1.4.

2 Ideile fundamentale ale Metodei Elementelor Finite (MEF)

In prima fază a dezvoltării sale, MEF şi-a propus să rezolve problemele

pluridimensionale ale teoriei elasticităţii, pe baza unei metodologii inspirată din metoda
deplasărilor. Ulterior s-a dovedit că MEF poate fi aplicată cu succes în toate problemele în
care se impune soluţionarea unor ecuaţii sau sisteme de ecuaţii cu derivate parţiale.
Indepărtând din modul de prezentare a MEF ceea ce nu este esenţial, se pot reţine ideile
principale, care se găsesc în orice aplicaţie, indiferent de problema specifică abordată.
Acestea sunt:
– discretizarea elementului fizic, adică împărţirea acestuia în porţiuni mai mici
numite elemente care pot avea diferite forme (de exemplu, în plan triunghiuri, dreptunghiuri,
patrulatere oarecare, triunghiuri cu laturi curbilinii etc.). Impărţirea se face pentru a căuta o
soluţie a ecuaţiilor propuse pentru fiecare element, nu pentru întregul domeniu;
– aproximarea funcţiei cunoscute prin ipoteze locale. Se presupune o ecuaţie
diferenţială ce cuprinde derivate parţiale ale unei funcţii necunoscute φ(x,y,z). In loc de a se
căuta forma exactă de variaţie a funcţiei, ea se înlocuieşte printr-o variaţie aproximativă Ø(x,
y, z), aleasă de către utilizator. Cu rare excepţii, această aproximaţie este diferită de forma
exactă, dar esenţial este faptul că aproximaţia este locală, adică nu se referă la întreg
domeniul studiat, ci doar la un element. Divizarea domeniului într-un număr mare de
elemente cu dimensiuni mici face să se reducă eroarea de determinare a valorilor funcţiei
căutate φ (x,y,z). Fară a intra în detalii în privinţa funcţiei de aproximare Ø(x, y, z) trebuie
precizat:
- Ø(x, y, z) reprezintă o funcţie de interpolare, care se poate alege sub diferite
forme, dar se preferă cea polinomială;
- interpolarea se face pe baza valorilor necunoscute (φ 1 , φ2, φ3,....... φn) din
cele n noduri ce limitează elementul. Pentru fiecare element, acestea pot fi puse sub forma
unui vector { φe}, al necunoscutelor nodale. Pentru întreaga structură, având NN noduri, se
poate defini un vector global al necunoscutelor
{φ}, cuprinzând (în cazul cel mai simplu al mărimilor scalare), NN necunoscute;
– reconstituirea domeniului D pe baza informaţiilor nodale echivalente. Să
presupunem că se analizează un fenomen fizic descris de relaţia 1.7 care permite ca, prin
derivări parţiale de diferite ordine ale funcţiei φ (x,y,z), să se obţină o altă mărime
caracteristică pentru fenomenul studiat ce se va nota C (x, y, z). Această funcţie C poate
deveni purtătoare de informaţie a fiecărui element, pe baza căreia se poate reconstitui
fenomenul fizic pe intregul domeniu D. Esenţiale pentru procesul de reconstituire sunt
următoarele:
- transmiterea de informaţii între elemente se face discret, adică pe baza unor
bilanţuri nodale, scrise în toate cele NN noduri. Aceste bilanţuri reprezintă NN ecuaţii prin a
căror rezolvare se determină cele NN necunoscute ale vectorului global { φ };
- pentru a se putea scrie bilanţurile nodale, este necesar ca informaţia furnizată
de funcţia caracteristică C(x, y, z), care se referă la ansamblul elementului să fie înlocuită
prin valori nodale echivalente. Această echivalare constituie una dintre problemele cele mai
dificile ale MEF.
Din cele arătate mai sus, se poate sesiza că o mare parte din strategia MEF s-a preluat
din metoda deplasărilor în cadrul căreia:
- structurile analizate au fost împărţite în elemente;
- vectorul { φe}a fost reprezentat de {δ(e)}, deplasările nodale fiind alese ca
necunoscute;
- drept funcţie caracteristică sau purtător de informaţie a fost utilizată forţa nodală;
- bilanţurile nodale sunt reprezentate de ecuaţiile de echilibru ale nodurilor;
 Ceea ce apare nou şi face să difere MEF de metoda deplasărilor sunt, în esenţă,
următoarele:
- descrierea modului de variaţie a necunoscutei φ (x,y,z) printr-o funcţie de
aproximare impusă Ø(x, y, z);
- necesitatea existenţei unei tehnologii prin care să se determine în noduri o valoare
echivalentă pentru funcţia caracteristică, purtătoare de informaţie.

1.4.3 Exemple de calcul

Corpul de grosime constantă t din figura 1.21 nu poate fi asimilat în nici un fel cu o
bară, astfel că relaţiile elementare din rezistenta materialelor nu pot fi aplicate pentru calculul
tensiunilor si deplasărilor. Se va schiţa mai jos modalitatea de calcul a acestor mărimi pe baza
celor arătate în paragraful precedent, parcurgând toate etapele prezentate mai sus.

a b
Fig. 1.21 Calculul tensiunilor dintr-o placă trapezoidală: a – cazul fizic, b –
specificarea nodurilor ataşate modelului fizic

1.4.3.1 Discretizarea

Această operaţie cere de la început luarea unor decizii privind forma elementelor şi
modalitatea practică de divizare. Pentru cazul analizat se poate spune că elementele for avea
forma unor triunghiuri dreptunghice. Deoarece scopul exemplului este descrierea inteligibilă
a metodei şi nu precizia rezltatului se va diviza corpul în numărul minim de elemente posibil
care este de trei, conform figurii 1.21.

1.4.3.2 Aproximarea funcţiei necunoscute prin ipoteze locale

Se alege drept funcţie necunoscută deplasarea, având componentele u(x,y) şi v(x,y).

Deoarece elementul este un triunghi dreptunghic, descrierea aproximativă a componentelor
deplasării se poate face cu relaţiile de forma următoare:

x y x y
(
u( x , y )= 1− −
b h [ ])
u1 + u2 + u3
b h

(1.44)
 x y x y
(
v ( x , y )= 1− −
b h[ ])
v 1+ v 2+ v 3
b h

De aici rezultă următoarele:

- s-a admis aproximarea deplasărilor necunoscute printr-o funcţie liniară;
- se pot utiliza rezultatele obţinute prin metoda inversă a teoriei elasticităţii, adică,
tensiunile date de relaţiile următoare:

E E u2−u1 v3−v1 E E u2−u1 v3−v1

{ ( ){ ( )
σx= 2 (εx+υεy)= 2 +ν ¿ σy= 2 (νεx+εy )= 2 ν + ¿ ¿¿¿
(1−ν ) (1−ν ) b h (1−ν ) (1−ν ) b h (1.45)

ε ,ε , γ
unde: x y xy , cât şi cele ale tensiunilor
σ x , σ y , τ xy au valori constante pe toată
suprafaţa triunghiului şi reproduse în figura 1.21.