Sângele este considerat ca fiind un ţesut conjunctiv circulant, în care plasma

sanguină reprezintă substanţa fundamentală iar elementele figurate - componenta

celulară.
Sângele împreună cu limfa, lichidul interstiţial, LCR, endolimfa şi umoarea
apoasă reprezintă mediul intern al organismului care meadiază schimburile şi
nutriţia tuturor celorlalte structuri din organism. El reprezintă 8% din greutatea
corpului, ceea ce reprezintă aproximativ 5.6l sânge.
Plasma sanguină este masa lichidă care conţine 90% apă şi 10% reziduu
uscat. În reziduu uscat s-au evidenţiat proteine plasmatice reprezentate de
albumine, globuline (α, β şi γ), fibrinogen alături de lipide, acizi graşi glucoză, şi
alte monozaharide circulante, vitamine, hormoni şi diverşi ioni.
Elementele figurate sunt reprezentate de globulele roşii (hematii), globulele
albe (leucocitele) şi trombocitele (plachetele sanguine).
1. Hematiile sunt elementele celulare dominante ca număr (4.5mil/mm 3 la
femei, 5mil/mm3 la bărbaţi). Ele au un diamteru de aproximativ 7μ, formă de disc
biconcav, iar când sunt văzute din faţă au contur circular. Această formă asigură o
suprafaţă maximă de 120μ2 la un volum minim de 83μ3, exprimând adaptarea
acestor elemente la funcţia de transport a gazelor respiratorii.
În structura hematiei se găseşte o membrană periferică lipoproteică la care
aderă numeroase substanţe mucopolizaharidice constituind antigeni iar în interior
se găseşte o stromă globulară constituită dintr-un material fibros, filamentos ce
reprezintă un citoschelet formând o reţea imensă în interiorul hematiei. În ochiurile
acestei reţele se găseşte o citoplasmă fluidă reprezentând citosolul.
În stroma globulară se găsesc microfilamente de apectrină care au rol în
menţinerea formei hematiei, iar în citosol se găseşte hemoglobină, vitamine din
complexul B şi enzime.
Hemoglobina este o cromoproteină formată dintr-o parte neproteică hemul şi
o componentă proteică globina. Hemul, componentul neproteic, este alcătuit din 4
cicluri pirolice aşezate în pătrat, legate printr-un atom feros (Fe 2+). Globina este o
proteină formată din 4 laţuri polipeptidice aşezate helicoidal: 2 lanţuri conţin 141
aminoacizi şi se termină cu secvenţa valină-leucină, iar celelalte 2 lanţuri
polipeptidice conţin 146 aminoacizi şi se termină cu secvenţa valină-histidină-
leucină. Aceste elemente structurale sunt specifice hemoglobinei A normale. În
anumite situaţii pot apărea anomalii, în general genetice, în componenţa
hemoglobinei, în secvenţa aminoacizilor ce alcătuiesc lanţurile polipeptidice.
Aceste deficienţe afectează numai componenta proteică – globina, în timp ce
hemul rămâne nemodificat.
Durata vieţii unei hematii este de 120 de zile, timp în care ea îşi menţine
funcţiile prin sinteza corespunzătoare de hemoglobină şi printr-un metabolism
celular normal, după care funcţiile metabolice diminuează, hematia îmbătrâneşte şi
este sechestrată de sistemul reticulohistiocitar pentru a fi distrusă.
Procesul de distrugere de hematii este corelat cu cel de formare, de generare
de noi globule roşii – eritropoieza.
Eritropoieza a fost evidenţiată încă din fazele dezvoltării embrionare, ea
începând la nivelul unor formaţiuni extraembrionare numite insule sangvine ale
sacului embrionar. Ulterior, eritropoieza a fost observată şi în ficat, în splină tot în
perioada embrionară, iar după naşterte ea se desfăşoară în măduva hematogenă a
tuturor oaselor la copil şi numai în măduva oaselor late (stern, oase coxale, corpul
vertebrelor) şi epifizele oaselor lungi la adult.
Eritrocitul provine dintr-o celulă a măduvei osoase roşii sau a altor
formaţiuni hematogene denumită celulă stem pluripotentă care, prin diviziuni
succesive, trece prin stadiul de hemocitoblast, proeritroblast (celulă nuclată),
normoblast şi apoi reticulocit. Trecerea hematiei în formare prin aceste stadii se
face prin diviziuni mitotice iar maturarea ei constă în pierderea treptată a nucleului.
În momentul în care ajunge în circulaţie, celula nu mai prezintă decât resturi de
ARN din masa nucleară pe care le pierde în primele 24 de ore de circulaţie,
devenind astfel hematie adultă.
Distrugerea hematiilor îmbătrânite se realizează printr-un proces de
hemoliză ce constă în ruperea membranei ca urmare a diminuării proceselor
metabolice şi fagocitarea fragmentelor rezultate. Din hemoglobina distrusă se
obţine Fe care este utilizat pentru noi sinteze de hemoglobină şi globina care este
degradată eliberându-se aminoacizii constituenţi. Aceştia intră în fondul metabolic
comun de aminoacizi, care, pe cale sanguină sunt transportaţi la ficat unde sunt
utilizaţi în funcţie de necesităţi.
Prin degradarea hemului rezultă pigmenţi biliari (bilirubină, biliverdină) care
ajung pe cale sanguină la ficat unde sunt utilizaţi în procesele secretorii, iar o altă
parte sunt eliminaţi.
În momentul în care hemoliza este intensă, cantitatea de hemoglobină
eliberată din hematii poate depăşi posibilităţile de metabolizare a acesteia în
organism. Ea se acumulează în plasma sanguină care iese din organele hemolitice
(splina).
Excesul de Hb din plasmă este legat de o proteină (haptoglobina) care o
transportă în diverse structuri, dar o ţine şi sub formă de rezervă. Când
posibilităţile de reţinere ale haptoglobinei sunt depăşite, Hb se elimină pe cale
renală, urina se colorează în roşu – hemoglobinourie.
Hemoliza poate fi declanşată şi prin acţiunea altor agenţi, caz în care ea nu
mai este fiziologică. Anumiţi agenţi fizici (îngheţ – dezgheţ), chimici (solvenţi
organici), biologici (toxine bacteriene, veninul şerpilor) pot determina, în anumite
condiţii accidentale, procesul de hemoliză, exupând organismul la un dezechilibru.
 În general, în organism există un echilibru între procesele hematoformatoare
şi procesele hemolitice datorită intervenţiei unor mecanisme neuro-umorale care
menţin un număr constant de elemente figurate în sânge.
Procesul de hemoliză este limitat datorită membranei hematiei care prezintă
o anumită rezistenţă, dobândită genetic, numită rezistenţă globulară. Aceasta se
determină prin plasarea hematiilor în soluţii cu tonicităţi diferite. Astfel, in vivo,
hematia beneficiază de un mediu izotonic asigurat de o concentraţie de NaCl de
0.9%. În soluţie hipertonă (NaCl>0.9%), hematia se comportă în conformitate cu
legile osmozei, pierde o mare cantitate de apă, devine crenelată. În mediu
hipotonic, hematia se hidratează, se umflă şi se sparge, pierzând Hb pe care a
acumulat-o.
Numărul hematiilor din sângele circulant poate să crească în condiţii
fiziologice deosebite (adaptarea la altitudine), proces denumit poliglobulie de
altitudine. În cazuri patologice, creşterea numărului de hematii este corelată cu
scăderea presiunii O2 la nivelul suprafeţei de schimb ca urmare a unor afecţiuni
(edem, tumoare, etc.)
Pe suprafaţa hematiilor au fost evidenţiate substanţe de natură
mucopolizaharidică, reprezentând antigeni care, la întâlnirea cu imunoglobulinele
declanşează reacţii imune caracteristice. Astfel, s-au evidenţiat antigenii A şi B,
corespunzători imunoglobulinelor existente în plasmă (α şi β). De asemenea au mai
fost identificaţi antigenii Rh, 85% din populaţia umană prezentând acest antigen
fiind Rh pozitivi, iar 15% fiind Rh negativi (fără antigenul Rh).
În funcţie de distribuţia antigenilor şi a factorilor antigenici reprezentaţi de
imunoglobuline, au fost identificate grupele sanguine.
2. Leucocitele (globulele albe) sunt în număr de 5000-9000/mm3. Creşterea
numărului de leucocite poate creşte, stare numită leucocitoză sau să scadă,
leucopenie.
După criterii structurale, după rezistenţa sau absenţa unor granulaţii
reprezentând, se pare, lizozomi, se împart în granulocite şi agranulocite.
Granulocitele se mai numesc polimorfonucleare şi sunt neutrofile,
eozinofile, bazofile, după afinitatea pentru anumiţi coloranţi. Agranulocitele sunt
lipsite de granulaţii şi sunt limfocite şi monocite.
Granulocitele neutrofile (polimorfonuclare neutrofile – PMN) reprezintă cea
mai mare populaţie de globule albe (50-70% din acestea), având un diametru de
10-15μ, forma lor este schimbătoare (datorită emiterii de pseudopode). Pe
suprafaţa membranei prezintă substanţe mucopolizaharidice şi receptori.
În citoplasmă conţine granulaţii (150-200) care manifestă afinitate pentru
coloranţi acizi şi bazici, motiv pentru care se numesc neutrofile. Nucleul este
prevăzut cu 2-3 ştrangulaţii care-l împart în 3-5 lobi legaţi între ei prin punţi fine
de material nuclear. Un astfel de nucleu se numeşte segmentat polilobat.
 Aceste celule provin din celule stem pluripotente ale măduvei hematogene
care, prin diviziuni succesive trece prin stadiile de mieloblast, promielocit,
mielocit, metamielocit şi PMN neutrofil – celula terminală, finală, adultă.
Mieloblastul este o celulă tânără cu un nucleu mare, sărac în citoplasmă în care nu
se găsesc granulaţii. Trecerea prin stadiile menţionate asigură îmbogăţirea masei
citoplasmatice, organizarea granulaţiilor care pot fi asimilaţi cu lizozomii altor
celule. În acelaşi timp masa nucleară se densifică, iar nucleul capătă forma
caracteristică, fiind plurisegmentat.
Maturarea durează 7-11 zile după care neutrofilul intră în circulaţie unde
rămâne 6-8 ore, mai rar 24 de ore. Din circulaţie se retrage în ţesuturi unde-şi
începe activitatea fagocitară, el fiind microfag. Această funcţie este facilitată de
prezenţa granulaţiilor care conţin o serie de enzime (proteinaze, fosfataze,
nucleaze, nucleotidaze) ce asigură digestia intracelulară a elementelor fagocitate.
Numărul neutrofilelor se menţine în limite aproximativ constante deoarece,
pentru fiecare 1 neutrofil circulant se găseşte în măduva hematogenă, în rezervă,
un număr de 50-100 elemente mature gata să intre în circulaţie.
Numărul lor poate creşte în perioadele postprandiale şi digestive, în ultima
fază a gravidităţii, în stări de stress, aceasta fiind o leucocitoză fiziologică. În
inflamaţii, infecţii acute, apare o leucocitoză patologică. În momentul în care
măduva hematogenă furnizează mai puţine PMN decât cele extravazate în spaţiile
extravasculare, numărul lor scade stare denumită leucopenie.
Eozinofilele sunt granulocite care seamănă foarte mult cu PMN, găsindu-se
în proporţie de 1-5% din elementele albe. Au în citoplasmă 25 de granulaţii mai
mari decât cele ale neutrofilelor, cu afinitate pentru coloranţii acizi din care cauză
se mai numesc polinuclare acidofile. Nucleul prezintă o singură ştrangulaţie şi este
bilobat.
Ele provin tot din celula stem pluripotentă a măduvei hematogene, se
maturează mai rapid decât PMN, în 2 zile, după care ajung în circulaţie, rămân 24
de ore după care se retrag în ţesuturi unde-şi încep activitatea fagocitară.
Eozinofilele dispun de enzime ca oxidaze, proteinaze, lipaza şi fosfatazele,
fagocitând elemente mai mari decât PMN-urile intervenind în fagocitarea şi
îndepărtarea din organism a complexului antigen-anticorp la sfârşitul reacţiei
imune.
Bazofilele sunt în proporţie de 0.5-1% din elementele albe. Au un nucleu
polimorf sau în forma literi „S”. În citoplasmă au foarte puţine granulaţii mai mari
decât ale eozinofilelor care se colorează cu coloranţi bazici, şi care conţin heparină
şi histamină. Ca urmare ele intervin în menţinerea echilibrului fluido-coagulant al
sângelui dar şi în stările alergice, infecţii, datorită histaminei cu acţiune
vasodilatatoare, facilitând metabolismul tisular local.
 Limfocitele sunt celule care se diferenţiază în organele limfoide (glanglioni
limfatici, splină, timus, măduvă hematogenă). Ele au un diametru de 7-9μ, formă
neregulată, nucleu mare cu puţină citoplasmă.
Limfocitele sunt de 2 feluri: limfocite B (timoindependente) şi limfocite T
(timodependente).
Procesul de limfogeneză a fost evidenţiat în insulele sanguine ale sacului
vitelin în primele etape ale dezvoltării embrionare, iar după aceea în măduva
hematogenă şi în ficat. Celula care generează limfoblastul este tot o celulă stem
care manifestă un potenţial biologic ridicat, producând numeroase limfoblaste care
părăsesc organul limfopoietic prin vasele limfatice, ajung în sânge şi revin în
ţesutul limfoid.
Unele celule care pleacă din măduva hematogenă trec prin timus unde
dobândesc receptori pentru antigeni şi devin limfocite timodependente. De aici
migrează în organe limfoide secundare periferice (splină, ganglioni limfatici, plăci
Peyer) fiind celulele imunocompetente ce pot declanşa reacţii imune la contactul
cu antigenii.
Alte celule trec direct în organe limfoide secundare şi se numesc limfocite B
timoindependente.
Circuitul pe care-l parcurg limfocitele limfatic – sânge – ţesut limfoid şi din
nou limfatic este parcurs de 2-3 ori de aceste celule. El este necesar pentru
specializarea funcţională a acestor celule, specializare ce constă în dobândirea de
receptori pentru diverşi antigeni.
Durata vieţii limfocitelor este de până la 1 an şi este condiţionată de
posibilitatea de specializare, prin contactul repetat cu antigenii în cele 2-3 circuite
parcurse. Astfel, limfocitul B, la primul contact cu antigenii iniţiază un răspuns
imun primar. Ele capătă un număr minim de receptori pentru antigeni devenind
sensibilizate la acţiunea acestora. La un nou contact cu aceiaşi antigeni, ele se
maturizează iniţiind un răspuns imun secundar, fiind capabile să producă anticorpi
care să distrugă antigeni provocatori. Ele au devenit celule de memorie care au
memorat primul contact cu antigenul şi au devenit capabile ca, la al 2-lea contact
cu el, să declanşeze o reacţie imună care să-l anihileze.
Pe suprafaţa limfocitelor, la nivelul membranei acestora se găsesc numeroşi
receptori atât pentru antigeni (bacterii, toxine bacteriene, virusuri, alţi agenţi) dar şi
pentru diferiţi factori biologici umorali (hormoni şi alte substanţe biologic active)
care le implică în diverse procese fiziologice.
Numărul limfocitelor este, în general, crescut la copii când se vorbeşte de o
limfocitoză fiziologică. Creşte însă şi în inflamaţii acute, stări infecţioase, şocuri
traumatice – limfocitoză patologică, ceea ce reprezintă o reacţie de apărare a
organismului faţă de agenţii inflamatori.
 Monocitele sunt cele mai mari celule circulante cu diamteru de peste 15-20μ,
cu nucleu mare, reniform, cu mai multă citoplasmă decât limfocitele.
Ele se formează tot în măduva osoasă, din celulele stem şi ajung în circulaţie
unde supravieţuiesc 20-60h, se retrag în ţesuturi şi devin macrofage. Aici ajung, de
obicei, sub influenţa unor factori inflamatori infecţioşi, prin mecanisme
chemotactice şi activează aproximativ 75 de zile fagocitând particule mari, resturi
celulare sau chiar celule îmbătrânite, particule de praf, cristale de oxalat de Ca, Si,
complexe antigen-anticorp, având rol important în finalizarea reacţiilor
inflamatorii. Se pare că ele sunt ultimele componente care înlătură focarul
inflamator.
Prin cercetările lui Van Fürth ele au fost incluse în sistemul mononuclear
fagocitic alături de macrofagele din ţesutul conjunctiv, de cele alveolare, de cele
din cavitatea pleurală şi peritoneală, alături de cele din nodulii şi ganglionii
limfatici şi de cele din splină.
Activitatea lor este influenţată de o serie de factori: unii cu rol stimulator,
alţii cu rol inhibitor.
3. Trombocitele (plachetele sanguine) sunt elemente figurate în număr de
200.000-400.000/mm3 sânge care se formează în măduva hematoformatoare, din
megacariocite. Aceste celule emit nişte prelungiri asemănătoare pseudopodelor
care se infiltrează printre celulele endoteliului capilarelor din măduva
hematoformatoare şi se desprind de celula de provenienţă fiind preluate de torentul
sanguin.
Deşi nu prezintă nucleu, trombocitele nu pot fi considerate resturi celulare
întru-cât prezintă un metabolism propriu.
În structura lor se distinge, o zonă centrală numită granulomer în care sunt
comasate organitele intracitoplasmatice (mitocondrii, RE) şi o zonă periferică
numită hialomer unde se găsesc plasate formaţiunile microtubulare, componente
ale matricei citoplasmatice cu rol în transportul substanţelor nutritive.
Trombocitele conţin o serie de substanţe biologic active: histamina,
serotonină, adrenalină, noradrenalină, ribonucleoproteine. Au mai fost identificate
substanţe cu rol în coagularea sângelui: factorul III plachetar Creveld, factorul
antiheparinic şi retractozimul cu rol în retracţia cheagului sanguin. De asemenea, s-
a mai identificat trombastenina, substanţă asemănătoare acto-miozinei care are
proprietăţi contractile consumatoare de ATP şi are rol în formarea cheagului şi a
trombusului sanguin.
Numărul trombocitelor poate scădea – trombocitopenie - situaţii în care apar
defecte de coagulare care se manifestă prin hemoragii locale la nivelul mucoaselor
(eritem tegumentar, purpura trombocitopenică) determinate de factori chimici,
fizici, biologici.