertebrale; ea colectează sângele din regiunea toracică. Vena
hemiazigos este situată pe partea stângă a coloanei vertebrale şi se varsă în marea
venă azigos.
Vena cavă inferioară colectează sângele din jumătatea subdiafragmatică a
corpului (abdomen, pelvis, membrele inferioare) conducându-l în atriul drept. Ea
provine din unirea venelor iliace comune, care la rândul lor provin din unirea
venelor iliace interne şi externe. Venele iliace interne colectează sângele de la
nivelul bazinului, iar cele externe de la nivelul membrelor inferioare, reprezentând
o continuare a venelor femurale.
Venele membrelor inferioare sunt superficiale şi profunde. Vena femurală se
continuă cu vena poplitee care rezultă din unirea venelor tibiale anterioare, tibiale
posterioare şi peroniere care colectează sângele gambei. Ele sunt vene profunde cu
originea în arcada venoasă plantară ce provine din venele digitale comune, iar
acestea din venele digitale proprii.
Reţeaua venoasă superficială a membrelor inferioare îşi are originea pe faţa
dorsală a piciorului şi se deschide prin vena safenă mare în vena femurală, iar prin
vena safenă mică în vena poplitee.
Vena cavă inferioară mai primeşte sânge din venele renale, venele genitale,
venele suprarenale, venele hepatice, ultimele colectând atât sângele circulaţiei
hepatice nutritive din artera hepatică, cât şi sângele circulaţiei hepatice funcţionale,
din vena porthepatică.
Vena portă adună sângele de la nivelul tubului digestiv prin vena
mezenterică superioară şi inferioară.
Circulaţia sângelui în vene este centripetă, intervenind mai mulţi factori:
forţa sistolei ventriculare, aspiraţia toracică, aspiraţia exercitată de atriul drept
datorită presiunii negative din timpul diastolei atriale, presa abdominală,
contracţiile musculaturii scheletice ce comprimă venele, prezenţa valvulelor
semilunare în venele subdiafragmatice care imprimă un sens unic de curgere către
inimă, forţa de gravitaţie ce acţionează în sensul curgerii sângelui în venele
supradiafragmatice.
Datorită intervenţiei acestor factori se creează o diferenţă de presiune între
venele mici şi cele mari, care reprezintă factorul determinant al circulaţiei sângelui
în vene.

Sistemul limfatic
Limfa se mai numeşte şi sângele alb şi se prezintă ca un lichid de culoare
alb-gălbuie ce se află în vasele limfatice. Ea prezintă însuşiri prin care se aseamănă
cu sângele, dar se deosebeşte de acesta prin lipsa eritrocitelor.
Limfa este formată din elemente figurate şi plasmă limfatică. Elementele
figurate ale limfei sunt limfocitele şi foarte puţine trombocite. Plasma limfatică are
o compoziţie asemănătoare cu cea sanguină, cu deosebirea că deţine mai puţine
proteine.
Limfa se formează din lichidul interstiţial care pătrunde în capilarele
limfatice şi constituie plasma limfatică. Capilarele străbat ganglionii limfatici de
unde plasma primeşte limfocite, unele substanţe proteice şi se transformă în limfă.
Capilarele limfatice se unesc şi formează vene limfatice. Acestea confluează
alcătuind trunchiuri limfatice. Venele limfatice din jumătatea dreaptă superioară a
toracelui şi din regiunea capului formează trunchiul limfatic drept care se deschide
în trunchiul venos brahiocefalic drept. Vasele limfatice din restul corpului se
deschid în canalul toracic, cu originea în cisterna Pecquet şi se varsă în trunchiul
brahiocefalic stâng.
Circulaţia limfei se face de la nivelul ţesuturilor spre partea centrală a
sistemului circulator.
Factorul determinant al circulaţiei venoase este inima care menţine diferenţa
de presiune între capilarele limfatice, unde presiunea limfei este de 3-5 mm Hg şi
locul de vărsare al vaselor limfatice mari, unde presiunea este aproape zero.
Pe traseul vaselor limfatice se găsesc formaţiuni numite ganglioni limfatici.
Un ganglion limfatic este format din următoarele părţi: la exterior o capsulă
conjunctivă din care pătrund în interior septe ce împarte ganglionul în numeroşi
foliculi. Foliculii din zona corticală sunt formaţi din celule (limfocite). Ganglionul
limfatic este irigat de o arteriolă, iar din el pleacă o venulă.
Splina – este un organ de formă ovoidă în greutate de 160g, aşezată în
partea stângă a etajului superior al abdomenului între diafragmă, colonul transvers
şi rinichiul stâng. Este un organ intraperitoneal şi se prinde de stomac prin
ligamentul gastrosplenic; de coada pancreasului se prinde prin ligamentul
pancreaticosplenic şi de diafragmă prin ligamentul frenosplenic.
În structura splinei se găseşte stromă conjunctivă şi parenchim. Stroma este
formată dintr-o capsulă alcătuită din ţesut conjunctiv, trabecule ce pătrund în
interior şi o reţea de fibre de reticulină.
Parenchimul este format din pulpa albă şi din pulpa roşie. Pulpa albă este
formată din ţesut limfatic alcătuit din foliculi splenici dispuşi în jurul unei artere
centrale, ansamblu ce constituie nodulii Malpighi. Pulpa roşie este formată din
totalitatea capilarelor sinusoide din care pleacă venele şi dintr-o reţea de cordoane
pulpare alcătuite din hematii în cea mai mare parte, dar şi din macrofage şi
limfocite.
Splina produce limfocite şi în acelaşi timp distruge hematiile îmbătrânite
(hemoliza), are rol în elaborarea de anticorpi, reprezintă o rezervă de sânge pentru
organism; este de asemenea, un depozit de fier.

S-ar putea să vă placă și