Histologie Note de Curs

HISTOLOGIE – NOTE DE CURS
HISTOLOGIE GENERALĂ
Histologia generală şi histogeneza se ocupă cu studiul organizării şi

genezei ţesuturilor.
Ţesuturile (textus) sunt agregate de celule, sinciţii, plasmodii şi matrice
intercelulară, organizate pentru a îndeplini o funcţie comună. Deşi celulele sunt
unităţi funcţionale ale organismelor, în realitate, ţesuturile răspund de menţinerea
funcţionarii organismelor pluricelulare, ele reprezentând sinteza colaborării
celulelor componente individuale. Cooperarea intercelulară se efectuează cu
ajutorul unor specializări ale suprafeţei celulare ca, de exemplu joncţiunile
comunicans (gap).
Agregatele celulare realizează, în funcţie de aspectul general, organizare
generală şi însuşiri funcţionale, patru tipuri fundamentale de ţesuturi: a) ţesuturi
epiteliale (epitelii); b) ţesuturi conjunctive; c) ţesuturi musculare şi d) ţesutul
nervos.
Histogeneza sau diferenţierea ţesuturilor apare în stadiul de gastrulă.
Începând din acest stadiu embrionar, evoluţia are un caracter calitativ, celulele
formate din ectoblast, endoblast şi mezoblast, generând ţesuturile.
Diferenţierea ţesuturilor presupune anumite raporturi intercelulare şi
implică fenomene de adezivitate şi mişcări celulare, astfel încât fiecare ţesut
capătă particularităţi morfofuncţionale specifice. Asamblarea ţesuturilor în
vederea constituirii organelor (organogeneza) începe în stadiul de nerulă.
CURS 1. ŢESUTURILE EPITELIALE
Ţesuturile epiteliale (textus epithelialis) sunt constituite din celule strâns

alăturate prin intermediul unei cantităţi reduse de matrice intercelulară, bogată în
mucopoliglucide (sau glicozaminoglicani).
Ţesuturile epiteliale separă mediul extern de cel intern şi realizează
compartimentarea mediului intern în domenii cu compoziţie distinctă, asigurând
homeostazia mediului intern şi realizarea autonomiei organismului.
Epiteliile nu sunt vascularizate (cu excepţia striei vasculare a epiteliului
canalului cohlear), vasele sangvine găsindu-se întotdeauna în ţesutul conjunctiv
subiacent. Epiteliile sunt polarizate funcţional, prezentând: a) o faţă aşezată pe
membrana bazală şi b) o faţă apicală, cu specializări de suprafaţă.
Etimologia şi alcătuirea epiteliilor. În sens etimologic, termenul de
“epiteliu” ( de la grecescul: epi = peste şi thele = ridicătură sau mamelon)
semnifică o pătură celulară ce acoperă o ridicătură (mamelon).
În mod convenţional, membranele epiteliale se denumesc în funcţie de
poziţia lor faţă de cavitatea pe care o delimitează, existând: a) mezotelii, care
delimitează cavităţile: peritoneală, pericardică, pleurală; b) endotelii, care
1
delimitează lumenul cordului, vaselor sangvine şi limfatice, şi c) epiteliile propriu-

zise, care acoperă suprafeţele organismului aflate în contact cu mediul extern,
cuprinzând o serie de glande.
Histogeneza epiteliilor poate avea loc din toate cele trei foiţe embrionare.
Din ectoderm se diferenţiază: 1) epidermul şi toate derivatele sale (firul
de păr, unghia, glandele sudoripare, glandele sebacee, parenchimul şi
conductele glandei mamare); 2) epiteliul senzorial al urechii interne, retina şi
mucoasa olfactivă; 3) glanda hipofiză (adenohipofiza); 4) medulosuprarenala; 5)
epiteliul corneean şi epiteliul cristalinian; 6) organul smalţului şi smalţul dentar.
Din endoderm se diferenţiază: 1) epiteliul sistemului respirator; 2)
epiteliul tubului digestiv (cu excepţia epiteliului cavităţii bucale şi al anusului care
au origine ectodermică); 3) epiteliul organelor digestive şi a glandelor anexe -
ficat, pancreas; 4) glandele tiroidă şi paratiroide; 5) epiteliul cavităţii timpanice şi
al tubei auditive; 6) epiteliul timusului.
Din mezoderm se diferenţiază: 1) epiteliile rinichiului şi gonadelor; 2)
mezoteliul; 3) endoteliul; 4) corticosuprarenala; 5) celulele epiteliale cu
caracteristici speciale, ca , de exemplu, celulele Leydig din testicul, celulele
luteale din ovar.
În concluzie, epiteliile pot fi definite ca: ţesuturi de o mare diversitate
histogenetică şi structurală, dar având drept caracter morfologic comun faptul că
sunt alcătuite din agregate strânse de celule, bogate în citokeratine, şi având ca
funcţie fundamentală realizarea şi controlarea homeostaziei mediului intern,
precum şi autonomia organismului faţă de mediul extern.
Epiteliile se pot clasifica, având drept criteriu structura şi funcţia lor
principală, în două grupe de bază: 1) epitelii de acoperire şi 2) epitelii glandulare.
Această clasificare apare oarecum arbitrară, întrucât există epitelii de acoperire
în care toate celulele secretă mucus (exemplu: epiteliul gastric) şi epitelii în care
celulele glandulare sunt diseminate (exemplu: epiteliul intestinal, epiteliul traheei
şi epiteliul oviductului). Există, de asemenea, epitelii senzoriale, în care celulele
de origine epitelială s-au specializat în funcţia senzorială (exemplu: celulele
mugurilor gustativi); celulele mioepiteliale s-au specializat în funcţia de
contractilitate (de exemplu: glandele exocrine).
1.1. EPITELIILE DE ACOPERIRE
Sunt formate din celule dispuse în straturi, care acoperă suprafaţa

organismului sau căptuşesc cavităţile corpului. Ele se clasifică: a) după numărul
straturilor de celule, în epitelii simple (unistratificate), epitelii stratificate şi epitelii
pseudostratificate; b) după forma celulelor din stratul superficial (în cazul celor
stratificate).
1.1.1.EPITELIILE SIMPLE
După forma celulelor pot fi: a) scuamoase (pavimentoase) (epithelium

simplex squamosus); b) cuboidale (epithelium simplex cuboideum) şi c)
columnare (prismatice) (epithelium simplex columnare).
2
Endoteliul (endothelium), ce căptuşeşte vasele sangvine sau limfatice, şi

mezoteliul (mesothelium) sunt exemple de epitelii scuamoase. Din punct de
vedere embriologic şi fiziopatologic, celulele endoteliale şi celulele mezoteliale
sunt diferite, deşi au acelaşi aspect la microscopul optic şi reacţionează diferit la
agresiuni şi în cazul proliferării maligne.
Endoteliile formează o barieră activă între sânge sau limfă şi mediul
intestinal, realizează o enormă suprafaţă de schimb (de circa 7 300 m 3 la un
animal de 70 - 80 kg). De asemena, ele sunt prezente la nivelul alveolelor
pulmonare şi la nivelul segmentului subţire al nefronului.
După forma celulelor pot fi: scuamoase sau pavimentoase, cubice şi
prismatice sau columnare.
Fig. 1.1. Epiteliu simplu pavimentos.
Epiteliul simplu pavimentos (scuamos) (epithelium simplex squamosus)

este alcătuit din celule turtite (pavimentoase), adaptate tranzitului de gaze şi
lichide, cum este cazul celulelor endoteliale (endotheliocytus, i) şi mezoteliale
(mesothelycitus, i). În condiţii patologice, când se acumulează lichide în cavităţi
(peritoneală, pericardică şi pleurală), celulele mezoteliale pavimentoase se pot
transforma în celule cubice, cu platou striat (atât spre lumen, cât şi spre spaţiul
subendotelial) şi se pot desprinde, transformându-se în macrofage. În citoplasma
celulelor se pot observa numeroase vezicule de pinocitoză. De asemenea, se pot
observa endotelii fenestrate prin porii transcelulari inframicroscopici şi spaţii
intercelulare largi. Între celulele endoteliale şi membranele bazale există un
spaţiu subendotelial de circa 100 Å ( = 10 nm). Ca exemple de epitelii simple
pavimentoase se pot enumera: epiteliul labirintului membranos al urechii interne;
epiteliul corneean posterior; epiteliul alveolar pulmonar; epiteliul foiţei viscerale a
capsulei Bowmann; epiteliul reţelei testiculare; epiteliul spaţiului subdural şi
epiteliul subarahnoidian (fig. 1.1.).
3
Fig. 1.2. Epiteliu simplu cubic.
Epiteliul simplu cubic (epithelium simplex cuboideum) apare format dintr-

un singur strat de celule cubice, cu nucleu sferoidal. Aceste celule îşi pot
modifica forma, devenind pavimentoase sau prismatice, ca în cazul epiteliului
tiroidian, al glandelor mamare etc.; o formă mai constantă şi-o păstrează celulele
din canalele de excreţie cu lumen mic: în segmentele contorte ale tubilor uriniferi;
în plexurile coroide şi corpii ciliari - unde prezintă şi platou striat; în bronhiolele
mici (ciliate şi neciliate); pe suprafaţa ovarului (fig. 1.2.).
Fig. 1.3. Epiteliu simplu prismatic.
Epiteliul simplu prismatic (epithelium simplex columnarum) cuprinde

celule prismatice, dispuse pe o membrană bazală, într-un singur rând. Nucleul
celulelor este ovoidal, perpendicular pe membrana bazală şi dispus în jumătatea
bazală a celulelor. Este întâlnit în cazul epiteliului mucoasei intestinale, al
epiteliului ciliat al uterului şi al bronhiolelor mici. Printre celulele epiteliale se
observa şi celule caliciforme (fig. 1.3.).
4
La nivelul polului apical sunt prezente complexe joncţionale ce închid

ermetic spaţiul intercelular astfel încât absorbţia este posibilă numai transcelular,
realizându-se o polarizare funcţională foarte importantă. La nivelul polului apical
se pot întâlni: - platoul striat (în epiteliul intestinal, epiteliul vezicii biliare);-
marginea în perie (epiteliul gastric şi epiteliul tubului urinifer); - cili mobili (în
epiteliul traheal, epiteliul uterin şi tubar) (fig. 1.4.).
Fig. 1.4. Reprezentarea schematică a unei celule

epiteliale intestinale:
A - Joncţiuni strânse; B - Proteine transportoare; C - Proteine ce mediază
difuziunea facilitată.
1.1.2. EPITELIUL PSEUDOSTRATIFICAT (EPITHELIUM

PSEUDOSTRATIFICATUM)
Este format dintr-un singur rând de celule, care se sprijină pe membrana

bazală, celule care au înălţimi diferite, astfel încât nucleii sunt plasaţi la înălţimi
diferite. Celulele au aspecte diferite, existând celule bazale (epitheliocytus
basale), intercalate (epitheliocytus intercalatus) şi superficiale (epitheliocytus
superficialis). Este întâlnit ca epiteliu pseudostratificat prismatic ciliat în căile
respiratorii şi în căile genitale mascule (unde prezintă stereocili) (fig. 1.5.).
5
Fig. 1.5. Epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat.
1.1.3. EPITELIILE STRATIFICATE
Sunt formate din mai multe rânduri de celule, celulele stratului superficial
conferind denumirea epiteliului: pavimentos, cuboidal, prismatic.
Sunt epitelii de protecţie pentru ţesuturile subiacente sau pentru întregul
organism, în cazul epiteliului cutanat. La nivelul suprafeţelor umede, epiteliile
stratificate pot fi: cubice, prismatice sau columnare, pavimentoase sau mixte.
Suprafeţele uscate sunt prevăzute cu epiteliu pavimentos keratinizat sau
cornificat (fig. 1.6.).
Fig. 1.6. Epiteliu stratificat pavimentos de tip cornos:

1 – Membrană bazală; 2 – Strat bazal; 3 – Strat intermediar; 4 –
Strat granular; 5 - Strat lucidum; 6 - Strat cornos; 7 - Stratul celulelor
descuamante.
Epiteliul stratificat pavimentos keratinizat (epithelium stratificatum

squamosus cornificatum) se găseşte în epiderm, la nivelul mucoaselor bucală,
faringiană şi esofagiană - la rumegătoare şi păsări, precum şi în mucoasa
prestomacelor (la rumegătoare). Este format dintr-o zonă profundă, cu celule vii,
6
şi dintr-o zonă cornoasă sau keratinizată, superficială, cu celule involuate sau

moarte, cu grade înalte de cornificare sau keratinizare.
Zona profundă cuprinde:
1. stratul bazal, germinativ sau generator (stratum basale) - ce conţine
un singur rând de celule cuboidale sau columnare (prismatice), ce se leagă de
membrana bazală prin hemidesmozomi şi se divid prin mitoză, dând naştere
keratinocitelor care, pe măsura diferenţierii, trec în straturile superficiale;
2. stratul intermediar, spinos sau strat Malpighi (stratum intermedium s.
spinosus), ce conţine mai multe rânduri de celule poliedrice, legate între ele prin
tonofibrile, ce se inseră pe desmozomi, asigurând rezistenţă la solicitările
mecanice.
Pe măsură ce se apropie de suprafaţă, celulele poliedrice se turtesc şi prezintă
granulaţii mari, bazofile, care marchează începutul keratinizării;
3. stratul granular (Unna) cuprinde mai multe rânduri de celule
pavimentoase, care conţin granulaţii bazofile de keratohialină;
4. stratul lucid - conţine mai multe rânduri cu aspect clar, în care
granulele citoplasmatice dispar, iar nucleii intră în degenerare. Membrana
celulară se îngroaşă foarte mult;
5. stratul cornos sau keratinos (stratum superficiale) este format din mai
multe rânduri de celule cornoase sau corneocite, turtite, anucleate. Citoplasma
corneocitelor este ocupată de o scleroproteină filamentoasă, birefrigerentă,
denumită keratină. Corneocitele sunt solidarizate printr-un material intercelular,
produs în paralel cu keratina şi având rolul de a cimenta membrana celulară.
Stratul cornos este supus frecării şi pierderilor prin descuamare, pierderi ce sunt
înlocuite prin diviziunile celulelor din stratul bazal.
Biogeneza epidermului
Epiteliul stratificat pavimentos de tip cornos epidermic reprezintă un
prototip de epiteliu polarizat, în care pierderile prin descuamare sunt localizate la
suprafaţă, în timp ce procesele proliferative se desfăşoară exclusiv la nivelul
stratului bazal. Între cele doua straturi, keratinocitele parcurg un proces
caracteristic de diferenţiere, fără a se divide, comportându-se ca o populaţie de
celule tranzitorii, al căror ciclu vital este limitat în timp, fiind supus unui continuu
proces de reînnoire. Timpul în care keratinocitele umane parcurg procesul de
diferenţiere, între stratul generator şi cel descuamant, este de 2 - 4 săptămâni.
În stratul bazal al epidermului se află aproximativ 15 000 de celule pe
fiecare mm². Circa 10% din aceste celule sunt celule speciale, precum: celulele
pigmentare, celulele Langerhans şi celulele Merkel, majoritatea celulelor fiind
însă reprezentate de keratinocite, de formă prismatică (columnară), cu
citoplasma bazofilă, aflate în diviziune celulară. O mică parte (0,6%) din
keratinocitele stratului bazal sunt celule stem, cu o mare capacitate de
automenţinere prin diviziune, în cursul întregii vieţi a organismului, în ciuda
pierderilor prin diferenţiere a unei părţi din populaţia lor. Majoritatea celulelor din
stratul bazal sunt însă celule proliferative sau precursoare, care au capacitate de
diferenţiere, evoluând pe linia keratinocitară. Ele provin din diviziunea celulelor
stem, în care una din celulele fiice păstrează caracterul matern, iar cea de-a
doua trece în compartimentul proliferativ, angajându-se în procesul de
7
diferenţiere. Cât timp rămân în stratul bazal, keratinocitele precursoare - angajate

în keratinocitare, îşi păstrează capacitatea de diviziune (fapt pentru care sunt
denumite şi keratinocite precursoare proliferative) - ele reprezentând principala
sursă de înlocuire a keratinocitelor uzate, ritmul de diviziune a celulelor stem fiind
mai lent.
După câteva diviziuni în stratul bazal, care reprezintă compartimentul
proliferativ, celulele precursoare trec în compartimentul funcţional, care începe
cu stratul spinos. Această trecere este marcată de apariţia unei proteine solubile,
involucrina (de la latinescul involucrum = înveliş), precum şi de suprimarea
capacităţii de diviziune.
Compartimentul funcţional include straturile: spinos, granulos, lucidum
şi cornos, cuprinzând celulele angajate ferm în procesul diferenţierii, proces care
se desăvârşeşte în stratul cornos. Celulele sunt descendentele câtorva celule
stem şi ale unui grup (pool) relativ restrâns de celule precursoare, care ocupă un
sector limitat din stratul bazal.
În acest mod, biogeneza celulelor epidermice se realizează în unităţi
proliferative epidermice (UPE), reprezentate de o familie de celule, compusă din
membrii cu o capacitate proliferativă şi din membrii funcţionali. Compartimentul
proliferativ al familiei este localizat în stratul bazal şi cuprinde 10 - 12 celule, din
care: 5 - 6 celule precursoare, una este Langerhans, iar 2 - 3 sunt celule care nu
se mai divid şi aşteaptă semnalul să treacă în compartimentul funcţional. Pe
fiecare mm2 de epiderm se află circa 1 400 de unităţi proliferative epidermice.
Compartimentul funcţional, ce include celule pe cale de diferenţiere, este
dispus în coloană, deasupra grupului proliferativ. Unităţile proliferative ale
epidermului sunt prezente şi în biogeneza epiteliilor stratificate ale esofagului,
mucoasei bucale etc.
Celulele stem din stratul bazal prezintă riscul maxim de cancerizare - sub
acţiunea unor agenţi chimici sau biologici - deoarece au un ciclu biologic
semnificativ mai lent decât celelalte celule ale stratului bazal.
Procesul de keratinizare se realizează printr-o serie de modificări
chimice, care conduc la transformarea matricei celulare în keratină, la
densificarea membranei citoplasmatice şi la impermeabilitatea matricei
extracelulare.
Keratina provine din transformările chimice treptate ale citokeratinelor
care formează tonofilamentele şi din keratohialina stratului granular. Citokeratina
sau prekeratina se acumulează treptat în citoplasma celulelor stratului spinos,
sub forma unor fascicule dispuse la periferia celulei. Pe măsura înaintării spre
straturile superficiale, citokeratinele se sulfatează, iar în stratul granulos,
citokeratina se impregnează cu keratohialină. Keratohialina se sintetizează în
ribozomii liberi din celulele rândurilor superficiale ale stratului spinos şi atinge o
mare dezvoltare în stratul granulos.
La limita dintre stratul granulos şi cel cornos se formează α-keratina, ca
rezultat al impregnării citokeratinei cu keratohialină (fig. 1.7.).
8
Fig. 1.7. Schema procesului de cornificare.
În stratul cornos, organitele celulare sunt digerate de enzimele

lizozomale. α-keratina, proteină anionică, se cuplează cu filigrina, o proteină
cationică, bogată în histidină, prezentă doar în celulele cornoase. Filigrina
serveşte ca schelet pentru filamentele anionice de alfakeratină. Această cuplare
a α-keratinei cu filigrina explică trecerea bruscă de la bazofilia stratului granular
la acidofilia stratului cornos. În stratul cornos, filigrina este degradată treptat în
aminoacizi. Modificarea proceselor de keratogeneză are implicaţii în patogeneza
afecţiunilor epidermice.
În fazele terminale ale diferenţierii, membrana plasmatică a corneocitelor
poate ajunge la o grosime de 15 nm, datorită formării unui înveliş
subplasmalemal. Acest înveliş devine evident la microscopul electronic, încă din
stratul granular şi se desăvârşeşte în stratul cornos (fig. 1.8.).
9
Fig. 1.8. Producerea glicolipidelor în stratul granular.
Involucrina apare ca o proteină citoplasmatică solubilă, încă din stratul

bazal, în keratinocitele precursoare, care îşi suspendă activitatea mitotică şi se
angajează în procesul diferenţierii keratinocitelor, trecând în stratul imediat
superior. Involucrina solubilă este un marker al constituirii epiteliilor stratificate,
fiind identificată în stratul suprabazal al tuturor tipurilor de epitelii stratificate.
Transformarea involucrinei în înveliş subplasmalemal rezultă în urma
transformărilor involucrinei solubile în involucrină insolubilă şi în urma
complexării (cuplării) ei cu altă proteină şi cu proteine insolubile din plasmalemă
sub acţiunea proteinei denumite transglutaminază.
Matricea extracelulară din stratul cornos este impermeabilă şi conţine un
material dens la fluxul de electroni, care conferă o adezivitate puternică
corneocitelor. Adezivitatea se datorează, pe de o parte, extinderii şi etalării
desmozomilor, iar pe de altă parte, eliberării în spaţiile extracelulare a unui
material sintetizat de keratinocite.
Keratinocitele din pătura superficială a stratului spinos, precum şi cele
din stratul granular, conţin în citoplasma lor granule lamelare de 100 - 500 nm,
denumite keratinozomi. Granulele sunt delimitate de membrane sintetizate la
nivelul complexului Golgi, iar conţinutul granulelor este eliminat şi depozitat
extracelular, constituind o barieră primară pentru apă.
Epiteliul stratificat pavimentos necornificat sau de tip mucos (epithelium
stratificatum squamosus noncornificatum) delimitează lumenul cavităţilor umede
10
(cavitatea bucală, esofagul, corneea, cavitatea vaginală). Este lipsit de stratul

cornos şi cuprinde trei straturi celulare: 1) bazal (generator); 2) intermediar sau
spinos; 3) superficial, în care celulele mor fără să se keratinizeze şi se exfoliază
(fig. 1.9.).
Fig. 1.9. Epiteliu stratificat pavimentos de tip moale (necornificat):

1 - Strat bazal; 2 - Strat intermediar; 3 - Strat superficial.
Epiteliul stratificat prismatic sau columnar (epithelium stratificatum

columnare) se caracterizează prin prezenţa în stratul superficial a unor celule
prismatice, înalte. Este prezent în unele zone ale conjunctivei oculare şi în
canalele de excreţie de calibru mare ale glandelor exocrine (fig. 1.10.).
11
Fig. 1.10. Epiteliu stratificat columnar:

1 - Strat bazal; 2 - Strat intermediar; 3 - Strat superficial columnar.
Epiteliul stratificat polimorf (mixt, tranziţional, uroteliu) (epithelium

transitionale) este caracteristic căilor urinare (ureter, vezica urinară), care suferă
modificări importante de lumen şi volum, consecutiv acumulării urinei.
Schimbările volumetrice impun o modificare a aspectului structural al epiteliului,
prin alunecarea între ele a celulelor epiteliale, astfel încât, în condiţii de colabare,
epiteliul poate prezenta mai multe straturi (10 straturi), iar atunci când este întins,
numărul straturilor se reduce (2 straturi).
În organizarea sa, uroteliul prezintă: 1) stratul bazal (generator) (stratum
basale), cu un singur rând de celule cubice sau prismatice; 2) stratul intermediar
(stratum intermedium) - foarte gros la rumegătoare şi ecvine - cuprinde mai multe
rânduri de celule poliedrice şi celule în formă de rachetă, situate sub stratul
superficial; 3) stratul superficial (stratum superficiale), format din celule mari,
multinucleate, cu aspect umbeliform. În citoplasma superficială a acestor celule
se observă o densificare în crustă (bogată în fosfatază alcalină, glicogen şi
mucopoliglucide neutre) prin care se modifică resorbţia transepitelială a
produselor de excreţie. Între celulele epiteliale se găsesc puţini desmozomi,
astfel încât procesul de alunecare a celulelor se desfăşoară relativ uşor,
permiţând tranziţia rapidă a celulelor dintr-un strat în altul, de unde şi denumirea
de tranziţional. De altfel, PETRY şi AMON îl descriu ca pe un epiteliu
pseudostratificat cuboidal sau prismatic, în funcţie de gradul de distensie al
organismului (fig. 1.11.).
Fig. 1.11. Epiteliul de tranziţie (uroteliu):

I - În relaxare, II - În extensie.
1 - Stratul bazal; 2 - Stratul intermediar(celule în rachetă); 3 - Stratul
celulelor umbeliforme.
Rolul protector al epiteliilor stratificate este conferit de structura acestor

epitelii care, prin stratificarea celulelor şi prin keratinizare, se opun acţiunilor
mecanice, împiedică evaporarea apei din organism şi sunt impermeabile pentru
apă şi microorganisme. Acest rol protector este îndeplinit şi de epiteliile simple şi
pseudostratificate, cu ajutorul cililor şi celulelor secretoare de mucus.În plus,
epiteliile simple mai îndeplinesc un rol: a) mecanic (epiteliul mucoasei gastrice şi
intestinale); b) de absorbţie (epiteliul intestinal); c) de resorbţie (epiteliul renal); d)
de filtrare (endoteliile şi mezoteliile); e) senzorial (celulele gustative, auditive,
celulele maculelor şi crestelor aparatului vestibular) şi senzitiv (epiteliul olfactiv).
12
1.2. EPITELIILE GLANDULARE (Epithelium glandulare)
Sunt formate din celule diferenţiate, celule secretorii sau glandulocite

(glandulocytus) care au proprietatea de a elabora produşi specifici care părăsesc
celula. Împreună cu ţesutul conjunctiv, vasele sangvine şi ţesuturile nervoase,
participă la formarea unor organe secretorii distincte, denumite glande
(glandulae).
Glandele se clasifică după criteriul morfologic (prezenţa sau absenţa
unui canal excretor) şi funcţional (locul unde se varsă produsul de excreţie) în
mai multe grupe: a) glande exocrine (glandulae exocrinae), ce prezintă canal de
excreţie şi îşi varsă produsul la suprafaţa organismului sau în lumenul unor
organe ce comunică cu exteriorul; b) glande endocrine (glandulae endocrinae),
lipsite de canal de excreţie, îşi elimină produsul în mediul intern (sânge, limfă); c)
glande amficrine, în care aceleaşi celule elaborează atât secreţia externă cât şi
pe cea internă; d) glande mixte, ce cuprind grupe de celule cu secreţie internă.
După numărul celulelor care le compun, există: glande exocrine unicelulare
(glandulae unicellulares), reprezentate de celula caliciformă (exocrinocytus
caliciformis) şi glande multicelulare (glandulae multicellulares), ce pot fi endo-
sau exocrine (fig. 1.12.).
13
Fig. 1.12. Ultrastructura celulei caliciforme.
1.2.1.GLANDELE EXOCRINE
Sunt formate din unităţi secretorii sau adenomere, canale excretorii, ţesut
conjunctiv, vase şi nervi.
O unitate secretorie cuprinde un grup de celule epiteliate secretorii care
delimitează un lumen. Canalul excretor (ductus excretorius glandulae) este un
conduct epitelial care transportă produsul de secreţie de la unitatea secretorie la
suprafaţa unui epiteliu de acoperire. În unele cazuri, celulele canalului excretor
pot îndeplini şi funcţii de absorbţie (fig. 1.13.).
14
Fig. 1.13. Dezvoltarea epiteliilor glandulare.
În funcţie de tipul canalului excretor, există: a) glande simple (glandula

simplex), care au un singur canal neramificat (exemplu: glanda sudoripară) şi b)
glande compuse (glandula composita), care au un sistem de canale ramificate,
ca ramurile unui arbore (exemplu: glandele salivare, pancreasul exocrin).
După forma unităţilor excretorii, glandele exocrine pot fi: a) glande
tubulare simple(glandula tubulosa) ( exemplu: glandele Lieberkühn din intestinul
subtire, glanda sudoripară) sau ramificate (glandula ramosa) (exemplu: glandele
Brünner din duoden) (fig. 1.14.); b) glande acinoase (glandula acinosa), cu unităţi
secretorii sferoidale (de la latinescul acinus = boabă de strugure), ca de
exemplu: glandele salivare sau pancreasul; c) glande alveolare (glandula
alveolaris), când unităţile secretorii sunt sacciforme, ovoidale (în latineşte
alveolus = mic sac gol); d) tubularo-alveolare, când cuprind un amestec de unităţi
secretorii, tubulare şi alveolare (fig. 1.15.).
15
Fig. 1.14. Glande tubulare:

A - Glandă tubulară simplă; B - Glandă tubulară simplă ramificată.
16
Fig. 1.15. Principalele tipuri de adenomer:

A - Tubular; B - Alveolar; C – Tubuloalveolar; D – Canal.
În funcţie de tipul produsului de secreţie, există următoarele tipuri de

glande acinoase:
a) seroase (glandula serosa), care produc secreţii apoase bogate în
enzime; celulele seroase au baza celulei masivă, intens bazofilă, datorită
prezenţei unui reticul endoplasmic rugos dezvoltat; nucleul celular este mare,
sferoidal, iar complexul Golgi este situat deasupra nucleului, la polul apical; în
citoplasmă sunt prezente numeroase granule secretorii, care reprezintă vezicule
de secreţie, ce conţin enzime şi precursorii lor (fig. 1.16.);
17
Fig. 1.16. Ultrastructura unei celule acinoase din pancreas şi

etapele procesului secretor.
b) mucoase (glandula mucoasa), ce cuprind celule cu nucleu mic,

aplatizat, situat la baza celulei; citoplasma apare palid colorată şi este ocupată
de vezicule de secreţii care conţin mucus, ce poate fi evidenţiat prin reacţia PAS
(Periodic Acid Schiff);
mixte sero-mucoase (glandula seromucosa), alcătuite din acini micşti, ce cuprind
celule secretorii mucoase şi seroase (grupate în cornuleţele sau semilunele
Geanuzzi (semiluna serosa) care îşi varsă produsul în acelaşi lumen mare, ca şi
al acinilor mucoşi (fig. 1.17.).
Fig. 1.17. Tipuri de acini gladulari:

A - Acin seros; B. - Acin mucos; C. - Acin mixt.
18
1 - Granule de zimogen; 2 - Ergastoplasmă; 3 - Lumen; 4 -

Membrana bazală; 5 - Semiluna Gianuzzi; 6 - Mucigen.
După mecanismul de secreţie, glandele exocrine pot fi:

a) glande merocrine (glandula merocrina), care îşi elimină produsul de
secreţie prin pinocitoză inversă (exocitoză) sau prin difuziune, citoplasma şi
membrana rămânând intacte, exemplu: glandele salivare, glandele gastrice şi
intestinale;
b)glande holocrine (glandulae holocrina), în care celulele participă la un
singur ciclu secretor, distrugându-se în întregime la finele acestuia, exemplu:
glanda sebacee;
c) glande apocrine (glandulae apocrinae), ce pierd o parte din citoplasma
apicală o dată cu eliminarea secreţiei; celula se reface imediat după excreţie şi
reîncepe un nou ciclu, exemplu: glanda mamară, singura la care apocrinia nu a
fost confirmată electronooptic (fig. 1.18.).
Fig. 1.18 Tipuri de eliminare a secreţiei:

A - Glande merocrine; B - Glande apocrine; C - Glande holocrine.
1.2.2. GLANDELE ENDOCRINE
Fiind lipsite de canal de excreţie, glandele endocrine îşi elimină produsul

de secreţie în spaţiul extracelular şi apoi în spaţiul sangvin. Celulele secretorii
sunt grupate în jurul capilarelor sangvine, care formează o bogată reţea capilară.
Produc hormoni care sunt eliberaţi direct în sânge şi vehiculaţi spre celule,
ţesuturi şi organe ţintă.
În ultimul timp, s-a demonstrat că şi alte celule neincluse în structura
glandelor endocrine au capacitatea de a secreta hormoni, ca de exemplu unele
celule nervoase.
Hormonii (de la grecescul “hormaein” = a declanşa o activitate, a stimula)
pot avea efecte stimulatorii sau inhibatorii asupra celulelor ţintă.
Există şi unele glande care elimină în sânge substanţe folositoare , fără
ca acestea să fie hormoni, ca de exemplu: ficatul.
Din punct de vedere al dispoziţiei celulare, există glande endocrine:
- cu structură cordonală, - în care celulele sunt dispuse în cordoane
întretăiate, ca de exemplu: hipofiza, suprarenala;
19
- cu structură veziculară, în care celulele endocrine delimitează vezicule

sau foliculi, ca de exemplu: în tiroidă;
- dispersate (sau difuze), în care celulele endocrine sunt dispersate
neuniform - cum sunt glandele interstiţiale din ovar sau testicule.
1.3. EPITELIILE SENZORIALE
Îşi au originea în ectoderm şi cuprind în compoziţia lor celule dotate cu

proprietatea de a culege diverse excitaţii pe care le transmit cu ajutorul
neuronilor la centrii nervoşi corticali, unde se elaborează senzaţiile.
Celulele epiteliale modificate şi specializate pentru funcţia de recepţie
sunt de două feluri: a) celule senzoriale propriu-zise (epitheliocytus
neurosensorius), de origine nervoasă, ca de exemplu: celulele fotoreceptoare şi
celulele olfactive; b) celulele pseudosenzoriale (epitheliocytus sensorius), fără
origine nervoasă, cum sunt celulele gustative (chemoreceptoare), celulele
tangoceptoare din piele şi celulele de la nivelul urechii interne.
Ţesutul miopitelial este alcătuit din celule miopiteliale dotate cu
proprietăţi contractile , fusiforme (myoepitheliocytus fusiformis) sau ramificate
(myoepitheliocytus stellatus), cu miofibrile în citoplasmă. Sunt prezente în
glandele exocrine.
1.4. CARACTERELE GENERALE ALE ŢESUTURILOR

EPITELIALE
Ţesuturile epiteliale prezintă unele caracteristici generale comune, care

trec peste varietatea aspectului morfologic, a funcţiei şi poziţiei lor în organism.
Astfel, epiteliile sunt inervate de terminaţii nervoase amielinice, care pătrund în
număr mare în epitelii şi iau contact cu celulele epiteliale. Epiteliile sunt
nevascularizate, cu excepţia striei vasculare din urechea internă, unde, printre
celulele epiteliale, se găsesc capilare. Lipsa vascularizaţiei în epitelii le obligă la
o asociere tisulară cu ţesutul conjunctiv subiacent, întrucât celulele epiteliale sunt
aprovizionate cu substanţe nutritive de către capilarele prezente în ţesutul
conjunctiv.
Între epiteliu şi ţesutul conjunctiv se interpune membrana bazală
(memebrana basalis), o structură lamelară fină a matricei extracelulare,
constituită, în general, din trei straturi lamelare suprapuse: a) lamina lucida
(lamina lucida), denumită şi lamina rara, adiacentă celulelor epiteliale, cu o
grosime de 10 nm; b) lamina densa sau lamina bazală (lamina densa s. basalis),
cu o grosime de 20 - 30 nm; şi c) lamina reticulată sau fibroreticulară (lamina
fibroreticularis), mai puţin clar definită ca strat, ce realizează tranziţia la ţesutul
conjunctiv. Membrana bazală este elaborată de celulele epiteliale, iar în structura
ei s-au descris colagenul IV şi V, heparan sulfatul (un glicozaminoglican) şi
glicoproteinele de tipul: laminină, fibronectină, entactină etc.. Proporţia acestor
componente variază de la un tip de epiteliu la altul şi chiar de la o regiune la alta
a membranei bazale. Totuşi, colagenul IV reprezintă componenta principală a
membranelor bazale, fiind localizat în lamina densa.
20
Celulele epiteliale au o polaritate distinctă, prezentând:-1) diferenţe între

compoziţia membranei polului apical, de pe feţele laterale sau de pe faţa bazală
a celulei; -2) deosebiri în dispunerea spaţială a organitelor;- 3) diferenţieri
plasmalemale legate de funcţiile celulelor. Astfel, membrana polului apical a
enterocitelor conţine în glicocalix o proteină, ligatina, care leagă dizaharidele ce
hidrolizează zaharurile în monozaharide absorbabile.
Polul apical al celulelor epiteliale poate prezenta diferenţieri structurale
care măresc suprafaţa de absorbţtie, ca de exemplu: microvilii şi stereocilii
epiteliilor adaptate la funcţia de absorbţie (fig. 1.19.).
Fig. 1.19. Înglobarea glicoproteinelor la nivelul domeniului

apical (A) şi latero-bazal (B):
VPG - vezicule post-golgiene; G - complex Golgi; RER - reticul
endoplasmic rugos(granular).
În celulele cu secreţie exocrină, plasmalema apicală prezintă o

permanentă activitate, participând la eliminarea secreţiei printr-un proces
asemănător pinocitozei inverse. La acest pol, plasmalema se remaniază
continuu. Dinamismul plasmalemei se observă şi în cazul celulelor endoteliului
capilarelor sangvine şi limfatice, unde are loc integrarea pinozomilor cu
pinocitoză inversă, determinând mărirea suprafeţei plasmalemale, atât înspre
lumen, cât şi pe suprafaţa dinspre ţesut. În cazul celulelor hepatice şi al celulelor
marginale din epiteliul glandelor gastrice, plasmalema contribuie la formarea
peretelui canalului intercelular sau intracelular. Şi membrana latero-bazală a
celulelor epiteliale conţine enzime esenţiale pentru absorbţia şi transportul
transepitelial, ca de exemplu: ATP-aza de sodiu-potasiu. (fig. 1.20.).
21
Fig. 1.20. Transportul transepitelial:

A - Din lumenul intestinului către vasul sangvin; B - Din vasul sangvin
către lumenul delimitat de epiteliu.
Prezenţa joncţiunilor celulare distincte morfologic şi funcţional reprezintă

o altă caracteristicăa a feţelor celulei epiteliale. Ele asigură solidarizarea intimă a
celulelor şi conturează trecerea moleculelor prin spaţiile dintre celule, realizând
împărţirea suprafeţei celulare în sectoare distincte.
Membrana polului bazal prezintă, în cazul celulelor adaptate pentru
funcţia de absorbţie şi resorbţie (din tubul contort proximal), invaginări ale
plasmalemei polului bazal, mărind cu mult suprafaţa polului bazal (fig. 1.21.).
22
Fig. 1. 21. Schema ultrastructurii nefrocitelor din tubul contort

proximal.
În celula epitelială secretoare, membrana polului bazal conţine receptori

pentru hormoni, iar la epiteliile pavimentoase (scuamoase) sunt prezenţi
hemidesmozomii, care ancorează celula de matricea extracelulară.
În celulele secretorii se distinge o polaritate şi în organizarea
intracelulară, astfel, reticulul endoplasmic rugos (granular) este frecvent întâlnit
spre baza celulei, complexul Golgi este situat supranuclear, iar vacuolele de
secreţie apar lângă polul apical al celulei. Mitocondriile se găsesc lângă
suprafaţa apicală, în celulele cu funcţie de resorbţie a apei şi a ionilor.
Hialoplasma prezintă unele caracteristici specifice ţesuturilor epiteliale. Astfel, cu
toată diversitatea tipurilor de proteine de la un tip epitelial la altul, există şase
categorii de proteine întâlnite în citoscheletul tuturor celulelor epiteliale: 1. actina;
2. alfa (α) şi beta (β)tubulina; 3. proteine intermediare filamentare; 4. clatrina
(proteina veziculelor acoperite); 5. spasmina, o proteina care se contractă în
prezenţa ionilor de calciu şi 6. calmodulina (proteină cu afinitate pentru calciu).
Filamentele intermediare sunt constituite din: vimentină, desmină, citokeratine
asemănătoare alfakeratinei din epidermă. În celulele epiteliale s-au identificat 20
de tipuri de citokeratine (neutre, bazice, acide). Aceste polipeptide keratiniene
sunt diferite de la un tip celular la altul, astfel că ele diferă în celulele secretorii,
celulele ductale (ale conductelor) şi mioepiteliale ale unei glande exocrine. Unele
microfilamente intermediare sunt dispuse la periferia celulelor intermediare, ca,
de exemplu, tonofilamentele - formate din citokeratine şi implicate în menţinerea
formei celulelor epiteliale.
În cazul ţesuturilor epiteliale, metaplazia poate fi reversibilă. Astfel, în
anumite condiţii fiziologice şi patologice, un anumit tip de ţesut epitelial se poate
transforma în alt tip de epiteliu. Aşa se întâmplă în hipovitaminoza A, când
epiteliile căilor respiratorii (pseudostratificate ciliate) sunt înlocuite cu epitelii
stratificate pavimentoase.
Epiteliile prezintă un ciclu constant de înnoire. Ele sunt structuri labile,
conţinând populaţii de celule tranzitorii ale căror celule sunt reînnoite continuu,
prin activitatea mitotică. Rata de înnoire este variabilă, putând fi rapidă (2 - 5 zile
în epiteliul intestinal) sau lentă (50 de zile, în pancreas).
Studiile autoradiografice au arătat prezenţa, în majoritatea epiteliilor, a
unor celule stem, responsabile de producerea a noi celule. Celulele stem sunt
nediferenţiate şi stau la baza regenerării epiteliilor.
1.4.1. IMPLICAREA EPITELIILOR IN IMUNITATE
În constituţia mucoaselor, alături de ţesutul conjunctiv lax, se află

epiteliile, permanent expuse la contactul cu antigenii din mediul extern.
23
Secreţiile care acoperă epiteliile mucoaselor formează un sistem

imunologic de apărare a organismului, conţinând în mod predominant,
imunoglobulina A.
Secreţia de anticorpi, la suprafaţa mucoaselor, este reglată independent
de cea din fluidele mediului intern (plasma sangvină), lichidul pleural, lichidul
peritoneal şi lichidul cerebro-spinal.
Sistemul imunologic comun suprafeţelor mucoase este denumit sistem
imun secretor. Imunoglobulinele (A, M şi E) din sucul intestinal, secreţia nazală,
lacrimală, sunt produse, în cea mai mare parte, din plasmocite, celule
conjunctive din corionul mucoasei.
Imunoglobulinele A secretorii asigură apărarea primară împotriva
infecţiilor locale, fapt demonstrat prin abundenţa lor în salivă, lacrimi, secreţie
nazală, lichid prostatic. Ele nu distrug antigenii (microbi, viruşi, toxine, diferite
substanţe), ci previn pătrunderea lor în mediul intern.
Imunitatea antimicrobiană are la bază diminuarea aderenţei bacteriilor la
epiteliile mucoaselor. Mucoasele se opun aderenţei bacteriene prin secreţiile lor,
prin mişcarea cililor (în trahee, în tuba uterină etc.), prin desmembrarea
epiteliilor.
2. ŢESUTURILE CONJUNCTIVE
Ţesuturile conjunctive (testus connectivus) cunosc o largă răspândire în

organismul animal, dar niciodată nu vin în contact direct cu suprafeţele ce le
delimitează de mediul extern. Sunt bogat vascularizate, inervate şi metabolic
active, având schimburi largi de molecule şi ioni între sânge şi lichidele tisulare.
Intră în componenţa organelor sau ocupă spaţiile dintre ele, realizând
conexiunea lor.
Din punct de vedere morfologic sunt foarte eterogene, având o mare
capacitate plastică şi regenerativă, capacitate ce se menţine pe întreaga
perioadăa de viaţă a individului.
24
Indeplinesc rolul de suport şi de legătură pentru diferite ţesuturi (epitelii, endotelii,

mezotelii, ţesut nervos) şi de protecţie pentru organele interne. In acelaşi timp,
ţesuturile conjunctive formează tecile de protecţie ale axului cerebro-spinal,
capsulele de la periferia organelor, septele şi trabeculele care compartimentează
perenchimul unor organe. Intră în structura peretelui digestiv, a tractusului
respirator, genito-urinar etc. Formează piesele osoase şi cartilaginoase. Participă
activ la procesele de regenerare, de apărare şi de imunitate a organismului.
Ţesuturile conjunctive prezintă un mare polimorfism celular, precum şi o
mare plasticitate, astfel că se pot metaplazia, dând naştere ţesutului cartilaginos
şi celui osos.
2.1. HISTOGENEZA ŢESUTURILOR CONJUNCTIVE
Se realizează din foiţa embrionară mijlocie, respectiv din mezoderm care

generează mezenchimul.
Mezenchimul reprezintă ţesutul conjunctiv embrionar din care se vor
diferenţia toate tipurile de ţesuturi conjunctive ale adultului (fig. 2.1.).
Fig. 2.1. Ţesutul mezenchimal.
In oganogeneză apar, în ordine: celulele, substanţa fundamentală şi

fibrele.
Mezenchimul este format din celule mezenchimale nemodificate, cu un
diametru de 35 - 40 m, cu un nucleu mare, sferic sau oval, bogat în
eucromatină, în care se găsesc 2 - 4 nucleoli.
Citoplasma este abundentă, slab bazofilă, cu puţine organite celulare.
Forma celulelor mezenchimale este stelată, datorită prelungirilor ramificate pe
care le emit. Prelungirile realizează o reţea celulară, în ochiurile căreia se
găseşte matricea extracelulară, bogată cantitativ, precum şi proteine fibroase,
cum este colagenul de tip III. Intre extremităţile prelungirilor se stabilesc joncţiuni
comunicante de tip "gap", care permit trecerea moleculelor informaţionale,
participând la diferenţierea tisulară. Prin mitoze frecvente, celulele mezenchimale
asigură perpetuarea liniei mezenchimale şi contribuie la creşterea ţesuturilor
conjunctive embrionare. Totodată, celula mezenchimală se diferenţiază, dând
naştere la embrion şi făt, la celelalte tipuri de celule conjunctive (fig. 2.2.).
25
Fig. 2.2 Diferenţierea celulelor mezenchimale embrionare.
Numărul celulelor mezenchimale scade foarte mult la mijlocul perioadei

intrauterine, pentru ca, după naştere, să rămână sub formă de insule celulare
mici, cantonate în vecinătatea unor vase.
Celulele mezenchimale evoluează, transformându-se în celule reticulare,
care reprezintă un stadiu intermediar între celulele mezenchimale şi celulele
conjunctive diferenţiate.
Celulele reticulare au un diametru intre 12 - 15 m, prezintă un nucleu
sferic, situat central, cu eucromatină şi heterocromatină, în părţi aproximativ
egale şi nucleoli vizibili. Au citoplasmă bazofilă, puţin abundentă, cu ribozomi şi
mitocondrii bine reprezentate. Prelungirile celulare lungi şi reduse numeric
realizează o pseudoreţea, stabilind contacte cu celulele învecinate. Numărul
celulelor reticulare scade progresiv către sfârşitul gestaţiei, după parturiţie şi la
adult, unde se găsesc numai în organele hemato- şi limfopoietice, formând
stroma de susţinere. Celulele reticulare prezintă mitoze frecvente. Unele dintre
aceste celule se diferenţiază în alte tipuri de celule conjunctive adulte, iar altele
desfăşoara activităţi de fagocitoză, jucând un rol important în procesele de
apărare imunitara.
In construcţia ţesuturilor conjunctive intră: a) celulele conjunctive şi b)
matricea intercelulară.
26
Celulele conjunctive sunt de două categorii: 1) celule conjunctive propriu-

zise, din care fac parte: fibroblastele, mastocitele, celulele adipoase şi celulele
endoteliale; 2) celulele de origine sangvină, cum sunt: macrofagele, plasmocitele
şi leucocitele, migrate în ţesutul conjunctiv (fig. 2.3.).
1 - Celula mezenchimală; 2 - Celula reticulară primară; 3 - Fibroblast; 4 - Fibrocit;

5 - Melanocit; 6 - Macrofag (histiocit); 7 - Mastocit; 8 - Adipocit de origine
fibrocitară;9 - Adipocit de origine histiocitară; 10 - Macrofag care a fagocitat; 11 -
Plasmocit; 12 - Clasmatocit.
Matricea intercelulară (substantia intercellularis) cuprinde: 1) fibre

conjunctive (de colagen, de reticulină, elastice şi oxitalanice) şi 2) substanţa
fundamentală ce conţine glicozaminoglicani, proteoglicani, proteine structurale şi
lichid tisular.
27
2.2. CELULELE CONJUNCTIVE
Celulele conjunctive propriu-zise (cellulae textus connectivi) se

formează, evoluează şi îşi manifestă funcţiile în ţesuturile conjunctive. Ele au
origine mezoblastică, prezintă capacitatea de a se divide şi prezintă pe suprafaţa
lor un "film" polizaharidic. Se pot mobiliza pentru apărarea organismului şi produc
componentele din matricea intercelulară, proces la care mai pot participa şi unele
celule epiteliale, endoteliale şi musculare netede (din structura unor vase sau
organe).
Celulele conjunctive propriu-zise (autohtone sau indigene) îndeplinesc

funcţii multiple: - mecanice (formând scheletul de susţinere al embrionului); - de
apărare (prin fagocitoză, ultrafagocitoză, pinocitoză şi eliberarea de anticorpi); -
de sinteză (a proteinelor, glucidelor şi pigmenţilor); - de citogeneză (putând să
genereze alte tipuri de celule); - metaplazice (se pot transforma în alte tipuri de
celule conjunctive); - de control a homeostaziei ţesutului conjunctiv (ca, de
exemplu: fibrocitele controlează agregarea substanţei fundamentale şi a fibrelor;
mastocitele influenţează activitatea lipogenetică).
Activitatea celulelor conjunctive este influenţată de factori fizici, chimici,
nervoşi şi umorali. Astfel, hormonii tireotropi, gonadotropi, estrogeni, tiroxina,
insulina, hormonii medulosuprarenalei, stimulează activitatea fibroblastelor,
mastocitelor, adipocitelor. Vasopresina, hormonii corticosuprarenalei, stimulează
lipoliza, iar ACTH-ul (adenocorticotrop hormon) inhibă activitatea unor celule
conjunctive.
2.2.1. FIBROBLASTUL - FIBROCITUL
Fibroblastul (fibroblastocytus) reprezintă cea mai răspândită celulă din

ţesuturile conjunctive. Îşi are originea în celula mezenchimală (în perioada
embrionară), în celula reticulară nediferenţiată, în fibroblastele preexistente
(după parturiţie), în celula endotelială şi în miocitul neted. Prezintă un indice de
proliferare ce diferă după regiunile în care se găseşte, putând fi absent în unele
situaţii patologice (ca, de exemplu în psoriazis).
Fibroblastul se poate prezenta sub două forme, cu particularităţi morfofuncţionale

distincte: a) fibroblast activ (angajat în procesele metabolice specifice şi b)
fibrocit, când este în repaus funcţional (fig. 2.4.).
28
Fig. 2.4. Ultrastructura fibroblastului (în stânga) şi aspectul optic al fibroblastului

(în dreapta).
Fibroblastele sunt celule puţin mobile, deplasându-se foarte încet în

ţesuturile conjunctive. Pot fi mobilizate şi direcţionate de factori chimiotactici din
matricea extracelulară (ex: fibronectina, colagenul, laminina, peptidele derivate
din elastină şi tropoelastină).
Fibroblastele au o formă alungită (cu diametrul de aproximativ 20

microni), uneori stelată, cu prelungiri fine. Forma blastomerelor poate fi
influenţată de natura substratului la care se ataşează.
Citoplasma fibroblastelor este abundentă şi bazofilă, mărginită de
numeroşi poliribozomi. Fibroblastele sintetizează precursorii polipeptidelor de
colagen, elastina, proteoglicani şi glicoproteine. Moleculele fin granulare sau
materialul filamentos din reticulul endoplasmic rugos este transportat la
complexul Golgi din care se desprind veziculele de secreţie ce fuzionează cu
membrana plasmatică şi eliberează conţinutul solubil în spaţiul extracelular.
Mitocondriile sunt lungi şi subţiri. În citoplasmă se mai observă: picături de lipide,
lizozomi primari şi secundari, centrul celular, microtubuli (necesari în transportul
veziculelor de secreţie), microfilamente de actină (cu rol în mobilitatea celulei).
Microfilamentele sunt bine dezvoltate la fibroblastele din jurul plăgilor pe cale de
vindecare, care sunt denumite miofibroblaste (myofibroblastus, i).
Miofibroblastele mai sunt prezente în axul vilozităţilor intestinale şi intervin în
procesele de retracţie şi refacere a plăgilor.
Nucleul fibroblastelor prezintă receptori specifici pentru unele molecule din
mediul extracelular, cum ar fi receptorii pentru insulină, pentru lipoproteine cu
densitate mică şi pentru factorul de creştere al epidermului.
Fibrocitul (fibrocytus) reprezintş fibroblastul în repaus funcţional: este mai
mic, cu aspect alungit, cu capetele efilate, bifurcate sau trifurcate. Nucleul apare
29
heterocromatic, iar citoplasma prezintă organite celulare reduse. Compartimentul

lizozomal este bine reprezentat prin autofagolizozomii care intervin în digestia
organitelor de sinteză, devenite inutile fibroblastului aflat în repaus funcţional. In
condiţii de stimulare, când este necesară producerea de matrice intercelulară,
fibrocitele se transformă în fibroblaste.
Funcţiile fibroblastelor sunt multiple.
Funcţia principală constă în sinteza şi secreţia proteinelor fibroase ale

matricei extracelulare, precum: macromoleculele de colagen şi elastină,
complexele glicoproteice (de tipul glicozaminoglicanilor, proteoglicanilor şi
glicoproteinelor structurale) ce intră în structura substanţei fundamentale (fig.
2.5.).
Fig. 2.5. Formarea moleculelor de colagen şi a glicozaminoglicanilor în fibroblast.
Fibroblastele secretă interferon de tip I, cu acţiuni antivirale şi

antitumorale. Interferonii sunt glicoproteine cu greutate moleculară de 16 000 –
20 000 de daltoni, asemănători cu interferonii leucocitelor, fiind sintetizaţi cu
ajutorul unor gene ancestrale comune. Ei sunt activaţi de celulele killer şi
prezintă activităţi imunomodulatorii comune.
Rata de secreţie a diferitelor substanţe de către fibroblaste, variază cu
vârsta, fibroblastele fiind foarte active la organismele tinere, unde procesul de
reînnoire a componentelor extracelulare ale ţesutului conjunctiv este susţinut.
Totodată, fibroblastele au capacitatea de a îngloba din matricea
extracelulară - prin pinocitoză mediată de receptori - insulina, lipoproteine cu
densitate redusa, factorul de creştere al epidermei.
În unele boli genetice, fibroblastele sunt lipsite de receptori pentru
lipoproteine cu densitate joasă, fiind incapabile de a le elimina din mediul
extracelular, încât purtătorii unei asemenea anomalii genetice sunt hiperlipemici.
30
Fibroblastele îşi pot modifica aspectul morfofuncţional în raport cu mediul

înconjurator, proces denumit modulatie. Modificările sunt de obicei minore şi
reversibile, modulaţia depinzand de interactiunile cu celulele invecinate si
receptarea unor semnale hormonale. Modularea fibroblastelor se observa in
special in tesutul conjunctiv din piele si are loc sub influenta exercitata de
celulele vecine.
Fibroblastele prezintă fenomenul de non-echivalenţă, adică fibroblastele
diferenţiate în acelaşi fel pot avea informaţii poziţionale diferite. Astfel,
fibroblastele dermice din diferite regiuni ale pielii induc formarea de epiderme
diferite morfologic şi funcţional, fapt remarcat încă din faza embrionară.
Hormonii influenţează puternic activitatea fibroblastelor, ele fiind
considerate celule hormonosensibile. Astfel, hidrocortizonul şi ACTH-ul inhibă
sinteza de procolagen şi proelastină, împiedicând tendinţa de fibrozare întâlnită
în procesul de cicatrizare. Inhibă sinteza de precursori fibrilari, astfel încât
cortizonul se utilizează în tratamentul unor boli de colagen (artitra reumatismală,
lupusul eritematos, poliartrita nodoasă). STH-ul stimulează proliferarea
fibroblastelor şi sinteza de colagen, iar tiroxina reduce mitozele fibroblastului.
Testosteronul stimulează proliferarea fibroblastică, iar estrogenii cresc activitatea
de sinteză a precursorilor din substanţa fundamentală.
Alterări ale activităţii fibroblastelor se pot întâlni în unele afecţiuni
endocrine sau de altă natură, precum: în mixedem (când creşte sinteza de
glicozaminoglicani), în tireotoxicoză (când se reduce activitatea de sinteză a
fibroblastelor). Deficienţa în vitamina C duce la apariţia scorbutului, o boală
degenerativă a ţesutului conjunctiv. În avitaminoza C, fibrele de colagen uzate nu
mai pot fi înlocuite. În hipoproteinemie, fibroblastele nu se maturizează şi nu mai
sintetizează colagen. De asemenea, hiperlipemia şi ateroscleroza determină
inhibarea sintezei de colagen şi încărcarea fibroblastelor cu lipide.
2.2.2. MASTOCITUL
Mastocitul, cunoscut şi sub denumirea de granulocit bazofil tisular

(granulocytus basophilicus testus), a fost descoperit în anul 1878 de Elrich, care
a observat că unele celule din ţesutul conjunctiv se încarcă cu anumite substanţe
şi le-a denumit "Mastzellen" (mast - în limba germană = îngrăşare).
În ţesuturile conjunctive se localizează de-a lungul vaselor. Pot fi
prezente în orice tip de ţesut conjunctiv, dar variază numeric de la un organ la
altul, fiind mai abundente în derm, în căile respiratorii, în ţesutul conjunctiv
intermuscular al uterului, al vezicii urinare, în meninge - in jurul plexurilor coroide,
în glandele cu secreţie internă.
În timpul dezvoltării embrionare apar de timpuriu, luând naştere din

celula mezenchimală, care acumulează granule.
31
Originea mastocitelor suscită multe discuţii. La începutul cercetărilor au

fost considerate ca bazofile sangvine, modificate şi migrate din patul vascular în
ţesuturile conjunctive. Exista părerea că mastocitul, care în mod normal nu se
află în sângele circulant, ci în ţesutul conjunctiv, ia naştere din aceeaşi clasă ca
şi celulele sangvine, având precursori în măduva roşie hematogenă.
Mai documentată apare ipoteza conform căreia mastocitul ia naştere din
celulele mezenchimale (la embrion şi fat) şi din celulele mezenchimale
perivasculare (la adult). După diferenţiere, mastocitele îşi menţin capacitatea de
proliferare, iar prin self-replicare, asigură linia celulară mastocitară.
Morfologia mastocitelor. Mastocitele au formă ovalară sau neregulat
colţuroasă, cu un diametru între 15 - 20 m. Nucleul este sferic, bogat în
heterocromatină, situat central. Citoplasma este săracă în organite celulare, cu
mitocondrii rare, complex Golgi slab dezvoltat şi reticul endoplasmic rugos redus
şi ribozomi puţini. În schimb, citoplasma mastocitelor conţine numeroase granule
(cu diametrul de 1 - 2 m) care se colorează metacromatic (în roşu purpuriu) cu
albastru de toluidină. Cea mai mare parte din granulele mastocitelor sunt
puternic metacromatice şi slab PAS - pozitive, în timp ce un număr mic dintre ele
sunt ortocromatice, intens PAS - pozitive.
Fiecare granulă este delimitată de o membrană subţire, iar matricea
granulei are un aspect lamelar periferic şi granular central. Granulele conţin o
serie de mediatori chimici, ca de exemplu: heparina, histamina, factorul
chemotactic pentru eozinofile.
Pe suprafaţa mastocitelor se găsesc receptori specifici pentru
imunoglobulina E. Ajungând în contact cu antigenii extracelulari, receptorii
participă la formarea unor complexe antigen - anticorp, ce declanşează
fenomenul de degranulare mastocitară, când produşii din granule sunt eliberaţi în
matricea extracelulară. Fenomenul de degranulare mastocitară poate fi
determinat şi de: unii agenţi fizici (căldura), mecanici (comprimarea), chimici
(eliberarea de heparină, morfină, cofeină). Degranularea poate fi împiedicată de
unele medicamente (teofilina, izoproterenol) ce acţionează crescând concentraţia
de AMP-ciclic sau citochalazina, care blochează activitatea microfilmelor din
matricea celulară (fig. 2.6.).
32
Fig. 2.6. Secvenţele care conduc la degranularea mastocitelor.
Funcţiile mastocitelor constau în capacitatea granulelor mastocitare de a

depozita o serie de mediatori chimici care, o dată eliberaţi, intervin activ în
ţesuturi. Astfel, heparina ocupă circa 4% din greutatea uscată a granulelor
mastocitare, fapt pentru care mastocitul a primit denumirea de "heparinocit".
Heparina este depozitată temporar în granule, fapt ce explică metacromazia
acestora. Heparina are rol anticoagulant şi antilipemic (determinând activitatea
lipoproteinlipazei). Histamina, în proporţie de 1,1%, este localizată tot în granule,
fiind legată prin combinaţii laxe de heparină şi eliberată în ţesuturi şi sânge prin
intervenţia unor substanţe chimice. Histamina este eliberată rapid în diferite
infecţii locale sau în unele reacţii imunologice. Ajunsă în matricea extracelulară,
histamina determină dilatarea vaselor sangvine, creşte permeabilitatea venelor
mici ( prin contracţia celulelor endoteliale, producându-se desfacerea joncţiunilor,
fapt ce dilată spaţiile intercelulare prin care trec apa, anticorpii şi macrofagele, la
locul leziunii). Tot histamina determină şi contracţia muşchiului neted din
bronhiole.
Serotonina (sau 5 hidroxi triptamina), sintetizată şi secretată de
mastocite (numai la animale), produce vaso- şi bronhoconstricţie.
33
Factorul chemotactic pentru eozinofile din anafilaxie, elaborat de

mastocite, atrage eozinofilele din sânge în ţesuturile conjunctive la locul
degranulării mastocitare. În cazul şocului anafilactic, mastocitele sintetizează şi
eliberează o substanţă reactivă în anafilaxie, care produce contracţii ale
muşchiului neted din căile aeriene, determinând fenomenul de anafilaxie din
şocul anafilactic. Tot mastocitele sunt implicate în reacţiile alergice de
hipersensibilitate imediată în astm, urticarie, şoc anfilactic, când participă şi
imunoglobulinele din clasa E.
2.2.3. MACROFAGUL - HISTIOCITUL
Macrofagul (macrophagocytus, i) reprezintă o varietate de celule

conjunctive, tot atât de numeroase ca şi fibroblastele. În ţesuturile conjunctive
puternic vascularizate sunt mai numeroase decât fibroblastele.
Macrofagele sunt prezente în toate tipurile de ţesut conjunctiv, dar sunt

localizate cu precădere în apropierea contactului cu mediul extern (corionul
organelor cavitare, în jurul vaselor, în dermul pielii sau în stroma organelor
parenchimatoase).
În anul 1980, van FURTH a inclus macrofagele în sistemul mononuclear fagocitic
sau sistemul macrofagic (cunoscut în histologia clasică sub denumirea de sistem
reticuloendotelial), care cuprinde toate celulele ce îndeplinesc următoarele
criterii: a) îşi au originea într-o celulă stem din măduva osoasă; b) au o structură
celulară caracteristică; c) prezintă un nivel înalt de activitate fagocitară mediată
prin imunoglobuline şi complement seric.
Originea macrofagelor. Macrofagele iau naştere din celulele stem ale
măduvei hematogene, din care se diferenţiază şi precursorii monocitelor
medulare. Astfel de celule stem sunt prezente şi în sacul vitelin şi în ficat - în
timpul vieţii fetale. Monocitele trec din compartimentul medular în sânge, unde
rămân 40 - 60 de ore, de unde, prin diapedeză, ajung în ţesutul conjunctiv, unde
se transformă în macrofage tisulare şi desfăşoară activităţi specifice. Originea
medulară a macrofagelor este confirmată de faptul că ele nu apar în ţesutul
conjunctiv decât după ce acesta a fost vascularizat.
În ţesutul conjunctiv, macrofagele trăiesc câteva luni, iar capacitatea lor de
proliferare depinde direct de necesităţile organismului. În condiţii normale,
populaţia de macrofage este menţinută prin self - replicare (când rezultă celule
noi, denumite histiocite sau macrofage stabile) şi prin aport de monocite
sangvine. Capacitatea de proliferare a macrofagelor este stimulată de substanţe
secretate de limfocitele T.
Macrofagele pot fuziona în unele circumstanţe patologice, ca răspuns la
pătrunderea în organisma unor microbi (în lepră sau tuberculoză) generând
celulele gigante multinucleate, cu 20 - 50 de nuclei. De asemenea, în jurul unor
34
focare de infecţie, apar celulele epiteliale mari, cum sunt celule epitelioide
(epithelioidocyti).
Morfologia macrofagului. Macrofagele prezintă dimensiuni strict
dependente de activitatea lor funcţională, existând macrofage mici (cu diametrul
de 15 m) inactive şi macrofage mari (cu diametrul de 50 m), deosebit de
active. Forma lor este sferică sau ovală, cu prelungiri scurte., dar numeroase.
Nucleul, relativ mic, sferic sau, cel mai adesea, reniform, poate fi situat atât
central, cât şi excentric. Heterocromatina şi nucleolii se disting greu.
Citoplasma este abundentă şi contine numeroase organite celulare
(fagozomi, lizozomi primari, secundari, vacuole endocitocice). Prezenţa
lizozomilor secundari conferă un aspect spumos. Caracteristic macrofagului
foarte activ este abundenţa filamentelor formate, în principal, din actină (circa
100 de molecule de actină pentru o moleculă de miozină). Microfilamentele
intervin în procesele de deplasare a macrofagelor şi în formarea de pseudopode,
necesare asigurării funcţiei de fagocitoză sau de înlesnire a fuziunii lizozomilor
primari cu fagozomii.
Membrana celulară prezintă numeroase prelungiri în deget de mănuşă
(vizibile la microscopul scanning), iar glicocalixul, extrem de bine dezvoltat,
prezintă receptori pentru imunoglobulina G, pentru imunogobulina M şi pentru cel
de-al treilea component al complementului (receptorii C3). Un macrofag foarte
activ poate prezenta pe suprafaţa sa 8 milioane de receptori.
Proprietăţile fiziologice ale macrofagelor sunt reprezentate de: mobilitate,
capacitatea de fagocitoză şi cea de secreţie. Macrofagele se deplasează în
ţesuturi cu ajutorul valurilor şi expansiunilor citoplasmatice care formează
pseudopode. Mobilitatea macrofagelor poate creşte sub acţiunea unor factori
chemotactici (factorii C5, unele toxine bacteriene, proteine denaturate). Alţi
factori, în special cei secretaţi de limfocitele activate, mobilizează macrofagul la
locul invaziei antigenice.
Fagocitoza este proprietatea fundamentală a macrofagelor ce se
declanşează la impactul cu un antigen de naturăa diferită. Macrofagul este
considerat "gunoierul" ţesutului conjunctiv, întrucât îndepărtează prin fagocitoză
o gamă foarte variată de particule (ca: microorganisme, complexe imune
multinucleare, resturi organice). Fagocitoza poate fi: specifică şi nespecifică.
În cazul fagocitozei specifice, macrofagele recunosc particulele pe care
urmează să le înglobeze, procesul fiind denumit "recunoaştere fagocitară". Prin
recunoaştere fagocitară, macrofagul diferenţiază microorganismele sau resturile
tisulare de materialele endogene normale. Recunoaşterea fagocitară poate fi
realizată: a) la nivel tisular, cu ajutorul factorilor de recunoaştere, denumiţi
opsonine şi la b) nivel celular, prin receptorii de pe suprafaţa macrofagelor.
Opsoninele pot fi neimunospecifice (ca fibronectina) şi imunospecifice (ca
anticorpii de tipul Ig G, Ig M şi cea de-a treia fracţiune a complementului - F3).
Funcţiile macrofagului. Macofagul din ţesuturile conjunctive îndeplineşte
funcţii comune cu ale celorlalte macrofage din organism, incluse în "sistemul
fagocitar mononuclear". Acest sistem grupează totalitatea macrofagelor şi a
celulelor derivate din ele, care, alături de limfocite şi plasmocite, alcătuiesc
35
celulele sistemului imunitar. În acest sistem se disting trei compartimente cu

celule: medular, sangvin şi tisular.
1) Compartimentul medular cuprinde ansamblul celulelor care
proliferează în măduva osoasă, derivând din celula stem hematopoietică
pluripotentă (non commited) şi diferenţiindu-se în monocite.
2) Compartimentul sangvin cuprinde monocitele sangvine, care
reprezintă forma circulantă sau de distribuire a macrofagelor din organism.
3) Compartimentul tisular cuprinde monocitele migrate în ţesuturi şi
diferenţiate în macrofage tisulare.
Macrofagele tisulare pot fi macrofage libere şi macrofage fixe.
Macrofagul liber (macrophagocytus nomadicus) este răspândit în tot
organismul, putându-se găsi: a) în ţesutul conjunctiv lax (unde poartă denumirea
de histiocit); b) în cavităţile seroase (macrofagele pleurale şi peritoneale); c) în
alveolele pulmonare (macrofagele alveolare); d) în organele limfo- şi
hematopoietice (măduva osoasă, limfoganglion, splina); e) în sistemul nervos
central (microglia).
Macrofagul fix (macrophagocytus stabilis) este imobilizat în unele organe
unde îndeplineşte un rol local specific, ca de exemplu: macrofagele fixe din ficat
(celulele Kupffer din sinusoidele hepatice), macrofagele din folicuii limfoizi,
macrofagele fixe din splină.
Toate macrofagele cuprinse în sistemul fagocitar mononuclear au o serie
de caracteristici comune, precum: a) o serie de particularităţi morfologice
comune; b) sunt activate de stimulii pentru fagocitoză specifică, mediată de
receptori; c) joacă un rol important în procesul de apărare a organismului, prin
curăţirea nespecifică a ţesuturilor şi d) participă la reacţii imune.
În reacţiile imune, macrofagele joacă un rol foarte important la începutul
şi la sfârşitul reacţiei imune. La începutul reacţiei, macrofagul captează antigenul,
îl fixează pe suprafaţa sa, punându-l în contact pentru lungi perioade de timp, cu
limfocitele pe care le stimulează în generarea răspunsului imun. La sfârşitul
reacţiei imune, macrofagele sunt atrase (de unele substanţe secretate de
limfocite) în focarela de invazie, unde fagocitează şi distrug antigenii (microbieni,
bacterieni etc.). Totodată, macrofagele stimulează limfocitele în răspunsul imun,
creând antigenitatea diferitelor substanţe.
Prin capacitatea lor de fagocitare specifică, macrofagele intervin în: 1)
reglarea hematopoieziei; 2) metabolismul lipidic (prin degradarea complexelor
lipoproteice).
Macrofagele îndeplinesc şi o importantă funcţie secretorie, eliminând în
mediul extracelular: fracţiuni proteice ale complementului, interferoni, elastază,
colagenază, proteine fibrilare.
36
2.2.4. PLASMOCITELE
Plasmocitul (plasmocytus) este mai răspândit în ţesuturile conjunctive din

mucoasele organelor cavitare, numărul lui crescând foarte mult în inflamaţiile
cronice.
Plasmocitele se formează din limfocitul B, după stimularea antigenică. Ca atare,

ele nu apar în ţesutul conjunctiv decât după parturiţie, când organismul intră în
contact cu antigenii.
Morfologia plasmocitului. Plasmocitul este o celulă de talie mare (până la

20 m), de formă sferică sau ovoidală, cu nucleu sferic sau oval, dispus
excentric, cu heterocromatina sub formă de spiţă de roată. Citoplasma celulei
abundentă, intens bazofilă, conţine un reticul endoplasmic rugos foarte dezvoltat,
cu cisterne mărginite de numeroşi ribozomi. Prezenţa acestui reticul rugos foarte
dezvoltat face ca citoplasma să se coloreze puternic cu pironina, de unde şi
denumirea de "celulă pironinofilă a ţesutului conjunctiv". În cisternele reticulului
endoplasmic rugos se pot acumula cantităţi mari de produşi de secreţie, coloraţi
acidofil, care apar sub forma unor corpusculi intercelulari, denumiţi "corpusculii
RUSSEL".
Complexul Golgi este foarte dezvoltat şi situat perinuclear, citoplasma
este slab bazofilă, sub forma unui halou clar, perinuclear (fig. 2.7.).
Fig. 2.7. Organizarea ultrastructurala a plasmocitului:
1 – Nucleu; 2 – Mitocondrii; 3 – Reticul endoplasmic rugos; 4 –

Complex Golgi; 5 – Centru celular.
37
Rolul plasmocitului constă în a sintetiza şi secreta toate tipurile de

imunoglobuline din organism, intervenind activ în procesele imunitare. Eliberarea
anticorpilor din plasmocit are loc mult mai rapid decât în cazul altor celule, printr-
un proces de clasmatosis sau microclasmatosis (ce constă în desprinderea unor
porţiuni mai mari sau mai mici din citoplasma care cuprinde granule de secreţie).
2.2.5. LEUCOCITELE
Leucocitele (leucocitus, i) migrează în matricea conjunctivă intercelulară,

traversând pereţii capilarelor şi venulelor.
Numărul leucocitelor din ţesuturile conjunctive creşte în procesele
inflamatorii. Se pot observa atât leucocite polimorfonucleare (neutrofile,
eozinofile, bazofie), cât şi limfocite T şi limfocite B.
2.2.6. CELULA ENDOTELIALA
Celula endotelială (endotheliocytus) intră în alcătuirea endoteliilor, care

delimitează lumenul vaselor sangvine şi limfatice.
Are polaritate funcţională şi poziţională, prezentând: a) o faţă luminală (în contact

cu lichidul circulant) şi b) o faţă tisulară (scăldată în lichidul tisular); c) între ele
există doua feţe laterale de contact.
Morfologia celulei endoteliale. Celulele endoteliale au o formă

poliedrică, cu o grosime de 0,1 - 0,5 m şi un diametru de 25 - 40 m. Nucleul
apare alungit, tahicromatic şi orientat paralel cu axul lung al vasului.
Membrana celulară a feţei luminale prezintă caveole (vesicula
superficiales) şi un glicocalix (gros de 13 - 40 nm, cu o încărcătură electrică
negativă şi o structură moleculară specifică, ce o fac netrombogenă, împiedicând
aderarea trombocitelor sau a celulelor sangvine la suprafaţa luminală. Tot la
acest nivel sunt prezenţi receptori specifici care reţin o serie de molecule ce
urmează a fi metabolizate sau transportate către frontul tisular (ca, de exemplu:
insulina, acetilcolina, serotonina, trombina, lipoproteine cu densitate mică).
Membrana feţei tisulare (groasă de 5 - 8 nm) ia contact cu lamina bazală
şi participă la sinteza colagenului, glicoproteinelor, lamininei, fibronectinei,
componente ale membranei bazale.
Membranele feţelor laterale ale celulei endoteliale stabilesc contacte cu
celulele învecinate prin dispozitive joncţionale de tip occludens, gap (în vasele
mari putând fi prezenţi desmozomi).
Mitocondriile, complexul Golgi, reticulul endoplasmatic, lizozomii primari şi
secundari, corpii denşi şi multiveziculari, corpii Weibel-Palade sau corpii
multitubulari (corpus multitubulare), sunt concentraţi perinuclear, în regiunea
organitelor. În citoplasmă se mai pot observa mici vezicule singulare sau dispuse
în lanţuri, care vor forma prin fuziune canale transendoteliale (Simionescu -
1971, 1985).
38
Funcţiile celulei endoteliale. Celulele endoteliale sunt prezenţe

diferenţiate, în sensul specializării pentru efectuarea schimbului bidirecţional de
substanţe prin: endocitoză, exocitoză şi transcitoză.
Celulele endoteliale se pot contracta datorită conţinutului în citoplasmă a
unui număr apreciabil de fibre de stress, formate din microfilamente de actină şi
miozină. Prin contracţiile lor, reglează lumenul vasului şi asigură o dinamică
circulatorie normală.
2.2.7. CELULA GRASĂ (ADIPOCITUL SAU LIPOCITUL)
Celula grasă, adipocitul (adipocytus) sau lipocitul îşi are originea în celula
mezenchimală (în perioada embriofetală) sau în fibroblast, macrofag (histiocit) şi
în celula reticulară nediferenţiată.
Celula grasă are o formă sferică sau ovoidală (cu diametrul de 100 - 200 m),
mai rar apărând poliedrică. Nucleul semilunar este situat excentric. Citoplasma
este redusă cantitativ, fiind înlocuită în cea mai mare parte de o picatură unică de
grăsime (în lipocitele de origine fibroblastică). Organitele sunt diferenţiate şi
reprezentate de reticulul endoplasmic rugos şi de mitocondrii. Oxidoreductazele
şi hidrolazele desfăşoară o activitate intensă.
Celulele grase ajung în contact cu o reţea de fibre de reticulină, de
capilare şi de filete nervoase.
În lipocitele de origine histiocitară, nucleul îşi păstrează forma şi poziţia
din celula de origine, iar picăturile de grăsime nu confluează. Lipocitele de
origine histiocitară sunt prezente în ţesutul adipos brun.
Celulele adipoase îndeplinesc funcţii adipopexice, lipogenezice şi
lipodieretice.
2.2.8. CELULA PIGMENTARA SAU PIGMENTOCITUL
Celulele pigmentare (cellulae pigmentosa) au origini variate: în celulele

ectodermice ale crestelor neurale, în celulele mezenchimale, în fibroplaste şi
histioblaste (macrofagele). Au o formă stelată, cu numeroase prelungiri. În
citoplasmă sunt dezvoltate organitele specifice sintezei (ribozomii, reticulul
endoplasmic rugos, complexul Golgi, mitocondriile). Acumulează pigmentul
melanic (negru, brun) sub formă de granule, prin pigmentopexie.
Sunt localizate în: stratul pigmentar al retinei, în coroida, în pia mater, în
epiteliul anterior al irisului, în straturile bazal şsi spinos din epidermă.
2.3. MATRICEA CONJUNCTIVA
Matricea conjunctivă sau substanţa intercelulară (substantia intercellularis)

a ţesutului conjunctiv joacă un rol important în organizarea şi definirea tipului de
ţesut conjunctiv. Acesta este rezultatul unor multiple interacţiuni între celule şi
componentele extracelulare. Caracteristicile diverselor tipuri de ţesut conjunctiv
39
sunt determinate de tipul de colagen, de conţinutul şi prezenţa de fibronectină,

laminină, entactină, proteoglicani. Compoziţia matricei este strâns dependentă
de forma celulei, de gradul ei de diferenţiere.
Matricea conjunctivă este alcătuită din două componente principale: 1) substanţa

fundamentală şi 2) fibrele conjunctive.
2.3.1. SUBSTANTA FUNDAMENTALA
Substanţa fundamentală (substantia fundamentalis s. amorpha),

denumită şi substanţă interfibrilară sau intercelulară, apare amorfă, incoloră,
transparentă şi vâscoasă. La microscopul electronic apare formată din proteine
fibrilare (de tipul colagenului şi elastinei) şi globulare.
În compoziţia substanţei fundamentale intercelulare intră: lichidul tisular (în
proporţie de 70%), glicozaminoglicanii si proteine structurale.
Lichidul tisular este asemănător plasmei sangvine, dar care derivă din
transsudaţie şi cuprinde apă şi electroliţi. Faţă de plasma sangvină are: a) un
conţinut de proteine mai scăzut; b) o instabilitate a cantităţii de apă, săruri şi
glucoză şi c) o capacitate de a acumula aceşti produşi şi de a-i elibera în anumite
stări fiziologice şi patologice. Apa se găseşte în proporţie mai mare sub formă de
apă liberă, în continuua mişcare. Apa poate fi legată de gelul substanţei
fundamentale (când devine liberă în urma depolarizării) sau poate fi apă
moleculară, ce nu poate fi mobilizată, fiind strâns legată de structurile celulare.
Dintre electroliţi, ionii de sodiu (Na+) sunt în concentraţie mai mare, în
timp ce ionii de potasiu (K+) şi magneziu (Mg2+) sunt prezenţi in cantităţi mai mici.
Mucopoliglucidele (numite şi glicozaminoglicani) sunt reprezentate de:
acidul hialuronic (singurul nesulfatat); de condroitinsulfaţi; de keratansulfaţi; de
heparansulfaţi; de heparină etc. (pentru detalii a se vedea "Morfologia
microscopică a animalelor domestice, vol.I"). Exceptând acidul hialuronic, toţi
glicozaminoglicanii sunt legaţi covalent de o proteină cu care formează molecule
de proteoglicani (mucoproteine).
Proteoglicanii sunt sintetizaţi şi secretaţi de celulele derivate din

mezenchimul embrionar (de fibroblaste, condroblaste, osteoblaste, celule
sinoviale, celule musculare netede). Sinteza începe în ribozomii, continuă în
reticulul endoplasmic granular şi se completează în zona Golgi. După eliminarea
din celulă, subunităţile de proteoglicani se asamblează în agregate mari.
Intens bazofili, proteoglicanii acţionează ca polianioni şi se leagă de cationii de

sodiu. Sunt puternic hidrofili, realizând un gel hidratat, ce difuzează repede între
celule, facilitâandu-le migrarea. Proteoglicanii sunt legaţi de colagen, elastină,
fibronectină. Viscozitatea substanţei fundamentale depinde de proteoglicani. Ei
au capacitatea de a interacţiona cu încărcătura pozitivă a moleculelor de
40
colagen, influenţând formarea fibrelor. Proteoglicanii modifică permeabilitatea,

transportul şi funcţiile osmotice ale lichidului interstiţial.
Glicoproteinele structurale sunt formate dintr-un miez proteic şi din
glucide, fiind reprezentate de fibronectine (ce există în matricea tuturor ţesuturilor
conjunctive), condronectinele (în matricea cartilaginoasă), lamininele (în
membranele bazale).
Rolul substanţei fundamentale este acela al unui mare rezervor de apă
(ce cuprinde 1/3 din cantitatea de lichid a organismului) şi de serumproteine.
Substanţa fundamentală participă la fenomenele de apărare ale organismului
prin proteinele plasmatice omoloage şi heteroloage, care acţionează ca anticorpi
şi antigeni endogeni. Substanţa fundamentală intervine în funcţionarea normală a
organismului, în metabolismul tuturor ţesuturilor şi organelor.
2.3.2. FIBRELE CONJUNCTIVE
Fibrele conjunctive (fibrae textus connectivi) sunt reprezentate de fibrele

de colagen, fibrele de reticulină şi fibrele elastice (pentru detalii a se vedea
"Morfologia microscopică a animalelor domestice, vol.I") (fig. 2.8.).
Fig. 2.8. Fibrele ţesutului conjunctiv:

1 - Fibre de colagen; 2 - Fibre de reticulină; 3 - Fibre elastice.
Fibrele de colagen
Fibrele de colagen (fibra collagenosa) sunt cele mai răaspândite în
organism, fiind prezente în componenta tuturor tipurilor de ţesut conjunctiv. Ele
41
sunt grupate în fascicule (fasciculus, i) cu traiect ondulat şi orientate în diferite

moduri. În tendoane şi ligamente, fibrele sunt groase şi lungi, grupate în
mănunchiuri paralele cu forţele de tracţiune. În structurile tubulare (vase de
sânge, intestin, conductele glandelor), fibrele de colagen apar răsucite helicoidal.
În cornee, acestea formează lamele octogonale, iar în structura vitroasei, sunt
groase şi subţiri, incluse în masa unui gel de acid hialuronic.
Fibrele de colagen sunt alcătuite din proteine fibroase (scleroproteine),
reprezentate de moleculele de colagen (fibrilogeneza a fost prezentată în
capitolul respectiv din "Morfologia microscopică a animalelor domestice, vol.I-
Biologia celulară").
Funcţiile fibrelor de colagen. Fibrele de colagen conferă rezistenţă tuturor
ţesuturilor conjunctive la tensiune şi tracţiune, mai ales în ligamente, tendoane,
fascii. Datorită sinuozităţii fibrelor şi alunecării unora faţă de altele, ţesuturile
conjunctive sunt flexibile, putându-se plia sau extinde. Totodată, fibrele de
colagen limitează mişcarea ţesuturilor şi a organelor învecinate. Aceste fibre
induc agregarea plachetelor sangvine şi formarea cheagului.
În perioada dezvoltării embrionare, colagenul are un rol esenţial în diferenţierea
celulară. Molecula tânară de colagen prezintă un grad mai mare de solubilitate şi,
de aici, rezultă posibilitatea ca această proteină fibroasă să stimuleze răspunsul
imun.
Colagenul este implicat în unele manifestări patologice ale răspunsului
imun, în special în fenomenele de autoimunitate din boli ca: lupusul eritematos şi
artritra reumatoidă.
Fibrele de reticulină
Fibrele de reticulină (fibra reticularis) sunt foarte subţiri (cu un diametru

cuprins între 0,5 - 2 m), ramificate şi anastomozate sub formă de reţele. Nu se
grupează în fascicule. În număr mare sunt prezente în organele limfoide, în
măduva osoasă, în corionul unor organe, în jurul fibrelor musculare, în ţesutul
conjunctiv lax şi în membranele bazale.
Denumite şi fibre precolagenice, au fost considerate ca fibre tinere de
colagen, având o periodicitate caracteristică de 640 Ĺ, întâlnită şi la colagen. In
cea mai mare parte, reticulina este formată din colagen de tip III, iar argilofilia
prezentată se datorează învelişurilor de proteoglicani şi glicoproteine.
Ca şi fibrele de colagen, fibrele de reticulină sunt sintetizate tot de
fibroblaste.
Fibrele de reticulină sunt foarte abundente la făt şi nou-născut,
transformându-se în cea mai mare parte în fibre de colagen, la adult.
Fibrele elastice
Fibrele elastice (fibra elastica) sunt mai subţiri decât cele de colagen,
având un diametru de circa 1 m. Ele se grupează în fascicule, dar se ramifică şi
se anastomozează în reţele. Sunt rezistente şi extensibile.
La microscopul electronic, fibrele elastice apar omogene, lipsindu-le
periodicitatea întâlnită la fibrele de colagen şi de reticulină. ÎIn compoziţia fibrei
42
elastice intră o proteină denumită elastină, care cuprinde glicina şi prolina în

concentraţii mari .
Moleculele care formează fibrele elastice sunt sintetizate de fibroblaste,
dar şi de celulele musculare netede.
Principala caracteristică a fibrelor elastice o reprezintă elasticitatea care
descreşte o dată cu vârsta, când fibra elastică suferă modificări prin încărcarea
cu săruri de calciu şi de lipide. Distrugerea fibrelor elastice poate avea loc şi
datorită elastazelor lizozomale eliberate de neutrofile şi macrofage; o dată
distrusă, fibra elastică nu se regenerează, ci este înlocuită de o fibră de colagen.
Fibrele elastice sunt mai numeroase în ţesuturile şi organele supuse, în
general, unor forţe de întindere care acţionează intermitent, ca, de exemplu: în
artere, coarde vocale, pleură, trahee, bronhii, pereţii alveolelor pulmonare, unele
ligamente, piele. În media aortei formează lamele elastice groase.
2.4. CLASIFICAREA TESUTURILOR CONJUNCTIVE
În organismul animal există mai multe varietăţi de ţesuturi conjunctive ce

se pot clasifica în raport cu: a) predominanţa uneia dintre componente (celule,
fibre, matrice extracelulară); b) funcţiile pe care le desfăşoarş.
După WEISS - 1988, există: 1) ţesut conjunctiv embrionar sau
mezenchimal şi 2) ţesuturi conjunctive adulte.
Tesuturile conjunctive adulte sunt de trei categorii: a) ţesuturi conjunctive
propriu-zise; b) ţesuturi conjunctive speciale şi c) ţesuturi conjunctive de
susţinere.
2.4.1. TESUTURILE CONJUNCTIVE PROPRIU-ZISE
Ţesuturile conjunctive propriu-zise sunt: 1) ţesutul conjunctiv lax (sau

areolar); 2) ţesutul conjunctiv dens - care poate fi: a) orientat (ordonat sau
modelat); b) ţesutul conjunctiv semimodelat sau semiorientat cum sunt:
membranele seroase şi membranele fibroase.
2.4.1.1. Ţesutul conjunctiv lax sau areolar

Ţesutul conjunctiv lax (textus connectivus collagenosus laxus) sau areolar
este un ţesut neorientat sau nemodelat în care toate elementele sunt relativ egal
repartizate, fără a se remarca predominanţa vreuneia din ele (fig. 2.9.).
43
Fig. 2.9. Ţesutul conjunctiv lax:

1 - Fibre de colagen; 2 - Fibre elastice; 3 - Capilar sangvin; 4 - Neutrofil;
5 - Eozinofil; 6 - Adipocit; 7 - Macrofag; 8 - Fibroblast; 9 - Mastocit; 10 – Limfocit.
Este foarte răspândit în organism, fiind prezent în constituţia organelor şi

în toate locurile libere dintre organe. Nu are o formă proprie, dar poate constitui
straturi sau lamele dispuse între ţesuturi şi organe. În cantitate mai mare se
găseşte în stratul papilar al dermului, în hipoderm, în corionul mucoaselor, în
jurul organelor mobile sau mobilizabile, în seroase (peritoneu, pleură), în ţesutul
conjunctiv perivisceral, în stroma organelor parenchimatoase.
Deşi conţine toate tipurile de celule conjunctive, dispuse fără o orientare

aparentă, fibroblastele şi macrofagele sunt mai numeroase.
Fibrele de reticulină se găsesc în proporţie mai redusă decât cele de colagen şi

elastice. Matricea celulară este bine reprezentată. Ţesutul conjunctiv lax conţine
un număr mare de vase sangvine şi nervi.
Ţesutul conjunctiv lax îndeplineşte roluri multiple: 1) termoizolator (prin

grăsimea pe care o conţine); 2) de amortizare (datorită fibrelor elastice); 3) de
susţinere şi legare (a celulelor şi ţesuturilor); 4) plastic (de vindecare a plăgilor);
5) metabolic (rol de filtru prin sistemul lacunar); 6) adipopexic (prin celulele
grase); 7) endocrin (prin produsele mastocitelor); 8) în reactivitatea imunitară
(prin producerea de anticorpi de către macrofage); 9) de reglare (tampon) a
masei circulante (reţinând surplusul de plasmă); 10) hematopoietic (la embrion);
44
11) metaplazic (transformându-se în ţesut cartilaginos sau osos); 12) de

protecţie, antiradiantă.
2.4.1.2. Ţesuturile conjunctive dense
Deşi ţesutul conjunctiv dens (textus connectivus collagenous compactus)

este format din aceleaşi elemente ca şi ţesutul conjunctiv lax, în componenţa
ţesutului conjunctiv dens predomină fibrele de colagen, care se pot grupa în
mănunchiuri (fascicule de 100 m grosime), orientări determinate de forţele
mecanice ce acţionează asupra lui.
Fibrele elastice şi cele de reticulină sunt răspândite printre fasciculele de
colagen. Matricea celulară este redusă, iar dintre celule predomina fibroblastele.
Ţesutul conjunctiv dens joacă un important rol mecanic, dar intervine şi în
schimburile nutritive, în apărarea tisulară, fiind mai rezistent la stress decât
ţesutul conjunctiv areolar.
În funcţie de modalitatea de dispunere a fasciculelor de colagen, ţesutul
conjunctiv dens poate fi: a) ţesut conjunctiv dens neorientat sau nemodelat sau
semimodelat (textus connectivus collagenous compactus irregularis); b) ţesut
conjunctiv dens orientat sau modelat sau ordonat (textus connectivus
collagenous compactus regularis) şi c) ţesuturi conjunctive de alunecare.
Ţesuturile conjunctive dense neordonate (neorientate sau

semimodelate). Se caracterizează prin faptul că fibrele de colagen nu prezintă o
dispunere prea ordonată. Ele sunt foarte rezistente la acţiuni mecanice şi intră în
componenţa membranelor seroase ( peritoneu, pleură, pericard, mezenter,
epiploon) sau în componenţa membranelor fibroase (dermul pielii, capsulele
conjunctive ale organelor, în corionul unor zone ale mucoasei bucale, în
submucoasa tractului digestiv).
Membranele seroase delimitează cavităţi închise din organism,
prezentând o porţiune (foiţă) parietală şi o porţiune (foiţă) viscerală. În structura
lor intră mai multe straturi: a) - mezoteliul (mesothelium), un epiteliu simplu
pavimentos, format din celule conjunctive modelate funcţiei de alunecare şi o
membrană bazală; b) - ţesutul conjunctiv semimodelat, cu fibrele de colagen fără
o dispoziţie prea ordonată, fibroblaste, macrofage, mastocite şi adipocite; c) -
subseroasa, formată din ţesut conjunctiv lax. Intervin în resorbţia diferiţilor
cristaloizi şi coloizi, ca şi în procesele de apărare locală (fig. 2.10.).
Fig. 2.10. Membrana seroasă:

1 - Fibre conjunctive; 2 - Celule conjunctive; 3 – Mezoteliu.
45
Mezenterul este o membrană seroasă formată dintr-un mezoteliu ce

acoperă pe ambele feţe un ţesut conjunctiv semimodelat. Suspendă organele din
cavitatea abdominală (fig. 2.11.).
Fig. 2.11. Schema mezenterului:

a - Mezoteliu; b - Ax de ţesut conjunctiv.
1 - Capilar sangvuin; 2 - Nuclei ai celulelor mezoteliale.
Epiploonul (epiploon) prezintă la animalele tinere o structură compactă,

asemănătoare cu cea a mezenterului. Pe măsura înaintării în vârstă, apar orificii
ce conferă acestei structuri un aspect ciuruit, fenestrat, reticulat. Modificările se
datorează condensării fasciculelor de colagen şi a substanţei fundamentale din
jurul nervilor (fig. 2.12.).
46
Fig. 2.12. Schema epiploonului:

I - Epiploon fenestrat; II - Epiploon reticulat.
Membranele seroase îndeplinesc în organism roluri diferite: 1) plastic -

realizând aderenţe ce astupă soluţiile de continuitate; 2) adipopexic; 3) de
depozitare şi de absorbţie.
Membranele fibroase sau ţesutul conjunctiv dermo-capsular formează
ţesuturile de învelire ale diverselor organe, ca de exemplu: periostul, pericondrul,
albugineea; intră în alcătuirea dermului pielii şi a corionului unor mucoase.
În ele, fibrele de colagen se dispun pe mai multe direcţii, în funcţie de
solicitările mecanice, iar fibrocitele sunt dispuse neregulat. Acestea pot da
septumuri sau travei care compartimentează parenchimul organelor (fig. 2.13.).
47
Fig. 2.13. Membranele fibroase:

I - Dermul cutanat; II - Corionul vezicii urinare; III - Capsula
Glisson.
B. Ţesuturile conjunctive dense orientate (sau ordonate sau modelate)

(textus connectivus fibrosus compactus reglaris)
Se caracterizează printr-o orientare precisă a fibrelor de colagen, ceea
ce determină o foarte mare rezistenţă faţă de forţele de tracţiune.
În această categorie intră: 1) ţesuturile conjunctive cu predominanţa
fibrelor (tendonul, aponevroza, fascia); 2) ţesuturile conjunctive lamelare( din
structura corneei, din tunica medie a arterelor, din capsula corpusculilor
senzitivi); 3) ţesuturile conjunctive de alunecare ( care formează bursele seroase,
culisele tendinoase şi capsulele articulare).
Ţesuturile conjunctive cu predominanţa fibrelor de colagen sunt
reprezentate de tendon, aponevroză şi fascii.
Tendonul (tendo) sau ţesutul tendinos este format din fascicule de fibre
colagene (fasciculus tendineus), dispuse paralel între ele şi cu axul tendonului,
celule tendinoase sau tendinocite sau tenocite şi rare fibre elastice.
Tendinocitele ( tendinocytus) sau tenocitele provin din fibroblaste, sunt
reduse numeric şi dispuse printre fasciculele de fibre de colagen. Au un corp
celular lăţit, care se mulează pe fasciculul fibrilar lângă care se găseşte şi trimite
prelungiri în formă de aripi ce înconjoară fasciculele de fibre colagene. În
secţiune transversală au aspectul de celule cu aripi, de unde şi denumirea de
“celule aliforme” (fig. 2.14.).
Fig. 2.14. Ţesutul tendinos:

A - Secţiune longitudinală; B şi C - Secţiuni transversale.
Tenocitele se divid, dar celulele fiice rămân apropiate din cauza lipsei de
spaţiu interfibrilar, rezultând un aspect de nuclei bigeminaţi.
Mai multe fascicule de fibre colagene, împreună cu tenocitele şi matricea
extracelulară aferentă lor, formează un tendon primar, care este învelit de o
redusă tunică de ţesut conjunctiv fibroelastic, denumită endotenoniu
(endotendineum). Mai multe tendoane primare se grupează formând un tendon
secundar, înconjurat de o altă tecă conjunctivă denumită peritenoniu
(peritendineum). Prin gruparea tendoanelor secundare se realizează tendonul ca
organ, care este învelit de o teacă conjunctivo-vasculară, epitenoniu
(epitendineum).
48
Tendonul este lipsit de vase, hrănindu-se prin difuziune, dar este inervat
prin filetele nervoase terminale. Tendonul serveşte la inserţia muşchilor pe oase,
având un capăt ce se inseră pe os şi un capăt legat de muşchi prin joncţiunea
miotendinoasă (jonctio miotendinea). La realizarea acestei joncţiuni participă
compuşi ai matricei extracelulare din tendon şi din muşchi (fibronectina, diferite
tipuri de colagen, laminina, acetilcolinesteraza, heparan-sulfaţii, compuşi ai
endomisiului). În perioada intrauterină, de formare, în tendon apare de timpuriu
“antigenul miotendinos”, care se extinde gradat la masele premusculare, pe
endomisium. Acest antigen joacă un rol important în menţinerea legăturii dintre
fibrele musculare şi fasciculul tendonului.
Aponevrozele reprezintă tendoane lăţite şi se caracterizează prin
posibilitatea dispunerii fibrelor de colagen pe două direcţii diferite şi
perpendiculare unele pe altele. Între planurile de fibre se găsesc fibroblaste
turtite cu forme variate( de T, U, Y, Z).
Ligamentul articular prezintă aceeaşi structură ca şi tendonul.
Fasciile (fascia) sau ţesutul fascial acoperă un muşchi sau un grup de
muşchi. În alcătuirea lor intră fibrele de colagen ce structurează 2 - 3 foiţe sau
lame conjunctive suprapuse. În fiecare foiţă sau lamă, fibrele de colagen sunt
aşezate paralel între ele şi perpendicular pe cele din lama vecină. Între fibre se
găseşte puţină matrice extracelulară şi fibroblaste turtite, cu forme variate.
Ţesutul conjunctiv lamelar ( textus connectivus lamellaris)

Este un ţesut conjunctiv fără predominanţa unor elemente, ce formează
lamele conjunctive subţiri, suprapuse concentric ( ca foiţele într-o ceapă).
Datorită acestui aspect ordonat de dispunere, este încadrat în categoria
ţesuturilor conjunctive orientate (modelate). Celulele conjunctive sunt
reprezentate de: fibroblaste (aplatizate între lamele şi vase) şi macrofage. Fibrele
de colagen sunt paralele între ele sau dispuse neorientat în matricea
extracelulară. Fibrele elastice şi de reticulină sunt rare.
Acest tip de ţesut se găseşte în cornee, în teaca conjunctivă a fibrelor de
păr, în capsulele corpusculilor senzitivi şi în perinerv (teaca conjunctivă a
nervului) (fig. 2.15.).
49
Fig. 2.15. Ţesutul conjunctiv lamelar din cornee:

1 - Ţesutul conjunctiv lamelar; 2 - Epiteliul anterior; 3 - Membrana bazală
anterioară; 4 - Membrana bazală posterioară; 5 - Epiteliul posterior.
2.4.2. TESUTURILE CONJUNCTIVE CU PROPRIETATI SPECIALE
Ţesuturile conjunctive cu proprietăţi speciale sunt reprezentate de:

ţesutul elastic; ţesutul reticular; ţesutul mucos şi de ţesutul adipos (cu varietăţile
alb - galben şi brun) şi pigmentar.
Ţesutul conjunctiv elastic (textus connectivus elasticum)

Este un ţesut conjunctiv în care predomină fibrele elastice, dispuse
grupat, paralele între ele, anastomozate în reţea. Printre fibrele elastice se
găsesc fibroblaste, rare, aplatizate. Fasciculele sunt înconjurate de o cantitate
redusă de ţesut conjuctiv lax. Acest ţesut prezintă un grad ridicat de elasticitate,
putându-se întinde sub acţiunea forţelor de tracţiune şi reveni la lungimea iniţială
o dată cu încetarea acţiunii.
Se poate prezenta sub formă de ţesut elastic fibrilar (I) în ligamentul
cervical, în corzile vocale, în ligamentele galbene ale coloanei vertebrale, sau de
ţesut lamelar (II) în tunica mijlocie a arterelor de tip elastic (fig. 2.16.).
50
Fig. 2.16. Ţesutul conjunctiv elastic lamelar din tunica medie a

aortei.
Ţesutul conjunctiv reticular (textus connectivus reticularis)

Formează reţeaua de susţinere din organele limfo- şi hematopoietice.
Este format din celule reticulare care produc o matrice fină în jurul fibrelor de
reticulină, de-a lungul cărora se plaseză şi celulele la nivelul cărora îşi trimit
prelungirile. Se formează astfel o pseudoreţea fibrilară şi celulară flexibilă, în
ochiurile căreia se află lichidul tisular şi numeroase macrofage active. Se
prezintă sub formă de: a) ţesut hemohistioblastic reticulat, în care se produc
hematiile, trombocitele, leucocitele granulare şi monocitele; b) ţesut limfoid- în
organele limfoide.
Îndeplineşte diverse roluri: mecanic, citogenetic, fibrilogenezic şi de
apărare.
Ţesutul conjunctiv mucos (textus connectivus mucosum)
Este un ţesut conjunctiv în care predomină matricea extracelulară, în
care se găsesc puţine fibroblaste mici şi rare, fibre de colagen foarte lungi.
Evoluează în ţesutul conjunctiv tânăr cu numeroase fibre de colagen şi reticulină.
Se găseşte în cordonul ombilical (unde formează ceea ce poartă denumirea de
“gelatina Warton”) şi în pulpa dinţilor tineri.
Ţesutul adipos (textus adiposus)
Este un ţesut conjunctiv în care predomină celulele grase (adipocitele
sau lipocitele). Matricea extracelulară este redusă, dar fibrele de reticulină, fibrele
nervoase (adrenergice şi colinergice) şi capilarele sangvine sunt numeroase.
Histiogeneza ţesutului adipos se realizează pe seama ţesutului
mezenchimal. Din celulele mezenchimale se vor forma lipoblaste, celule foarte
asemănătoare fibroblastelor. Citoplasma fibroblastelor este încărcată cu picături
lipidice care pot fuziona într-o bulă lipidică unică, care va ocupa cea mai mare
parte a matricei celulare, rezultând un adipocit alb sau unilocular (adipocytus
uniguttularis).
După parturiţie, formarea de adipocite noi are loc numai în mod sporadic,
în jurul vaselor mici, unde mai persistă celule mezenchimale izolate. Se
consideră că numărul de adipocite creşte pe toată durata dezvoltării intrauterine
51
a embrionului şi a fătului. Post partum, celulele adipoase se dezvoltă prin

încărcare cu lipide (fig. 2.17.).
Fig. 2.17. Formarea lipocitelor (adipocitelor) din lipoblaste.
Se cunosc două varietăţi de ţesut adipos: a) ţesutul adipos alb-galben

sau unilocular şi b) ţesutul adipos brun sau multilocular.
Ţesutul adipos alb-galben (textus adiposus albus)
Are o culoare galbenă, modificabilă în funcţie de alimentele ingerate (de
conţinutul acestora în pigmenţi carotenoizi). Este cel mai răspândit în organism,
fiind dispus de-a lungul vaselor sangvine - unde formează lobi sau paniculi
adipoşi, separaţi între ei prin septuri fibroase. Este foarte bine vascularizat şi
inervat de filete nervoase vegetative simpatice, fiind şi sensibil la acţiunea unor
hormoni de tipul ACTH-ului, cortizolului.
Acest tip de ţesut este bine reprezentat în hipoderm (unde formează un
strat izolator prin reducerea pierderilor de căldură la nivelul tegumentului), ca şi
în jurul unor organe principale, cum ar fi ochiul, suprarenalele, perniţele palmare
şi plantare.
Are o culoare albă la suine şi galbenă la cabaline.
52
Funcţia principală a ţesutului adipos este aceea de a depozita şi

metaboliza grăsimile neutre la nivelul adipocitelor. Grăsimile neutre sau
trigliceridele sunt esteri ai acizilor graşi cu glicerolul. Ele au fie origine exogenă
sau alimentară (din alimente ajung în celulele grase prin chilomicroni), fie origine
endogenă, din trigliceridele sintetizate în ficat şi transportate în adipocite sau din
glucoza sintetizată de adipocite direct.
Chilomicronii sunt molecule lipoproteice mari (cu diametrul de peste 3
μm), formate în enterocite. Ei trec prin circulaţia limfatică în sângele circulant şi
ajung în capilarele sangvine ale ţesutului adipos. O enzimă numită
lipoproteinchinaza, sintetizată în adipocite şi transmisă feţei luminale a celulelor
endoteliale, hidrolizează chilomicronii şi proteinele plasmatice, scindând
trigliceridele în acizi graşi şi glicerol, care intră în celula grasă, se reunesc şi se
depozitează tot sub formă de trigliceride. Chilomicronii rămaşi în circulaţie fără
trigliceride, dar bogate în colesterol, se numesc chilomicroni restanţi (30 - 80 μm)
şi sunt transportaţi în ficat, unde hepatocitele îi preiau prin endocitoză mediată de
receptori şi îi hidrolizează în fagolizozomi.
Celulele grase albe se pot supraîncărca cu lipide, producându-se
supraponderalitatea sau obezitatea (obezitatea hipertrofică), fără ca numărul
adipocitelor să crească. În unele cazuri nu se exclude posibilitatea ca obezitatea
adultului (obezitate hiperplastică) să se datoreze supraîncărcării adipocitului cu
grăsime, cât şi creşterii numărului de celule grase (ipoteză mai puţin admisă).
Ţesutul adipos brun (textus adiposum fuscus)
Este alcătuit din celule adipoase de culoare întunecată (brună) datorită
unui conţinut bogat de citocrom în mitocondriile citoplasmatice.
Celula adipoasă brună (adipocytus multiguttularis) are o formă poligonală
sau uşor rotunjită, bogată în picături lipidice izolate, de mărimi variate, de unde şi
denumirea de citoplasmă multiloculară. Nucleul este situat central, iar
mitocondriile, crescute numeric, prezintă numeroase criste lamelare. Ribozomii
sunt în număr mare; reticulul endoplasmatic este slab reprezentat. Se susţine că
celulele adipoase brune au origine histiocitară.
Acest tip de ţesut este bine reprezentat la fetus şi nou-născut, dar scade
o dată cu înaintarea în vârstă, astfel încât la adult este înlocuit treptat cu ţesut
adipos alb.
La nou născut, principalele depozite de ţesut adipos brun se găsesc în
regiunea cervicală posterioară, axilară, perirenală, în mediastinul anterior. Acest
ţesut este bine reprezentat la animalele care hibernează, unde este denumit
impopriu “glandă hibernală”. Se pare că are un rol important în adaptarea
extrauterină a nou-născutului, intervenind în procesul de termogeneză. Frigul
stimulează termogeneza, determinind eliberarea de norepinefrină în ţesuturi, de
către filetele nervoase simpatice care înconjoară celulele grase. Norepinefrina
activează lipaza din adipocite, care, la rândul său, hidrolizează trigliceridele.
Cercetările histochimice ample întreprinse de Diculescu şi colaboratori
(1970 - 1975) au demonstrat existenţa la nivelul acestui ţesut a unor reţele
colinergice sub forma plexurilor perivasculare. Din această reţea se detaşează
fibrele ce se termină în coşuleţ în jurul adipocitelor. Şi inervaţia adrenergică
ralizează plexuri perivasculare din care se detaşează fibre ce stabilesc contacte
53
directe cu suprafaţa adipocitelor şi a mastocitelor. Această inervaţie funcţională

bogată a adipocitelor şi mastocitelor demonsterază intensa activitate a celulelor
în cauză, activitate controlată permanent de sistemul nervos vegetativ (simpatic
şi parasimpatic).
Ţesutul conjunctiv pigmentar (textus connectivus pigmentosus)
Este un ţesut conjunctiv în care predomină celulele pigmentare, matricea
extracelulară şi fibrele, găsindu-se în tractul uveal (în coroidă şi iris), îndeplinind
rolul unui ecran ce absoarbe radiaţiile calorice şi ultraviolete.
2.4.3. TESUTURI CONJUNCTIVE DE SUSTINERE
Cunoscute şi sub denumirea de ţesuturi conjuctive metaplaziate, sunt

reprezentate de: 1) ţesuturile cartilaginoase (semirigide sau semidure) şi 2)
ţesuturile osoase (dure).
În aceste ţesuturi, substanţa fundamentală, fibrele şi celulele suferă
modificări adaptative, cunoscute sub termenul generic de metaplazie.
2.4.3.1. Ţesuturile cartilaginoase
Avându-şi originea în ţesutul mezenchimal, ţesuturile cartilaginoase

(textus cartilagineus) iau naştere prin diferenţierea celulelor condroblaste. Iniţial
se formează un precartilaj în care condroblastele încep să sintetizeze şi să
secrete matrice în spaţiul extracelular. Concomitent, din mezenchimul care
înconjoară precartilajul se schiţează o membrană conjunctivo-vasculară,
denumită pericondru.
Diferenţierea ţesutului cartilaginos se realizează sub influenţa unor
factori mecanici, ce acţionează asupra ţesutului de origine, rezultând în final
ţesuturi semirigide sau semidure.
Sunt ţesuturi avasculare care se hrănesc prin imbibiţie. Celulele
cartilaginoase (condrocytus, i) sunt situate în spaţii (lacuna cartilaginea) sau
cămăruţe ale substanţei fundamentale, denumite condroplaste. Substanţa
fundamentală (substantia fundamentalis), cu aspect de gel ferm, este alcăuită din
condrină (ce îi conferă acidofilia) şi condroitin-sulfaţi (ce îi conferă bazofilia şi
metacromazia). Fibrele (fibra matricis) de colagen (în ţesutul cartilaginos hialin şi
fribros) şi elastice (în ţesutul cartilaginos elastic) sunt mai numeroase în jurul
celulelor cartilaginoase unde formează coşuleţe fibrilare.
Ţesutul cartilagios este format din celule (cellulae cartilaginis) şi matricea
extracelulară sau matricea cartilaginoasă (matrix cartilaginea).
Celulele cartilaginoase, denumite condroblaste (chondroblastocytus,i),
când sunt tinere sau când au o intensă activitate secretorie, şi condrocite
(chondrocytus,i), când sunt adulte, sunt dispuse în cămăruţele sau lacunele
matriceale, denumire condroplaste (lacuna cartilaginea) (fig. 2.18.).
54
Fig. 2.18. Schema organizării ultrastructurale a

condroblastelor:
1 - Nucleu; 2 - Reticul endoplasmic rugos; 3 - Mitocondrii; 4 - Complex
Golgi.
Condroplastele iau naştere din celulele mezenchimale sau prin

metaplazia fibroblastelor. Ele pot fi dispuse în condroplaste fie izolat, fie în grupe
izogene (agregatis chondrocytica) de 4 - 8 celule. Dispunerea celulară la nivelul
grupului se realizeză într-un singur ax, realizându-se un grup izogenic axial, sau
pe mai multe axe, când se formează un grup izogenic coronar (fig. 2.19.).
Fig. 2.19. Grupe izogene:

A - Axiale; B – Coronare.
1 - Condroplast; 2 - Condrocit; 3 - Capsula condroplastului.
La nivelul condrocitelor există variaţii de formă şi dimensiuni. Când celula

este singură în lacună, prezintă o formă rotunjită sau ovalară, în timp ce la nivelul
grupelor izogene celulele se compresează reciproc, dobândind forme unghiulare
sau aplatizate.
Comparativ cu celulele adulte, condroblastele sunt turtite şi mai mici. Ele
au citoplasma intens bazofilă, iar nucleul prezintă 1 - 2 nucleoli. Reticulul
endoplasmatic rugos, foarte bine reprezentat, conferă o bazofilie intensă
citoplasmei şi elaborează condrina substanţei fundamentale. Complexul Golgi
este dezvoltat, iar mitocondriile şi lizozomii sunt în număr crescut.
55
Condrocitele sunt dispuse în condroplaste, prezentând un nucleu sferic,

uneori deplasat către periferia celulei, cu nucleol excentric. Citoplasma conţine
numeroase organite, fiind bine reprezentate complexul Golgi şi reticulul
endoplasmatic rugos, alături de care există ribozomi liberi, lizozomi, mitocondrii,
frecvent alungite, numeroase microfilamente. De asemenea, sunt prezente
incluzii proeminente de glicogen şi abundente picături lipidice mari, considerate
depozite de rezervă cu capacitate de mobilizare în fazele de intensă activitate
celulară. Abundente în celulele mai active, organitele produc şi secretă
componentele moleculare ale matricei cartilaginoase (gliozaminoglicanii şi
colagenul tip II).
Matricea cartilaginoasă cuprinde o substanţă fundamentală bogată în
glicozaminoglicani, proteoglicani şi fibre de colagen.
Fibrele de colagen, vizibile numai după îndepărtarea substanţei
fundamentale prin tripsinizare sau prin folosirea soluţiilor saline concentrate, sunt
dispuse printre condrocite şi nu pot fi observate în cartilajul hialin normal datorită
diametrului lor submicroscopic (20 - 30 nm) şi al indicelui de refracţie comun cu
cel al matricei extracelulare.
Fibrele de colagen, constituite predominant din colagen tip II, formează o
reţea ce înconjoară grupul izogen sau condrocitul izolat, realizând o zonă
matriceală pericelulară, numită matricea teritorială (matrix territorialis cellularum),
cu o grosime de 1 - 3 µm, mai intens colorată faţă de matricea din restul
cartilajului. Matricea teritorială prezintă o reacţie PAS-pozitivă intensă şi o
metacromazie pronunţată datorită concentraţiei ridicate de condroitin-sulfat. Ea
are un rol important în controlul şi reînnoirea (turnover-ul) matricei
(fig. 2.20.).
Fig. 2.20. Celulele cartilaginoase în:

A - Cartilajul hialin; B - Cartilajul elastic.
56
1 - Pericondrul; 2 - Condroblast în mitoză; 3 - Matrice terotorială; 4 -

Nucleul condrocitei; 5 - Vezicule cu lipide; 6 - Matrice interteritorială;7 - Fibre
elastice.
Matricea cartilaginoasă situată între grupele izogene se numeşte

matricea interteritorială (matrix interteritorialis) şi apare mai slab colorată. Are o
grosime de aproximativ 50 µm şi adeseori diferă ca microstructură de matricea
teritorială. În afara colagenului, conţine proteoglicani care sunt mai strâns legaţi
de fibrele de colagen în matricea teritorială şi mai lax în matricea intercelulară.
Prezintă o afinitate crescută faţă de apă şi ioni. În acest fel, apa devine o
componentă a ţesutului cartilaginos, căruia îi conferă rigiditate şi flexibilitate.
Totodată, preteoglicanii intră în interacţiune cu hialuronatul care mediază retenţia
acestora la suprafaţa condrocitelor, sinteza şi secreţia lor.
Rigiditatea şi flexibilitatea diferă de la un cartilaj la altul, în funcţie de
componenţa lor în matricea cartilaginoasă, a proporţiei dintre apă, colagen, acid
hialuronic şi proteoglicani (monomeri sau agregate de proteoglicani).
Pericondrul (perichondrium) este o formaţiune conjunctivă care înveleşte
cartilajul, participând la nutriţia şi creşterea acestuia. În componenţa sa intră un
strat extern, fibros (stratum fibrosum) şi un strat intern (stratum condrogenicum).
Stratul extern conţine numeroase fibroblaste , fibre de colagen tip I şi
vase sangvine, participând, prin imbibiţie şi difuziune, la nutriţia cartilajului. Din
cartilaj lipsesc vasele limfatice.
Stratul intern este bogat în celule care, datorită mitozei accentuate,
asigură creşterea cartilajului. Între pericondru şi cartilaj nu există o delimitare
netă, trecerea de la celulele de tip fribroblastic la cele condrocitare făcându-se
treptat.
Creşterea cartilajului se realizeză prin două mecanisme simultane,
asigurându-se o creştere apoziţională şi o creştere interstiţială. Prin creşterea
apoziţională se adaugă noi straturi de matrice la suprafaţa cartilajului deja format.
În creşterea interstiţială are loc o diviziune mitotică a condroblastelor, care
secretă în jurul matricei după fiecare diviziune celulară. Creşterea cartilajului este
influenţată de vitamine şi hormoni. Astfel, vitamina A influenţează activitatea
mitotică; vitamina C modelează sinteza substanţei fundamentale, iar vitamina B
este implicată în maturarea fibrelor de colagen. Somatotrophormonul,
testosteronul, estrogenii, au un efect stimulator, în timp ce cortizolul şi
hidrocortizolul inhibă creşterea cartilajului.
Pe măsura înaintării în vârstă, cartilajul degenerează datorită scăderii
activităţii de sinteză a condrocitelor. În procesul îmbătrânirii pot să apară şi
calcificări ocazionale şi metaplazii osoase, când în aceste zone pătrund vase
sangvine.
Capacitatea de regenerare a cartilajului adult este relativ redusă şi
depinde de integritatea şi buna funcţionare a pericondrului. Este mai mare la
tineret, unde pericondrul poate reface fracturile de cartilaj. Când pierderile de
cartilaj sunt foarte întinse, pericondrul se reface prin ţesut conjunctiv dens.
Ţesutul cartilaginos hialin (cartilago hialina) se caracterizează prin
aspectul sticlos (în limba greacă hilos = sticlos) al substanţei fundamentale care
57
este bogată, mascând fibrele de colagen. Grupele izogene axiale şi coronare

conţin mai multe celule şi sunt numeroase.
La embrion, acest tip de ţesut cartilaginos constituie în exclusivitate scheletul, iar
la adult este prezent în cartilajele costale, în cele articulare, în septumul nazal,
laringe, trahee, bronhii şi cartilajele de creştere.
Ţesutul cartilaginos elastic (cartilago elastica) se recunoaşte prin
prezenţa unor grupe izogenice mici (cu 1 - 2 celule), înconjurate de un număr
apreciabil de fibre elastice, dispuse izolat sau în mănunchiuri. Substanţa
fundamentală este slab reprezentată. Creşterea se face mai mult prin apoziţie
decât interstiţial. Se degradează mai puţin în procesul de îmbătrânire, nu se
osifică şi numai în cazuri excepţionale se calcifiază.
Ţesutul cartilaginos fibros (cartilago fibrosa s.cartilaginosa) se
caracterizează prin reducerea substanţei fundamentale, care este parţial
mascată de abundenţa de fibre de colagen, dispuse în fascicule groase,
compacte, orientate oblic unele faţă de altele, dând un aspect penat. În
unghiurile formate de aceste benzi, din loc în loc, sunt plasate condrocite izolate,
rar în grupe izogenice (fig. 2.21.).
Fig. 2.21. Structura cartilajului fibros:

1 - Grupe izogene; 2 - Fibre de colagen.
Ţesutul cartilaginos fibros se dezvoltă din ţesutul conjunctiv dens şi este

prezent în structura discurilor intervertebrale, în unele cartilaje articulare şi în
fribrocartilajele complementare.
Sunt descrise - în literatura de specialitate - şi alte varietăţi de ţesut
cartilaginos, precum: a) cartilajul mixt - care are în substanţa fundamentală atât
fascicule de fibre de colagen cât şi fibre elastice (ca de exemplu cartilajul trompei
auditive); b) ţesutul fribro-hialino-condroid, care este un ţesut precartilaginos,
întâlnit în zonele de frecare şi presiuni moderate.
58
CURS 3
ŢESUTUL OSOS
Ţesutul osos (textus osseus) reprezintă cel mai dur, mai rigid şi mai
rezistent ţesut din organism. Se formează prin metaplazia ţesutului conjunctiv,
sub influenţa diferiţilor factori mecanici. Intră în componenţa unor structuri
specializate, denumite oase, ce alcătuiesc scheletul organismului. Îndeplineşte
un rol mecanic şi un rol metabolic, participând la metabolismul general ca
rezervor de calciu şi fosfor; intervine în schimburile ionice cu mediul periosos.
În alcătuirea ţesutului osos intră celulele şi matricea osoasă, ce conţine
substanţa fundamentală preosoasă (oseina), fibrele conjunctive şi cristalele de
hidroxiapatită. Repartizarea lor cantitativă şi structurală este caracteristică pentru
fiecare tip de ţesut osos. În funcţie de vârstă şi dispunerea fibrelor de colagen la
nivel matriceal, ţesutul osos poate fi primar sau imatur, cu fibre de colagen
dispuse izolat în matrice şi ţesut osos matur, secundar sau lamelar, cu fibrele
dispuse în lamele osoase, în mod organizat.
Celulele osoase
Celulele osoase sunt de trei feluri: osteoblaste, osteocite şi osteoclaste.
Originea celulelor este diferită pentru osteoblaste şi osteoclaste.
Osteoblastele se formează din celule asemănătoare fibroblastelor, în
timp ce osteoclastele derivă din celulele liniei monocit-fagocit. La embrion,
osteoblastele iau naştere din celulele mezenchimale, iar mai târziu se formează
din celulele stromei medulare care, la rândul lor, se pot diferenţia din celulele
mezenchimale, din fibroblaste, celule reticulare, preosteoblaste sau din celulele
pereţilor vaselor sangvine.
Osteoblastele sunt celule formatoare de os, foarte active metabolic. Au o
formă poliedrică, de obicei cuboidală, cu mici prelungiri orientate în toate
direcţiile. Nucleul sferic, situat central, este eucromastic, cu 1 - 2 nucleoli.
Citoplasma, abundentă şi intens bazofilă, conţine un bogat reticul endoplasmic
rugos, un complex Golgi foarte dezvoltat şi numeroase mitocondrii. Echipamentul
enzimatic bogat este reprezentat de fosfataza alcalină, ATP-aza, enxime oxido-
reductoare şi hidrolaze acide. Citoplasma mai conţine granule PAS-pozitive, ca
precursori ai glicozaminoglicanilor destinaţi matricei pericelulare (fig. 2.22.).
59
Fig. 2.22. Ultrastructura osteoblastului (A) şi a

osteteocitului (B):
1 – Nucleu; 2 – Complex Golgi; 3 – Reticul endoplasmic rugos;
4 – Mitocondrii; 5 – Membrană; 6 – Osteoplast.
Osteoblastul (osteoblastocystus) desfăşoară o bogată activitate de

sinteză, producând oseina în care se vor depune cristale de hidroxiapatită, săruri
minerale (fosfaţi şi carbonaţi de calciu, de magneziu, fier, citraţi). Osteoblastul
secretă molecule de colagen tip I şi molecule proteice necolagene, cum sunt
osteonectina, proteoglicani osoşi şi sialoproteina osoasă, ce intră în compoziţia
matricei organice preosoase.
Când s-a înconjurat de matricea preosoasă, în care au început să apară
nuclei de depunere minerală, osteoblastul se transformă în osteocit, îşi reduce
aparatul organic de sinteză, îşi restrânge prelungirile, rămânând închis în
lacunele ţesutului nou-format (în osteoplaste). Prin retragerea prelungirilor se
formează un vast sistem canalicular (interosteoplastic) prin care circulă lichidul
interstiţial cu substanţe nutritive necesare metabolismului.
Osteocitul (osteocytus) reprezintă stadiul final al maturizării
osteoblastelor. Are dimensiuni mai mici decât osteoblastul şi este situat în
osteoplaste (lacunae osteocyti), care conţin o singură celulă, deoarece
osteocitele nu se mai divid. De la fiecare lacună se desprind canalicule osoase
care se anastomozează cu canaliculele lacunelor învecinate. Osteocitul are o
formă ovoidă sau turtită, alungită şi emite prelungiri ce pătrund în canaliculele
osoase ajungând în contact cu prelungirile osteocitelor vecine. Organitele
citoplasmatice sunt reduse (reticulul endoplasmatiic rugos, complexul Golgi,
ribozomii şi lizozomii). Activitatea de sinteză apare redusă, deşi osteocitul
participă activ la schimburile cu peretele osos înconjurător.
Durata de viaţă a osteocitului este cuprinsă între câteva zile (în discul
epifizar) şi câteva luni (în ţesutul osos compact haversian).
Osteoclastul (osteoclastocystus) se prezintă ca o formaţiune celulară de
talie mare, putând avea 10 - 16 nuclei). Are o formă neregulată, cu numeroşi
microtubuli la nivelul suprafeţei de absorbţie. Osteoclastele sunt situate fie pe
60
suprafaţa spiculilor sau trabeculelor osoase, fie în depresiuni denumite “lacune

Howship” (lacunae erosionis).
Un osteoclast prezintă: a) un pol activ, ce conţine suprafaţă de resorbţie,
la care se observă o margine convolută sau plisată, în contact cu matricea
osoasă; b) o zonă citoplasmatică clară, lipsită de organite, dar cu microfilamente
abundente; c) o zonă veziculară, cu vezicule de forme şi mărimi diferite, cu
granule de calciu; d) o regiune bazală, opusă marginii dinţate ce conţine nucleii-
din aceeaşi generaţie, cu aceeaşi formă şi mărime, săraci în cromatină,
mitocondriile, reticulul endoplasmatic rugos, sacii golgieni, numeroşi lizozomi. În
citoplasma acidofilă a osteoclastului se mai pot observa: cristale de calciu, iar în
apropierea celulei, fibre de colagen dezintegrate (fig. 2.23.).
Fig. 2.23. Ultrastrucutra osteoclastului:

1 - Matrice osoasă; 2 - Marginea convolută; 3 - Regiunea veziculară; 4 -
Nuclei;
5 - Regiunea bazală.
Funcţiile osteoclastului. Osteoclastul resoarbe ţesutul osos (osteoliză şi

osteoclazie), îndepărtând surplusul de matrice osoasă mineralizată, printr-o
decalcifiere focală, efectuată cu ajutorul acizilor organici excretaţi la nivelul
marginii plisate, urmată de digestia extracelulară a matricei osoase, cu ajutorul
hidrolazelor acide lizozomale (fosfataza acidă şi colagenaza) exocitate la nivelul
marginii plisate. Digestia intracelulară matricală este mai redusă. Totodată,
microfilamentele de actină, numeroase şi prezente în zona clară a celulei, permit
activitatea contractilă prin care osteoclastul se ataşază la peretele osos,
61
facilitându-se în acest mod absorbţia. Osteoclastul desfăşoară şi o activitate

secretorie, datorită prezenţei organitelor de sinteză la nivelul zonei profunde,
bazale, a celulei osteoclastice.
Matricea osoasă (matrix ossea) este formată din substanţă organică şi
anorganică, în părţi egale. Substanţa organică conţine 95% fibre de colagen tip I
şi glicozaminoglicani reprezentaţi de condroitinsulfaţi şi keratansulfaţi.
Componenţa organică cuprinde cristale de hidroxiapatită, lungi de 6 - 7 nm,
dispuse de-a lungul fibrelor de colagen, dispoziţie ce conferă densitate şi
rezistenţă ţesutului osos. În jurul cristalelor se găseşte un strat de apă şi ioni,
denumit strat de hidratatre, care permite efectuarea cu uşurinţă a schimbului de
ioni între cristalele şi fluidele organismului. În matricea osoasă se mai găsesc, în
cantităţi mici, ioni de magneziu, potasiu, sodiu, citraţi, bicarbonaţi.
Tipuri de ţesut osos. Există două tipuri de ţesut osos: ţesutul osos
haversian sau compact şi ţesutul osos spongios.
Ţesutul osos haversian sau compact intră în structura diafizei oaselor
lungi şi în corticala oaselor scurte, fiind cel mai răspândit în organism. Este
format din unităţi morfofuncţionale denumite osteoane (osteonum) sau sisteme
haversiene, legate între ele prin sisteme intermediare (interstaţiale sau
interhaversiene) (fig. 2.24.).
62
Fig. 2.24. Structura osului haversian - schemă.
Sistemele haversiene sau osteoanele (osteonum) sunt centrate pe un

canal, canal central (canalis centralis) sau canal Havers. Aceste canale au un
calibru variabil de la 20 la 100 µm şi străbat osul în întregime, de la un capăt la
altul, fiind paralele atât între ele, cât şi cu axul lung al diafizei. Din loc în loc,
canalele Havers sunt legate între ele prin canale oblice (canalis perforans),
denumite canale Volkmann, astfel încât la nivelul întregului os compact se
realizează o reţea canaliculară vastă. Canalele Havers cuprind: vase sanguine
(arteriole, venule, capilare), vase limfatice, fibre de reticulină, rare celule
conjunctive şi fibre nervoase amielinice.
Fiecare canal central (Havers) este înconjurat de 8 - 15 lamele osoase
(lamella osteoni) concentrice, fiecare cu grosimea medie de 12 µm. În unele
lamele, fibrele sunt aşezate longitudinal sau cu traiect helicoidal, încât pe
63
secţiune transversală apar punctiforme, puţin refringente, anizotrope, lamelare în

totalitate, având un aspect întunecat deoarece polarizează lumina. În lamelele
învecinate, fibrele de colagen sunt refringente, dispuse circular, perpendicular pe
lungimea osului, încât aceste lamele au un aspect clar, fiind izotrope (nu
polarizează lumina) (fig. 2.25.).
Fig. 2.25. Secţiune transversală printr-un sistem Havers în

curs de modelare:
1 – Capilar; 2 – Eritrocite; 3 – Osteoblaste; 4 –
Osteoclaste; 5 – Osteocite; 6 – Lamele osoase concentrice; 7 –
Celulă osteogenă.
Fibrele de colagen din lamele sunt incluse în oseină sau matricea

osoasă. În grosimea lamelor din osteoane sunt săpate cămăruţe sau lacune
osoase (osteoplaste) uşor alungite (de 20 - 40 microni lungime şi 6 - 15 microni
lărgime), cu aspect lenticular. De la fiecare osteoplast pleacă canalicule osoase
(canaliculi ossei) în toate direcţiile. O parte din canaliculele din zona externă a
osteonului se recurbează, întorcându-se către osteoplastul de origine, în timp ce
altele stabilesc legături cu osteoplastele osteoanelor vecine, sau se deschid în
canalul Havers (în cazul lamelei ce delimitează canalul central). Toate aceste
canalicule, împreună cu canalul Havers, realizează un sistem canalicular
intraosos complex, ce permite desfăşurarea metabolismului local osos.
Osteoplastele adăpostesc celulele osoase adulte sau osteocitele.
Sistemele intermediare, interstiţiale sau interhaversiene leagă între ele
sistemele Havers (osteoanele). Sunt formate din fragmente de lame osoase
arcuate, necentrate pe canalul Havers. Ele reprezintă resturi de osteoane ale
osului primar, rămase în urma remanierii. Prezenţa lor la nivelul osului compact
adult îi conferă o mare rezistenţă şi flexibilitate.
Sistemele intermediare sunt delimitate la periferia diafizei de sistemul
circumferenţial intern. Aceste sisteme circumferenţiale nu au sisteme Havers; în
64
cadrul lor lamele osoase sunt paralele între ele, cu dispoziţie circulară, în jurul
cavităţii medulare centrale.
Canalele perforante (canalis perforans) sau canalele Volkmann leagă
între ele două canale învecinate, având un traiect oblic. Ele nu sunt înconjurate
de lamele osoase concentrice.
Ţesutul osos spongios
Prezintă un aspect spongios, fiind format din pereţi osoşi subţiri, denumiţi
trabecule (trabecula ossea), de forme şi grosimi diferite, ce delimitează cavităţi
variabile dimensional, intercomunicante, pline de măduvă hematogenă.
Orientarea trabeculară este determinată de acţiunea forţelor ce se exercită
asupra osului respectiv. Grosimea trabeculelor, de circa 400 de micrometri, este
impusă de faptul că osteocitele nu pot fi situate la o distanţă mai mare de 200 de
micrometri de capilarele sangvine. Lamelele osoase din alcătuirea trabeculelor
nu sunt centrate pe un canal haversian, dar conţin osteoplaste ce conţin
osteocite.
Acest tip de ţesut se întâlneşte în extremităţile oaselor lungi, în zona
centrală a oaselor scurte şi a oaselor plate.
În structura osului, ca organ, intră: periostul, endostul, măduva osoasă,
vasele şi nervii.
Periostul (periosteum) este foiţa conjunctivă ce acoperă osul la suprafaţă
şi prezintă 2 zone: o zonă internă celulară (osteogenă) şi o zonă externă
(fibroasă).
Zona internă celulară sau osteogenă (stratum osteogeneticum) conţine
un număr mare de celule conjunctive, osteogene sau celule osteogenitoare. Este
activă în timpul formării osului, când celulele osteogene se transformă în
osteoblaste. Intră în repaus după finalizarea osteogenezei, când celulele sale se
turtesc şi sunt foarte puţin active. Se reactivează în caz de fracturi..
Zona externă sau fibroasă (stratum fibrosum) este formată din ţesut
conjunctiv dens, bogat în fibre colagene şi vase sangvine. O parte din fibrele
colagene pătrund în os sub forma fibrelor preformate (fibra perforans),descrise
de SHARPEY.
Endostul (endosteum) reprezintă foiţa conjunctivă care căptuşeşte
cavitatea medulară (cavum medullaris) a diafizei oaselor lungi sau a oaselor
spongioase. Este mai gros în cursul formării osului şi mai subţire la adult. Pe faţa
de contact cu ţesutul osos se observă un rând de celule osteogenitoare care pot
da naştere osteoblastelor.
Măduva osoasă (medulla ossium) ocupă cavitatea medulară sau
cavitatea oaselor spongioase, putându-se prezenta sub mai multe aspecte: a)
măduvă osoasă osteogenă (în cursul osteogenezei), formată dintr-o reţea de
reticulină, osteoblaste, osteoclaste şi vase sangvine; b). măduvă roşie (medulla
ossium rubra) hematogenă sau hematoformatoare (hematopoietică) prezentă la
adult, în stern, în corpul vertebrelor etc.; c) măduva galbenă (medulla ossium
flava), prezentă în cavitatea medulară a diafizei, bogată în adipocite; d) măduva
cenuşie fibrilară (medulla ossium fibrosa), prezentă la animalele bătrâne, conţine
în principal fibre conjunctive şi puţine celule; 5) măduva gelatinoasă (medulla
65
ossium gelatinosa) prezentă în cazuri patologice, după maladii caşectizante

(tuberculoză, tumori).
Nutriţia osului se realizează prin ramuri arteriale ce se desprind din
arterele periostale, pătrund apoi în canalele Havers şi Volkmann. Ele se continuă
cu capilare, distribuind sânge în tot ţesutul osos, de unde sângele va fi recoltat
prin vasele ce urmează în sens invers traiectul arterelor.
Inervaţia osului este mai bogată în periost, unde filetelor nervoase
amielinice formează o reţea. Terminaţiile filetelor nervoase pot fi libere sau
încapsulate sub forma receptorilor: Vater-Pacini şi Ruffini. Unele filete nervoase
întovărăşesc vasele sangvine în canalele Havers şi Volkmann. Majoritatea
filetelor nervoase din ţesutul osos sunt nervi vasomotori şi trofici. Alte filete
nervoase amielinice ajung în măduva osoasă, luând contact cu celulele
endoteliale sau cu alte tipuri de celule din componenţa ei.
2.4.3.3. Osificarea şi osteogeneza
Osificarea este procesul biologic prin care organismul îşi construieşte

ţesutul osos, în timp ce osteogeneza (osteogenesis) cuprinde totalitatea
proceselor de dezvoltare a osului, ca organ.
Osificarea, respectiv procesul de formare a ţesutului osos, se realizează
fie intramembranos, în interiorul membranelor conjunctive (osificarea desmală),
fie în interiorul unui model cartilaginos (osificarea encondrală), care este distrus
şi înlocuit cu ţesut osos. În cursul ambelor tipuri de osificare, iniţial se
structurează un ţesut osos imatur sau primar (os primarium), care are o viaţă
scurtă, fiind înlocuit cu ţesut osos definitiv, secundar (os secundarium) sau
lamelar. În cursul osteogenezei, în acelaşi os, există zone de ţesut osos imatur,
zone de resorbţie şi zone de ţesut osos. Procesele de sinteză şi secreţie se
menţin în os pe toată durata vieţii individului, chiar dacă după încetarea
procesului de osificare şi construire a osului, aceste procese se desfăşoară la o
rată redusă.
Mecanismul biologic osteogenetic, indiferent dacă este osificare desmală
sau encondrală, presupune intervenţia mai multor factori, precum: 1)
vascularizaţia bogată care asigură aprovizionarea cu substanţe energetico-
nutritive şi cu material necesar osificării; 2) existenţa celulelor osteogenetice
(osteoblaste) şi osteoclazice (osteoclaste); 3) producerea de către osteoclast a
matricei presoase (ţesut osteoid) care conţine fibre colagene şi matricea
extracelulară; 4) modelarea sau remodelarea osului nou format.
Osificarea şi osteogeneza sunt controlate de o serie de factori , precum:
hormonul somatotrop (care influenţează creşterea osului), hormonul paratiroidian
(ce reglează circulaţia calciului în ţesutul osos), hormonul tiroidian (ce
desfăşoară o influenţă nespecifică) şi hormonii gonadotropi (ce modifică apariaţia
centrilor de osificare) şi diferitelor vitamine (D2, A şi C).
Osificarea intramembranoasă (osteogenesis membranacea) se
realizează pe modelul conjunctiv şi se întâlneşte la formarea oaselor bolţii
craniene şi a unor oase ale feţei (exemplu: maxila). Începe în foiţa conjunctivală
mezenchimală prin apariţia unor centrii (centrum ossificationis) sau nuclei de
66
osificare, bine vascularizaţi. Fibroblastele perivasculare se transformă în

osteoblaste (osteoblastocytus), care vor produce şi depune oseina către centrul
nucleului de osificare, îndepărtându-se mereu, pe măsura mineralizării lui, prin
depunerea cristalelor de hidroxiapatită. Rezultă, astfel, insule sau nuclee
mineralizate lărgite, denumite spiculi, denumire datorată formei lor. Spiculii, prin
lungire şi îngroşare, vor forma structuri osoase anastomozate, denumire
trabecule (trabecula ossea) sau travee osoase. O parte din osteoblaste rămân
incluse în osul nou format, transformându-se în osteocite (fig. 2.26.).
Fig. 2.26. Schema osificării desmale:

1 - Membrana conjunctivă; 2 - Capilare; 3 - Celule osteogene
(fibroblaste); 4 - osteoblast; 5 - Ţesut preosos; 6 - Ţesut osos; 7 - Osteocit, 8 -
Osteoclast.
Primele travee sau trabecule osoase se realizează şi se dispun de-a

lungul fibrelor de colagen de la nivelul membranei conjunctive. În spaţiile
delimitate de aceste trabecule pătrund vase sangvine şi celule conjunctive
nediferenţiate din care vor lua naştere celulele măduvei osoase. Peste primele
travee se depun primele lamele osoase, iar spaţiile dintre ele se micşorează
treptat, încât osul primar (os membranaceum reticulofibrosum s. primarium), cu
caracter spongios iniţial, se va transforma în os compact, care va fi remodelat,
devenind os spongios secundar (os membranaceum lamellosum s.
secundarium). În final, oasele late ale cutiei craniene sunt formate dintr-o lamă
67
spongioasă centrală, denumită diploe, acoperită pe ambele feţe de două lame

osoase compacte.
Osificarea intracartilaginoasă sau encondrală
Osificarea encondrală (osteogenesis cartilaginea) este caracteristică
formării oaselor lungi, alcătuite din corp (diafiză) (diaphysis) şi extremităţi
(epifiză) (epiphysis). Se realizează pe un model cartilaginos, prin acest tip de
osificare formându-se majoritatea oaselor scheletului (precedate în viaţă
intrauterină de modele cartilaginoase). Se întâlneşte la făt, iar după parturiţie, la
nivelul cartilajelor de conjugare.Osificarea encondrală este cunoscută şi sub
denumirea de osificare endocondrală foetală. Ca şi în cazul osificării de
membrană, la făt, în locul de fromare a viitorului os, apare o condensare a
mezenchimului care se metaplaziază în cartilaj hialin. Celulele mezenchimale se
transformă în condroblaste şi apoi în osteocite. Se formează, astfel, un model
cartilaginos al viitoarei piese osoase, învelit de un pericondru cu strat intern
condrogenic şi strat extern conjunctiv fibros. Din stratul condrogenic activ se
diferenţiază osteoblastele care vor forma un strat osteogenic (stratum
osteogenicum) la suprafaţa modelului cartilaginos, strat care, la nivel diafizar, are
aspectul unui guler osos periferic (anulus osseum perichondralis). Din acest
stadiu, pericondrul devine periost, iar lamelele osoase formate vor alcătui osul
subperiostal sau osul periostal (os periostale perichondrale s. reticulofibrosum),
rezultat prin osificarea intramembranoasă a periostului (ossificatio
perichondralis).
Concomitent cu formarea osului periostal, în diafiza cartilaginoasă, apare
centrul primar de osificare (centrum ossificationis primarium s. diaphysiale), care
se hipertrofiază şi apoi degenerează, deoarece lamelele osoase periferice ale
gulerului osos periostic împiedică difuzarea substanţelor nutritive şi a oxigenului.
O dată cu apariţia proceselor degenerative din centrul primar de
osificare, capilarele sangvine din periostul zonei diafizare proliferează şi pătrund
în cartilajul degenerat prin dispariţia pereţilor calcifiaţi. Celulele osteogene, sosite
o dată cu capilarele, se diferenţiază în osteoblaste şi încep să depună matricea
osoasă peste rămăşitele de cartilaj calcifiat. Rezultă, astfel, un ţesut spongios ce
include şi cartilajul calcifiat. În zona axială diafizară se desfăşoară procese de
rezoluţie care duc la formarea canalului medular (cavum medullare primarium), la
nivelul căruia ţesutul conjunctivo-vascular va genera ţesutul mieloid al măduvei
osoase primare (fig. 2.27.).
68
Fig. 2.27. Osificarea encondrală în oasele lungi:

1 - Osul subperiostal; 2 - Mugurele periostal.
La începutul osificării, numai zona mijlocie a diafizei devine osoasă,

extremităţile diafizare rămânând în continuare cartilaginoase. Dezvoltarea în
lungime a diafizei se realizează prin creşterea interstiţială a condroblastelor din
cartilajul hialin, existent de-o parte şi de alta a centrului primar de osificare.
Creşterea în grosime a diafizei se produce prin apariţia de noi lamele osoase
produse de periostul ce înconjoară modelul cartilaginos.
Centrii secundari de osificare (centrum ossificationis secundarium s.
epiphysiale), câte unul sau mai mulţi pentru o extremitate, se formează ca şi
centrul primar diafizar, însă direcţia trabeculelor osoase nou formate este radiară
şi nu longitudinală. Condroblastele din mijlocul epifizei se hipertrofiază şi se
maturează, în timp ce matricea dintre ele se calcifică şi se dezintegrează.
Osteoblastele diferenţiate vor depune matrice osoasă care înlocuieşte treptat
cartilajul epifizar (cartilago epiphysialis), exceptând cartilajul articular (cartilago
articularis), un cartilaj hialin care va persista sub forma cartilajului articular şi sub
cea a cartilajului de creştere (cartilago physialis), un disc cartilaginos transversal,
interpus între diafiză şi epifiză.
Creşterea postnatală a oaselor lungi
Se realizează prin activitatea cartilajului diafizo-epifizar. Formarea de os
are loc pe faţa diafizară a cartilajului de creştere, printr-un proces asemănător
69
celui din centrul primar de osificare. Etapele transformării cartilajului hialin în os

sunt marcate prin cinci zone transverse distincte, care sunt dispuse, începând de
la zona epifizară, către cea diafizară astfel: 1) zona cartilajului de rezervă; 2)
zona de proliferare; 3) zona de maturare; 4) zona de calcifiere şi 5) zona de
osificare.
1) Zona cartilajului de rezervă (zona reservata) este formată din cartilaj
hialin nemodificat. Condroblastele sunt în repaus, fără să contribuie la creşterea
osului. Această zonă leagă restul cartilajului de creşterea la extremităţile
epifizare ale osului. O serie de capilare, interpuse între cartilajul diafizo-epifizar şi
extremităţi, asigură atât nutriţia ţesuturilor osoase, cât şi a cartilajului de creştere.
2) Zona de proliferare (zona proliferativa) sau zona de multiplicare a
cartilajului apare predominant celulară şi mitotic activă. Prin diviziunea
condroblastelor iau naştere celulele fiice, care se dispun unele sub altele,
rezultând şiruri sau coloane de celule (columella chondrocyti), paralele între ele
şi cu axul lung al diafizei, ceea ce conferă zonei un aspect seriat. Fiecare
coloană de condroblaste creşte prin partea sa distală. Matricea cartilaginoasă
apare foarte redusă între celulele aparţinând aceluiaşi grup izogenic axial, fiind
mai bine reprezentată printre cordoanele condroblastice.
3) Zona de maturare sau hipertrofiere (zona hipertrofica) cuprinde
condroblaste mărite în volum, hipertrofiate (chondrocytus hypertrophicus),
dispuse în coloane. Mitozele încetează, iar celulele acumulează glicogen şi
lipide. Totodată, ele secretă fosfatază alcalină, enzimă implicată direct în
calcifierea matricei intercelulare. Lacunele cartilaginoase suferă şi ele o lărgire
accentuată.
4) Zona cartilajului calcifiat (cartilago calcificata) sau zona de eroziune
sau de resorbţie (zona resorbens) se caracterizează prin faptul că, la acest nivel,
condrocitele dispar prin necrobioză şi necroză, condroplastele (cavum
cartilagineum) rămânând goale. Acest lucru se petrece datorită faptului că pe
matricea cartilaginoasă dintre lacune se depozitează săruri de calciu insolubile
care împiedică principiile nutritive să ajungă la condrocite. Substanţa
fundamentală ce formează pereţii (trabecula cartilaginea) dintre lacunele
aceleeaşi coloane este resorbită, rezultând o serie de coloane osoase tubulare,
în care vor înainta vasele sangvine împreună cu ţesut conjunctiv osteogen. În
această zonă şi în partea profundă a zonei hipertrofiate a fost identificată
imunohistochimic o proteină extracelulară denumită “condrocalcină”, care fixează
puternic cristalele de hidroxiapatită.
Cercetări de microscopie electronică semnalează prezenţa condrocitelor
integre structural la nivelul regiunilor de invazie vasculară, condrocite ce ar
controla progresia calcifierii, ceea ce înseamnă că distrugerea condroblastelor în
zona de calcifiere nu este o condiţie preliminară pentru invazia vasculo-
conjunctivă (fig. 2.28.).
70
Fig. 2.28. Schema osificării encondrale:

I - Zona cartilajului de rezervă; II - Zona de proliferare; III - Zona
hipertrofică; IV -Zona de resorbţie; V - Zona de osificare sau metafiza.
1 – Condrocite; 2 – Grupe izogenice axiale; 3 – Condroblaste; 4 –
Condroclaste; 5 – Lamele cartilaginoase; 6 – Osteoblaste; 7 – Osteoclaste; 8 –
Capilare.
5) În zona de osificare (zona ossificationis), denumită şi metafiză

(metaphysis), lacunele calcifiate sunt invadate de capilare sangvine şi din
celulele osteoprogenitoare derivate din periost. Din celulele osteogene se vor
diferenţia osteoblastele, care se vor aşeza într-un strat discontinuu, peste
septurile calcificate ale matricei cartilaginoase. Pe aceste septuri, osteoblastele
vor depune matricea osoasă, care se va mineraliza prin depunere de cristale de
hidroxiapatită, rezultând trabecule osoase primare. Atât celulele, cât şi matricea
extracelulară, participă la formarea nucleelor de mineralizare sau de osificare, al
căror punct de plecare l-ar constiui veziculele matricei. La microscopul electronic,
aceste vezicule apar sub forma sferulelor (sfere mici) delimitate de membrane,
localizate în zona hipertrofică a cartilajului, în apropierea osteoblastelor.
71
Osificarea mixtă este o modalitate de osificare mai rar întâlnită în

organism. În acest caz, osul se formează atât din membrana conjunctivă, cât şi
din cartilajul hialin, cum se întâmplă în cazul mandibulei.
Remodelarea (remanierea) osoasă
Remodelarea osului începe imediat după formarea sa, fiind mai
accentuată în perioada dezvoltării intrauterine şi mai lentă după constituirea
osului adult. Acest proces poate avea loc în mai multe situaţii: a) remodelarea din
timpul vieţii intrauterine, în urma căreia are loc transformarea osului fetal în os
adult compact - cu sisteme haversiene ori spongios, trabecular; b) remodelarea
continuă a osului compact adult, cu crearea de noi sisteme haversiene şi de
lamele osoase interhaversiene, a căror arhitectură este determinată de forţele
mecanice exercitate asupra osului; c) remodelarea osului spongios adult, cu
trabecule lamelare (epifiză, diploe), constând în schimbarea direcţiilor
trabeculare în funcţie de solicitările mecanice.
Remodelarea se realizează în unităţi de remodelare, formate din două
componente distincte; a) conul de eroziune (tunelul de absorbţie) şi b) conul de
includere.
Conul de eroziune include osteoblaste active care înaintează prin liza
osului, urmate de un capilar înconjurat de pericite. Acest con mai conţine
numeroase celule în mitoză, care generează osteoblastele, noi pericite şi celule
endoteliale. Condroclastele sapă un tunel de resorbţie de aproximativ 2 000 nm,
diametrul viitorului sistem Havers. După această etapă, osteoblastele încep să
depună matrice organică (osteoidul) pe pereţii canalului, matrice care se va
mineraliza. Lamelele osoase, dispuse de la periferie către centru, vor delimita
canalul Havers.
Remodelarea osului poate fi: 1) remodelare internă; 2) remodelare
externă.
Remodelarea internă constă în procesul de formare a noilor sisteme
haversiene, astfel încât osul complet adult este supus unei permanente reînnoiri,
constând în sisteme haversiene de diferite vârste şi dintr-un număr variabil de
tunele de resorbţie. Remodelarea internă a osului adult reprezintă un proces care
necesită existenţa unui echilibru între resorbţia şi formarea osului. Dacă acest
echilibru este paralizat sau nefolosit timp îndelungat, se constată că în zonele
osoase nesolicitate mecanic se manifestă o resorbţie excesivă, cu osteoporoză
consecutivă, fenomenul degenerativ fiind cunoscut sub numele de “atrofie de
repaus sau de nefolosire”.
Remodelarea externă constă în resorbţia parţială a osului în unele
regiuni ale sale şi depunerea simultană a ţesutului adipos în alte regiuni, încât
păstrează forma exterioară, caracteristică fiecărui os. Are loc în timpul procesului
de creştere în lungime, în cazul oaselor lungi, sau în suprafaţă, în cazul oaselor
late. De exemplu, oasele cutiei craniene cresc mai ales prin depunerea de os pe
suprafaţa externă şi la nivelul suturilor, concomitent cu resorbţia osului pe faţa
internă.
Tulburările de sinteză şi de mineralizare ale ţesutului osos sunt
reprezentate de: 1) hiperosteoidoza sau excesul de osteoid ( os
hipermineralizat), ce apare în osteomalacie - boală cu deficienţă de mineralizare;
72
2) osteoscleroza (constă în prezenţa unei canităţi crescute de os, apărând fie în

urma accelerării formării osului, fie prin descreşterea resorbţiei scheletale; 3)
osteporoza, concretizată prin scăderea masei osoase, cu menţinerea raportului
mineral/matrice, încât se produce o lărgire a cavităţii medulare; 4) osteita
deformantă (apare prin accelerarea remodelării osoase, datorată activităţii
osteoclastelor şi resorbţiei osoase mărite); 5) osteita fibroasă chistică în care
osteoblastele şi osteoclastele sunt foarte active, iar osul capătă un aspect
spongios cu multe chisturi osoase; 6) osteogeneza imperfectă, boală
congenitală, în care apar fracturi la naştere, tulburări de creştere şi modelare; 7)
osteopetroza, boală în care radiografic se observă densificări şi opacifieri ale
ţesutului osos.
Repararea fracturilor se realizează prin formarea de ţesut osos nou,
printr-o complexă intramembranoasă, în urma căreia rezultă între capetele
osoase fracturate, un procalus sau calus temporar. Acesta va fi remaniat şi
trasformat în calus osos definitiv (compact, lamelar). În cazul în care fragmentele
fracturate nu sunt bine imobilizate, între extremităţile osoase se realizează un
calus cartilaginos, la locul fracturii formându-se pseudoartroza.
Transplantul osos se efectuează atunci când extremităţile osoase nu se
sudează sau în cazul unor distrugeri osoase substanţiale (după accidente sau
boli). Când se transplantează os spongios sau compact de la acelaşi individ, se
realizeză un transplant autolog, iar când osul transplantat provine de la un alt
individ, se realizează un transplant heterolog.
Transplantul este invadat de celule osteogene şi capilare sangvine din
periostul osului viu, activ, al gazdei, formându-se trabecule osoase de
neoformaţie, ce se depozitează pe ţesutul osos grefat. După unirea transplantului
cu osul gazdă, se produce o resorbţie treptată şi o înlocuire a lui cu ţesut osos
nou format.
SANGELE
Ţesutul sangvin sau sângele (sanguis) reprezintă un ţesut conjunctiv

special, fluid, derivat din mezenchim.
Împreună cu limfa, lichidul cerebrospinal şi lichidul interstiţial, formează
mediul intern al organismului. Asigură realizarea unor funcţii complexe, precum:
nutriţia, respiraţia, excreţia, transportă substanţele nutritive şi produşii de
elaborare; îndeplineşte funcţii de apărare imunitară.
3.1. HISTOGENEZA SÂNGELUI
În etapa embrionară, elementele figurate se formează din celulele

mezenchimale (la nivelul insulelor Wolff şi Pander). În perioada foetală şi post
natală, ţesutul mieloid produce în permanenţă eritrocite, leucocite granulare,
monocite şi trombocite, iar ţesutul limfoid dă naştere limfocitelor.
Sângele este format din plasmă sangvină şi elemente figurate sau celule
sangvine.
73
3.2. PLASMA SANGVINĂ
Plasma sangvină (plasma sanguinis) este componenta fluidă a sângelui

şi reprezintă aproximativ 5% din greutatea corporală (circa 3 500 ml la 70 kg).
Conţine: apă (90%) şi diferite substanţe, ca de exemplu: proteine (albumine,
globuline şi fibrinogen), hormoni, vitamine, lipoproteine, hidrocarbonate, diferiţi
metaboliţi (uree, acid uric, creatină, creatinină), ioni, săruri anorganice.
Proteinele plasmatice îndeplinesc un rol important în reglarea volumului
sangvin total, menţin balanţele lichidelor din organism şi contribuie la realizarea
viscozităţii sângelui. Ele exercită o presiune oncotică de circa 25 mm coloană de
mercur la nivelul peretelui capilar, permiţând apei să intre în sânge. O seamă de
proteine plasmatice au rol de transportor pentru diferiţi hormoni (tiroidieni,
corticosuprarenalieni, genitali).
Reducerea concentraţiei proteinelor plasmatice se numeşte
hipoproteinemie şi apare în unele boli hepatice, în nefroze etc. Există unele boli
genetice în care apare agammaglobulinemia (lipsa de gammaglobuline, cu
rezistenţă scăzută la infecţii) sau afibrinogeneza (cu modificări în procesul
coagulării sângelui).
Plasma sangvină mai conţine: o cantitate mică de lipide, asociate
proteinelor sub formă de lipoproteine, precum şi o cantitate redusă de glucide (în
special glucoză).
3.3. CELULELE SANGVINE
Celulele sangvine sau hemocitele (hemocyti) se încadrează în trei

categorii: a) globule roşii, eritrocite (erythrocytus, i) sau hematiile; b) globulele
albe sau leucocitele (leucocytus, i) şi c) plachetele sangvine sau trombocitele
(thrombocytus, i).
3.3.1. GLOBULELE ROŞII
Globulele roşii, eritrocitele sau hematiile, sunt celule anucleate-la

mamifere şi nucleate la peşti, batracieni, reptile şi păsări. Prezintă o structură
adaptată pentru transportul gazelor. Citoplasma lor (stroma erytrocyti) este
acidofilă sau eozinofilă, de unde şi denumirea de eritrocite (în limba greacă
erytros = roşu). Se mai numesc şi hematii (de la grecescul haima = sânge).
Numărul hematiilor pe milimetrul cub variază în funcţie de specie, fiind de
7,5 milioane/mm3 la suine, 5 - 7 milioane/mm3 la canide, 10 - 30 milioane/mm3 la
caprine (unde sunt foarte mici) şi de 2 - 4 milioane la păsări. Numărul eritrocitelor
se reduce cu vârsta, în timp ce poliglobulia apare fiziologică la nou-născut.
Creşterea numărului de eritrocite se numeşte eritrocitoză, când are un
caracter fiziologic (după efort prelungit sau efectuat la o altitudine mare) şi
poliglobulie, când are un caracter patologic. Scăderea fiziologică a numărului de
hematii se numeşte eritropenie ( de exemplu, la animalele bătrâne). Când are loc
în condiţii patologice, poartă numele de anemie şi se observă în diferite boli ale
sângelui sau ale organismului.
74
Diametrul hematiilor variază în funcţie de specie, de la 3,1 m la copil, la

9,4 m la elefant, fiind în medie de 7,5 m. Grosimea hematiilor este cuprinsă
între 2,5 şi 1,8 m.
La acelaşi individ, diametrul variază în raport cu anumite condiţii fizologice şi
patologice, fenomen cunoscut sub denumirea de anizocitoză. Creşterea
diametrului determină apariţia macrocitelor (macrocytus), când acesta atinge 9 -
12 m, sau a megalocitelor (megalocytus) şi gigantocitelor, fenomen ce apare în
unele boli ale sângelui când, pentru a compensa anemia, hematiile îşi măresc
diametrul la peste 12 m (fig. 3.1.).
Fig. 3.1. Forma şi dimensiunile unei hematii de mamifer.
În medii cu concentraţii diferite, eritrocitele prezintă o fragilitate variată.

Astfel, în mediul hipotonic are loc procesul de hemoliză, când hematiile se
balonizează, iar conţinutul lor trece în afara celulei. Din hematie rămâne doar
membrana celulară, ce păstrează forma celulei, rezultând o hematie fantomă
(umbra erythrocytica). Hemoliza mai poate fi produsă şi de unii solvenţi lipidici,
de veninul de şarpe, de unii agenţi fizici sau chimici. În mediul hipertonic se
constată ratatinarea hematiei, care ia aspectul unei castane cu ţepi inegali,
devenind un acantocit, sau al unui arici cu ţepi egali, devenind un echinocit.
Totodată, eritrocitele se pot agrega în rulouri (aggregatio erytrocytica) sau
fişicuri.
Eritrocitele manifestă un anumit grad de fexibilitate, ce le permite
reducerea diametrului în capilarele mici, cu lumenul sub 7 m.
Forma hematiilor normale sau a normocitelor (normocytus,i) este de disc
biconcav (discocit), atunci când sunt privite din faţă. Zona centrală a hematiei
este mai subţire, în timp ce zona periferică (ectoplasma) prezintă o grosime mai
mare. Modificările formei sunt cunoscute sub denumirea de poikilocitoză şi pot fi
reversibile sau ireversibile. Ca modificări pot apărea: 1) sferocitele (hematii
sferiodale, cu dimensiuni mai mici); 2) echinocitele (când au o formă sferică cu
20 - 30 de ţepi egali pe suprafaţa lor, ca în cazul hematiilor îmbătrânite, unde se
reduce concentraţia de ATP); 3). ovalocitele sau eliptocitele (normale la cămilă,
antilopă şi lamă); 4) stomatocite (când au forma sferică, dar prezintă o
depresiune ca o gură sau stomă); 5) acantocite (când au o formă sferică cu 5 -
15 prelungiri inegale şi apar în ciroze, fiind numite şi “spurr cells” sau celule cu
crampoane; 6) drepanocite (când au formă de con sau seceră) şi 7) leptocite
(când sunt plate, necolorate, cum apar în talasemie).
Culoarea eritrocitelor este roşie sau galbenă-verzuie (în frotiurile
proaspete, necolorate) sau roz, în frotiurile colorate prin metoda May-Grünwald
75
Giemsa. Culoarea scade în intensitate (hipocromie) în anemii sau poate diferi de

la o hematie la alta, fenomen denumit anizocromie (fig. 3.2.).
Fig. 3.2. Modificări de formă ale eritrocitului în funcţie de pH.
Ontogeneza hematiilor. Hematiile apar de timpuriu, între a 12-a şi a 19-a

zi de dezvoltare embrionară (în a 12-a zi la păsări, în a 14-a zi la om şi în a 19-a
la pisică). Sursa eritropoiezei embrionare o constituie celulele mezenchimale din
insulele Wolff şi Pander. Eritropoieza este un proces continuu şi se desfăşoară
concomitent cu eritroclazia (distrugerea eritrocitelor îmbătrânite). La adult,
hematiile se formează în măduva roşie hematogenă şi trăiesc aproximativ 120 -
180 de zile. Zilnic 0,8% din hematii sunt distruse în splină, ficat şi limfonoduli.
Structura şi ultrastructura hematiilor
Hematia adultă (erythrocytus) este o celulă anucleată la mamifere, lipsită

de organite celulare. Nucleul şi organitele sunt eliminate în mediul extracelular în
timpul diferenţierii celulare. Resturile învelişului nuclear formează inelele Cabot,
iar grunjii de cromatină sunt descrişi sub denumirea de corpi Jolly.
Citoplasma (stroma erytrocyti) prezintă un citoschelet format din
microfilamente şi microtubuli. La microscopul optic apare amorfă sau fin
granulată. Conţine apă (60%), hemoglobină (33 - 35%), alte substanţe (5 - 7%).
În citosol se găsesc: a) macromolecule proteice structurale; b) protein-
enzime (lactat -dehidrogeneza, glucozo-6-fosfat-dehidrogenaza, carbo-
anhidraza, catalaza etc.); c) cantităţi mici de lipide, vitamine (în special din
complexul B).
Hemoglobina reprezintă un factor respirator major, fiind alcătuită dintr-un
grup hem, ce conţine fier, şi o porţiune proteică, globina. Cantitatea de
hemoglobină reprezintă o constantă a fiecărei hematii, denumită valoare
globulară. Se descriu mai multe tipuri de hemoglobina (Hb A1 ;Hb F - prezentă la
nou-născut).
În unele boli genetice are loc diminuarea sau inhibarea sintezei proteice,
ceea ce determină apariţia talasemiei, maladie ereditară manifestată ca o
anemie hemolitică hipocromă.
Membrana hematiei este de natură lipoproteică, având o organizare
trilaminată: un bistrat lipidic şi un mozaic lipoproteic.
76
Din punct de vedere chimic, membrana conţine: a) proteine integrale (în

bistratul lipidic) şi periferice (pe faţa externă, acetil-colinesteraza, iar pe faţa
internă spectrina, asociată cu actina şi miozina); b) lipide, în special colesterol,
ca şi grăsime neutră, şi fosfolipide. Raportul dintre colesterol şi fosfolipide joacă
un rol important în menţinerea fluidităţii de membrană; c) hidraţi de carbon
(glicoproteine, glicolipide şi acid sialic, ce conferă o încărcătură electrică negativă
suprafeţei hematiei); d) aglutinogeni (antigenele ce determină grupele sanguine:
A, B, AB şi 0) pe faţa externă şi e) factorul Rh, situat tot pe faţa externă, alcătuit
din mai mulţi antigeni, cel mai puternic fiind RhD.
Funcţiile eritrocitului constau în transportul de gaze (oxigenul, de la
plămâni către ţesuturi, şi bioxidul de carbon, de la ţesuturi către plămâni),
realizabil datorită cantităţii mari de hemoglobină.
3.3.2. GLOBULELE ALBE SAU LEUCOCITELE
Leucocitele (în limba greacă leucos înseamnă alb) (leucocytus, i) sau

globulele albe, apar incolore, clare, sferice, refringente în frotiurile proaspete,
necolorate. Sunt nucleate şi desfăşoară mişcări ameboidale, cu ajutorul cărora
realizează diapedeza. Rămân temporar în curentul sangvin (circa 24 de ore) şi
îşi exercită funcţiile în ţesutul conjunctiv al diferitelor organe, unde sunt descrise
ca celule emigrate. Trăiesc între 2 şi 12 zile, cu excepţia limfocitului, a cărui viaţă
poate fi de 3 ani, fiind recirculat de 2 - 3 ori prin vasele sangvine. (fig. 3.3.).
Fig. 3.3. Schema elementelor figurate ale sângelui la cabaline:

1. - Hematie; 2 - Neutrofil; 3 - Eozinofil; 4 - Bazofil; 5 - Monocit; 6 -
Limfocit mic; 7 - Limfocit mijlociu; 8 - Limfocit mare; 9 - Trombocite.
Numărul leucocitelor este, în medie, de 5 000 - 11 000/mm3, revenind un

leucocit la 600 de eritrocite, în cazul mamiferelor. La păsări se înregistrează 15
000 - 18 000/mm3. Leucocitele diferă între ele prin dimensiune, forma nucleului,
raportul nucleo-citoplasmatic, afinitatea tinctorială a citoplasmei şi granulelor.
77
În funcţie de prezenţa şi caracteristicile granulelor din citoplasmă,

leucocitele pot fi încadrate în două categorii: a) granulate şi b) agranulate.
Granulocitele (granulocytus, i) au numeroase granule în citoplasmă, şi un
nucleu lobat care prezintă forme foarte variate, fiind denumite şi
polimorfonucleare sau, impropriu, polinucleare. În funcţie de tinctorialitatea
granulelor specifice din citoplasmă, aceste celule pot fi: 1) granulocite neutrofile;
2) granulocite eozinofile şi 3) granulocite bazofile. Toate granulocitele îşi au
originea în măduva osoasă.
Agranulocitele (agranulocytus, i) au puţine granule în citoplasmă, iar
nucleul lor este unic, nesegmentat, de unde şi denumirea lor de mononucleare.
Prin înregistrarea proporţiei procentuale a diferitelor leucocite din
sângele circulant, se obţine formula leucocitară. Aceasta, ca şi numărul total al
leucocitelor pe mililitru de sânge, se modifică în diferite stări fiziologice şi
patologice. Astfel, creşterea numărului de leucocite în mm3 de sânge se numeşte
leucocitoză, iar scăderea lui poartă denumirea de leucopenie. Se semnalează
variaţii fiziologice, în funcţie de: vârstă (leucocitele sunt mai numeroase la
tineret), de sex (mai numeroase la femeie), variaţii diurne (numărul creşte ziua),
de efort fizic (când cresc numeric), de stres sau postpartum (numărul crescut).
3.3.2.1. Leucocitele granulate
Sunt reprezentate de neutrofile, bazofile şi eozinofile
3.3.2.1.1. Neutrofilul (granulocytus neutrophilicus)
Cunoscut şi sub denumirea de heterofil, de pseudoeozinofil (la păsări)

sau de amfofil, neutrofilul este unul din cele mai numeroase leucocite, găsindu-
se în proporţie de 35 - 75% (circa 4 000/ml) din totalul leucocitelor. Creşterea
numărului de neutrofile sau neutrofilia se întâlneşte în infecţii acute, iar scăderea
numărului, neutropenia, apare în patologia sângelui, în unele infecţii sau în boli
generale ale organismului.
Forma celulei este sferică (cu un diametru de 8 - 12 m la mamifere şi 6
- 8 m la păsări) în sângele circulant şi se modifică prin emiterea de
pseudopode, când neutrofilele trec din vase în ţesuturi prin diapedeză (luând
uneori o formă de rachetă).
Nucleul apare polimorf. Prezintă 2 - 5 lobi, legaţi între ei prin filamente
subţiri de cromatină. La nivelul lobilor, cromatina este situată central, iar
heterocromatina este dispusă sub membrana nucleară. Dispunerea lobilor
conferă nucleilor forme variate (de unde denumirea de polimorfonucleare),
asemănătoare cu literele U, V, Y, T, S. În neutrofilele incomplete mature sau
tinere (granulocytus neutrphilicus juvenilis), nucleii apar nesegmentaţi sau cu un
număr mic de lobi (2 lobi), pentru ca la neutrofilul matur (granuloccytus
neutrophilicus segmentonuclearis) să ajungă la 4 - 5 lobi. Astfel, formula sau
indicele ARNETH permite aprecierea calitativă a neutrofilelor, după numărul de
lobi ai nucleilor, distingându-se cinci clase de netrofile (cu nucleul nesegmentat,
cu 2, cu 3, cu 4 şi cu 5lobi).
78
În cazul sexului femel, aproximativ 1 - 5% din neutrofile prezintă, ataşat la unul

din lobi, corpusculul “Barr” sau corpusculul cromatinei sexuale (corpusculum
cromatini sexualis), sub formă de băţ de tobă, “drumstick”, care reprezintă
condensarea în interchineză a unuia din cei doi cromozoni X. Şi la sexul mascul,
3,5% din neutrofile prezintă corpuscul “F”, ce reprezintă cromozonul Y condensat
după colorarea cu chinacrină şi examinarea prin fluorescenţă.
Citoplasma neutrofilelor apare uşor acidofilă şi are organitele comune (reticulul
endoplasmatic, complexul Golgi, mitocondriile, centriolii, microfilamentele) puţin
dezvoltate. Vacuolele lipidice se găsesc în cantitate redusă; se constată însă
frecvenţi microtubuli, particule de glicogen (de 50 - 200 m) şi vacuole de
endocitoză.
Elementul structural caracteristic pentru citoplasma neutrofilului îl
reprezintă granulele mici, inegale, cu diametru de 0,1 - 0,8 m, formulate în
diverse puncte ale compexului Golgi. Pe frotiurile colorate prin metoda May
Grünwald Giemsa, granulele apar cu diferite aspecte, în funcţie de specie.
În funcţie de afinitatea granulelor pentru coloranţi există: a) granule
neutrofile, care fixează coloranţii neutri, colorându-se în violet şi fiind prezente la
suine, carnivore şi primate; b) granule amfofile care fixează, în mod relativ egal,
coloranţii bazici şi coloranţii acizi, colorându-se în roz şi fiind prezente la
cabaline, bovine, ovine şi caprine; c) granule acidofile, când fixează mai puţin
intens decât leucocitele eozinofile coloranţii acizi, apărând de culoare roşie-
cărămizie, prezente la leporide, cobai şi păsări. (fig. 3.4.).
Fig. 3.4. Elementele figurate ale sângelui la păsări:

1 - Eritrocit; 2 - Pseudoeozinofil sau neutrofil; 3 - Eozinofil; 4 - Bazofil; 5 -
Limfocit mic; 6 - Limfocit mijlociu; 7 - Limfocit mare; 8 - Trombocite; 9 - Monocit.
Forma granulocitelor este caracteristică la păsări (aciculară sau de

suveică) şi cobai (în formă de bob de orez). La păsări, granulocitele neutrofile
mai sunt denumite pseudoeozinofile sau heterofile, datorită particularităţilor de
formă (ace de brad) şi de tinctorialitate (pseudoeozinofilie) pe care le prezintă
granulele. Granulele se deplasează în citoplasmă datorită mişcărilor browniene,
deplasarea efectuându-se în grup sau izolat, dintr-o zonă citoplasmatică în alta.
În neutrofile se întâlnesc două tipuri de granule: a) granule azurofile sau
primare şi b) granule specifice (sau secundare).
a) Granulele azurofile sau primare (granulum azurophilicum) sunt
numeroase şi prezente numai în primele etape de dezvoltare a neutrofilului, la
nivelul măduvei hematogene. Se reduc treptat, pe măsura diferenţierii
79
neutrofilului şi pe măsura trecerii lor în sângele periferic. În celulele diferenţiate,

numai 20% din granule sunt azurofile, restul de 80% fiind granule specifice.
Granulele azurofile sunt lizozomi ai neutrofilelor şi conţin: hidrolaze acide
(fosfataza acidă, esteraza, lipaza etc.), lizozim (un agent bacteriostatic) şi o
enzimă bactericidă, mieloperoxidaza.
b) Granulele specifice (sau secundare) apar mai târziu, în stadiul de
mielocit al diferenţierii. Conţin: lizozim şi lactoferin (un complex enzimatic ce
leagă fierul din sângele circulant, împiedicând dezvoltarea bacteriilor), fagocitine
(compuşi cationici bogaţi în arginină şi lizină) cu rol bacteriostatic, fosfataza
alcalină, iodizi, peroxizi, clorizi, acid lactic, acizi graşi şi lecitine.
În cazuri patologice (unele de natură genetică) pot apărea granule cu
diametru mare şi forme neregulate sau granule lipsite de una sau de mai multe
enzime (ca de exemplu, granule lipsite de mieloperoxidază, de fosfatază alcalină,
de unele enzime lizozomale).
Membrana celulară, de natură lipoproteică, este acoperită de glicocalix. Emite
frecvente pseudopode, bogate în microfilamente, şi microtubuli, ce asigură
deplasarea neutrofilului din sânge către ţesuturi.
Neutrofilele se formează în măduva roşie hematogenă, după care trec în
sângele periferic, unde rămân 6 - 8 ore. Apoi trec în ţesuturile conjunctive, unde
îşi desfăşoară activitatea timp de 2 - 5 zile. Majoritatea neutrofilelor se distrug şi
sunt fagocitate în ţesuturi. Numai un număr redus moare în sângele circulant sau
este eliminat prin tractusul gastro-intestinal. Zilnic intră în circulaţie şi părăsesc
corpul 1011 neutrofile.
Funcţiile neutrofilelor. Neutrofilele sunt macrofage, fagocitând particule
de talie mică (bacterii, virusuri, particule inerte mici). Neutrofilele sunt primele
leucocite care atacă microbii la locul de intrare sau de invazie. Prin
supraîncărcarea cu elemente fagocitate, se transformă în particule de puroi.
În sângele periferic se găsesc, în proporţii aproximativ egale, două
grupuri de neutrofile: circulante şi marginale.
Neutrofilele marginale alunecă de-a lungul endoteliului vaselor, fără să
adere la el, decât rareori şi pentru timp scurt. În inflamaţii creşte ponderea
neutrofilelor care aderă la endoteliu, marginaţia fiind stimulată de diverşi factori
chemotactici eliberaţi de granulocite.
Marginaţia şi aderarea sunt urmate de diapedeză prin emiterea de pseudopode
(fig. 3.5.)
80
Fig. 3.5. Neutrofil în timpul fagocitozei:

Gr - Granule; G - Complex Golgi; M - Mitocondrie; N - Nucleu;V -
Veziculă fagocitară.
Deplasarea neutrofilelor este rapidă datorită conţinutului lor în actină (ce

reprezintă aproximativ 10% din totalul proteinelor contractile din citoplasmă). O
serie de stimuli inflamatori (histamina, serotonina) induc o contracţie a celulelor
endoteliale, favorizând migrarea neutrofilelor către chemotoxine (stimuli diferiţi
ca: endotoxinele microbiene, factori chemotactici fagocitari, prostaglandine,
factori serici etc.).
Neutrofilele realizează fagocitoza în 5 etape: 1) chemotoxia şi

deplasarea; 2) opsonizarea; 3) ingestia sau endocitoza; 4) degranularea prin
care se realizează eliberarea enzimelor lizozomale în ţesuturi; 5) omorârea
intracelulară a microorganismelor.
În unele boli genetice apare lipsa fenomenului de degranulare, ceea ce
atrage o rezistenţă mai scăzută sau chiar inexistenţa rezistenţei faţă de infecţii.
Totodată, neutrofilele sintetizează fibrinogenul şi substanţele mielostimulatoare.
Prin acţiunea lizozimului pe care îl conţin, provoacă moartea bacteriilor.
3.3.2.1.2. Eozinofilul
Eozinofilul (granulocytus acidophilicus s. eosinophilicus) sau granulocitul
eozinofil este unul dintre cele mai mari granulocite, cu un diametru de 12 - 15
m. Sunt mai puţin numeroase decât neutrofilele, găsindu-se în sângele periferic
în proporţie de 3 - 15 eozinofile pentru 100 de leucocite. Creşterea numărului de
eozinofile, denumită eozinofilie, cât şi scăderea numărului, denumită
eozinopenie, se întâlnesc în boli generale ale organismului şi ale sângelui.
Eozinofilele au o formă sferică, un nucleu bilobat (sau “în desagă”), cu
eucromatina dispusă central şi heterocromatina periferică. La cabaline, ovine şi
81
iepure, nucleul poate apărea polilobat. Prezenţa unui mic nucleol mare
sugerează că aceste celule participă la procese de sinteză majoră şi după ce au
fost elaborate din măduva osoasă.
Citoplasma apare intens acidofilă, iar organitele sunt mai abundente
decât la neutrofile, remarcându-se ribozomii, reticulul endoplasmatic granular,
mitocondriile, centriolii, microtubulii, glicogenul şi rare vacuole citoplasmice. În
citoplasmă sunt prezente numeroase granule sferice (granulum acidophilicum s.
eozinophilicum), de mărime egală, cu diametrul de 0,8 - 1 m, ce se colorează în
roşu-portocaliu prin coloraţia May Grünwald Giemsa. La ecvine, granulele sunt
foarte mari (2 - 4 m), la suine şi carnivore sunt mari, la ovine, bovine, caprine şi
păsări sunt mici, iar la felide sunt de formă aciculară (sau lamelară) (fig. 3.6.).
Fig. 3.6. Ultrastructura eozinofilelor şi a granulelor sale:

N - Nucleu; CG - Complex Golgi; Gr - Granule.
Fiecare granulă prezintă o endomembrană periferică, un cristaloid

electronodens denumit internum, înconjurat de o matrice mai clară denumită
externum sau matricea. Internum este rezistent la traume mecanice şi liză
osmotică. El conţine fosfolipide, acizi graşi, precum şi proteine bazice, care sunt
toxice pentru paraziţi, neutralizează heparina,
degranulează monocitele şi bazofilele. Matricea granulei sau extern-ul este
foarte bogată în fosfatază acidă, dar mai conţine şi alte hidrolaze acide de tip
82
lizozomal. De asemenea, mieloperoxidaza se găseşte în cantităţi mai mari decât

în granulele azurofile din neurofil.
Membrana eozinofilului este de tip lipoproic, acoperită de glicoproteine. Emite
pseudopode rare şi mici, cu care eozinofilul se deplasează prin mişcări de tip
ameboidal. De asemenea, pe membrană sunt prezenţi receptori pentru
imunoglobuline (G, M, Fe).
Formarea eozinofilelor are loc în măduva hematogenă, dintr-o celulă
precursor. Se consideră că aceeaşi celulă stem multipotentă generează atât
granulocitele neutrofile, cât şi pe cele eozinofile.
Funcţiile eozinofilului. Eozinofilele sunt microfage cu capacitate redusă
de fagocitoză. Fagocitoza desfăşurată de eozinofile este mai selectivă decât în
cazul neutrofilelor, pentru factori bacterieni solubili, complexele anigen-anticorp,
mici particule. Prin fagocitare se formează fagozomi care fuzionează cu
lizozomii, enzimele hidrolitice ale matricei granulare, distrugând materialul
fagocitat. Cristaloidul din internum rămâne încă multă vreme în fagolizozom.
Eozinofilele sunt capabile să omoare microorganismele şi paraziţii. De
asemenea, ele neutralizează histamina şi elaborează o substanţă care inhibă
degranularea mastocitelor. Eozinofilele sunt mai numeroase în bolile parazitare
şi alergice, în infecţii, în inflamaţii şi la nivelul ţesuturilor în care creşterea de
histamină depăşeşte normalul. În unele boli tumorale (boala Hodgkin),
eozinofilele prezintă reacţii de apărare de tip imun. Intervin în procesele de
coagulare producând profibrinolizina.
Creşterea numărului de eozinofile sangvine este timo-dependentă, iar a
celor din ţesuturi este în funcţie de factorii eliberaţi de limfocite şi mastocite.
Numărul eozinofilelor circulante scade în urma acţiunii hormonilor corticosteroizi.
În organism, există teritorii bogate în eozinofile care constituie rezervoare
pentru sângele circulant, ca de exemplu: dermul, corionul mucoasei intestinale,
ţesutul conjunctiv lax, interstiţiul pulmonar, splina, limfonodulii etc. Aceste
rezervoare sugerează desfăşurarea unei eozinofilopoieze extramedulare
dovedită la nou-născuţii de la om şi de la animale.
3.3.2.1.3. Bazofilul sau granulocitul bazofil (Granulocytus basophilicus)
Bazofilele sunt reduse numeric în sângele circulant, unde ocupă 0,2 -

0,5% din leucocite - la mamifere şi 1 - 3% la păsări, revenind, în medie, un
neutrofil la 200 de leucocite. Creşterea şi scăderea numărului de bazofile sunt
prezente în unele boli sangvine sau în unele boli generale. De asemenea, acest
număr este uşor crescut la nou-născuţi şi la tineret, iar ACTH-ul şi tireotoxicoza
reduc numărul bazofilelor circulante.
Forma bazofilelor este sferică, cu un diametru de 10 - 22 m. Nucleul
apare relativ mare, cu o formă neregulată, mai mult sau mai puţin incizat,
prezentând uneori un aspect de treflă sau chiar al literei “S”. Eucromatina şi
heterocromatina se găsesc în proporţii relativ egale, conferind nucleului un
aspect heterogen.
Citoplasma este bazofilică şi conţine puţine organite celulare şi glicogen,
dar este bogată în granule (granulum basophilicum) de diferite forme şi mărimi,
83
colorate intens în albastru-violet, atunci când folosim metoda May Grünwald

Giemsa sau la păsări, metacromatic. Granulele au un diametru de 0,1 - 1 m,
sunt delimitate de o endomembrană şi pot conţine cristale fusiforme sau
hexagonale. Ele sunt răspândite în toată citoplasma, putând adeseori masca şi
nucleolul. Unele dintre ele sunt reprezentate de lizozomi, dar majoritatea lor este
reprezentată de granule specifice care conţin histamină (un modificator al
permeabilităţii capilare), heparină (un anticoagulant), serotonină, precum şi o
substanţă de natură lipidică (probabil din grupul prostaglandinelor) (fig. 3.7.).
Fig. 3.7. Ultrastructura bazofilului:

1 - Nucleu; 2 - Complex Golgi; 3 - Mitocondrii; 4 – Granule.
Membrana bazofilului este de natură lipoproteică, prezintă pe suprafaţa

externă receptori pentru imunoglobulina E şi este acoperită de glicocalix.
Bazofilele iau naştere în măduva roşie hematogenă, dintr-o celulă stem
pluripotentă, comună cu cea a neutrofilului şi eozinofilului. Trăiesc 8 - 10 zile,
trecând din măduvă în sângele periferic, unde rămân scurt timp, după care ajung
în ţesuturi prin mişcări ameboidale şi având o putere de fagie redusă. După ce
au părăsit lumenul vaselor sangvine, pot genera mastocite. Prin substanţa
conţinută în granule specifice şi pe care le eliberează în contact cu antigenii,
intervin în stări inflamatorii, de şoc şi de stres.
3.3.2.2. Leucocitele agranulate
Leucocitele agranulate sunt mononucleate, având un nucleu

nesegmentat, o citoplasmă bazofilă, iar raportul nucleo-citoplasmatic este în
favoarea nucleului. Sunt reprezentate de limfocite şi monocite .
3.3.2.2.1. Limfocitul
84
Limfocitul (lymphocytus) este unul din cele mai numeroase elemente

albe, găsindu-se în proporţie de 25 - 45% (circa 2 000/mm3) din totalul
leucocitelor sangvine. Creşterea numărului, limfocitoza, se întâlneşte în
inflamaţiile cronice ( de exemplu - în tuberculoză), iar scăderea numărului,
limfopenia, însoţeşte, de obicei, boli ale sângelui sau boli generale ale
organismului.
Forma limfocitelor este sferică sau uşor ovală. Diametrul lor variază,
existând limfocite mici (6 - 8 m), mijlocii (8 - 12 m) şi mari (12 - 15 m).
Predominante sunt limfocitele mici şi mijlocii.
Limfocitele sunt celule complete. Au un nucleu mare, sferic, fără dinţături
(inedentat), uneori cu o mică adâncitură. Nucleul ocupă cea mai mare parte a
citoplasmei şi conţine multă heterocromatină, sub formă de bulgări bazofili, încât
nucleul apare tahicromatic (intens colorat), ca o pată de cerneală. Când sunt
activate, pot prezenta nucleolul vizibil.
Citoplasma, cantitativ redusă, formează un inel în jurul nucleului. Apare intens
bazofilă, prezentând o culoare asemănătoare cu cerul senin, în coloraţia May-
Grünwald Giemsa. Conţine fine granule azurofile (granulum azurophilicum),
organite celulare slab reprezentate, rare vacuole, cristale, structuri tubulare şi
numeroşi ribozomi, responsabili de sinteza anticorpilor.
Membrana limfocitului, de natură lipoproteică, organizată în mozaic fluid,
este acoperită de un strat glicoproteic subţire.
Limfocitele pot trăi în sângele periferic de la câteva zile până la unu sau
mai mulţi ani (5 - 25), datorită circulării şi recirculării lor (de 2 - 3 ori) prin vasele
de sânge. Limfocitele B au viaţa mai scurtă, în timp ce limfocitele T au o viaţă
mai lungă.
Limfocitele îşi păstrează particularităţile de transformare blastică, în alte
celule cu funcţii diferite, sub acţiunea unor factori antigenici. Astfel, limfocitele se
pot transforma blastic în macrofage (când îşi dezvoltă lizozomii) sau în
plasmocite (când îşi dezvoltă reticulul endoplasmatic rugos şi ribozomii).
Funcţiile limfocitelor. Limfocitele recunosc proteinele proprii ale
organismului (proteinele self) de proteinele străine (proteinele non self), ce pot fi
introduse în organisme. Împotriva proteinelor non self, limfocitele B secretă
imunoglobuline (anticorpi), iar limfocitele T secretă limfochine.
Limfocitele se deplasează (cu 3,5 m/minut la 37oC), prezentând mişcări
de locomoţie foarte active, la fel ca şi granulocitele. De asemenea, limfocitele
prezintă mişcări intracitoplasmatice foarte vii, care determină deplasări ale
organitelor în citoplasmă. Limfocitele fagocitează fragmente mici de eritrocite,dar
nu şi particule mari. În schimb, endocitează particule mici, cu un diametru sub
1 m, şi diverse molecule ce se ataşază de receptorii existenţi pe suprafaţa
limfocitului. Receptorii se deplasează într-o mică zonă a membranei, formând un
semicerc, denumit “cap”, iar fenomenul poartă denumirea de capping. Frecvent
se observă cum limfocitul se ataşază de o altă celulă (de un macrofag sau de o
celulă epitelială) pe care o înconjoară. Acest fenomen se numeşte peripolesis.
Se presupune că, în acest fel, se realizează un schimb informaţional între limfocit
şi celula pe care o înconjoară. În alte cazuri, limfocitul pătrunde într-o altă celulă,
de exemplu în macrofag, rămânând în simbioză cu această, fenomenul numindu-
85
se emperipolesis. Totodată, au putut fi observate mitoze ale limfocitului în

celulele hepatice, ovariene, intestinale, în celulele canceroase.
Limfocitele formează o populaţie heterogenă de celule morfologice
diferite, cu viaţă şi caracteristici imunologice variate. Din punct de vedere
morfofuncţional, limfocitele pot fi împărţite în două clase majore: limfocitele B sau
timoindependente şi limfocitele T sau timodependente.
Limfocitele B
Limfocitele B se caracterizează prin capacitatea de a secreta
imunoglobuline. Examinată la microscopul de scanning, limfocitele B prezintă pe
suprafaţa lor numeroase microvilozităţi ce conţin un număr mare de poziţii sau
receptori pentru antigeni, existând circa 160 000 de receptori pentru o celulă. De
asemenea, unele limfocite B prezintă pe suprafaţa lor receptori de legare a
imunoglobulinelor, sub formă de agregate sau complexe imune (fig. 3.8.).
Fig.3.8. Ultrastructura limfocitului B:

1 - Nucleu; 2 - Mitocondrie; 3 - Microvili.
La mamifere, limfocitele B se formează, în viaţa intrauterină, în ficat,

splină şi măduva hematogenă, iar postpartum iau naştere în măduva
hematogenă (marrow bone, în limba engleză), iar la păsări, în bursa cloacală (
Fabricius). Limfocitele B părăsesc măduva hematogenă având aspect de
limfocite mici, imunocompetente, însă marea lor majoritate migrează în organele
limfoide secundare (ganglioni limfatici, splină, formaţiunile limfoide ale tractusului
digestiv). În artrita reumatoidă migrează şi în sinoviala articulară, ce se
organizează ca un organ limfoid secundar.
Principalul rol al limfocitului B constă în realizarea imunităţii umorale a
organismului, prin sinteza de anticorpi (imunoglobuline), după contactul cu
antigenii. Anticorpii sintetizaţi sunt exocitaţi şi depuşi fie pe suprafaţa membranei
limfocitului, fie trecuţi în sânge.
Realizarea răspunsului imun primar are loc la locul de contact al
limfocitului cu antigenii, reprezentaţi prin orice tip de structură (molecule izolate,
virusuri, bacterii, celule) capabilă să genereze un răspuns imun, când limfocitul B
se modulează, transformându-se în celulă tânără (imunoblast) sau limfoblast.
Imunoblastul creşte în volum atingând 10 m, iar nucleul, bogat în eucromatină,
prezintă 2 - 4 nucleoli. Citoplasma imunoblastului este abundentă, bazofilă, la
nivelul ei dezvoltându-se organitele de sinteză (reticulul endoplasmatic rugos ,
complexul Golgi) şi mitocondriile. După activare, imunoblastele (limfoblastele) se
86
divid mitotic, în mod repetat, generând colone celulare B, din care, unele
imunoblaste se diferenţiază în plasmocite (plasmocytus) - celule secretoare de
imunoglobuline, iar altele se reîntorc în sânge, redevenind limfocite circulante,
denumite celule cu memorie, deoarece reţin în memoria lor (în acizii nucleici)
primul contact cu antigenii.
În acest fel, imunitatea umorală sau imediată se realizează prin sinteza
imunoglobulinelor (a anticorpilor) de către limfocitele B, transformate în
plasmocite. Stimularea limfocitelor B de către un antigen, capabil de a se cupla
cu receptorii lor, este “ajutată” de către limfocitele T ajutătoare (helper) şi de
macrofage. Macrofagele sporesc puterea antigenică (puterea de activare a
limfocitelor),fie prin captarea antigenilor pe suprafaţa lor, fie prin fagocitarea unor
antigeni, pe care îi plasează în citoplasmă, îi exocitează şi îi cedează limfocitelor
B (fig. 3.9.).
Fig. 3.9. Schema realizării răspunsului imun.
Răspunsul imun secundar apare la un nou contact al celulelor cu

memorie cu antigenul pe care acestea îl recunosc şi se transformă mult mai
rapid în imunoblaste, generând clone celulare. Din aceste clone se diferenţiază,
pe de o parte, plasmocitele secretoare de imunoglobuline, iar pe de altă parte,
celulele cu memorie, care vor continua linia limfocitelor cu memorie, gata să
intervină pentru a genera un nou răspuns imun. După stimulare, imunoblastele
trec în celule limfatice, apoi în sânge, pe care-l părăsesc spre a se localiza în
apropierea focarului antigenic. Astfel, imunologlobulinele ganglionilor limfatici
mezenterici migrează în corionul mucoasei intestinale, iar imunoblastele splinei
rămân în pulpa roşie, sau migrează în măduva osoasă după imunizarea
secundară.
87
Principalele organe în care limfocitele B devin plasmocite generând

imunoglobuline, sunt: tubul digestiv, măduva hematogenă, zona medulară a
limfonodulilor, splina, mucoasa bronhiilor, cavităţile seroase, în special cea
pleurală.
Anticorpii sau imunoglobulinele pot acţiona în trei moduri: 1) prin atac
direct asupra agentului invadant; 2) prin activarea complementului care atacă
agentul ivadator; 3) prin activarea anafilactică din jurul agentului patogen.
1) În atacul direct, anticorpii produc: a) aglutinarea (coagularea) mai
multor antigeni; b) precipitarea, când complexul antigen-anticorp devine insolubil
şi precipită; c) neutralizarea, când anticorpii acoperă şi neutralizează elementele
toxice ale agentului patogen; d) liza, când membrana celulară a agentului
patogen în mai multe puncte, producând liza şi distrugerea agentului patogen.
2) Prin activarea complementului (ce cuprinde un număr de cel puţin 15
proteine plasmatice) se produce liza unor porţiunui din membrana celulară,
opsonizarea, fagocitoza, aglutinarea, neutralizarea şi activarea chemotripsinei.
3) Activarea sistemului anafilactic se realizează de către unii anticorpi
(imunoglobuline de tip E) care se ataşază de suprafaţa bazofilelor şi mastocitelor
şi produc, la contactul cu antigenele, degranularea acestora cu eliberarea de
histamină, heparină şi enzime lizozomale, generând reacţii locale de tip
anafilactic.
Limfocitele T
Limfocitele T sau timodependente, observate la microscopul scanning,
prezintă microtubuli foarte rari şi mici, cu puţine poziţii antigenice (aproximativ
700) pe faţa externă a membranei celulare. Pe suprafaţa limfocitelor T au fost
identificaţi la şoarece mai multe tipuri de antigeni: antigenul Theta, antigenii TL
(Thymus-leukemia), antigenii Lyt (Lymphocyte alloantigeni). Pe baza antigenilor
Lyt, se pot identifica subclasele de limfocite T: ajutătoare (helper), supresoare,
ucigaşe (killer).
De asemenea, unele limfocite T de la om au pe suprafaţa externă
receptori pentru fracţiunea cristalizată a imunoglobulinei de tip G (Fc a Ig G) şi a
formei monomerice a imunoglobulinei de tip M (Ig M).
Limfocitele T sunt stimulate numai de anumiţi antigeni şi de unele
substanţe mitogene nespecifice (ca fitohemaglutinia şi concanavalina A).
În timpul vieţii fetale, limfocitul T se formează în aceleaşi organe ca şi
limfocitul B (în ordinea cronologică: în ficat, splină, măduva hematogenă), după
care migrează în timus, unde se diferenţiază diferit, în funcţie de aşezarea lor în
corticala sau medulara lobulilor timici. Astfel, limfoblastul T din măduva
hematogenă părăseşte măduva hematogenă, trecând în sânge şi devenind
germinoblast T, care se poate reîntoarce în măduvă sau poate circula liber în
sânge, ajungând în timus. Germinoblastul T intră mai întâi în cortexul lobulului
timic, după care trece în medulară, diferenţiindu-se morfologic şi funcţional. În
timus, germinoblastul T este “educat”, însuşindu-şi informaţia antigenică şi
“mijloacele de luptă”. El primeşte toţi receptorii celulei limfoide T şi devine
prolimfocit T. Incompleta maturare a prolimfocitelor T şi transformarea lor în
limfocite T este marcată de recunoaşterea antigenilor majori de
histocompatibilitate, la care acţiunea limfocitului T se activează, declanşând
88
procesele de imunitate celulară. Prolimfocitul T poate rămâne în timus, devenind

prolimfocit de populare a timusului sau poate migra (prolimfocit migrator) în
organe limfoide secundare (limfonoduli, splină, amigdale etc.), unde ocupă
anumite zone timo-dependente.
Migrarea limfocitelor T este specifică pentru fiecare organ limfoid principal sau
secundar. Specificitatea de migrare este determinată de prezenţa anumitor
molecule pe suprafaţa limfocitului şi pe suprafaţa celulelor endoteliale ale
venulelor postcapilare. Acest fapt a fost demonstrat cu ajutorul anticorpilor
monoclonali care, blocând moleculele respective, împiedică migrarea limfocitelor
T în limfonoduli, dar nu şi în plăcile Peyer.
Limfocitul T are o viaţă mai lungă şi este mai numeros în sângele
periferic, din care pleacă, putând reveni oricând.
Limfocitele sunt activate numai de anumiţi antigeni şi de unele substanţe
imonogene (fitohemaglutinina, concanavalină A).
În măduva osoasă se întâlnesc limfoblaşti T, iar în timus germinoblaşti,
prolimfocite T şi limfocite T. În organele limfoide secundare se găsesc:
prolimfocite T, limfocite T şi germinoblaşti T care migrează permanent din timus
pentru a menţine proporţia limfocitelor T existente în aceste organe. (fig. 3.10.).
Fig. 3.10. Suprafaţa externă a limfocitului T:

1 - Microvil.
În urma activării, limfocitele T vor secreta limfokine, substanţe proteice

care distrug tot. În procesul de activare se formează clone de celule T (clona
reprezintă o generaţie de celule cu aceleaşi caractere morfo-funcţionale). Dintre
celulele clonale, numai unele vor acţiona prin secreţie de limfokine, în timp ce
altele vor redeveni celule cu memorie, circulante (TM).
Pentru identificarea limfocitelor T se pot folosi următoarele tehnici: 1)
rozetarea cu eritrocitele de oaie, când limfocitele T formează spontan rozete, în
contact cu eritrocitele de oaie; 2) tehnici histo-chimice pentru depistarea enzimei
alfa-naftil-acetat-esteraza; 3) identificarea limfocitelor T pe baza receptorilor de
suprafaţă; 4) inhibarea rozetării eritrocitelor de către unele virusuri, care are un
receptor comun cu cel al eritrocitelor de oaie; 5) anticorpi monoclonali.
După Onicescu (1987) există mai multe subtipuri funcţionale de limfocite
T: a) limfocitele T reglatoare care sunt ajutătoare (helper) şi supresoare; b)
89
limfocitele T efectoare, cum sunt limfocitele T citolitice sau citotoxice (TC),

ucigaşe sau killer . Olinescu (1995) prezintă, în plus ca subpopulaţii de limfocite
T, pe următoarele: amplificatoare (TA), contra supresoare (TCS) şi limfocitele TD
cu rol în fenomenele de hipersensibilitate de tip întârziat.
Limfocitele T ajutătoare (helper) au pe suprafaţa lor antigene marker T4.
Limfocitele T4 (helper) acţionează prin contact direct sau prin intermediul
unor proteine mesager, producând următoarele efecte: 1) stimulează limfocitul B
să evolueze spre stadiul de plasmocit, care produce şi secretă imunoglobuline;
2) stimulează limfocitele T citotoxice să distrugă celula ţintă; 3) ajută exercitarea
funcţiilor supresoare de către limfocitele T efectoare (T8); 4) stimulează activarea
celulelor ucigaşe NK; 5) potenţează activitatea macrofagelor şi producerea
mediatorilor specifici, de tipul interleukinelor (fig. 3.11.).
Fig. 3.11. Acţiunile limfocitului T helper.
Populaţia de limfocite T ajutătoare poate poate fi sistematizată în

limfocite T ajutătătoare , efectoare şi de memorie. Cele efectoare sunt de două
tipuri : Th1- care intervin în răspusul imun mediat celular şi umoral şi Th2, cu rol în
declaşarea proceselor inflamatorii şi de hipersensibilitate.
Limfocitele supresoare (Ts sau T8) sunt limfocite cu markeri T8. Au rol
esenţial în modelarea răspunsului imun, pentru că menţin în limite normale
intensitatea răspunsului imun şi proliferarea celulelor limfoide, limitând gradul în
care organismul gazdă răspunde, după stimularea sa de către un antigen dat,
atât în reacţiile imunitare mediate celular, cât şi în cele mediate umoral. Ele
previn activarea limfocitelor B şiT, inhibând diferenţierea şi proliferarea
imunoblastelor (a limfocitelor activate).
La hominidele sănătoase, la o celulă Ts, există două limfocite Th. În
situaţii patologice, acest raport poate fi puternic modificat.
Limfocitele contrasupresoare (Tcs) contracarează activitatea limfocitelor
T supresoare şi acţionează sinergic cu celulele efectoare ale răspunsului imun
sau cu cele Th.
90
Limfocitele citotoxice (Tc) acţionează direct asupra ţintei. După

recunoaşterea antigenului prin receptorii de membrană se produce o proliferare
clonală. Efectul citotoxic nu poate avea loc fără un contact direct între limfocitul
citotoxic şi celula ţintă. După Olinescu (1995), procesul citotoxic se desfăşoară în
mai multe faze: a) recunoaşterea celulei ţintă şi ataşarea de aceasta prin
receptorii de membrană; b) activarea mecanismelor litice; c) lansarea loviturii
letale şi d) desprindera de ţinta ucisă. Limfocitele citotoxice distrug celulele
infectate cu virusuri, celulele tumorale sau distrug ţesuturile grefate. Ele
realizează imunitatea celulară.
Limfocitele TA (Amplifying T cell) sunt o subpopulaţie de limfocite mici, cu rol de a
amplificare a diferenţierii limfocitelor T killer, participând la realizarea imunităţii
mediate celular. Ele sunt stimulate de interacţiunea cu celulele care “prezintă”
antigenele, suferind o activare generală de tipul transformării blastice
(manifestată prin mărirea volumului celular, a volumului nuclear, prin apariţia
microtubulilor şi poliribosomilor, prin creşterea vitezei de sinteză a compuşilor
macromoleculari).
Limfocitele de hipersensibilitate de tip întârziat (TD). Sunt limfocite T care
participă la realizarea unor reacţii de hipersensibilitate întârziată (“delayed
hipersenzitivity reaction”). Pot transfera acest tip de hipersensibilitate de la un
individ la altul.Ele sunt lipsite de antigene MHC, solicită ajutorul limfocitelorTh, iar
după contactul cu antigenul eliberează limfokine, care atrag macrofagele şi alte
celule care limitează situsul de infecţie, neutralizând antigenul la locul de
pătrundere în organism.
Limfocitele citolitice non B şi timus independente

Sunt reprezentate de limfocitele K , limfocitele Nk şi limfocitele LAK.
Limfocitele sau celulele K. Sunt celulele capabile să distrugă celulele
învelite cu imunoglobuline. Pe suprafaţa lor se găsesc receptori Fc.. Au origine
necunoscută. Se găsesc în număr mare în măduva osoasă şi în splină, înainte
ca aceste organe să fie populate cu alte tipuri de limfocite. Produc citotoxicitatea
mediată celular, dependentă de anticorp (antibody dependent cellular cytotoxicy),
ucigând nespecific orice celulă care a fost recunoscută specific de către
moleculele de anticorpi.
Limfocitele sau celulele NK (natural killer) sunt capabile să distrugă unele
celule ţintă, ai căror antigeni nu au fost reţinuţi de sistemul imun. Ele distrug uşor
celulele tumorale (în special pe cele leucemice), celule infectate viral sau
bacterian, celulele cultivate in vitro şi unele bacterii izolate. Deţin un rol primordial
în apărarea organismului, pe care îl ajută să rejecteze celulele modificate,
realizând protecţia împotriva celulelor canceroase. Au rol reglator asupra
celulelor hematopoietice şi a limfocitelor B.
Sunt celule cu viaţă scurtă, fiind rapid înlocuite. Apar în circulaţie şi în
organele limfoide ale mamiferelor. Prezintă în citoplasmă granule azurofile,
făcând parte dintr-o subpopulaţie limfocitară distinctă de limfocite mari cu granule
(large granular lymphocytes).
91
Secretă citokine care reglează hematopoieza şi asigură protecţia timpurie în

timpul ontogenezei, apărând înaintea limfocitelor T,cu care au un progenitor
comun. La foetus se găsesc în ficat, de unde ajung în circulaţie, unde reprezintă
1-5% din totalul limfocitelor. La adult se găsesc în majoritatea ţesuturilor şi
organelor. Recunosc spontan ţinta pe care o distrug în câteva ore.
După unii autori, celulele K şi NK ar fi identice, deoarece ambele au pe

suprafaţa lor receptori Fc. Prin experimente efectuate pe purcei nou-născuţi s-a
demonstrat că celulele K apar mai de timpuriu şi au alt mod de distribuţie în
organe.
Celulele LAK (lymphokine activated killer)
Sunt limfocite ucigaşe activate de limfokinele IL-2 şi interferonul α (IFN
α).
Activarea limfocitelor T se realizează după ce asupra lor acţionează unii

antigeni specifici, existenţi pe suprafaţa altor celule, denumiti antigeni de
histocompatibilitate şi încadraţi în două clase:
1) Complexul major de histocompatibilitate sau clasa I (MHC-I) ce
cuprinde antigenii prezenţi pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate;
2) Antigenii de histocompatibilitate din clasa II (MHC-II), care sunt
complexe bimoleculare, prezente numai pe suprafaţa limfocitelor B, a
macrofagelor şi pe suprafaţa limfocitelor T activate. Astfel, limfocitele T cu
markeri T4 recunosc antigenii în conjuncţie cu MHC-II, iar limfocitele T8 recunosc
antigenii în conjuncţie cu MHC-I.
Limfocitele T mature îndeplinesc următoarele funcţii:1) recunosc
substanţele străine de organism (non self); 2) se activează şi proliferează după o
stimulare prealabilă de către antigene solubile sau de pe suprafaţa celulelor; 3)
produc (secretă) mediatori solubili, denumiţi limfokine sau, în unele cazuri,
interleukine.
Principalele limfokine sintetizate de limfocitele T sunt: a) factorul de
inhibare a migrării macrofagelor; b) factorul de inhibare leucocitar, ce inhibă
migrarea neutrofilelor; c) factorul de activare a macrofagelor (ce le stimulează
activitatea citolitică); d) interferoni gamma (ce stimulează activitatea citolitică a
macrofagelor); e) factorul de stimulare a formării coloniilor (stimulează creşterea
şi diferenţierea monocitelor în macrofage); f) factorul de activare a fibroblastelor;
g) interleukina 2 (stimulează creşterea şi activarea limfocitelor T; h) interleukina 3
(stimulează creşterea şi diferenţierea monocitelor); i) factorul de creştere a
limfocitelor B.
3.3.2.2.2. Monocitul
Monocitele (monocytus,i) sunt celule macrofage ce se găsesc în sângele

periferic, reprezentând 6 - 8% din elementele albe, atingând cca.500
elemente/mm3. Monocitoza (creşterea numărului), cât şi monocitopenia
(scăderea numărului) se întâlnesc în unele boli sangvuine sau în boli organice.
92
Monocitele au o formă sferică, cu un diametru de 20 - 30 m (monocitul

mic) sau 30 - 40 m (monocitul mare). Pot prezenta şi forme neregulate datorită
pseudopodelor pe care le emit.
Nucleul monocitului apare mare, nesegmentat, adeseori reniform. La
ovine şi taurine poate prezenta un aspect foliat, uşor lobulat. Cromatina are un
aranjament particular, asemănător unei table de şah, în care heterocromatina
este prezentă în zonele întunecate (uneori ca nişte şuviţe de păr, generând
aspectul de nucleu “pieptănat”), iar eucromatina reprezintă zonele clare. La
microscopul electronic se poate observa prezenţa nucleolului.
Citoplasma, mai abundentă decât la limfocit, apare bazofilă, colorându-se în
albastru-cenuşiu, ca cerul înainte de furtună. Organitele celulare, relativ
abundente, sunt reprezentate de: lizozomi (cu aspect de granule azurofile,
concentraţi în concavitatea nucleului), ribozomi şi poliribozomi, reticul
endoplasmatic rugos (slab dezvoltat), mitocondrii mici, alungite, microtubuli şi
microfilamente. Citochimic, în citoplasmă s-au evidenţiat: glicogen (constant la
taurine), lipide, riboproteine, enzime (peroxidaza, citocromoxidaza).
Membrana monocitului, de natură lipoproteică, mozaicată, prezintă
numeroase microvilozităţi şi microvezicule (de pinocitoză, şi micropinocitoză).
Conţine receptori pentru imunoglobuline G şi pentru complement, emite frecvent
peudopode cu care monocitul se deplasează în afara vasului (cu o viteză mai
mică faţă de cea a granulocitelor).
Monocitele se formează în măduva osoasă hematogenă, dar în număr
redus şi în organele limfopoietice. Trăiesc între 20 - 60 de ore în sângele
circulant pe care îl pot părăsi în orice moment al veţii lor (mai rapid în inflamaţii).
În ţesuturi, monocitele se transformă în macrofage (sau histiocite active), ce
realizează, în totalitate, sistemul macrofagic al organismului. Pot trăi până la 75
de zile în ţesuturi. Macrofagele îmbătrânite sau distruse sunt eliminate prin
fagocitare de macrofagele active.
Macrofagele sunt celule ancestrale care, prin arhitectonica moleculară a
membranei lor, asigură suprareglarea imunologică a organismelor. În momentul
pătrunderii în organism a unui antigen (virus, microb, molecule proteice etc.) se
eliberează la poarta de intrare chemozomi locali, de avertizare, cu rol
chemotactic pentru macrofag. Macrofagul preia antigenul pe care îl “malaxează”
în aparatul său lizozomal, păstrându-i intact ADN-ul sau ARN-ul (întrucât îi
lipsesc enzimele specifice) (fig. 3.12.).
93
Fig. 3.12. Fagocitarea antigenului de către macrofag.
O dată cu macrofagul, se deplasează şi un limfocit T 4 (helper) care se

ataşează de macrofag şi activează ADN-ul macrofagului ce descifrează mesajul
genetic. După descifrarea mesajului, este “chemat” limfocitul T 8 (supresor) care,
la rândul lui, activează un limfocit B, punându-l să fabrice anticorpi; astfel se
realizează o reacţie imună mediată umoral sau “B dependentă”. Lipsa limfocitului
T4 face imposibilă declanşarea modulării limfocitului B şi, ca atare, obţinerea
imunităţii devine imposibilă (fig. 3.13.).
Fig. 3.13. Interacţiunea dintre macrofag şi limfocitul T.
În cazul inoculării (experimentale) de celule canceroase, macrofagul se

deplasează la poarta de intrare, se informează, dar nu poate acţiona asupra lor.
94
El solicită ajutorul limfocitelor NK (natural killer) şi a limfocitelor T8 (supresoare).

Limfocitul T8 descoperă ţinta, o identifică (ca celulă canceroasă) şi solicită
intervenţia limfocitului TK, care se apropie, produce şi exocitează limfokine,
substanţe proteolitice ce distrug tot, de unde şi denumirea de limfocit TK - limfocit
“spitz fire” (care “scuipă foc”).
Limfocitele TK produc şi interleukine, interleukina 2 (IL2) fiind cea mai
eficientă. Limfocitul NK se luptă “corp la corp”, sub comanda macrofagului, până
la îndepărtarea agresorului, realizând astfel imunitatea mediată celular, întrucât
nu afectează T8; în schimb, ele lichidează limfocitul T4, făcând imposibilă
modularea limfocitelor B şi realizarea imunităţii umorale.
Se consideră că imunitatea mediată celular reprezintă numai 5% din
reacţiile imune, fapt ce explică eficienţa atât de ridicată a virusului SIDA în
suprimarea imunităţii.
Macrofagele îndeplinesc funcţii de apărare, de secreţie, de intervenţii
imunologice şi citogenezice. Astfel, macrofagele fagocitează şi ultrafagocitează,
după diapedeză şi deplasări intratisulare cu ajutorul pseudopodelor, particule de
talie mare [bacterii, virusuri, complexe antigen-anticorp, corpi anorganici străini -
fier, siliciu, beriliu, plutoniu, praf; celule întregi sau resturi celulare (eritrocite)].
Deşi fagocitează mai încet decât neurofilele, sunt mai eficiente în distrugerea lor,
folosind, în principal, căile metabolice aerobe (fosforilarea oxidativă). În funcţie
de condiţiile intracelulare, microorganismele fagocitate pot fi: a) omorâte şi
digerate; b) omorâte şi slab digerate; c) sechestrate în celulă (ca în cazul
bacilului tuberculozei sau al leprei).
Un grup particular de macrofage realizează fagocitarea eritrocitelor
(eritrofagocitoza) în splină, ficat şi în insulele eritroblastice ale măduvei spinării.
În limfonodulul inflamat, un alt grup de macrofage fagocitează limfocite,
limfoblaste, eritrocite şi granulocite, fiind denumite în patologie “celule
Flamming”.
În unele boli ereditare - denumite tezaurismoze, unele macrofage acumulează
glicolipide, mono- şi oligoglucide, în funcţie de deficitul enzimatic lizozomal.
Macrofagele pot sintetiza şi secreta în jurul lor hidrolaze acide, lizozomi,
proteaze neutre, prostaglandine, interferoni, componente ale complementului,
substanţe ce reglează coagularea sangvină.
În funcţie de organul în care se găsesc, există: a) macrofage peritoneale
(care sunt celule libere ce participă şi la metabolismul glicolitic); b) macrofagele
ficatului sau celulele Kupffer; c) macrofagele pulmonare (ce înglobează prafurile
inhalate); d) macrofagele alveolare (de tip A, B şi C) care conţin cantităţi mari de
lizozim.
3.3.3. TROMBOCITELE SAU PLACHETELE SANGVINE
Trombocitele (thrombocytus, i), plăcuţele sau plachetele sangvine, sunt

celule mici, nucleate la păsări, în timp ce la mamifere sunt fragmente celulare
anucleate, constituite numai din membrană şi citoplasmă.
Numărul trombocitelor aflate în sângele periferic variază în funcţie de
specie, fiind între 150 000 - 300 000 mm3. Trombocitoza (creşterea numărului),
95
ca şi trombocitopenia (scăderea numărului), apar în boli ale sângelui şi se

răsfrâng asupra procesului de coagulare. În condiţii normale, scăderea numărului
de trombocite este compensată imediat printr-un răspunsd medular prompt.
Pe frotiu apar colţuroase sau poligonale, în timp ce în sângele din vase
au formă de lentilă biconvexă.
Trombocitele sunt cele mai mici celule sangvine, având un diametru de 2
- 5 m la mamifere şi de 5,3 - 8,5 m la vertrebratele inferioare. Pot exista atât
trombocite mari (macrotrombocite), cât şi trombocite mai mici (microtrombocite).
Structura şi ultrastructura trombocitelor
La mamifere, structura trombocitelor cuprinde numai membrană şi
citoplasmă, lipsind nucleul. Membrana, de natură lipoproteică (de 7 - 19 m ),
este acoperită de un strat de glicoproteine (gros de 15 - 20 m) care permite
absorbţia unor proteine plasmatice (în special fibrinogen şi factorul 8 al
coagulării), jucând, astfel, un rol deosebit în adeziunea dintre fibrocit şi alte
suprafeţe străine sau în agregarea trombocitelor.
Pe suprafaţa externă a membranei trombocitului se găsesc atât locusuri
specifice pentru antigeni, cât şi receptori pentru antigenii stimulatori sau inhibitori
ai procesului de agregare plachetară, receptori situaţi în invaginările suprafeţei.
Totodată, membrana trombocitului prezintă mici văluri ondulante, rare
prelungiri digitiforme şi frecvente invaginări sau buzunăraşe de pinocitoză (fig.
3.14.).
Fig. 3.14. Ultrastructura

trombocitului.
Citoplasma trombocitului, examinată la microscopul electronic, prezintă

două zone: a) o zonă externă, electoplasmică, clară, denumită hialomer şi b) o
zonă centrală, întunecată, denumită granulomer.
a) Hialomerul conţine microtubuli, microfilamente şi diferite proteine (de
exemplu trombosterina), implicate în procesul de coagulare sangvină.
Microtubulii sunt dispuşi sub formă de bandă inelară, realizând citoscheletul ce
menţine forma trombocitului. Ei dispar la frig şi se refac la cald. Când are loc
agregarea plachetelor, unii microtubuli se strâng către centrul citoplasmei,
înconjurând organitele celulare, iar alţii sunt prezenţi în pseudopodele
trombocitului.
Microfilamentele sunt distribuite în toată citoplasma, fiind alcătuite din
actină (10%), miozină (1%), tropomiozină, trombină, alfa-actină şi trombostenină.
96
b) Granulomerul este zona centrală, electronodensă a trombocitului, ce

cuprinde un ansamblu de granule şi vacuole de mărimi diferite (mici, mijlocii şi
mari), cu densitate diferită faţă de fluxul de electroni, apărând clare sau
întunecate. În alcătuirea sa intră: 1) 2 - 3 mitocondrii mici, cu 2 - 3 criste
mitocondriale; 2) lizozomi, ce apar pe frotiu cu aspect de granule azurofile; 3)
peroxizomii ce conţin catalază; 4) microvezicule golgiene; 5) reticul
endoplasmatic - câteva fragmente; 6) ribozomi liberi; 7) granule dense (sau corpii
denşi ai trombocitelor) ce conţin serotonină, adrelanină, ioni de calciu, adenozin-
nucleotizi nemetabolici.
Plachetele sangvine se formează în măduva roşie hematogenă, în linia
megakariocitară, după care trec în sângele periferic, unde trăiesc circa 8 - 12
zile. La finele acestui interval, trombocitele sunt reţinute şi distruse în sistemul
macrofag al organismului, cu precădere în splină.
Funcţiile trombocitului. Trombocitele sunt implicate direct în procesul de
coagulare a sângelui, participând la formarea cheagului sangvin, prevenind sau
oprind în acest fel hemoragia.
În cazul lezării sau ruperii peretului vascular, trombocitele aderă la
structurile acestuia. Aderarea se produce în urma interacţiunii dintre glicoproteina
1 din membrana trombocitară şi factorul plasmatic 8, care leagă trombocitul de
celulele subendoteliale, şi în urma interacţiunii dintre fibronectina membranei
trombocitului cu colagenul de la nivelul pereţilor vasculari.
După aderarea la peretele lezat, trombocitele se grupează, realizând
fenomenul de agregare plachetară.
Agregarea plachetară este facilitată de moleculele de ADP (eliberate de
trombocite, eritrocite şi celule conjunctive distruse la locul lezării), de trombină,
de colagen, de noradrenalină, de unele prostaglandine, de ionii de calciu şi
magneziu şi de o anumită concentraţie a fibrinogenului.
Agregarea plachetară este urmată de trombocitoliză, prin care: -
trombocitul se măreşte prin acumularea de apă; - granulomerul dispare; -
citoplasma devine vâscoasă, adiacentă vasului lezat.
Sângele revărsat în afara vasului intră în interacţiune cu unii factori
tisulari (tromboplastina), încât coagulul ce se realizează este rezultatul
interacţiunii acestor factori cu unii factori plachetari (F3, F4, trombostenina, ionii
de calciu). Se declanşează, astfel, o serie de procese biochimice şi fiziologice
complexe, în urma cărora se produce activarea tromboplastinei, care acţionează
asupra protrombinei pe care o transformă în trombină. Trombina va determina
transformarea fibrinogenului în fibrină. Fibrina va polimeriza şi va forma o reţea
de fibrile fine în ochiurile căreia sunt cuprinse plasma şi celulele sangvine.
Asupra fibrinei vor acţiona moleculele contractile de trombostenină şi ionii de
calciu, provocând retracţia coagulului sangvin şi expulzarea serului.
Concomitent, serotonina din trombocite, ca şi alţi factori vasomotori eliberaţi din
trombocite, produc contracţia vasului respectiv.
Trombocitele mai îndeplinesc şi alte funcţii. Astfel, intervin în procesele
inflamatorii, când se acumulează la locul invaziei microbiene şi eliberează factori
care cresc permeabilitatea peretului vascular (serotonina, prostaglandina E 2) şi
factori care sunt chemotactici pentru granulocite. Totodată, trombocitele pot
97
endocita particule foarte mici şi, uneori, particule mari, prin agregarea lor în jurul
acestora. Astfel, pot fi endocitate bacterii, pe care, însă, nu le omoară, sau pot
endocita particule de cărbune, curăţind astfel sângele circulant. Trombocitele
participă şi la realizarea reacţiilor imune, eliberând diferite substanţe sau
agregându-se, când sunt stimulate de procese imune sau de către agregate de
imunoglobuline. În asemenea situaţii poate apărea o trombocitopenie tranzitorie.
Plachetele sangvine intervin în vindecarea rănilor, eliberând factori stimulatori cu
acţiune asupra creşterii fibrelor musculare netede, de la nivelul arterial sau
asupra creşterii fibroblastelor din piele. Aceşti factori de creştere joacă un rol
important în patogenia aterosclerozei, serotonina eliberată de trombocite
stimulând producerea colagenului de către fibroblaste.
CURS 6. ŢJHESUTUL NERVOS
Ţesutul nervos (textus nervosus) este format, în principal, din celule

nervoase (neuronum s. neurocytus), specializate în recepţionarea excitaţiilor, în
elaborarea şi conducerea influxului nervos.
Este alcătuit din două tipuri de celule: a) celulele nervoase sau neuronii,
care sunt celule specifice, ale căror proprietăţi fundamentale (excitabilitatea şi
conductibilitatea), sunt foarte bine dezvoltate, pe seama pierderii capacităţii de a
se divide; b) celulele nevroglice, care reprezintă elementele de susţinere.
Excitabilitatea reprezintă capacitatea de a răspunde rapid la diferiţi stimuli prin

modificări morfo-funcţionale complexe. Membrana celulei nervoase este extrem
de reactivă la stimuli, răspunsul său fiind generat instantaneu şi transmis rapid,
sub forma undelor de excitaţie, cunoscute sub numele de impulsuri nervoase.
Conductibilitatea este proprietatea neuronului de a transmite impulsul

nervos la alţi neuroni sau la alte celule efectoare, musculare sau glandulare.
Astfel, impulsul nervos se propagă la distanţă, în lungul fibrelor nervoase,
formate din prelungiri ale celulei nervoase.
Totodată, neuronii elaborează atât substanţe chimice (mediatori), ce
intermediază transmiterea impulsului nervos, cât şi unele neurosecreţii, fenomen
denumit “neurocrinie” (ca de exemplu, neuronii din nucleii supraoptic şi
paraventricular). Ei prelucrează, integrează şi depozitează informaţiile primite,
realizând memoria, cu ajutorul acizilor nucleici.
98
Neuronii, împreună cu nevrogliile, ţesutul conjunctiv şi vasele de sânge,

formează sistemul nervos, care realizează unitatea morfo-funcţională a
organismului şi adaptarea lui la condiţiile variabile ale mediului extern.
5.1. HISTOGENEZA ŢESUTULUI NERVOS
Formarea ţesutului nervos (neurogenesis) începe foarte devreme în cursul

embriogenezei (de exemplu, din ziua a 17-a la hominide).
Ţesutul nervos are origine ectodermică, cu excepţia microgliei, care are origine
mezoblastică, derivând din mononucleatele sangvine, ca şi celelalte macrofage
ale organismului.
Toate elementele sistemului nervos (central şi periferic), cu excepţia unor

epitelii senzoriale şi a neuronilor din ganglionii nervoşi, asociaţi unor nervi
cranieni, se diferenţiază dintr-o regiune a ectodermului, denumită neuroectoderm
(neuroectoderma), situată în regiunea medio-dorsală a embrionului. Iniţial,
această zonă nu se deosebeşte de restul ectoblastului, dar ulterior, sub influenţa
inductoare a notocordului şi a mezoblastului învecinat, celulele se alungesc şi
devin ireversibil determinate să formeze ţesutul nervos.
Neuroectodermul va genera, la început, placa neurală (plica neuralis),
care se invaginează rapid la nivelul liniei mediane, formând şanţul neural (sulcus
neuralis). Marginile şanţului fuzionează dorsal pentru a forma tubul neural (tubus
neuralis). Concomitent cu acest fenomen, unele celule ectodermale se
detaşează din tubul neural pentru a forma crestele neurale (crista neuralis) din
care se vor dezvolta ganglionii nervoşi (ganglia cerebrospinalis) şi celelalte
elemente ale sistemului nervos periferic. Tubul neural va genera creierul
(cerebrum) şi măduva spinării (medulla spinalis). În regiunea cefalică a
embrionului, din ectoblastul periferic se diferenţiază placodele (placodae
neurales) olfactivă, auditivă şi cristaliniană. Placodele olfactive (placodae
olfactoriae) vor forma celulele de susţinere şi neuronii mucoasei olfactive.
Placodele auditive (placodae oticae) vor diferenţia labirintul membranos, iar
placodele cristaliniene (placodae lentis) vor genera cristalinul.
Iniţîial, epiteliul tubului neural (epithelium tubi neuralis) este format din
celule prismatice, denumite celule matriceale, dispuse radial în jurul canalului
ependimar. Prin diviziunea acestor celule se formează un epiteliu
pseudostratificat cu nucleii situaţi la diferite nivele. Prin prelungiri citoplasmatice,
celulele din epiteliul tubului neural vin în contact cu membrana bazală, care
înconjoară tubul şi îl separă de ţesuturile mezodermice din vecinătate.
După închiderea tubului neural, celulele neuroepiteliale îşi pierd toate
joncţiunile de tip gap cu celulele straturilor germinative învecinate (ectoblastice şi
mezoblastice), amplificându-se joncţiunile de communicare între celulele proprii.
Totodată, celulele neuroepiteliale parcurg un prim val de proliferări de tip clonal,
transformându-se în celule neuroepiteliale stem pluripotente. Totodată, ele se
deplasează spre periferia tubului, unde formează mantaua.
99
În continuare, celulele stem intră într-un al doilea val de diviziuni,

denumite mitoze de diferenţiere, ce constituie faza de determinare, rezultând: a)
neuroblaste precursoare şi b) glioblaste precursoare.
Neuroblastele precursoare părăsesc zona matriceală, migrând spre
periferie şi se divid, transformându-se în neuroblaste (neuroblasti). Neuroblastele
sunt celule mici, care au pierdut capacitatea de a se divide şi intră într-o fază de
diferenţiere, care se continuă cu o fază de maturare, în final rezultând neuroni
maturi, cu prelungiri dendritice şi axonice caracteristice.
Maturarea neuronilor constă în creşterea în volum a corpului celular, în
dezvoltarea progresivă a organitelor citoplasmatice, a prelungirilor neuronale, în
paralel cu apariţia de proteine funcţionale şi neurotransmiţători. Creşterea în
volum a corpului celular are intensitate maximă înainte de parturiţie, postnatal
fiind mai moderată, dar se întinde pe perioade variabile de timp, până la sfârşitul
pubertăţii. Organitele celulare (neurofilamentele, corpii Nissl, complexul Golgi,
mitocondriile) apar în perioda fetală. Centrul celular persistă şi după încetarea
diviziunii celulare, dar se modifică. Alungirea prelungirilor neuronale (axon,
dendrite) completează maturarea. Paralel cu aceste procese morfologice, are loc
şi o maturare biochimică care pune în funcţie sistemul de enzime şi
neurotransmiţătorii. Această maturare biochimică are loc în apropierea parturiţiei
sau imediat după.
Glioblastele precursoare devin, în urma unor diviziuni repetate, glioblaste
(glioblasti), din care se vor diferenţia astrocitele şi oligodendrogliile.
Celulele care delimitează lumenul tubului neural nu migrează, dar vor
deveni ependimoblaste (ependimoblasti), iar mai târziu ependimocite.
La nivelul măduvei spinării, migraţiile celulare sunt reduse, încât rămâne o
zonă superficială, care va deveni substanţă albă. În cortexul cerebelos şi
cerebral, migraţiile morfogenetice sunt mai ample, încât se conturează straturi
neuronale, distincte histologic şi funcţional, iar substanţa albă ocupă o poziţie
centrală.
În majoritatea regiunilor sistemului nervos, atât primii neuroni, cât şi
primele celule gliale se formează în acelaşi timp. Proliferarea celulelor gliale se
continuă şi după formarea tuturor neuronilor, majoritatea celulelor gliale
păstrându-şi capacitatea de a se divide pe parcursul întregii vieţi a organismului.
În aceeaşi regiune a sistemului nervos, neuronii mari se diferenţiază mai de
timpuriu decât cei mici. Cu excepţia celulelor neuroepiteliale, care persistă în
sistemul nervos matur ca celule ependimare, delimitând cavităţile interne ale
nevraxului, restul celulelor migrează din regiunea în care au fost generate la
localizarea definitivă. Migrarea neuronilor se realizează pe procesele celulor
gliale.
În unele boli genetice, caracterizate prin degenerarea timpurie a celulelor
gliale sau dezvoltarea lor incompleta, se observă o migrare anormală a
neuronilor din regiunile afectate.
Diferenţierea glioblastelor în cursul dezvoltării creierului este reglată de
peptide, denumite factori stimulatori ai creşterii gliocitelor, ca de exemplu: a)
factorul care stimulează diferenţierea astrogliei este secretat de microglia
100
ameboidală, iar b) factorul care stimulează diferenţierea oligodendrogliilor este

secretat de neuroni.
Microgliile se formează prin diferenţierea celulelor mononucleare sangvine
sau a altor macrofage din organism. Nu se cunoaşte dacă aceste celule îşi
pastrează capacitatea de diviziune, după ce au ajuns la maturare în sistemul
nervos.
5.1.1. CRESTELE NEURALE ŞI DERIVATELE LOR
Celulele neuroepiteliale din crestele neurale sunt celule progenitoare

pentru diferite celule şi ţesuturi. Din ele se vor forma celulele arahnoidei şi ale
piei mater, celulele cartilaginoase ale splanchnocraniului, mezenchimul cranial,
odontoblastele şi ţesuturile subcutane, celulele cromafine din
medulosuprarenală. În timpul dezvoltării lor, celulele crestei neurale trec prin
fazele pe care le parcurg şi celulele tubului neural. Din crestele neurale se
diferenţiază, de asemenea, neuronii din ganglionii spinali, din ganglionii simpatici
şi parasimpatici, celulele gliale satelite din ganglioni şi celulele gliale Schwann.
Majoritatea neuroblastelor sunt iniţial apolare. În ganglionii senzoriali asociaţi
nervilor cranieni (V, VII, IX, X şi XI) sau rădăcinilor dorsale ale nervilor spinali,
devin bipolare, iar când cele două prelungiri fuzionează, devin neuroni
pseudounipolari. Neuroblastele simpatice şi parasimpatice devin neuroni
multipolari.
Pe masura diferenţierii neuronilor, se formează şi fibrele nervoase. La
început, fibrele nu prezintă teacă de mielină şi nici teacă Schwann. Mielinizarea
începe din vecinătatea corpului celular şi se extinde spre capătul distal al fibrei
nervoase.
Matricea extracelulară este implicată în histogeneza ţesutului nervos,
conţinând molecule capabile să afecteze diferenţierea neuronală, să inducă
ritmul de creştere a prelungirilor nervoase şi să moduleze efectul factorilor
neurotrofici. Celulele crestei neurale migrează, in vivo, pe distanţe mari în lungul
membranelor bazale, străbat matricea extracelulară şi interactionează cu diferite
elemente extracelulare şi cu moleculele ce compun membranele bazale. S-a
constatat ca moleculele matricei extracelulare (ca de exemplu o glicoproteină
denumită citotactină), ca şi moleculele adezivităţii celulare, apar în anumite locuri
şi la un anumit moment în cursul histogenezei, realizând o sincronizare spaţio-
temporală.
Cu ajutorul anticorpilor monoclonali s-au putut urmări migrarea şi
pluripotenţîa celulelor crestei neurale, observându-se că celulele crestei neurale
devin precursoare (sau heterogene) numai după ce a început migrarea celulelor
stem.
Din crestele neurale derivă: - celulele cromafine din medulo-suprarenală,
melanocitele din ţesutul subcutanat, odontoblastele, celulele din pia mater şi
arahnoidă, neuronii din ganglionii nervilor craniali şi spinali, neuronii din
ganglionii simpatici şi parasimpatici, celulele Schwann ale nervilor periferici şi
celulele satelite din ganglionii nervoşi.
101
Derivând din ectoderm, sistemul nervos păstrează la maturitate unele

caractere generale ale epiteliilor. Astfel, sistemul nervos este alcătuit dintr-o
masă de celule şi din prelungirile acestora, încât spaţiul intercelular apare foarte
redus. Parenchimul sistemului nervos este întotdeauna delimitat de vase şi de
ţesut conjunctiv perivascular printr- o membrană continuă, formată din
prelungirile celulelor nevroglice. Ca şi multe din celulele epiteliale, celulele
ependimare prezintă o polaritate distinctă. De asemenea, o astfel de polaritate
mai prezintă şi unele celule nervoase receptorii (ca de exemplu, celulele
olfactorii). În epitelii, celulele se comportă ca unităţi independente morfologic,
trofic şi funcţional, cu toate că posedă numeroase mecanisme joncţionale între
ele. În sistemul nervos, neuronii, deşi apar ca unităţi morfologice şi trofice
independente, cu mecanisme joncţionale similare celor din epitelii, sunt profund
independenţi din punct de vedere funcţional.
5.2. NEURONUL
Reprezentând unitatea morfo-funcţională specializată a ţesutului nervos,

neuronul este alcătuit din corp (corpus neuroni) sau pericarion (carion =
sâmbure, în limba greacă) şi prelungiri nervoase: axon şi dendrite .
Neuronii prezintă o remarcabilă varietate de forme şi o extraordinară
diversitate de mărimi.
Dupa formă, neuronii sunt: ovalari, sferoidali, fusiformi, piramidali, stelaţi,
poliedrici şi neregulaţi. Nici un alt tip de celulă, nici chiar macrofagul, nu poate fi
comparat cu forma extrem de complexă şi variată a celulei nervoase. Forma
neuronilor este strâns legată de funcţia lor.
După dimensiunea corpului celular, neuronii pot fi: a) de talie mare, până
la 140 m (de exemplu: neuronii motori din coarnele ventrale ale măduvei
spinării); b) de talie mică (5 – 6 m diametru) în scoarţa cerebeloasă.
Neuronii prezintă o suprafaţă enormă datorită prelungirilor dendritice şi
axonale cu importanţă deosebită pentru activitatea specifică a celulei nervoase.
Numărul neuronilor este enorm, ajungând la circa 8 – 10 miliarde la
animale şi la circa 12 – 14 miliarde la om.
Clasificarea neuronilor se poate face după mai multe criterii:
a) După modul de detaşare a prelungirilor există: – neuroni unipolari

(neuronum unipolare), ce prezintă o singură prelungire (de exemplu, celulele
amacrine din retină – care nu au dendrite, neuronii nevertebratelor,
neuroblastele); - neuronii pseudounipolari (neuronum pseudounipolare), cu o
singură prelungire, care, după un foarte scurt traiect, se ramifică într-o ramură
dendritică şi una axonică (neuronii din ganglionii rahidieni); - neuronii bipolari
(neuronum bipolare), cu axon şi dendrită care se desprind din doi poli diferiţi ( se
găsesc în retină, în ganglionul Scarpa şi în ganglionul Corti; - neuronii multipolari
(neuronum multipolare), cu axon şi mai multe dendrite, ce se desprind din locuri
diferite ( neuronii motori şi interneuronii sau neuronii de asociaţie) (fig. 5.1.).
102
Fig. 5.1. Tipuri de neuroni:
1 - Neuron; 2 - Neuron bipolar; 3, 4, 5 - Transformarea unui neuron bipolar

într-un neuron pseudounipolar; 6 - Neuron piriform; 7 - Neuron piramidal; 8 -
Neuron multipolar.
b) După lungimea axonului, există: neuroni de tip Golgi I (neuronum

multipolare longiaxonum), cu un axon lung (cca. 1 m) şi neuroni de tip Golgi II
103
(neuronum multipolare breviaxonicum), cu un axon scurt, ramificat în vecinătatea

pericarionului (fiind neuroni de asociaţie).
c) După criteriul funcţional există trei feluri de neuroni:
1) neuroni motori:- neuronii din coarnele anterioare şi laterale ale măduvei

spinării, din nucleii somato- şi visceromotori ai nervilor cranieni, din zona motoare
a cortexului cerebral, neuronii piriformi din cerebel, ce participă la elaborarea şi
transmiterea influxului nervos către efectori;
2) neuronii senzitivi: în ganglionii spinali şi cranieni, în mucoasa olfactivă,

ce preiau şi transmit influxul nervos, de la receptori la sistemul nervos central;
3) neuronii de asociaţie (denumiţi şi neuroni intermediari, interneuroni,

neuroni intercalari sau neuroni centrali; - sunt cei mai numeroşi, reprezentând
99,98 % din totalul neuronilor;
4) neuroni secretori (neuronum secretorium), care formează în anumite

zone ale sistemului nervos central o substanţă neurosecretorie (substantia
neurosecretoria), divizată sau nu în nuclei;
5) neuroni pigmentari (neuronum pigmentosum), ce se încarcă cu

pigment;
După forma pericarionului, se disting: -neuroni stelaţi, piriformi, piramidali,

fusiformi;
După mărimea corpului celular, există neuroni mici, mijlocii şi mari.
Indiferent de formă, dimensiuni şi funcţii, neuronul prezintă trei părţi

morfofuncţionale: - corpul sau pericarionul; - dendritele; - axonul. Neuronul
dispune de o polarizare dinamică, recunoscută pentru prima dată de Ramon Y.
Cajal, în sensul că influxul nervos circulă în sensul : dendrite – corp – axon.
Astazi, polaritatea funcţională a celulei nervoase este considerată ca o
consecinţă a asimetriei sinaptice. Celula nervoasă este nu numai sediul
producerii impulsului nervos, neuronul putând să conducă acest impuls şi să-l
transmită şi altor neuroni şi, în acelaşi timp, să fie excitată sau inhibată de către
activitatea acestor celule nervoase.
5.2.1. CORPUL CELULEI NERVOASE
104
Denumit şi pericarion sau soma (corpus neuroni ), corpul este partea

neuronului care conţine nucleul şi citoplasma, fiind constituit din membrană,
citoplasmă şi nucleu. Pericarionul este centrul trofic, metabolic şi de sinteză al
neuronului, având în acelaşi timp şi capacitate receptoare. El stabileşte contacte
cu un mare număr de terminaţii nervoase care îi transmit stimuli excitatori sau
inhibitori.
Membrana neuronului (neurolemma) are o organizare trilaminată de

circa 7,5 nm şi o compoziţie lipoproteică asemănătoare cu cea a membranelor
plasmatice întâlnite la alte tipuri de celule. Membrana neuronală prezintă o
bogată activitate a unor enzime, ca: ATP-aza pentru Na+ şi K+, 5’-nucleotidaza,
cu rol în transportul intracelular. De asemenea, membrana neuronului conţine
numeroase glicoproteine (între 60 şi 80 de tipuri ) cu rol de receptori specifici,
care vor permite să se identifice diferite tipuri de celule nervoase şi reacţiile lor
fiziologice sau fiziopatologice (fig. 5.2. ).
105
Fig. 5.2.
Schema generală a unui neuron:
A - Componente situate în sistemul nervos central; B - Componenete

situate în sistemul nervos periferic.
1 - Nucleu; 2 - Corpi Nissl; 3 - Con de emergenţă; 4 - Dendrite; 5 -

Sinapse; 6 - Axon; 7 - Oligodendrocit; 8 - Axon; 9 - Paraxoni; 10 - Celulă
Schwann, cu teacă de mielină; 11 - Placă motoare; 12 - Terminaţie efectoare; 13
- Fibră musculară striată.
106
Nucleul neuronului apare neobişnuit de mare, sferic sau oval,

eucromatic, veziculos, cu nucleu foarte evident. Poate fi localizat central sau
excentric. La femele, între nucleol şi membrana nucleară internă se găseşte
cromatina sexuală, sub forma corpusculului Barr. Ocazional, pot fi observaţi şi
alţi sateliţi nucleolari sau particule cristaline sau filamentoase, a căror
semnificaţie funcţională nu este elucidată. Cu ajutorul spectrofotometriei şi prin
colorare cu metoda Feulgen s-a observat că există neuroni tetraploizi, precum
unii neuroni piriformi (Purkinje) din cerebel şi unii neuroni piramidali din
hipocamp, iar la alţi neuroni s-au observat doi nuclei (fig. 5.3.).
Fig. 5.3. Ultrastructura pericarionului.
107
Organitele citoplasmatice sunt bine reprezentate în neuron.
Reticulul endoplasmatic rugos este foarte dezvoltat, sintetizând proteine

structurale şi de transport. Este format din agregate de cisterne paralele. Între
cisterne se găsesc numeroşi polizomi liberi. Prin folosirea unor coloranţi speciali
(anilinici sau pentru ARN ), reticulul endoplasmatic şi ribozomii liberi apar la
microscopul optic ca zone intens bazofile (substantia chromatophilica), denumite
corpi Nissl.
Numărul şi aspectul corpilor Nissl variază după tipul de neuroni şi starea

lui funcţională, fiind mai numeroşi în neuronii motori. Lezarea, epuizarea
funcţională sau patologică a neuronilor se reflectă într-o reducere şi o proliferare
a corpilor Nissl, alterare denumită cromatoliză.
După George Marinescu, un mare neurolog român, maturarea

funcţională a neuronului corespunde cu dezvoltarea corpilor Nissl, iar suferinţele
neuronilor provoacă tigroliza (liza corpilor Nissl, care, în totalitatea lor, formează
corpul tigroid).
Corpii Nissl sunt absenţi în axon, putându-se observa locul de detaşare a

axonului, sub forma unei zone citoplasmatice lipsită de corpi Nissl, denumită “con
de emergenţă”.
Complexul Golgi este localizat numai în pericarion, în jurul nucleului,

apărând la microscopul optic sub formă de reţea perinucleară. La microscopul
electronic apare format din şiruri multiple de cisterne netede, dispuse paralel, sub
forma mai multor grămezi aşezate în jurul nucleului. Sunt observate, de
asemenea, atât vezicule mici de transfer, cât şi vezicule mari, secretorii.
Mitocondriile apar mici, uşor alungite, cu matricea densă şi rare criste

transversale. Sunt răspândite în citoplasma pericarionului şi în prelungiri, mai
ales în terminaţiile axonale. Se deosebesc de mitocondriile din alte ţesuturi prin
prezenţa unor proteine specifice.
Lizozomii sunt răspândiţi în toată citoplasma neuronului, în cantităţi

variabile, sub formă de: a) autolizozomi (numeroşi şi implicaţi în autoreînnoirea
celulară), b) heterolizozomi (cu rol în înglobarea mediatorilor chimici), c) corpi
reziduali ( ce se acumulează cu vârsta conţinând pigment de uzură lipofuscinic).
Citoplasma neuronului (sau neuroplasma) este alcătuită din: a) citosol

care cuprinde apă, electroliţi şi proteine solubile; b) citoschelet, o reţea de
proteine insolubile ce intră în componenţa neurofilamentelor, a neurotubulilor, a
microfilamentelor de actină, a reţelei microtrabeculare, precum şi în componenţa
citoscheletului membranei.
108
Neurofilamentele (neurofilamentum) sunt filamente intermediare ( groase

de circa 10 nm), specifice, formate din trei substanţe proteice cu greutate
moleculară diferită. Datorită acţiunii fixatorilor histologici, neurofilamentele se pot
aglutina şi devin vizibile la microscopul optic (dupa impregnare cu săruri de
argint) sub forma neurofibrilelor (neurofibrilla). Neurofibrilele apar progresiv în
perioade de diferenţiere a neuronilor, atât în pericarion cât şi în ambele tipuri de
prelungiri. El traversează grămezile de reticul endoplasmatic rugos sau de
polizomi, fragmentând substanţa bazofilă în grămezi care dau, după o colorare
corespunzătoare, aspectul “tigrat” al corpilor Nissl. Microfilamentele au putut fi
observate şi în neuronii vii din culturile de celule, dar lipsesc în neuronii granulari
ai scoarţei cerebeloase.
Neurotubulii (sau microtubulii neuronului ) au un diametru de 24 nm şi

sunt alcătuiţi din alfa şi beta tubulină. Neurotubulii joacă un rol esenţial în
extinderea şi în menţinerea prelungirilor neuronale, precum şi în transportul
organitelor intracitoplasmatice. Transportul în lungul microtubulilor se face cu
ajutorul unei proteine transportor, ce face parte din grupul proteinelor asociate
microtubulilor.
Fiecare microtubul este plasat într-un cilindru de influenţă, format din

proteine, descris ca cilindru de delimitare a neurotubulului. Diametrul acestui
cilindru rămâne constant în cursul diferenţierii axonului sau dendritelor unui
anumit tip de neuron.
Citoscheletul membranei neuronului este alcătuit dintr-o reţea a cărei

componentă principală o reprezintă molecula de spectrină, care poate fi
spectrina eritrocitară sau spectrina neuronală (fedrina). La nodurile reţelei de
spectrină se ataşează molecule de anchirină (sinderină) şi proteinele benzii 4,1 –
cuplate cu mici fragmente de actină. Citoscheletul membranei neuronale este
ancorat, pe de o parte de plasmalemă, iar pe de altă parte de citoscheletul
neuronului, încât microfilamentele şsi neurotubulii se prind de el.
Probabil că cele două tipuri de spectrine joacă un rol important în

polarizarea funcţională a neuronului, ele determinând dispunerea unor proteine
integrale din membranele plasmatice în domeniul receptor sau postsinaptic sau
în domeniul transmiţător sau presinaptic. Astfel, citoscheletul membranei şi cel al
citoplasmei creionează în neuron un domeniu distinct ce cuprinde dendritele şi
corpul celular, ce diferă atât de la un neuron la altul, cât şi faţă de axonul propriu.
Date de cercetare dovedesc că neuronii diferă foarte mult între ei,

prezentând o heterogenitate biochimică, ce determină implicaţii în selectivitatea
medicamentelor neuroactive. Astfel, se produc şi se utilizează medicamente ce
acţionează numai asupra unor fosfoproteine implicate în maladia Parkinson.
În citosol, au fost identificate recent două proteine solubile, care dau

reacţii imunitare asemănătoare celor pe care le dă o proteină “Alz 50”, specifică
109
pentru neuronii lezaţi în cursul demenţei de tip Alzheimer. De asemenea, a fost

identificată, izolată şi localizată (în creierul uman şi în creierul de şobolan) o
neuropeptidă, care a fost denumită factorul ce inhibă legarea diazepamului şi
care pare a fi implicată în controlul comportamentului.
Incluziunile pot fi întâlnite în neuronii din mai multe zone ale sistemului
nervos central. Astfel de incluzii ce conţin pigment brun-închis sau negru se
întâlnesc în neuronii din: nucleul motor dorsal al vagului, din ganglionii spinali şi
simpatici, din locus coeruleus şi substanţa nigra din trunchiul cerebral.
Alte incluzii pot conţine: lipofuscină (un pigment brun deschis, de uzură),
picături de lipide şi granule de glicogen.
Veziculele acoperite sunt prezente, în mod frecvent în neuroni. Ele sunt

implicate în pinocitoza adsorbitivă, în transportul unor proteine de la reticulul
endoplasmic la complexul Golgi sau de la complexul Golgi la membrana
plasmatică, precum şi de la un domeniu la altul al suprafeţei celulare. O mare
parte (35%) din veziculele acoperite din corpul neuronului conţin glicoproteine
integrale, specifice pentru membranele veziculelor sinaptice, existând două tipuri
de glicoproteine (una de 95 kd şi alta de 65 kd). Veziculele acoperite participă şi
la refacerea membranei sinaptice după exocitoza veziculelor sinaptice (fig. 5.4.).
Fig. 5.4. Reutilizarea veziculelor sinaptice:
1 - Vezicule sinaptice; 2 - Spaţiu sinaptic; 3 - Vezicule acoperite; 4 - Reticul

endoplasmic; 5 – Mitocondrii.
5.2.2. PRELUNGIRILE NEURONULUI
110
Majoritatea neuronilor prezintă două feluri de prelungiri: dendritele şi

axonul.
5.2.2.1. Dendritele (dendritum)
Dendritele (dendritum) sunt mai multe pentru un neuron şi contribuie la

sporirea considerabilă a suprafeţei receptoare a celulei nervoase. Ele se ramifică
în ramuri primare, secundare şi terţiare, permiţându-i neuronului să primească şi
să integreze impulsurile de la un număr mare de terminaţii axonale, aparţinând
unor neuroni foarte diferiţi. Astfel, circa 200 000 de terminaţii axonale stabilesc
contacte funcţionale cu dendritele unei celule piriforme (Purkinje) din scoarţa
cerebeloasă. Dendritele îşi micşorează diametrul pe măsură ce se subdivid prin
ramificare, dând prelungiri dendritice (appendix dendritica). Ele sunt lipsite de
elemente Golgi, dar prezintă mitocondriile şi corpii Nissl. Microtubulii (de 24 nm)
şi neurofilamentele (de 10 nm) sunt numeroşi în dendrite. Pe suprafaţa
dendritelor se găseşte un mare număr de spini (spinula dendritica) şi muguri
(gemmula dendritica) care sunt mici proeminenţe ce constituie locuri de contacte
sinaptice. Astfel, în cazul unui neuron piriform (Purkinje) din cerebel, ale cărui
dendrite se ramifică într-un singur plan, putând lua formă de evantai, suprafaţa
neuronului creşte de la 250 m2 la 27 000 m2.
5.2.2.2. Axonul
Axonul (axon) sau neuritul (neuritum) este o prelungire unică, cu

diametrul relativ constant, dar cu o lungime ce variază după tipul de neuron.
Astfel, există neuroni de tip Golgi II (neuronum multipolare breviaxonicum) cu
axon scurt, şi neuroni de tip Golgi I (neuronum multipolarum longiaxonicum) cu
axon lung (atingând până la 100 cm lungime). Axonul se desprinde dintr-o
regiune a pericarionului, denumită “con de emergenţă”, care se caracterizează
prin lipsa reticulului endoplasmic rugos şi a ribozomilor şi prin gruparea
microtubulilor în mănunchiuri sau “fascicule”. Axonul prezintă un segment iniţial
(segmentum initiale), cuprins între conul de emergenţă şi punctul de unde începe
teaca de mielină. În acest segment se găseşte un învelis dens (electronodens)
dispus sub membrana plasmatică, denumit axolemă. Axonul poate emite
colaterale perpendiculare pe traiectul său, colaterale denumite “paraxoni”.
Citoplasma axonală (sau axoplasma) conţine puţine mitocondrii,

neurotubuli şi neurofilamente şi un rar reticul endoplasmatic neted, sub formă de
111
vezicule şi cisterne. Redusa dezvoltare a organitelor citoplasmatice explică

nivelul scăzut al activităţii de sinteză din axon.
Neurotubulii reprezintă elementul ultrastructural predominant din axonul

matur. Frecvenţa lor creşte pe măsura diferenţierii neuritului. Ei sunt orientaţi
longitudinal faţă de axul neuritului şi nu apar continui, ceea ce permite extensia
axonului între anumite limite (10 - 15%). Neurotubulii prezintă polaritate,
ancorându-se cu un capăat pe organitele membranare, iar cu celălalt pe
membrana plasmatică.
Filamentele intermediare sau neurofilamentele sunt rare în neuriţii tineri,

iar în axonii maturi le determină creşterea volumului. Metabolismul
neurofilamentelor devine aberant în cursul transformărilor maligne ale unor
neuroni, fiind înlocuite cu un alt tip de filamente intermediare şsi anume cu
filamentele de vimentina.
Filamentele de actină sau microfilamentele din axon nu influenţează

forma neuritului. Ele ocupă şi controlează spaţiul dintre organite.
Reticulul endoplasmic neted este format din cisterne şi tubi orientaţi

longitudinal şi distanţaţi uniform în axon.
Mitocondriile variază ca număr şi repartiţie, fiind un indicator al activităţii

metabolice din neuritul respectiv. Sunt mai frecvente în axonii tineri.
Corpii denşi grupează corpii multiveziculari, corpii multilamelari şi

granulele dense. Funcţia lor nu este pe deplin clarificată. Astfel, granulele dense
mari reprezintă un organit catabolic intermediar, ce reciclează elementele
membranoase;
Corpii multiveziuclari sunt organite de stare ale reticulului endoplasmatic

neted, iar mai recent sunt consideraţi că transportăa retrograd rămăşiţele
mitocondriale;
Corpii multiveziculari conţin şi transportă vezicule înglobate prin

endocitoză. Corpii denşi sunt mai puţin abundenţi în axonii tineri decât în cei
maturi, fapt ce sugerează că transportul retrograd se amplifică în cursul
diferenţierii axonilor.
Transportul axonal se efectuează atât în sens celulifug (spre terminaţiile

axonale), fiind denumit transport axonal ortograd, cât şi în sens celulipet (spre
corpul celular), fiind denumit transport axonal retrograd. Transportul axonal
ortograd poate fi rapid (cu o viteză de 300 - 400 mm/zi) sau lent (1 – 10 mm/zi).
Se transportă enzime şi proteine structurale, care sunt refăcute în permanenţă.
Se presupune că transportul axonal retrograd seveşte la aprovizionarea corpului
112
celular cu proteine specifice cu rol trofic, pe care neuronul postsinaptic le

„injectează” în axonul presinaptic.
5.3. SINAPSELE
Sinapsele (synapsis interneuronalis) sunt structuri specializate, ce

realizează transmiterea impulsului nervos de la un neuron la altul, de la un
neuron la un efector sau de la un receptor la un neuron. Termenul a fost introdus
de SCHERINGTON (1897), fiind folosit pentru a explica arcul reflex.
Astăzi, se consideră că sinapsele sunt structuri specializate care

determină polaritatea dinamică a neuronului permiţând transmiterea influxului
nervos numai în sensul: dendrite – pericarion – axon.
Clasificarea sinapselor se poate realiza după criterii topografice,

morfologice, fiziologice, biochimice:
a) după structurile între care se realizează, există sinapse: axodendritice

(synapsis axodendritica) (98%, în cortexul cerebral, la om); axosomatice
(axosomatica) (2%, în cortexul cerebral la om), între un axon şi corpul neuronului
vecin; axoaxonice (axoaxonalis) cu rol inhibitor asupra terminaţiei axonale;
dendritodendritice (dendrodendritica), în bulbul olfactiv şi în talamus;
somatodendritice (somatodendritica) şi somatosomatice (somatosomatica) (fig.
5.5. ).
Fig. 5.5. Tipuri de sinapse:
A - Axodendritică; B - Axodendritică în formă de spin; C - Dendro-dendritică şi

dendro-axoaxonică;
113
1 - Axon; 2 – Dendrită.
b) după aspectul morfologic al terminaţiei axonale, există terminaţii în

formă de: bulb, clopot, coş sau de măciucă;
c) după mecanismul care stă la baza transmiterii impulsului la nivelul

joncţiunii, există două grupe de sinapse: 1) sinapse chimice (synapsis
vesicularis), când activitatea lor se bazează pe un mediator chimic); şi 2) sinapse
electrice (nonvezicularis s. electricalis), când activitatea lor se bazează pe
transmiterea ionilor direct prin intermediul joncţiunilor de tip gap, realizând o
cuplare electrică. Sinapsele electrice sunt prezente mai ales la nevertebrate şi
vertebratele inferioare, în timp ce în creierul uman sunt relativ frecvente,
sinapsele chimice apărând mai numeroase. Sinapsele electrice sunt prezente, la
şoarece, în nucleul vestibular lateral, iar la primate în nucleul mezencefalic al
trigemenului şi în retină.
d) după criteriul fiziologic, în funcţie de potenţialul pe care îl determină în

membrana postsinaptică, există sinapse excitatorii şi sinapse inhibitorii;
e) după aspectul veziculelor sinaptice, se deosebesc: - vezicule sferice

(diametrul 40 - 60 nm), cu centrul clar, ce conţin acetilcolină (în plăcile
neuromotoare), sunt cele mai frecvente; - vezicule ovalare, cu centrul clar
(diametrul 50nm), ce conţin neurotransmiţători inhibitori (GABA –acid gamma
amino butiric, glicină); - vezicule sferice mari (80 - 100 nm), cu centrul dens,
conţin monoamine, dar nu sunt specifice numai sinapselor dintre neuronii
monoaminergici; - vezicule sferice mici (diametrul 40 – 60 nm), cu centrul dens,
înconjurat de un halou clar, ce conţin neurotransmiţători de origine
monoaminergică (noradrenalină, dopamină, serotonină);
f) în funcţie de neurotransmiţătorii prezenţi în componenta presinaptică,

există: sinapse colinergice (cu acetilcolină), noradrenergice (cu noradrenalină),
dopaminergice (cu dopamină), serotoninergice (cu serotonină) şi gabaaminergice
(ce conţin GABA).
La nivelul sinapselor din sistemul nervos periferic, neurotransmiţătorii

sunt: - acetilcolina, pentru joncţiunile neuromusculare, sinapsele ganglionare şi
periferice ale sistemului parasimpatic, pentru sinapsele ganglionare ale
sistemului simpatic;-noradrenalina, pentru sinapsele periferice ale
ortosimpaticului.
În structura sinapselor intră trei componente: a) o componentă

presinaptică; b) spaţiul intersinaptic; c) componenta postsinaptică.
114
Componenta presinaptică (pars presynaptica) se caracterizează prin prezenţa în

butonul presinaptic a veziculelor sinaptice clare (vesicula presynaptica lucida), cu
un diametru de 30 - 60 nm. Butonul presinaptic mai conţine câteva mitocondrii,
vezicule acoperite, reticul endoplasmic neted (sub formă de cisterne şi vezicule
mari) şi un citoschelet reprezentat prin tubuli şi microfilamente dispuse difuz.
Zona activă a butonului presinaptic este reprezentată de membrana (membrana
presynaptica) care delimitează spaţiul sinaptic (fissura synaptica), deoarece la
nivelul ei veziculele stabilesc contacte cu membrana şi eliberează mediatorii
chimici. Spaţiul sinaptic este ocupat de o substanţă intrasinaptică (substantia
intrafissuralis).
În sistemul nervos central, sinapsele care conţin vezicule presinaptice

sferice sunt considerate sinapse excitatorii, iar cele care conţin vezicule
aplatizate sunt considerate sinapse inhibitorii. De asemenea, sinapsele ce conţtin
vezicule presinaptice clare (vesicula lucida), cu diametrul constant de 40 nm,
sunt sinapse colinergice; sinapsele care conţin vezicule presinaptice dense
(vesicula densa), de circa 50 nm, sunt sinapse adrenergice; sinapsele cu
vezicule mari, de circa 100 nm, dense, sunt sinapse ce conţin neuropeptide.
Membranele veziculelor presinaptice sunt reciclate printr-un proces de exocitoză
cuplat cu endocitoză (fig. 5.6.).
Fig. 5.6. Sinapsa chimică şi sinapsa electrică.
La nivelul membranelor pre- (membrana presynaptica) şi postsinaptice

(membrana postsynaptica) care delimiteaza spaţiul sinaptic (fissura synaptica)
pot exista zone de contact specializate denumite “îngroşări”, pre- şi
postsinaptice. Astfel, pe faţa internă a membranei butonului presinaptic se
115
observă o condensare (densitas presynaptica) a neuroplasmei, care are un

aspect fin granular, precum şi prezenţa unor prelungiri dense care vin în contact
cu veziculele sinaptice.
De asemenea, pe faţa internă a membranei plasmatice din componenta

postsinaptică se remarcă o altă condensare citoplasmatică, denumită îngroşare
postsinaptică (densitas postsynaptica), mai densă şi mai mare decât cea din
componenta presinaptică. În apropierea acestui material se observă cisterne
turtite şi corpi multiveziculari. Uneori, membrana postsinaptică emite spre spaţiul
sinaptic protuberanţe.
La nivelul sinapselor, tecile se întrerup, dar elementele gliale nu se

interpun în spaţiul sinaptic. În sistemul nervos central s-a semnalat existenţa
unor joncţiuni închise (sau discuri sinaptice), în care membranele sunt fuzionate
(sau spaţiul interneuronal este mai mic de 20 Ǻ ), realizând o unitate de
membrană pentalaminară (ce cuprinde trei benzi întunecate, despărţite prin două
benzi luminoase ), implicate în transmisia electrică. Sinapsele electrice se
întâlnesc la unele nevertebrate, la peşti, amfibieni, iar mai recent, au fost
descrise în scoarţa cerebrală la maimuţă, în cortexul cerebelos la unele
mamifere şi în bulbul olfactiv la şobolan.
Formarea sinapselor (sinaptogeneza) cuprinde 4 faze: - 1) stabilirea de

contacte între ramificaţiile butonale ale axonului şi prelungirile neuronului
postsinaptic; - 2) recunoaşterea interneuronală care se realizează pe baza
specificităţii chimice a unor glicoproteine ale matricei extracelulare; - 3) iniţierea
realizării îngroşării postsinaptice, cu ajutorul elementelor golgiene şi a veziculelor
acoperite, care apar în această zonă; - 4) constituirea sinapsei definitive.
Numărul, natura şi nivelul de activitate al sinapselor sistemului nervos la

mamifere se modifică (se modelează) în funcţie de solicitări, ca, de exemplu, în
activităţile specifice de învăţare şi memorare. Există o plasticitate (turnover) a
sinapselor al cărui ritm variază cu vârsta (fiind mai activ la tineret), cu regiunea
sistemului nervos şi cu intensitatea stimulilor.
Teoria neuronală (sau teoria contiguităţii) consideră neuronul ca o unitate

structurală şi funcţională, aflată în strânsă relaţie morfofuncţională cu alţi neuroni
prin intermediul sinapsei. Această teorie este confirmată de recentele cercetări
electronice şi este contrară unor concepţii mai vechi ce susţineau continuitatea
neurofibrilelor dintr-un neuron în altul. Teoria contiguităţii explică în mod logic
realizarea numeroaselor contacte şi transmiterea influxului prin sumare.
Transmiterea influxului nervos se realizează prin acţiunea mediatorilor

chimici (acetilcolina, noradrenalina) din microveziculele presinaptice. Mediatorul
este eliminat în cuante, prin exocitoză, în spaţiul intersinaptic, producând o
modificare a potenţialului de membrană, ce se transmite în lanţ. Acţiunea
mediatorului este inhibată prin descompunerea enzimatică. Astfel, acetilcolina
116
este descompusă în câteva microsecunde de către o enzimă (colinesterază),

produsă de celulele gliale din apropierea spaţiului sinaptic. Noradrenalina este
inhibată mai lent.
Adrenalina şi noradrenalina sunt mediatori chimici eliberaţi de terminaţiile

fibrelor postganglionare simpatice, de medulosuprarenală şi de neuroni din
diferite segmente ale sistemului nervos central. Alţi mediatori chimici echivalenţi
la vertebrate sunt: serotonina, dopamina, histamina, acidul glutamic, acidul
aspartic, cistic etc.
În cazul sinapselor chimice inhibitorii, în componenta presinaptică se

sintetizează mediatori chimici (ca acidul gammainobutiric, glicocolul, taurina)
care duc la o hiperpolarizare a membranei din componenta postsinaptică.
5.3.1. PLACA MOTORIE
Placa motorie (terminatio neuromuscularis) este o sinapsă

neuromusculară de tip special. Fibra nervoasă care abordează fibra musculară
de tip scheletic îşi pierde teaca de mielină; teaca endoneurală (Henle) se
continuă cu endomisiumul, iar teaca Schwann se continuă cu membrana fibrei
musculare.
Placa motorie cuprinde două componente: a) o componentă nervoasă şi

b) o componentă musculară (fig. 5.7.).
117
Fig. 5.7. Inervaţia motoare a fibrelor musculare scheletice:
A - Unitatea motoare; B - Aspect al plăcii motoare la MO; C, D - Ultrastructura

plăcii motoare.
1 - Neuron motor; 2 - Axon; 3 - Fibră musculară striată scheletică; 4 - Mitocondrii;

5 - Vezicule sinaptice; 6 - Membrană postsinaptică.
a) Componenta nervoasă corespunde membranei presinaptice. Axonul se

ramifică în butoni care pătrund în înfundăturile, dispuse palisadic, ale membranei
118
plasmatice, stabilind legături de contiguitate cu aceasta. Componenta

presinaptică eliberează acetilcolină.
b) Componenta musculară sau postsinaptică cuprinde: invaginarile

sarcolemei (plica membranae postsinaptice), dispuse palisadic; şi o sarcoplasma
mai abundentă, lipsită de miofibrile, cu numeroşi nuclei şi numeroase mitocondrii.
La acest nivel, se produce şi eliberarea de colinesterază, o enzimă care
inactivează acetilcolina, permiţând o revenire rapidă la starea de repauos (fig.
5.8.).
Fig. 5.8. Ultrastructura plăcii motoare:
1 - Terminaţii motoare; 2 - Fibre musculare striate; 3 - Celule Schwann; 4 -

Teacă endoneurală; 5 - Vezicule sinaptice; 6 - Spaţiu sinaptic; 7 - Tub T; 8 -
Faldurile sarcolemei; 9 – Miofilamente; 10 - Nucleul celulei musculare.
Fiecare fibră musculară striată are câte o placă motorie. Influxul nervos
ajuns la nivelul plăcii motorii, determină eliberarea de acetilcolină, care măreşte
permeabilitatea membranei postsinaptice pentru sodiu. Se produce, astfel, o
depolarizare a membranei plasmatice a fibrei musculare, iniţial la nivelul
joncţiunii neuromusculare, de unde se propagă, determinând contracţia.
119
O unitate motorie este formată dintr-un neuron motor, împreună cu fibrele

musculare pe care le inervează. Cu cât mişcările efectuate de un muşchi sunt
mai clare şi mai precise, cu atât numărul fibrelor musculare inervate de un
neuron este mai mic (ca, de exemplu, în muşchii extrinseci ai globului ocular).
5.4. TERMINAŢIILE NERVOASE PERIFERICE
Terminaţiile nervoase (terminationes nervorum) periferice aparţin

ramificaţiilor dendritice ale neuronilor senzitivi. Ele pot fi libere sau încapsulate
(incluse) în structuri conjunctive gliale, denumite corpusculi senzitivi.
Terminaţiile libere (terminatio nervi libera) sunt arborizaţii dendritice în

ţesutul epitelial, în rădăcina firului de păr (terminatio folliculi pilli), în pereţii
vaselor sau în ţesutul conjunctiv. În epitelii, ele formează reţeaua Langerhans şi
ajung la celulele tactile Merkel, denumite şi epitelioidocite tactile
(epithelioidocytus tactus).
Terminaţiile incapsulate sunt corpusculi senzitivi (corpusculum nervosum

terminale) localizaţi în ţesutul conjunctiv din piele (derm şi hipoderm), în organele
interne, mucoase, muşchi, tendoane, subperitoneal, în adventicea vaselor.
Corpusculii senzitivi cuprind în structura lor o terminaţie nervoasă fără

teacă de mielină, învelită de 2 - 60 de lame concentrice, ce formează o capsulă
glioconjunctivă. Se descriu astfel:
- corpusculii MEISSNER (corpusculus tactus), localizaţi în dermul papilar,

corionul mucoasei bucale, linguale, palatine, vulvo-vaginale şi ţesutul conjunctiv
al mamelonului, recepţionează presiunile fine;
- corpusculii GOLGI – MAZZONI (corpusculum bulboideum), localizaţi în

dermul pulpei digitale (palmare, plantare), în dermul organelor genitale, în
perimisium şi peritendon, recepţionează presiunile produse de o presiune medie
şi de tracţiune, prezentând o capsulă subţire;
- corpusculii VATER – PACCINI (corpusculum lamellosum), sunt

mecanoreceptori, cu o capsulă formată din 20 - 60 de lamele (lamella)
conjunctive, recepţionează excitaţiile produse de presiuni înalte şi vibraţii, fiind
localizaţi în hipoderm, membrana cheratogenă, peritenoniu, periost, mezenter,
epiploon etc.;
120
- corpusculii KRAUSE, au o capsulă subţire, formată din 1 - 2 lame

conjunctive, recepţionează excitaţiile termice, şi sunt localizaţi în derm, în
corionul mucoasei linguale şi conjunctivale.
- corpusculii RUFFINI, au capsula formată din 4 - 6 lame conjunctive şi

recepţionează excitaţiile produse de tracţiune, căldură şi deformări, fiind localizaţi
în derm;
- corpusculii HERBST - GRANDRY, formaţi din 2 - 5 lamele discoidale,

aşezate în fişic, între care pătrund terminaţii nervoase, sunt prezenţi la păsări, în
pielea ciocului, în glomul anocloacal, în mucoasa linguală şi palatină;
- copusculii genitali sunt asemănători corpusculilor Krause şi sunt

răspândiţti în dermul penian, labial, clitoridian.
Receptorii sensibilităţii profunde pot fi încadraţi în două categorii: a)

proprioreceptori şi b) visceroreceptori.
a) Proprioreceptorii controlează poziţia staturii şi miscările corpului,

participând la realizarea reflexelor automate (inconştiente). Sunt răspândiţi în
muşchi, tendoane, în capsulele articulare. Exemplele tipice de proprioreceptori
sunt: fusul neuromuscular şi fusul neurotendinos.
1) Fusul neuromuscular (fusus neuromuscularis) cuprinde 5 - 10 fibre

musculare striate, denumite fibre fusale (myocytus intrafusalis), subţiri, lipsite de
miofibrile în porţiunea centrală şi cu striaţiuni la extremităţi.
Numărul de celule intrafusale variază, de la un tip de muşchi la altul. La

mamifere au fost identificate două tipuri: - fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ
nuclear.
Fibrele cu sac nuclear se întind pe toată lungimea fusului, pe care îl

părăsesc la extremităţi, unde se leagă, de endomisiul celulelor extrafusale sau
de fibrele de colagen ale tendoanelor. Sunt lipsite de stria M, dar au o strie H,
slab conturată şi o strie Z, îngroşată.
O fibră cu sac nuclear prezintă trei porţiuni distincte: polii, miotutubul şi

sacul nuclear. Regiunile polare conţin numeroase miofibrile foarte striate, o
sarcoplasmă redusă şi nuclei alungiţi dispuşi periferic. Sarcomerele au aceeaşi
lungime ca în fibrele extrafusale. În miotub, volumul sarcoplasmei creşte
progresiv, iar nucleii sunt sferoidali şi se dispun în şir. În regiunea ecuatorială,
mai dilatată, se găseşte sacul nuclear (bursa nuclearis myocyti ), reprezentat
printr-o acumulare de nuclei (uneori până la o sută), tasaţi, înconjuraţi de o lizieră
redusă de miofibrile.
121
Fibrele cu lanţ nuclear (vinculum nucleare myocyti) sunt mai numeroase,

mai scurte, mai fine, cu extremităţi efilate. Au în regiunea mediană un lanţ de
nuclei rectangulari. Miofibrilele sunt mai puţin numeroase, cu striile H şi M bine
diferenţiate, dar cu stria Z subţiată. Sarcoplasma intermiofibrilară este
abundentă, bogată în mitocondrii de talie mare.
Fibrele fusale sunt izolate de celelalte fibre musculare din fascicul printr-
o capsulă conjunctivă (capsula), ce prezintă două lame (lamina interna et lamina
externa).
Lama externă este formată din straturi concentrice de celule conjunctive

aplatizate şi din fibre de colagen, care se continuă în teaca Henle a nervului ce
abordează fusul. Lama internă, compusă din 1 - 2 straturi de celule conjunctive,
este mai dezvoltată în regiunea ecuatorială, unde este separată de celulele
intrafusale printr-un redus spaţiu.
Dispozitivul nervos al fusului cuprinde: a) elemente receptoare,

reprezentate de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali, lipsite de
teacă de mielină, ce se înfăşoară în jurul fiecărei fibre musculare, fusul având rol
de tensioreceptor; b) elemente motorii reprezentate de terminaţiile axonale ale
neuronilor motori rahidieni.
2) Fusul neurotendinos (fusus neorotendineus) sau organul Golgi

prezintă o structură asemănătoare cu structura fusurilor neuromusculare şi sunt
răspândite în vecinătatea inserţiilor musculo-tendinoase, îndeplinind un rol
tensioreceptor.
b) Visceroreceptorii sunt receptori viscerali, reprezentaţi de: 1) plexurile

nervoase şi terminaţiile libere din pereţii arterelor, venelor, venelor mari, inimii,
alveolelor pulmonare, îndeplinind rolul de baroreceptori şi tensioreceptori; 2)
glomii (carotidian, aortic, anocloacal) sunt formaţiuni chemoreceptoare, alcătuite
din celule epiteloide dispuse în grămezi (cuiburi) care sunt bogat inervate de
ramificaţiile dendritice ale nervilor zonali.
5.5. FIBRELE NERVOASE
Fibrele nervoase (neurofibra) sunt structuri alcătuite dintr-o componentă

neuronală (sau neuritul), reprezentată de axoni sau dendrite, şi dintr-o
componentă nevroglică ce formează tecile. Fibrele nervoase se grupează
formând fascicule nervoase (în creier sau măduva spinării) sau nervii periferici
(în restul organismului).
122
Fibrele nervoase se clasifică în funcţie de: a) topografia lor, în fibre

centrale (aparţinând nervos central) şi în fibre periferice (aparţinând sistemului
nervos periferic); b) după structură, există fibre mielinice (neurofibra myelinata)
(cu sau fără teacă Schwann) şi fibre amielinice (neurofibra nonmyelinata), cu
teacă membranoasă (Schwann) sau fibre cenuşii (Remak) şi fibre amielinice fără
teacă Schwann (sau fibre nude) (fig. 5.9.).
Fig. 5.9. Fibră nervoasă mielinică (A) şi amielinică (B):
1 - Celula Schwann; 2 - Neurit; 3 - Microtubuli; 4 - Neurofilamente; 5 - Teacă de

mielină; 6 - Mezaxon; 7 - Strangulaţie (nod) Ranvier; 8 - Interdigitaţiile celulelor
Schwann; 9 - Fibră amielinică; 10 - Lamina bazală.
123
Conducerea impulsului nervos este mai rapidă în fibrele nervoase cu

diametrul mai mare şi cu teaca de mielină mai groasă. Teaca de mielină
îndeplineşte un rol de bioizolator electric şi accelerează conducerea impulsului
nervos. Pentru a realiza aceeaşi viteză de conducere, o fibră amielinică trebuie
să fie de 4 ori mai groasă. Viteza de conducere a fibrelor nervoase mielinice
creşte proporţional cu diametrul fibrei. Dacă măduva spinării ar fi alcătuită numai
din fibre nervoase amielinice, ea ar trebui să aibă un diametru de mai mulţi metri
pentru a-şi putea menţine aceeaşi viteză de conducere nervoasă. De asemenea,
consumul de bioenergie este redus în cazul fibrei nervoase mielinice. Singurul
dezavantaj al tecii de mielină constă în faptul că mielina se formează foarte încet.
Pierderea tecii de mielină sau alterarea celulelor ce formează mielina produce
afecţiunea dnumită scleroză multiplă.
Structura unei fibre nervoase mielinice periferice cuprinde ca elemente

componente: 1) neuritul; 2) teaca de mielină; 3) teaca Schwann; 4) teaca
endoneurală.
1) Neuritul (neuritum) este format din: a) neuroplasma, o continuare a

citoplasmei pericarionale, impropriu numită “axoplasmă”; b) o membrană
plasmatică (neurolemma) (impropriu denumită “axolemă”); c) mitocondrii; d)
neurofibrile; e) microvezicule (de 200 – 500 Å diametru); f) rare granule
ribozomale.
2) Teaca de mielină (lamella myelini), de natură lipoproteică, conţine în

cantitate mare colesterol, fosfolipide, cerebrozide. Lipseşte în porţiunea iniţială şi
terminală a fibrelor nervoase. În stare proaspată, teaca de mielină are o culoare
albă strălucitoare. În coloraţia cu tetraoxid de osmiu, în teaca de mielină se
evidenţiază o reţea de neuroketină, colorată în cenuşiu până la negru.
Totodată, teaca de mielină prezintă discontinuităţi în lungul său, iar la

intervale neregulate de 600 - 800 μm, discontinuităţi de 2 - 10 μm, strangulaţii
inelare sau “noduri Ranvier” (nodus neurofibrae). Segmentul de fibră nervoasă
cuprins între două noduri este denumit segment internodal (segmentum
internodale) şi este învelit de mielină şi de o singură celulă Schwann. La
microscopul optic, teaca de mielină prezintă despicături oblice (scizuri) (incisura
myelini) denumite “scizurile Schmidt – Lantermann”. Considerate de unii
cercetători drept artefacte, generate de fixare, scizurile Schmidt – Lantermann
sunt atestate de microscopia electronică drept formaţiuni structurale, ce
reprezintă distanţări între membranele lamelelor de mielină, datorită unor
acumulări de matrice citoplasmatică a celulelor Schwann. Se consideră că
aceste acumulări se pot deplasa (în sens proximal sau distal) pe teaca de
mielină, între două noduri succesive. Prin folosirea difracţiei cu raze X, s-a
observat că teaca de mielină este formată din lame concentrice lipidice,
alternând cu straturi de natură proteică. Microscopul electronic a evidenţiat în
teaca de mielină: a) linii dense majore, reprezentate de fuziunea feţelor interne
ale membranelor celulelor Schwann, cu aspect de lame concentrice de material
124
dens, gros de 25 - 30 Å, şi b) straturi luminoase de 100 Å, străbătute de o linie

densă subţire, denumită linie interperiodică, rezultată din fuzionarea feţelor
externe ale membranelor celulei Schwann. Totodată, s-a demonstrat că teaca de
mielină nu este secretată de axon sau celula Schwann, ci reprezintă suprapuneri
concentrice ale membranei plasmatice ce aparţin celulelor Schwann.
În apropierea nodului Ranvier, lamele tecii de mielină se termină în

registru, în sensul că lama mielinică cea mai internă ocupă punctul cel mai
îndepărtat de nodulul Ranvier, în timp ce lama cea mai externă face joncţiunea
cu neurilema din imediata vecinătate, la nivelul zonei nodale.
În formarea tecii de mielină (sau mielogeneza), primul moment este

reprezentat de pătrunderea neuritului într-un şanţ făcut de citoplasma celulei
Schwann. Marginile (buzele) şanţului ajung în contact, formând mezaxonul
(mesaxon). În etapa următoare, mezaxonul se înfăşoară (se răsuceşte) în jurul
neuritului de mai multe ori.
Teaca de mielină este caracteristică vertebratelor (fiind rară la

nevertebrate). În filo- şi ontogenie, apare mai târziu la hominide, începând din
luna a IV-a sau a V-a de viaţă intrauterină, fiind complet formată abia la 25 de
ani. Îndeplineşte un rol mecanic (de susţinere), trofic (hrănind neuritul) şi
împiedică difuzarea ionilor în afara fibrei.
3) Teaca Schwann este situată pe partea externă a tecii de mielină. La

microscopul optic apare ca un tub subţire continuu, ce înconjoară fibra nervoasă,
trecând peste strangulaţiile Ranvier. Are o organizare celulară, fiind formată din
celule Schwann. Fiecare celulă Schwann corespunde unui segment mielinic
internodal.
4) Teaca endoneurală (teaca Henle sau Kay-Retzius), îmbracă teaca

Schwann, realizând trecerea în ţesutul conjunctiv din jurul fibrei nervoase.
Însoţeşte neuritul până în apropierea ultimelor sale ramificaţii, apărând continuă
şi formată din substanţă fundamentală şi fibre fine, predominant elastice, dispuse
în reţea. Are rol important în asigurarea permeabilităţii şi rezistenţei.
5.5.1. FIBRELE NERVOASE NEMIELINICE
Fibrele nervoase nemielinice (neurofibra nonmyelinata) sau amielinice

sunt prezente atât în sistemul nervos central, cât şi în cel periferic.
În sistemul nervos periferic, toţi neuriţii nemielinici sunt înveliţi în lame

simple, furnizate de celulele Schwann. O celulă Schwann poate proteja,
125
furnizând învelitori pentru mai mulţi neuroni amielinici. Aceste fibre nervoase
amielinice nu prezintă noduri Ranvier, celulele Schwann învecinate joncţionându-
se astfel încât teaca apare continuă.
În realitate, fibrele nervoase amielinice prezintă o foarte subţire teacă de

mielină, invizibilă la microscopul optic, dar vizibilă în lumină polarizată sau prin
difracţie cu raze X (fig. 5.10. ).
Fig. 5.10. Fibre nervoase amielinice – schemă:
A - Mezaxon propriu; B - Mezaxon comun;
1 – Axon.
Există şi fibre amielinice care prezintă teacă Schwann, având o culoare

cenuşie, fiind denumite fibre Remak ( ce aparţin, de obicei, sistemului nervos
vegetativ).
În SNC, fibrele pot fi mielinice sau amielinice. Absenţa tecii Schwann

este înlocuită de prezenţa oligodendrgliilor.
126
5.5.2. DEGENERAREA ŞI REGENERAREA FIBRELOR

NERVOASE
Neuronul se comportă ca o unitate morfofuncţională, în sensul că orice

leziune a pericarionului produce o degenerescenţă a prelungirilor sale, iar
leziunile fibrelor nervoase produc modificări structurale ale pericarionului.
Modificările pot fi reversibile, când fibra nervoasă se poate regenera, sau

ireversibile, când se produce moartea neuronului.
Neurologul roman George Marinescu a adus o contribuţie valoroasă la

studierea procesului de regenerare, prin cercetările sale, efectuate asupra
corpilor Nissl şi asupra unor procese enzimatice în cursul regenerării nervilor.
Degenerescenţa poate fi: a) secundară şi b) primară.
Degenerescenţa secundară a fost descrisă de Waller (1851), fapt pentru

care mai este cunoscută şi sub numele de “degenerescenţa valeriană”.
Secţionarea unei fibre nervoase provoacă degenerescenţa fragmentului

situat distal la nivelul secţiunii. Se petrece în circa 4 săptămâni.
În fibrele motorii, fenomenele degenerative încep la nivelul plăcii motorii,

funcţional remarcându-se pierderea excitabilităţii. Axonul reacţionează prin
fragmentarea neurofibrilelor, urmată de degradarea şi fragmentarea mielinei,
care se transformă în corpi ovoizi. Fragmentele degenerate ale neuritului şi
mielinei sunt fagocitate de către celulele Schwann şi macrofagele din ţesutul
conjunctiv perifibrilar. După dispariţia neuritului şi a tecii de mielină, o parte din
celulele tecii Schwann intră în diviziune şi formează benzi îngroşate, denumite
“bandeletele Büngner”, cu rol în regenerarea fibrei nervoase, iar o altă parte din
celulele Schwann se transformă în macrofage. În cazul în care regenerarea nu
are loc, proliferarea celulelor Schwann produce la locul leziunii o tumoră
denumită neurinom (schwannom) de amputaţie.
În degenerescenţa retrogradă, fenomenele se extind de la nivelul leziunii

spre pericarion. Începe în primele 24 ore de la producerea leziunii şi atinge
maximul după 2 săptămâni. Modificările constau în: cromatoliza (dispariţia
corpilor Nissl ), tumefierea corpului celular, mărirea viscozităţii citoplasmei,
deplasarea nucleului către dendrite, creşterea activităţii enzimelor oxidative.
Aceste modificări pot fi reversibile, neuronul recăpătându-şi structura lui normală,
marcată prin reapariţia corpilor Nissl.
127
Regenerarea fibrelor nervoase se produce, în general, numai în nervii

periferici. Regenerarea se realizează prin creşterea şi alungirea bandeletelor
Büngner, dinspre segmentul proximal către cel distal, pentru a se uni cu
extremităţile bandeletelor ce cresc dinspre segmentul distal spre cel proximal,
refăcându-se teaca Schwann (fig. 5.11.).
Fig. 5.11. Modificări ale neuronului lezat:
A - Neuron normal; B, C, D, E - Modificări ce apar la diferite intervale de timp.
1 - Degenerescenţă secundară; 2 - Degenerescenţă retrogradă; 3 -

Cromatoliză; 4 - Bandelete Büngner; 5 - Regenerarea fibrei nervoase; 6 -
Neurom de cicatrizare.
Neuritul creşte în sens proximo-distal, în interiorul acestei teci refăcute

încetinind proliferarea celulelor Schwann şi stimulând formarea tecii de mielină.
Fiind separat de corpul celular, segmentul distal degenerează total şi

este preluat de macrofage. Unele cercetări au constatat fenomene de regenerare
şi în segmentele izolate ale neuronilor lezaţi, atunci când leziunile nu sunt prea
128
ample. Astfel, segmentele situate distal de nivelul leziunii se colapsează (se

scurtează), luând aspectul unui “şirag de mătănii” din neuroplasma cărora se vor
dezvolta ulterior neuriţii într-un mod asemănător dezvoltării mugurilor terminali
sau conurilor de creştere. Microtubulii remanenţi sau fragmente din ei servesc
drept centre de organizare pentru extinderea neurotubulilor în conul de creştere
pe parcursul regenerării neuronilor.
Procesul de regenerare poate fi întârziat dacă, la nivelul leziunii, ţesutul

conjunctiv din teaca endoneurală pătrunde în bandelete, formându-se o masă
fibroasă ce se opune trecerii neuriţilor, formând un neurinom de cicatrizare sau
de pseudoregenerare.
5.5.3. TRANSPLANTAREA ÎN SISTEMUL NERVOS CENTRAL
Desi creierul şi măduva spinării manifestă o capacitate redusă de

regenerare, cercetări efectuate în ultimul deceniu demonstrează că şi SNC este
capabil să manifeste fenomene reparatorii şi regeneratoare particulare. Pe
şobolan s-a dovedit că grefele de ţesut nervos embrionar cu neuroni
nediferenţiaţi, aflaţi în faza de proliferare sau migrare pot fi încorporate anatomic
şi funcţional în SNC-ul adultului. Întrucât diferitele componente ale creierului se
dezvoltă în etape diferite, vârsta optimă a animalului donator variază după tipul
de grefă ce se urmăreşte. Vârsta animalului primitor al grefei are mai puţină
importanţă asupra supravieţuirii ţesutului embrionului transplantat decât
disponibilităţile de vascularizaţie pe care le-o oferă gazda.
Importanţa practică a acestor cercetări constă în faptul că se întrevăd

posibilităţi de tratare a unor afecţiuni în prezent incurabile (Parkinson,
Alzheimer), în care se produc degenerări ale unor părţi din SNC.
Respingerea imunologică a grefelor nu are loc în SNC, nici atunci când

animalul donator şi cel receptor sunt genetic diferiţi, încât transplantarea unor
fragmente din SNC pot reuşi şi între animale de specii diferite. În acest fel, SNC
se comportă ca un teritoriu imunologic privilegiat, accesul elementelor sistemului
imunitar la ţesutul transplantat fiind limitat.
5.6. NEVROGLIILE
129
Nevrogliile (neuroglia) sunt celulele ţesutului nervos, asociate neuronilor,

îndeplinind roluri de: protecţie şi susţinere, nutriţie şi cuplare metabolică cu
neuronii. Sunt mai numeroase decât neuronii, în sistemul nervos central
existând, în medie, zece celule nevroglice pentru un neuron. Au un volum mult
mai redus decât neuronii, ocupând doar 50% din volumul ţesutului nervos.
Nucleii nevrogliilor sunt mici şi heterocromatici, faţă de nucleii mai mari şi
eucromatici ai neuronilor. Nevrogliile realizează componenta interstiţiala a
organelor nervoase, fiind omologul ţesutului conjunctiv. Ele nu generează
potenţial de acţiune şi nu concură la formarea sinapselor. În culturi sunt absolut
necesare pentru menţinerea vitalităţii neuronilor.
În SNC există mai multe tipuri de nevroglii: macrogliile reprezentate de

astrocite (astrocytus) şi oligodendrocite (oligodendrocytus), microgliile (microglia)
şi celulele ependimare (ependimocytus).
În sistemul nervos periferic se întâlnesc nevrogliile satelite (glyocitus

periphericus) din ganglionii periferici şi celulele Schwann (fig. 5.12. ).
Fig. 5.12. Nevroglii din sistemul nervos central.
Astrocitele sunt cele mai mari nevroglii, cu prelungiri numeroase şi lungi,

cu un nucleu sferoidal, slab colorat, situat central. Prezintă prelungiri denumite
pediculi vasculari (processus vascularis), ce înconjoară complet capilarele care
pătrund în ţesutul nervos. De asemenea, o altă parte din prelungirile astrocitelor,
130
prelungirile piale (processus pialis), ajung la periferia sistemului nervos, formând

un strat (membrana limitans gliae superficialis) sub pia mater, separând celulele
nervoase de ţesutul conjunctiv al piei mater, iar la nivelul ventriculilor, alte
prelungiri formează o membrană limitantă periventriculară (membrana limitans
gliae periventricularis) (fig. 5.13.).
Fig. 5.13. Rapoartele astrocitelor cu capilarele sangvine:
A - Secţiune transversală; B - Aspect longitudinal.
131
Există două tipuri de astrocite: a) protoplasmatice (astrocytus

protoplasmaticus), prezente în substanţa cenuşie; şi b) fibroase (astrocytus
fibrosus), prezente în substanţa albă.
La microscopul electronic, astrocitele prezintă citoplasma relativ clară,

săracă în organite şi bogată în filamente intermediare, denumite gliofilamente
(care sunt prezente în toate tipurile de celule nevroglice).
Astrocitele reprezintă 20% din nevrogliile sistemului nervos central.

Astrocitele protoplasmatice sunt satelite neuronilor din substanţa cenuşie, au o
citoplasmă granulară abundentă şi prelungiri mai groase şi mai scurte, “ornate”
de numeroase ramuri. Unele prelungiri realizează pedicule vasculare prin care
preiau substanţele nutritive pe care le transmit neuronului. Ca varietate aparte de
nevroglii protoplasmatice se descriu: celulele Müller din retină şi nevrogliile
Bergmann din cerebel.
Astrocitele fibroase sunt macroglii caracteristice substanţei albe. Au

prelungiri lungi, subţiri, netede şi puţin ramificate. În citoplasma lor prezintă
numeroase gliofibrile, alcătuite din gliotubuli, ce se continuă şi în prelungiri. Una
sau mai multe prelungiri ajung în contact cu capilarele sangvine, formând trompe
vasculare. Ele formează în jurul vaselor o membrană limitantă perivasculară
(membrana limitans gliae perivascularis). Astrocitele fibroase intervin în
realizarea procesului de cicatrizare.
Pe baza cercetării fenotipului antigenic s-a demonstrat că cele două

categorii principale de astrocite conţin mai multe subtipuri, în funcţie de
capacitatea lor de a exprima antigeni, ca răspuns la tratamentul cu interferoni.
Oligodendrogliile sau oligodendrocitele (oligodendroccytus) ocupă 75 %

din totalul nevrogliilor existente în SNC. Oligodendrogliile sunt mult mai mici
decât astrocitele, iar prelungirile lor sunt mai putin numeroase şi mai scurte.
Raportul dintre numărul oligodendrogliilor şi numărul neuronilor creşte o

dată cu complexitatea sistemului nervos, în seria animală. Sunt prezente atât în
substanţa cenuşie, localizate în apropierea pericarionilor, cât şi în substanţa albă
(unde apar în cercuri printre fibrele mielinizate).
Citoplasma oligodendrogliilor apare densă la fluxul de electroni şi conţine

mitocondrii, ribozomi, microtubuli, gliofilamente; au un nucleu mic, sferic, cu
cromatină relativ condensată. În ţesutul fetal, prelungirile oligodendrocitelor
(processus myelinopoeticus) produc tecile de mielină, iar în culturile de celule,
oligodendrocitele prezintă mişcări intense, care par să aibă o periodicitate
specifică. Prelungirile oligodendrogliilor nu vin în contact cu capilarele, între ele
interpunându-se prelungirile lamelare ale astrocitelor.
132
Nevrogliiile sau celulele ependimare (ependimocytus) intră în alcătuirea

endoteliului ce căptuşeşte canalul ependimar, cavităţile creierului şi plexurile
coroide. În canalul ependimar, nevoglia ependimară este prismatică
(ependimocytus columnaris et ciliatus), cu microvili la polul apical (mai ales în
viaţa embrionară, după care dispar parţial). La nivelul plexurilor coroide şi al
ventriculilor encefalici, glia ependimară (ependimocytus choroideus) este cubică,
fără microvili. Nucleul este sferoidal, situat bazal. Din polul apical se desprind
mai multe prelungiri scurte şi ramificate sau o prelungire unică, foarte alungită,
care pătrunde în substanţa nervoasă subiacentă, printre elementele neuronale,
formând o matrice de susţinere asemănătoare celorlalte celule gliale. Cu
microscopul electronic, la polul apical, se pot observa microvilozităţi, cili şi
desmozomi.
În citoplasmă sunt bine dezvoltate organitele implicate în procesele de

elaborare a lichidului cefalo-rahidian (complexul Golgi, mitocondriile etc.).
Microglia (microglia), denumită şi mezoglie sau celulă Hortega, este

situată predominant în substanţa cenuşie, ca satelit al neuronilor şi al vaselor
sangvine. Este prezentă şi în substanţa albă, ca satelit prefibrilar. Reprezintă 5%
din nevrogliile sistemului nervos central şi se evidenţiază prin tehnici speciale de
impregnare. Corpul microgliei este mic, dens şi alungit, apărând foarte polimorf.
Nucleul prezintă o cromatină foarte condensată, apărând alungit în sensul axului
mare al celulei. Prelungirile microgliei sunt scurte, dar cu aspect spinos.
Microgliile sunt prezente atât în substanţa albă, cât şi în substanţa cenuşie a
SNC.
Microgliile au origine mezodermică, reprezentând principalele celule ale

sistemului macrofagic din creier. Ele se prezintă sub două forme: a) celula
amoeboidală, similară morfologic cu macrofagul, prezentă în cursul dezvoltarii
creierului şi în caz de leziuni, unde fagocitează neuronii lezaţi, rezultând corpii
granulo-grăsoşi (descrişi de Glüge); b) celula ramificată, considerată în repaus,
prezentă la adult în SNC.
Cercetări recente au demonstrat că macrogliile secretă (in vivo şi in vitro)

un polipeptid denumit “factor de proliferare glială“, ce stimulează proliferarea
astrocitelor şi oligodendrocitelor în timpul realizarii cicatricelor gliale. Există şi
celule macrofagice gliale, care par a proveni din monocitele sangvine.
Nevrogliile sistemului periferic sunt reprezentate de: a) celule Schwann

(care formează tecile de mielină); b) celulele satelite din ganglioni (gliocyttus
ganglii); c) Celulele Remak din fibrele vegetative amielinice, care sunt practic tot
celule Schwann; d) lemnocitele (neurolemmocytus) sau nevrogliile din
terminaţiile nervoase (gliocytus terminalis).
Celulele amficite ale neuronilor din ganglionii nervoşi (spinali sau

vegetativi) au un aspect endoteliform (aplatizat) şi formează capsule protectoare
133
pentru fiecare neuron, fiind asemănătoare oligodendrogliilor din SNC. Înconjoară

fiecare neuron din ganglionii periferici, emiţând prelungiri care se dispun în
spirală.
Histofiziologia nevrogliilor
În sistemul nervos, nevrogliile îndeplinesc mai multe roluri, precum: 1)

separă neuronii unii de alţii, de vasele sangvine şi de lichidul cerebro-spinal,
realizând o izolare electrică; 2) oferă suport şi protecţie mecanică neuronilor; 3)
procură substanţele nutritive şi preiau metaboliţii de la neuroni, cu care întreţin
relaţii simbiotice; 4) fagocitează elementele neuronale degenerate sau lezate (de
exemplu microgliile); 5) produc teaca de mielină ( celulele Schwann şi
oligodendrogliile) (fig. 5.14.).
Fig. 5.14. Formarea tecii de mielină:
1, 2, 3, 4 - Aspecte succesive.
Nevrogliile interacţionează strâns cu neuronii în cursul activităţii

sistemului nervos. Aceste interacţiuni constau în: 1) detectarea activităţii
neuronale prin faptul că activitatea nervoasă este detectată de nevroglii prin
depolarizarea membranei gliale, fără a se putea face deosebirea între o activitate
134
nervoasă excitatorie şi inhibitorie; 2) contribuţia la realizarea potenţialului

extracelular; 3) relaţii simbiotice între neuroni şi nevroglie, caracterizate prin
transfer de glicogen şi lipide; 4) controlul mediului extraneuronal al fluxului
perineuronal, asemănător lichidului cerebro-spinal; 5) inactivarea
neurotransmiţătorilor (ca, de exemplu, a catecolaminelor) (fig. 5.15.).
Fig. 5.15. Interrelaţiile neuronului cu nevrogliile:
1 - Nucleul neuronului; 2 - Complex Golgi; 3 - Reticul endoplasmic rugos;3 -

Dendrite; 4 - Sinapse; 5 - Axon cu neurotubuli şi neurofilamente; 6 - Astrocit; 7 -
Oligodendroglie; 8 - Vas de sânge; 9 - Nod Ranvier.
Celulele nevroglice previn difuzarea potasiului la suprafaţa neuronului şi

reechilibrează concentraţia potasiului între două regiuni sinaptice prin joncţiuni
de tip gap. În cazul epilepsiei focale apare imposibilitatea de tamponare a
acumulării potasiului.
135
7.3. MUŞCHII
Muşchii scheletici sunt organele active ale aparatului de susţinere

şi mişcare. Ei sunt alcătuiţi din patru componente distincte histologic:
fibre musculare striate; componente conjunctive, reprezentate de epimisium,
perimisium şi endomisium; vase sanguine şi limfatice; formaţiuni nervoase.
Fibrele musculare striate scheletice apar relativ cilindrice, neramifi-
cate, cu extremităţile uşor rotunjite. În majoritatea muşchilor scheletici,
fibrele musculare sunt mai scurte decât lungimea muşchilor, fără a exista o
relaţie directă între lungimea fibrelor musculare şi lungimea muşchiului ca
organ. O extremitate a fibrei musculare scheletice se prinde de o formaţiune
conjunctivă intramusculară, iar cealaltă extremitate se inseră pe un tendon
sau pe un sept conjunctiv din interiorul muşchiului.
Fibrele musculare striate scheletice pot atinge lungimi de ordinul
centrimetrilor (exemplu: 35 cm, în muşchiul croitor la om). Lungimea
fibrelor musculare scheletice reprezintă un avantaj funcţional deosebit
de important, permiţând realizarea unei viteze de contracţie.
Grosimea fibrelor musculare scheletice atinge 25 - 100 m, variind
atât de la un muşchi la altul, cât şi în cadrul aceluiaşi muşchi. La parturi-
ţie, fibrele musculare striate au o grosime relativ uniformă (de 6 - 7 m).
În timpul vieţii animalului, grosimea fibrelor musculare scheletice creşte
cu vârsta, diferenţiat în funcţie de gradul şi tipul de solicitare a diferitelor
grupe de muşchi. În muşchii solicitaţi intens, grosimea fibrelor creşte
foarte mult, realizându-se o hipertrofie de utilizare. În caz de imobili-
zare prelungită (după fracturi), fibrele musculare devin mai subţiri, pro-
ducându-se o hipotrofie de repaus, simplă, fără hipoplazie.
17.3.1. COMPONENTELE CONJUNCTIVE ALE MUŞCHILOR STRIAŢI
Endomisiumul este o fină teacă conjunctivă, alcătuită dintr-o reţea de

fibre de reticulină şi fibre de colagen (de tip Y); ce înconjoară fiecare fibră
musculară. Conţine fibroblaste, macrofage, filete nervoase şi capilare san-
guine, lipsind capilarele limfatice. Capilarele sanguine, dispuse paralel cu
fibrele musculare scheletice, realizează numeroase anastomoze transver-
sale, formând o reţea perifibrilară; cu o densitate de 2 000 capilare san-
guine/mm2.
Perimisiumul, mai gros decât endomisiumul, format din fascicule de fibre
de
colagen (de tip III) şi elastice, înveleşte fiecare fascicul muscular (perimi-
siumul intern) sau fascicule secundare şi terţiare. Perimisiumul cuprinde arteriole,
136
venule, capilare, limfatice şi nervi.

Fasciculele de fibre musculare sunt mai subţiri în muşchii implicaţi
în mişcări fine şi mai groase în muşchii care dezvoltă o forţă mare de con-
tracţie. Arhitectura realizată prin dispunerea fasciculelor şi a perimisiumului,
influenţează forţa de contracţie pe care o dezvoltă un muşchi. Dacă fasci-
culele sunt lungi şi dispuse paralel cu axul longitudinal, muşchiul reali-
zează contracţii ample, dar cu o forţă mică. Dacă fasciculele sunt dispuse
oblic faţă de inserţiile conjunctive (exemplu, în muşchii penaţi), se rea-
lizează contracţii mai puţin ample, dar cu o forţă mai mare.
Epimisiumul (sau perimisiumul extern) este ţesutul conjunctiv (cu mult
colagen de tip I), ce înveleşte muşchiul ca organ, ancorându-l de fascie.
Structurile conjunctive din muşchi se continuă între ele, cât şi cu ţesutul
conjunctiv din structurile adiacente (tendon, aponevroze, fascii, periost
etc. ).
Ţesutul conjunctiv dintr-un muşchi scheletic ocupă circa 10 % din
volumul său, compartimentând muşchiul în fascicule şi facilitând contrac-
ţia independentă a fasciculelor. Componentele conjunctive intramuscu-
lare îndeplinesc un rol important în reglarea şi integrarea contracţiei
unui muşchi scheletic. Întrucât fiecare fibră musculară se contractă după
legea “tot sau nimic”, ţesutul conjunctiv intramuscular permite o coordo-
nare sub control nervos a contracţiei muşchiului ca organ unitar.
Cantitatea de ţesut conjunctiv dintr-un muşchi conferă consistenţă
muşchiului respectiv şi calităţile sale alimentare. Cu cât un muşchi sche-
letic conţine mai puţin ţesut conjunctiv, cu atât este mai apreciat (exem-
plu, muşchiul psoas). În ţesutul conjunctiv intramuscular se observă
nuclei de celule endoteliale, de fibroblaste şi de neurolemnocite, care apar
mai mici şi denşi, heterocromatici, decât nucleii fibrelor musculare. Pro-
porţia dintre aceste tipuri de nuclei variază în funcţie de vârstă.
17.3.2. DEZVOLTAREA MUSCULATURII
Muşchii scheletici, cu excepţia celor proveniţi din mezoblastul arcurilor branhiale,

se dezvoltă din miotoamele siutate în regiunea dorso-laterală a somitelor.
Celulele mezodermului se alungesc şi devin mioblaşti, în care apar, ca organite
specifice, miofibrilele striate (în luna a treia, la hominide). Spre sfârşitul vieţii
intrauterine, mioblaşrii devin polinucleaţi. În partea a doua a gestaţiei, se
formează noi fibre musculare, atât prin diferenţierea a noi mioblaşti, cât şi prin
clivarea longitudinală a fibrelor existente. Nervii abordează de timpuriu fibrele
musculare, în regiunea lor mijlocie (fig. 7.3.).
Fig. 7.3. Dispunerea miotoamelor:

1 - Miotoame preotice; 2 - Miotoame occipitale; 3 - Miotoame cervicale; 4 -
Miotoame toracale; 5 -Miotoame lombare ; 6 – Miotoame sacrale.
137
Mioblaştii proveniţi din miotoame se deplasează, formând un grup dorsal,
numit epimer, şi altul ventral,numit hipomer. Din epimer se dezvoltă musculatura
extensoare a coloanei vertebrale, iar din hipomer se vor forma muşchii
trunchiului (toracali, abdominali) şi muşchii membrelor. Musculatura extremităţii
cefalice, masticatoare, cutanată a feţei şi laringiană se dezvoltă din mezenchimul
arcurilor branhiale.
Muşchii netezi se dezvoltă din celulele mezodermice siutate sub epiteliile
care, în embrionul foarte tânăr, delimitează lumenul tubului digestiv, canalele
excretoare şi canalele vasculare.
Miocardul se diferenţiază din mezodermul splanchnopleural. Ţesutul nodal
al cordului va fi format din miocite care îşi păstrează unele caractere embrionare.
Tulburările de dezvoltare a musculaturii însoţesc, de obicei, anomaliile

scheletului sau pot îmbrăca aspecte minore, precum: - fascicule şi muşchi
supranumerari sau absenţi; - anomalii de formă, de alcătuire sau de rapoarte; -
inserţii aberante.
7.4. TENDOANELE
Tendoanele sunt organe conjunctive care realizează inserţia muşchi-

lor pe formaţiunile pasive ale aparatului locomotor (oase, fascii sau liga-
mente). Cealaltă extremitate a tendonului participă la realizarea joncţiu-
nii miotendinoase. Tendoanele sunt formate din fascicule de fibre de
colagen, dispuse paralel cu axul mare al tendonului şi din celule tendinoase
(sau tendinocite).
Tendinocitele, reduse numeric, dispuse printre fasciculele tendinoase,
provin din fibroblaste. Au aspect de celule cu aripi (celule aliforme),
datorită unui corp lăţit ce se aplică pe fasciculul de fibre, emiţând prelun-
giri aliforme, ce îmbrăţişează coloana de fibre. Tendinocitele se divid,
rezultând celule fiice care rămân apropiate din cauza lipsei de spaţiu,
generând aspectul de nuclei bigeminaţi. Matricea extracelulară, interfibri-
lară, se găseşte în cantitate foarte mică. Fiind lipsit de vase intrinseci,
tendonul se hrăneşte prin difuziune, dar primeşte fibre şi terminaţiuni
nervoase.
138
Componenta conjunctivă a tendonului este reprezentată de endoteno-

niu, peritenoniu şi epitenoniu. Endotenoniul este o tunică subţire de ţesut
conjunctiv fibroelastic ce înconjoară tendonul primar, format din mai multe
fascicule de fibre de colagen, împreună cu tendinocitele adiacente şi cu
matricea extracelulară aferentă. Peritenoniul este tunica conjunctivă care
înconjoară un tendon secundar, format din gruparea mai multor tendoane
primare. Epitenoniul este teaca conjunctivo-vasculară, care înconjoară
tendonul ca organ, detaşând de pe faţa sa internă peritenoniul.
La unele tendoane, epitenoniul se continuă cu foiţa viscerală a tecii
vaginale sinoviale tendinoase. Teaca vaginală sinovială tendinoasă este
formată din două foiţe conjunctive: una viscerală în continuitate cu epite-
noniul şi alta parietală, ancorată pe structurile conjunctive peritendinoase.
Între cele două foiţe se delimitează o cavitate sinovială tapetată cu mezo-
teliu, plină cu lichid sinovial ce conţine apă, proteine, glicozaminoglicani
şi ioni. Lichidul sinovial lubrefiază foiţele în contact, facilitând alunecarea
tendonului în teaca sinovială.
7.4.1. JONCŢIUNEA MIOTENDINOASĂ
Ţesutul conjunctiv intramuscular (din endo-, peri- şi epimisiu) devine

fibros, la nivelul joncţiunii miotendinoase ( jonctio miotendinea) continuân-
du-se cu tendonul.
Fibrele de colagen din lamina bazală şi reticulară a fibrelor muscu-
lare se continuă cu fibrele de colagen din tendon. Pe măsură ce se apropie
de joncţiunea miotendinoasă, fibrele musculare se subţiază, iar sarcolema
prezintă un număr mare de invaginaţii în deget de mănuşă, mărind în
acest mod suprafaţa de contact fibră musculară-fibră tendinoasă, de
circa 20 - 30 ori. Se realizează, astfel, o ancorare mai puternică a zonei
prin care este transmisă forţa de la muşchi la tendon. În apropierea zonei
de joncţiune, în structura fibrei musculare se produc mai multe modifi-
cări: sarcomerele terminale sunt mai scurte; volumul ocupat de mitocon-
drii este dublu sau triplu, faţă de restul fibrei, indicând o supraproducţie
locală de ATP; volumul reticulului sarcoplasmic longitudinal scade cu
circa 35 %, faţă de restul fibrei.
La realizarea joncţiunii miotendinoase participă şi o serie de compuşi
ai matricei extracelulare, precum: fibronectina, diferite tipuri de colagen,
laminină, acetilcolinesterază, heparan sulfaţi. În perioada vieţii intrau-
terine apare un antigen miotendinos în modelul cartilaginos al viitorului
os şi în pericondru, de unde se extinde treptat pe calea epimisimiumului
masei musculare. Acestui antigen îi revine un rol important în realizarea
şi menţinerea legăturii dintre fibrele musculare, fibrele tendinoase şi
fascii.
139
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
(lucrări apărute în perioada 1980 - 2000)
1. Abdou M.S.S., Moussa M.H.G., Ragab R.S.A, El-Memoufy A.A. – On

the regional histology on the ductus epididymidis in the buffalo (Bubalus
bubalis), Anat. Hist. Embr., 13, 3, 226-235, 1985.
2. Adams D.R., Hotchkiss D.K. – The canine nasal mucosa, Zbl. Vet. Med.
C Anat. Histol. Embryol., 12, 109, 1983.
3. Adams D.R., Wiekamp M.D. – The canine vomeronasal organ, J. Anat.,

138, 771, 1984.
4. Alberts B., Bray D., Lewis J., Raff M., Roberts K., Watson D.J. –
Molecular byology of the cell. 3end. Garland Publishing Inc., New York,
London, 1994.
5. Al-Tikriti M., Al-Bagdadi F., Henry R.W., Hosking J., Titkemeyer C.,
Strain G. – The normal structure of regional feline gastric mucosal;
scanning electron microscopic study, Scanning microscopy, 1, 4, 1871-
1880, 1987.
6. Aly A.E., Abdo M.S., Algaily S., Preptis P. – Electronic microscopic
studies on the thymus of the Arabian camel (Camelus dromedarius). Anat.
Anz., 167, 2, 119-127, 1988.
7. Amann R.P. - Spermatogenesis in the stallion: a review, J. Equine Vet.
Sci., July-Aug.,131, 1981.
8. Andrews F.M., Spurgeon T.L. – Histochemical staining characteristic of
normal horse scheletal muscle, Am. J. of Vet. Res., 47, 8, 1843-1852,
1988.
9. Anghelescu V. – Embriologie normală şi patologică, Ed. Acad. RSR,
Bucureşti, 1983.
10. Atlas S.A.- Atrial natriuretic factor: a new hormone of
cardiac origin, Rec. Prog. Horm. Res., 42, 207, 1986.
11. Austin C.R., Short R.V. (editors) – Reproductions in
mammals, 2nd ed., Boocks 1-3, Cambridge University Press, Cambridge,
1982.
12. Awadhia R.P., -Demonstration of the phagocitic activity of
chicken thrombocytes using colloidal carbon, Res. Vet. Sci., 29, 120, 180.
140
13. Bacha J. Jr., Wood L. M. - Color atlas of veterinary

histology. Lea and Febiger, Beckembaum, 2 nd ed., 2000.
14. Baer S., Hummel G., Goller H. – Feinstruktur de
Ammonshornes von Rind, Schaf und Ziege, Anat. Hist. Embr., 14, 13,
242-261, 1985.
15. Bankroft J.D., Stevens A. –Theory and practice of
hystology, Fourth ed. Churcchill Livingstone, 1996.
16. Banks W. J. - Applied veterinary histology. Fourth 3-ed
Edition. Williams Wilkins Baltimore, London, Los Angeles, Sydney, 1993.
17. Barajas l.- The juxtaglomerular apparatus: anatomical
considerations in feedback control of glomerular filtration rate, Fed.
Proc.,40, 78, 1981.
18. Bareliuc Lucia, Neagu Natalia – Elemente de embriologie
comparată, Ed. Medicală, Bucureşti,1981.
19. Barrit G.J. -Communication within animal cell. Oxford Univ.
press, 1992.
20. Baumens V., Dijkstra G., Wensing C.J.G. - Testicular
descending in the dog, Zbl. Vet. Med., C, Anat. Hist. Embryol., 10, 97-110,
1981.
21. Beeuwkes, R. – The vascular organization of the kidney,
Ann. Rev. Physiol., 42, 531, 1980.
22. Belisle C., Sainte-Marie G. – Topography of the deep
cortex ot the lymph nodes of various mammalian species, Anat. Rec., 201,
553, 1981.
23. Berendsen P.B., Ritter A.B., De Foow D.O. – An
ultrastructural morphometric comparison of the peripheral air-blood barrier
of the dog lung, Anat. Rec., 209, 535, 1984.
24. Bergman R.A., Afifi A.K., Heidger jr.- Atlas of microscopic
anatomy, 2nd ed., W.B. Saunders, Philadelphia, 1989.
25. Bhatnagar A.S. – The anterior piruitary gland, Raven
Press, New York, 1983.
26. Bienenstock J., Befus D. – Gut- and bronchus associated
lymphoid tissue, Am. J. Anat., 170, 437, 1984.
27. Binns R.M. - Organisation of the lymphoreticular system
and lymphocyte markers in the pig, Vet. Immunol. immunopathol., 3, 95,
1982.
28. Bjorkman N., Dantzer V., Leiser R.- Comparative
placentotion in laboratory animals. A review, Scand. J. Lab. Anim., 16, 4,
129, 1989.
29. Blue J., Weiss L. – Electron microscopy of the red pulp of
the dog splin including vascular arrangement, periarterial macrophage
sheats (ellipsoids) and the contractile, innervated reticular meshwork, Am,
J. Anat., 161, 1981.
30. Bok G., Drews V. – The role of Wolfian ducts in the
formations of the sinus vagina: an organ culture study, J. Embryol. Exp.
Morphol., 73, 275-295, 1983.
141
31. Borda Gh., Ligia Diaconescu – Embriologie, A.M.C.,

I.A.N.B., Bucureşti. 1985.
32. Brenner B.M., Rector F.C. – The kidney, W.B. Saunders,
Philadelphia, 1991.
33. Bryden M.M., Evans H., Binns W. – Development of the
orogenital system in the sheep embrio, Ciencias Morfologicas en America,
2, 21-29, 1980.
34. Bryant S.V., Holder N. – Principles and problems of patern
formation in animals, Am. Zool., 22,1-220, 1982.
35. Botărel S., Cotea C., Gaboreanu M. - Histologie şi

embriologie medicală veteterinară, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982.
36. Boya J., Calvo J.L., Carbonell A.L., Borregon A.- A lectin
histochemistry of rat microglial cells, J. Anat., 125, 229, 1991.
37. Budras K.D., Hullinger R.L., Sack W.O. - Light and

electron microscopy of keratinization in the laminar epidermis of the
equine hoof with reference to laminitis, Am. J. Vet. Res., 50, 1150, 1989.
38. Burns R.B., Maxwel M.H. - Ultrastructure of Peyer`s

patches in domestic fowl and turkey, J. of Anat., 147, 235-243, 1986.
39. Burton G.J. – Review article. Placental uptake of maternal

erythrocytes; a comparative study, Placenta, 3, 407, 1982.
40. Campbell T. W. - Avian Hematology and Cytology. Iowa

State University Press, Ames, 1988.
41. Canfield P. – Development of the bovine metanephros,
Anat. Histol. Embryol., 9, 97-107, 1980.
42. Cantin M., Genest J. – The heart as an endocrine gland,
Sci. Anim., 254, 1986.
43. Cardinet I., Leong G.H., Means P.S.- Myofiber
differentiation in normal and hypotrophied canine pectineal muscles,
Muscle Nerve, 5, 665, 1982.
44. Carlson C.S., Hilley H.D., Henrickson C.K. –
Ultrastructure of normal epiphyseal cartilage and of the articular
epiphyseal cartilage complex growing in suine, Am. J. of Vet. Res., 46, 2,
306-315, 1985.
45. Chrisman Cl.(editor) – Symposium on advances in
veterinary neurology, Vet. Clin. North Am.,10, 1, 1980.
46. Ciriaco E., Muglia U., Germana G. – An ultrastrucutral
study of pigeons bursa of Fabricius during involution, Anat. Anz., 169, 1,
67-73, 1989.
142
47. Clapp W.L., Madsen K.M., Verlander J.W., Tisher C.C., -

Intercaled cells of the rat inner medullary collecting duct, Kinney Int., 31,
1080, 1986.
48. Coman T. – Biologie celulară, Ed. Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 1995.
49. Coman T., Cornilă N. - Embriologie veterinară, Ed.
Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999.
50. Coman, T., Cornilă N., Cornilă M. – Histological structure
of the thymus in SPF Chickens in the first 14 days after hatching, Proced.
7th National Congress Vet. Med., Voineasa, 76, 1997.
51. Cornilă, N. - Biologie celularã, histologie, embriologie, vol.
I-II-III, A.M. C. - U.S.A., Bucureşti, 1995.
52. Cornilă N. – Morfologia microscopică a animalelor
domestice (cu elemente de embriologie), vol. I, Ed. BIC ALL, Bucureşti,
2000.
53. Cornilă N. – Performanţe în biologia celulară, histologie şi
embriologie realizate de medici veterinari în secolul XX, Rev. Rom. Med.
Vet. 7, 3-4, 1997.
54. Cornilă N., Ţogoe I., Ligia Diaconescu, Steluţa
Dumitrescu, Elisabeta Chiciudean – Histologycal reserches about some
structural elements of 3-rd eylid involved in the immunitary system of
mucosae, În vol. “20-th Congress of the European of Veterinary
Anatomists”, Zürich, 106, 1994.
55. Cornilă N., Ligia Diaconescu – Aspecte macro şi
microscopice ale diverticulului vitelin la găină, Lucr. şt. USAMV, C,
XXXVIII, 15-20, 1995.
56. Cornilă N., Ligia Diaconescu, Popescu A., Predoi G. –
Cercetări histologice privind structurile limfoide asociate organelor
ingestive la galinacee, Lucr. şt. USAMV, C, XXXIX, 17-24, 1995.
57. Cornilă N., Manolescu N. – Structura şi ultrastructura
organelor la animalele domestice, Ed. Ceres, Bucureşti, 1995.
58. Cornilă N., Popescu Al.- Histological studies on llymphoid
structures associted to the ingestive organs of chicken, În vol. “XXI
Congress of the EAVA”, Lugo, Spania, 1996.
59. Cornilă N., Ligia Diaconescu – Cercetări histologice
privind ţesutul limfoid asociat proventriculului, ventriculului şi intestinului la
galinacee, Lucr. şt. USAMV, C, XL –XLI , 17-24, 1997-1998.
60. Cornilă N, Coman T., Teuşdea V., Cornilă M. – The
histological structure of the vitellin diverticule ( Meckel tubercle ) in SPF
chicken in the first 14 after hatching, Proced. 7th National Congress Vet.
Med., Voineasa, 75, 1997.
61. Cornilă N., Predoi G. – The macro- and microscopic
harderian gland morphology in galinaceans. The prevaling matodology, În
vol. “XXI Congress of the EAVA”, Naples, Italy, 40, 1988.
143
62. Cornilă N., Predoi G., Iuliana Cazimir - Glands of the

nictitating membrane in some domestic animals, 26-th World Veterinary
Congress WVA, Lyon, France, CD-1999.
63. Cornilă N., Predoi G., Belu C. – Macro- and microscopic
studies on vitellina diverticulum in galinaceans, În vol. “ XXIII Congress of
the EAVA, Olsztyn, Polish J. of Vet. Sci., 3, 2 (suplement), 10, 2000.
64. Cotea C. - Biologie celulară, C.M., I.A. Iaşi, 1990.
65. Cozzi B., Ferrandi B. – Fine structure and histochemystry
of the equine pinealgland, with special reference to the posible functional
role of the electron dense intrapinealocyte bodies, Clinica Veterinaria, 107,
12, 337-346, 1984.
66. Crapo J.D. – Morphometric characteristics of cells in the
alveolar region of mammalian lungs, Am. Rev. Respir. Dis., 128, 842,
1983.
67. D`Amico-Martell A., Noden D.M. – Contributions of
placodal and neural crest cells to avian cranial peripheral ganglia, Am. J.
Anat., 166, 445-468, 1983.
68. Dantzer V.- Electron microscopy of the initial stages of
placentation in the pig, Anat. Embryol., 172,281, 1985.
69. Dantzer V. – An extensive lysosomal system in the
maternal epithelium of the porcine placenta, Placenta, 5, 117, 1984.
70. Dantzer V., Bjorkman N., Hasselager E. – An electron
microscopic study of histiotrophe in the interareolar part of the porcine
placenta, Placenta, 2, 19, 1981.
71. Dantzer V., Leiser R., Kaufmann P., Luckhardt M. –
Comparative morphological aspects of placental vascularization,
Trophoblast Res., 3, 235, 1988.
72. Dantzer V., Svenstrup B. – Relationship between
ultrastructure and oestrogen levels in the porcine placenta, Anim. Reprod.
Sci., 11, 139, 1986.
73. Dean R., Jessup W. (editors) – Mononuclear phagocytes:
physiology and pathology, Elsevier, Amsterdam, 1985.
74. Dein F.J. – Avian clinical hematology, Proc. Assoc. Avian
Vet., 1982.
75. Deldar A. – Electron microscopic study of the unique
features and strucutural morphologic relationship of canine bone marow,
Am. J. Vet. Res., 50, 136, 1989.
76. Dellmann H. D., Brown E. M. - Textbook of veterinary
histology, Fourth ed. Lea and Febiger, Philadelphia, 1993.
77. Dettlaff T.A., Vasetzky S.G. – Oocyte growth and
maturation, Plenum Press, New York, London, 1989.
78. Diculescu I., Doina Onicescu – Histologia medicalã. Ed.
Medicală, Bucureşti, 1987.
79. Douarin Le N.M. - The neural Crest, Cambridge University
Press, London, 1983.
144
80. Dowling J.A. – The retina: an approach part of the brain,

MA Harvard University Press, Cambridge, 1987.
81. Dumitrescu Steluţa – Cercetări histomorfologice şi
histochimice asupra ovarului de la scroafe cu cicluri sexuale sincronizate
biotehnic, Teză de doctorat, USAMV-FMV, Bucureşti, 1998.
82. Eddy E.M., Clark J.M., Gong D., Fenderson B.A. – Origin
and migration of primordial germ cells in mammals, Gamette Res., 4, 32,
1981.
83. Edelson R.L. – The immunologic function of the skin, Sci.
Am., 252, 46, 1985.
84. Ekstedt E., Söderquiest l., Plöen l. – Fine structure of
spermatogenesis and Sertoli cells (Epitheliocytus sustentans) in the bull,
Anatomia, 15, 23-48, 1986.
85. Eliseiev V. G., Afanasiev Yu I., Kotovski E. F.- Atlas de la
estructura microscopica y ultramicroscopica de la celulas, tejidos y
organos. 2-ed. Mir, Moscou, 1987.
86. Ericson L.E. – Ultrastrucutral aspects on iodination and
hormone secretion in thyroid gland, J. Endocrin. Invest., 6, 311-324, 1983.
87. Erlandsen S. L., Maghey J. E. - Color atlas of .histology,
Mosby-Irear Book, Inc. St. Louis, 1992.
88. Fawcett D.W. – A textboock of Histology, 11-th ed., W. B.
Saunders, Philadelphia, 1986.
89. Fay R.R. – Hearing in Vertebrates. A psychopisics
databook, Winnetka, IL, Hill-Fay Associates, 1988.
90. Finch C.A. –Review: erytropoiesis, erytropoietin and iron,
Blood, 60, 1241, 1982.
91. Flock A., Wersal J. (editors)- Cellular Mechanisms in
Hearing, Hear Res., 22, 1, 1986.
92. Freeman B.M. (editor) – Physiology and biochemistry of the
domestic fowl, Academic press, New York, 1983.
93. Fries A.E., Sinowatz F., Skolek-Winnisch R. Trautner W.-
The placenta of the pig, Anat. Embryol., 158, 179, 1980.
94. Fries A.E., Sinowatz F., Skolek-Winnisch R., Trautner
W.- The placenta of the pig. II. The ultrastructure of the areolae, Anat.
Embryol., 163, 43, 1981.
95. Frost H.M. - Bone mass and the mechanostat, Anat. Rec.,
219, 1, 1987.
96. Gelatt K.N. (editor) – Veterinary Ophtalmology, 2nd ed.,
Lea & Febiger, Philadelphia, 1991.
97. Geneser F. - Farbatlas der Histologie, Deutscher Arzte-
Verlag Gmb., Koln, 1987.
98. Georgescu D, Carmen Ţurlea – Citologie exfoliativă
cervico-uterină, Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 2000.
99. Girod C., Lheritter M. – Ultrastructural identification of
folliculo-stellate cells in the pars distalis of the cat and dog pituitary gland,
J. Anat., 144, 113-121, 1986.
145
100. Gladysheva O., Martynova G. – The morphofunctional

organization of the bovine olfactory epithelium, Gehenbaurs Morph.
Jahrb., 128, 78, 1982.
101. Goodman S.R. - Medical cell biology, Lippincot, 1994.
102. Grafstein B., Forman D.,S. - Intracellular transport in
neurons, Phsysiol. Rev., 60, 1167, 1980.
103. Greiner J.V., Weidman T.A. – Histogenesis of the cat retina,
Exp. Eye res., 30, 439-453, 1980.
104. Greiner J.V., Weidman T.A. – Histogenesis of the rabbit
retina, Exp. Eye res., 34, 749-765, 1983.
105. Grube D. – The endocrine cells of the digestivesystem.
Amines, peptides and modes of action, Anat.Embr. (Berlin), 175, 151-162,
1986.
106. Guillomont M., Flechon J.E., Wintenberger-Torres S. –
Conceptus attachment in the ewe: an ultrastructural study, Placenta,
2,169, 1981.
107. Guillomont M., Guay P. – Ultrastructural features of the cell
surfaces of uterine and trophoblasic epithelia during embryo attachment in
the cow, Anat. Rec., 204, 315, 1982.
108. Guraya S.S. – Biology of spermatogenesis and spermatozoa
in mammals, Spriger-Verlag, New York, 1987.
109. Guraya S. S. – Biology of Ovarian Follicles in Mammals,
Springer-Verlag, Berlin, 1985.
110. Hammersen F, - Histology Color atlas of microscopic
anatomy, Urban-Schwarzenberg. Baltimore-Munich., 1985.
111. Haralson M.A., Hassel J.R. - Extracelular Matrix, IRL Press,
Oxford, New York, Tokio, 1995.
112. Hardhingham T.E., Fosang A.J. - Proteoglicans: many forms
and many functions, FASEB J., 6, 861-870, 1992.
113. Hasselbacher P. - Structure of the synovial membrane, Cl.
Reumat. Diseas, London, 7, 51-56, 1981.
114. Hein W.R., Simpson-Morgan M.W., Morris B. – The traffic of
lymphocytes in fetal and adult ruminants, Exp. Biol. Med., 10, 231, 1985.
115. Hodgen G.D.- The dominant follicle, Fertil. Steril., 38, 291,
1982.
116. Hofstetter R. – Contribution a l’etude histologique a but
pratique de la corne des onglons de bovins, Schw. Arch. Fur Tieheilkunde,
127, 7, 417-432, 1985.
117. Hummel G. – Zytoarhitectonik des Tegumentum
mesencephali von Schaf und Ziege. Light und electronomikroscopische
Untersuchungen, Ferbersche Universitatsbuchlandlung, Giessen, 1985.
118. Huntley J., F. - Mast cells and basophils. A review of their
heterogenity and function, J. Comp. Path., 107, 349, 1992.
119. Hudspeth Al. - The hair cells of the inner ear, Sci. Am., 248,
54, 1983.
146
120. Hudspeth Al.- The cellular basis of hearing.The biphysics of

hair cells, Science, 230, 745, 1985.
121. Hynes R.O. – Integrins: verasstility, modulating and signilating
in cell adhesion, Cell, 69, 11-25, 1992.
122. Iovannitti B., Pirie H. I., Wright N. G. - Scanning electron
microscopia study of the lower respiratory tract in calves and adult cattle.
Res. in Vet. Sci., 38, 1, 80-87, 1985.
123. Jackson R.L., Bush S.H., Cardin A.D.-Glycosaminoglycans:
molecular properties, protein interactions and role in physiological
processes, Psyol. Rev., 71, 481, 1991.
124. Jacobs V.L. - Structure of the bovine vomeronasal complex
and its relationships to the palate: tongue manipulation, Acta Anat., 110,
48, 1981.
125. Jain N.,C., Zinckl J.,G. (editors) – Symposium on clinical
hematology, Vet. Clin. North Am., 11, 187, 1981.
126. Jain N.C. – Schalm’s Veterinary Hematology, 4th ed., Lea &
Febiger, Philadelphia, 1983.
127. Jamuar M.P., Cronkite E.P. - The fate of blood granulocytes,
Exp. Hematol., 8, 884, 1980.
128. Jee. W.S.S., Parfitt A.,M. (editors) – Bone Histomorphometry,
Societé Nouvelle de Publications Medicales et Dentaires, Paris, 1981.
129. Jeffery P.K. – Morphologic features of airway surface
epithelial cells and glands, Am. Rew. Respir. Dis., 128, S14, 1983.
130. Junqueira L. C., Carneiro J., Kelley R. O. - Basic Histology,
9 ed., Appleton and Lange, Stamford, Connecticut, 1998.
131. Kaafman P., King B.F. – Structural and functional
organization of the placenta, Bibl.Anat., 22, 1982.
132. Kano Y., Kufkaya K., Asari M., Eguchi Y. – Studies on the
development of the fetal and neonatal bovine stomach, Anat. Histol.
Embryol., 10, 267-274, 1981.
133. Kensinger R. S., Collier R.J., Bazer F. W. - Ultrastructural
changes in porcine mammary tissue durring lactogenesis, J. of
Anat., 145, 49-59, 1986.
134. Kincaid S.A., Van Sickle D.C. - Bone morphology and
postnatal osteogenesis: potential for disease, Vet. Clin. north. AM., 13, 3,
1983.
135. Kincaid S.A., Van Sickle D.C. - Regional histochemical and
thickness variations of adult canine articular cartilage, Am. J. Vet. Res.,
42, 209, 1981.
136. King B.,F.- Ultrastructure of the nonhuman primate vaginal
mucosa; epitelial changes during the menstrual cycle and pregnancy, J.
Ultrastruct. Res., 82, 1, 1983.
137. Kjellen L., Lindha I, U. – Proteoglycans: structures and
interactions, Annu. Rev. Biochem., 60, 443-475, 1991.
138. Kon Y., Hashimoto Y., Kitagawa H., Kudo N., MuraKami K.
– Immunohistochemical demonstration of juxtaglomerular cells in the
147
kydneys of domestic mammals and fowls, Jap. J. of Vet. Res., 34, 2, 111-
123, 1986.
139. Koushanpour E., Kriz W. – Renal physilogy. Principles,
Structure and Function , Spriger-Verlag, New York, 1986.
140. Krahn V. – The pia mater at the site of entry of blood vessels
in the central nervous system, Anat. Embryol., 164, 257, 1982.
141. Krstic R.V. – General Histology of the mammal, Springer
Verlag, Berlin, Heidelberg, New-York, Tokyo, 1985.
142. Kriz W., Elger M., Lemley K., Sakai T. – Structure of the
glomerular mesangium: a biochemical interpretation, Kidney Int., (Suppl.),
38, 52, 1990.
143. Lacombe C. – Peritubular cells are site of erithropoietin
synthesis in the murine hypoxic kidney, J. Clin. Ivest., 81, 620, 1988.
144. Lahunta de, A. - Veterinary neuroanatomy and clinical
neurology, 2-nd ed., W. Saunders, Philadelphia, 1983.
145. Lasser A. - The mononuclear phagocitic system: a review,
Hum. Pathol.,14, 108, 1983.
146. Leak L.V., Jamuar M.P. – Ultrastructure of pulmonary
lymphatic vessels, Am. Rev. Respir. Dis., 128, 59, 1983.
147. Leavitt W.W. - Cell and molecular biology of the uterus.
Advances in experimental medicine and biology, vol. 230, Plenum Press,
New-York, 1987.
148. Leiser R., Dantzer V. - Structural and functional aspects of
porcine placental microvasculature, Anat. Embryol., 177, 409, 1988.
149. Liebich H.G. - Funktionelle Histologie, Schattauer, Stuttgart-
New-York, 1990.
150. Lindberg L.A., Grohn Y. – Sinusoidal fat-storing cells in
bovine liver, Anat. Histol. Embryol., 11, 374, 1982.
151. Maala C.P., Cummings J.F. - Ultrastrucutral features of the
bovine cecal mucosa, Anat. Hist. Embr., 14, 2, 116-141, 1985.
152. Madsen K.M., Tisher C.C. – Structure and function of the
inner medullary collecting duct, Kidney Int., 34, 441, 1988.
153. Manolache Viorica - Histologie şi embriologie animală,
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Biologie, Bucureşti, 1990.
154. Manolescu N., Diculescu I., Coţofan V. - Histologie
comparată în scanning (SEM). Ed. Ceres, Bucureşti, 1982.
155. Manolescu, N., Moraru, I. - Histopatologie comparatã în
scanning. (SEM). Ed. Ceres, Bucureşti, 1985.
156. Manolescu N. (coordonator), Alexandru N., Avram N., Barna
I., Bârză H., Maria Caloianu-Iordăchel, Comişel Vir., Pârvu Gh., Otilia
Zărnescu – Tratat de hematologie animală, vol. I-II, ed. Fundaţiei
“România de mâine”, Bucureşti, 1999.
157. Marais J., Fossum T,W. – Ultrastructural morphology of the
canine thoracic duct and cysterna chyli, Acta Anat., 133, 309, 1988.
148
158. Mariassy A.T., Plopper C.G. – Tracheobronchial epithelium

of the sheep: I. Qunantitative light microscopic study of epithelial cell
abundance and distribution, Anat. Rec., 205, 263, 1983.
159. Mariassy A.T., Plopper C.G. – Tracheobronchial epithelium
of the sheep: II. Ultrastructural and morphometric analysis of the epithelial
secretory types, Anat.Rec., 209, 523, 1984.
160. Martin B.,F., Wong Y.C. - Development and maturation of the
bladder epithelium of the guinea pig, Acta Anat., 110, 359, 1981.
161. Matews J.L. – Bone structure and ultrastructure, În Urist M.R.
(ed) - Functional and clinical bone physiology, J. B. Lippincott,
Philadelphia, 4-44, 1980.
162. Mayne R., Burgeson R.E. - Structure and function of collagen
types, Academic Press, New York, 1990.
163. Mettler F., Wild P., Geyer H., Augsburger H., Manser E. -
Ultrastructural studies on lacting mammary glands of goats before and
after milking, Zbl. Vet. Med., 31, 523, 1984.
164. Monteiro-Riviere N.A. – Interspecies and interregional
analysis of comparative histologic thickness and lasser Doppler blood flow
measurement at five cutaneus sites in nine species, J. Invest. Dermatol.
95, 582, 1990.
165. Monteiro-Riviere N.A. – Comparative anatomy, physiology
and biochemistry of mammalian skin, In Dermal and ocular toxicology,
edited by Hobson, Boca Raton, CRC Press, Fl, 1991.
166. Morgan G., Whyte A., Woodiing F.B.P. – Characterization of
the synthetic capacities of isolated placental binucleate cells from sheep
and goats, Anat. Rec., 226, 27, 1990.
167. Morild I., Mowinckel R., Bohle A., Christensen J.A. – The
juxtaglomerular apparatus in the avian kidney, Cell and Tissue Res., 240,
1, 209-214, 1985.
168. Morris B. – The omogeny and comportament of lymphoid
cells and neonatal sheep, Immunol. Immunopthol., 28, 1, 1991.
169. Moore R.M., Seamark R.F. – Cell signalling, permeability and
microvascularity changes during antral follicle development in mammals,
J. Dairy Sci., 69, 927.
170. Mosimann W., Kohler T. - Zytologie, Histvlogfe und
mikroscopische anatomie der Haussaugetiere, Verlag Paul Parey, Berlin
and Hamburg, 1990.
171. Mossman H.W. – Vertebrate Fetal Membranes: Comparative
Ontogeny and Morphology, Evolution, Phylogenetic Significanse, Basic
Functions, Research Oppurtinities, Macmillan Press, New York, 1987.
172. Motta P.M. - Ultrastructure of Endocrine Cells and Tissues.
Nijhoff, Boston, 1984.
173. Mukherjee G., Singh L.P., Barnwal A.K., Sharan A. –
Endocrine pancreas of the sheep, Indian J. of Anim.Sci., 58, 1, 91-93,
1988.
149
174. Mulvihill J.J., Mulvihil C.G., Priester W.A. – Cleft palate in

domestic animals: epidemiologic features, Teratology, 21, 109-112, 1980.
175. Naghato T., Tandler B. – Ultrastructure of dog parotid gland,
J. Submicroscop. Cytol., 18, 64-74, 1986.
176. Nathan C.F. - Secretory products of macrophages, J. Clin.
Invest., 70, 319, 1987.
177. Nieuwenhuis P., Opstelten D. – Functional anatomy of
germinal centers, Am. J. Anat., 170, 301, 1984.
178. Noden D.M., Lahunta de, Al. – The embryologgy of domestic
animals. Developmental Mechanisms and Malformations, Williams &
Wilkins, Baltimore, Hong Kong, London, Sydney, 1985.
179. Oancea A.O. - Proteoglicanii şi implicarea lor în procesul de
fertilizare, Teză de doctorat, Facultatea de Biologie, Universitatea
Bucureşti, 1998.
180. Oliveira P. – Observaciones anatomicas sobre el cierre del
foramen oval in pero, Anat. Hist. mbryol., 9, 321-324, 1980.
181. Olson P.N., Behrendt M.D., Weiss D. – Reproductive
problems in the bitch: findings answers throught vaginal cytology, Vet.
med., 82, 344, 1987.
182. Opthof T. – Functional and morphological organization of the
cat sinoatrial node, J. Mol. Cell Cardiol., 18, 1015, 1986.
183. Orlin J.R., Osen K.K., Hovig T. – Subdural compartiment in
pig. A morphologic study with blood and horseradish peroxidase infused
sudurally, Anat. Rec., 230, 22, 1991.
184. Orsi A.M., Mercadante M.C.S., Dias E., Dias M. – Some
observations on the morphology of the semineferous epithelium cells,
Anat. Hist. Embr., 13, 4, 327-332, 1984.
185. Osborne M.P., Comis S:D., Pickles J.O.- Morphology and
cross-linkage of stereo-cilia in the guinea-pig labyrinth examined without
the use of osmium as a fixative, Cell Tissue Res., 237, 43, 1984.
186. Ozanics V., Jakobiec F.A. – Prenatal development of the eye
and its adnexa, In “Ocular Anatomy, embryoloy and teratology”,(ed.
Jakobiec F.A.), 11-96, Harper & Row, Philadelphia, 1982.
187. Owen J.J.T., Jenkinson E.J. – Early events in T-lymphocyte
genesis in fetal tymus, Am J. Anat., 170, 301, 1984.
188. Pallot D.J. - The mammalian carotid body, Adv. Anat.
Embryol. Cell Biol., 13, 4, 1984.
189. Peters A., Pallay S.I., Webster H. –The fine structure of the
nervous system and supporting cells, 3 rd ed., Oxford universitary press,
New York, 1991.
190. Philips S.J., Griffin T. - Scanning electron microscope
evidence that human urothelium is a pseudostratified epithelium, Anat.
Rec., 153A, 211, 1985.
191. Plopper C.G., Mariassy A.T., Hill I.H. - Ultrastructure of
nonciliated bronchiolar epithelium (clara) cell of mammalian lung. Il. A
150
comparison of horse, steer, sheep, dog and cat, Exp. Lung. Res., 1, 55,
1980.
192. Plopper C.G. – Comparative morphologic features of
bronchiolar: The Clara cells, Am. Rev. Respir. Dis., 128, S37, 1983.
193. Plopper C.G. – Comparison of nonciliated tracheal epithelial
cells in six mammalian species: Ultrastructure and populalation densites,
Exp. Lung. Res. 5, 281, 1983.
194. Pollitt C.C., Molyneux G.S. – A scanning electron
microscopical study of the dermal microcirculation of the equine foot,
Equine Vet. J., 22, 2, 79 – 87, 1990.
195. Pyne S.K. – Histological study on the seminal vesicle of
normal and vasectomised goats (Capra hircus), Indian J. of Anim. Health,
24, 2, 135-138, 1988.
196. Racker R.K. – Atrioventricular node and imput pathwais: a
correlated gross anatomical and histological study of the canine
atrioventricular junctional region, Anat. Rec., 224, 336, 1989.
197. Ramsey E.M. – The placenta Human and Animal, Praeger
Publishers, New York, 1982.
198. Reiter R.J. (editor) –The pineal gland, Raven Press, New
York, 1984.
199. Reynolds J. – Peyer’s patches and the early development of
B-lymphocytes, Curr. Top microbiol. Immunol., 135, 43, 1987.
200. Rohrbach D.H., Timpl R. – Mollecular and cellular aspects of
basement membranes, Academic Press, San Diego, C.A.,1993.
201. Rooney S.A. - The surfactant system and lung phosphollipid
biochemistry, Ann. Rev. Resp. Dis., 131, 439, 1985.
202. Sato T., Ebiasawa S. – A pineal ganglion associated with the
pineal tract in the domestic fowl, Cell and Tissue Res., 252, 2, 287-
292,1988.
203. Safer A.M., El-sayed N.K., Abo-Salem K., Al-Shaer R.-
Ultrastructure of the nephron of the one-humpel camel (Camelus
dromedarius), J. of Morph., 198, 3, 287-301, 1984.
204. Seely J.,C. – The harderian gland, Lab. Anim., 16, 33, 1987.
205. Seiciu Fl., Voicescu S.- Glanda mamară – morfofiziologie şi
patologie, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1997.
206. Seky A., Abe M. – Scanning electron microscopic studies on
the microvascular system of the splin in the rat, cat, dog, pig, horse, and
cow, Jap. J. of Vet. Sci., 47, 2, 237- 249, 1985.
207. Shimada T., Nakamura M., Notahara A. – The Purkinje fiber
miocardial cell region in the goat heart as studied by combined scanning
electron microscopy and chemical digestion, Experientia, 30, 8, 849-850,
1984.
208. Simionescu N. - Cellular aspects of transcapillary exchange,
Physiol. Rev., 63, 1536, 1983.
151
209. Skobe Z., Prostak K.S., Trombly P.L. – Scanning electron

microscope study of cat and dog enamel structure, J. of Morph., 184, 2,
195-203, 1985.
210. Smith J.E. – Review: erythrocyte membrane, structure,
function and pathophysiology, Vet. pathol., 24, 471, 1987.
211. Smollich A., Michel G. - Mikroskopische Anatomie der

Haustiere, Gustav Fische Verlag, Jena, 1992.
212. Sokolov V.E. – Mammal skin, University of California Press,

Berkley, Los Angeles, London, 1992.
213. Sorrel J.M., Weiss L. – Cell interaction between

hematopoietic and stromal cells in the embrionic chick bone marow, Anat.
Rec., 197, 1, 1980.
214. Stassen-Grasser U. – Entwicklung und Zelldifferenzierung

der Kleinhirnride beim Rind. Licht und elektronenmicroscopische
Untersuchungegen, Vet. Med. Diss., Giessen, 1988.
215. Steinberger A., Steinberger E. – Testicular development,

structure and function, Raven Press, New York, 1980.
216. Stone E.A., Steward G.J. – Architecture and structure of

canine veins with special reference to confluences, Anat. Rec., 222, 154,
1988.
217. Stroband H.W.J., Van der Lende T. – Embryonic and uterine

development during early pregnancy in pigs, J. Reprod. Fertil. (Suppl.),
40, 261, 1990.
218. Stromberg M.W., Hwang Y.C., Monteiro-Rivire N.A.-

Interfollicular smooth muscle in the skin of the domesticated pig (Sus
scrofa), Anat. Rec., 201, 455, 1981.
219. Sumner-Smith G. (editor) - Bone in clinical orthopaedics: a

study in comparative osteology, W.B. Saunders, Philadelphia, 1982.
220. Tandler B., Shermann J.B., Boat T.F. – Surface architecture

of the mucosal epithelium of the cat trachea: i.Cartilaginous portion, Am. J.
Anat., 168, 119, 1983.
221. Tandler B., Shermann J.B., Boat T.F. – Surface architecture

of the mucosal epithelium of the cat trachea: II. Structure and dynamics of
the membranous portion, Am. J. Anat.,168, 133, 1983.
152
222. Tizard I.,R. - An introduction to veterinary immunology, 3 ed.,

W.B. Saunders, Philadelphia, 1987.
223. Tokuyasu K.T., Dutton A.H., Singer S.J. – Immunoelectron

microscopic studies of desmin (skeletin) localization and intermediate
filament organization in ckicken cardiac muscle, J. Cell. Biol. 96, 1736,
1983.
224. Tsukise A., Fujimori O., Yamada K. – Histochemistry of

glycoconjugates in the goat nasolabial skin with special reference to
eccrine glands, Acta Anat., 132, 2, 150-158, 1988.
225. Ulmann M.B., Reimers T.J. – Progesterone production by

binucleate trophoblastic cells of cows, J. Reprod. Fertil. (Suppl.) 37, 173,
1989.
226. Wachtler F., Christ B., Jacob H.J. – Grafting experiments on

determination and migratory behavior of presomitic, somitic, and
somatopleural cells in avian embryos, Anat. Embryol., 164, 369-378,
1982.
227. Van Blerkom J., Motta P. (editori) – Ultrastructure of

reproduction, M. Nijhoff, Boston, 1984.
228. Van Blerkom J., Bell H., Weipz D. – Cellular and

development biological aspects of bovine meiotic maturation, fertilization
and preimplantation embryogenesis in vitro, J. Electr. Techn., 16, 298,
1990.
229. Wang K., Ramirez-Mitchell R. - A network of transverse and

longitudinal internediate filaments is associated with sarcomeres of adult
vertebrate skeletal muscle, J. Cell Biol., 96, 562, 1983.
230. Vitums A. – The embryonic development of the equine heart,

Zbl. Vet. Med., C, Anat. Histol. Embryol., 10, 193-211, 1981.
231. Weinstock M. – Gap junctions in thr odontoblasts of the rat

incisors teeth, Anat.Rec. 270 A, 199, 1981.
232. Weiss l. - Histology, Cell and Tissue Biology, 6th ed.,Elsevier

Biomedical, New York, 1988.
233. Wheater P.R., Burkitt H.G., Daniels V.G. – Functional

histology, Churchill Livingstone Inc., Ediburgh-London-Melbourne and
New York, 1987.
153
234. Wight T.N., Kinsella M.G., Qwarnstrom E.E. – The rol of

proteoglycans in cell adhesion, migration and proliferation, Curr. opin.
Cell. Biol., 4, 793-801, 1992.
235. Wiliams N., Levine R.F. – The origin,development and

regulation of megacariocytes, Br. J. Hematol., 52, 173, 1982.
236. Willsman N.J. – Morphological evidence of a functional

heterogeneiti among physeal chondrocytes in growing swine, Am. J. Vet.
Res., 42, 1547, 1981.
237. Willsman N.J., Farnum C.E., Reed D.K.- Variability of ciliary

ultrastructure in normal dogs, Am. J. Anat., 164, 343-352, 1982.
238. Wolff K., Stingl G., - The Langerhans cell, J. Invest.

Dermatol., 80, 17, 1983.
239. Wooding F.B.P. – Freqency and localization of binucleate

cells in placentomes of ruminants, Placenta, 4, 527, 1983.
240. Wooding F.B.P, Beckers J.F.- Trinucleate cells and the

ultrastructural localisation of bovine placental lactogen, Cell Tissue Res.,
247, 667, 1987.
241. Wright P.L., Smith K.F., Day W.A., Fraser R. – Hepatic

sinusoidal endothelium in sheep: an ultrastructural reinvestigation, Anat.
Rec., 206, 4, 385-390, 1983.
242. Wrobel K., Laun G., Hees H., Zwack M. - Histologische und
ultrastructurelle Unterschungen am Vaginalepithel des Rindes, Anat.
Histol. Embryol., 15, 303, 1986.
243. Zarnea G. - Tratat de microbiologie generală şi Imunobiologie,

Vol IV·. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990.
244. Zinkl J.G. – The leucocytes, Vet. clin. North Am. 11, 237,
1981.
154

Histologie Note de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Histologie Note de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HISTOLOGIE – NOTE DE CURS

Histologia generală şi histogeneza se ocupă cu studiul organizării şi

CURS 1. ŢESUTURILE EPITELIALE

Ţesuturile epiteliale (textus epithelialis) sunt constituite din celule strâns

delimitează lumenul cordului, vaselor sangvine şi limfatice, şi c) epiteliile propriu-

1.1. EPITELIILE DE ACOPERIRE

Sunt formate din celule dispuse în straturi, care acoperă suprafaţa

După forma celulelor pot fi: a) scuamoase (pavimentoase) (epithelium

Endoteliul (endothelium), ce căptuşeşte vasele sangvine sau limfatice, şi

Fig. 1.1. Epiteliu simplu pavimentos.

Epiteliul simplu pavimentos (scuamos) (epithelium simplex squamosus)

Fig. 1.2. Epiteliu simplu cubic.

Epiteliul simplu cubic (epithelium simplex cuboideum) apare format dintr-

Fig. 1.3. Epiteliu simplu prismatic.

Epiteliul simplu prismatic (epithelium simplex columnarum) cuprinde

La nivelul polului apical sunt prezente complexe joncţionale ce închid

Fig. 1.4. Reprezentarea schematică a unei celule

1.1.2. EPITELIUL PSEUDOSTRATIFICAT (EPITHELIUM

Este format dintr-un singur rând de celule, care se sprijină pe membrana

Fig. 1.5. Epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat.

1.1.3. EPITELIILE STRATIFICATE

Fig. 1.6. Epiteliu stratificat pavimentos de tip cornos:

Epiteliul stratificat pavimentos keratinizat (epithelium stratificatum

şi dintr-o zonă cornoasă sau keratinizată, superficială, cu celule involuate sau

diferenţiere. Cât timp rămân în stratul bazal, keratinocitele precursoare - angajate

Fig. 1.7. Schema procesului de cornificare.

În stratul cornos, organitele celulare sunt digerate de enzimele

Fig. 1.8. Producerea glicolipidelor în stratul granular.

Involucrina apare ca o proteină citoplasmatică solubilă, încă din stratul

(cavitatea bucală, esofagul, corneea, cavitatea vaginală). Este lipsit de stratul

Fig. 1.9. Epiteliu stratificat pavimentos de tip moale (necornificat):

Epiteliul stratificat prismatic sau columnar (epithelium stratificatum

Fig. 1.10. Epiteliu stratificat columnar:

Epiteliul stratificat polimorf (mixt, tranziţional, uroteliu) (epithelium

Fig. 1.11. Epiteliul de tranziţie (uroteliu):

Rolul protector al epiteliilor stratificate este conferit de structura acestor

1.2. EPITELIILE GLANDULARE (Epithelium glandulare)

Sunt formate din celule diferenţiate, celule secretorii sau glandulocite

Fig. 1.12. Ultrastructura celulei caliciforme.

Fig. 1.13. Dezvoltarea epiteliilor glandulare.

În funcţie de tipul canalului excretor, există: a) glande simple (glandula

Fig. 1.14. Glande tubulare:

Fig. 1.15. Principalele tipuri de adenomer:

În funcţie de tipul produsului de secreţie, există următoarele tipuri de

Fig. 1.16. Ultrastructura unei celule acinoase din pancreas şi

b) mucoase (glandula mucoasa), ce cuprind celule cu nucleu mic,

Fig. 1.17. Tipuri de acini gladulari:

1 - Granule de zimogen; 2 - Ergastoplasmă; 3 - Lumen; 4 -

După mecanismul de secreţie, glandele exocrine pot fi:

Fig. 1.18 Tipuri de eliminare a secreţiei:

1.2.2. GLANDELE ENDOCRINE

Fiind lipsite de canal de excreţie, glandele endocrine îşi elimină produsul

- cu structură veziculară, în care celulele endocrine delimitează vezicule

1.3. EPITELIILE SENZORIALE

Îşi au originea în ectoderm şi cuprind în compoziţia lor celule dotate cu

1.4. CARACTERELE GENERALE ALE ŢESUTURILOR

Ţesuturile epiteliale prezintă unele caracteristici generale comune, care

Celulele epiteliale au o polaritate distinctă, prezentând:-1) diferenţe între

Fig. 1.19. Înglobarea glicoproteinelor la nivelul domeniului

În celulele cu secreţie exocrină, plasmalema apicală prezintă o

Fig. 1.20. Transportul transepitelial:

Prezenţa joncţiunilor celulare distincte morfologic şi funcţional reprezintă

Fig. 1. 21. Schema ultrastructurii nefrocitelor din tubul contort