Lp nr.

2
ECHIPAMENTE ŞI APARATURǍ DE LABORATOR.
OPERAŢII UZUALE ÎN LABORATOR. METODE DE SEPARARE

I. STICLĂRIA DE LABORATOR

Există două tipuri de vase pentru măsurarea volumelor: vase de umplere şi vase de golire.

1. Vase de umplere (folosite la măsurarea prin umplere a unor volume de soluţii):

Cilindrii gradaţi (Figura 1) -sunt cilindri de sticlă sau plastic cu talpă, având gradaţii
corespunzătoare volumelor de măsurat, în general subdiviziuni ale volumului maxim ce poate fi
măsurat cu cilindrul respectiv. Capacitatea cilindrilor variază de la 5 ml la câţiva litri. Ei sunt
utilizaţi în general pentru transferul de lichide. Cilindrii gradaţi nu se utilizează pentru măsurări
exacte de volume, ci doar pentru măsurători aproximative.
Baloanele cotate (Figura 2) au partea de jos bombată, fundul plat, iar gâtul lung şi îngust
ce se închide cu un dop şlefuit (ceea ce permite răsturnarea balonului pentru amestecarea
componentelor din soluţie, fără ca lichidul să iasă din balon). Pe gâtul acestuia este gravată cota
(sau joja), indicând nivelul până unde trebuie umplut balonul cotat pentru volumul marcat.
Volumul de soluţie trebuie să aibă meniscul inferior perfect tangent la cotă. Baloanele cotate sunt
utilizate în special la prepararea şi conservarea soluţiilor titrate.

Figura 1. Cilindru gradat [3] Figura 2. Balon cotat [4]

2. Vase de golire (folosite la măsurarea prin golire a unor volume de soluţii):

Biuretele sunt de două categorii: manuale (Figura 3) şi automate (Figura 4). Biuretele
sunt tuburi de sticlă gradate care au la partea inferioară un dispozitiv pentru reglarea scurgerii
(un robinet şlefuit şi gresat). Tuburile sunt gradate de sus în jos şi sunt calibrate pentru diferite
volume: 10, 20, 50, 100 ml.
Pentru analize microvolumetrice se utilizează microbiurete de 1-5 ml. Biuretele se fixează în
poziţie verticală, pe stative de metal, cu ajutorul unor cleme.
Citirea corectă a volumului la biuretă se face după tangenta orizontală la baza meniscului
(pentru soluţii incolore) sau la partea superioară a meniscului (pentru soluţii colorate) pentru
a evita eroarea de citire (eroarea de paralaxă).
Se mai utilizează şi biuretele Schellbach (Figura 5), care au pe partea internă posterioară o dungă
de culoare albastră, roşie sau neagră pe un fond alb-lăptos evitând reflexia luminii la suprafaţa
soluţiei.
Figura 3. Biurete [5]; Figura 4. Biurete automate [6]; Figura 5. Biurete Schellbach [7]

Pipetele gradate (Figura 6) au gradaţii mai mari pentru indicarea fiecărui mililitru şi cote
intermediare, mai mici pentru zecimile de mililitru. Cu acestea se pot măsura volume de soluţii
egale cu volumul lor total sau volume intermediare mai mici.
Pipetele cotate (negradate, volumetrice, cu bulă) (Figura 7) au două cote extreme,
servind la măsurarea unor volume de soluţie egale cu volumul total, cuprins între cele două cote.
Cu aceste pipete nu se pot măsura volume intermediare.
Pentru aspirarea lichidului se folosesc propipete: pere de cauciuc sau pompe, fiind interzisă
folosirea cavitaţii bucale în acest scop!
Pipetele automate (Figura 8) au o precizie foarte bună şi un design ergonomic. Ele pot fi
de volum fix sau variabil. Prezintă un piston utilizat pentru prelevarea volumului de soluţie (prin
apăsare până la prima treaptă şi apoi eliberarea treptată a acestuia), pentru eliminarea volumului
prelevat (prin apăsare până la treapta a doua), pentru reglarea volumului prin rotire şi pentru
schimbarea vârfului pentru măsurarea unei soluţii diferite de cea anterioară.

Figura 6. Pipete gradate [8]; Figura 7. Pipete cotate [9]; Figura 8. Pipete automate [10]

Alte vase folosite în laboratorul de biochimie sunt: eprubetele, paharele Erlenmeyer,

paharele Berzelius, balonul cu fund rotund, pâlnii etc.
 II.APARATURA DE LABORATOR

Măsurarea maselor diferitelor cantităţi de substanţe se face prin operaţia de cântărire.

Aparatele folosite în acest scop se numesc balanţe. O balanţă analitică trebuie să îndeplinească
criteriile de sensibilitate, precizie şi exactitate.

 Sensibilitatea unei balanţe reprezintă diferenţa cea mai mică de masă care poate fi
sesizată cu ajutorul balanţei respective.
În funcţie de sensibilitate, balanţele pot fi împărţite în:
- Balanţe tehnice (sensibilitate 10-2 g);
- Balanţe farmaceutice (sensibilitate 10-3 g);
- Balanţe analitice (sensibilitate 10-4 – 5·10-5 g);
- Balanţe semimicroanalitice (sensibilitate 10-5 g);
- Balanţe microanalitice (sensibilitate 10-6 g);
- Balanţe ultramicroanalitice (sensibilitate 10-7 g).

 Precizia unei balanţe reprezintă măsura gradului cu care aceasta va reproduce datele
obţinute, la câteva cântăriri succesive, ale unuia şi aceluiaşi obiect.

 Exactitatea unei balanţe este dată de apropierea valorilor cântăririlor unui obiect de
valoarea sa adevărată.

Balanţele pot fi împărţite în două categorii: mecanice (Figura 9) şi electronice (Figura

10).

Figura 9. Balanţă mecanică [11] Figura 10. Balanţă electronică [12]

Alte instrumente utilizate în laborator:

- Etuva (cuptor electric cu temperatură reglabilă);
- Centrifuga (utilizată pentru separarea componentelor unui amestec heterogen pe baza
forţei centrifuge);
- Spectrofotometrul (măsoară absorbţia sau transmisia unei soluţii la diferite lungimi de
undă);
- pH-metrul (măsoară pH-ul unei soluţii);
- Refractometrul (măsoară indicele de refracţie a unei soluţii);
 - Polarimetrul (măsoară unghiul de rotaţie a luminii plan polarizate a unei soluţii optic
active);
- Agitatorul magnetic (pentru agitare, omogenizare).
Pentru efectuarea reacţiilor la cald se foloseşte ca şi sursă de încălzire: becul Bunsen, baia
de apă, plita electrică.

III. OPERAŢII UZUALE ÎN LABORATOR. METODE DE SEPARARE

 Dizolvarea: este un fenomen fizic care constă în amestecarea solutului cu solventul,

răspândirea particulelor substanţei dizolvate (atomi, ioni, molecule) printre particulele
solventului, rezultând în final o soluţie.

În funcţie de cantitatea de substanţă dizolvată, soluţiile pot fi:

- Soluţii saturate: conţin cantitatea maximă de substanţă dizolvată la o anumită
temperatură;
- Soluţii nesaturate: se mai poate dizolva o cantitate de substanta până la saturaţie;
- Soluţii suprasaturate: conține mai mult solvat decât cantitatea corespunzătoare
coeficientului de solubilitate la temperatura ordinară, deci conţine substanţă nedizolvată.

Fenomenul de dizolvare poate fi:

- Exoterm: se degajă căldură; dizolvarea este defavorizată de creşterea temperaturii (ex:
dizolvarea în apă a NaOH, H2SO4 etc.);
- Endoterm: absoarbe căldură; dizolvarea este favorizată de creşterea temperaturii (ex:
dizolvarea în apă a NH4Cl, NH4NO3, KNO3 etc.);
- Nuloterm: dizolvarea nu e influenţată de temperatură (exemplu dizolvarea în apă a NaCl).

 Decantarea: metodă de separare a unui sistem heterogen format dintr-o fază solidă şi una
lichidă. Faza solidă (precipitatul, sedimentul) se lasă să sedimenteze, apoi se transvazează
lichidul limpede de deasupra (supernatantul) fie utilizând o baghetă, fie prin scurgere.

 Centrifugarea: operaţie care permite separarea rapidă sub acţiunea forţei centrifuge a
componentelor cu densităţi diferite aflate în amestec sub forma unei suspensii într-o fază
lichidă. În funcţie de densitatea particulelor suspendate raportată la cea a fazei lichide,
suspensia se poate depune spontan pe fundul vasului formând un depozit numit sediment,
acoperit de faza lichidă numită supernatant (procesul numindu-se sedimentare), respectiv
poate forma un strat de flotaţie care pluteşte deasupra fazei lichide (procesul numindu-se
flotaţie). Fazele lichide pot fi îndepărtate prin aspirare sau decantare. Suspensiile se
introduc în eprubetele centrifugei (acestea trebuie aşezate în perechi echilibrate şi nu
trebuie să fie încărcate mai mult decât ¾ din capacitatea lor) care se rotesc în jurul unui
ax vertical.
Ultracentrifugarea reprezintă o separare a unor particule mici (macromolecule,
componente subcelulare, virusuri etc.) utilizând acceleraţii de ordinul sutelor de mii de g.
Ultracentrifugile sunt aparate de construcţie specială. Pe baza vitezei de sedimentare se
calculează constanta de sedimentare care caracterizează comportamentul oricărei particule
supuse ultracentrifugării. Pentru a putea compara constantele de sedimentare între ele se
utilizează noţiunea de coeficient de sedimentare standard.
  Filtrarea: operaţia de separare a fazelor unui amestec heterogen solid-lichid constând în
trecerea amestecului printr-o suprafaţă/strat filtrant care reţine particulele solide (reziduu)
şi permite trecerea filtratului (soluţia filtrată). Pentru filtrare se folosesc: hârtie de filtru
(cu dimensiuni variate ale diametrului porilor; poate fi calitativă sau cantitativă; filtre
netede sau creţe/plisate), pâlnie. Filtrarea se poate efectua şi la vid, folosind o pâlnie
Buchner.

 Distilarea: operaţia de separare şi de purificare a substanţelor lichide

(ce pot fi încălzite la fierbere fără a se descompune) de alte lichide cu puncte de fierbere
(volatilităţi) diferite.

 Extracţia: operaţia de separare a componenţilor unui amestec omogen sau heterogen prin
dizolvare într-un solvent corespunzător. Are la bază solubilitatea diferită a substanţelor
dintr-un amestec la tratarea cu un solvent adecvat sau cu un amestec de solvenţi
nemiscibili. Există extracţie solid-lichid şi lichid-lichid.

 Dializa: metodă de separare a substanţelor unui amestec pe baza capacităţii diferite de

difuzie a componentelor amestecului printr-o membrană semipermeabilă.

 Liofilizarea (criodesicare, criosublimare): procesul de îndepărtare a solvenţilor din

materiale îngheţate. Acest proces de deshidratare se bazează pe îngheţarea materialului la
temperatură scăzută (- 40 °C) şi presiune redusă (vid), urmată de sublimarea gheţii sub
vid (are loc tranziţia de la starea solidă direct în starea de vapori).

 Cromatografia cuprinde metodele de separare a amestecurilor multicomponente, având la

bază distribuţia diferită a componenţilor amestecului între o fază mobilă (denumită şi fluid
purtător sau eluent) şi o fază staţionară (denumită şi mediu adsorbant), rezultând astfel
deplasarea cu viteză diferită a componenţilor purtaţi de faza mobilă de-a lungul fazei
staţionare.
Clasificarea metodelor cromatografice:
- după natura mecanismului de separare: cromatografia de repartiţie, cromatografia de
adsorbţie, cromatografia cu schimbători de ioni, cromatografia de excluziune sterică etc.
- după natura fazei mobile: cromatografia de lichide (pe hârtie, cromatografia în strat subţire,
cromatografia pe coloană) şi cromatografia de gaze.

 Electroforeza: proces ce se bazează pe proprietăţile particulelor ionizate de a migra într-

un mediu lichid (soluţia unui electrolit) sub influenţa unui câmp electric. Migrarea
particulelor în câmpul electric se realizează spre polul de semn opus încărcării particulelor
respective (particulele cu sarcină pozitivă migrează spre catod – cataforeza; particulele cu
sarcină negativă spre anod – anaforeza). Migrarea electroforetică nu are loc la punctul
izoelectric.
Tipurile de electroforeză în funcţie de materialul solid utilizat sunt: electroforeza pe
hârtie de filtru/cromatografică, pe acetat de celuloză, gel electroforeza, electroforeza capilară.
 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ REZULTATELE ANALIZELOR

Un examen de laborator efectuat în timpul vieţii unui individ poate da valori diferite în
funcţie de starea de sănătate sau de boală a organismului.
Cu câţiva ani în urmă, problema variaţiilor fiziologice era cel mai adesea ignorată când se
interpreta un examen de laborator. Astăzi sunt studiate cu atenţie toate cauzele de fluctuaţie
a rezultatelor şi se cercetează influenţa factorilor de variaţie, legaţi fie de metodă, de condiţiile de
prelevare sau de diferenţele intra- şi inter-individuale.
Trebuie subliniat faptul că termenul de valori de referinţă nu poate fi aplicat decât
subiecţilor sănătoşi şi este necesar, prin urmare, să cunoaştem biologia omului sănătos.
Pentru o interpretare mai bună a analizelor de laborator trebuie să ţinem seama de
factorii care pot influenţa rezultatele analizelor.
Din punct de vedere didactic putem distinge două surse de variaţii:
• variaţii analitice
• variaţii biologice

1. VARIAŢII ANALITICE

Lucrările recente ale lui Statland şi Winkel au pus în evidenţă cele două componente
principale ale variabilei analitice:
- eroarea pre-instrumentală
- eroarea instrumentală

Variabila analitică pre-istrumentală depinde de toate sursele de variaţii cauzate de la

recoltarea probei până la determinare, precum:
• pregătirea bolnavului;
• recoltarea probelor la care trebuie să se ţină cont de ora recoltării, de
felul sângelui (venos, arterial, capilar), de aplicarea garoului sau nu,
de poziţia bolnavului, de anticoagulantul utilizat;
• pregătirea probei pentru analiză: în acest caz trebuie să se ţină cont
de timpul de la prelevarea probei până la centrifugare şi de utilizarea
sau nu a conservanţilor.

Variabila analitică instrumentală este eroarea analitică datorată metodelor de dozare. Ea

poate fi separată în variaţii analitice pe termen scurt (apreciată prin repetabilitatea sau
reproductibilitatea pe o zi) şi pe termen lung (apreciată prin reproductibilitatea de la o zi la
alta).

2. VARIAŢII BIOLOGICE
 Variabila biologică intra-individuală. Această noţiune se referă la variabilitatea datorată
de-a lungul timpului individului însuşi. Ea include, deci, toate fenomenele de reglare, în
particular toate ritmurile biologice şi în primul rând procesul de îmbătrânire. Dar acesta este
dificil de izolat complet de ceilalţi factori de variaţie.
Variabila biologică inter-individuală. Această variabilă reprezintă ansamblul variaţiilor
unei populaţii.

Diferitele surse de variabilitate biologică

Ţinând cont de faptul că procesul de reglare intervine net asupra variaţiilor fiziologice,
putem distinge 3 categorii de constituenţi:
- constituenţi foarte bine reglaţi (electroliţii, albuminele), cei care nu
variază decât foarte puţin;
- constituenţi cu variaţii importante (de exemplu produşii finali ai
catabolismului, ca ureea, uraţii sau enzimele eliberate din ţesuturi);
- constituenţi implicaţi parţial în mecanisme de sinteză (glucoza,
colesterolul) care suferă variaţii medii.

Deoarece aceşti factori sunt greu de clasificat, în continuare vom descrie factorii mai
importanţi care pot influenţa rezultatele analizelor.

Vârsta
Variaţiile în funcţie de vârstă sunt bine cunoscute. În primul rând trebuie să menţionăm
concentraţiile hormonilor care suferă variaţii datorită creşterii, de la nou născut la copil şi la
adult. Se cunoaşte, de asemenea, variaţia colesterolului şi a ureei. În ultimul timp s-a
constatat că şi activitatea fosfatazei alcaline variază în funcţie de vârstă.

Sexul
Numeroşi constituenţi plasmatici au concentraţii diferite în funcţie de sex, enumerăm
doar câţiva: hemoglobina, hematocritul, fierul, cuprul, trigliceridele, etc. La femei amilaza,
transferina au concentraţii mai crescute, pe când la bărbat activitatea fosfatazelor alcaline, a
CPK, a transaminazelor, a ureei şi a uratului sunt mai crescute.

Stări fiziologice deosebite: sarcină, menopauză, menstruaţie.

S-a constatat în primul rând o modificare a concentraţiei hormonale care atrage după sine
şi alte modificări. Astfel, în menopauză scade mai întâi progesteronul, apoi estrogenii şi mai târziu
17-cetosteroizii. Tot în menopauză creşte net activitatea fosfatazei alcaline, concentraţia
plasmatică a calciului, colesterolului, a acidului uric. În timpul menstruaţiei, pe lângă
hormonii implicaţi în ciclu, apar numeroase variaţii ale aldosteronului, acizilor aminaţi, CPK,
colesterolului şi ale magneziului.
În timpul sarcinii, printre variaţiile importante cauzate de această stare, pe lângă
variaţiile hormonale, putem aminti scăderea albuminelor plasmatice, a calciului care este
legat de acestea, a imunoglobulinelor, a glucozei, a acidului uric, a hemoglobinei şi
eritrocitelor. Se observă o creştere a proteinelor care transportă hormonii, a activităţii
fosfatazei alcaline care creşte de două ori prin aportul fosfatazei alcaline placentare.
De asemenea, creşte α-fetoproteina, α-1-antitripsina, amilaza,
P-glucuronidaza, ceruloplasmina (şi cuprul), leucin-aminopeptidaza.
Mai cresc: colesterolul, trigliceridele, fosfaţii şi volemia. În sarcina gemelară α-fetoproteina
este de două ori mai crescută decât în sarcina simplă.

Alimentaţia
Alimentaţia poate interfera dozarea colorimetrică a anumitor constituenţi datorită
conţinutului lor în diverse principii cum sunt: pigmenţii, carotenii, antocianii.
Anumite alimente conţin serotonină, 5-hidroxi-indolacetat sau catecolamine care pot
perturba dozarea, prin metode nespecifice, a substanţelor reducătoare.
Există alimente care au efect asupra unor constituenţi biologici prin conţinutul lor crescut
în anumite substanţe, de exemplu: spanacul, măcrişul care conţin cantităţi crescute de acid
oxalic şi care interferează în dozarea calciului;
un exces alimentar de sfeclă provoacă hiperaldosteronism şi hipokalemie.
Dar cele mai importante efecte le are un regim alimentar neechilibrat, un regim vegetarian
sau hipercarnat care modifică pH-ul, inaniţia care duce la apariţia de corpi cetonici, etc. În
postul alimentar prelungit, în afara creşterii corpilor cetonici plasmatici, creşte secreţia de
aldosteron, a trigliceridelor, glicerolului, ureei, a acidului uric.
Ingestia de alimente provoacă variaţii dificil de controlat. Astfel, la două ore după o masă
completă (700 cal), la subiecţii sănătoşi se observă o creştere cu 15 % a concentraţiei
plasmatice a glucozei, cu 15 % a fosfaţilor, cu 2 % a albuminelor şi proteinelor, cu 2 0% a AST-
ului şi 6% a ALT-ului.

Efortul fizic
Creşte concentraţia albuminei şi a altor enzime plasmatice. Dacă efortul este intens pot
creşte enzimele de origine celulară: LDH, aldolaza, creatinkinaza, AST, ALT şi chiar ornitin-
carbamil-transferaza. Într-un efort de intensitate mică creşte uşor fosfatul şi proteinele
plasmatice.

Altitudinea
Albumina plasmatică scade după 6 săptămâni la o altitudine de 5400 m, la fel şi
aldostenuria, efect mai pronunţat mai ales la vârstnici. Hemoglobina, hematocritul, acidul
uric, noradrenalina plasmatică cresc. De asemenea, se produce o alcaloză respiratorie de efort
datorată hiperventilaţiei.

Absenţa gravitaţiei
Provoacă creşterea catecolaminelor, nespecific, legat de stresul pe care îl reprezintă lipsa
gravitaţiei. Se modifică metabolismul fosfo-calcic, apărând osteoporoza intalnita la
cosmonauţii americani.

Ritmurile circadiene
S-a constatat faptul că activitatea plasmatică a fosfatazei alcaline scade de la 25% până
la 50% dimineaţa. Concentraţia plasmatică a aldosteronului creşte de la ora 6 până la ora 15,
secreţia sa fiind mai scăzută noaptea.
Excreţia noradrenalinei este mai crescută ziua decât noaptea.
Biosinteza colesterolului este maximă în timpul nopţii.

Frigul
 La temperaturi scăzute cresc în plasmă catecolaminele, hormonii tiroidieni, hormonul
de creştere şi leucocitele. Acizii aminaţi ca tirozina şi triptofanul plasmatic scad, pe când
activitatea enzimatică a creatinkinazei creşte.

Tutunul
Pot exista diferenţe între examenele de laborator la fumători şi nefumători. Astfel,
pe lângă oxihemoglobina care este crescută la fumători,
mai cresc colesterolul, trigliceridele, glucoza plasmatică, ionul tiocian în salivă. Recent s-a
demonstrat valoarea net crescută a concentraţiei de antigen carcino-embrionar la fumători
faţă de nefumatori (de la 3 % la 19 %)

Medicamentele
Medicamentele pot influenţa examenele de laborator, ele ocupând un loc important în
acest domeniu.
Medicamentele pot influenţa analizele de laborator sub două aspecte:
- un aspect pur analitic: medicamentele şi/sau metaboliţii acestora pot perturba sau
interfera dozarea unor constituenţi biologici.
- un aspect biologic: ele pot provoca modificarea unui parametru biologic
printr-un mecanism fiziologic, farmacologic sau toxicologic( ex.antibioticele )
 NOŢIUNI DE ANALIZĂ CHIMICĂ

Analiza chimică constă în efectuarea unor reacţii chimice în baza cărora urmărim să
precizăm natura sau cantitatea unei substanţe. Când scopul este de a determina numai natura
compuşilor necunoscuţi, se va efectua o analiză calitativă, iar când ne interesează să precizăm şi
cantitatea acestora, determinările efectuate aparţin de domeniul analizei cantitative.
Analiza calitativă prezintă importanţă în scopul evidenţierii unor compuşi care apar
patologic în urină, suc gastric şi alte lichide sau materiale biologice. Din acest punct de vedere,
se cunoaşte valoarea pe care o are depistarea glucidelor din urină pentru diagnosticarea
diabetului zaharat.
Analiza cantitativă se poate efectua atât la componenţii care se găsesc normal
(fiziologic), ca şi constituenţi ai unui lichid biologic (ex. aciditatea sucului gastric), dar ale căror
valori pot fi, datorită anumitor condiţii, mai crescute sau mai scăzute faţă de normal, ceea ce vine
în sprijinul precizării diagnosticului clinic, cât şi la stabilirea limitelor cantitative ale unor
compuşi patologici.

IV.1. NOŢIUNEA DE ATOM-GRAM, MOLECULĂ-GRAM, ECHIVALENT-

GRAM, OSMOL

Atomul-gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa

atomică a elementului. De exemplu:
Cl, ACl = 35,45, atom-gram =35,45 g
Na, ANa = 23, atom-gram = 23 g

Molecula-gram (mol) reprezintă cantitatea în grame dintr-o substanţă egală cu valoarea

numerică a masei moleculare a substanţei respective, care la rândul ei este egală cu suma maselor
atomice ale atomilor constituenţi.
De exemplu:

Molecula Masa moleculară (g/mol) Molecula-gram (g)

Cl2 70,914 70,914
HCl 36,465 36,465
NaOH 40,010 40,010

Echivalentul-gram (Eg) reprezintă cantitatea dintr-un element, exprimată în grame, care

se combină cu un atom-gram de hidrogen sau cu jumătate dintr-un atom-gram de oxigen, sau
care poate înlocui aceste cantităţi de hidrogen sau oxigen din combinaţiile lor.
Este foarte important, ca în calculul echivalentului să ţinem seama neapărat de reacţia
chimică ce are loc, în caz contrar, calcularea greşită a echivalentului-gram poate duce la erori
foarte mari ale rezultatului analizei.
Cantităţile de substanţă care reacţionează sau se înlocuiesc într-un proces chimic sunt echivalente
între ele.
Echivalentul-gram al unui element chimic se calculează împărţind masa atomică a acestuia la
valenţa lui.
Exemplu:
Eg Ca = 40/2 = 20 g

Echivalentul-gram al acizilor se calculează împărţind masa moleculară a acidului la numărul

atomilor de hidrogen care participă la reacţia respectivă (numărul de protoni cedaţi de acesta).
Exemplu:
Eg HCl = 36,465/1 = 36,465 g
Eg H2SO4 = 98,08/ 2 = 49,04 g
Eg H3PO4 = 98,04/3 = 32,68 g

Echivalentul-gram al bazelor se calculează împărţind masa moleculară a bazei la numărul de

grupări hidroxil care iau parte la reacţia respectivă (numărul de ioni hidroxil cedaţi care e egal cu
cel al protonilor acceptaţi de baza respectivă).
Exemplu:
Eg NaOH = 40,005/1 = 40,005 g
Eg Ca(OH)2 = 74,1/2 = 37,05 g

IV.2. SOLUŢII. MODUL DE EXPRIMARE A CONCENTRAŢIILOR

O soluţie este un amestec omogen de două sau mai multe substanţe care nu
interacţionează chimic şi care alcătuiesc o singură fază. Substanţa care predomină se numeşte
dizolvant sau solvent (starea de agregare a solventului conferă starea fizică a soluţiei care poate
fi gazoasă, lichidă sau solidă), iar substanţa (sau substanţele) care se dispersează omogen se
numeşte dizolvat, solut sau solvat. Orice soluţie care urmează să fie folosită ca reactiv se
prepară la balon cotat.
Exprimarea cantităţii de substanţă dizolvată într-o soluţie la un anumit volum poartă
numele de concentraţia soluţiei. Se utilizează două moduri de exprimare a concentraţiei: fizică şi
chimică.

IV.2.1. Exprimarea fizică a concentraţiei unei soluţii

a) Concentraţia procentuală (c%) reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame,

dizolvată în 100 g sau 100 ml soluţie. Substanţa dizolvată şi solventul au împreună 100
g.
Exemplu: Soluţia 2% NaCl conţine: 2g NaCl şi 98g H2O.
Dacă se cunoaşte titrul soluţiei, se poate calcula c% utilizând relaţia:

T· 100
c %= (d = densitatea soluţiei)
d
 b) Concentraţia la mie (c‰) reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame
dizolvată în 1000 g soluţie. Substanţa dizolvată şi solventul au împreună 1000 g.
Exemplu: Soluţia 9‰ de ser fiziologic conţine: 9 g NaCl şi 991 g H2O.

Dacă se cunoaşte titrul soluţiei, se poate calcula c‰ utilizând relaţia:

T· 1000
c ‰= (d = densitatea soluţiei)
d

IV.2.2. Exprimarea chimică a concentraţiei unei soluţii

a) Concentraţia molară (M) exprimă numărul de moli de substanţă dizolvaţi într-un litru
de soluţie (1 L = 1000 ml). Substanţa dizolvată şi apa ocupă împreună un volum de un
litru.
Exemplu: Soluţia 0,1 M HCl conţine 0,1 moli HCl (3,6465 g HCl) dizolvaţi în 1000 ml soluţie.
Molaritatea soluţiei (m) reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată şi se poate
calcula utilizând următoarele relaţii de calcul:

a 10 · c % · d c ‰ · d T· 1000 n·Eg
m= = = = =
M M M M M

unde: a = cantitatea de substanţă cântărită; M = masa moleculară;

Eg = echivalentul-gram; T = titrul; N = normalitatea; d = densitatea.

b) Concentraţia molală reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvaţi într-un kg (1000

g) de solvent.

c) Concentraţia normală exprimă numărul de echivalenţi-gram de substanţă dizolvaţi într-

un litru de soluţie (1 L = 1000 ml). Substanţa dizolvată şi apa ocupă împreună un volum
de 1 litru.
Normalitatea soluţiei (n) reprezintă numărul de echivalenţi-gram de substanţă dizolvată şi se
poate calcula utilizând următoarele relaţii de calcul:

a 10 · c % · d c ‰· d T·1000 m·M
n= = = = =
Eg Eg Eg Eg Eg

unde: a = cantitatea de substanţă cântărită; M = masa moleculară; Eg = echivalentul-gram; T =

titrul; m = molaritatea; d = densitatea.

IV.2.3. Noţiunea de titru şi factor

Titrul (T) unei soluţii reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame, dizolvată
într-un ml de soluţie.
Exemplu: Titrul unei soluţii 1 N de NaOH este 0,040005g NaOH în 1000 ml soluţie.
Titrul unei soluţii de exactă normalitate se numeşte titru teoretic, Tt, şi se poate calcula
cunoscând molaritatea sau normalitatea soluţiei.
 c % · d c ‰ · d m·M n·Eg
T= = = =
100 1000 1000 1000

Factorul (F) unei soluţii este un factor de corecţie utilizat pentru transformarea
volumelor de soluţii de normalitate oarecare în volumele corespondente de exactă normalitate.
Se calculează prin raportul dintre titrul real şi titrul teoretic.
Exemplu: factorul soluţiei de NaOH cu Tr = 0,03800 g/mL este 0,95 deoarece:

F = Tr/Tt = 0,03800/0,04000 = 0,95

Importanţa factorului constă în simplificarea operaţiunilor de calcul în titrimetrie prin

corectarea valorilor de volum şi de normalitate.

Factorul poate avea valori supraunitare sau subunitare, dar cu cât soluţiile sunt preparate
mai corect, cu atât valoarea lui tinde spre 1, deci titrul real se apropie ca valoare numerică de
titrul teoretic.

UNITĂŢI ŞI MODURI DE EXPRIMARE ÎN LABORATORUL CLINIC

Valorile diferitelor analize se raportează mai ales sub formă de mg/dl pentru sânge, lichid
cefalorahidian sau de mg (g) în 24 de ore pentru eliminarea urinară.
În ultimul timp se tinde însă spre un mod de exprimare uniform: mmol/l, respectiv mmol
eliminaţi în 24 de ore.
De un interes deosebit în clinică sunt valorile concentraţiilor principalilor ioni: Na +, K+,
Ca , Mg2+, Cl-, HCO3- . Exprimarea acestora se face cel mai adesea în mEg/l. O valoare utilă este
2+

şi modul de exprimare în osmoli, respectiv mosmoli.

Pentru enzime şi uneori pentru vitamine se utilizează nomenclatura de unitate
internaţională (U.I. sau U).